. Politica Sociala a Uniunii Europene. Aspecte Legale Si Institutionale ale Politicii Sociale

Economie

. Politica Sociala a Uniunii Europene. Aspecte Legale Si Institutionale ale Politicii Sociale

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I : EVOLUȚIA POLITICII SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Considerații generale asupra politicii sociale a Uniunii Europene

Politica socială continuă să fie din ce în ce mai importantă pentru statele de drept la începutul secolului XXI. Pe lângă protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, statele bunăstării sunt ferm angajate în apărarea și garantarea drepturilor sociale. Un astfel de stat poate fi conceput ca rezultat al acțiunii actorilor politici și a instituțiilor politice de a dezvolta colectiv și sistematic realitatea politică și cea economică. Deținând resurse importante și pe baza unei voințe generale de compensare a limitelor sociale ale economiei de piață, poate fi constituit un sistem social de tip nou.

În țările Uniunii Europene, politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a tuturor membrilor societății, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul III, partea a III-a – “Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condițiilor de viață și de muncă, precum și măsuri de armonizare a sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a realiza prevederile politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viața economică și în politica de repartizare a bunurilor societății, protejând anumite categorii ale populației.

2. Repere cronologice ale preocupărilor privind politica socială

O prezentare succintă a evoluției istorice a politicii sociale în Uniunea Europeană devine importantă din punctul de vedere al devenirii acesteia ca exemplu pentru țara noastră, iar studiul asupra mecanismului de coordonare și corelație a politicii economice cu politica socială promovată de Uniunea Europeană ni se pare foarte actual pentru guvernanții români. Neglijarea insistentă a existenței acestei interdependențe pentru o țară care tinde spre o economie de piață solidă, dezechilibrul între declarațiile făcute pentru organismele financiare externe și îndeplinirea cerințelor acestor organisme față de politicile sociale conduc doar la agravarea situației interne și declinul nivelului de trai.

Trebuie remarcat că abia după Tratatul de la Maastricht politica socială în Uniunea Europeană își ocupă locul în topul celor mai importante politici comunitare. Evoluția îndelungată și deseori anevoioasă a acestei politici e legată de mulți factori de ordin politic, economic, precum și de particularitățile locale. Însăși cunoașterea istoriei politicii sociale în Uniunea Europeană devine un model demn de atenție, dar nu de aprobare totală și absolută pentru guvernele țărilor în tranziție, care urmează să ia în considerare și specificul țării în care se implementează reforma socială. E nevoie , așadar, să fie cunoscute etapele principale în evoluția politicii sociale din Uniunea Europeană și mecanismul de corelație dintre aspectul economic și cel social. Acest mecanism ar putea reprezenta cheia de boltă în descifrarea succesului politicii sociale comunitare.

Perioada anilor ‘50-60 – perioada Comunităților (CEE, CECO, CEEA) și devenirii Pieții comune- poate fi menționată drept prima modificare a corelației economico-sociale din istoria Uniunii Europene, caracterizată de o integrare economică slabă, de o atenție sporită a guvernelor naționale față de problemele sociale și de instabilitatea socială legată de creșterea pericolului disponibilizării odată cu creșterea economică.

Perioada anilor ‘70 înregistrează prima criză economică postbelică care își va pune o puternică amprentă asupra politicii sociale comunitare. Conjunctura economică mondială cunoaște în această perioadă un declin pronunțat din cauza crizei financiare declanșate în Statele Unite ale Americii și asistată de o mărire a prețurilor la petrol de patru ori. Prima criză economică din perioada postbelică a avut cele mai grele repercursiuni pentru Uniunea Europeană, unde ritmul creșterii economice a scăzut în mod evident. Programele de consolidare a integrării, elaborate în anii 1969-1971 vor eșua, lăsând loc politicii protecționiste la nivel de guvern național. Tendința de salvgardare a propriei pieți interne va crea noi probleme în sfera socială. Ultima evoluează foarte lent, deși în cadrul Comunității Economice Europene sunt adoptate un șir de măsuri menite să îmbunătățească situația oamenilor de rând. În ipostaza complicată de criză profundă sunt selectate unele domenii prioritare din sfera socială. Cel mai important – lupta cu șomajul, care a crescut foarte repede, mărindu-se în 1975 de 2-5 ori în comparație cu 1970. Chiar și în momentul stopării declinului economic nivelul șomajului rămânea în creștere. Acest fenomen a obligat Comisia și Consiliul de Miniștri să declare problema șomajului una de primă importanță, drept pentru care o parte considerabilă a Fondului Social European a fost destinată luptei cu șomajul. În situația de criză ce cuprinde Uniunea Europeană la începutul anilor ’70 a crescut și diferențierea asigurării sociale în diferite țări ale Comunității, ceea ce a făcut ca Uniunea Europeană să abordeze această problemă prin elaborarea Politicii Comune Regionale.

Nu mai puțin important, în astfel de situații de criză, este și aspectul ideologic. Uniunea Europeană a ales drept lozincă socială la această etapă istorică – construcția “Europei sociale”, o Europă preferabilă Europei bântuite de reforme și măsuri antiinflaționiste. Ca urmare, în anul 1972, conducătorii statelor membre au declarat politica socială drept una de aceeași importanță ca și politica economică. Deși acest moment va deveni realitate mult mai târziu, după Tratatul de la Amsterdam, cheltuielile din domeniu social au început să crească stabil și continuu în această perioadă de criză .

Anii ‘80 au înregistrat adâncirea și extinderea intervenției comunitare ca factor favorabil în evoluția politicii sociale comunitare. În această perioadă, Uniunea Europeană a parcurs o nouă etapă de integrare în domeniu economic și social – perioada constituirii și definitivării Pieții interne comune. Atât extinderea Comunității, cât și trecerea la piața internă comună dictau schimbări esențiale în domeniul social. Interdependența dintre necesitatea realizării unei politici sociale comune coerente și posibilitatea realizării pieței comune s-a dovedit a fi considerabilă. Politica socială comună a devenit o premiză pentru realizarea planurilor economice comunitare, iar începutul funcționării mecanismelor pieței comune a devenit un stimul real pentru transformările sociale. Astfel, în această perioadă politica socială comună s-a constituit într-o o parte componentă a strategiei de integrare economică, iar însemnătatea ei pe parcurs nu a mai fost diminuată.

Pentru Uniunea Europeană a devenit extrem de important, în a doua jumătate a anilor ’80, factorul social. Momentul a fost marcat mai întâi în Actul Unic European din 1986 și – mai târziu – în Carta drepturilor sociale ale muncitorilor Comunității , adoptată de Consiliul European la 9 decembrie 1989. De menționat că ultimul document a fost adoptat la Strasbourg de șefii a 11 state-membre, Marea Britanie refuzând participarea la elaborarea și implimentarea Cartei sociale.

Politica economică a fost întotdeauna prioritară în Comunitatea Europeană, iar abordările sociale s-au limitat la unele dispoziții comune cu caracter general și la recomandări adresate guvernelor statelor membre. Aceste dispoziții și recomandări făceau referire, în special, la mobilitatea lucrătorilor europeni în interiorul granițelor Comunității, la necesitatea unor condiții de muncă decente și la principiul egalității salarizării (pentru muncă egală) în cazul bărbaților și femeilor.

Tratatele de bază ale Uniunii Europene, cel de la Maastricht din 1992 și cel de la Amsterdam din 1997 au inclus prevederi mai consistente cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. Între timp, Marea Britanie a semnat Carta socială. A fost de asemenea înființat Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de Comisie – cu avizul consultativ al Comitetului Economic și Social – în scopul compensării inegalităților sociale existente între regiunile Europei.

Progresul economic din acea perioadă a permis și a stimulat integrarea țărilor de curând devenite membre ale Uniunii Europene atât pe plan economic, cât și pe plan social. Solidaritatea comunitară în domeniul politic și social a permis în schimb crearea Pieței interne comune.

Deja pe parcursul negocierilor asupra viitorului Tratat de la Maastricht și creării Uniunii Economice și Monetare problemele sociale comunitare au revenit în prim-plan, alături de cele economice. Dacă în precedentele perioade corelația dintre economic și social a cunoscut o variație sinusoidală, provocată de problemele interne și criza economică mondială, la începutul anilor ’90 această corelație a devenit constantă. Succesele generale ale Uniunii Europene, inclusiv decizia de acceptare a zece noi membri în comunitate, erau irealizabile fără o politică socială comună tot mai clară și mai deplină. Politica socială nu putea fi neglijată în măsura în care era importantă evoluția economică a Uniunii Economice și Monetare.

Perioada de tranziție spre Uniunea Economică și Monetară a impus guvernelor naționale o politică macroeconomică dură, micșorarea datoriilor de stat și alte măsuri restrictive în domeniu, inclusiv diminuarea sumelor bugetare pentru politica socială și micșorarea ritmului de creștere a salariilor în sectorul privat. În 1995, doar două țări corespundeau criteriilor impuse (Germania și Luxemburgul), în timp ce alte cinci le-au îndeplinit doar parțial, principala cauză a eșecului fiind politica socială și imposibilitatea neglijării ei. Totuși majoritatea țărilor (cu excepția Greciei) au fost declarate în 1998 de Comisia europeană pregătite pentru Uniunea Economică și Monetară.

Problema principală a anilor 1991-1997 a fost creșterea permanentă a șomajului ca urmare directă a politicii antiinflaționiste. În 1995, în Uniunea Europeană a fost atinsă cifra medie de 11,5% din rândul populației apte de lucru. La sfârșitul secolului situația a fost depășită în majoritatea țărilor europene dată fiind crearea reală a Uniunii Economice și Monetare și îmbunătățirea conjuncturii economice în zona euro. În 1999 cifra medie se situa în jurul valorii de 9,1%, pentru ca în anii următori se se diminueze constant. Trebuie menționată atenția deosebită manifestată în această perioadă față de deschiderea noilor locuri de muncă și politica amplasării în câmpul de muncă, deoarece se estima deja că problema va dobândi un cert caracter economic și social concomitent. Situația a fost depășită atunci când s-a luat în considerare influența asupra creșterii șomajului a politicii amplasării în câmpul de muncă la nivel macroeconomic, moment realizat și în România .

Abia în anii ’90 a devenit reală armonizarea condițiilor de muncă și de trai din țările membre. În Carta Verde a politicii sociale europene (noiembrie 1993) se confirmă importanța coordonării evoluției sociale și economice pentru a ridica standardele din domeniu pentru toate țările membre.

In concluzie, se poate afirma că politica socială a Uniunii Europene este unul dintre cele trei elemente fundamentale, menite să creeze o imagine a unei relații susținute între o economie de piață și securitatea socială și între solidaritate și competiție:

politica economică – presupune competitivitate și dinamism;

politica forței de muncă – presupune ocuparea forței de muncă și ridicarea calității muncii;

politica socială – presupune protecție și coeziune socială.

Ea este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. O caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atziție spre Uniunea Economică și Monetară a impus guvernelor naționale o politică macroeconomică dură, micșorarea datoriilor de stat și alte măsuri restrictive în domeniu, inclusiv diminuarea sumelor bugetare pentru politica socială și micșorarea ritmului de creștere a salariilor în sectorul privat. În 1995, doar două țări corespundeau criteriilor impuse (Germania și Luxemburgul), în timp ce alte cinci le-au îndeplinit doar parțial, principala cauză a eșecului fiind politica socială și imposibilitatea neglijării ei. Totuși majoritatea țărilor (cu excepția Greciei) au fost declarate în 1998 de Comisia europeană pregătite pentru Uniunea Economică și Monetară.

Problema principală a anilor 1991-1997 a fost creșterea permanentă a șomajului ca urmare directă a politicii antiinflaționiste. În 1995, în Uniunea Europeană a fost atinsă cifra medie de 11,5% din rândul populației apte de lucru. La sfârșitul secolului situația a fost depășită în majoritatea țărilor europene dată fiind crearea reală a Uniunii Economice și Monetare și îmbunătățirea conjuncturii economice în zona euro. În 1999 cifra medie se situa în jurul valorii de 9,1%, pentru ca în anii următori se se diminueze constant. Trebuie menționată atenția deosebită manifestată în această perioadă față de deschiderea noilor locuri de muncă și politica amplasării în câmpul de muncă, deoarece se estima deja că problema va dobândi un cert caracter economic și social concomitent. Situația a fost depășită atunci când s-a luat în considerare influența asupra creșterii șomajului a politicii amplasării în câmpul de muncă la nivel macroeconomic, moment realizat și în România .

Abia în anii ’90 a devenit reală armonizarea condițiilor de muncă și de trai din țările membre. În Carta Verde a politicii sociale europene (noiembrie 1993) se confirmă importanța coordonării evoluției sociale și economice pentru a ridica standardele din domeniu pentru toate țările membre.

In concluzie, se poate afirma că politica socială a Uniunii Europene este unul dintre cele trei elemente fundamentale, menite să creeze o imagine a unei relații susținute între o economie de piață și securitatea socială și între solidaritate și competiție:

politica economică – presupune competitivitate și dinamism;

politica forței de muncă – presupune ocuparea forței de muncă și ridicarea calității muncii;

politica socială – presupune protecție și coeziune socială.

Ea este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. O caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare către statele membre.

CAPITOLUL II : COEZIUNEA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ

Momente – cheie privind realizarea coeziunii economice și sociale europene

Originea coeziunii economice și sociale se află în Tratatul de la Roma, care face referire la reducerea disparităților de dezvoltare dintre regiuni. Statele semnatare ale Tratatului de la Roma menționează în preambulul acestuia necesitatea de a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea armonioasă prin reducerea diferențelor dintre diversele regiuni, precum și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate.

Anul 1958 înregistrează constituirea celor două Fonduri Sectoriale: Fondul Social European (FSE) și Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).

Abia in anii 70 s-au intreprins însă acțiuni de coordonare a instrumentelor naționale și de furnizare a resurselor financiare suplimentare. Astfel, ăn anul 1975 s-a creat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) în vederea redistribuirii unei părți a contribuțiilor bugetare ale statelor membre în regiunile defavorizate.

Aceste măsuri s-au dovedit inadecvate, dată fiind situația din Comunitate unde crearea pieței interne, contrar estimărilor, a reflectat diferențele dintre regiuni.

Odată cu adoptarea Actului Unic European în 1986, coeziunea economică și socială a devenit un obiectiv, la fel ca și piața unică. In pregătirea uniunii economice și monetare, ea a devenit pilonul central al politicii de dezvoltare. Actul Unic European a creat bazele unei autentice politici de coeziune menită să compenseze taxele impuse de piața unică și resimțite în țările din Sud și în regiunile mai puțin favorizate.

Consiliul European de la Bruxelles a reformat în februarie 1988 modul de funcționare a Fondurilor de Solidaritate, numite “Fonduri Structurale” și a decis să le aloce 68 miliarde de ECU (la prețurile anului 1997).

Tratatul de la Maastricht a încorporat aspectul politic în Tratatul asupra Comunității Europene, fiind o expresie a solidarității dintre statele membre și regiunile Uniunii Europene. Tratatul , intrat în vigoare în 1993, consideră coeziunea ca ﬁind unul dintre obiectivele esențiale ale Uniunii, în paralel cu Uniunea Economică și Monetară și cu Piața Unică. Tratatul prevede și crearea unui Fond de Coeziune menit să sprijine proiecte favorabile mediului înconjurător, precum și transporturile în statele membre mai puțin prospere.

Coeziunea economică și socială presupune o dezvoltare durabilă și echilibrată, reducerea disparităților structurale dintre regiuni și țări și promovarea egalității șanselor pentru toți cetățenii, obiective care sunt realizate printr-o gamă variată de operațiuni financiare, în principal prin Fondurile Structurale. La fiecare trei ani, Comisia Europeană trebuie să prezinte un raport cu privire la progresele realizate în atingerea coeziunii economice și sociale și modul în care diferitele mijloace oferite prin Tratat au contribuit la realizarea sa.

Consiliul European de la Edinburg (decembrie 1992) alocă pentru politica de coeziune aproape 200 miliarde de ECU (la prețurile anului 1997), adică o treime din bugetul comunitar. Un nou Instrument Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) completează Fondurile Structurale. Consiliul European de la Berlin (martie 1999) reformează Fondurile Structurale și modiﬁcă în parte modul de funcționare a Fondului de Coeziune. Aceste Fonduri vor beneﬁcia de mai mult de 30 miliarde de euro pe an între 2000 și 2006, adică 213 miliarde de euro pe o perioadă de șapte ani. Instrumentul Structural de Pre-aderare (ISPA) și Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (SAPARD) sunt menite să completeze programul PHARE, existent din 1989, pentru a favoriza dezvoltarea economică și socială, precum și protecția mediului în țările candidate din Europa Centrală și de Est.

Viitorul coeziunii economice și sociale a fost una din problemele principale discutate în Agenda 2000 din 1997, în mare parte datorită implicațiilor sale financiare (atragerea a 35% din buget, pentru perioada 1994-1999). Importanța sa a fost confirmată și în perspectiva financiară pentru 2000-2006.

Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) adoptă o strategie axată pe ocuparea forței de muncă și menită să facă din Uniune „economia cea mai competitivă și cea mai dinamică a lumii, bazată pe cunoaștere, până în anul 2010”. Consiliul European de la Göteborg (iunie 2001) completează această strategie prin legarea ei de dezvoltarea durabilă. În anul următor, Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002) se soldează cu încheierea unui acord asupra criteriilor de aderare a celor zece noi state candidate la statutul de membru al Uniunii.

La 18 februarie 2004, Comisia Europeană prezintă propunerile de reformă a politicii de coeziune pentru perioada 2007-2013: „Un nou parteneriat pentru coeziune: convergență, competitivitate, cooperare”.

Implicațiile extinderii Uniunii Europene asupra coeziunii economice și sociale

Deoarece extinderea vizează participarea la Uniune a unor țări cu venituri naționale mult sub media comunitară, politica structurală a Comunității a fost reformată în 1999, în vederea imbunătățirii eficienței sale, iar alocarea bugetară pentru perioada 2000-2006 a crescut de la 208 la 213 miliarde Euro.

Coeziunea socială – cel mai recent și mai cuprinzător concept care se află la baza politicii sociale, conform Tratatului de la Amsterdam (1997) – susține, în fapt, o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest uriaș domeniu de activitate este finanțat din trei fonduri structurale: – Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) , Fondul European Social ( ESF ) , Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistență) și Garantare Agricolă (FAGGF)

Fondurile structurale reprezintă peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, în timp ce în anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depățeau 5% din buget. Motivația finanțărilor comunitare este reducerea decalajelor (încă importante) existente între regiunile Europei.

Procesul de lărgire a Uniunii Europene comportă trei provocări majore privitoare la politica de coeziune.

Prima provocare este reprezentată de agravarea disparităților în materie de dezvoltare. Populația și suprafața Uniunii, după aderarea celor 10 state membre în 2004, a crescut cu o treime, produsul intern brut al acesteia înregistrând însă o creștere de numai 5%. În sânul Uniunii Europene extinse se distinge astfel un nou grup de state al căror venit este inferior cu 40% față de media Uniunii europene.

