Politica Sociala a Uniunii Europene Aspecte Problematice, Tendinte Si Provocari

LUCRARE DE LICENȚĂ

POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE – ASPECTE PROBLEMATICE, TENDINȚE ȘI PROVOCĂRI

CUPRINSINTRODUCERE

Primul pas în a crea politici sociale este acela de a identifica și în acelasi timp a înțelege nevoile populației unui stat din toate perspectivele. Se poate spune că obiectivele politicilor sociale sunt de a crea o stare de bunăstare generală, de a construi capital uman, de a susține forța de muncă și de a stabili o coeziune socială. De aceea se poate spune că baza în construcția unor politici sociale funcționabile este determinarea priorităților din perspectiva nevoilor sociale ale cetățenilor.

De-a lungul istoriei, prin diferite declarații internaționale, convenții și legislații naționale și chiar prin simplul contract social între stat si cetățen, a fost stabilit că aceștia din urmă, fără excepție au dreptul major de a duce o viață decentă (hrană, educație, serviciile de sănătate, standardele pe piața forței de muncă, securitate socială și locuințe sociale, etc.).

În multe ocazii politica socială a fost definită prin servicii sociale. Serviciile sociale sunt: educația, sănătatea, forța de muncă și securitate socială. În ciuda acestui aspect politica socială nu se reduce doar la termenii enumerați mai sus, aceasta se poate defini prin mulți alți termeni precum: redistribuire, protecție sau justiție socială.

Se poate spune că a studia politicile sociale implică o amplă cercetare asupra a două alte noțiuni și anume serviciile sociale dar și statul bunăstării.

În ultimele decenii, abordările comparative din științele socio-umane, în particular din științele politice, recurg frecvent la modele, ca modalități de a simplifica realitatea și de a explica mai ușor marea sa diversitate. Recursul la modele s-a dovedit benefic în descifrarea funcționării mai mult sau mai puțin coerente a unor angrenaje instituționale, a desfășurării proceselor decizionale, a evoluției acestora în funcție de un anume context. Atunci când nu li s-a absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele și-au probat utilitatea în relevarea unor aspecte tipice ale funcționării sistemelor politice și ale politicilor practicate de diferite țări într-un domeniu sau altul. Aceasta nu exclude însă unicitatea experiențelor parcurse de fiecare țară, chiar forme similare dobândind conținuturi și finalități diferite, în funcție de numeroase variabile.

Includerea în tabloul general a țărilor din Europa ca tipuri relativ distincte de politică socială are o semnificație aparte nu numai pentru că dezvoltă imaginea diversității, dar și pentru că realizează deschiderea spre luarea în considerare a experiențelor ce se conturează în Europa Centrală și de Est. Țările din zona noastră parcurg acum o evoluție deosebit de complexă, sub multe aspecte chiar dramatice, în privința politicii sociale. Ele au realizat, în esență, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forței de muncă, precum și rolul fundamental al statului în securitatea socială, la sisteme noi, în care sectorul public și cel privat se îmbină în proporții și forme diferite.

De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială practicată de țările reprezentative pentru modelele menționate relevă că, deși este previzibilă – cel puțin pentru viitorul apropiat – menținerea diferențelor, tendința principală este aceea de accentuare a cooperării, convergenței și, uneori, așa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte), chiar a armonizării.

Ca o definiție concludentă a politicii sociale a Uniunii Europene, putem spune că aceasta se referă, în principal, la toate aspectele care au legătură cu angajarea în muncă, incluzând măsuri de asigurare a liberei circulații a lucrătorilor și măsuri de protecție a calității vieții și muncii, promovarea egalității de șanse și asigurarea unei protecții sociale minimale în interiorul spațiului comunitar.

În scopul menținerii unei coerențe comunitare, ca urmare a crizei financiare internaționale, există, în prezent, o mai mare presiune politică și economică decât de obicei – UE trebuie să pună accent pe o coerență în ceea ce privește cheltuielile cu sistemele de protecție socială, din statele membre.

Mai general, o astfel de politică ar necesita revigorarea politicilor în ceea ce privește venitul în Europa de Vest și punerea lor în aplicare pentru prima dată în Europa de Est.

România va trebui să se orienteze către crearea unui mecanism național capabil să coordoneze politicile sociale, să monitorizeze toate inițiativele majore, să încurajeze acțiunile de cercetare în domeniul problematicii sociale, să modernizeze sistemul de culegere a datelor, să prevadă resurse financiare corespunzătoare și nu în ultimul rând, să prevadă resurse umane suficiente și calificate.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA POLITICII SOCIALE A UNIUNII EUROPENE

Din analiza documentelor Uniunii Europene se constată că dimensiunea socială a constituit un subiect mai puțin abordat în comparație cu dimensiunile economice legate de formarea pieței unice, liberalizarea mișcărilor capitalurilor sau formarea Uniunii Monetare, deoarece în perioada postbelică s-a întregistrat o prosperitate economică ridicată a cetățenilor din statele membre și, de aici, convingerea că progresul economic va conduce la progres social. Cu toate acestea, eforturile realizate în plan economic n-au rezolvat automat și problemele sociale cu care se confruntă cetățenii statelor membre. Astfel, putem aminti în acest sens, câteva probleme derivate de pe piața muncii: creșterea numărului de șomeri și rata scăzută a angajării, șomaj structural și pe termen lung și mari dezechilibre regionale în ceea ce privește șomajul.

1.1. Locul politicii sociale în cadrul politicilor Uniunii Europene. Momente cheie ale cristalizării politicii sociale

Uniunea Europeană are în centrul preocupării sale un amplu proiect economic. Desigur, UE nu poate rămâne o simplă zonă de liber schimb sau o simplă uniune economică, dar nu poate să abordeze proiectul politic european fără a finaliza proiectul economic european. Integrarea economică europeană încurajează creșterea economică printr-o serie de politici importante care au drept scop, în primul rând, redistribuirea avantajelor comparative și competitive între țări, în funcție de dotarea fiecărui stat cu resurse naturale și demografice.

Scopul CEE, cuprins în tratat, a fost ca "prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga comunitate, o extindere continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații și mai strânse între statele pe care le reunește". Astfel, "pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite, au apărut cele trei comunități europene": Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană – 1957.

Obiectivele cuprinse în Tratatul CEE au fost:

a) eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor;

b) stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în relațiile cu terțe țări;

c) abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

d) politică comună în domeniul agriculturii;

e) politică comună în domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim de concurență veritabilă;

g) aplicarea unei proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale statelor membre și prevenirea dezechilibrelor în balanțele de plăți;

h) apropierea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune;

i) crearea unui Fond Social European pentru a ridica standardul de viață;

j) crearea unei Bănci Europene de Investiții (BEI) pentru sprijinul expansiunii economice;

k) asocierea cu țări și teritorii extracomunitare.

În cadrul Comunității Europene politica socială s-a dezvoltat într-o manieră fragmentară ceea ce a făcut ca progresele înregistrate să fie neuniforme pe țări și etape.

1. Prima etapă a politicii sociale (1957-1971). Primele referiri cu privire la politica socială le găsim în Tratatele de creare a CECO și EURATOM, ale căror prevederi se extindeau și la sfera socialului, în special la necesitatea de a face mai eficientă utilizarea forței de muncă în sectoarele respective și de promovare a unui program de asistență îndreptat către cei care își vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

În Tratatul de la Roma găsim primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme care se refereau la: libera circulație a forței de muncă; îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață; armonizarea sistemului de educație și formare.

Dimensiunea socială a Tratatului de la Roma s-a caracterizat prin puține acțiuni directe în domeniul social. Noua grupare regională, preocupată să-și axeze eforturile principale în domeniul economic, nu a alocat un capitol special care să cuprindă toate prevederile din domeniul social. Coeziunea socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să se clarifice cum se va realiza efectiv. S-a plecat de la ideea, că îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață va rezulta firesc din evoluția procesului integraționist, iar armonizarea treptată a politicilor sociale naționale ar rezulta fără intervenția specială a organelor comunitare. De aceea, noile realități economice din Comunitatea Europeană au impus adoptarea în completare a o serie de directive în domeniul social, referitoare la accesul egal la ocupare și formare și dreptul de a beneficia de protecție socială.

În concluzie, se poate aprecia că politica socială în prima etapă cuprindea: prevederi cu privire la măsurile de stimulare a libereii circulații a forței de muncă, cu privire la aspectele tehnice ale securității sociale, precum și viziunea liberală potrivit căreia politicile sociale se vor armoniza automat pe măsura adâncirii procesului integraționist. Realizarea acestor obiective se baza pe finanțarea din Fondul Social European.

2. Etapa a doua a politicii sociale (1972-1985). Odată cu lărgirea procesului de integrare, dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai important în cadrul deciziilor comunitare. Drept urmare, în anul 1974 a fost adoptat Primul Program de Acțiune Socială care preconiza: protecția drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de recesiune, îndeosebi ale celor disponibilizați sau ale căror firme dădeau faliment; tratament egal între bărbați și femei; îmbunătățirea dialogului social între lucrători și patronat; protejarea sănătății și securității lucrătorilor. Fondul Social European s-a dovedit a fi insuficient pentru a răspunde la creșterea șomajului și a numărului de țări membre, fapt ce a necesitat ajustarea sa de mai multe ori.

3. Etapa a treia a politicii sociale. Un important impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea Programului de creare a PIU, în care era conștientizat faptul că adâncirea integrării poate genera și efecte economice și sociale negative. Se afirma cu claritate că prin liberalizările cerute de AUE anumite grupări sociale vor fi defavorizate: șomerii pe termen lung, tinerii în căutare de noi locuri de muncă, lucrătorii mai puțin calificați, lucrătorii pe perioade determinate de timp și cei din piața subterană a forței de muncă. După aderarea Spaniei și Portugaliei la CEE în 1986 problemele politicii sociale s-au acutizat, impunându-se găsirea unui răspuns la modul cum se vor concilia costurile de realizare a coeziunii economice și sociale, cu dezideratul îmbunătățirii condițiilor de muncă și de viață în țările membre ale UE.

În anul 1989 a fost adoptată Carta comunității cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială) în care statele semnatare s-au angajat la realizarea următoarelor obiective: îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, dreptul la libera stabilire în UE a muncitorilor rezidenți din unul din statele membre; dreptul la o remunerare corectă și echitabilă; dreptul la protecția socială a salariaților; dreptul la pregătire și formare; egalitatea în tratament a femeilor și bărbaților, protecția copiilor și adolescenților etc. Scopul declarat al Cartei Sociale a fost de a permite o mai bună armonizare a practicilor și politicilor sociale naționale și de a îmbunătăți mobilitatea forței de muncă în interiorul Uniunii Europene.

Trebuie însă semnalat faptul că nici în Carta Socială nu este cuprinsă o listă de legislații recomandabile, ea bazându-se pe: Declarația Universală a Drepturilor Omului; Convenția Internaținală asupra Drepturilor Civile și Politice a Drepturilor Sociale și Economice; Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului.

Chiar dacă la adoptarea Cartei Sociale au apărut o serie de divergențe între țările membre, a fost totuși posibilă adoptarea celui de-al doilea Program de Acțiune Socială care să permită aplicarea Cartei, care avea la bază principiile: subsidiarității, respectarea diversității în sistemele culturale și practicii naționale, menținerea competitivității.

În anul 1995 a fost lansat al treilea Program de Acțiune Socială: în care au fost precizate noile dimensiuni ale acțiunilor sociale și s-a procedat la redimensionarea fondurilor alocate Politicii Sociale Comunitare. Un loc deosebit și-au găsit programele de asistență destinate tineretului și programele pentru cele mai sărace regiuni ale Comunității Europene. Carta Socială a avut rolul de a amenda prevederile Tratatelor de la Paris (CECO) și Roma, lucru ce s-a realizat la Maastricht în 1991. Pentru că guvernul britanic a refuzat să semneze Carta, considerând ca problemele de securitate și protecție socială să fie rezolvate de piața liberă a muncii, prin concurență și nu prin creșterea gradului de intervenție pentru a proteja indivizii și grupările sociale, multe inițiative nu și -au găsit finalizarea.

Tratatul de la Maastricht a aprobat Protocolul Social în care sunt fundamentate o serie de obiective de politică socială a căror finalitate va trebui să se concretizeze în realizarea coeziunii sociale ca element determinant al realizării progresului economic în UE. Problematica înscrisă în Protocolul Social vizează:

– activități menite să perfecționeze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea și securitatea muncii;

– activități ce țin de condițiile de muncă, inclusiv timpul de muncă și concediile;

– informarea și consultarea lucrătorilor;

– acțiuni de integrare a persoanelor excluse din câmpul muncii.

Mai târziu, în anul 1997, Tratatul de la Amsterdam aduce elemente noi, plasând responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecărui stat, precum și posibilitatea aplicării unor programe pilot de creștere a ocupării forței de muncă finanțat din resursele Fondului Social European.

Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a adoptat Agenda Socială Europeană și viitoarea arhitectură socială europeană, stabilind ca obiective ale actualului deceniu: creșterea competitivității economiei europene și a capacității acesteia de a susține creșterea economică, creșterea ocupării și o mai mare coeziune socială, obiectivul final fiind creșterea ocupării la peste 70% până în 2010.

Tratatul de la Nisa arată că oamenii constiutie activul cel mai valoros al UE, investițiile în oameni vor fi de o maximă importanță pentru bunăstarea și locul pe care îl vor ocupa în economia viitorului. Se apreciază că este pentru prima dată când liderii europeni tratează în această manieră politica socială și când iau în calcul dimensiunea socială inclusă de adâncirea integrării economice.

Agenda Socială Europeană aprobată la Nisa cuprinde cinci obiective majore cu care se vor confrunta, în plan social statele UE:

creșterea ocupării forței de muncă;

îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor;

creșterea mobilității intracomunitare a forței de muncă;

valorificarea pe plan social a avantajelor funcționării PIU și UEM;

întărirea coeziunii sociale și reducerea inegalității sociale în țările membre.

Pe lângă aceste obiective cu caracter general, în Agenda Socială Europeană sunt precizate și câteva obiective punctuale ale politicii sociale:

– creșterea numărului locurilor de muncă prin creșterea rolului măsurilor active de combatere a șomajului;

– combaterea oricărei forme de sărăcie și promovarea egalității și integrității sociale;

– modernizarea sistemului european de protecție socială prin întărirea cooperării între statele membre în acest domeniu;

– consolidarea politicii sociale în contextul viitoarei lărgiri a UE prin întărirea rolului componentei sociale a politicii de conlucrare cu statele candidate.

Fondul Social European va rămâne și în continuare principalul instrument financiar prin care se va acorda sprijin statelor membre în vederea aplicării de progrmae menite să depășească problemele subutilizării forței de muncă. Sumele s-au alocat și se vor aloca în continuare fiecărei țări membre în funcție de rata șomajului, numărul de șomeri pe termen lung, prosperitatea națională și regională.

Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obținut acordul țărilor membre de finanțare a acțiunilor sociale. Fondul Social European este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale cărei atribuții au fost lărgite în mai multe rânduri. Fondul Social European a fost conceput ca un organism care finanțează formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate, mobilitate geografică a muncitorilor în cadrul UE și crearea de noi locuri de muncă și de activități mai ales pentru șomeri. Spre deosebire de Banca Europeană de Investiții, Fondul Social European primea finanțare de la bugetul comunității și era abilitat să acorde alocații mai degrabă decât împrumuturi. La început, rolul său era de a ușura deficultățile generate de șomaj prin facilitarea mobilității sectoriale și zonale și să îmbunătățească standardele de viață.

La începutul funcționării sale, FSE finanța acțiunile sociale numai la cererea unei țări membre, de a i se rambursa 50% din cheltuielile deja efectuate pentru un anumit program social. Constituirea fondului se făcea prin contribuții proporționale ale țărilor membre; doar o mică parte din fonduri s-au folosit inițial pentru încurajarea mobilității regionale a lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanțării unor programe de calificare sau recalificare a forței de muncă (circa 1,8 milioane de lucrători la scară comunitară). Dacă la început avea loc o alocare automată a fondurilor, la solicitarea uneia sau alteia din țări, în ultima perioadă a fost necesară autorizarea comisiei să selecteze proiectele ce trebuiau finanțate pe baza unui set de criteriii convenite la nivel comunitar. Mecanismul de intervenție a Fondului Social European se realizează prin: măsuri temporare – finanțarea programelor de ocupare a lucrătorilor disponibilizați din agricultură, industria siderurgică, textile, confecții care puteau fi ajutați pentru a se deplasa și angaja în alte sectoare sau pentru finanțarea calificării alternative a femeilor și tinerilor sub 25 de ani; acțiuni permanente care puteau fi declanșate pentru a soluționa situațiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni.

FSE este administrat de Comisia Europeană, resursele sale acoperă până la 50% finanțările efectuate de statele naționale; ¾ din ajutoare sunt folosite pentru finanțarea măsurilor privitoare la tinerii sub 25 de ani.