A doua provocare este cea a deplasării centrului de gravitate a politicii de coeziune către estul Europei. Într-o Europă cu douăzeci și cinci de state membre, 116 milioane de locuitori – adică aproape 25% din populația totală – trăiesc în regiuni unde PIB-ul per capita este inferior față de 75% din media comunitară (în comparație cu cele 68 milioane de locuitori, reprezentând 18% din total, în Uniunea actuală).

În același timp, inegalitățile existente deja în sânul Europei celor 15 nu au dispărut, acestea fiind cea de-a treia provocare. Va trebui deci să se contribuie la dezvoltarea regiunilor care au cu adevărat nevoie de asistență, dar de asemenea să se continue punerea în pratică a soluțiilor referitoare la dificultățile persistente în precedentele 15 state membre . În același timp, va trebui să se țină cont de rămânerile în urmă din punct de vedere structural, care nu afectează numai regiunile cele mai rămase în urmă din punct de vedere economic, dar care se pot prezenta de asemenea, spre exemplu, în sânul orașelor unde dezechilibrele în materie de venit sunt câteodată flagrante.

În prezent, se consideră că Uniunea Europeană reprezintă una dintre cele mai prospere zone economice din lume. După aderarea la 1 mai 2004 a celor zece noi state membre, Uniunea dispune de o piață internă și de un potențial uman de peste 450 de milioane de cetățeni. Inegalitățile economice și sociale dintre statele membre și regiunile sale scad însă dinamismul ei global. În comparație cu Europa celor 15, aceste inegalități sunt de două ori mai mari în Europa celor 25 care posedă acum 254 de regiuni.

În consecință, obiectivul numărul 1 al Fondurilor Structurale (revitalizarea economică a regiunilor mai puțin favorizate) vizează aproape întregul teritoriu al noilor state membre și aproape 98% din populația acestora, dintre care două treimi trăiesc în regiuni având un produs intren brut pe cap de locuitor aﬂat sub jumătate din produsul intern brut mediu al celor 25. În materie de ocupare a forței de muncă, rata șomajului (cifrele anului 2002) diferă foarte mult în Europa celor 25: de la 2% în Tyrol (Austria) și 3,3% în Cipru, la 29% în Insula Reuniunii (Franța) și 26,3% în regiunea Lubuskie (Polonia). În afara regiunilor mai puțin favorizate, multe regiuni și orașe se aﬂă într-o situație intermediară, cuprinzând zone unde se acumulează diﬁcultăți economice și sociale grave.

Pe scurt, europenii nu dispun de aceleași atuuri pentru a face față mondializării, acest lucru depinzând după faptul că trăiesc într-o zonă prosperă sau într-una mai puțin favorizată, într-o zonă dinamică sau aﬂată în criză, în oraș sau la țară, într-o zonă periferică sau izolată sau într-unul din polii Uniunii Europene.

Ocuparea forței de muncă, formarea, competitivitatea întreprinderilor, investițiile în infrastructuri, în societatea informațională, în cercetare, în calitatea mediului se aﬂă, mai întâi de toate, sub responsabilitatea autorităților și a operatorilor economici ai ﬁecărui stat membru și ai ﬁecărei regiuni, dar nu numai a acestora.

Solidaritatea europeană este de fapt menționată în preambulul Tratatului Uniunii Europene. Tratatul precizează că, la rândul ei, Comunitatea acționează în vederea întăririi coeziunii economice și sociale și, în special, în vederea eliminării inegalităților între nivelele de dezvoltare a diverselor regiuni. Este motivul pentru care statele membre participă la o politică regională europeană co-ﬁnanțată prin fonduri europene, Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune, care conferă un sens concret solidarității comunitare.

Proiecte în cadrul Fondurilor Structurale

Bugetul Fondurilor Structurale și normele privind folosirea acestora sunt decise de Consiliul European, cu alte cuvinte de către toți membrii Uniunii, pe baza unei propuneri a Comisiei Europene negociată cu Parlamentul European. Fondurile Structurale sunt repartizate pe țară și pe Obiectiv prioritar. Zonele care pot beneﬁcia de ajutoare sunt deﬁnite de Comisie, de comun acord cu statele. Comisia propune orientările tematice comune, urmând ca, în urma deciziilor luate, ﬁecare stat sau regiune să formuleze și să întocmească un plan cu propunerile sale în favoarea zonelor în diﬁcultate și a grupurilor sociale defavorizate, ținând cont de orientările tematice ale Comisiei. Partenerii economici și sociali, precum și alte organisme abilitate participă la elaborarea acestui plan. Odată elaborate, planurile sunt prezentate Comisiei Europene.

Fiecare stat dezbate cu Comisia asupra conținutului acestor documente precum și asupra fondurilor naționale și comunitare care trebuie folosite pentru a le pune în practică.

Când cele două părți ajung la un acord asupra ansamblului acestor chestiuni, Comisia adoptă planurile și programele care decurg din acestea. Comisia acordă statelor un avans pentru a le permite demararea programelor. Autoritățile naționale sau regionale hotărăsc în mod autonom asupra detaliilor acestor programe, cum ar ﬁ de pildă excedentele acestora. Aceste documente nu sunt negociate cu Comisia, ci ele îi sunt trimise cu scop informativ. Documentele permit acestor autorități să lanseze proiectele în funcție de modalitățile proprii (cereri de proiecte, licitații pentru realizarea de infrastructuri). Din acest moment, programele intră în faza lor operațională.

Autoritatea însărcinată cu gestionarea unui program selecționează proiectele cele mai potrivite scopului acestuia și informează candidații de alegerea făcută. Organismele selecționate pot din acest moment să înceapă implementarea proiectului. Acest proiect trebuie neapărat ﬁnalizat înainte de termenul limită stabilit în program, dat ﬁind faptul că ritmul ajutoarelor europene este ﬁxat la început.

Autoritățile de gestiune responsabile urmăresc îndeaproape evoluția programelor cu ajutorul Comitetelor de Monitorizare în care sunt reprezentați diferiții parteneri (agenți economici, sociali și de mediu). Aceste autorități informează Comisia Europeană despre evoluția programelor, dovedind acesteia că banii sunt folosiți în condiții optime (justiﬁcarea cheltuielilor). Comisia supraveghează sistemele de monitorizare create și varsă treptat restul contribuției din Fondurile Structurale. Comisia analizează evoluția indicatorilor de monitorizare și studiile de evaluare și organizează schimburi tematice. Ea informează autoritățile responsabile asupra noilor priorități comunitare care au consecințe asupra dezvoltării regionale.

Proiecte în cadrul Fondului de Coeziune și al ISPA

Spre deosebire de Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune și ISPA nu co-ﬁ nanțează programe, ci proiecte sau etape de proiecte, bine stabilite de la bun început. Aceste proiecte sunt prezentate Comisiei de către state, urmând să fie gestionate de autoritățile naționale și supervizate de către Comitetul de Monitorizare.

Pentru a face o scurtă prezentare a ceea ce se poate face cu resursele pe care Uniunea Europeană și statele membre le alocă dezvoltării regionale, ne putem inspira din documentul în care Comisia și-a prezentat orientările tematice pentru perioada 2000-2006. Ținând cont de aceste orientări, autoritățile naționale și regionale și-au stabilit propriile priorități în parteneriat cu Comisia și au selecționat proiecte concrete. Aceste proiecte prezintă o foarte mare diversitate, în funcție de condițiile economice, sociale și teritoriale care determină modalitățile de intervenție prin Fonduri Structurale. Orientările Comisiei sunt regrupate pe trei direcții:

Îmbunătățirea competitivității regionale. Se apreciază că intervenția Fondurilor Structurale trebuie să permită îmbunătățirea competitivității regiunilor ajutând întreprinderile să-și extindă activitățile, să creeze locuri de muncă și să-și mărească productivitatea.

b) Creșterea și îmbunătățirea ocupării forței de muncă. Se are în vedere faptul că ocuparea forței de muncă a devenit preocuparea socială prioritară. De aceea, Uniunea a stabilit o strategie europeană pentru aceasta, vizând o acțiune concertată în acest domeniu pe ansamblul teritoriului european.

c) Echilibrarea dezvoltării zonelor urbane și rurale. Asigurarea complementarității și echilibrului între zonele urbane și cele rurale reprezintă una dintre principalele condiții ale coeziunii teritoriului european . În acest sens, trebuie ținut cont de problemele proprii ﬁecărei zone.

În recentele rapoarte publicate asupra coeziunii economice și sociale în Europa , precum și în alte studii diverse, se constată o scădere apreciabilă a disparităților între regiuni, și cu atât mai mult între state membre. Aceste rapoarte arată de asemenea că această evoluție a fost în mare măsură favorizată pe de o parte, de procesul de integrare economică europeană și, pe de alta, de acțiunea Fondurilor Structurale și de Coeziune.

Conform previziunilor elaborate pentru perioada de programare 2007-2013, politica regională și de coeziune a Uniunii Europene va trebui să facă față unui număr de patru obiective precise:

1. Necesitatea unei coeziuni întărite într-o Uniune lărgită. Extinderea Uniunii la 25 de state membre, iar mai târziu la 27 sau mai mult, reprezintă o situație fără precedent în ce privește competitivitatea și coeziunea internă a Uniunii. Extinderea va adânci inegalitățile în materie de dezvoltare economică, va produce un decalaj geograﬁc către Est al disparităților și va îngreuna și mai mult situația pe piața muncii: inegalitățile socio-economice se vor dubla iar media produsului intern brut al Uniunii se va micșora cu 12,5 %.

2. Întărirea priorităților Uniunii. Din dorința de a îmbunătăți rezultatele economice ale Uniunii, șeﬁi de stat și de guvern reuniți la Lisabona în martie 2000 au expus o strategie concepută în scopul de a face din Europa, până în anul 2010, economia cea mai competitivă și cea mai dinamică din lume, bazată pe cunoaștere. Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a transpus obiectivele de la Lisabona în materie de reducere a sărăciei într-o strategie de integrare socială coordonată la nivelul UE. Cu ocazia Consiliului de la Göteborg din iunie 2001, strategia de la Lisabona a fost lărgită, prin punerea unui nou accent asupra protecției mediului și a realizării unui model de dezvoltare mai durabil.

3. Îmbunătățirea calității în scopul promovării unei dezvoltări durabile și mai echilibrate. Întărirea competitivității regionale prin intermediul unor investiții bine plasate în toată Uniunea, precum și oferirea de oportunități economice menite să ajute persoanele să-și folosească cunoștințele vor mări potențialul de creștere economică al Uniunii Europene în ansamblu, pentru beneﬁciul tuturor.

4. Un nou parteneriat pentru coeziune. Reforma politicii de coeziune va trebui de asemenea să ofere ocazia măririi eﬁcienței, transparenței și responsabilității politice. În acest sens, trebuie deﬁnită înainte de toate o abordare strategică a acestei politici, enunțând prioritățile acesteia, asigurându-i coordonarea cu un sistem de guvernare economică și socială și prevăzând un examen periodic și transparent al progreselor realizate. Corolarul acestei abordări este necesitatea de a întări capacitatea instituțională la toate nivelele administrative ale Uniunii, în scopul de a beneﬁcia de unul dintre atuurile majore ale politicii de coeziune.

Prioritățile viitorului: convergență, competitivitate, cooperare

La 18 februarie 2004, Comisia Europeană a adoptat al Treilea raport privind coeziunea economică și socială: “Un nou parteneriat privind coeziunea în Uniunea lărgită: convergență, competitivitate, cooperare”, în care descrie propria viziune asupra politicii de coeziune pentru perioada 2007-2013. Ca urmare a propunerii de buget prezentată de Comisie la 10 februarie 2004, ceva mai mult de 336 de miliarde de euro vor ﬁ acordate politicii de coeziune pentru noua perioadă, cu următoarele priorități:

a) Convergență: stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă în statele membre și în regiunile mai puțin dezvoltate;

b) Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă: anticiparea și încurajarea schimbărilor;

c) Cooperarea teritorială europeană: asigurarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate în întreaga Uniune.

Creșterea economică în Uniunea Europeană a scăzut considerabil în cei trei ani după publicarea ultimului Raport de Coeziune. In consecință, șomajul a crescut din nou în multe zone ale Uniunii cu toate implicațiile sociale pe care le antrenează. Performanța slabă a economiei Uniunii Europene pe termen lung, sugerează oricum că există probleme fundamentale, ce trebuie surmontate, dacă se dorește o creștere durabilă la rate acceptabile în anii următori. Aceste probleme sunt reflectate în creșterea neînsemnată a productivității în Uniunii în ultimii ani, în special, în comparație cu Statele Unite ale Americii. Față de Uniunea Europeană, creșterea în SUA s-a accelerat odată cu intensificarea inovării și când utilizarea informației și a tehnologiilor de comunicare s-a răspândit pe larg. În același timp, până la recesiunea din 2001, creșterea șomajului a fost în general mai înaltă decât în Uniunea Europeană și un număr mai mare din populația aptă de muncă a fost ocupată, prin urmare, venitul pe cap de locuitor în SUA a rămas cu circa 30% sub nivelul Uniunii Europene.

Dacă creșterea în Uniunea Europeană trebuie să fie susținută, investițiile în capital uman și fizic trebuie ridicate, inovarea trebuie sprijinită și tehnologiile de comunicare utilizate pe scară largă pentru a da un impuls productivității și ocupării. Aceasta, însă, trebuie să se întâmple nu doar în regiunile de centru unde productivitatea și ocuparea ating gradul cel mai înalt, iar capacitatea de inovare — este bine dezvoltată, ci în întreaga Uniune.

Cu toate că e instructiv de a considera economia Uniunii Europene în întregime, e important a nu ignora decalajele remarcabile în producție, productivitate și ocupare, care persistă între regiuni. Aceste decalaje provin din deficiențele structurale în factorii-cheie ai competitivității — dotarea inadecvată cu capital fizic și uman (cu infrastructuri și forțe de muncă), insuficiența capacității de inovare, a sprijinului întreprinderilor și a nivelului scăzut de capital de mediu (un mediu natural și/sau urban poluat).

Țările și regiunile au nevoie de asistență pentru a putea înfrunta aceste deficiențe structurale și pentru a dezvolta avantajele lor comparative pentru a putea fi concura atât pe piața internă, cât și pe cea externă. De asemenea, populația trebuie să aibă acces la educație și formare în vederea dezvoltării cunoștințelor lor independent de locul lor ăn care trăiesc.

Politica de coeziune în Uniunea Europeană a fost întărită cu circa 15 ani în urmă în perioada când proiectul pieței unice a fost inițiat anume pentru a satisface aceste cerințe paralele. Asistența de acest tip e și mai importantă acum dată fiind creșterea decalajelor pe care le va antrena extinderea.

Contribuția politicii de coeziune economică și socială la dezvoltarea unei Europe sociale

Conform analizelor cuprinse în „Al treilea raport de coeziune socială” adoptat de Comisia Europeană în februarie 2004, pentru ca Uniunea Europeană să-și realizeze potențialul economic, toate regiunile, indiferent dacă aparțin țărilor membre existente sau în celor noi care intră în UE, trebuie implicate în efortul de dezvoltare, iar populației din Uniune îi trebuie dată șansa de a contribui. Costurile faptului de a nu urma o politică de coeziune viguroasă pentru a eradica decalajele sunt măsurate nu doar în termeni de pierdere a bunăstării personale și sociale, dar și în termeni economici, în scăderea potențialului real de venit și a standardelor de trai. Date fiind interdependențele, inerente într-o economie integrată, aceste pierderi nu se limitează doar la regiunile cele mai puțin competitive, sau la persoanele care nu lucrează sau care sunt ocupate în meserii neproductive, dar afectează toată populația din Uniune.

Fortificarea competitivității regionale în întreaga Uniune și ajutarea oamenilor de a-și completa competențele vor susține potențialul de creștere al economiei UE în ansamblu, în folosul tuturor. Totodată, prin asigurarea unei repartizări a activității economice mai echilibrate în Uniune, se va reduce riscul de crize, însă numai dacă se va înregistra o creștere și va scădea probabilitatea presiunii inflaționiste care ar putea genera o încetare prematură a creșterii. Aceasta va simplifica cu siguranță modelul european de societate și va găsi o soluție pentru numărul crescând al populației trecute de vârsta de pensionare, menținând astfel coeziunea socială.

Un număr semnificativ din populația țărilor membre prezente și noi au nivele de venit care o supune riscului de sărăcie, în sensul de sărăcie relativă (definită ca venit mai jos de 60% decât media țării în care trăiesc). În 2000, circa 55 milioane de persoane, reprezentând aproximativ 15% din populația totală, au fost supuse riscului de sărăcie, mai mult de jumătate din aceștia având niveluri de venit atât de scăzut timp de trei ani la rând.

Proporția a fost relativ înaltă în țările din sudul Europei și Irlanda și a fost mai înaltă decât media celor 15 state membre ale Uniunii Europene în multe din țările candidate. Trebuie subliniat că termenul de țări candidate se utilizează în acest raport pentru a denota cele 10 noi țări membre, la care se adaugă Bulgaria și România.

Riscul de sărăcie e strâns legat de șomaj și inactivitate. În jur de 40% din șomeri au avut un venit mai jos de nivelul de sărăcie în 2000, pe când integrarea populației cu handicap, a șomerilor de lungă durată și a minorităților etnice în ocupare rămâne o provocare cheie dacă dacă se urmărește reducerea riscului de sărăcie și de excludere socială.

Populația aptă de muncă va fi în declin în deceniul prezent în unele țări membre din sud, Germania și majoritatea țărilor candidate. În decada următoare, declinul se va răspândi în toate țările, cu excepția Irlandei, a Luxemburgului și a Ciprului. Conform prezicerilor de ultimă oră, numărul populației în vârstă de 15-64 ani va fi cu 4% mai mic în UE15 în 2025 decât în 2000, iar în țările candidate cu 10% mai mic.

Acest declin va fi însoțit de o creștere substanțială în numărul populației de 65 ani și peste. Până în 2025, se va înregistra un număr cu 40% mai mare de persoane trecute de vârsta de pensionare decât în momentul de față, atât în UE15 prezentă cât și în țările candidate, implicând o relație de circa trei persoane apte de muncă la una mai în vârstă de 65 de ani sau mai mult, față de un raport de peste patru la unu în prezent. Dacă e să considerăm neschimbați ceilalți indicatori, îmbătrânirea populației va conduce la o diminuare a forței de muncă a Uniunea Europeană și va avea implicații asupra potențialului de creștere.

Importanța acestui fapt, va depinde, totuși, de venitul real și de creșterea ocupării în anii viitori, care vor determina ușurarea dificultății de a suporta populația pensionată. În practică, doar 64% din populația aptă de muncă din UE15 și 56% din țările candidate are un loc de muncă și generează venit în prezent. Raportul efectiv, deci, e deja de circa 2½ persoane ocupate la una pensionată în UE extinsă. În 2025, dacă ratele de ocupare rămân neschimbate, acest raport se va deprecia la sub doi la unu.

Aceste estimări atrag o atenție deosebită asupra necesității de a susține creșterea economică în Uniunea Europeană, de a ridica ratele de ocupare și de a reduce pensionarea timpurie. Imigrarea ar putea fi în unele cazuri o sursă important de forță de muncă suplimentară, punând accentul pe eficacitatea politicilor de integrare.

Anterior prezentării acestui raport, Comisia adoptase o propunere la 10 februarie 2004 cu privire la bugetul pentru o Uniune Europeană extinsă la 27 țări membre pe perioada 2007-2013.

Aceasta a fost o decizie importantă, Comisia adoptând viziunea că intervențiile Uniunii într-o serie de domenii de politici-cheie au nevoie de întărire. Îndeosebi, Comisia a decis că o politică de coeziune ambițioasă ar trebui să constituie un element esențial din pachetul total. Important, în noua structură bugetară, Comisia susține viziunea că trebuie găsit pentru politica de coeziune un titlu bugetar unic și transparent, care să fie esențial pentru furnizarea siguranței și stabilității necesare în vederea planificării următoarei generații de programe multianuale, naționale și regionale.

Decizia a reflectat activitatea desfășurată de la publicarea celui de-al doilea raport de coeziune în 2001, care a lansat dezbaterea pe marginea viitorului politicii de coeziune în Uniunea lărgită pentru perioada începând cu 2007. Concluziile celui de-al treilea raport de coeziune prezintă o propunere detaliată privitor la prioritățile și sistemul de furnizare pentru noua generație de programe din cadrul politicii de coeziune, în conformitate cu recomandările vaste fixate în perspectiva financiară.

În concluzie, se poate aprecia că politica de coeziune – unul din pilonii construcției europene, împreună cu piața unică și Uniunea monetară – este unica politică a Uniunii Europene care abordează explicit inegalitățile economice și sociale. E adevărat că este o politică foarte specifică, ce implică un transfer de resurse între țările membre prin intermediul bugetului Uniunii Europene pentru a sprijini creșterea economică și dezvoltarea durabilă prin investiții în capital uman și fizic.

Politica de coeziune este, de asemenea, necesară într-o situație în care alte politici comunitare înregistrează importante avantaje, cu costuri limitate, însă localizate. Politica de coeziune ajută la repartizarea profitului. Prin anticiparea schimbărilor și facilitarea adaptării politicii de coeziune, aceasta poate contribui la limitarea impactelor negative.

Reforma politicii de coeziune ar trebui să furnizeze, de asemenea, o oportunitate de a aduce eficiență mai înaltă, transparență și responsabilitate politică. Pentru aceasta, e nevoie mai întâi de a defini o abordare strategică pentru ca politicile să – și poată fixa priorități, asigurând coordonarea cu sistemul de guvernanță economică și socială, și făcând posibilă o trecere în revistă permanentăă, deschisă a progreselor atinse.

Prin urmare, e necesară intensificarea capacităților instituționale la toate nivelurile de guvernare în întreaga Uniune, construind astfel unul din punctele esențiale ale politicii de coeziune economică și socială.

CAPITOLUL III: ASPECTE LEGALE ȘI INSTITUȚIONALE ALE POLITICII SOCIALE

Aspecte legale ale politicii sociale

O scurtă introspecție realizată în istoria politicii sociale a Uniunii Europene indică suficient de clar faptul că, în primele decenii ale construcției sale, Comunitatea a fost putin interesată de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile și măsurile economice.

Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) cuprinde dispoziții cu privire la dezvoltarea locurilor de muncă și ridicarea nivelului de viață (art. 2), „promovarea ameliorării condițiilor de viață și de muncă în contextul progresului economic” (art. 3), salarii (art. 67 și 68), garantarea locului de muncă (art. 46 și 58), lupta împotriva șomajului (art. 23, 49, 50, 51 și 56) și libera circulație a forței de muncă (art. 69).

Fondul Social European (FSE) prevăzut în Tratatul de la Roma (articolele 123–125) avea ca prioritare două sarcini:

1. să acopere jumătate din cheltuielile statelor membre, pentru a asigura muncitorilor o reconversie productivă prin reintegrarea profesională și cu indemnizații de reinstalare;

2. să acorde ajutoare salariaților afectați de restructurarea întreprinderilor unde lucrează.

Art. 3, pct. i al Tratatului prevede „crearea unui Fond Social European în vederea ameliorării oportunităților de muncă ale muncitorilor și a ridicării nivelului lor de viață”.

O încercare de revigorare a ideii de politică socială a avut loc în 1974-1975, odată cu lansarea Programului de Acțiune Socială (Social Action Programme = SAP), dar rezultatele concrete ale celor trei programe anti-sărăcie pe care le cuprindea au dezamăgit atât structurile decizionale, cât și opinia publică.

Abia dupa instalarea socialistului francez Jaques Delors la șefia Comisiei, în 1985, deși dezbaterile de fond erau dominate de ideologia liberală renăscută în Europa, politica socială a început să prindă contur. La început mai discret, câteva referiri directe la necesitatea unor obiective de politică socială fiind prezente în preambulul Actului European Unic (Single European Act, 1987) acest domeniu a constituit apoi obiectul unui document european special: Carta Comunitară a Drepturilor Fundamentale ale Lucrătorilor (Community Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989).

Carta Comunitară a Drepturilor Fundamentale ale Lucrătorilor a avut ca titlu original „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale cetățenilor”, dar termenul „cetățenii” a fost înlocuit cu cel de „muncitori”, pentru a evita apariția unui mandat lărgit în favoarea Comunității cu privire la politicile sociale. Chiar în preambul este stabilit faptul că „punerea în practică a cartei nu trebuie să implice o depășire a puterilor Comunităților în afara celor definite în tratate”. Majoritatea prevederilor obligatorii se situează în domeniul condițiilor de muncă, libertatea circulației, informarea salariaților, consultarea salariaților, egalitatea tratamentelor și sănătatea și securitatea la locul de muncă. „Programul de acțiune” al Comisiei, pentru punerea în practică a cartei, cuprinde 47 de măsuri sociale, dintre care doar 28 implică dispoziții care leagă statele membre. Dintre măsurile obligatorii, zece se referă la sănătatea și securitatea la locul de muncă, două se referă la libera circulație a muncitorilor, iar altele se referă la condițiile de deplasare a muncitorilor cu handicap motor. Nu există nici o prevedere în privința a două aspecte foarte importante: protecția socială și negocierile colective.

Cunoscuta sub denumirea generică de Carta Socială, acest document a fost semnat în decembrie 1989 de reprezentanții celor 12 state membre, cu excepția Marii Britanii. Devenise clar faptul că noul acord va constitui ,,piatra unghiulară" a viitoarei politici sociale comune a Uniunii.

Ceea ce trebuie sesizat cu prioritate este că documentul vorbește exclusiv de drepturile ,,lucrătorilor" și nu de drepturile sociale ale tuturor cetățenilor Uniunii, ceea ce demonstrează că noțiunea de ,,cetățenie socială" nu corespundea încă realității europene, solid ancorată pe terenul calculelor economice. Oricum, Protocolul Politicii Sociale anexat Tratatului de la Maastricht, protocol bazat pe ,,Carta Socială", a reprezentat un mic, dar important pas spre construcția ,,Europei sociale".

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) semnat la Maastricht în 1992 cuprinde următoarele articole din domeniul politicilor sociale: art. 39–42, 125–130 și 136–148.

Articolele 39–42 (subcapitolul Muncitori al Capitolului I) se referă la dreptul muncitorilor de a lucra în orice stat membru, beneficiind de un tratament egal în privința salarizării, condițiilor de muncă sau angajării și la eliminarea oricăror forme care ar putea împiedica libera circulație a muncitorilor în Uniunea Europeană. De asemenea, statele membre se angajează, conform art. 50, să încurajeze schimbul de muncitori tineri.

Articole 125–130 (Titlul VIII, Ocuparea forței de muncă) susține dezvoltarea unei strategii în privința forțelor de muncă, în mod particular a unei piețe a muncii calificate, instruite și adaptate la schimbările economice. Existența unei strategii comune a statelor membre în privința forței de muncă se va realiza și prin intermediul unui Comitet al forțelor de muncă (Employment Comittee) care va trebui să promoveze coordonarea între State cu privire la politicile pieței muncii și de ocupare a forțelor de muncă.

Articolele 136–145 (Capitolul I, Prevederi sociale) au ca punct de plecare, așa cum se afirmă în articolul 136, Carta socială europeană și Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale muncitorilor. Comunitatea și statele membre își propun „promovarea locurilor de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, astfel încât să facă posibilă armonizarea muncii la un nivel ridicat, protecție socială corespunzătoare, dialog între conducere și forța de muncă, dezvoltarea resurselor umane în ideea unei rate înalte a persoanelor angajate și combaterii excluziunii”. Se va ține cont de diversitatea practicilor (în primul rând a sistemelor contractuale) specifice fiecărui stat, dar și de menținerea competitivității la nivelul Comunității. Părțile cred că acestea se vor realiza nu doar datorită pieței unice, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ci și din punerea în practică a prevederilor sociale ale Tratatului sau a altor legi, reglementări sau acțiuni administrative.

În acest sens, Comunitatea va sprijini și completa (conf. art. 137) activitatea statelor membre în următoarele domenii:

– îmbunătățirea mediului de lucru pentru protejarea sănătății și securității muncitorilor;

– condițiile de muncă;

– informarea și consultarea muncitorilor;

– integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;

– egalitatea dintre bărbat și femeie cu privire la oportunitățile pieței muncii și a tratamentului la locul de muncă.

Consiliul poate cere prin intermediul directivelor un nivel minim de implementări graduale, ținându-se cont de condițiile și regulile tehnice din fiecare stat membru. El poate acționa și în domeniul securității și protecției sociale a muncitorilor (art. 137, pct. 3).

La acestea se mai adaugă, conf. art. 140, protecția socială și dreptul de asociere și de negociere colectivă între muncitori și angajatori. Dar pentru acestea, Comisia nu „va sprijini și completa”, ci „va încuraja cooperarea între statele membre și va facilita coordonarea acțiunii lor în toate câmpurile politicilor sociale din acest capitol”. Diferența provine, probabil, din faptul că în art. 140, în afara prevederilor pe care le găsim și la art. 137, apar enunțate cele două drepturi pe care le-am enumerat mai sus.

Articolele 146–148 (Capitolul II) se referă la Fondul Social European.Acesta este orientat spre „îmbunătățirea oportunităților în domeniul locurilor de muncă pentru muncitori, contribuind astfel la creșterea standardului de viață”. El va sprijini adaptarea muncitorilor în contextul mobilității muncitorilor, ocupațional și geografic, și al schimbărilor industriale și al sistemelor de producție.

Tratatul de la Maastricht , prin prevederile art.8, instituie o cetățenie a Uniunii, fiecare cetățean (orice persoană având naționalitatea unui stat membru) se bucură de drepturile și se supune datoriilor prevăzute de tratat.

Un alt pas este făcut prin Tratatul de la Amsterdam (1997), unde se recunosc pentru prima dată drepturile fundamentale ale cetățenilor. Cetățenia implică drepturi care nu mai sunt condiționate de calitatea de angajat. Acest fapt poate duce la posibilitatea schimbării rezidenței cetățenilor, dintr-o țară cu un sistem de protecție socială rezidual, într-un stat cu un sistem de protecție universalist, dar pentru obținerea dreptului la rezidență trebuie să faci dovada că deții mijloace de întreținere, fapt ce limitează în practică dreptul la liberă circulație a cetățenilor.

Preocuparea asiduă pentru piața muncii este justificată, în contextul șomajului ridicat, concurenței economice la nivel global și tensiunilor sociale care pot pune în dificultate organismul Uniunii Europene

Tratatul de la Amsterdam a fost, la rândul sau, rezultatul unui compromis apărut între două politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea și adâncirea procesului de integrare, cu acumularea cât mai multor competențe decizionale în instituțiile comunitare și o altă presiune, în sens contrar, venită din partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles, având ca efect slăbirea principiului suveranității naționale.

Compromisul a constat într-o dublă întărire: atât a competențelor structurilor Uniunii Europene în domeniul elaborării de politici generale, cât și a principiului subsidiarității în domeniul executiv-administrativ, principiu care se referă la adoptarea deciziilor specifice la un nivel cât mai jos posibil, cât mai apropiat de cetățeni, în funcție de natura problemei. Aceasta dublă întărire, antagonistă la prima vedere, părea să complice și mai mult adoptarea unei politici sociale comune.

Totuși, se consideră că și Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapă utilă pe drumul sinuos al coordonării politicilor sociale, aducând un progres important în domeniul unificării pieței muncii. Un nou capitol a fost adăugat, dând posibilitatea țărilor membre să-și dezvolte o strategie comună a angajării, formării și ocupării locurilor de muncă (în Tratat: ,,developing a common European employment strategy"). Pentru a exemplifica, vom arăta doar că această strategie comună prevedea ca tinerii șomeri să primească un loc de muncă sau cel puțin o oportunitate educațională în termen de 6 luni de când au devenit șomeri, în timp ce șomerii adulți vor redeveni activi în maxim 1 an de la pierderea ultimei slujbe.

O simplă enumerare a posibilităților de implicare a instituțiilor comunitare denotă o amplitudine destul de mare în comparație cu politica socială . Astfel, prevederi de ordin social întâlnim în cel puțin 8-9 capitole din Tratatul de la Amsterdam. Comisia europeană, în scopul aplicării efective a prevederilor sociale a elaborat un șir de documente importante, cum ar fi Carta verde “Alternative pentru Uniunea Europeană” – 1993, Carta albă cu privire la amplasarea în câmpul muncii – 1993, Carta albă “Politica socială europeană: calea Uniunii” – 1994, “Programa prevederilor sociale de durată medie, 1995-1997” – 1995 etc. În aceste acte importante sunt trasate căile de depășire a problemelor sociale conjugate cu eforturile creșterii economice și amplasarea cât mai eficientă în câmpul de muncă. În prezent, după numeroase discuții la nivel înalt , problema maximizării eficienței resurselor umane și susținerea din partea cetățenilor Uniunii Europene rămâne extrem de importantă pentru instituțiile europene. De fapt, aceasta este realitatea pentru majoritatea țărilor democratice din lume – interdependența și inter-relatarea factorilor de ordin social și politic. Acest moment impune majoritatea partidelor politice să-și revizuiască programul social, acordând o atenție tot mai sporită acestui bloc de probleme, iar cooperarea în baza ideologiei de partid în cadrul Parlamentului European permite concordanța și aplicarea mai eficace a prevederilor sociale în practica uzuală.

Tratatul de la Amsterdam, prin conținutul art.137, recunoaște rolul partenerilor sociali, impunând statelor membre să asigure un dialog între angajați și angajatori. La nivelul Comunității, Comisia Europeană are sarcina de a promova consultările cu patronatele și sindicatele și să ia măsurile considerate necesare pentru facilitarea dialogului prin acordarea unui sprijin echilibrat părților (Art. 138).

2. Aspecte instituționale ale politicii sociale

În cadrul elaborării și implementării programelor sociale sunt implicate instituțiile principale: Consiliul European, Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiție; Comitetele europene, precum cel Social-economic sau cel al Regiunilor; multe instituții specializate în domeniul politicii sociale. Coordonarea și delegarea responsabilităților sociale între aceste instituții și organizații este bine determinată și e similară cu cea din domeniul altor politici comunitare.

Direcțiile principale de activitate socială pot fi regrupate în trei părți:

a) Implicarea în direcția soluționării problemelor sociale pentru anumite categorii de lucrători (femei, tineret, bătrâni, persoane cu handicap, lucrători migranți etc.) sau a lucrătorilor din anumite ramuri ale economiei (agricultură, industrie, transport etc.). Această direcție include atât munca juridică, coordonarea acțiunilor guvernelor naționale, cât și implementarea propriilor programe sociale din bugetul comunitar.

b) Protecția socială în muncă, dreptul la protecția sănătății, ridicarea nivelului de viață prin intermediul pârghiilor de drept comunitar.

c) Implicarea în direcția apropierii sistemelor sociale din statele membre prin elaborarea normelor sociale comune și includerea acestora în dreptul comunitar (Acquis communautaire), respectiv obligativitatea acestora pentru legislațiile naționale. Carta albă subliniază, că în realitate scopul final nu este armonizarea sistemelor sociale naționale, ci coordonarea și eficientizarea activității acestora în cadrul Uniunii Europene. Se insistă a lucra nu în direcția adoptării a noi și noi directive, ci mai curând “în profunzime”, în direcția controlului îndeplinirii coerente a prevederilor sociale în vigoare.

O tendință generală de la apariția primelor comunități și până astăzi rămâne trecerea treptată a funcțiilor și priorităților din domeniul național în cel comunitar. Aceasta se realizează fără tensionarea relațiilor, cu multă prudență și după o analiză a fezabilității acestei “deplasări” destul de minuțioasă.

3. Organismele pe care se sprijina funcționarea instituțiilor europene în domeniul politicii sociale

3.1. COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL reprezintă o platformă instituțională, non-politică, prin care reprezentanții mediilor economico – sociale europene pot, și trebuie să iși exprime punctele de vedere, de manieră formală, asupra politicilor europene. Comitetul Economic și Social transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului si Parlamentului European. Membrii săi (numiți consilieri) sunt propuși de guvernele naționale și provin din trei grupuri: patronatul, salariații și diferitele ramuri de activitate (agricultori, mesteșugari, proprietari de intreprinderi mici și mijlocii, liber profesioniști, reprezentanți ai consumatorilor, ai comunității știintifice și pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mișcărilor ecologiste). El are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, după caz, de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană, iar avizele sale sunt transmise instanțelor de decizie ale Uniunii Europene și publicate în Jurnalul Oficial al Comunității Europene.

Dacă înaintea momentului Nisa, din structura Comitetului Economic și Social făceau parte reprezentanți ai diferitelor grupuri de interese din sectoarele social și economic, conform noului Tratat, componența Comitetului va avea la bază o arie mai largă de sectoare ale societății civile. Numărul-limită de reprezentanți este de 350, fapt ce permite actualelor state membre să-și păstreze numărul de locuri în Comitet.

Comitetul Economic și Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957 în așa fel încât să implice grupuri de interese în stabilirea unei piețe comune și să alimenteze mașinăria instituțională pentru a aduce în fața Comisiei Europene și a Consiliului de Miniștri problemelor sociale ale Uniunii Europene.

Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht(1992), Tratatul de la Amsterdam(1997) și Tratatul de la Nisa (2000) au consolidat rolul C.E.S.