Regulamentul FSE stabilește cinci direcții strategice de acțiune:

1. dezvoltarea și promovarea politicilor active specifice pieței muncii pentru combaterea și prevenirea șomajului;

2. promovarea șanselor egale pentru toți în vederea intrării pe piața muncii, punându-se accent pe cei care sunt în prag de excludere socială;

3. promovarea și îmbunătățirea formării, educației și consilierii ca parte a politicii de învățare pe parcursul întregii vieți pentru a facilita și îmbunătăți accesul și integrarea pe piața muncii;

4. promovarea unei forțe de muncă calificate, bine pregătite și adaptabile la noile transformări structurale;

5. măsuri specifice pentru îmbunătățirea accesului și participării femeilor pe piața muncii.

1.2. Necesitatea politicii sociale comunitare

Așa cum arată experiența ultimelor câteva decenii din cele mai multe state membre vechi și noi UE, politica socială poate îndeplini o serie de funcții esențiale în societatea modernă, cum sunt cele de dezvoltare economică socială, integrare și incluziune socială, suport pentru categoriile de populație defavorizate, îmbunătățirea condițiilor de viață, și, pe un plan mai general, a calității vieții populației. Se are în vedere obținerea unor standarde de calitate a vieții populației care să permită o cât mai bună afirmare în societate a fiecărei persoane, pe baza accesului la educație și loc de muncă, resurse materiale de trai și de îngrijire a sănătății, respectul drepturilor și libertăților individuale, un înalt nivel de incluziune, integrare și participare socială, de satisfacție și fericire personală.

De ce promovează UE politica socială? Raspunsul la această întrebare îl putem analiza din prisma următoarelor:

rațiuni sociale: conștientizarea responsabilității ce le revine tuturor statelor membre ale UE pentru nevoile sociale ale cetățenilor lor – ideea unui model social European;

rațiuni economice: evitarea denaturărilor într-o competiție apărută datorită nivelurilor sociale diferite; promovarea competitivității, de exemplu prin creșterea nivelului educației generale și a învățământului vocațional sau prin creșterea mobilității angajaților;

rațiuni politice: cetățenii UE nu ar accepta integrarea politică și economică fără o politică socială activă.

Rațiunea principală a unei politici sociale comunitare coexistentă cu politici sociale la nivel național și complementară acestora, era gestionarea disfuncționalităților, în plan social, pe care le genera avansarea procesului de integrare europeană;

Creșterea concurenței intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare și deturnare de comerț, determină puternice acțiuni de restructurare a sectoarelor productive, însoțite, iminent, de pierderi de locuri de muncă.

O serie de analiști apreciau că armonizarea sistemelor naționale de protecție socială nu era necesară, întrucât concurența liberă de pe piețele integrate se va contrabalansa și chiar va elimina disparitățăile. Alți analiști apreciau că dacă se lasă funcționale numai regulile pieței, acestea vor genera o stabilire sau anulare a schemelor de protecție socială.

Ideea de dimensiune socială în cadrul UE implică o gamă mai largă de acțiuni decât protecția drepturilor lucrătorilor și politicile de angajare, incluzând o serie de programe care să sprijine persoanele în vârstă și grupările mai puțin favorizate ale societății europene.

Întrucât pentru unele țări programul de acțiuni prevăzut de Carta Socială avea ca efect o reducere a nivelului de protecție socială, iar pentru altele se iveau costuri sociale suplimentare generate de creșterea protecției sociale, rolul Politicii Sociale a UE s-a canalizat în următoarele domenii:

a. să cultive convergența politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare de competența exclusivă a autorităților naționale;

b. să elaboreze și să pună în aplicare cele mai adecvate programe comunitare privitoare la încurajarea dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forței de muncă;

c. să ofere sprijin financiar prin BEI și FSE;

d. să elaboreze și să modernizeze cadrul legislativ și instituțional care să cultive armonia între parteneri;

e. să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecția lucrătorilor la locurile de muncă.

Instituțiile comunitare și statele naționale au căutat și răspunsul la întrebarea: Politica socială comunitară sau politici sociale naționale? Pe de o parte există adepți ai unei politici sociale comune la nivelul UE, realizată și coordonată la nivel central, iar pe de altă parte sunt adepții ideii de plasare a responsabilității realizării politicii sociale la nivelul fiecărui stat pe principiul laisses faire, laissez passer.

Argumente pentru o politică socială la nivel național:

– nu este necesară o politică socială comună, centralizată, în această fază a uniunii economice, deoarece armonizarea politicilor sociale și coeziunea socială vor fi obținute în viitor, automat, ca o consecință directă a adâncirii integrării.

– respectarea principiului subsidiarității și la nivelul pieței muncii deoarece la nivelul UE pe piața muncii anumite aspecte pot fi realizate la nivel național (de fapt se consideră că cea mai mare parte a problemelor pieței muncii pot fi reglementate mai bine la nivelul fiecărei țări membre și nu la nivel comunitar, datorită varietății piețelor muncii și a economiei țărilor membre);

– încurajarea concurenței instituționale în vederea adoptării unor deciziii optime de politică socială. Aceasta înseamnă că, cu cât guvernele vor fi mai capabile în a realiza cerințele uniunii economice, cu atât problemele pieței muncii vor fi mai rapid rezolvate, realizându-se în același timp și armonizarea socială.

Argumente pentru o politică socială la nivel comunitar:

– combaterea dumping-ului social. Dumping-ul social are în vedere temerea țărilor europene că muncitorii și firmele provenind din țările în care fiscalitatea socială și cheltuielile cu protecția socială este mai scăzută, firmele din aceste țări devenind, artificial, mai competitive, iar populația activă se va deplasa spre țările unde salariile și protecția socială sunt mai ridicate, ceea ce va genera șomaj în rândul rezidenților. Constituirea la nivel comunitar a politicii sociale comune va fi de natură să introducă un cadru unitar de reglementare și să combată toate aceste aspecte negative;

– combaterea efectelor negative generate de asimetria informațională existentă în prezent la nivelurile UE cu privire la piața muncii și la aspecte de politică socială datorate varietății largi de reglementări naționale;

– realizarea unei convergențe economice autentice nu va putea fi realizată, la nivelul UE, în absența unei politici sociale comune.

1.3. Modelul social european – dimensiunea socială a integrării comunitare

Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente, autoritățile supranaționale de la Bruxelles au încercat să formuleze și să pună în aplicare o politică socială comună la nivelul Uniunii Europene. Aceasta preocupare reflectă practic dimensiunea socială a integrarii comunitare, fiind sintetizată prin conceptul relativ recent de Europa Socială.

În prezent sistemele protecției sociale din țările europene sunt considerate printre cele mai eficiente și mai bine elaborate din lume. În spațiul European coexistă mai multe alternative sociale naționale ale statutului bunăstării, dar, în ciuda configurațiilor sociale naționale diferite, se poate constata că dezbaterile și interesele sociale sunt comune și oglindesc preocuparea decidenților politici europene pentru a le asigura un nivel de trai mai bun tuturor cetățenilor. Modelul Social European, în accepțiunea sa de politică socială, s-a dezvoltat în contextul creșterii interesului statelor membre pentru cooperare economică în condițiile promovării liberei concurențe.

Conceptul de model social european, deși larg folosit în literatura de specialitate, nu are o definiție unanim acceptată, existând mai multe direcții și sensuri în care acesta este utilizat.

Pentru prima dată, conceptul de model social european a fost folosit de Jacques Delors, la mijlocul anilor 1990, pentru a desemna o alternativă la modelul american de capitalism pur, ideea de bază fiind aceea că progresul economic și social trebuie să meargă mână în mână, prin combinarea creșterii economice cu coeziunea socială. Aceasta a reprezentat un argument în favoarea validării ipotezei conform căreia măsurile cu caracter social au fost, inițial promovate în UE în umbra scopurilor economice considerate prioritare.

Modelul european are ca finalitate asigurarea demnității sociale a indivizilor și pentru aceasta s-a realizat subordonarea pieței, exclusiv a funcției comunitare. Este un joc de echilibristică între economic și social, cu scopul de a asigura stabilitate construcției. Procesul de integrare europeană nu presupune numai o integrare a piețelor, ci și aplicarea politicilor de coeziune socială, generând astfel câștiguri de bunăstare pentru toți.

Legislația europeană a tins întotdeauna să fie de natură minimală și să respecte principiul subsidiarității conform căruia fiecare funcție este exercitată la cel mai descentralizat nivel posibil. Liniile strategice mari, cum ar fi coeziunea economică și socială, sunt stabilite prin legislația europeană, statele membre au însă responsabilitatea completă pentru furnizarea bunăstării prin propriile sisteme de protecție socială.

Conceptul de model social european este folosit cu referire la anumite trăsături comune instituționale în Europa postbelică. Modelul social european este frecvent prezentat în opoziție cu modelul dereglementat american sau cu cel din Asia de Sud Est, axat pe dezvoltare. Fiecare dintre aceste trei modele au modalități distincte de reglementare și competiție. În acest context, modelul european se caracterizează prin redistribuirea veniturilor, protecție socială și prin modalități de creare a bunăstării. Există în mod cert diferențe în modul cum sunt privite aceste noțiuni în statele membre ale UE și SUA. Statele membre UE cheltuie dublu față de SUA pe programe sociale, iar cheltuielile guvernamentale în Europa se apropie de 50% din PIB, în timp ce în SUA se ridică la doar 30%. Diferențe apar și în sistemele de reglementare a guvernelor sunt mai mari în UE decât în SUA.

Una dintre primele definiții ale modelului social european se regăsește în Catrea albă a politicii sociale, elaborată de Comisia Europeană în 1994, și face referire la un set de valori comune: angajamentul pentru democrație, libertate personală, dialog social, oportunități egale pentru toți, securitate socială și solidaritate față de persoanele defavorizate.

În al doilea rând, în cadrul modelului social european au fost identificate o varietate de modele naționale specifice (britanic, suedez, german etc.). Cu toate acestea, trebuie făcută precizarea că toate sistemele naționale aderă la aceleași principii comune: creștere economică, protecție socială, sustenabilitate ecologică, variind accentul pus pe fiecare dintre acestea. Toate statele UE au însă la bază, în domeniul social, trei caracteristici comune:

cetățenia socială, care completează cetățenia civilă și politică și are ca principiu de bază echitatea, privită nu ca egalitate a veniturilor, ci ca egalitate în fața legii și din punctul de vedere al drepturilor politice, economice și sociale.

protecția împotriva distorsiunilor pieței, ceea ce presupune plasarea indivizilor pe o poziție mai importantă decât piața, astfel încât piața să nu fie cea care decide care indivizi au dreptul să supraviețuiască și care nu. Această protecție nu exclude funcționarea pieței, ci doar protejează individul de posibilele consecințe negative ale acesteia.

renunțarea la caracterul de marfă al unor bunuri, necesare pentru o viață socială decentă, ca de exemplu educația și asistența medicală.

În ciuda utilizării la scară largă a conceptului de model social european, îndeosebi în sensul său generic menționat, dezbaterile cu privire la existența unui asemenea model unic la nivelul Europei nu au produs un rezultat unanim acceptat.

Se susține că există atâtea diferențe semnificative între statele bunăstării din Europa unită, încât termenii precum Modelul Social European sau Europa Socială, nu fac decât să dezorienteze o analiză lucidă, sau o cercetare științifică. Despre diferențele existente între statele bunăstării ne-am putut deja convinge în capitolul precedent, atunci când am discutat despre regimurile bunăstării.

În cazul Modelului Social European nu se mai operează cu regimurile crestomatice ale lui Titmuss (rezidual, realizare-performanță, universalist) sau Esping-Andersen (liberal, conservator, social-democrat). Un studiu "Globalizarea și reforma modelelor sociale europene", pregătit de Andre Sapir din septembrie 2005 argumentează că nu există un singur model social european, ci mai degrabă patru modele distincte: nordic, anglo-saxon, mediteranean și continental. Dincolo de trăsăturile comune ale diferitelor modele sociale naționale din Europa, în momentul în care vorbim despre necesitatea reformei în acest domeniu, distincția între aceste modele este absolut necesară. Această necesitate derivă din performanțele diferite ale modelelor europene în ceea ce privește eficiența și echitatea. Putem vorbi, astfel, despre patru modele sociale principale la nivel european: modelul nordic, modelul anglo-saxon, modelul continental și modelul mediteranean.

Modelul nordic se bazează pe asigurarea universalității asistenței sociale, în condițiile celui mai ridicat nivel al cheltuielilor cu protecția socială; există în cadrul acestora o intervenție fiscală extensivă pe piața muncii, bazată pe instrumente de politică activă; sindicatele au o influență ridicată, având drept efect o inegalitate redusă a salariilor.

Modelul anglo-saxon a recurs la diminuarea drepturilor sociale pentru populația neocupată; reducerea cheltuielilor bugetare ale statului-providență a presupus și micșorarea fiscalității, ceea ce a întărit stimulentele economice; pe piața muncii, sunt încurajate măsurile active de creștere a ocupării, iar disparitățile între veniturile salariale sunt ridicate. Se individualizează prin importanța pe care o au măsurile active pentru combaterea șomajului, precum și prin transferurile monetare orientate în principal către populația activă.

Modelul continental a susținut asigurarea asistenței sociale bazate pe muncă și pe drepturi derivate. Politicile promovate în aceste state trebuie să realizeze armonizarea intereselor celor ocupați (beneficiari ai unui sistem extins de securitate socială) și a celor neocupați (din ce în ce mai mulți și foarte dependenți de primii). Măsurile active pe piața muncii au o eficiență mai redusă, iar sindicatele au o influență puternică

Modelul mediteranean se axează pe cheltuielile importante pentru sistemul de pensii, protecția locurilor de muncă, structură relativ omogenă a salariilor, obținută prin negocieri colective.

Cele patru modele acționează destul de diferit în plan social. În timp ce modelul mediteranean dispune de o legislație puternică pentru protecția locurilor de muncă (cel puțin pentru angajații permanenți), modelul nordic oferă ajutoare de șomaj generoase, dar nu are un sistem legislativ pentru protecția angajaților la fel de strict. Gradul de ocupare este sensibil mai ridicat în modelul nordic și în cel anglo-saxon, diferența fiind în mare parte atribuită menținerii unei rate mai mari de ocupare pentru persoanele în vârstă și a unei rate mai scăzute a șomajului pentru tineri.

Modelele sociale din cele patru grupe și-au dobândit și consolidat caracteristicile într-un interval relativ lung, de peste două-trei decenii. Între anii 1950–1973, țările occidentale reunite, la momentul respectiv, sub egida EU-15, au parcurs o perioadă de înaltă dinamică economică, grație abundenței de materii prime, materiale și petrol, la prețuri relativ mici, de pe piețele externe. Astfel, aceste țări au beneficiat, pe termen lung, de o rată medie de creștere a PIB de 4,6%. În plus, vreme de peste două decenii, o treime din PIB-ul EU-15 a mers sistematic spre acumularea de capital, iar două treimi, spre creșterea factorului total al productivității muncii. Ca urmare, standardul de viață din zona EU- 15 a crescut rapid, aproape sincronic cu cel al populației din SUA. Astfel, dacă în anul 1950, PIB/loc în EU-15 era de 40% din cel corespondent populației SUA (la paritatea puterii de cumpărare), în anul 1973, indicatorul respectiv avea o valoare de 70%, în contextul unei inflații medii, măsurate prin deflatorul consumului privat, de 4% și al unei rate a șomajului de 2%. În asemenea condiții, costurile bunăstării sociale din țările EU-15 au rămas la cote relativ ușor de gestionat.

Creșterea economică rapidă, stabilitatea macroeconomică și statul bunăstării sociale s-au susținut reciproc, vreme de peste două decenii. Aceasta a constituit, de fapt, etapa de consolidare a filosofiei modelului social european, preluată ulterior, pe un registru mai mult sau mai puțin accentuat, de toate statele care s-au înscris în Uniunea Europeană. Deși de-a lungul anilor a crescut continuu, ponderea cheltuielilor guvernamentale totale în PIB a rămas relativ modestă (36%, în anul 1970). Cheltuielile publice au fost distribuite pe trei dimensiuni principale: consumul guvernamental (15%), transferurile (14%, adică 12% transferuri sociale și 2% subsidii) și investiții publice (4%). Acesta a constituit așa-numitul triunghi de aur care a făcut posibilă creșterea stabilității macroeconomice și a coeziunii sociale până la cote ce păreau de nezdruncinat. Tot acest edificiu a intrat în derivă însă, odată cu incidența celor două șocuri petroliere și cu schimbarea unor raporturi de putere pe piețele resurselor energetice și de materii prime.

Un oarecare rol în acest proces l-au avut, desigur și alți factori, precum evoluția patern-urilor demografice (îmbătrânirea populației), progresul tehnologic rapid (tot mai intens generator de șomaj), procesul de globalizare (concurența tot mai acerbă a unor noi veniți pe piața mondială a bunurilor de consum, precum Japonia, China și, mai nou, India).