Comitetul Economic și Social are 222 de membri numiți pentru un mandat de 4 ani de către Consiliul Uniunii Europene prin vot unanim. Ei aparțin unuia dintre cele trei grupuri: angajatori, angajati și interese variate. Dupã terminarea mandatului, membrii Comitetului poat fi realeși. Numărul locurilor rezervate pentru fiecare țară în Comitet este următorul:

– Germania, Franta, Italia și Marea Britanie au câte 24 de membri;

– Spania are 21 de membri;

– Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia și Suedia au câte 12 membri;

– Danemarca, Irlanda și Finlanda au câte 9 membri;

– Luxemburgul are 6 membri.

În vederea numirii membrilor Comitetului, fiecare stat membru înainteazã o listã cuprinzând un numãr de candidați dublu față de locurile atribuite cetățenilor săi.

Compunerea Comitetului trebuie să ia în considerare necesitatea asigurării unei reprezentări adecvate a diferitelor categorii ale vieții economice și sociale.

Comitetul își desemneazã dintre membrii săi președintele și biroul, pentru o perioadă de doi ani.Convocarea Comitetului se face de către președintele său, la cererea Consiliului sau a Comisiei. De asemenea, se poate întruni și din proprie inițiativã.

Comitetul cuprinde secții specializate. El conține, în special, o secție de agriculturã și o secție de transporturi, care sunt reglementate de dispozițiile speciale privitoare la agricultură și transporturi.

În cadrul Comitetului se pot constitui subcomitete, care sã elaboreze proiecte de avize asupra unor probleme sau în domenii determinate, care urmează să fie supuse deliberării Comitetului.

Comitetul este consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de Tratatul privind Uniunea Europeană. Poate fi consultat de aceste instituții ori de câte ori ele considerã oportună o astfel de consultare. El poate lua inițiativa de a emite un aviz în toate cazurile în care consideră oportun.

Atunci când consideră necesar, Consiliul sau Comisia fixează Comitetului un termen pentru a-și prezenta avizul, care nu poate fi mai mic de o lună, socotit de la data la care președintele primește comunicarea care îi este adresată în acest scop. După expirarea termenului, lipsa avizului nu pune problema continuării procedurilor.

Avizul Comitetului și avizul secției specializate, precum și continutul deliberãrilor sunt transmise Consiliului și Comisiei.

Consultanța Comisiei sau Consiliului pentru Comitetul Economic și Social este obligatorie în anumite cazuri, în alte cazuri sunt opționale. Comitetul Economic și Social poate adopta opinii din propria inițitativă. Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht au extins paleta de probleme la care trebuie să se pronunțe Comitetul, asigurându-i posibilitatea de a fi consultat de Parlamentul European. In medie , Comitetul Economic și Social distribuie 170 de documente consultative și opinii pe an (dintre care 15% sunt puse în vedere din proprie inițiativă). Toate opiniile sunt înaintate organelor de luare a deciziilor comunitare și publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În ultimii ani, Comitetul Economic și Social și- a susținut rolul său în Uniunea Europeană și a îndeplinit datoriile directe ce au decurs din Tratate. El acționează ca un forum pentru piața unică și găzduiește, cu suportul organelor Uniunii , o serie de evenimente care ajută Uniunii Europene să se apropie de oameni.

Ca structură organizatorică, Comitetul Economic și Social are șase secțiuni:

Agricultură, Dezvoltarea Rurală și Mediul Inconjurător (NAT);

– Uniunea Economică și Monetară și Coeziune Socială (ECO);

Angajarea de forțe de muncă,Afaceri sociale și Cetățenie(SOC);

Relații Externe (REX);

Piața Unică, Producție și Consum (INT);

Transport, Energie, Infrastructură și Societatea informațională (TEN).

Opiniile secțiunii sunt analizate de grupuri de studiu. Acestea au, de obicei, 12 membri, incluzând și un raportor. Membrii grupului de studiu pot fi asistați de experți (de obicei patru).

Pentru anumite probleme, Comitetul Economic și Social are dreptul să organizeze subcomitete. Acestea operează în aceleași coordanate precum secțiunile.

Ca regulă, intregul Comitet se întrunește în sesiune plenară de zece ori pe an. La o sesiune plenară, opiniile sunt adoptate pe bazele opiniilor secțiunii de o majoritate simplă, apoi se înaintează instituțiilor și sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților europene.

Comitetul Economic și Social păstrează legătura cu consiliile economice naționale și regionale de pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Aceste legături implică schimb de informații și discuții comune în fiecare an pe teme specifice. El crează legături pe glob cu alte consilii economice și sociale și alte organizații similare la "Întrunirile Internaționale" ce se țin la fiecare doi ani.

3.2. COMITETUL REGIUNILOR a fost creat prin Tratatul de la Maastricht. Constituirea acestui Comitet a venit ca urmare a cerințelor imperative din partea autorităților regionale pentru o reprezentare concretă în cadrul instituțional și de decizie al Uniunii Europene.

Instituirea Comitetul Regiunilor a fost un pas semnificativ în "procesul creerii unei Uniuni și mai apropiate de cetățenii Europei, în care deciziile sunt luate pe cât posibil de apropiat de cetățean în conformitate cu principiul subsidiarității", așa cum se arată în preambulul Tratatului Uniunii Europene. De altfel, încă de la creare și de la prima ședință, care a avut loc în martie 1994, Comitetul s-a evidențiat ca un puternic gardian al principiului subsidiarității. Subsidiaritatea, înscrisă în Tratatul Uniunii Europene, semnifică faptul că deciziile trebuie să fie luate de către acele autorități publice care sunt cel mai aproape posibil de cetățeni. Totodată se are în vedere ca acțiunea instituțiilor Uniunii Europene să nu fie inițiată decât în cazurile când este mai eficientă decât acțiunea instituțiilor regionale, naționale sau locale, după caz. Acest principiu este în contradicție cu centralizarea excesivă a procesului de luare a deciziilor, în unele cazuri considerat prea îndepărtat de cetățean și indiferent la nevoile acestuia.

Comitetul regiunilor are 222 de membri și un numãr egal de supleanți, care sunt numiți pentru un mandat de 4 ani de către Consiliul Uniunii Europene prin vot unanim la propunerea țărilor membre ale Uniunii Europene. Dupã terminarea mandatului, membrii Comitetului poat fi realeși. Numărul locurilor rezervate pentru fiecare țară în Comitet este următorul:

– Germania, Franța, Italia și Marea Britanie au câte 24 de membri;

– Spania are 21 de membri;

– Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia și Suedia au câte 12 membri;

– Danemarca, Irlanda și Finlanda au câte 9 membri;

– Luxemburgul are 6 membri.

Membrii Comitetului nu pot fi legați de un mandat imperativ, ei trebuind să fie complet independenți. Comitetul își alege Președintele și Biroul din rândul membrilor săi, pentru un mandat de 2 ani.

Comitetul are în subordine 7 comisii principale:

– Politică regională, fonduri structurale, coeziune economică și socială, cooperare transfrontalieră și inter-regională;

– Agricultură, dezvoltare rurală și pescuit;

– Rețelele transeuropene, transport și societatea informațională;

– Planificarea spațialã, probleme urbanistice, energie și mediu;

– Politica socială, sănătatea, protecția consumatorului, cercetare și turism;

– Forța de muncă, politica economică, piața unică, industrie și intreprinderile mici și mijlocii;

– Educație, pregătire vocațională, cultură, tineret și drepturile cetățenilor.

Comitetul a instituit și o Comisie Specială asupra Afacerilor Instituționale, cu responsabilitate în aria dezbaterilor privind reforma instituțiilor Uniunii Europene. Membrii și succesorii sunt reprezentanți ai corpurilor regionale și locale conform articolului 263 al Tratatului Comunității Europene. Ei nu sunt legați de instrucțiuni mandatare și își pot îndeplini independent atribuțiile în interesul general al Comunității

Comitetul Regiunilor are o funcție consultativă. El își exercită funcția de recomandare în arii de importanță pentru autoritățile locale și regionale. Aceste arii sunt:

– politica transporturilor;

– politica forței de muncă;

– stimularea coperării statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul forței de muncă;

– măsurile sociale;

– implementarea deciziilor privind Fondul Social European;

– suport pentru măsurile din aria educației și a tineretului;

– educația vocațională;

– culturã;

– sectorul public de sãnãtate;

– sectorul cãilor trans-europene;

– politica structuralã în domenii specifice nelegate cu cele ale Fondului;

– Fondul de Coeziune;

– Fondul de Dezvoltare Regionalã European;

– politica mediului înconjurãtor.

În prezent Comitetul regiunilor dezvoltã legături puternice cu Parlamentul European. Comitetul poate fi consultat de către Parlament, Consiliu sau Comisie în cazurile în care aceste instituții considerã necesarã consultarea.

Comitetul Regiunilor este una dintre cele mai noi instituții ale Uniunii Europene, a cărei naștere reflectă dorința țărilor membre nu numai de a respecta identitatea regională și locală precum și prerogativele instituțiilor corespunzătoare, dar și de a implica aceste instituții regionale și locale în implementarea și dezvoltarea politicilor specifice ale Uniunii Europene.

Membrii Comitetului Regiunilor sunt președinți de Consilii Regionale, primari de orașe, președinți de consilii departamentale și orășenești, toți fiind aleși în aceste funcții prin sufragiu, provenind de la nivelurile administrației publice cele mai apropiate de cetățeni.

Toți membrii Comitetului au o experiență directă în privința modului în care politicile și legislația Uniunii Europene afectează viața de zi cu zi a cetățenilor. Dispunând de asemenea resurse, Comitetul este în măsură să exploateze capacitatea și profesionalismul membrilor săi, în folosul tuturor instituțiilor Uniunii Europene, având numeroase prilejuri pentru aceasta.

În scurta sa experiență, Comitetul s-a implicat într-un mare număr de probleme precum: rețeaua trans-Europeană de aeroporturi; dezvoltarea turismului rural; dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a vota în alegerile locale într-un alt stat membru decât acela ai cărui cetățeni sunt; drumul Europei spre societatea informatizată.

O temă constantă în întreaga activitate a Comitetului Regiunilor este nevoia de a implica mai mult regiunile și localitățile în formularea și implementarea politicilor și strategiilor de interes comun.

În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituții Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituțional comunitar, Comitetul Regiunilor și-a câștigat un loc bine definit datorită experienței politice a membrilor săi la diferite niveluri locale și a cunoașterii aprofundate a problematicii regionale și locale.

Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice și sociale a statelor membre.

CAPITOLUL IV: OBIECTIVE ȘI COMPONENTE ALE POLITICII SOCIALE

Obiectivele politicii sociale

Politica socială se numără printre competențele partajate între statele membre și Uniune, în unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chemată să asigure numai o coordonare a politicilor naționale, în timp ce în altele poate iniția măsuri ale căror modalități de aplicare concrete sunt lăsate în seama statelor membre. Carta Socială Europeană (atât în forma sa inițială, semnată la Torino în 1961, cât și în cea revizuită în 1996), Carta Albă „Politica Socială Europeana” (1993), precum și „Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale” (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale. Obiectivele se referă la:

· promovarea ocupării forței de muncă;

· îmbunatățirea condițiilor de viață și de muncă;

· protecție socială corespunzătoare;

· asigurarea unui dialog între angajați și angajatori;

· dezvoltarea resurselor umane în vederea obținerii și menținerii unei rate înalte de ocupare a forței de muncă;

· combaterea excluderii sociale.

Modelul social european – o nouă viziune asupra societății europene

Jacque Delors a emis termenul de „model social european” la mijlocul anilor ”90, pentru a desemna o alternativă la forma americană de „capitalism pur de piață”. Ideea centrală a modelului social european este aceea că progresul economic trebuie să meargă mână în mână cu cel social. Cu alte cuvinte să fie îmbinat cu coeziunea socială.

Una din primele definiții ale modelului social european apare în Carta albă a politicii sociale (Comisia Europeană 1994). În acest document, modelul social european este definit ca un set de valori comune, și anume atașamentul față de democrație, liberatetea individuală, dialogul social, condițiile egale, siguranța socială și solidaritatea cu persoanele defavorizate ale societății.

Summit-ul Consiliului Europei de la Lisabona, desfășurat în martie 2000, a pus accent pe modernizarea modelului social european, modernizare care se poate realiza prin imprimarea asupra acestuia a unor trăsături cum ar fi: nevoia de educație și instruie, reforma sistemului de securitate socială și, în final, promovarea includerii sociale.

Prima trăsătură se referă la capitalul uman și are în vedere ajutorul care trebuie acordat pe piața muncii. Cu privire la protecția socială, accentul este pus pe susținerea financiară a pensiilor, plata muncii, includerea socială și promovarea capacităților de participare la viața societății.

În literatura de specialitate, termenul de „model social european” poate fi întâlnit sub forma mai multor definiții:

modelul care încorporează unele trăsături comune (din punct de vedere al instituțiilor și al valorilor pe care le promovează) care sunt inerente pentru menținerea statutului statelor membre ale Uniunii Europene:

modelul care este reflectat într-o varietate de diferite modele naționale;

un proiect european și un instrument de adaptare la condițiile economice dinamice, mod de abordare sub care modelul social european apare ca un fenomen trans-național;

un instrument de coeziune cu o viziune asupra extinderii Uniunii Europene și previzionarea apariției a numeroase modele sociale ale statelor membre.

O definiție unanim acceptată este aceea care acceptă modelul social european ca o sumă de trăsături comune împărtășite de statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, modelul social european este descris nu numai ca un set de reglementări ale Uniunii Europene și statelor membre, ci și ca o sumă de practici destinate promovării politicii sociale cuprinzătoare a Uniunii Europene.

În unele lucrări de specialitate, modelul social european este descris ca un set de valori, principii și metode care, în esență, poate fi reduse la trei coordonate de bază:

recunoașterea justiției sociale ca o țintă politică;

acceptarea rolului productiv al politicii sociale și contribuția sa la eficiența economică;

atingerea unui înalt nivel al negocierilor între partenerii sociali.

Modelul social european este viziunea asupra unei societăți care îmbină creșterea economică susținută cu o continuă îmbunătățire a condițiilor de muncă și viață. Aceasta implică eliminarea șomajului, asigurarea unor locuri de muncă de calitate, egalitatea, asigurarea oportunităților și protecției sociale pentru toți cetățenii, includerea socială și implicarea cetățenilor în luarea deciziilor care au impact asupra lor.

În accepțiunea modelului social european, dialogul social, negocierile colective și protecția muncitorilor sunt factori importanți în promovarea inovației, productivității și competitivității.

Acestea constituie dimensiunile care disting Europa , unde progresul social din epoca post-belică s-a întrepătruns cu creșterea economică, de Statele Unite ale Americii , unde un număr mic de persoane au obținut beneficii pe seama majorității.

Protecția socială – parte integrantă a modelului social european

Sistemele de securitate socială din statele membre nu au la bază același model, dat fiind tradiția, istoria și cultura specifice fiecărei țări. Din acest motiv, nu se poate vorbi de armonizarea acestor sisteme, dar trebuie avute în vedere măsuri și acțiuni care să nu aducă prejudicii drepturilor fundamentale, în special liberei circulații a persoanelor, și să conducă la agravarea disparităților regionale. Acestea au fost motivele lansării, în anul 1990, a programului „MISEP”, ce are ca obiectiv promovarea schimburilor de informații privind sistemele și politicile de protecție socială din statele membre.

Chiar dacă politica privind protecția socială este responsabilitatea fiecărui stat, Comisia a considerat că poate veni în ajutor, prin promovarea unor măsuri de cooperare și acțiuni comune. Astfel în 1995, a fost lansată „Comunicarea privind viitorul protecției sociale”, ce propune un cadru european de dezbatere a acestui domeniu. Drept urmare, în 1997, comunicarea „Modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale în Uniunea Europeană” prezintă propuneri specifice de sprijin la nivel european. La baza comunicatului stă conceptul prin care protecția socială trebuie privită ca un factor productiv și cel privind întărirea legăturilor dintre protecția socială și politica de ocupare a forței de muncă. În 1998 este publicat „Raportul privind protecția socială în Europa” (1997) în care sunt revăzute măsurile adoptate de statele membre și analizate tendințele sistemelor de protecție socială.

În anul 2000, Consiliul a hotărât constituirea Comitetului pentru Protecție Socială (Decizia nr. 2000/436), cu responsabilități în urmărirea evoluției politicilor de protecție socială și schimburi de informare și de experiență între statele membre și a fost adoptată „Agenda privind politica Socială” care, printr-o serie de acțiuni și inițiative, să ducă la modernizarea modelului social european.

În prezent, la nivelul Uniunii Europene este unanim acceptat faptul că un sistem puternic de protecție socială constituie o parte integrantă a modelului social european. Protecția socială nu asigură numai condiții de siguranță pentru cei aflați în sărăcie; ea facilitează, de asemenea, adaptabilitatea pe piața muncii și poate contribui astfel la implementarea performanțelor economice. Prin aceasta, protecția socială se constituie într-un factor productiv.

Grupurile cu nevoi speciale

Măsurile privind grupurile de persoane cu nevoi speciale, cum ar fi persoanele în vârstă sau persoanele cu dizabilități, au început să fie adoptate după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Se poate menționa lansarea initiativei „TIDE” (Decizia 93/512/CEE) care vine în sprijinul stimulării tehnologiilor ce facilitează integrarea persoanelor cu dizabilități și a persoanelor în vârsta, ca și continuarea sistemului de informare „Handynet” (Decizia 89/658/CEE). Programul „HELIOS”, desfășurat în perioada 1993 – 1996, a sprijinit integrarea persoanelor cu deficiențe. Programul s-a desfășurat la nivel local, cu ajutorul organizațiilor non-guvernamentale implicate în reabilitare funcțională și în integrare educațională (Decizia 93/136/CEE). Programul a fost complementat cu sistemul computerizat de informare și documentare „Handynet” – faza a doua.

Alte măsuri întreprinse de Comisie au fost cele legate de angajarea persoanelor cu dizabilități (Decizia nr. 86/379/CEE și Rezolutia Consiliului din 1999 privind șanse egale de angajare a persoanelor cu dizabilități) sau cea referitoare la integrarea copiilor și a tinerilor cu deficiențe în sistemul normal de învățământ.

Pe baza comunicării „Șanse egale pentru persoanele cu deficiențe”, Comisia pregătește o nouă politică în favoarea persoanelor cu dizabilități, bazată pe egalitatea de șanse și cooperarea cu asociațiile din domeniu.

Se admite acum la nivel general – atât național, cât și al UE și internațional – că problema dizabilității nu este o problemă discreționară sau de caritate, ci o problemă care face obiectul drepturilor omului: includerea persoanelor cu dizabilități în societate este un drept.

La nivel european, abordarea dizabilității prin prisma drepturilor a fost introdusă acum mai mult de zece ani. Cereri pentru un amendament la Tratatul Comunității Europene, care să încorporeze o clauză de nediscriminare pe baza dizabilității, au existat cu mult înainte de introducerea pieței comune în 1993. Totuși, abia în iunie 1997 a fost introdus „Articolul 13” prin Tratatul de la Amsterdam, pe această nouă cale pornindu-se prin sărbătorirea primei Zile Europene a Persoanelor cu Dizabilități în 1993 și prin redactarea primei Cărți Albe a Comisiei Europene asupra măsurilor sociale în 1994, susținându-se astfel ideea de mai sus, campania strategică intensă și acțiunea concertată a Forumului European asupra Dizabilității (FED/EDF) și a altor grupuri de interes din domeniul dizabilităților.

Pe baza Articolului 13 care a interzis discriminarea și care a deschis, la nivelul comunităților, calea acțiunii pentru combaterea discriminării pe motive de sex, origine rasială sau etnică, religie sau credință, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, dizabilitatea este menționată expres pentru prima oară în Tratatul asupra Uniunii Europene, realitatea discriminării persoanelor cu dizabilități fiind admisă de acest Tratat. Pe baza acestui articol din Tratat, Consiliul a adoptat pe 27 noiembrie 2000 Directiva 2000/78/EC „pentru stabilirea cadrului general al tratamentului egal în procesul de angajare și în relațiile de muncă”. În ceea ce privește dizabilitatea, Directiva are scopul de a înlătura limitările la participarea persoanelor cu dizabilități la procesele de muncă și recunoaște faptul că imposibilitatea de a oferi un spațiu de lucru rezonabil la locul de muncă poate constitui discriminare.

În continuarea Articolului 13 din Tratatul asupra Uniunii Europene, Carta Drepturilor Fundamentale proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa pe 7 decembrie 2000 și care face parte din Constituția Europeană (Carta făcând parte din Tratatul de la Nisa) include interzicerea oricărei forme de discriminare pe motive de dizabilitate (Articolul 21). Articolul 26, în special, recunoaște ca drept fundamental „dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de măsuri create pentru a le asigura independența, integrarea socială și ocupațională și participarea la viața comunității”.

Decizia luată la Consiliul European din Decembrie 2003 pentru extinderea mandatului Centrului Uniunii Europene pentru Monitorizarea Rasismului și a Xenofobiei, cu sediul în Viena, în sensul transformării acestuia într-o Agenție a Drepturilor Fundamentale și interesul crescut al noii Comisii în problemele discriminării și ale șanselor egale pot fi considerați pași înainte la nivel european în vederea continuării și adâncirii abordării prin prisma drepturilor și în domeniul dizabilității.

La nivel internațional, așa-numitele Douăzeci și două de Reguli Standard ale Organizației Națiunilor Unite pentru Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Dizabilități, adoptate la a 48-a sesiune a Adunării Generale a ONU din decembrie 1993, au pregătit terenul pentru o abordare a dizabilității prin prisma drepturilor și au permis o schimbare importantă de poziție, de la protecție socială la drepturi acordate persoanelor cu dizabilități în context global. Deși Regulile nu au forță obligatorie pentru Statele Membre ONU, ele presupun voința morală și politică pentru acțiune. Ultimele inițiative la nivel internațional pentru promovarea și protecția drepturilor și demnităților persoanelor cu dizabilități – propunerea unui nou instrument al ONU cu forță obligatorie, o nouă Convenție a ONU în domeniul dizabilităților, și o inițiativă complementară a Consiliului Europei, care a propus un plan de acțiune, ambele în curs de desfășurare – sunt susținute cu tărie de către Uniunea Europeană.

Odată cu desăvârșirea pieței interne unice, Comisia a facut o analiză a implicațiilor economice și sociale a îmbătrânirii populației și a revăzut legislația existentă pentru a propune noi măsuri la nivelul Comunității. Astfel, este adoptată Decizia nr. 91/49/CEE referitoare la acțiunile Comunității privind persoanele de vârsta a treia în care se subliniază contribuția pozitivă a persoanelor în vârstă la dezvoltarea Comunității, comunicatul referitor la sprijinirea acțiunilor în favoarea persoanelor în vârstă sau inițiativa „TIDE”.

În ceea ce privește schemele suplimentare de pensii, Comisia a lansat în anul 1991 o comunicare privind rolul acestora in protecția socială. Dată fiind importanța coordonării schemelor la nivelul Comunității, a fost lansată spre dezbatere Cartea Verde privind pensiile suplimentare în cadrul pieței interne unice, urmată de Directiva 98/49/CE referitoare la protejarea drepturilor persoanelor privind pensia suplimentară.

Pentru a răspunde schimbărilor demografice și schimbărilor intervenite pe piața muncii, Consiliul a adoptat o rezoluție privind schemele flexibile de pensionare (1993) ca și comunicarea „Către o Europă a tuturor vârstelor” (1999/221).

Asigurările sociale și libera circulație a persoanelor

Pentru a nu prejudicia dreptul de liberă circulație a persoanelor, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 1408/71/CEE ce prevede coordonarea legislației naționale privind asigurările sociale. Regulamentul prevede protejarea drepturilor de asigurări sociale ale persoanelor ce-și schimba domiciliul dintr-un stat membru în altul. Procedurile de aplicare a legislației se regăsesc în Regulamentul nr. 574/72/CEE. Comisia a facut o propunere de îmbunătățire a celor două regulamente, propunere aflată la Parlament pentru a fi examinată .

Simplificarea procedurilor administrative și schimbul de date dintre statele membre cu privire la persoanele ce-și schimbă domiciliul a fost lansată prin programul „TESS”. Programul a fost inițiat pentru dezvoltarea serviciilor telematice concepute pentru coordonarea schemelor de securitate socială între statele membre (Regulamentul nr. 99/307/CEE).

Pentru combaterea fraudelor în domeniul asigurărilor sociale și a muncii ilegale, a fost adoptată o rezoluție referitoare la codul de conduită privind cooperarea între autoritățile statelor membre. Conform rezoluției, autoritățile statelor membre se ajută reciproc prin furnizare de date și de informații.

Integrarea socială

Măsurile de integrare socială s-au bazat pe analiza comparativă a politicilor existente în statele membre (Rezoluția din 1989 privind combaterea excluderii sociale), analiză ce face obiectul Comunicării Comisiei „Intensificarea luptei împotriva excluderii sociale: promovarea integrării” (1992). Prin acest comunicat sunt stabilite liniile directoare de acțiune, ținând cont de principiul subsidiarității. În sprijinul acțiunilor de integrare socială, în special cele privind informarea cetățenilor, Comisia colaborează cu organizațiile voluntare și cu fundațiile de profil .

Pentru a dezvolta modele de acțiune preventive care să combată excluderea socială și a sărăciei, Comisia a stabilit un program de acțiune pe termen mediu pentru grupurile defavorizate (Decizia nr. 89/457/CEE) și se propune crearea unui Fond European pentru Refugiați în scopul protejării acestei categorii (Decizia nr. 2000/596/CE).

Dialogul social – element esențial al modelului social european

Dialogul social este termenul utilizat pentru a descrie procedura de consultare comună care implică partenerii sociali la nivel european .

Dialogul social este un element esențial al modelului social european, dar nu numai. Implicarea și consultarea partenerilor sociali în procesul de decizie a dobândit din ce în ce mai multă importanță în dezvoltarea politicilor comunitare, iar pentru țările în curs de aderare crearea structurilor de dialog este un aspect necesar al acestui proces.

Dialogul social a fost lansat la 31 ianuarie 1985, la summit-ul de la Val Duchesse si a fost privit ca o cerere a președintelui Comisiei Europene de atunci, Jacques Delors, ca actorii economici și sociali să se mobilizeze și să iși aducă contribuția la construirea Europei. De atunci, dialogul social a avut efecte pozitive și a creat un climat psihologic care este mai deschis pentru schimbul de opinii.

In perioada 1986-1987, partenerii sociali au emis opinii comune asupra Raportului Economic 1986/87, pregătirii, motivării, informării și consultării lucrătorilor și asupra strategiei de creștere pentru mai multe locuri de muncă. A doua etapă în dezvoltarea dialogului social a început cu summit-ul Egmont II, din 12 ianuarie 1989. Cu aceasta ocazie s-a reafirmat determinarea partenerilor sociali de a continua dialogul social la nivelul Comunității și de a aduce rezultatele în atenția statelor membre, dar și nevoia de a stabili un echilibru între abordările legislative și cele pe bază de înțelegere în reglementarea aspectelor sociale.

În perioada 1989-1991 au fost adoptate alte opinii comune cu privire la: crearea unui spațiu al mobilității geografice și ocupaționale și imbunătățirea pieței europene a muncii; educația de bază, pregătirea inițiala și pregătirea profesională a adulților; tranziția de la școală la muncă; proceduri pentru maximizarea accesului la pregătire; noile tehnologii, organizarea muncii și adaptabilitatea pieței muncii; măsuri pentru facilitarea accesului cât mai larg la oportunitățile de pregătire.

La 31 octombrie 1991, partenerii sociali au ajuns la un acord privind rolul lor in dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunitătii, care a fost încorporat Protocolului Social din Tratatul de la Maastricht.

Summit-ul Egmont III din iulie 1992 a oferit un forum pentru analiza dialogului social și identificarea priorităților în cadrul noii faze inițiate prin acordul de la 31 octombrie 1991. Au fost adoptate opinii comune cu privire la: calificarea profesională și validarea acesteia; noua abordare a cooperării pentru creștere și ocuparea forței de muncă; declarația comună privind viitorul dialogului social. In această declarație, partenerii sociali au exprimat determinarea lor pentru instituirea de noi proceduri de dialog, consultare și negociere, în conformitate cu acordul încheiat la 31 octombrie 1991, iar vechile structuri organizatorice au fost înlocuite cu Comitetele pentru Dialog Social.

La summit-ul Egmont IV din septembrie 1993, partenerii sociali au discutat despre contribuția lor la relansarea construcției Europei. In condițiile recesiunii și creșterii șomajului, ei au reafirmat sprijinul pentru continuarea procesului de integrare, considerând că numai dezvoltarea coeziunii economice și sociale poate oferi fundamentul și mijloacele necesare redresării.

Comitetul pentru Dialog Social s-a întrunit în noiembrie 1993 pentru a prezenta contribuția fiecărei organizații la Cartea Alba asupra Creșterii Competitivității și Ocupării Forței de Muncă și pentru a dezbate rolul partenerilor sociali în contextul implementării Acordului de Politică Socială semnat de 11 state membre. Partenerii sociali au adoptat o opinie comună cu tema „Femeile și pregătirea”.

In 1994 a fost adoptată o altă opinie comună cu privire la acțiunea și rolul viitor al Comunității în domeniul educației și pregătirii.

De asemenea, Comitetul pentru Dialog Social s-a întrunit în februarie 1995 pentru a discuta modul de implementare a concluziilor Consiliului European de la Essen în ceea ce privește ocuparea forței de muncă. In același an, partenerii sociali au adoptat o opinie cu privire la contribuția formării profesionale în combaterea șomajului și reintegrarea șomerilor pe piața muncii, precum și o opinie comună cu privire la liniile directoare pentru creștere durabilă și creare de locuri de muncă.

In octombrie 1995 a fost adoptată o declarație comună cu privire la prevenirea discriminării rasiale și promovarea egalității de tratament la locul de muncă, iar la 14 decembrie 1995 partenerii sociali au incheiat primul acord-cadru cu privire la concediul parental, implementat la nivel comunitar printr-o directivă.

Acordul cu privire la angajamentele de tip part-time semnat de partenerii sociali în 1997 a statuat rolul acestora în stabilirea condițiilor minime pentru muncă. Adoptarea unei directive a Consiliului în același an a extins acest acord la toți lucrătorii și angajatorii.

Conferința Interguvernamentală din 1996 a condus la un nou Tratat, marcând progrese importante în politica socială și de ocupare a forței de muncă, în principal prin incorporarea Acordului de Politică Socială în Tratat și introducerea unui nou titlu cu privire la ocuparea forței de muncă. Rolul dialogului social în Europa a crescut semnificativ, iar partenerii sociali, în calitate de actori – cheie în construirea unei Europe sociale și crearea unui sistem european de relații de muncă au primit atribuții și responsabilități sporite. După Consiliul European Extraordinar de la Luxemburg din noiembrie 1997, partenerii sociali au fost implicați activ în noua strategie de ocupare a forței de muncă.

Dialogul social este unul din elementele cheie ale modelului social european și joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a forței de muncă. Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, în care sunt implicați diverși parteneri sociali, pe de o parte, și Comisia Europeană, pe de altă parte. Partenerii sociali implicați sunt: Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP), reprezentând angajații, patronatul și sectorul profesiilor liberale.

În timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă de găsire a soluțiilor comune în dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de opinii comune și de acorduri colective (4) între partenerii sociali și Comisia Europeană. Opiniile sunt expresii formale ale rezultatului dialogului social, ce nu impun obligații asupra părților implicate, ci reprezintă numai o poziție comună, de compromis, asupra unui aspect problematic. Până acum au fost adoptate 15 astfel de opinii comune. Spre deosebire de acestea, acordurile colective au caracterului unui angajament asumat de comun acord de către părțile interesate și reprezintă o modalitate de a conveni asupra unei soluții ce rezolvă o problemă comună. Acordurile realizate până în prezent se referă la:

– concediul parental (1996) – prevede posibilitatea lucrătorilor de a primi concediu parental după nașterea copilului și expirarea concediului de maternitate;

– munca cu jumătate de normă (1997) – permite lucrătorilor să își adapteze orarul de muncă;

– contractele pe termen limitat (1999) – permite angajatorului să folosească mai multe contracte pe timp limitat pentru același muncitor;

organizarea timpului de lucru al personalului de pe mare (1999) ce stabilește organizarea timpului de lucru și alternarea orelor de lucru cu cele de odihnă.

Anul 1998 a fost primul an de implementare a strategiei agreate la Luxemburg în noiembrie 1997, iar partenerii sociali au fost implicați în toate etapele acesteia. La Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 ei au prezentat un compendiu cu cele mai bune practici privind integrarea pe piața muncii a persoanelor cu handicap. Tot în acest an, acordul-cadru în domeniul transportului maritim a fost primul de acest gen implementat în cadrul Acordului de Politică Socială. In anul 1999, Consiliul a adoptat poziții comune asupra directivelor care implementează acest acord-cadru, precum și acordul-cadru cu privire la căile ferate. Partenerii sociali au încheiat un acord-cadru și asupra contractelor pe perioada determinată.

In cadrul președenției portugheze, prima conferință organizată a avut ca temă rolul partenerilor sociali în dezvoltarea modelului social european. Dezbaterile s-au concentrat pe cele trei dimensiuni specifice ale acestuia: învățarea continuă, modernizarea organizării muncii și finantarea sistemelor de securitate socială. Confederatia Patronatelor din Uniunea Europeana a cerut patronatelor să colaboreze în crearea unei carte a dialogului social pentru următorii 10 ani, identificând aspecte importante: munca temporară, accesul la pregătire, munca la distanță. Centrul European pentru Intreprinderi Publice s-a angajat să participe la negocierile la nivel european asupra standardelor minime pentru învățarea continuă. Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană s-a pronunțat pentru o abordare calitativă a politicii sociale la nivel comunitar.

Rolul partenerilor sociali a fost discutat și la Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001. Partenerii sociali au exprimat necesitatea ca instituțiile europene să asigure o mai bună structură pentru consultări. Ei doresc să fie asociați în calitate de observatori în cadrul activității privind viitorul Europei.

Summit-ul Consiliului European de la Barcelona, din martie 2002, a salutat adoptarea de către partenerii sociali a unui cadru comun de acțiune pentru dezvoltarea continuă a competențelor și calificărilor. Programul multianual, pe care partenerii sociali l-au prezentat in decembrie 2002, a inclus aspecte legate de adaptabilitatea firmelor la concedierile colective, moderarea salariilor, productivitate, pregătire continuă, noi tehnologii și organizarea flexibilă a muncii.

Parte integrantă a acquis-ului comunitar, dialogul social este totodată un subiect actual în contextul procesului de extindere a Uniunii Europene. Pe de o parte pentru că țările candidate trebuie să integreze acest acquis cât mai curând. Pe de altă parte pentru că dialogul social poate servi ca un important factor de asigurare a succesului extinderii UE.

Țările candidate se află în stadiul depunerii de eforturi susținute de promovare și consolidare a structurilor de dialog social. Totuși, în ciuda progresului observat în timpul negocierilor de aderare, au rămas încă lipsuri semnificative. Țările candidate au organizat consultări între stat și partenerii sociali în cadrul unor structuri tripartite care au ajutat la menținerea unui grad de consens social asupra reformelor realizate în primii ani de tranziție. Cu toate acestea, dialogul social nu s-a dovedit mereu a fi eficace și nu a condus la o participare pe scară largă a partenerilor sociali.

În consecință, realizarea unui dialog social și a unei negocieri colective autonome nu a fost considerată o prioritate – fapt reflectat la nivel de firmă și de sector economic. La nivel de firmă, și în special în cadrul intreprinderilor mici și mijlocii din sectorul privat, încă lipsesc unele forme de dialog social sau de relații industriale durabile. În aproape toate țările candidate, numărul redus de contracte colective de muncă la nivel sectorial reflectă inconsistența partenerilor sociali și în special a organizațiilor patronale. În general, nici funcționarii civili, nici sectorul public (sănătate, educație, transport, comunicații, știință și cercetare, de exemplu), unde apar adesea greve semnificative, nu au încheiate contracte colective de muncă.

Dialogul social face parte din acquisul instituțional, autonomia procesului de dialog social fiind garantată de Tratat. Acesta a definit noi responsabilități ale partenerilor sociali în contextul politicii de angajare, prin participarea acestora la strategia europeană de angajare. De asemenea, participarea partenerilor sociali este partea centrală a unui număr de directive, cum ar fi cele legate de informare, consultare și comitetele europene de muncă sau cele legate de sănătate, protecția muncii și oportunități egale.

Componentă a drepturilor sociale fundamentale, dialogul social este în același timp un instrument de implementare a acquis-ului comunitar la nivel local. Din această perspectivă, promovarea dialogului social are o importanță deosebită pentru țările candidate.

Deși aceasta este o temă în care statul joacă un rol determinant (așa cum arată numeroasele obligații impuse țărilor candidate), autonomia partenerilor sociali este și ea un factor. Conștientizarea provocării pe care o aduce extinderea UE a fost cea care a determinat partenerii sociali atât din țările membre, cât și din cele candidate să întreprindă inițiative care au îmbrăcat numeroase forme, la sfârșitul anilor ’90.