În perioada 1974–1985, în Uniunea Europeană, rata medie anuală a creșterii PIB a scăzut la 2%, iar cea aferentă PIB/loc. – la 1,7%. Inflația a crescut la 11%, iar rata șomajului – de la 3%, în anul 1974, a ajuns la 10%, în anul 1985. Toate acestea au avut consecințe deosebite pentru finanțele UE. Cheltuielile guvernamentale au crescut rapid după anul 1973, ajungând la 46% din PIB, în anul 1980 și la 49% din PIB, în 1985 (au crescut cu 13% față de anul 1970). În acest context, transferurile sociale au crescut cu 6%, iar subsidiile, cu 1%. Cheltuielile publice au fost finanțate parțial din veniturile publice (care au crescut, în intervalul respectiv, cu 8 puncte procentuale în PIB) și parțial din împrumuturi publice (care au crescut cu 5 puncte procentuale în PIB). Astfel, la mijlocul anilor ’80, Europa occidentală evolua pe o spirală negativă a creșterii economice, ceea ce a determinat creșterea taxelor și impozitelor directe cu 3 puncte procentuale din PIB (în intervalul anilor 1970–1985) și a contribuțiilor sociale cu 5 puncte procentuale din PIB. Analiștii sociali susțin că această evoluție a dus la demotivarea muncii și a investițiilor în general, ceea ce a încetinit ritmul de creștere a PIB, pe termen lung. În intervalul anilor 1986–2000, Europa Occidentală a făcut unele progrese, EU-15 reușind să reducă inflația la 3%, în anul 1994. Dar rata șomajului a rămas la fel de ridicată (aproximativ de 9%). Simultan a avut loc o adevărată explozie în planul cererii pentru protecția socială, în special din cauza menținerii unei rate ridicate așomajului). Cel mai ridicat nivel al cheltuielilor guvernamentale a fost atins în anul 1993 (51% din PIB), veniturile publice situându-se în jurul a 45% din PIB, iar împrumuturile publice atingând ponderea de vârf – 6% din PIB.

Procesul de consolidare fiscală declanșat la Maastricht, în anul 1993, a urmărit să stopeze deficitul financiar declanșat în urmă cu 20 de ani, astfel încât, în anul 1999, când în spațiul UE a fost introdusă moneda euro, împrumuturile publice se cifrau la mai puțin de 1% din PIB. Dar deși, în anul 2000, a avut loc mult dorita consolidare fiscală, reușind o balanță bugetară pozitivă (cu cheltuieli guvernamentale sub 46% din PIB și o rată a creșterii economice excepțională – 3,5% din PIB), cheltuielile publice au crescut, din nou, în anii următori.

În termenii a doi factori: eficiență și echitate, situația celor patru modele poate fi ilustrată prin figura următoare. Eficiența este măsurată, în cadrul acestei scheme, prin capacitatea de a genera niveluri ridicate ale ocupării, iar echitatea, prin capacitatea de menținere a riscului de sărăcie la un nivel scăzut.

Echitate Eficiență

Fig. 1.1. Tipologia modelelor sociale europene

Țările nordice și continentale se situează peste medie în ceea ce privește protecția împotriva sărăciei, în timp ce cele din modelul anglo-saxon și mediteranean se situează sub medie. Diferența dintre cele două categorii nu este dată doar de redistribuirea veniturilor prin intermediul impozitelor, ci, îndeosebi, de diferența în distribuirea capitalului uman. În modelul nordic ponderea populației cu vârstă între 25-64 ani, care are cel puțin pregătire liceală este de 75%, iar în modelul continental de 67%, față de 60% în modelul anglo-saxon și doar 39% în cel mediteranean. Modelul mediteranean, caracterizat printr-un grad redus de ocupare și risc ridicat de sărăcie, nu oferă nici echitate, nici eficiență. Modelele continental și anglo-saxon oferă fie echitate, fie eficiență, în timp ce modelul nordic, asigurând rate ridicate ale ocupării și risc scăzut de sărăcie, reușeșete să combine cel mai bine eficiența și echitatea. Acesta este și motivul pentru care, dintre țările UE, cele mai bine plasate în competiția internațională sunt țările scandinave.

Clasificarea economiilor UE în cele patru modele sociale este foarte utilă atunci când vorbim despre reformă în domeniul politicii sociale. Provocările pe care le-am amintit (globalizarea, progresul tehnic, îmbătrânirea populației) impun reforma îndeosebi în modelele continental și mediteranean, unde statul bunăstării se dovedește a fi în mare măsură ineficient. Bazându-se pe o protecție legislativă strictă a locurilor de muncă, aceste modele descurajează adaptarea la schimbare și mențin status-quo-ul.

Reforma acestor modele nu presupune dispariția lor, ci transformarea în direcția creșterii eficienței, eventual prin adoptarea unor trăsături din modelele nordic și anglo-saxon, adaptate la caracteristicile propriei populații. Importanța unei asemenea reforme nu este limitată doar la țările în cauză, ci vizezază întreaga Uniune, întrucât țările care le compun realizează aproximativ două treimi din PIB-ul UE și 90% din PIB-ul Zonei Euro. Situația economică și socială a acestor țări afectează funcționarea Uniunii Europene în ansamblu.

Deși există angajamente în direcția coordonării politicilor ocupării la nivel european, reformele pieței muncii și în domeniul social trebuie să fie concepute și realizate la nivelul fiecărui stat membru, în concordanță cu propria situație economică, socială și politică. Coordonarea este utilă în măsura în care se limitează la schimbul de bune practici, pentru a evita pasarea responsabilității între autoritățile naționale și cele europene.

1.4. Presiuni contemporane asupra Modelului Social European

Uniunea Europeană se confruntă, în planul politicii sociale, cu două provocări majore: pe de o parte teama că procesul globalizării va afecta capacitatea de asigurare a securității sociale a indivizilor, pe de altă parte teama că însăși politica socială amenință capacitatea UE de a se adapta schimbărilor produse de globalizare și de competiția internațională. Lipsa flexibilității pieței muncii, combinată cu costurile excesive ale protecției sociale sunt considerate un obstacol în calea eficienței economice și a reformelor esențiale.

Există o varietate de factori exogeni și endogeni care exercită presiuni asupra modelului social european și care au fost sistematizați în tabelul de mai jos.

Așadar, presiunile asupra modelului social european se exercită în sensuri diferite, ceea ce determină dificultăți majore în ceea ce privește direcția reformării acestuia. De altfel, pentru modelul social actual, UE nu acceptă ca alternativă modelul neoliberal american, ci un model cu accent pe dezvoltare, în care statul bunăstării să aibă un rol important. Liderii politici europeni vorbesc despre un model social european, bazat pe performanțe economice, pe un nivel ridicat al protecției sociale, pe educație și dialog social. Paradigma modelului social european constă în faptul că politica economică, a ocupării și cea socială formează un triunghi, în cadrul căruia ele trebuie să se stimuleze reciproc. Aceste interacțiuni pozitive ar trebui să creeze un cerc virtuos și sustenabil al progresului economic și social.

Cauzele crizei modelului social european sunt diverse, dar se converge către a susține că modelul este deopotrivă minat din interior și amenințat din exterior. Fragilitatea sa este determinată de: capacitatea redusă de adaptare la schimbările economice, incapacitatea de a răspunde eficient noilor așteptări sociale, procesul de îmbătrânire a populației, promovarea de politici inadecvate de proecție a mediului, neîncrederea europenilor. Schema de mai jos reflectă criza modelului european, analizată ca un ansamblu de relații vicioase, care îi afectează propria structură instituțională.

În prezent, în Europa Occidentală există foarte multe voci care pun la îndoială posibilitățile menținerii unor sisteme de protecție socială naționale și chiar a unor aparate de guvernare atât de costisitoare. Deși unele state membre se descurcă bine încă, UE, în ansamblu, nu se mai situează pe primele locuri în lume, în domeniile-cheie ale creșterii economice, precum capacitatea de inovație, dezvoltarea IT sau spiritul întreprinzător, comparativ cu concurenți precum SUA, Japonia, sau, mai nou, China și India.

Tabelul nr.1.1

Presiuni contemporane asupra Modelului Social European

Sursa: portal.feaa.uaic.ro

Aceștia din urmă atacă deschis sistemele economice vest-europene, afirmând că vechiul model social occidental a dus la eșecul economiei, și că acesta trebuie să suporte restrângeri radicale, în vederea construirii unor noi locuri de muncă (numărul șomerilor din UE se apropie în prezent de 20 de milioane de persoane, dintre care 10 milioane nu lucrează de peste un an. Printre ei se află mulți tineri – media europeană (UE) a șomerilor pentru grupa de vârstă 16–24 de ani a atins nivelul de 18,7%, cu vârfuri alarmante în Slovacia (32%) și Polonia (40%), dar și Italia are o rată de 23,6%.).

Mulți politicieni și analiști sociali vorbesc chiar despre necesitatea reinventării modelului social european. În repetate rânduri, rapoartele Comisiei Europene menționează că Franța, Germania, Italia, Polonia și Spania nu au găsit cele mai adecvate politici pentru a-i determina pe cetățenii statelor respective să prefere angajarea în muncă în locul indemnizației de șomaj. Simpla creștere economică nu mai reușește, singură, să ducă la crearea de locuri de muncă. Este nevoie de politici sociale explicite pentru a-i stimula pe oameni să aibă inițiative și să devină mai productivi, inclusiv prin reducerea diferențelor dintre salariile acordate pentru același tip de activitate și diminuarea numărului de angajați cu salarii mici, prin flexibilizarea modelului social, fără a afecta solidaritatea socială. Obiectivele strategiei de la Lisabona rămân, totuși, greu de îndeplinit, îndeosebi în ceea ce privește angajarea în muncă a mai multor femei și a unui număr mai semnificativ de persoane apropiate de vârsta pensionării. Austria, care a preluat din ianuarie, 2006 președinția UE, a anunțat că va continua dezbaterile pe această temă și îi va implica mai activ pe euro-cetățeni în rezolvarea problemelor sociale.

Figura nr. 1.2 Criza Modelului Social Europen

Sursa: Moraru L.C., Staicu G., Modelul european între descriptiv și contrafactual, Economie teoretică și aplicată, pag.99

În competiția nedeclarată în materie de protecție socială din Europa, se pare că țările nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia și Olanda, care oferă un nivel mai ridicat de protecție socială și de politici active pe piața muncii, stau cel mai bine. În ultimele rânduri ale clasamentului se află țările mediteraneene – Grecia, Italia, Portugalia și Spania – care intervin social, îndeosebi în domeniul pensiilor și al reglementărilor salariale, prin negocieri colective.

Viciile structurale ale piețelor muncii din UE-25 par să fie principalul motiv pentru care Comisia de la Bruxelles constată că forța de muncă ocupată în această zonă (în anul 2004), a fost, în medie, de 63,3% (comparativ cu 71,2% în SUA sau cu 68,7% în Japonia ), iar rata de creștere medie a PIB a fost doar de 0,6%. În același an, șomajul în SUA a fost de 5,5%, adică mult mai scăzut decât în EU-25 (9%), iar în Japonia, 4,8%. Acesta constituie și unul dintre motivele principale pentru care se pare că forța de muncă mediu și înalt calificată din estul Europei sau de pe alte continente se orientează, în ultimii ani, îndeosebi spre zona nordamericană.

De o parte, se află cei care doresc piețe ale muncii libere și flexibile, mai puțin reglementate, dar marcate de o mai mare competiție. De cealaltă parte se află cei ce vor un standard de viață mai înalt, piețe guvernate de reguli, protecție a pieței muncii și mai multe drepturi pentru muncitori.

În ciuda deosebirilor de opinii, în Uniunea Europeană s-a vorbit și se vorbește încă, mult, despre problemele sociale. Tratatul Internațional ce a pus bazele Uniunii prevede, între obiectivele sale centrale, atingerea unui înalt nivel al folosirii forței de muncă și în domeniul protecției sociale, precum și promovarea unui nivel de trai mai bun și a unor condiții mai bune de muncă.

Comisia Europeană are misiunea de a coordona varietatea de politici în privința pensiilor, folosirii forței de muncă, a inserției sociale, a luptei contra sărăciei din toate cele 27 state membre ale UE și de a concluziona care este cea mai bună practică.

În pofida relativei eterogenități a sistemelor de protecție socială existente în diferite țări europene, în mod cert, la nivel nord-vest continental, s-a conturat un model social distinct, ca expresie a unei voințe clare, de realizare a unui nivel al bunăstării sociale decent, pentru toți rezidenții. Este vorba despre un model social ale cărui principii fundamentale sunt solidaritatea și coeziunea socială și ale cărui obiective urmăresc realizarea egalității de șanse, participarea socială și, integrarea/ incluziunea socială.

Sistemele de protecție socială și legislația în domeniul relațiilor de muncă în interiorul Europei sunt exemple evidente de politici aparținând modelului social european. Trebuie menționat că (în prezent) intervenția principală a organismelor europene (suprastatale) se limitează doar la relațiile de pe piața muncii, în timp ce așa-numita baza a statului bunăstării, educația, programele de sănătate sunt încă sub influența directă a guvernelor naționale. Interesant de amintit că au fost inițiate încercări sporadice la nivel comunitar și în planul excluziunii sociale, dar au dovedit o lipsă de coerență și uniformitate, motivul principal fiind acela că fiecare țară membră a avut o poziție oarecum ostilă.

Concurența dură din interiorul Europei ca urmare a eliminării granițelor, a liberei circulații a bunurilor, serviciilor și a persoanelor creează o presiune enormă asupra sistemelor de protecție națională în vederea reducerii cheltuielilor sociale. „soluția" venită din partea organismelor europene pentru a înlătura concurența considerată neloială s-a dovedit a fi cea a „armonizării regimurilor sociale naționale", în primul rând în ceea ce privește dreptul muncii. În mod cert, după aderarea grupului celor douăsprezece țări, concurența fiscală a Estului a condus la presiuni privind reducerea gradului de impozitare în țările UE 15. O asemenea concurență poate fi considerată de asemenea ca fiind neloială și, deci, este posibil să fim martorii a două scenarii.

Primul este considerat a fi armonizarea fiscală la nivelul taxelor directe (menționăm că deja majoritatea taxelor indirecte țin de politica comună), astfel încât să se evite mobilitatea întreprinzătorilor dintr-o regiune în alta și, implicit, problemele de ocupare a forței de muncă din statele neatractive fiscal.

Un al doilea scenariu, considerăm noi a fi de dorit, ar consta în adoptarea la nivelul vechilor membri a unei politici de relaxare fiscală. S-ar da astfel un impuls de creștere economică venit din partea ofertei agregate. Însă, după toate semnalele de până acum, se pare că recurgerea la primul scenariu este o modalitate mult mai la îndemâna structurilor europene. În Carta Socială, deciziile concrete sunt cele privitoare la dreptul muncitorilor sub 18 ani, la egalitatea drepturilor muncitorilor din alt stat cu muncitorii cetățeni ai statului în care lucrează, dreptul la integrarea familiei muncitorilor care lucrează în alt stat etc. înseși titlurile date unor documente sau instituții sunt argumente în acest sens. Spre exemplu, Carta drepturilor fundamentale ale muncitorilor a avut ca titlu original Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale neacceptat de țările semnatare), iar capitolul 13 al integrării în UE se numește Politica socială și de ocupare a forței de muncă.

Un impact semnificativ asupra procesului de creștere economică la nivelul UE îl va avea procesul de îmbătrânire a populației. Aceasta, deoarece sistemul actual de asistență socială al modelului european exercită o presiune semnificativă asupra bugetelor naționale, nepermițându-le acestora să acumuleze surplusuri bugetare consistente în perioadele de expansiune.

Cu mai bine de 100 de ani în urmă, Bismark a pus bazele construcției statului bunăstarii modern, demarând programe ample în domeniul pensiilor, șomajului, asigurărilor de sănătate. Așadar, statul bunăstării a înlocuit vechile contracte dintre generații ce funcționau în interiorul familiilor cu un contract social centrat pe redistribuire. Într-o prima ipostază, costurile necesare susținerii acestui program erau suficient de reduse pentru a fi suportate de societate în ansamblul său. Spre exemplu, pensiile ce trebuiau plătite unui număr redus de indivizi (în condițiile unei speranțe medii de viață reduse) puteau fi lesne finanțate de tinerii tot mai numeroși care intrau pe piața muncii. Arborele vârstei avea forma ideală, și anume aceea a unei piramide, cei de la vârf fiind susținuți de o bază solidă.

Evoluția demografică ulterioară a scos în evidență o tendință tot mai clară de îmbătrânire a populației țărilor europene, în special după cel de-al doilea război mondial. Creșterea costurilor redistribuirii nu a condus brusc la un eșec al sistemului în economiile care l-au implementat și pentru că migrația internațională a forței de muncă și a capitalurilor era redusă.

Fenomenul globalizării scoate la lumină „călcâiul lui Ahile" și carențele statului bunăstării din prezent. Locurile de muncă din UE se pierd în favoarea țărilor cu costuri salariale comparabil mai reduse (în special cele din Centrul și Estul Europei); o creștere a numărului de pensionari din țări precum Germania și Franța implică impozitări care reduc substanțial nivelul economisirii. Suntem de părere că ignorarea acestor aspecte conduce, așa cum vom vedea în continuare, la întârzieri și, poate, la eșecuri ale proiectelor europene comune.

Luând ca exemplu Germania (care, alături de Franța, reprezintă motorul construcției europene actuale) observăm că numeroase studii empirice relevă faptul că deficitele bugetelor asigurărilor sociale sunt amplificate serios de evoluția demografică înregistrată.

În 1950, exista încă o populație cu o bază largă de indivizi cu vârste cuprinse între 25-50 de ani, vârful piramidei (indivizi cu vârsta de aproximativ 75 de ani) era reprezentat de un număr redus. Peste o jumătate de secol, în 2002, s-a înregistrat o creștere a ponderii celor aflați încă în perioada activă, dar cu vârste apropiate de limita pensionării; numărul pensionarilor nu a crescut substanțial, însă tinerii care sunt la început pe piața muncii sunt în număr tot mai mic. Prognozele pentru 2040 indică o situație alarmantă: foarte puțini tineri, o populație cu vârstă medie redusă și un număr substanțial de persoane vârstnice. Piramida pe care s-a bazat sistemul redistributiv al lui Bismark își va inversa poziția până la nivelul primei jumătăți a secolului XXI.

În condiții de recesiune economică, deficitele bugetare (neacoperite de surplusurile bugetare anterioare) se accentuează, deoarece taxele vor fi probabil mărite pentru a acoperi un necesar mai mare de cheltuieli bugetare. Efectul nu este decât prelungirea perioadei de recesiune, aspect ce caracterizează economia europeană, căreia îi sunt necesari 6-7 ani pentru încadrarea pe o traiectorie ascendentă a PIB. În spiritul echivalenței ricardiene, aceste deficite vor fi acoperite prin taxele mai ridicate asupra unei generații viitoare îmbătrânite (deci cu o mai mică bază de impozitare), ceea ce nu va conduce decât la perpetuarea unei bucle recesioniste în evoluția economiei europene. Efectul acestui trend de îmbătrânire este reducerea contribuției globale a producției europene de la 18% la 10% în 2040, precum și a potențialului de creștere.

Privind în perspectivă, pensiile nu pot fi finanțate prin sistemul contractului social între generații, cei în câmpul muncii plătind contribuții și impozite pentru pensii, asigurări de sănătate, șomaj etc. Prin urmare, strategia fiecărui guvern va trebui să prevadă constituirea de surplusuri bugetare pentru a face față șocurilor structurale viitoare.

O ilustrare a faptului că UE își caută propriul drum în încercarea de a crește competitivitatea concomitent cu menținerea unui anumit nivel al protecției sociale este și conceptul de flexisecuritate (flexsecurity – lb. engleză) care combină flexibilitatea în ceea ce privește piața muncii, cu o protecție socială relativ ridicată a șomerilor și politici active de ocupare. Conceptul se bazează pe ideea că flexibilitatea și securitatea nu sunt contradictorii, ci complementare și chiar se pot susține reciproc. Aceasta presupune o protecție mai scăzută a forței de muncă împotriva riscului de piedere a locurilor de muncă (fiind vizate reglementările cu privire la disponibilizarea personalului), combinată cu ajutoare de șomaj ridicate și o piață a muncii care să funcționeze pe baza dreptului și obligației șomerilor la pregătire profesională. Conceptul de securitate a locurilor de muncă este înlocuit cu unul mai larg, de securitate a ocupării.

UE ia în prezent în calcul acest concept ca bază a unui viitor model social european, având în vedere rezultatele pozitive pe care le-a avut implementarea sa în Danemarca, unde rata șomajului a scăzut sub 4%, în condițiile unei protecții sociale încă suficient de importante.

Dincolo de aceste rezultate pozitive, există totuși numeroase semne de întrebare cu privire la transferabilitatea lui și la alte economii decât cele nordice. Dialogul dintre angajați și angajatori este o parte importantă a acestui concept, dar la nivelul întregii UE, există țări care nu au o tradiție prea puternică din acest punct de vedere (țările Europei Centrale și de Est), precum și țări în care relația patronat-sindicate a fost în general destul de tensionată de-a lungul timpului (țările mediteraniene). Pe de altă parte, caracterul nepopular al măsurilor necesare de reformă a protecției sociale impune dezvoltarea acestui dialog, drept condiție esențială a reușitei reformei. Rămâne de văzut în ce măsură și în cât timp aceste țări vor reuși adoptarea viziunii statelor nordice în ceea ce privește dialogul social.

Este interesant de remarcat convingerea UE în capacitatea de a modifica relația care există între obiectivele politicii economice, ale politicii ocupaționale și ale politicii sociale, obiective considerate, în general, antagonice, într-o relație de susținere și stimulare reciprocă. Dincolo de mirajul pe care o asemenea concepție îl crează, performanțele UE în direcția îndeplinirii obiectivelor Agendei Lisabona, ridică numeroase semne de întrebare cu privire la realismul ei.

Oficialii europeni consideră că decizia de a reforma modelul social european nu poate ține cont doar de problema eficienței și competitivității economice, în contextul în care UE se confruntă cu probleme serioase și în plan social – șomaj, îmbătrânirea populației, care se adaugă celor economice – globalizare, inovare tehnologică. Din acest motiv, reforma modelului social european este una dintre problemele cele mai dificile pe care UE trebuie să le rezolve, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Modernizarea modelului social european are în vedere adaptarea sa la noile cerințe socio-economice și la provocările cu care economia europeană se confruntă și este urmărită în contextul a două principii la care UE nu este dispusă să renunțe: perspectiva conform căreia politica socială este considerată un factor productiv și convingerea că lipsa unei politici sociale „adecvate” va genera un cost economic, social și uman care depășește cheltuielile sociale și redistribuirile financiare. Așadar, în cadrul modelului social european, performanțele economice și progresul social sunt considerate indisolubil legate, ceea ce trasează destul de clar orientarea viitoare a UE în ceea privește politica socială. Există presiuni ca modelul social să se apropie mai mult de cel practicat în SUA, în special din considerente de declin demografic și datorită faptului că imigranții care au locuri de muncă în statele membre UE exercită presiuni asupra modelului de stat al bunăstării. UE nu poate adopta pe termen mediu modelul social practicat în SUA, ci își poate propune ca obiectiv să reformeze modelele sociale existente în așa fel încât acestea să aibă un grad mai înalt de solvabilitate.

Dacă, într-adevăr, înlocuirea modelului social european cu un model de tip american, neoliberal, nu este posibil a fi realizată și acceptată de populație într-un interval de timp scurt, având în vedere rădăcinile adânci pe care politica socială le are în Europa, aceasta nu justifică incoerența oficialilor europeni cu privire la obiectivele urmărite – competitivitate maximă, concomitent cu o politică socială extensivă. Dacă există opțiunea pentru menținerea unui model social european cu rădăcini puternice în sistemul de valori cultivat timp de jumătate de secol, ea trebuie armonizată cu obiective mai realiste în plan competitiv. Privind prin prisma sustenabilității politicii sociale, înțelegem dorința UE de a menține și obiectivul creșterii competitivității economice. În condițiile menținerii modelului social european, creșterea economică și a competitivității sunt singurele șanse de sustenabilitate a acestuia pe termen lung. Măsura în care cele două obiective (economic și social) sunt compatibile, este, însă discutabilă.

Agenda socială a UE menține ca priorități, în continuare, ocuparea deplină, integrarea socială, nediscriminarea, sistemul de protecție socială adecvat din punct de vedere al cerințelor sociale. Agenda socială acoperind perioada de până în 2010 reprezenită, însă mai curând un document orientativ, decât un set de măsuri concrete.

În cel mai optimist scenariu posibil, UE va reuși să gasească modalitatea prin care să înlăture discordanțele dintre politica socială și performanțele economice. Modelul teoretic al coeziunii și stabilității sociale, care stimulează creșterea economică, poate fi unul valid, dar în practică se dovedește a fi din ce în ce mai greu de susținut. Costurile crescânde ale coeziunii sociale sunt tot mai puțin acceptate, ceea ce pune în pericol stabilitatea socială a UE.

În concluzie, modelul instituțional european este supus în prezent unor ample presiuni de schimbare a sistemului bunăstării cu cel al ordinii proprietății private și al prosperității economice. Este recunoscut tot mai des faptul că menținerea aranjamentului actual al statului bunăstării devine din ce în ce mai costisitoare pentru economiile europene, pentru bugetele comunitare și naționale. Disputele privind problematica redistribuirii – cine câștigă, cine suportă? – reprezintă încă un subiect menit a întârzia măsurile reale de reformă. Suntem de părere că numai prin luarea în considerare simultan a criteriului eficienței și echității vom fi în măsură să apreciem oportunitatea unei reforme.

1.5. Metoda deschisă de coordonare în politica socială europeană

Prin metoda coordonării deschise se urmărește realizarea informării reciproce a țărilor membre și candidate la aderare, în problemele cu care se confruntă, și mai ales cu privire la soluțiile de rezolvare a lor, într-o situație sau alta, în vederea învățării din ceea ce se determină, prin analiză și evaluare de politici sociale, a fi practică bună.

Această tehnică a fost folosită încă din anii de început ai procesului de integrare de către Comisie, ca o modalitate de realizare a unei cooperări și coordonări flexibile. De pildă, în anii ’70, Comisia a promovat consultații între statele membre în probleme de mediu, reușind ca astfel să convingă statele membre să acorde Uniunii puteri legislative oficiale.

Acest tip de abordare se bazează pe următoarele caracteristici:

• Comisia apare în calitate de creator de rețele de experți „independenți”, care vor promova ideile și tehnicile;

• În cadrul Consiliului sunt convocate grupări de lucru la nivel înalt, într-o atmosferă de brainstorming, nu de negociere;

• În cadrul Parlamentului European se poartă un dialog organizat cu diferitele comisii specializate care pot susține o anumită abordare.

Metoda Deschisă de Coordonare reprezintă o nouă metodă de guvernanță care constă in caracterul neobligatoriu și descentralizat al reglementărilor, în flexibilitatea și deschiderea lor, în pluralitatea actorilor implicați. De exemplu, în domeniul politicii de ocupare a forței de muncă, rolul UE este de a compara experiențe naționale, locale și sectoriale. Obiectivul este nu de a stabili un cadru unic comun, ci de a împărtăși aceleași experiențe și de a promova răspândirea practicilor optime.

Prin caracteristicile sale metoda deschisă contrastează în mod evident cu metoda comunitară, care implică transferul de suveranitate dinspre nivelul național spre cel comunitar, adoptarea politicilor comune de triunghiul instituțional clasic reprezentând combinarea interguvernamentalismului cu supranaționalismul, rolul central jucat de instituția supranațională – Comisia – în elaborarea și implementarea politicilor comune și în supravegherea implementării reglementărilor obligatorii de către statele membre, rolul Curții Europene de Justiție în rezolvarea cazurilor de încălcare a dreptului comunitar. Comisia joacă deja un rol activ de coordonare și este pregătită să facă la fel și în viitor, dar utilizarea metodei trebuie să nu dezechilibreze balanța instituțională sau să afecteze realizarea obiectivelor comune din Tratat. În mod special, nu trebuie să excludă Parlamentul European din procesul politic european. Metoda deschisă de coordonare trebuie să completeze, nu să înlocuiască, acțiunile Comunității.

Metoda directa de coordonare a debutat în domeniul ocupării forței de muncă în 1997 și s-a extins treptat la domeniul includerii sociale, pensiilor, îngrijirii, sănătății, învățământului, mediului, imigrării și azilului, devenind în același timp un instrument esențial de accelerare a tranziției spre economia bazată pe cunoaștere și a reformelor economice structurale.

Prin apelul la metoda coordonării deschise se intenționează căutarea, împreună cu toți participanții, a unor soluții la problemele mai vechi, sau mai noi. Conlucrarea dintre statele membre se poate realiza, astfel, fără constrângeri și condiționări, cu adoptarea de decizii în fiecare țară, pentru atingerea obiectivelor comune. Eventualele recomandări, urmate de decizii comune de politică socială în cadrul procesului de coordonare vor conduce la sporirea compatibilității dintre sistemele de politică socială, la unificări pe anumite segmente și poate chiar la constituirea unui sistem unic, într-un viitor îndepărtat. Numai că, de data aceasta, am avea de-a face cu un proces de evoluție treptată privind voința țărilor membre, și nu cu unul impus de la nivelul UE.

Astfel de cerințe sunt legitime și în cazul negocierilor cu țările candidate la aderare. Pe de o parte, acestora să nu li se impune ceea ce nu este obligatoriu pentru țările membre în politicile sociale, dar, pe de altă parte, să existe siguranță că în noile țări membre sunt acceptate principiile și obiectivele convenite și se acționează în consecință. La Conferința din Leuven, 2001 s-a caracterizat metoda coordonării deschise, subliniindu-se valențele, dar și precauțiile în utilizarea ei în domeniul politicilor sociale, ea fiind un proces „soft” de învățare din practica bună. Dacă ne referim la acțiunile de la nivelul UE, avem de-a face cu aderarea la un set de principii ale bunăstării, deciziile de luat fiind de competența țărilor membre, în interesul cetățenilor și ca factor de dezvoltare durabilă. Negocierile cu statele candidate la aderare în UE urmăresc, în ultimă instanță, compatibilitatea în interiorul comunității lărgite, inclusiv în domeniul social. Este vorba, înainte de toate, nu de un sistem anume de politici sociale (fiecare țară are propriul sistem), ci de a răspunde la nevoile existente în societate, să se asigure bunăstarea cetățenilor, dar și să împiedice migrația Est-Vest, pe motive de subdezvoltare. Fluxul migratoriu spre Vest ar spori considerabil efortul financiar cu destinație socială în țările de primire, deoarece, în acord cu aranjamentele din UE, migranților din orice stat membru trebuie să li se aplice un regim social egal cu cel aplicat propriilor cetățeni, fie că este vorba de dreptul la muncă și beneficiile legate de aceasta, fie de alte componente de politică socială, de la pensii la diferite beneficii de asistență socială. Totodată, este de așteptat ca și cetățenii din Vest care se deplasează în noile state membre să se poată bucura aici de condiții sociale similare celor din țara de origine.

Vandenbroucke a arătat că această metodă este adecvată tratării problemelor de larg interes public, prin analiza comparativă, ce constă în: culegerea informațiilor asupra politicii sociale și a rezultatelor sale; evaluarea acestor informații, în lumina obiectivelor comune stabilite și a contextului local în care politica este aplicată. El consideră că, prin schimbul de informații relevante, corect evaluate se poate ajunge la imitarea experiențelor bune. În acest fel discuția nu este orientată de criterii exterioare, de natură ideologică; ea se desfășoară ca proces deschis, de analiză din interior a domeniului.

După Lisabona, domeniile de aplicare a Metodei Deschise de Coordonare s-au extins incluzând cercetarea, societatea informatizată, politicile sociale, educația, protecția socială, politicile de mediu, lupta împotriva excluderii sociale, etc. Adusă în prim plan de Consiliul European de la Lisabona, Metoda Deschisă de Coordonare a devenit un element central în dezbaterile actuale asupra guvernării Europene. Succesul de care se bucură această nouă metodă are o motivație foarte pragmatică. Această metodă a permis accesul Uniunii Europene în domenii în care Tratatele nu au prevăzut politici comune, deoarece țin de comptențele rezervate Statelor membre (politicile sociale, serviciile publice, sistemul de taxe și impozite, etc.) Deși orice majoritate politică știe că șansa sa de a rămâne la guvernare depinde de controlul pe care-l are asupra acestor domenii, metoda a fost nu numai acceptată dar și cerută de către statele membre (în majoritatea domeniilor enumerate mai sus). De exemplu, domeniul protecției sociale -dezvoltarea sa pe termen lung- a devenit o problemă majoră în majoritatea statelor Europene. Amenințările determinate de intensificarea competiției fiscale într-o piață europeană integrată și de economia globală au impus treptat necesitatea reformelor și introducerea unor mecanisme care asigură o minimă coordonare între țările Europene.

Între motivele care justifică acceptarea unei convergențe minime, recursul la schemele flexibile de coordonare apare ca un compromis între o serie de probleme comune tuturor statelor membre (șomaj, îmbătrânirea populației, etc) și dorința guvernelor de a menține un anumit grad de control asupra unor domenii și mecanisme pe care le consideră esențiale pentru viitorul lor politic. Un alt tip de motive ține de valoarea simbolică a strategiei Lisabona. După ce au investit capital politic în unificarea monetară, guvernele de stânga, social-democrate (aflate la putere în majoritatea țărilor Europene la sfârșitul anilor 90) au dorit să-și reafirme preocuparea pentru problemele sociale. În acest context, a fost profitabilă politic dezvoltarea unei metode care împrumută vocabularul și instrumentele Uniunii Economice și Monetare (obiective comune, criterii de convergență, evaluare periodică, etc) dar nu și cadrul inflexibil reglementat de Tratatul de la Maastricht de monitorizare a îndeplinirii criteriilor de convergență. Această preocupare pentru echilibru, foarte influentă în perioada negocierii Tratatului de la Amsterdam, a rezultat în adoptarea unui nou capitol (VIII) asupra ocupării forței de muncă.