Un aspect particular al dialogului social este dialogul sectorial, ce reprezintă derularea unor procese de negociere și consultare la nivel descentralizat și care are ca rezultat încheierea unor acorduri cadru (o soluție de compromis între opinii comune și acorduri colective). Caracterul acestor acorduri nu este unul obligatoriu, ci voluntar, care exprimă dorința părților implicate de a avea cadre comune de acțiune într-o anumită direcție. Dialogul sectorial se dovedește a fi un mod eficient de intervenție la acest nivel și asigură dimensiunea orizontală a procesului de consultare și negociere, ceea ce nu face decât să vină în întâmpinarea noilor tendințe de dezvoltare a politicilor europene, bazate pe voluntariat.

Anul 1997 a marcat un progres deosebit in dialogul social sectorial la nivel european, prin semnarea de către partenerii sociali a acordului-cadru asupra ocupării forței de muncă în sectorul agricol din Uniunea Europeană. Acesta reprezintă primul acord voluntar independent încheiat la nivel european și acoperă aspecte legate de orele de muncă, organizarea timpului de lucru, munca pe timp de noapte și dreptul la concediu.

La nivel sectorial au fost dezvoltate un număr în creștere de inițiative. Numai la acest nivel – la care partenerii sociali au probleme foarte specifice, cum ar fi restructurarea sau liberalizarea piețelor – un dialog european extins se poate dovedi eficace în abordarea problemelor ridicate de aderarea de noi membri la Uniune. În vederea aderării, partenerii sociali au putut folosi dialogul social în diferite sectoare, adoptând ca regulă generală, obiective succesive și complementare.

O cerință esențială pentru ambele părți a fost identificarea “părții opuse” cu care se poate stabili un dialog. În acest mod a fost dezvoltată o largă serie de contacte . Este cazul inițiativelor din sectoare ca : serviciile poștale în 2001(Conferință în România) și piscicultură (Conferință în Malta). Aceste evenimente au condus, de obicei, la o declarație comună a partenerilor sociali. Mai recent, în sectorul textil a fost organizat un forum economic și social(în Polonia – 2002 și în Bulgaria – 2003); în sectorul încălțămintei (Cehia – 2001) și în sectorul pielăriei (Ungaria – 2001 și România – 2002).

Dialogul social sectorial este adesea renumit pentru dezbaterile sale asupra problemelor specifice. Transporturile rutiere și feroviare au studiat probleme legate de riscurile “dumpingului social” pentru găsirea unor metode adecvate de tratare a acestuia. În sectorul feroviar, partenerii sociali sunt preocupați de aspecte legate de competiție și de deschiderea piețelor. În sectorul telecomunicațiilor, partenerii sociali s-au concentrat asupra tematicii liberalizării și privatizării (Budapesta 2001).

În unele sectoare, partenerii sociali au trecut dincolo de deliberările preliminare, întreprinzând acțiuni/măsuri comune. În domeniul textilelor, de exemplu, a fost stabilită o cooperare pragmatică între partenerii din UE și cei din țările candidate, pe baza unei inițiative originale: extinderea aplicării și în țările candidate a codului de conducere asupra drepturilor fundamentale, adoptat în 1997 de către partenerii sociali europeni. În plus, au fost organizate seminarii tematice în Turcia, în scopul realizării unor analize comparative asupra condițiilor de muncă din acest sector.

Partenerii sociali din comerț au dezbătut probleme relevante pe parcursul unei serii de mese rotunde organizate în Estonia, Ungaria, Cehia și Polonia (1998-1999) și Lituania, Slovenia, Slovacia și Letonia (2000-2002). În sectorul bancar, au fost organizate 6 mese rotunde, până în 2002, în Ungaria, Cehia, Malta, Slovenia, Slovacia și Polonia; exercițiul – care s-a dovedit a fi foarte folositor – a fost extins în 2003 și în alte 3 țări: Cipru, România și Bulgaria. Sector minier a organizat o conferință asupra dezvoltării durabile la București, în 2003.

Alte inițiative sectoriale au ca scop întărirea dialogului social și a structurilor partenerilor sociali. Operatorii de telecomunicații europeni au dedicat un seminar dialogului social și negocierilor colective, accentuând asupra rolului pe care ei îl pot juca în procesul de restructurare (Ungaria 2002).

Absența dialogului social și a partenerilor sociali la nivel sectorial poate deveni o problemă, în perspectiva extinderii UE: nu numai că aceasta restricționează cadrul negocierilor colective, dar ar putea în același timp obstrucționa participarea, absolut necesară, a partenerilor sociali din țările candidate, la dialogul social de la nivel comunitar. Aceștia trebuie să se pregătească pentru mecanismele dialogului social sectorial la nivel european.

Partenerii sociali trebuie să acționeze în toate domeniile de interes pentru aderarea la UE. Pentru ei, aceasta este o reală provocare, atât la nivel inter-industrial, cât și la nivel de sector. Comisia Europeană a girat, de asemenea, programul strategiei de preaderare (PHARE) în direcția dialogului social pentru țările candidate.

De fapt, dialogul social nu poate fi eficace și nu poate îmbunătăți implementarea la nivel local a prevederilor naționale și comunitare, fără o legătura adecvată între dezvoltarea sa la diferite nivele: național, sectorial, regional și de întreprindere.

Dialogul social va reprezenta în secolul XXI, o componentă importantă a fundamentului pentru luarea deciziilor comunitare în fața provocărilor economico-sociale cu care Uniunea Europeană se va confrunta. Asumarea de noi responsabilități de către partenerii sociali, utilizarea într-un grad cît mai ridicat a instrumentelor puse la dispoziție de Tratatul Uniunii Europene, creșterea calității relațiilor industriale și accentuarea principiului de subsidiaritate în implementarea acordurilor realizate între partenerii sociali sunt tendințe preconizate la nivel comunitar.

În contextul accelerãrii schimbărilor tehnologice, economice și sociale, secolul XXI va marca echilibrul dintre adaptabilitatea organizațiilor și securitatea lucrătorilor, modificând în mod substanțial raporturile de muncă și relațiile industriale. Gestionarea schimbărilor nu mai poate fi, în acest context, responsabilitatea unui singur tip de organizații, instituții sau structuri, cooperarea și dialogul reprezentând instrumente viabile pentru rezolvarea aceste noi provocări. Partenerii sociali trebuie să joace un rol important în realizarea echilibrului și implicit în gestionarea schimbărilor.

Raporturile dintre instituțiile europene și partenerii sociali, precum și între aceștia se reflectă în dezbateri, informări, consultări, negocieri, acorduri și acțiuni comune. Organizațiile reprezentative ale diferitelor grupuri de interese economico-sociale pot astfel informa membrii lor asupra deciziilor care îi afectează, le pot influența sau pot participa la implementarea lor. Aceste raporturi conduc la o îmbunătățire și stabilitate a cadrului legislativ european, la creșterea responsabilităților actorilor sociali vizavi de îmbunătățirea condițiilor de viață ale salariaților, la creșterea competitivității agenților economici, la respectarea drepturilor și a valorilor europene.

Eficacitatea platformelor de relații industriale, nivelul de maturitate, reprezentativitate și dezvoltare a partenerilor sociali de la nivelul fiecărui stat membru al Uniunii, sunt premise esențiale pentru o construcție modernă a dialogului social la nivel comunitar. Astăzi, există structuri de dialog social în toate țările comunitare, unde partenerii sociali pot fi consultați și unde aceștia își pot exprima opiniile cu privire la diferitele decizii ale administrației. În multe țări, partenerii sociali participă în mod direct la implementarea strategiilor și politicilor sociale, prin co-participarea la gestionarea diferitelor instituții cu responsabilități în aceste domenii. În acest fel, responsabilitățile pentru atingerea obiectivelor sunt împărțite, iar consensul devine instrument de gestiune a politicilor sociale.

Crearea unui sistem consolidat de dialog social adaptabil și integrat în procesul de elaborare și implementare a politicilor comunitare trebuie să reprezinte o prioritate pentru evoluția viitoare a Uniunii Europene. Promovarea dialogului social la nivel european rãmîne un obiectiv strategic al Uniunii Europene în secolul XXI, care trebuie susținut cu toate mijloacele adecvate, concomitent cu utilizarea sa ca instrument de stabilitate și dezvoltare.

O îmbunătățire a convergenței acțiunilor partenerilor sociali de la nivelul statelor membre, cu acțiunile partenerilor sociali de la nivel comunitar este necesarã pentru eficientizarea dialogului social european.

În aceastã direcție statele membre trebuie să reconsidere măsurile care pot stimula și în același timp recunoaște importanța dialogului social, avându-se în vedere instrumente de natura celor reglementate la art. 137 – 139 din Tratatul de la Amsterdam.

Coordonatele actuale de consultare între instituțiile europene și partenerii sociali sunt determinate de un ansamblu structurat de reglementări comunitare, între care o semnificație aparte o are Acordul asupra Politicii Sociale, anexat la Tratatul de la Maastricht. Acest document conferã administrației comunitare capacitatea de a face față provocărilor sociale și asigură un rol important instrumentului de dialog social în acest proces. Consultarea partenerilor sociali sub auspiciile Tratatului Uniunii Europene, necesită o construcție a unui nou echilibru între duratele de timp și eficacitatea procesului, între stabilitatea procedurală și dinamica organizațiilor care se impun a fi consultate. Această nouă provocare ia în considerare necesitatea adaptării procedurilor de consultare la accelerarea schimbărilor socio-economice și tehnologice.

În contextul extinderii Uniunii Europene, accelerării schimbărilor de toate tipurile, globalizării, apariției noilor tehnologii și forme de muncă, partenerii sociali vor juca un rol activ în diferite noi domenii. În acest sens, dialogul social se va extinde către domenii ca modernizarea organizării muncii, anticiparea schimbărilor structurale, dezvoltarea sistemului de formare profesională continuă, reconcilierea vieții profesionale cu viața de familie, integrarea persoanelor defavorizate etc. Extinderea consultării partenerilor sociali trebuie realizată pe măsura asigurării reprezentativității, a capacității de a implementa acquis-ul comunitar și a manifestării interesului acestora pentru alte domenii care nu sunt prevăzute în Tratatul Uniunii Europene, concomitent cu intensificarea sprijinului instituțiilor europene pentru îndeplinirea acestor cerințe.

Reformarea dialogului social de la nivel comunitar trebuie să ia în considerare rezultatele, eficacitatea și eficiența structurilor sectoriale de dialog social, instituționalizate prin Decizia 98/500/EC privind înființarea Comitetelor de Dialog Sectorial, menite să promoveze dialogul între partenerii sociali la nivel european. O evaluare periodică a funcționării și a rezultatelor generate în cadrul acestor comitete este necesară pentru identificarea unor noi măsuri de consolidare a dialogului social sectorial comunitar.

Noi comitete sectoriale de dialog social pot apare în perioada următoare datorită provocărilor care derivă din evoluțiile economico-sociale ale secolului XXI. Acțiunile asupra factorilor care condiționează fundamentarea acțiunilor și reacția partenerilor sociali în cadrul acestor structuri trebuie intensificate, astfel încît declarațiile și opiniile comune să reprezinte inputuri constructive pentru fiecare măsurã comunitară. Descentralizarea procedurilor de consultare la nivelul instituțiilor europene reprezintă în continuare o necesitate, astfel încât procesul sã se deruleze la nivelul structurilor componente și noi soluții să fie identificate la contractările perioadelor de răspuns din economia europeană.

Comitetul Permanent pentru Ocupare, stabilit în 1970 și care reflectă dialogul, consultarea și acțiunile comune ale Consiliului, Comisiei și ale partenerilor sociali în coordonarea politicilor de ocupare a resurselor umane, reprezintă un amplu pilon al dialogului social comunitar pentru perioada viitoare. Rezultatele implementãrii Directivei 207/1999 privind reformarea Comitetului permanent pentru ocuparea forței de muncă vor determina noile coordonate ale dialogului social la nivelul politicii europene de ocupare. Antrenarea partenerilor sociali în toate etapele strategiei coordonate în domeniul ocupării forței de muncă contribuie cu siguranță la o eficiență ridicată a programelor aferente liniilor directoare în domeniul ocupării. Instituirea unor mecanisme de evaluare a acestei contribuții trebuie impuse atît la nivel european cât și la nivel național.

Implicarea partenerilor sociali în coordonarea sistemului de ocupare a resurselor umane a generat noi responsabilități la nivelul acestora, extinzând rolul lor în plan european. O mai mare descentralizare a anumitor decizii asupra politicilor comunitare din domeniul social către partenerii sociali poate fi preconizată pentru viitor, avându-se în vedere necesitatea creșterii capacității instituțiilor europene de a răspunde la schimbările din ce în mai rapide din domeniul economic, social, tehnologic sau politic. O altã cauză a acestei descentralizări și a implicării partenerilor sociali în gestionarea diferitelor politici sociale o reprezintă și cerința de apropiere a instituțiilor comunitare de cetățenii săi, accentuată din ce în ce mai accentuat în ultima perioadă.

CAPITOLUL V : POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI ADERAREA ROMÂNIEI

Politica socială în România

România a pornit în decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situații (deși inițial s-a crezut contrariul, având în vedere faptul înșelator că se plătise datoria externă), fiind încă din acel moment plasată destul de mult în urma țărilor din zona Europei Centrale.

Primul fenomen social nou apărut în zona ex-comunistă a fost șomajul, despre care a început să se vorbească oficial încă din 1990. După șocul asumării publice a acestuia s-a intrat repede în faza măsurărilor statistice și a comentariilor de presă, mai mult sau mai puțin pertinente. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o creștere continuă în anii următori, 10,9% în 1994 si 11,6% în 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a șomerilor proveneau din industria grea, aflată la începutul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subțierea segmentului activ al populației (,,deflație socială"), respectiv creșterea accelerată a numărului de pensionari și asistați social. În afara intrărilor în somaj, pensionarea timpurie, la cerere (deci înaintea limitei de vârstă) a fost abuziv utilizată ca alternativă la șomaj în ultimii zece ani, iar efectele secundare ale acestei politici se fac simțite acum în bugetul asigurărilor sociale. Într-adevăr, se poate spune că cei aproximativ șase milioane de pensionari, la care adaugăm un milion și jumătate de șomeri (plus o ,,încărcătura socială" naturală de aproape cinci milioane de copii și tineri cuprinși în diverse forme de învățământ) reprezintă prea mult pentru o economie care produce din ce în ce mai puțin.

Scăderea puterii de cumpărare a populației este asociată cu ceea ce în limbaj politic și mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adică reducerea continuă și drastică a veniturilor reale ale cetățenilor în comparație cu nivelul tot mai înalt al prețurilor.

Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecință directă a scăderii puterii de cumpărare, majoritatea familiilor din România cheltuind din ce în ce mai mult (procentual) pentru asigurarea coșului alimentar. Datele statistice indică o ,,alocare bugetară" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obișnuite și de circa 40% în cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o țară cu aspirații comunitare, acceptându-se în general ideea că ponderea cheltuielilor alimentare într-o țară europeană dezvoltată nu poate depăși 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerată de unii autori o posibilă definire a pragului de sărăcie.

Deteriorarea indicatorilor demografici și ai stării de sănătate publică are ca substrat principal scăderea veniturilor populației, dar pot fi, deasemenea, invocate carențele educaționale și lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificându-se vizibil după 1989. Tot în dreptul acestei categorii de indicatori trebuie să subliniem și procesul (aparent paradoxal) de îmbătrânire a populației, în sensul inversării piramidei demografice. Astfel, prin reducerea treptată a natalității și creșterea ponderii populației vârstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea ,,raportului de dependentă demografică", adică îngustarea segmentului de dependenți tineri în raport cu populația activă și îngroșarea segmentului vârstnicilor dependenți de veniturile populației adulte.

Sărăcia constituie fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în societatea românească și cu cele mai dăunătoare consecințe.

A doua etapă în evoluția politicii sociale începea în toamna anului 1990, după consumarea momentului electoral, și avea să dureze până spre sfârșitul deceniului (1997-1998), când încep să apară primele măsuri de reformă reală a sistemului securității sociale. Această etapă poate fi numită etapa compensatorie sau ,,etapa indexărilor", având în vedere că s-a caracterizat, în principal, prin măsuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurării sectorului economic.

În cadrul acestei etape poate fi menționată adoptarea câtorva legi cu caracter social semnificativ, chiar dacă majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente și multe din ele au fost ulterior modificate. În 1991 a fost reglementat juridic șomajul, după o nerecunoaștere oficială de aproape o jumătate de secol, acțiune urmată de adoptarea Legii privind contractul colectiv de muncă, a Legii privind soluționarea conflictelor de muncă, a Legii cu privire la sindicate și a Legii privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi își au, desigur, importanța lor; ele au încercat să creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranziției. Din păcate, în pofida abordării de principiu a unor teme sociale esențiale, fondul sistemului de protecție (securitate) socială din România a rămas multă vreme neschimbat.

O a treia etapă de evoluție a politicilor sociale ar putea fi numită etapa reformelor esențiale, situată în timp după anul 1997. Ponderea politicilor sociale în cadrul preocupărilor guvernamentale poate fi dedusă prin compararea cheltuielilor sociale (totale și sectoriale) din România în raport cu celelalte țări din spațiul ex-socialist, amintind însă faptul că în Uniunea Europeană media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat în jurul a 27-28% din produsul intern brut. România, conform raportărilor oficiale, nu depășea 15% nici în 1989 și cu toate încercările de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetară totală în programe sociale nu a trecut niciodată de 16% din produsul intern brut, în condițiile în care trebuie să ținem cont, bineînțeles, și de reducerea continuă a acestuia.

Prima din legile de referință ale reformei sociale a fost Legea asigurărilor sociale de sănătate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intenția legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurărilor de sănătate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), în condițiile în care acesta a funcționat în România și în perioada premergătoare instaurării comunismului. Această lege a definit instituția medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-și alege medicul și a precizat mecanismul de finanțare a serviciilor medicale: contribuții ale angajatului, ale angajatorului și ale statului. Principiul acestei legi este unul cu certă tradiție europeană, iar ,,rodarea" sistemului va constitui în timp o confirmare solidă a opțiunilor de eficientizare și compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din România.

Reconstrucția subsistemului de pensii reprezintă, alături de reformele deja lansate în administrație, sănătate și învățământ, ,,piatra de încercare" a restructurării politicilor publice din România, având în vedere numărul în continuă creștere al pensionarilor (circa 6 milioane în prezent), nivelul mediu redus al pensiilor, dar și discrepanțele imense, absolut inacceptabile, între pensiile noi și cele vechi. În acest fel, devenise evident de mulți ani că urgența în domeniu o constituie recalcularea și actualizarea pensiilor, în special pentru persoanele pensionate înainte de 1989, intenție anunțată oficial abia în 1998 și ,,lansată în execuție", cu mai multă responsabilitate, în primăvara acestui an. Sărăcia bugetului de asigurări a atenuat însă drastic intenția generoasă a Ministerului Muncii și Protecției Sociale, făcând ca recorelarea și recalcularea pensiilor să aibă un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai săraci dintre români. Actualul sistem privind reforma pensiilor prevede instituirea fondurilor de pensii administrate în regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui să contribuie,,în mod obligatoriuș persoanele care mai au cel puțin 20 de ani până la împlinirea vârstei de pensionare și , opțional, cei care mai au cel puțin 10 ani de muncă.