În legătură cu evoluția viitoare a politicilor sociale în UE după adoptarea Cartei Sociale, S. Leibfried avansa două ipoteze. Față de situația în care s-ar continua cu existența unor sisteme de politici sociale diferite în țările membre, o primă ipoteză se referă la generalizarea modelului german de politică socială, ca urmare a influenței Germaniei în UE, prin importanța economică și volum demografic, în raport cu celelalte țări membre.

În susținerea unei astfel de evoluții se poate aduce și observația că numai Germania pare interesată să influențeze evoluțiile de politică socială în țările candidate la aderare prin „exportul” sistemului propriu. Totuși, sistemul german de politică socială, puternic corporatist, generos în beneficii, dar și cu cheltuieli sociale mari (circa 30% din PIB, fără cheltuielile pentru învățământ, și circa 35%, cu acestea din urmă), cu un puternic mix public-privat în domeniul social, nu are șanse mari de a fi asimilat de țările cu politici sociale mai modeste (întregul grup latin al țărilor membre, ca și a celor mai multe țări intrate în UE). Pe de altă parte, modelul respectiv nu prezintă atractivitate pentru țările cu sisteme de politici sociale generoase, pronunțată universaliste (țările nordice, dar și altele).

A doua ipoteză de posibilă evoluție ar consta în construcția unui model cu totul nou, Leibfried are în vedere modelul politicii sociale reziduale. În fapt, modelul rezidual, susținut, așa cum arătam, și de organisme financiare internaționale (FMI, BM) și chiar impus în țările care semnează acorduri de împrumut cu aceste organisme, intră în contradicție cu practicile altor organizații internaționale din sistemul ONU, care accentuează nevoia dezvoltării sociale durabile (Conferințele ONU asupra dezvoltării sociale; Rapoartele dezvoltării umane – PNUD, începând cu 1990), a fost respins explicit în UE, iar în prezent și-a pierdut mult din atractivitatea construită mai mult pe premise amăgitoare, atrăgătoare, la prima vedere, dar lipsite de realism. De altfel, modelul rezidual de politică socială este tot mai mult contestat și în țările care l-au adoptat, pentru că s-a redus substanțial acoperirea nevoilor sociale, dar nu s-au diminuat obligațiile fiscale totale ale populației active. Discuțiile în jurul statului minimal nu au rămas fără urmări ci, statele, inclusiv cele membre ale UE, au devenit preocupate de a răspunde cât mai adecvat noilor provocări de pe piața muncii (trecerea de la dezvoltarea extensivă la cea intensivă, cu apariția șomajului de lungă durată, subocupare etc.), crizei financiare globale, inclusiv a statului bunăstării (care impune oprirea spiralei cheltuielilor), situațiilor de marginalizare și excludere socială a unor importante grupuri de populație îmbătrânirii populației, cu creșterea numărului de beneficiari și a duratei acordării suportului social etc.

Metoda coordonării deschise este una de tip programatic. Are, deopotrivă, virtuți cognitive și normative, fără a reprezenta un panaceu, bună pentru orice și aplicabilă în același mod. Utilizarea judicioasă a metodei coordonării deschise în domeniul politicilor sociale presupune orientarea după cinci principii, și anume:

Abordarea integrată: este una dintre metodele de lucru, iar ea trebuie susținută prin acțiuni de garantare a dreptului de securitate socială a cetățenilor, aceștia din urmă având rol important în realizarea libertății de mișcare și mobilității profesionale. Reformele structurale nu pot fi realizate prin măsuri izolate și dispersate, ci necesită o acțiune consistentă și concertantă de-a lungul uni palete largi de politici și măsuri.

Subsidiaritate: să nu se amestece obiectivele cu instrumentele de politică socială, pentru a respecta principiul subsidiarității (obiectivele țin de acțiunea comună a statelor în UE, instrumentele țin de competențele statelor membre);

Convergența: grad mare de cuprindere în discutarea instrumentelor de intervenție (luarea în considerare a tuturor). Rezultatele sunt obținute prin acțiunile concertate, fiecare membru contribuind la ridicarea performanței medii europene.

Monitorizarea statelor membre: orientarea după practici bune, după standarde de excelență și nu de mediocritate. Aceasta determină schimbul de experiență și presiunnea de a îmbunătății calitatea politicilor și are scopul de a determina dezbateri și creșterea eficienței politicilor de ocupare.

Management prin obiective: situarea la nivel practic, prin utilizarea de indicatori pentru măsurarea progresului în combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, a realizării justiției sociale inter și intrageneraționale. Succesul se bazează pe folosirea acestor indicatori care permit monitorizarea și evaluarea progresului;

În domeniul incluziunii sociale metoda deschisă de coordonare este folosită pentru a crea o politică bazată pe obiective, ca parte a procesului prin care fiecare stat membru este invitat să-și îmbunățățească politicile naționale de combatere a sărăciei și excluderii sociale. Acțiunile sunt susținute prin setul comun de indicatori și asigurarea legăturii cu Programul de Acțiune Comunitară de combatere a excluderii sociale, ținând seama, în același timp, de diversitatea politicilor statelor membre, precum și de condițiile diferite, obiectivele și stadiul de dezvoltare al coordonării politicilor din alte domenii.

Procesul de coordonare pune accent pe implicarea societății civile, care are un rol important în privința excluderii sociale, în special a partenerilor sociali și a organizațiilor neguvernamentale, precum și a reprezentanților guvernului, la nivel național, regional și local.

În domeniul pensiilor metoda deschisă de coordonare oferă informații și analize referitoare la strategiile naționale care pot asigura consistența proceselor în domeniul politicii respective. Rezultatele activităților în domeniul pensiilor și includerii sociale vor fi coordonate și integrate în liniile directoare de politică economică generală și liniile directoare de ocupare.

Metoda deschisă de coordonare face parte din seria unor noi instrumente care întrerup tradiția demersului legislativ caracteristic etapei de realizare a pieței unice. În cadrul noii etape obiectivul este "more Europe – but a different Europe". În ultimul Raport al Comisiei Europene privind protecția socială și incluziunea au fost identificate o serie de inovații recente care au sporit valoarea „metodei deschise de coordonare" a Uniunii Europene în domeniul politicilor sociale. Astfel, a fost îmbunătățită înțelegerea, a fost promovată învățarea reciprocă și a fost încurajată o mai bună monitorizare și o informare mai concretă. În general, progresele au fost promițătoare, însă raportul subliniază o serie de domenii în care vor trebui depuse eforturi:

– Rata ocupării forței de muncă a crescut pentru toate categoriile de lucrători în vârstă. Rata globală a ocupării forței de muncă în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 55 și 64 de ani a crescut de la 38% în 2001 la 44% în 2006, iar obiectivul de 50% pentru anul 2010, stabilit la Lisabona, a fost atins de nouă țări (Danemarca, Estonia, Irlanda, Cipru, Letonia, Portugalia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit), cu toate că în unele țări acesta este, în continuare, de numai 30%. Măsurile de incluziune activă, precum și reformele în domeniul pensiilor și al pieței forței de muncă au ameliorat stimulentele de a lucra, însă este nevoie, în continuare, de mai mulți lucrători. Alături de eforturile de a ameliora productivitatea, acest lucru va contribui la stabilirea unei baze mai solide pentru sistemele de protecție socială și pentru adecvarea și durabilitatea pensiilor, cu condiția ca piețele forței de muncă să fie deschise lucrătorilor în vârstă.

– În timp ce reformele pensiilor sunt în desfășurare, acestea trebuie monito-rizate periodic cu privire la impactul pe care îl vor avea asupra adecvării și viabilității viitoare, în special în cazul persoanelor cu o evoluție profesională atipică. Ar trebui sensibilizat publicul cu privire la riscurile asociate diferitor sisteme de pensii, promovând astfel alegerile în cunoștință de cauză.

– Pentru a rupe cercul sărăciei și al excluziunii, este necesară asigurarea egalității de șanse pentru toți prin intermediul unor politici sociale bine concepute și prin îmbunătățirea rezultatelor la învățătură pentru fiecare copil, în parte. Trebuie consolidate politicile de incluziune și de combatere a discriminării, mai ales cu privire la imigranți și descendenții acestora, precum și la minoritățile etnice.

– Copiii sunt săraci pentru că trăiesc în familii ai căror membri nu au un loc de muncă sau lucrează ocazional, sau pentru că salariile părinților lor nu sunt suficient de mari, iar sprijinul pe venit nu este suficient pentru a îndepărta riscul sărăciei. Prin urmare, combaterea sărăciei în rândul copiilor necesită o combinație de oferte de locuri de muncă de calitate care să permită părinților să se integreze și să avanseze pe piața forței de muncă, sprijin pe venit adecvat și bine conceput și asigurarea serviciilor necesare copiilor și familiilor acestora.
Trebuie găsit echilibrul adecvat între sprijinirea familiilor și măsurile destinate copiilor înșiși. Măsurile cele mai eficiente se adresează copiilor din categoriile cele mai dezavantajate printr-o abordare universală mai cuprinzătoare menită să vină în sprijinul tuturor copiilor.

– Politicile sociale au un impact esențial asupra sănătății, iar sănătatea este un factor determinant al șanselor de viață. În prezent, există mari disparități între rezultatele în materie de sănătate în cadrul UE, speranța de viață a bărbaților variind între 65,3 ani (Lituania) și 78,8 ani (Cipru și Suedia), iar cea a femeilor între 76,2 ani (România) și 84,4 ani (Franța). Preocupările referitoare la sănătate ar trebui să fie incluse în toate politicile, inclusiv promovarea unui stil de viață sănătos, iar protecția socială ar trebui să asigure accesul tuturor la asistență medicală de calitate și la asistență pe termen lung și să promoveze prevenirea, inclusiv pentru categoriile de populație mai greu accesibile.

– Schimbările demografice și sociale implică, din ce în ce mai mult, nevoia de asistență pe termen lung. Statele membre s-au angajat să faciliteze accesul la servicii de calitate, dar asigurarea unor astfel de servicii rămâne o provocare. Trebuie găsit echilibrul corespunzător între responsabilitățile publice și private și îngrijirea formală și informală, acordând, în același timp, sprijin îngrijitorilor informali.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE: CAPITALUL UMAN, OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ, INCLUZIUNEA SOCIALĂ

2.1. Evoluția ocupării în Uniunea Europenă

Populația UE numără, începând cu anul 2010, peste 500 miloane de locuitori. Unul din marile vise ale integrării europene constă în a crea o piață a muncii total unificată, dar această speranță s-a dovedit dificil a se concretiza. Integrarea în 2004 și 2007 a unui grup mare, de 10 și respectiv 2 state, care au devenit membre ale Uniunii Europene, ridică din punct de vedere al pieței unice a muncii noi probleme. Cele mai multe dintre țările nou integrate sunt foste economii de comandă care acum funcționează ca economii de piață, cu piețe ale muncii caracterizate prin salarii mici și un grad ridicat de insecuritate socială.

În cursul ultimilor douăzeci si doi de ani populația activă din Europa celor 27 a înregistrat o reducere continuă, explicabilă prin două cauze: îmbătrânirea populației europene datorită faptului că numărul persoanelor care ies din categoria de vârstă activă (64 de ani) crește, în timp ce numărul persoanelor care intră în această categorie (începând cu 15 ani) scade; scăderea gradului de ocupare a forței de muncă determinată de restructurarea mai multor activități sub influența cerințelor pieței și a progresului tehnic.

Numărul persoanelor ieșite la pensie în Europa în comparație cu cele care le finanțeaza pensiile este prevăzut să se dubleze până în 2060. Pentru a răspunde acestei provocări, echilibrul între perioada de timp petrecută în activitate și cea de pensie trebuie să fie examinat cu atenție. Astfel, în 2008, raportul dintre persoanele de vârstă activa (15-64 de ani) și cetățenii UE în varstă de cel puțin 65 de ani era de patru la unu, dar până în 2060, acest raport va scădea la doi la unu.

Evaluarea corectă a stării capitalului uman și a tendințelor de evoluție pe termen mediu și lung este de o importanță fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în domeniul resurselor umane. Pentru o apreciere obiectivă a situației, studiile recente iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiția pentru educația și formarea profesională a populației ocupate, compoziția capitalului uman în funcție de tipul și nivelul de educație, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata șomajului, rata conectării la rețele de comunicare multimedia, participarea la activități producătoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuția capitalului uman raportată la valoarea adăugată creată, calitatea educației și formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieți, investiții în cercetare-dezvoltare) și demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieței muncii).

Întreaga Europă (cu excepția Turciei, țară candidată la UE) suferă de pe urma stagnării sau declinului demografic mai mult sau mai puțin accentuat, având ca rezultat, printre altele, îmbătrânirea generală a populației. În cazul țărilor din Europa Centrală care au aderat la Uniunea Europeană situația devine îngrijorătoare din cauza unei rate foarte scăzute a natalității și deci a reducerii progresive a populației apte de muncă, exodului tinerilor și persoanelor având o calificare medie sau superioară, nivelului nesatisfăcător al pregătirii profesionale conform cerințelor pieței și al însușirii deprinderilor necesare pentru trecerea la societatea informațională, bazată pe cunoaștere și inovare. Se apreciază că există riscul real ca, în deceniile următoare, țările Europei Centrale și de Est să devină o regiune slab populată, cu o forță de muncă în declin, silită să poarte povara unei populații în curs de îmbătrânire.

Piramida populației din UE indică în mod clar o creștere semnificativă a natalității imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, marcând începutul perioadei „baby boom”. Conform unui scenariu care ia în considerare creșterile probabile ale ratelor imigrării și natalității, începând cu anul 2012, populația de vârstă activă va începe să scadă, în timp ce populația în vârstă de peste 60 de ani va continua să crească, cunoscând un spor de aproximativ două milioane de persoane anual.

Această perspectivă nu ține totuși cont de contribuția reală și potențială considerabilă pe care persoanele în vârstă – și, în special, generația „baby boom” – o pot aduce societății. Prin urmare, o modalitate esențială de abordare a provocărilor legate de îmbătrânirea demografică și de prezervare a solidarității dintre generații constă în menținerea generației „baby boom” pe piața muncii timp mai îndelungat și a face astfel încât această generație să rămână cât mai mult posibil sănătoasă, activă și autonomă.

Dupa o creștere treptată între 2002 și 2008, de la 62.4% la 65.95, rata ocupării (15- 64 ani) a scăzut în UE la 64.6% în 2009. România se află pe ultimele locuri în UE (24 din 27), având o rată a ocupării populației de 58.6%. – Statele față de care România s-a poziționat mai bine: Italia (57.5%), Ungaria (55.4%) și Malta (54.9%). Cel mai bine poziționate state în UE au fost: Olanda (77%), Danemarca (75.7%), Suedia (72.2%), Austria (71.6%), și Germania (70.9%).

Caracteristic UE este evoluția diferențiată a ocupării pe termen lung a bărbaților și a femeilor. În timp ce gradul de ocupare masculină descrește permanent, cel al populației feminine crește într-o proporție mereu mai mare. În cazul bărbaților scăderea ocupării se datorează prelungirii școlarizării și mai ales creșterii vârstei de încetare a activității. Și în cazul femeilor se manifestă aceste efecte dar ele sunt dominate de faptul că un număr tot mai mare de femei între 24 și 54 de ani sunt active.

Rata ocupării în rândul femeilor, dupa o creștere continuă până la 59.1% în 2008, a scăzut pentru prima dată în 2009, ajungând la 58.6%. A rămas în continuare mai mică decât cea în rândul barbaților, cu 12.1 puncte procentuale. România: locul 23 în UE-27 la rata ocupării în rândul femeilor (52%). Statele față de care România s-a poziționat mai bine au fost: Malta (37.7%), Italia (46.4%), Grecia (48.9%) și Ungaria (49.9%). Cel mai bine poziționate state în UE au fost: Danemarca (73.1%), Olanda (71.5%), Suedia (70.2%) și Finlanda (67.9%).- în toate statele membre, rata ocupării în rândul barbaților a fost mai mare decât cea în rândul femeilor, cu excepția Letoniei și a Lituaniei unde diferențele au fost foarte mici.

Munca la negru continuă să fie o problemă în statele membre ale Uniunii Europene. Economia ascunsă subminează finanțarea sistemelor de securitate socială, impiedică desfășurarea unor politici economice coerente și poate să ducă la dumping social. Munca la negru se practică mai ales în statele din Europa de est. În UE-27 5% dintre angajați admit că au primit “salarii în plic”, variind de la 3% în majoritatea statelor membre până la 10% în unele state din Europa centrală și de est. Cel mai mult muncesc la negru studenții, șomerii și persoanele fizice autorizate iar domeniile care folosesc cel mai mult aceasta practică sunt construcțiile și serviciile pentru casă.

Printre cauzele tradiționale ale existenței muncii la negru se află nivelurile mari de taxare și al contribuțiilor sociale, precum și complicatele proceduri administrative de urmat în angajarea legală. Dar, mai nou există din ce în ce mai mult tendința către sub-contractare și false afaceri pe cont propriu. De asemenea, în unele state membre reglementările de tranziție pentru muncitorii din noile state membre UE au exacerbat munca la negru. Situația diferă mult de la un stat membru la altul.

Cerințele profesionale, sociale, economice și informaționale, mereu în schimbare, ridică tot mai multe semne de întrebare legate de metodele de învățare și durata studiilor pe care trebuie să le parcurgem de-a lungul vieții. Pentru angajatori, autorități, dar și pentru individul de rând, educația pe tot parcursul vieții („lifelong learning”) a devenit o prioritate. Comisia Europeană a dezvoltat “Programul de învățare de-a lungul vieții” care se desfășoară atât înăuntrul, cât și în afara sistemelor tradiționale de educație și formare. Punctul forte al acestui program este faptul că oferă șansa de a alege în ce direcție merge procesul de învățare.

“Comenius” este prima componentă a Programului și se adresează instituțiilor de învățământ preuniversitar – de la grădinițe la școli postliceale, tuturor elevilor, cadrelor didactice, autorităților locale, asociațiilor de părinți sau ONG-urilor. A doua componentă se numește “Erasmus” și se adresează învățământului superior. Cea de-a treia parte a Programului este “Leonardo da Vinci”, un subprogram dedicate educației și formării profesionale.

Ultimul subdomeniu este „Grundtvig”, el adresându-se persoanelor de peste 25 de ani cărora le oferă posibilitatea de a studia oriunde în Europa. Executivul european promovează și programul Jean Monnet. Prin intermediul acestuia se încurajează predarea, reflecția și dezbaterea pe tema procesului de integrare europeană în cadrul instituțiilor de învățământ superior din lume.

În Uniunea Europeană, educația a trecut de barierele formale. Au fost recunoscute formele de educație nonformală care, din punctul europenilor de vedere, crește șansele tinerilor de a-și dezvolta competențe noi și de a-și găsi locuri de muncă.

În Franța, activitățile extracurriculare sunt promovate și dezvoltate chiar de către stat. Autoritățile lituaniene sunt de părere că educația nonformală este o componentă importantă, cu ajutorul căreia se formează persoane inteligente, creative și capabile să folosească soluții fezabile, precum și de a se implica în viața publică.

Olanda este unul din statele în care educația nonformală reprezintă o tradiție îndelungată. Aici, activitățile realizate de tineri în timpul liber sunt organizate în parteneriat cu școala. Un alt stat european, Polonia, a dezvoltat o strategie națională pentru tineret, educația nonformală fiind o componentă importantă a acesteia.

În România, conceptul de educație nonformală este în fază de pionierat. Sistemul românesc nu a definit încă o formulă care să fie universal acceptată și recunoscută. Cu toate că, oficial, educația nonformală nu s-a dezvoltat la noi în țară, activitățile care pun accent pe dezvoltarea abilităților personale în afara cadrului oficial încep să capete amploare, în special în rândul tinerilor.

Și dacă în România grupul-țintă al educației nonformale sunt tinerii, în multe țări europene, ce au bine dezvoltate astfel de programe, acesta este reprezentat într-o măsură semnificativă de cei care au ieșit din câmpul muncii, pentru ca aceștia să își poată împărtăși și valorifica astfel experiența.

Câteva cifre ilustrează amploarea provocării cu care se confruntă Europa. Șomajul în rândul tinerilor se ridică astăzi la peste 20%. Mai puțin de o treime dintre tinerii noștri se îndreaptă către învățământul superior, în comparație cu 40% în Statele Unite și 50% în Japonia; aproximativ 15% părăsesc școala prematur, având, în cel mai bun caz, doar calificări de bază. Totuși, economia europeană în anul 2020 va necesita calificări de nivel înalt pentru cel puțin 35% dintre locurile de muncă și calificări de nivel mediu pentru 50% dintre acestea. Trebuie apoi să continuăm reforma învățământului superior, pentru ca Europa să fie capabilă nu doar să producă, ci și să atragă cele mai mari talente din lume.

Comisia Europeană recomandă creșterea cu regularitate a vârstei de pensionare în statele membre UE, astfel încât perioada de pensionare să reprezinte cel mult o treime din viața adultă. Raportul Comisiei arată că vârsta reală de pensionare în Uniunea Europeană este în medie de puțin peste 60 de ani, sub media vârstei de pensionare a țărilor industrializate membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa (OECD), care este de 63,5 pentru bărbați și 62,3 pentru femei.

Astfel, până în 2060 europenii vor trăi în medie mai mult cu șapte ani, fapt care ar presupune prelungirea perioadei de activitate în muncă la aproape 70 de ani, pentru a menține echilibrul și a nu petrece la pensie peste o treime din viața adultă. Aceasta ar însemna cu patru ani și opt luni mai mult decât ținta de 65 de ani avută în vedere pentru statele membre.

Potrivit Comisiei Europene, in Romania raportul cotizanți – pensionari a scăzut de la 3,43 în 1990, la numai 0,79 în 2003. În plus, în 2007, doar 59% din populația României avea un loc de muncă, o cifră inferioară mediei europene de 65%. Sistemele de pensionare timpurie au făcut ca în perioada 1990-2003 numărul pensionarilor să fie mai mare cu 80 la sută. Comisia Europeană a sugerat României să ia urgent măsuri pentru că altfel fondul de pensii de stat riscă să se prăbușească. Sistemul public de pensii din România a înregistrat, în 2009, un deficit semnificativ, de 1,5 miliarde euro, respectiv 20% din veniturile sale. Pentru a evita prăbușirea sistemului de pensii, autoritățile de la București vor să crească gradual vârsta de pensionare a românilor, începând din 2015 și până în 2030, și să egalizeze vârsta de pensionare între femei și bărbați. Ele spun că sistemul de pensii din România a devenit imposibil de susținut din punct de vedere financiar, el având un deficit cronic de ani buni și putând deveni o problemă majoră dacă nu este restructurat. Dacă se menține actualul sistem de pensii, se va ajunge la un deficit de 6% până în 2025. Problema asigurării pensiilor este foarte complicată și la nivel european din cauza îmbătrânirii populației, iar statele membre trebuie să ia măsuri rapide de reformare a propriilor sisteme de pensii.

2.2. Egalitatea de șanse în cadrul Uniunii Europene

Egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați se regăsește și în Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, în vigoare din 1993), în legislația secundară -directivele comunitare cu privire la egalitatea între femei și bărbați -, la care se adaugă jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.

O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea Europeană s-a angajat decisiv să promoveze egalitatea între femei și bărbați (gender equality) și să integreze egalitatea de gen la toate nivelurile și în toate activitățile comunitare (gender mainstreaming process).

Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen a urmărit să îmbine integrarea perspectivei de gen în toate politicile și programele Uniunii Europene, concomitent cu promovarea acțiunilor specifice în favoarea femeilor.

Au fost astfel identificate 5 obiective majore ale Strategiei:

Egalitatea în viața economică;

Participarea egală la procesul decizional;

Egalitate în viața socială;

Egalitate în viața civilă;

Schimbarea rolurilor tradiționale și depașirea stereotipiilor de gen.

Principalele instrumente avute în vedere pentru realizarea obiectivelor menționate sunt:

aplicarea planurilor pentru egalitatea de gen;

introducerea legislației specifice problematicii egalității de șanse;

abordarea integratoare a egalității de gen, cu scopul de a produce schimbări
structurale ale societății.

Principiul egalității de șanse între femei și bărbați a început să fie transpus în legislația și în politicile UE urmărindu-se reglementarea vieții sociale a Statelor Membre din perspectiva economică. Politicile de egalitate de șanse între femei și bărbați vor contribui în mod semnificativ la găsirea de soluții, pe de o parte prin stimularea angajării femeilor, compensând astfel scăderea prevăzută a populației active, iar pe de altă parte susținând realizarea alegerilor individuale ale femeilor și bărbaților, inclusiv faptul de a avea numărul de copii pe care și-l doresc.

Piața forței de muncă rămâne într-o mare măsură compartimentată. Evoluția indicilor de segregare ocupațională și sectorială în funcție de gen nu arată nici un semn de scădere semnificativă. În concluzie, se pare că dezvoltarea ocupării forței de muncă în rândul femeilor se face în principal în sectoarele de activitate și în profesiile deja preponderent feminine. Aproape patru salariate din zece lucrează în administrația publică, în educație, în sănătate și în acțiuni sociale, în timp ce jumătate dintre salariate sunt angajate în administrație, sunt vânzătoare sau lucrătoare puțin calificate sau necalificate.

Mai mult, există un dezechilibru persistent între femei și bărbați în ceea ce privește ocuparea funcțiilor de decizie, atât politice cât și economice. Astfel, mai puțin de o treime dintre cadre sunt femei, iar raportul privind prezența acestora în comparație cu bărbații era de 1:10 în anul 2005 în cadrul consiliilor de administrație ale celor mai mari 50 de întreprinderi europene cotate la Bursă. În parlamentele naționale, proporția medie de femei este de doar 24%. În Parlamentul European, aceasta este de 33%.

Segregarea se regăsește în sistemul de educație. Deși în viitor femeile vor reprezenta majoritatea noilor absolvenți din învățământul superior (59%), domeniile de studii se înscriu în mod semnificativ în anumite tipare. Învățământul, științele umane și artistice și sănătatea cuprind aproape jumătate dintre femeile licențiate, dar mai puțin de un sfert dintre bărbații licențiați. Din contra, studiile tehnice atrag doar o femeie licențiată din zece și patru din zece bărbați licențiați.

Una dintre consecințele acestor diferențe și inegalități care afectează femeile de pe piața forței de muncă se reflectă în menținerea diferenței de remunerare dintre femei și bărbați. Femeile câștigă în medie cu 15% mai puțin decât bărbații pentru fiecare oră lucrată. În materie socială, femeile prezintă un mai mare risc de excludere și de sărăcie, în special în rândul persoanelor în vârstă și al părinților separați. Riscul de sărăcie al femeilor de peste 65 ani este de 20%, adică cu 5 puncte mai mult decât bărbații, în timp ce riscul familiilor este de 34%. Pe de altă parte, șomajul de lungă durată afectează 4,5% dintre femei, adică cu 1 punct mai mult decât în cazul bărbaților. Femeile constituie și majoritatea persoanelor inactive, fiind deci în mod special vulnerabile la riscul sărăciei.

1. Eliminarea diferențelor dintre genuri pe piața forței de muncă

Accesul la un loc de muncă remunerat și de calitate este garanția independenței economice a femeilor și a bărbaților. Însă între femei și bărbați persistă diferențe foarte importante, în special în ceea privește modalitățile de lucru (munca în sistem de timp parțial, contractele temporare) sau în ceea ce privește sectoarele și profesiile ocupate. Este absolut necesar să se analizeze și să se abordeze în mod concret factorii aflați la originea diferențelor.

2. Favorizarea unui mai bun echilibru între femei și bărbați prin împărțirea responsabilităților private și familiale

Numeroase constrângeri restrâng libera alegere a indivizilor în concilierea vieții profesionale cu viața privată, de exemplu lipsa serviciilor de îngrijire și supraveghere a copiilor, aspectele financiare, penalizarea carierei, riscul pierderii competențelor, dificultățile de revenire la locul de muncă sau presiunea stereotipurilor. Modalitățile de concediu ar trebui reexaminate pentru a contribui la o mai bună repartizare a responsabilităților private și familiale între bărbați și femei și pentru a favoriza astfel calitatea vieții și bunăstarea copiilor.

3. Garantarea deplinei susțineri a politicilor de egalitate de șanse între femei și bărbați prin politicile de coeziune și de dezvoltare rurală

Anul 2007 a fost primul an din noua perioadă de programare a politicii de coeziune și de dezvoltare rurală. Politicile au fost reorientate astfel încât să contribuie mai mult la obiectivele fixate la Lisabona și să promoveze în acest fel creșterea economică, productivitatea, crearea de locuri de muncă. Este necesar să fie exploatat din plin potențialul fondurilor în calitate de catalizator al politicilor de egalitate de șanse între femei și bărbați.

4. Garantarea punerii efective în aplicare a cadrului legislativ

Acquis-ul comunitar în materie de egalitate bărbați-femei a contribuit enorm la progresele realizate în ultimii 50 de ani și continuă să evolueze și să se modernizeze pentru a face mai clar și mai eficient cadrul legislativ. Totuși este important să se garanteze o punere efectivă în aplicare a legislației care depășește simpla transpunere a acquis-ului. Pentru a garanta o aplicare completă a dreptului, sarcina susținerii în mod activ a punerii în aplicare a acestei legislații le revine actorilor naționali.

2.3. Excluziunea socială

Sărăcia este în general văzută în Europa ca o problemă comună deoarece este percepută ca afectând într-o oarecare măsură majoritatea populației. Procentual, populația europeană consideră că în zona în care trăiesc, o persoană din zece trăiește în situație de extremă sărăcie și aproape trei personae din zece în sărăcie. Trei cetățeni din zece au persoane în aria lor despre care consideră că se află în situația de a suferi de sărăcie. Conform unui studiu realizat de Eurobarometru, sărăcia pare să afecteze în mai mare parte populația care trăiește în noile State Membre decât în EU-15. De altfel, în aceste state cetățenii consideră că numărul celor care trăiesc în pragul sărăciei este de două ori mai mare decât în UE-15. Nedreptatea (inegalitatea) în societate este principala cauză menționată în cazul sărăciei. Un european din cinci consideră că populația trăiește în lipsuri din cauza lenei și lipsei de dorință, dar tot același procent consideră că lipsa de noroc este cauza sărăciei. Doar o parte mică a europenilor consideră că sărăcia este o parte inevitabilă a progresului.

Pentru cetățenii europeni factorii legați de muncă sunt cei mai importanți pentru a explica de ce populația este săracă sau exclusă din societate. Astfel, șomajul de lungă durată reprezintă cea mai importantă cauză, urmat de plata insuficientă pentru munca prestată și faptul că ajutoarele sociale și pensiile sunt suficient de ridicate. Există de asememnea, o serie de alți factori invocați, cum ar fi: existența unui viciu, lipsa de educație, existența unei boli de lungă durată sau unei dizabilități sau trecerea printr-o destrămare a familiei sau decesul unui membru al familiei. Aceste rezultate explică de ce, mai des ca orice altceva, a avea o slujbă bună este considerat ca cel mai important ingredient pentru o viață bună.

Un concept foate important pentru abordările ultimilor ani este cel de excluziune socială. Prin intermediul acestui concept s-a realizat trecerea de la sărăcie ca modalitate de măsurare a nevoii de protecție socială (lipsa veniturilor sau insuficiența consumului) la excluziunea socială ca lipsă a oportunităților de mai multe tipuri decât oportunitățile de câștig sau consum. Consider, de aceea importantă analiza semnificației sale deoarece schimbă imaginea valorilor care stau la originea protecției sociale a indivizilor, prin diversificare și nuanțare. Astfel, lipsa veniturilor sau consumul insuficient devin doar o parte, un tip de excluziune, cea financiară, iar responsabilitata statului se schimbă din a furniza un minim necesar (de venituri) în a elimina cauzele, restricțiile care exclud individul de a procurarea lor.

Excluziunea socială este un concept care merge în prelungirea celui de marginalizare și trebuie definit în termeni de incapacitate/eșec al unuia sau mai multor sisteme dintre următoarele patru:

– sistemul democratic și legal, care presupune integrare civică;

– piața muncii, care promovează integrarea economică;

– sistemului “statutului bunăstării”, care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială;

– sistemul familiei și comunității, care promovează integrarea interpersonală.

Se poate spune ca excluziunea socială este un concept mai cuprinzator decat sărăcia, ce include nu numai lipsa mijloacelor materiale ci și imposibilitatea de a fi inclus în diferite “rețele “ sociale, economice, politice și culturale. Pe lângă deficitul de venituri sau consum comparative cu tendințele generale din societate, care aruncă individul în sărăcie, excluziunea socială presupune un deficit de participare la viața și activitățile sociale.

2.4. Obiectivele sociale ale Strategiei 2020

Odată cu lansarea pieței unice europene, activitatea legislativă și de reglementare a Uniunii Europene a crescut spectaculos. Tratat după tratat, strategie după strategie, UE și-a fixat obiective mărețe și ambițioase. Strategia Lisabona, de pildă, și-a propus transformarea UE în „cea mai competitivă și mai dinamică economie a cunoașterii din lume”, precum și modernizarea modelului social european prin reforme structurale ale piețelor muncii și prin combaterea excluziunii sociale. Strategia 2020 are ca scop principal creșterea economică și crearea de locuri de muncă, prin transformarea UE într-o economie „inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale”, introducând totodată așa-numita platformă europeană împotriva sărăciei și a excluziunii sociale. Sunt urmărite, de fapt, mereu aceleași obiective, pe de-o parte pe plan economic, pe de altă parte pe plan social. Însă aceste obiective nu au fost realizate în egală măsură. Marea majoritate a eforturilor UE au fost îndreptate înspre creșterea eficienței economice prin eliminarea barierelor din calea bunei funcționări a pieței interne și a concurenței pe această piață, și mult mai puțin înspre dezvoltarea de politici sociale la nivel european – care să completeze piața internă. Acest articol își propune să explice această „asimetrie” fundamentală în dezvoltarea competențelor Uniunii Europene.