Protecția socială – componentă esențială a programului de aderare a României la Uniunea Europeană

Programele comunitare reprezintă un set de programe adoptate de către Uniunea Europeană, pentru o perioadă de mai mulți ani, pentru a promova cooperarea între statele membre in diferite domenii specifice legate de politicile Uniunii. Destinate, in principiu, exclusiv statelor membre, aceste programe au fost deschise treptat participării țărilor candidate în scopul de a sprijini pregătirea acestora pentru aderare.

Fiecare țară trebuie să contribuie din resursele proprii la bugetul general al fiecărui program la care participă. Finanțarea pe care o țară o primește în cadrul acestor programe depinde de calitatea propunerilor de proiecte depuse de proprii solicitanți, care intră în concurență cu proiecte depuse de solicitanți din toate țările participante la program.

Fondurile Structurale reprezintă un ansamblu de resurse financiare alocate de Uniunea Europeanã pentru sprijinirea țãrilor din Europa Centrală și de Est candidate la aderarea la Uniunea Europeană în eforturile lor de satisfacere a criteriilor de la Copenhaga și Madrid. Începând cu anul 2000, întreaga asistență comunitară nerambursabilă destinată pregătirii aderării acestor state este concentrată în trei mari fonduri: PHARE, ISPA și SAPARD. PHARE (Pologne et Hongrie – Aide à la Restructuration Economique) este un program lansat de Comunitatea Europeană în 1990, având ca destinație cele douã țări menționate. Ulterior, el s-a extins și la celelalte state din Europa Centrală și de Est candidate la aderarea la Uniunea Europeană, devenind principalul instrument de asistențã financiară și tehnică oferit de Uniune pentru restructurarea economiilor acestor țãri și crearea infrastructurii necesare aderării la Uniunea Europeană.

Programul Phare este unul dintre cele trei instrumente financiare utilizate de Uniunea Europeană pentru susțeinerea țărilor candidate în eforturile lor pentru aderarea la Uniune.

Subprogramul Phare – Coeziune Economică și Socială (CES) sprijină Guvernul României în eforturile sale pentru implementarea unei politici integrate și multi-anuale de dezvoltare regională. Subprogramul Phare CES finanțează proiecte destinate consolidării instituțiilor publice și dezvoltării climatului economic și social, precum: dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii (IMM), dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea infrastructurii locale și regionale, dezvoltarea serviciilor . Acesta are ca obiectiv principal creșterea potențialului economic și social al regiunilor țării potrivit prevederilor Planului Național de Dezvoltare (PND) și în strânsă corelație cu politicile și practicile statelor membre ale Uniunii Europene.

În anul 2000, când Sub-programul CES a fost lansat pentru prima oară în România, proiectele au primit finanțare de 100 milioane Euro. Aceasta sumă a crescut anual, ajungând în 2004, la valoarea de 212 milioane Euro. Suma totală a programului reprezintă o combinație de fonduri provenind din partea Uniunii și a guvernului român (care asigură cel puțin 33% din valoarea finanțårii Phare). În 2002 și 2003 valoarea totală a finanțării nerambursabile acordate prin Subprogramului Phare CES a crescut prin acordarea de fonduri de către unele Instituții Financiare Internaționale (IFI).

Pânå în prezent, schemele de finanțare nerambursabilă lansate în Sub-programul CES au sprijinit proiecte de dezvoltare a unor domenii precum consolidarea instituțională, întreprinderile mici și mijlocii (IMM), dezvoltarea resurselor umane și infrastructura locală și regională. Sub-programul Phare CES 2004-2007 acordå asistență mai multor sectoare, printre care o importanță deosebită revine dezvoltării resurselor umane.

Ministerul Integrării Europene, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Delegația Comisiei Europene în România au lansat schema de finanțare nerambursabilă "Dezvoltarea Resurselor Umane", componentă a programului Phare 2003 – Coeziune Economică și Socială. Această schemă, cu fonduri de la Uniunea Europeană și de la bugetul național, urmărește adaptarea capacității forței de muncă din România la schimbările economice, în vederea integrării pe piața europeană a muncii. Din suma totală alocată, 5,6 milioane de Euro reprezintă contribuția Uniunii Europene, iar restul de 1,87 milioane de Euro – contribuția Guvernului României.

Limitarea capacității și inchiderea unităților industriale perimate determină rate ridicate de șomaj, iar în viitor se așteaptă în continuare o creștere accelerată a acestuia. Ca urmare a resurselor financiare precare, investițiile în dezvoltarea resurselor umane sunt insuficiente, iar distanța dintre cerințele pieței și calificările forței de muncă s-a menținut. Deși încurajate prin programe naționale și ale Băncii Mondiale, măsurile active de combatere a șomajului au fost afectate de cele pasive. Aceasta este situația care stă la baza finanțării oferite de Uniunea Europeană, prin programul Phare, pentru Resursele Umane

Aceste fonduri vor finanța proiecte de calitate care vizează atât integrarea șomerilor pe piața muncii, prin dobândirea unor calificări, cât și sporirea competențelor profesionale ale angajaților, prin cursuri de specializare și perfecționare.

România depune eforturi considerabile pentru crearea economiei de piață și îmbunătățirea capacității sale concurențiale, mai ales în privința dezechilibrelor majore, accelerarea privatizării și închiderea companiilor cu capital de stat cu pierderi mari.

Scopul Planului Național de Dezvoltare 2004-2006 în Domeniul Dezvoltării Resurselor Umane îl reprezintă promovarea adaptabilității și ocupării forței de muncă, precum și promovarea incluziunii sociale a grupurilor sociale cu risc mare de excludere de pe piața muncii.

Obiectivul acestui plan îl constituie facilitarea accesului la ocuparea unui loc de muncă, prin intensificarea măsurilor active și prin dezvoltarea unor deprinderi noi, necesare pe piața muncii, promovând egalitatea de șanse la angajare pentru grupurile vulnerabile cum ar fi șomerii tineri și somerii de lungă durată. Se are în vedere faptul că nu se poate construi o economie performantă fără oameni performanți, buni specialiști. Pentru a face față concurenței și provocărilor pieței unice europene, România trebuie să investeasca în oameni , în pregătirea și în calificarea acestora.

Integrarea șomerilor pe piața muncii reprezintă adevărata provocare căreia România trebuie să-i facă față. Tocmai de aceea, anul acesta, 70 la sută din fondurile alocate Dezvoltării Resurselor Umane vor fi destinate proiectelor care urmăresc instruirea șomerilor și plasarea acestora pe piața muncii. Au prioritate în acest sens grupurile vulnerabile, cum ar fi femeile, tinerii care părăsesc instituțiile de protecție, persoanele de etnie rromă.

Într-o perioada în care societatea, pe ansamblu, se află într-un proces de aliniere la normele și standardele europene, sistemul de protecție socială a persoanelor cu dizabilități a demarat un amplu proces de revizuire a legislației din domeniu. Printre măsurile intreprinse, se pot sublinia:

1. Adoptarea integrală a Regulilor standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități (Rezoluția O.N.U. nr. 48/1996) întrucât se apreciază că Ordinul nr. 726/2002 al ministrului sănătății și familiei cu privire la criteriile de expertiză socio-medicală care stabilesc gradul de handicap pentru adulți nu este în concordanță cu Regulile standard de egalizare a șanselor,adoptate și de Uniunea Europeană;

2. Adoptarea clasificării internaționale privind dizabilitățile și funcționalitatea (ICDF – International Classification of Disability and Functioning);

3.Preluarea Declarației de la Madrid, care tratează dizabilitatea din perspectiva drepturilor omului, adoptată la primul Congres European al persoanelor cu handicap – martie 2002 (preluată ca document oficial de către Consiliul Europei).

4.Adoptarea documentului cu privire la dreptul la muncă al persoanelor cu dizabilități – "The right to decent work of persons with disabilities"/2003 al Oficiului Internațional de Muncă (International Labour Office).

5. Modificarea Legii nr. 48/2002 privind prevenirea și combaterea discriminării în conformitate cu art. 13 al Tratatului de la Amsterdam, în sensul includerii explicite a dizabilității în rândul criteriilor care produc discriminare (nu în rândul persoanelor defavorizate).

6.Ratificarea eurodirectivei Uniunii Europene din 7 Ianuarie 2003 – Proposal for a Directive implementing the principle of equal treatment for persons with disabilities .

De asemenea, se are în vedere susținerea unor măsuri ale administrației publice, printre care se pot enumera:

– Eliminarea oricărei forme de etichetare a persoanelor cu dizabilități (de exemplu internatele școlilor speciale sunt etichetate drept centre de plasament, denumire identică cu cea a orfelinatelor), fenomen preluat și de către instituțiile publice;

– Înființarea, conform art. 17 și 18 din Regulile Standard, a unui organism consultativ național care să analizeze efectul direct sau indirect al tuturor actelor normative asupra persoanelor cu dizabilități și adoptarea respectivelor acte numai după analiza posibilelor efecte negative ;

– Introducerea semnalizărilor sonore pentru nevăzători;

– Dresarea câinilor ghizi în serviciul nevăzătorilor;

-Consultarea periodică a organizațiilor reprezentative ale persoanelor cu dizabilități în elaborarea și adoptarea măsurilor care le privesc;

– Recunoașterea meseriei de interpret pentru persoanele cu deficiențe de vorbire și de auz și introducerea limbajului mimico-gestual în toate instituțiile publice.

In viitorul apropiat, sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană României va crește progresiv, ajungând la suma de 1 miliard de Euro pentru anul 2006, fonduri nerambursabile. Acestea vor fi canalizate prin cele trei programme de pre-aderare: Phare, Ispa și Sapard.

Această creștere semnificativă va reprezenta o provocare serioasă privind capacitatea administrativă de gestionare corectă a acestor fonduri. Consolidarea acestei capacități va avea o contribuție importantă și la realizarea unei tranziții reușite la Sistemul de Implementare Descentralizată Extinsă (EDIS). Acesta este sistemul în care operează statele membre ale Uniunii Europene și la care este de dorit ca România să poată trece înainte de aderare pentru a-l opera cât mai bine în momentul în care va deveni stat membru al Uniunii Europene.

3. Dialogul social din România – componentă viitoare a dialogului social european

La începutul acestui deceniu, modelul social al României se caracterizează printr-o puternică transformare, în strînsă concordanță cu procesul de tranziție la economia de piață, la sistemul democratic și al valorilor europene.

Construcția plaformei instituționale în domeniul dialogului social a început în anul 1997, prin adoptarea legii de organizare și funcționare a Consiliului Economic și Social, prin care s-a creat cadrul instituțional la nivel național unde partenerii sociali sunt informați și consultați cu privire la proiectele de acte normative menite sã punã în practică politica economico-socială a României.

Consiliul Economic si Social este o structură consultativă tripartită guvern-patronat-sindicate, care își propune să negocieze un punct de vedere comun înaintea adoptării măsurilor cu impact social major. Deși ideea în sine a fost agreată de toate părțile implicate, importanța de facto a acestei structuri a rămas modestă, având în vedere că finalmente nici una din părți nu ia în considerare prea serios punctul de vedere al CES.

Pe termen scurt, o reproiectare a atribuțiilor, responsabilităților și obiectivelor Consilului Economic și Social este absolut necesară, avîndu-se în vedere atât provocările actuale cu care se confruntă partenerii sociali, cât și evaluările realizate asupra funcționalității acestei instituții. Pe termen mediu și lung, reprezentarea tuturor intereselor economice și sociale din Romãnia, ale salariaților, angajatorilor, micilor întreprinzători, agricultorilor și fermierilor, liberilor profesioniști, organizațiilor non-guvernamentale, reprezintă un obiectiv ambițios pentru Consiliul Economic si Social. Realizarea acestui obiectiv este strâns determinată atât de evoluția sectorului non-guvernamental, de gradul de maturitate și coagulare a organizațiilor din acest sector, cât și de raporturile dintre partenerii sociali –sindicate și patronate- și celelalte componente ale societății civile.

În ceea ce privește dialogul social sectorial, crearea și funcționarea Comisiilor Consultative de Dialog Social la nivelul fiecărui minister a deschis cadrul pentru consultări sectoriale, între partenerii sociali și administratie. În acest sens, partenerii sociali reprezentativi la nivelul fiecărei ramuri sunt informați și consultati cu privire la proiectele de acte normative sau alte inițiative ale administrației din domeniul de competență al ministerului. O evaluare periodicã asupra funcționalității si rezultatelor procesului de dialog social din cadrul acestor structuri este necesară. Concomitent, se impun noi acțiuni care să determine accentuarea raporturilor de informare, consultare și negociere între sindicatele și patronatele sectoriale, astfel încît dialogul social bipartit sã contribuie la îmbunătățirea competitivității sectoarelor, a condițiilor de muncă și salarizare ale salariaților din aceste ramuri.

La nivel național, sectorial și inter-sectorial, în procesul de dialog social sunt preponderente raporturile tripartite, între sindicate, patronate și guvern. Aceastã construcție este determinatã atât de rolul jucat de administrație în procesul de tranziție, respectiv de a reglementa diferitele domenii și piețe, de existența unui număr important de salariați angajați în intreprinderi unde acționar este statul, cât și de capacitatea partenerilor sociali de a-și asuma responsabilități prin dialog bipartit. Pe mãsură ce domeniile vor fi reglementate, iar sectorul privat va deveni predominant atât prin contribuția la produsul intern brut, cât și prin numărul de salariați, rolul statului în economie se va diminua, un accent important punându-se pe dimensiunea bipartită a dialogului social.

Acordarea unei importanțe mai ridicate dialogului social bipartit și rezultatelor acestuia reprezintă o prioritate pentru România. Contractele colective de muncă, rezultate ale procesului de dialog social dintre sindicate și patronate, sunt efecte ale unor reglementări legislative care instituie negocierea ca obligativitate. În raport cu aceste rezultate, o dezvoltare a dialogului social pe baze voluntare trebuie urmãrită de toți factorii responsabili de la toate nivelurile, atât din rândul administrației, cât și din rândul partenerilor sociali. Dezvoltarea capacității administrației de a acorda o mai mare importanță opiniilor și declarațiilor comune ale partenerilor sociali – sindicate și patronate, de a le promova și de a-și fundamenta concepțiile de acte normative și alte acțiuni pe baza acestor rezultate, reprezintă o premiză necesară pentru dezvoltarea dialogului social bipartit.

Dimensiunea tripartită a dialogului social se regăsește sub o formă mai dezvoltată în cadrul mai multor instituții cu atribuții în gestionarea diferitelor politici sociale. În raport cu politica de ocupare, partenerii sociali au devenit factori de decizie în cadrul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă. Această implicare asigură noi responsabilități și un rol activ reprezentanților salariaților și ai angajatorilor, în reducerea somajului, crearea de noi locuri de muncă, consilierea profesionalã și alte componente ale politicii de ocupare. De asemenea, partenerii sociali au un important rol decizional în cadrul Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, vizavi de politica de asigurări sociale, și în cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, pentru gestionarea sistemului de asigurări de sănătate. Îmbunãtățirea componenței de dialog social din cadrul acestor instituții este strâns dependentă de alte acțiuni de ansamblu care trebuie să conducă la creșterea rolului, eficienței și eficacității acestor instituții în gestionarea politicilor sociale.

Existența unei platforme instituționale bine definite și funcționabile și a unor reglementări legislative reprezintă cerinte critice, dar nu suficiente pentru dezvoltarea dialogului social în România. Noi acțiuni, instrumente și mijloace de informare și consultare a partenerilor sociali, precum și pentru promovarea dialogului social bipartit trebuie să fie implementate cu caracter permanent. În acest sens, o definire de noi atribuții și responsabilități instituționale pentru monitorizarea, evaluarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social în România se impune ca prioritate pe termen mediu. De asemenea, o reglementare unitarã a sistemului de dialog social din România, a funcționalității și dezvoltării acestuia, în contextul unor responsabilități bine definite poate conduce la armonizarea construcției, la evitarea paralelismelor și omisiunilor, la asigurarea tuturor premizelor pentru un dialog social eficient – autonomie, reprezentativitate, capacitate de comunicare și negociere, vizibilitate, capacitate și responsabilitate organizaționalã.

Asumarea de către partenerii sociali de noi responsabilități în raport cu procesul de integrare europeană reprezintă o tendință care trebuie dezvoltată, concomitent cu procesul de aderare a organizațiilor sindicale și patronale naționale la organizațiile similare de la nivel european. În contextul integrării europene, raporturile dintre confederațiile sindicale și patronale din România și organizațiile omologe de la nivel european reprezintă adevărate barometre de măsurare a capacității partenerilor sociali naționali de a participa în cadrul dialogului social european. În acest sens, îndeplinirea criteriilor de aderare, implicarea organizațiilor naționale în activitățile confederațiilor europene, prin asigurarea unui grad cât mai ridicat de convergență în ceea ce privește pozițiile și acțiunile curente și strategice, reprezintă indicatori care caracterizează evoluția procesului de integrare în raport cu partenerii sociali.

Pe măsura transpunerii acquis-ului comunitar, România va dezvolta un model de dialog social care să răspundã atât cerințelor impuse de asumarea obligațiilor de stat membru, cât și să contribuie la edificarea unei Europe Sociale, în cadrul unui spațiu comun al democrației, libertății, securității, stabilității și prosperității.

CAPITOLUL V1 : CONCLUZII

Spre deosebire de politica economică, pentru care s-a realizat unificarea, pe diferite componente, în interiorul Uniunii Europene (uniune vamală, piață unică și moneda unică), în politica socială nu s-a reușit, încă, realizarea unui model social unic.

Explicația statutului rezervat politicilor sociale în Uniunea Europeană se datorează unor multitudini de factori de natură socială, culturală, ideologică, politică, și nu numai, care au condus la conturarea unor sisteme relativ diferite de la o țară la alta, deși se regăsesc o serie de principii și practici comune și se poate vorbi de anumite tipologii ale statului bunăstării (regimului bunăstării) edificat în perioada postbelică în țările capitaliste, acum membre ale Uniunii Europene . Mai degrabă se va avansa în privința unificării unor componente ale sistemului politic (constituție și cetățenie europeană, președinte și prim-ministru, existând deja un parlament ales prin vot universal), eventual în cel al diplomației (divergențele în Uniunea Europeană legate de criza irakiană au scos în evidență atât presiunile spre o astfel de unificare, cât și dificultățile realizării ei), decât în politica socială. Aceasta din urmă va continua să fie, cel mai probabil, de competență națională și locală, în acord cu principiul subsidiarității acceptat în Uniunea Europeană.