Anul 2010 a fost desemnat anul european al combaterii sărăciei și a excluziunii sociale. Cu toate acestea, nu s-a realizat un progres substanțial în acest sens. Statele membre ale UE au susținut că problema sărăciei este una ce trebuie abordată și rezolvată la nivel național și că amestecul Uniunii Europene în asemenea chestiuni interne nu este de dorit. Cu alte cuvinte, eternul argument al subsidiarității, utilizat și în 1994 la blocarea celui de-al patrulea program anti-sărăcie. În mod similar, directiva privind extinderea concediului de maternitate la 20 de săptămâni cu plată integrală, menită să îmbunătățească statutul femeilor pe piața muncii, a fost respinsă de Consiliul de Miniștri în decembrie 2010. Acestea sunt câteva din exemplele cele mai recente privind eșecul dimensiunii sociale a integrării europene. Dar care este explicația?

În primul rând, se pune problema influenței relative a grupurilor afectate de politicile respective. În ceea ce privește reglementarea pieței unice, multinaționalele și companiile de export în general preferă reglementări la nivel european în locul celor naționale, pentru a evita costurile mari impuse de respectarea unor standarde naționale diferite și riscul unor standarde tot mai ridicate în anumite țări. Companiile europene sunt dispuse chiar să accepte standarde comune ridicate, întrucât ele reduc distorsiunile de piață și le permit să-și vândă produsele pe piețele nord-americane și japoneze. Deoarece beneficiile acestor reglementări sunt concentrate, grupurile ce reprezintă interesele de afaceri au stimulente puternice să se organizeze și să facă lobby la nivel european. Pe de altă parte, în cazul politicilor ce promovează protecția socială, beneficiile ce pot fi obținute de la autoritățile de la Bruxelles sunt difuze, făcând dificilă organizarea grupurilor de interes. Pe scurt, grupurile ce reprezintă multinaționalele și companiile de export au interese mai puternice și mai multe resurse să se mobilizeze pentru a obține reglementare la nivel european decât grupurile difuze de consumatori.

A doua explicație este cea normativă. Politicile economice au în general două justificări posibile: creșterea eficienței economice sau redistribuirea. În primul caz, existența așa-numitelor eșecuri ale pieței – piața realizând cea mai eficientă alocare a resurselor în mod normal – face necesară corectarea acestora prin reglementare economică sau intervenție guvernamentală. Între aceste eșecuri se numără externalitățile (efecte ale unei tranzacții suportate nu de vânzător sau de cumpărător, ci de o terță parte) precum poluarea, emisiile de CO2; puterea de piață ce poate rezulta în monopol sau oligopol; informarea imperfectă a agenților economici și costurile de tranzacție; precum și bunurile publice, ce nu sunt produse în cantitate suficientă de către piață. În contextul globalizării și al unui grad ridicat al interdependenței între țări, piața unică europeană a fost creată astfel încât fiecare stat membru, industrie sau consumator european să beneficieze de economiile de scară și de eficiența economică sporită datorate liberului schimb și liberalizării piețelor. Dar odată cu economiile de scară au crescut și externalitățile, pericolul pozițiilor dominante de piață și cantitatea informațiilor „asimetrice” – care trebuie eliminate.

Lansarea pieței interne europene a însemnat eliminarea tuturor barierelor „fizice și tehnice”, prin metoda recunoașterii reciproce și a armonizării standardelor pentru produse. Armonizarea standardelor tehnice și de protecție a consumatorului, de pildă, are scopul de a informa mai bine consumatorii europeni cu privire la calitatea produselor comercializate – informații ce altfel nu ar fi disponibile publicului. Iar introducerea standardelor de sănătate și siguranță, precum și a celor de protecție a mediului înconjurător, este menită să reducă efectele externalităților negative. În mod similar, politica concurențială are ca scop prevenirea formării monopolurilor și a practicilor anti-competitive. Regulile concurențiale ale UE au fost create și aplicate într-o manieră tot mai eficientă și inflexibilă de către executivul european, prevenind formarea cartelurilor, a acordurilor de împărțire a pieței, a anumitor ajutoare de stat și, din 1989, a fuziunilor între companii cu cote de piață foarte mari.

Altfel spus, obiectivul acestor reglementări economice este creșterea bunăstării economice la nivelul tuturor statelor membre UE. Iar pentru ca acest obiectiv să fie credibil, instituția însărcinată cu reglementarea pieței unice europene este Comisia Europeană. Având în vedere că guvernele naționale au foarte multă discreție la dispoziție, este dificil de știut dacă acestea într-adevăr implementează corect reglementările adoptate la nivel european. Delegarea de competențe de reglementare, monitorizare și sancțiune către Comisia Europeană este o metodă prin care guvernele naționale se pot angaja în mod credibil să respecte acordurile și legislația convenite în mod colectiv. Totodată, Comisia Europeană este mai puțin probabil să fie „capturată” de interese speciale. Întrucât sarcina sa este de a reglementa o multitudine de firme pe întreg teritoriul Uniunii Europene, are mult de câștigat printr-o atitudine consecventă și implacabilă în fiecare caz individual: reputația și credibilitatea ei sunt esențiale. În acest fel, rezultatele obținute sub forma eficienței economice sporite pentru toate statele membre legitimează reglementarea economică la nivel european. Într-adevăr, luând în considerare eșecul încercării de a crea o „uniune politică” în anii '50, integrarea europeană a impus necesitatea separării aspectelor economice de cele sociale și politice.

Pe de altă parte, deciziile privind redistribuirea bunăstării economice pot fi luate în mod legitim doar prin metodele tradiționale democratice și electorale, prin vot majoritar. Întrucât câștigul unui anumit grup social reprezintă pierderea altuia, cei ce iau aceste decizii trebuie să răspundă în fața propriului electorat. Așadar politicile de tip redistributiv nu pot fi elaborate de agenții sau experți independenți la nivel european, ci doar pe cale democratică la nivel național. Ori, politica socială are efecte redistributive importante. Asigurarea și asistența de șomaj, pensiile, alocațiile, ajutoarele sociale, indemnizațiile de la bugetul de stat și, indirect, sistemele de sănătate și, respectiv, de învățământ, presupun transferul de venituri între diferitele categorii sociale prin taxare și impozitare. Iar reglementările de pe piața muncii, precum nivelul contribuțiilor la asigurarea socială impuse angajatorilor, politicile privind drepturile angajaților, condițiile de muncă și relațiile industriale redistribuie resursele între angajatori și angajați. 

Mai mult, politicile redistributive și de asistență socială ale unei țări sunt rezultatul unui proces de negociere complex și de lungă durată între diferitele grupuri sociale la nivel național. Ele reflectă gradul de susținere a diferitelor partide politice, puterea sindicatelor și a patronatelor, compromisul pe termen lung între factorii de producție muncă și capital și specializarea economică națională – pe scurt, însuși „modelul de capitalism” pe care țara respectivă îl reprezintă. Astfel, există diferențe importante între statele membre UE cu privire la nivelul impozitării și al asistenței sociale, nivelul dezvoltării economice și, mai ales, așteptările cetățenilor în legatură cu funcțiile pe care statul ar trebui să le îndeplinească. Prin urmare, uniformizarea politicilor redistributive la nivel european ar fi aproape imposibilă și ar crea o opoziție puternică în țările unde această standardizare ar aduce modificări semnificative ale funcțiilor statului, ale „contractului social” pe care se bazează legitimitatea guvernelor naționale.

Legislația și reglementările sociale elaborate de instituțiile de la Bruxelles sunt, prin urmare, departe de politicile sociale tradiționale ale țărilor europene, prin care statul furnizează servicii de asistență socială, sănătate sau educație – simboluri puternice ale suveranității naționale. Astfel, nu au putut fi adoptate reguli comune privind relațiile industriale sau condițiile de muncă. Și, în ciuda prevederilor tratatului UE legate de restructurarea piețelor muncii, statele membre nu au putut fi obligate să adopte politici comune de reformă structurală și de dereglementare. În aceste domenii, Comisia Europeană, sub presiunea guvernelor naționale, a introdus o nouă procedură legislativă numită „metoda deschisă de cooperare”, bazată pe coordonarea voluntară a politicilor sociale ale statelor membre. În lipsa obligativității și a constrângerilor legale pe care le presupunea metoda legislativă obișnuită (comunitară), aceasta a avut rezultate nesemnificative.

În acest fel se poate justifica și menținerea politicii fiscale în mâinile guvernelor naționale. Uniunea Europeană nu are niciun cuvânt de spus cu privire la nivelul taxelor și al impozitelor, colectarea acestora sau cheltuirea fondurilor publice. Ori fără aceste elemente, o politică socială la nivel european nu este posibilă. Cu excepția tarifelor vamale și a taxelor pe importurile agricole, care aduc venituri insignifiante, Uniunea Europeană nu poate să perceapă impozite. Iar dezbaterea recentă privind restructurarea bugetului UE a evidențiat rezistența puternică a guvernelor naționale la ideea introducerii de resurse proprii ale Uniunii Europene. Deși criza financiară și a datoriilor s-a agravat în ultimele luni la nivel european, impunând nevoia unor mecanisme europene cu adevărat eficiente pentru a salva zona euro – instrumente precum coordonarea politicilor fiscale și un buget independent de conflictele de interese și pretențiile naționale – liderii statelor membre s-au dovedit foarte reticenți în a lua măcar în considerare posibilitatea unor taxe colectate direct la nivel european. 

În momentul de față, cea mai mare pondere a bugetului UE constă în contribuțiile naționale calculate ca procent din PNB, statele membre având ca scop recuperarea unei proporții cât mai mari a acestor contribuții, fără a lua în considerare cum sunt cheltuiți banii sau dacă aduc valoare adăugată. Dimpotrivă, prin introducerea unor taxe la nivelul UE, concomitent cu reducerea contribuțiilor naționale, banii ar putea fi cheltuiți mai eficient. Au fost propuse mai multe astfel de taxe, cum ar fi taxe pe tranzacții financiare, pe veniturile corporative, pe emisiile de carbon sau TVA pe tranzacțiile transfrontaliere care să intre direct în bugetul UE. Toate acestea au fost respinse, chiar și ideea lansării așa-numitelor euro-obligațiuni, garantate prin bugetul UE, care să strângă fonduri de pe piețele de capital pentru finanțarea comună a datoriilor țărilor zonei euro, obținându-se astfel o mai mare lichiditate și rate ale dobânzii mai mici  pentru țările aflate în dificultate.

În concluzie, statele membre ale Uniunii au ales să-și integreze economiile prin standarde de produs, politică concurențială și chiar politică monetară comune, păstrându-și în același timp suveranitatea politică intactă în domenii precum redistribuirea. Pe de altă parte însă, integrarea economică europeană restrânge instrumentele pe care guvernele naționale le au la îndemână pentru a redistribui veniturile conform dorințelor propriului electorat. Însuși succesul integrării europene limitează capacitatea guvernelor de a utiliza politici industriale, politici macroeconomice sau de a impozita factorii mobili de producție și veniturile corporative. Întrucât companiile multinaționale pot alege să se stabilească pe orice piață națională, existentă o presiune asupra statelor membre de a reduce standardele de protecție socială pe piața muncii și nivelul de impozitare. Cu alte cuvinte, un neo-liberalism disciplinar, impus, își face încet simțită prezența. Deocamdată, însă, sunt puține indicii care să sugereze o tendință reală de scădere a protecției sociale în Europa, iar coalițiile de centru-stânga din Parlamentul European, precum și o parte a comisarilor europeni, susțin menținerea unor standarde naționale ridicate.

Europa 2020 reprezintă strategia UE de creștere economică pentru următorii zece ani. Aceasta permite UE să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Reușita acesteia depinde de acțiunile din toate domeniile sale prioritare care se sprijină reciproc. Aceasta ar trebui să permită UE și statelor sale membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.

În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și mediul/energia – care urmează să fi e îndeplinite până în 2020. Statele membre vor adopta propriile lor obiective naționale în aceste domenii. Diverse acțiuni la nivel european și național vor veni în sprijinul strategiei. Una din cinci persoane din UE este expusă riscului sărăciei sau al excluziunii sociale. Un număr atât de mare de persoane care trăiesc la marginea societății subminează coeziunea socială și limitează potențialul europenilor. Acest fapt este deosebit de dăunător într-o perioadă în care statele membre colaborează pentru a asigura redresarea în urma crizei economice și financiare.

Șefii de stat sau de guvern ai UE și-au luat angajamentul de a elimina sărăcia și excluziunea socială în cazul a cel puțin 20 de milioane de persoane până în 2020. Pentru a îndeplini acest obiectiv, statele membre trebuie să stabilească obiective naționale în conformitate cu obiectivele UE și să adopte măsurile necesare atingerii acestora. Aceasta va garanta că lupta împotriva sărăciei este o parte importantă integrantă din strategia globală de redresare.

Obiectivul european major privind sărăcia și excluziunea socială a fost stabilit pe baza corelării a trei indicatori – numărul de persoane expuse riscului sărăciei, nivelul de precaritate materială severă și numărul de persoane care locuiesc în gospodării în care gradul extrem de scăzut de ocupare a forței de muncă reprezintă un element primordial. Acești trei indicatori abordează caracteristicile variate ale sărăciei și ale excluziunii în Europa, precum și situațiile și prioritățile diferite în rândul statelor membre.

Împreună, cei trei indicatori reflectă obiectivul strategiei Europa 2020 de garantare a faptului că beneficiile creșterii economice sunt larg distribuite și că persoanele aflate în prezent la marginea societății pot juca un rol activ în cadrul acesteia.

Persoanele al căror venit disponibil este mai mic decât 60 % din media din țara lor sunt considerate expuse riscului sărăciei. Aceasta reprezintă o măsură relativă a sărăciei, legată de distribuția veniturilor și de luarea în considerare a tuturor surselor de venit monetar. Politicile naționale privind ocuparea forței de muncă, educația și bunăstarea care vizează lupta împotriva sărăciei pot avea astfel un impact considerabil asupra nivelurilor de risc.

Nivelurile riscului sărăciei variază în funcție de standardele de viață diferite din UE. Pragurile sărăciei sunt de patru până la cinci ori mai mari în Țările de Jos, în Austria și în Cipru decât în România și în Bulgaria. Copiii, persoanele în vârstă, femeile singure, părinții care își cresc singuri copiii, persoanele cu calificare redusă, fără loc de muncă, de vârstă inactivă, inclusiv cele cu dizabilități, persoanele care trăiesc în mediul rural și migranții se confruntă cu cel mai ridicat nivel de risc al sărăciei sau al excluziunii. Minoritățile etnice, inclusiv minoritatea romă, nu pot fi identificate prin intermediul statisticilor oficiale ale UE, însă anumite surse naționale indică faptul că și acestea se confruntă cu un grad ridicat de risc al excluziunii.

Europa 2020 este o strategie integrată a cărei reușită depinde de toate acțiunile sale care se susțin reciproc. Acest lucru este important în special în domeniul ocupării forței de muncă, al educației și al sărăciei. Creșterea economică și conceperea de politici de succes privind ocuparea forței de muncă și educația joacă un rol crucial în lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale. Reducerea sărăciei va îmbunătăți oportunitățile de angajare ale lucrătorilor și șansele copiilor de a se descurca bine la școală.

În ciuda prezenței unor sisteme de protecție socială, criza financiară a lovit cel mai rău grupurile cele mai vulnerabile, accentuând astfel inegalitatea socială. În pofida nevoii de consolidare a finanțelor publice, în special pe fundalul unei societăți îmbătrânite, beneficiile redresării trebuie distribuite cât mai larg posibil.

Țările cu rate ridicate de ocupare a forței de muncă tind să aibă niveluri scăzute de sărăcie

și de excluziune. Cu toate acestea, un loc de muncă nu este întotdeauna o garanție împotriva sărăciei, iar persoanele angajate reprezintă 24 % din totalul celor expuse riscului sărăciei sau al excluziunii în UE. În 2009, 8,4 % dintre persoanele angajate trăiau sub pragul sărăciei. Această cifră nu s-a îmbunătățit din 2005. Prin urmare, este important ca politicile privind ocuparea forței de muncă să garanteze că persoanele angajate câștigă un salariu decent prin abordarea problemei segmentării pieței forței de muncă, a remunerației scăzute și a gradului extrem de scăzut al ocupării forței de muncă și prin susținerea tinerilor, a părinților care își cresc singuri copiii și a celei de a doua persoane care contribuie la venitul familiei pentru a avea acces pe piața forței de muncă.

Îmbunătățirea nivelurilor de educație și asigurarea accesului la învățare pe tot parcursul vieții vor ajuta la reducerea sărăciei pe termen mediu și lung. Astfel, nivelul de risc al sărăciei și al excluziunii pentru persoanele cu calificare redusă este cu 10 puncte procentuale mai mare decât cel al persoanelor cu un nivel mediu de educație și cu peste 20 de puncte procentuale mai mare decât cel al persoanelor cu înaltă calificare.

Protecția socială le oferă persoanelor siguranță în fața riscului social și ajută la reducerea sărăciei. În același timp, aceasta este vitală pentru adaptarea sistemelor de protecție socială astfel încât acestea să încurajeze activitatea și incluziunea. Aceasta trebuie să meargă mână în mână cu strategiile de creștere economică și cu locuri de muncă mai bune și mai numeroase.

Conceperea de sisteme fiscale și de prestații sociale determină modul și măsura în care acestea influențează inegalitatea veniturilor și ajută persoanele sărace. Caracteristicile importante includ progresivitatea impozitelor și a prestațiilor sociale, precum și direcționarea beneficiilor și condițiile aferente beneficiilor, deoarece acestea pot descuraja munca, dacă sunt concepute în mod necorespunzător. Variații mari între statele membre au fost observate în ceea ce privește sprijinul financiar net pentru gospodăriile cu venituri scăzute.

În UE, cheltuielile în materie de pensii reprezintă în medie 43 % din cheltuielile brute pentru prestațiile de protecție socială și, alături de programele generale privind câștigurile, oferirea de venituri minime pentru persoanele în vârstă joacă un rol esențial în reducerea riscului sărăciei în rândul persoanelor în vârstă. În multe state membre sunt în curs de desfășurare revizuiri ale sistemelor de pensii. Tendințele majore în ceea ce privește reforma sistemelor de pensii vizează consolidarea legăturii între contribuții și prestații sociale, mărirea vârstei de pensionare legale și efective, crearea de mecanisme de ajustare automată pentru a lua în considerare speranța de viață și evoluțiile PIB-ului și extinderea rolului regimurilor de pensii private.

În ceea ce privește asistența medicală, investițiile în campanii de sensibilizare cu privire la sănătate și la prevenirea bolilor fizice și mentale, precum și asigurarea accesului universal la o îngrijire de calitate sunt vitale pentru creșterea eficacității asistenței medicale. Finanțarea durabilă a sectorului, utilizarea eficientă din punctul de vedere al costurilor a asistenței medicale, creșterea utilizării intervențiilor chirurgicale zilnice, integrarea serviciilor spitalicești și abordările inovatoare pentru acordarea de îngrijire ar putea, de asemenea, ajuta la consolidarea furnizării de asistență medicală. Întreruperea transmiterii sărăciei de la o generație la alta și asigurarea de șanse egale pentru toți sunt de o importanță majoră. Acțiunile în acest domeniu ar trebui să înceapă cu familiile și cu copiii. Trebuie consolidată intervenția pe parcursul copilăriei timpurii în domenii precum asistența medicală și educația. Sunt esențiale asigurarea unui echilibru corespunzător între muncă și viața privată și promovarea participării părinților pe piața forței de muncă. Disponibilitatea și îngrijirea de înaltă calitate a copiilor și ajutorul pentru un venit adecvat acordat familiilor printr-o combinație între înlesnirile fiscale și prestațiile sociale universale bine concepute și orientate sunt instrumente esențiale în acest sens.

Incluziunea activă este un factor-cheie în atingerea obiectivului UE privind reducerea sărăciei și în garantarea faptului că beneficiile creșterii economice și ale ocupării forței de muncă sunt distribuite în mod echitabil. Aceasta include strategii care combină ajutorul pentru un venit adecvat, accesul pe piața forței de muncă, în special pentru acele persoane aflate la marginea societății, precum și servicii de calitate. Acestea sunt necesare pentru a preveni excluziunea pe termen lung și pentru a spori eficiența cheltuielilor sociale. Trebuie îmbunătățită acoperirea rețelelor de securitate socială prin asigurarea de finanțare durabilă a serviciilor sociale și trebuie, de asemenea, crescută calitatea intervențiilor.

Fondul social european (FSE) este principalul instrument financiar de la nivelul UE pentru promovarea ocupării forței de muncă, a incluziunii sociale și a egalității de șanse și pentru dezvoltarea abilităților și a competențelor persoanelor. Cu un buget total de 76 de milioane de euro pentru perioada 2007-2013, FSE susține în mod direct acțiuni care vizează atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 în domeniul educației, al ocupării forței de muncă și al incluziunii sociale și contribuie, de asemenea, la atingerea obiectivelor în materie de cercetare și dezvoltare.

Programul PROGRESS sprijină proiecte care ajută la atingerea obiectivelor UE și la dezvoltarea cunoștințelor în domeniul politicilor de ocupare a forței de muncă, al incluziunii sociale, al reformelor privind protecția socială și al egalității de șanse, precum și implementarea politicii sociale a UE. Obiectivul Instrumentului european de microfinanțare este acela de a contribui la punerea la dispoziție a aproximativ 500 de milioane de euro destinați împrumuturilor

pentru întreprinderile mici în următorii ani până în 2020. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) are ca obiectiv reducerea discrepanțelor dintre regiuni și combaterea nivelurilor constant ridicate de sărăcie.

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) finanțează dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor sociale și educaționale și, în general, îmbunătățirile aduse calității vieții și gestionarea activităților economice în zonele rurale. Programul-cadru de cercetare susține cercetarea socio-economică europeană avansată, în special prin dezvoltarea de noi metodologii, prin indicatori de progres și printr-o infrastructură de cercetare.

CONCLUZII

Revenirea rapidă la creșterea economică și politicile bine concepute privind ocuparea forței de muncă și educația sunt esențiale pentru reducerea sărăciei și a excluziunii sociale. În același timp, eforturile de restabilire a finanțelor publice solide și de reformare a sistemelor de protecție socială ar trebui să aibă ca scop asigurarea durabilității și a caracterului lor adecvat. Aceasta va ajuta, de asemenea, la păstrarea rolului lor important de stabilizatori automați. În acțiunile lor, statele membre ar trebui să aibă drept scop combinarea efi cacității, a eficienței și a corectitudinii. Persoanele cele mai vulnerabile ar trebui protejate pentru a nu duce povara măsurilor de consolidare.

Una din cinci persoane din UE este expusă riscului sărăciei sau al excluziunii sociale, iar 40 de milioane de persoane se află într-o stare de precaritate severă. Șefii de stat sau de guvern din UE și-au luat angajamentul de a elimina sărăcia și excluziunea socială în cazul a cel puțin 20 de milioane de persoane pe parcursul următorului deceniu. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită stabilirea de obiective naționale ambițioase, precum și luarea măsurilor necesare atingerii acestora, pentru a garanta că lupta împotriva sărăciei este parte integrantă din strategia globală de redresare. Este necesară, de asemenea, mobilizarea tuturor părților interesate.

Deoarece statele membre au ca obiectiv redresarea, sunt necesare strategii de incluziune activă care să combine ajutorul pentru venit cu accesul la piața forței de muncă și la serviciile medicale și sociale pentru a preveni excluziunea pe termen lung și pentru a spori eficiența cheltuielilor sociale. Aceasta implică facilitarea participării la piața forței de muncă a tuturor persoanelor, în special a femeilor și a tinerilor, combinarea asistenței sociale cu măsuri de activare și cu accesul la servicii de sprijin, precum și îmbunătățirea acoperirii și a caracterului adecvat al rețelelor de securitate socială, acolo unde este necesar. Asigurarea finanțării durabile a serviciilor sociale de înaltă calitate este, de asemenea, esențială.

25 de milioane de copii sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune în UE. Pentru a întrerupe transmiterea sărăciei de la o generație la alta, statele membre trebuie să stabilească drept prioritate intervențiile încă de la o vârstă fragedă a copiilor în domenii precum sănătatea și educația, să asigure o mai mare disponibilitate a serviciilor de îngrijire și a sprijinului de calitate, să promoveze participarea părinților la piața locurilor de muncă și să garanteze un ajutor adecvat pentru venit în cazul familiilor cu copii prin combinarea de beneficii universale și beneficii orientate bine concepute.

Politicile de combatere a celor mai persistente și severe forme de sărăcie și de excluziune socială necesită combinarea abordărilor universale cu cele orientate. O atenție deosebită ar trebui acordată prevenirii și remedierii problemei persoanelor fără adăpost și a excluziunii de pe piața locuințelor, abordării sărăciei energetice și excluziunii financiare. Promovarea incluziunii sociale și combaterea discriminării grupurilor supuse riscului trebuie să constituie un element principal al politicilor sociale.

Pentru asigurarea caracterului adecvat al pensiilor viitoare și a durabilității financiare pe termen lung a sistemelor de pensii sunt esențiale maximizarea anilor de muncă și minimalizarea efectelor întreruperilor în activitatea profesională. Aceasta implică creșterea ratelor ocupării forței de muncă și a ratei de acoperire a sistemului de pensii – în special pentru tineri și pentru femei – de exemplu, prin luarea în considerare a întreruperilor involuntare în activitatea profesională și prin creșterea vârstei efective de pensionare, inclusiv prin restrângerea opțiunilor de pensionare anticipată și prin îmbunătățirea condițiilor și a stimulentelor pentru lucrătorii în vârstă, pentru ca aceștia să lucreze mai mult timp și să găsească modalități de adaptare a drepturilor de pensie la evoluțiile privind speranța de viață.

Asigurarea accesului universal la îngrijire de calitate pentru toate persoanele va necesita noi eforturi de menținere a unui sector al sănătății eficient. Va fi necesară sporirea eficacității, a durabilității și a capacității de adaptare a asistenței medicale și a asistenței de lungă durată în contextul austerității și al îmbătrânirii, inclusiv prin servicii de asistență medicală și socială inovatoare și coordonate, precum metode integrate de tratare a bolilor cronice. Investițiile în promovarea sănătății și în prevenirea bolilor (inclusiv a problemelor de sănătate mentală) pot aduce beneficii semnificative atât din punct de vedere social, cât și economic.

Succesul strategiei Europa 2020 depinde de o abordare integrată și coerentă a tuturor domeniilor politice relevante, în special a politicilor sociale, a celor de ocupare a forței de muncă și a celor economice, precum și de o cooperare strânsă între toate nivelurile de guvernare, partenerii sociali și societatea civilă. Alocarea de fonduri UE pentru prioritățile strategiei Europa 2020 și sprijinirea inovării sociale va consolida eficacitatea acestei strategii.

Comisia și statele membre ar trebui să ia în considerare nevoia de a-și consolida capacitatea de evaluare a impactului social al principalelor decizii luate cu privire la politici și la cheltuieli ca parte a evaluării generale a impactului, în conformitate cu articolul 9 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și în contextul Platformei Europene de combatere a sărăciei și a excluziunii sociale. Îmbunătățirea promptitudinii statisticilor sociale și consolidarea capacității analitice sunt, de asemenea, esențiale.

Comitetul pentru protecție socială își va prezenta punctul de vedere cu privire la modalitatea de asigurare a coerenței între obiectivele și metodele de lucru ale MDC socială și noul context al strategiei Europa 2020 și al guvernanței acesteia, pe baza experienței primului semestru european al strategiei Europa 2020.

În aceste momente de criză economică, decizia Consiliului European de a consolida rolul FSE este deosebit de importantă. Politicile referitoare la piața muncii și politicile sociale trebuie să rămână cadrul general al FSE. Investițiile trebuie să vizeze în același timp dezvoltarea resurselor umane, îmbunătățirea competențelor și reintegrarea pe piața muncii a lucrătorilor concediați. Ar trebui totuși să se acorde prioritate creării unor locuri de muncă de calitate, creșterii durabile și incluziunii pe piața forței de muncă și în societate a grupurilor sociale vulnerabile, cum ar fi, printre alții, tinerii, femeile, migranții, șomerii pe termen lung, persoanele cu cele mai mici șanse de a pătrunde pe piața forței de muncă, persoanele în vârstă, persoanele cu handicap și minoritățile etnice, în vederea îmbunătățirii competitivității UE și a realizării obiectivelor Strategiei „Europa 2020”.

Viitorul FSE trebuie să garanteze resurse suficiente pentru punerea în aplicare a Strategiei „Europa 2020” datorită unor formule inovatoare de finanțare, cum ar fi alocarea directă a fondurilor pentru măsuri concrete în domeniul forței de muncă și al incluziunii sociale pentru grupurile cele mai vulnerabile sau persoanele cu risc de excludere.

BIBLIOGRAFIE

1. Barr, N., The Economics of the Welfre State, Standford Univesity Press Standford, 1998

2. Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura ALLL, București, 1999

3. Deacon B., Developments in East European Social Policy, in Jones Ch., New perspectives on the welfare state in Europe, Routleadge, 1993

4. Dumitru Miron și colectiv, Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 2001

5. Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Universul Juridic, București, 2002

6. Mariana Iovițu, Bazele politicii sociale, București, 1997

7. Marshall T. H. Citizenship and Social Class. – London, 1950 citat după: Politici Sociale: România în context european.B., Editura Alternative, 1995

8. Mihuț Liliana, Lauritzen Bruno. Modele de politici sociale/Models of Social Policy. – Bucuresti, Editura Didactica și Pedagogica, 1999

9. O`Connor J. The Fiscal Crisis of the Welfare State. – New York, St. Martin`s Press, 1973

10. Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Editura Fundația pentru studii europene, 1999

11. Piven R., Cloward R. Regulating the Poor: the Functions of the Public Welfare. New York, Random, 1972

12. Pîrvu Gheorghe, Economie Europeană, Craiova, Editura Sitech, 2005

13. Poede,G.- Politici sociale. O abordare politologică, Editura Tipo Moldova, 2002, Iași

14. Rosanvallon, P.- Noua problemă socială, , Institutul European, 1998

15. Sapir A., (coord.), An Agenda for a Growing Europe, Making the EU Economic System Deliver, Report of an Independent High Level Study Group established by President of the EC, , 2003

16.Sapir A., Who`s Afraid of Globalization? Domestic Adjustement on Europe and America, în R. B. Porter, P. Sauve, A. Subramanian, A. B. Zambetti (eds), Efficiency, Equity and Legitimacy: The Multilateral Trading System at the Millenium, Brookings Institutions Press, Washington D.C., 2001.

17. Stanciu Mariana, Politici sociale și globalizare în țările europene, Revista Calitatea Vieții, nr. 1-2, Editura Academiei Române, București, 2007.

18. Zamfir E., Zamfir C România în context european.B., Editura Alternative, 1995

19. Wilensky Harold. Comparative Social Policy: Theory, Methods, Findings. – IIS, Press, 1985

20. Vandenbroucke, Franck, 2001 : « La Coordination ouverte et le vieillissement : quelle valeur ajoutée pour l’Europe sociale ? », Europa – Novas Fronteiras, N. 9/10, December 2001

Academia Română, Institutul de cercetări economice, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Raportul social al ICCV, Dupa 20 de ani: optiuni pentru România

Buletin de Europa, colecția 2010-2011

Comisia Europeană, Sărăcia și excluderea, Eurobarometru septembrie 2010

Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Ioan Mărginean, Iuliana Precupețu (coordonatori), Calitatea vieții în România 2010

BIBLIOGRAFIE

1. Barr, N., The Economics of the Welfre State, Standford Univesity Press Standford, 1998

2. Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura ALLL, București, 1999

3. Deacon B., Developments in East European Social Policy, in Jones Ch., New perspectives on the welfare state in Europe, Routleadge, 1993

4. Dumitru Miron și colectiv, Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 2001

5. Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Universul Juridic, București, 2002

6. Mariana Iovițu, Bazele politicii sociale, București, 1997

7. Marshall T. H. Citizenship and Social Class. – London, 1950 citat după: Politici Sociale: România în context european.B., Editura Alternative, 1995

8. Mihuț Liliana, Lauritzen Bruno. Modele de politici sociale/Models of Social Policy. – Bucuresti, Editura Didactica și Pedagogica, 1999

9. O`Connor J. The Fiscal Crisis of the Welfare State. – New York, St. Martin`s Press, 1973

10. Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Editura Fundația pentru studii europene, 1999

11. Piven R., Cloward R. Regulating the Poor: the Functions of the Public Welfare. New York, Random, 1972

12. Pîrvu Gheorghe, Economie Europeană, Craiova, Editura Sitech, 2005

13. Poede,G.- Politici sociale. O abordare politologică, Editura Tipo Moldova, 2002, Iași

14. Rosanvallon, P.- Noua problemă socială, , Institutul European, 1998

15. Sapir A., (coord.), An Agenda for a Growing Europe, Making the EU Economic System Deliver, Report of an Independent High Level Study Group established by President of the EC, , 2003

16.Sapir A., Who`s Afraid of Globalization? Domestic Adjustement on Europe and America, în R. B. Porter, P. Sauve, A. Subramanian, A. B. Zambetti (eds), Efficiency, Equity and Legitimacy: The Multilateral Trading System at the Millenium, Brookings Institutions Press, Washington D.C., 2001.

17. Stanciu Mariana, Politici sociale și globalizare în țările europene, Revista Calitatea Vieții, nr. 1-2, Editura Academiei Române, București, 2007.

18. Zamfir E., Zamfir C România în context european.B., Editura Alternative, 1995

19. Wilensky Harold. Comparative Social Policy: Theory, Methods, Findings. – IIS, Press, 1985

20. Vandenbroucke, Franck, 2001 : « La Coordination ouverte et le vieillissement : quelle valeur ajoutée pour l’Europe sociale ? », Europa – Novas Fronteiras, N. 9/10, December 2001

Academia Română, Institutul de cercetări economice, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Raportul social al ICCV, Dupa 20 de ani: optiuni pentru România

Buletin de Europa, colecția 2010-2011

Comisia Europeană, Sărăcia și excluderea, Eurobarometru septembrie 2010

Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Ioan Mărginean, Iuliana Precupețu (coordonatori), Calitatea vieții în România 2010