Dacă s-ar dori totuși o unificare imediată a politicilor sociale în Uniunea Europeană, ar fi necesare constrângeri mult mai mari decât, să zicem, a necesitat adoptarea monedei unice, date fiind diferențele de organizare a sistemelor, nivelurile și structurile contribuțiilor, diversitatea și valoarea beneficiilor, obligațiile de plată constituite pentru perioada viitoare de zeci de ani (cazul pensiilor), alcătuirea mixului venitului public – privat în domeniul social etc.

Pe de altă parte, pentru buna funcționare a Uniunii Europene, nici nu este nevoie de un sistem unic de politici sociale. La actualul nivel de integrare economică este nevoie însă să se realizeze un grad relativ înalt de compatibilitate a politicilor sociale ale țărilor membre, pentru a se putea îndeplini obiectivele comune economice, sociale și de altă natură convenite. Obținerea compatibilității nu implică doar acceptarea unor principii, ci ea se referă și la obligativitatea de a se acționa pentru a răspunde la nevoile sociale identificate, ceea ce reclamă o coordonare a politicilor din țările membre. O anumită coordonare este deja o practică în Uniunea Europeană și tocmai de aceea, prin adoptarea explicită a metodei coordonării deschise, se dorește ca procesul de conlucrare să devină mai consistent.

La constituirea Comunității Economice Europene (Tratatul de la Roma, din 1957), – la început, mai mult o uniune vamală a șase țări, –, componenta socială era evocată la modul foarte general. Socialul, ca multe alte aspecte ale vieții economice și politice, a rămas strict de competența țărilor membre. Nevoia edificării unei dimensiuni sociale a apărut pe măsura adâncirii cooperării între statele membre în cadrul Comunității Economice Europene (CEE, CE, ulterior Uniunea Europeană). Și, într-adevăr, atât anterior începerii constituirii dimensiunii sociale a Uniunii Europene, cât și după, în țările membre s-au adoptat măsuri de politică socială, care au condus la conturarea și apoi consolidarea unor state ale bunăstării sociale, ca forme de organizare socioeconomică. Aceste regimuri ale bunăstării, bunuri publice, în domeniul social, și-au dovedit viabilitatea. Deși nu sunt lipsite de dificultăți, departe de a fi o frână în calea dezvoltării țărilor, ele sunt parte componentă a procesului de dezvoltare economică și socială în cadrul comunității europene.

Prin politica adoptată, în țările europene dezvoltate, azi membre ale Uniunii Europene, s-a inițiat un proces prin care se ia în considerare interdependența economic – social. Este respinsă explicit viziunea restrictivă prin care socialul este subordonat, implacabil, economicului, de luat în seamă doar în plan secundar (rezidual), prin acțiuni de redistribuție pentru persoanele cele mai defavorizate, prin sisteme de testare a mijloacelor de existență de care dispun familiile și persoanele asistate public. La rândul său, economicul este influențat de politicile sociale, atâta timp cât ele joacă un rol de factor multiplu: de dezvoltare, prin crearea de capital uman, educație și calificare de înalt nivel a populației, capabilă de activitate eficientă și creativă; de menținere a unei stări bune de sănătate; de asigurare a accesului la resurse tuturor cetățenilor și creare de condiții optime de afirmare în societate, pe bază de competență și efort personal, intervenție prin programe de incluziune socială, pentru combaterea sărăciei, excluderii și marginalizării sociale. Totodată, prin susținerea veniturilor populației, se menține un anumit nivel al cererii de consum, care, la rândul său, are și rolul de a stimula producția.

Dintr-o astfel de perspectivă, a experienței țărilor dezvoltate, nu are sens să se spună, așa cum o fac și în România reformatorii de ocazie, că trebuie amânată rezolvarea problemelor sociale până după atingerea unui nivel înalt de dezvoltare economică, pentru că, în acest mod, nu se va ajunge niciodată la acel nivel înalt de dezvoltare. În realitate, este nevoie de o influențare concomitentă a economicului și socialului pentru înscrierea pe coordonatele dezvoltării, cunoscut fiind faptul că statul bunăstării sociale a fost edificat în Europa în condițiile dificile ale primilor ani de după al doilea război mondial. Valabilitatea principiului respectiv a fost demonstrată și prin experiența mai recentă a unor țări foste socialiste (Polonia, în primul rând), care au adoptat o politică socială excepțională în condiții excepționale. Procedând astfel, au reușit să se apropie mai repede de țările membre UE, și să îndeplinească criteriile de aderare. Nu acesta a fost și cazul României, a cărei aderare este pusă în pericol de neîndeplinirea unor criterii economice și sociale. În România s-a urmat un model de politici sociale diferit de cel al multor țări europene, respectiv, unul de austeritate, pentru cei mai mulți dintre cetățeni. Totodată, însă, avem de-a face cu unele măsuri de privilegiere a unor categorii de populație. Unele dintre aceste acțiuni au fost destinate obținerii păcii sociale, altele sunt explicabile prin jocul de interese personale. Se pot avea în vedere în acest sens, mai ales, salariile mari (cel puțin, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei și, în primul rând, cu cele din sănătate, învățământ, cercetare) de la companiile naționale și băncile de stat; menținerea, prin subvenții, a locurilor de muncă în sectoare și întreprinderi cu pierderi; acordarea de perioade prelungite de șomaj tehnic; sumele compensatorii mari la trecerea în șomaj din anumite unități economice și armată; rentele viagere pentru sportivii cu merite deosebite, aflați însă la vârste foarte tinere; alocații universale pentru copii (dar în cuantum insuficient pentru familiile cu dificultăți materiale); burse studențești de studii necorelate cu veniturile familiei.

Acum, după cincisprezece ani de tranziție, România are mare nevoie de resurse pentru a rezolva probleme sociale care s-au agravat, fie că este vorba de susținerea sistemelor de sănătate și învățământ, fie de atingerea unui nivel decent de viață al populației, cu atenție specială asupra categoriilor defavorizate: familii numeroase, copii cu situație de risc de abandon, copii instituționalizați sau aflați în stradă (numiți „copiii străzii”, deși ei au, în cea mai mare parte, părinți, care însă îi neglijează, din cauza lipsei de responsabilitate și/sau din cauza lipsei de resurse necesare întreținerii), persoane vârstnice fără venit, persoane cu handicap, șomeri de lungă durată etc. O situație socială deosebit de critică se întâlnește în familiile de romi cu mulți copii, în care adulții nu au instrucția și calificarea necesare încadrării în activități productive din economie. Ei își câștigă existența din munci ocazionale, iar, adesea, copiii sunt puși să cerșească.

În urma acestei enumerări, fie și incomplete, se impune o concluzie tranșantă: populația a suportat sacrificii sociale, la un nivel înalt al poverii fiscale și al contribuțiilor sociale, similare celor mai dezvoltate țări . Într-adevăr, atât înainte cât și după înlăturarea regimului comunist, în timp ce în țările europene se edifica statul bunăstării sociale, cu acoperire a nevoilor și stimularea dezvoltării, în România s-a practicat un model de politică socială restrictivă, chiar și în raport cu potențialul economic existent, fie că este vorba de diversitatea și adresabilitatea politicilor sociale, fie de nivelul beneficiilor. Așa, de exemplu, nivelul cheltuielilor de protecție socială (pensii și asistență socială) nu a depășit 8% din PIB înainte de 1989 și s-a situat la circa 10% din PIB după 1990 (la un PIB diminuat cu 25%), deși numărul pensionarilor a crescut de peste 1,8 ori (de la 3,4 la 6,3 milioane). Dacă la cheltuielile de protecție socială, se adaugă cheltuielile publice pentru sănătate, se ajunge la o valoare de 11% din PIB înainte de 1989 și la maxim 15% din PIB după acest an. În fine, împreună cu cheltuielile pentru învățământ (neconsiderate cheltuieli sociale în țările UE) se ajunge la o valoare de 14%, respectiv 19% din PIB, în timp ce în țările dezvoltate se cheltuia, exprimat tot în valori relative, dublu.

O estimare globală ne arată că, fără a se ajunge într-o primă etapă la cel puțin 25% cheltuieli sociale raportate la PIB, și la 28–30% în perspectiva aderării la Uniunii Europene, în România nu se vor putea aborda, în manieră acceptabilă, problemele sociale stringente și nu se va realiza apropierea de țările Uniunii Europene. Evident, de mare importanță sunt ajutoarele de redresare venite din partea Uniunii Europene. Ele nu sunt însă suficiente pentru a acoperi deficitul dintre nevoi și resursele alocate. Se impune o schimbare a priorităților în gestionarea bunurilor publice, cu întoarcerea spre social, spre populație.

La întrebarea: Este România compatibilă, din punctul de vedere al politicilor sociale, cu țările membre UE? Consider că răspunsul este următorul: există doar o compatibilitate parțială, respectiv unele domenii, cum sunt formele de organizare a sistemelor de asigurări sociale: pensii, concedii de boală, maternitate și îngrijire a copilului, șomaj, îngrijirea sănătății, ca și prin unele modalități de intervenție de tip universal (alocații pentru copii) sau de asistență socială, (alocație pentru handicap, venit minim garantat etc.). Discrepanța se manifestă însă în privința nivelului redus al cheltuielilor sociale, al inconsecvenței în aplicarea prevederilor legale privind drepturile sociale, al neacoperirii cu servicii sociale în teritoriu pentru diverse intervenții sociale, în funcție de nevoi, pentru protecția persoanelor vulnerabile.

Desigur, fondurile private de pensii au un rol important în societate, nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că ele sunt supuse riscurilor de conjunctură economică, de management greșit sau fraudulos, iar dacă un astfel de fenomen nedorit se produce, în lipsa unei pensii publice substanțiale, populația ar avea mult de suferit. Sistemul privat organizat numai pe bază de voluntariat ar trebui să aducă, în timp, venit suplimentar și nu să îl înlocuiască pe cel bazat pe solidaritate socială, și nici să-i reducă acestuia valoarea.

Totodată, se cuvine să remarcăm faptul că România a plătit în perioada 1980–1989 întreaga datorie externă, în total, circa 20 de miliarde de dolari și a întrerupt legăturile cu organismele financiare internaționale. Din cauza acestui fapt, nu s-au putut perfecta împrumuturi externe în primii ani după 1990, în timp ce strategia de reformă economică și socială reclama circa 20 de miliarde, adică atât cât se plătise anterior pentru achitarea totală a datoriilor, (ceea ce alte state foste socialiste nu au făcut, dar au beneficiat de reducerea datoriilor, precum și de credite importante, cum a fost, din nou, cazul Poloniei). Iată de ce, pentru a fi pe deplin realiști, nu putem pur și simplu să comparăm situații diferite, și să spunem că Polonia a reușit, iar România nu. Dar este evident că, în prezent, România are de recuperat decalajul imens ce o desparte de țările Uniunii Europene, inclusiv de unele dintre fostele țări socialiste.

Pe de altă parte, cu aproximativ 22 de milioane de locuitori și o suprafață de 238 mii kmp., România nu este o țară lipsită de resurse și cu atât mai puțin nu este lipsită de potențial de dezvoltare. Trebuie să existe însă determinarea de a acționa în direcția așteptată pentru dezvoltarea societății.

Din acest an, probabil, nu vor mai exista excedente la fondurile sociale, așa încât pentru atingerea nivelurilor de cheltuieli necesare se impune atragerea de noi venituri, în afara contribuțiilor sociale de la populație, care sunt deja excesiv de mari (cote de 52–62% din salariu reprezintă contribuțiile la asigurările sociale plătite de angajator și asigurat), iar acest lucru se poate face numai prin angajarea în mai mare măsură a bugetului public. La rândul său, acesta din urmă trebuie să atragă resurse mai importante din economie . Numai astfel România se poate apropia de țările membre ale Uniunii Europene. Nu este vorba atât de o cerință specială a Uniunii Europene, ci de compatibilitatea cu statele membre, având în vedere faptul că, după realizarea compatibilității politice, relativa apropiere între nivelul dezvoltării economico-sociale este condiția esențială a cooperării în interiorul comunității europene și în interesul fiecărei țări membre.

Într-adevăr, prevederile Cartei Sociale (Tratatul de la Maastricht din 1992, ca și reglementările ulterioare în domeniu, de la cele cuprinse în Tratatul de la Amsterdam, 1996, la Agenda socială de la Nisa, 2000) asociază în mod explicit socialul cu cooperarea dintre țările membre. Atâta timp cât conlucrarea s-a menținut la nivelul aspectelor economice restrânse (uniune vamală de produse specifice), nu s-a resimțit nevoia unei dimensiuni sociale. Din momentul trecerii la adâncirea cooperării economice, s-au adoptat și politici de suport pentru sectoarele deficitare. Am în vedere, în special, politica de restructurare a industriei și de susținere a agriculturii. Aceasta din urmă a devenit piatra unghiulară la negocierile ulterioare de aderare a altor țări (marile beneficiare de resurse financiare nedorind să le împartă cu noile venite). Așa s-a întâmplat la negocierile de aderare a Spaniei, așa se întâmplă acum, cu fostele țări socialiste, care au mare potențial agricol, cum este și România. În acest context, a apărut și necesitatea dezvoltării unei dimensiuni sociale, destinate, pe de o parte, să susțină schimbările din economie și să faciliteze buna funcționare a acesteia, iar pe de altă parte, să contribuie la bunăstarea cetățenilor.

Pentru Romania o politică socială eficientă este un imperativ al timpului. A fost ratată posibilitatea restructurării economice pe calea “terapiei de șoc”, așa cum s-a reușit în alte state din estul Europei, populația a obosit de promisiuni și neîndeplinirea angajamentelor. Acum nu mai există alternative în acest sens, adoptarea unei politici sociale bine coordonate și realiste este nu numai actuală, ci și imperios necesară. Ea ar urma să devină nu numai un instrument de atragere a electoratului, fie aceștea țărani, medici sau pedagogi, dar și un mecanism bine coordonat cu posibilitățile economice ale țării, de lungă durată, viabil, care ar conduce la iradicarea sărăciei, stoparea valului migraționist și în cele din urmă – la creșterea potențialului economic al țării. Obiectivele de stat în domeniu trebuie să fie similare cu cele a majorității partidelor politice, pentru a păstra o continuitate fermă pe plan social, apărarea și afirmarea cursului social în fața instituțiilor și organismelor internaționale.

Evolutia dinamică a partenerilor sociali, în special în contextul integrării europene, impune evaluări periodice asupra reprezentativității acestora. Noi instrumente de evaluare a reprezentativității sectoriale și inter-sectoriale trebuie dezvoltate pentru monitorizarea participării organizațiilor în cadrul dialogului social. Uniformizarea criteriilor de reprezentativitate la nivelul statelor membre reprezintă o direcție care poate eficientiza sistemul de evaluare a reprezentativității partenerilor sociali de la nivel european.

Bibliografie

Arvatu Cristina, Ionescu Daniela, Lucinescu Ioan Codrut, Cinca Sanda, Luca Ruxandra, Campean Calin – Romania si Uniunea Europeana. Cronologie istorica, Editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 2004.

Avram Ion – Uniunea Europeana si aderarea Romaniei, Editura Sylvi, Bucuresti, 2001

Bârzea Cezar – Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucuresti, 2001

Burban Jean Louis – Parlamentul European, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1999.

Cairns Walter – Introducere în legislatia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001.

Cezar Basno; Dardac Nicolae – Integrarea monetar-bancarã europeanã, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001.

Cowles, Maria Green; Smith, Michael – Starea Uniunii Europene, Vol. 5, „Risc, reforma, rezistenta, relansare”, Editura Club Europa, Bucuresti, 2002.

Geana Elena-Zenovia – Surse de informare privind Uniunea Europeana, Institutul European din Romania, Bucuresti, 2003.

Gower, Jackie; Redmond, John – Largirea Uniunii Europene. Perspective, Editura Club Europa, 2001

Marinas Laura – Economia Uniunii Europene, Luceafarul, Bucuresti, 2002.

Marinas Laura – Sistemul de guvernare al Uniunii Europene, Master Program on European Affairs, Bucuresti, 2003.

Miron Dumitru; Paun Laura; Dima Alina; Bajenaru Violeta; Savoiu Ovidiu – Economia integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001.

Muraru Ioan, Tanasescu Simina Elena, Iancu Gheorghe, Deaconu Stefan, Cuc Mihai Horia – Cetatenia europeana, Editura All Beck, Bucuresti, 2003.

Nastase Adrian – Organizatii internationale, Universitatea "Valahia", Targoviste, 2000.

Paun Ciprian Adrian – Die Unionsbuergerrechte (Drepturilor cetatenilor Uniunii Europene), Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2003.

Paus Viorica A. – Probleme actuale ale integrarii culturale, Ed. Semne, 2000.

Popescu Andrei – Relatiile de munca. Practica europeana, Editura Tribuna economica, Bucuresti, 1998.

Prisecaru Petre (coord.) – Piata unica europeana si impactul politicilor comunitare, ESEN-2, INCE, CIDE, Bucuresti, 2001.

Profiroiu Marius; Popescu Irina – Politici europene, Editura Economica, Bucuresti, 2003.

Smith Karen E. – Politica externa a Uniunii Europene, Editura TREI, Bucuresti 2004.

Stoica Camelia – Libera circulatie a persoanelor în Uniunea Europeana, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2001.

Tinca Ovidiu, Drept social comunitar – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

Urwin, Derek – Dictionar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Institul European, Iasi, 2000.

Voiculescu Nicolae – Drept si institutii sociale internationale, Editura Pan-Publishing House, Bucuresti, 1997.

Wallace Helen; Wallace William – Procesul politic in Uniunea Europeana, Editura ARC, Chisinau, 2004.

Zlatescu Irina Maria; Demetrescu Radu C. – Drept institutional european, Ed. Olimp, Bucuresti, 1999.

Zlatescu Irina Maria; Demetrescu Radu C. – Drept institutional european si politici comunitare, Editura "Calistrat Hogas", Bucuresti, 2001

=== Anexa 1 ===

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I: EVOLUȚIA POLITICII SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Considerații generale asupra politicii sociale a Uniunii Europene

Repere cronologice ale preocupărilor privind politica socială

CAPITOLUL II: COEZIUNEA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ

Momente – cheie privind realizarea coeziunii economice și sociale europene

Implicațiile extinderii Uniunii Europene asupra coeziunii economice și sociale

Prioritățile viitorului: convergență, competitivitate, cooperare

Contribuția politicii de coeziune economică și socială la dezvoltarea Uniunii Europene

CAPITOLUL III: ASPECTE LEGALE ȘI INSTITUȚIONALE ALE POLITICII SOCIALE

Aspecte legale ale politicii sociale

Aspecte instituționale ale politicii sociale

Organismele pe care se sprijina funcționarea instituțiilor europene în domeniul politicii sociale

CAPITOLUL IV: OBIECTIVE ȘI COMPONENTE ALE POLITICII SOCIALE

Obiectivele politicii sociale

Modelul social european – o nouă viziune asupra societății europene

Protecția socială – parte integrantă a modelului social european

Dialogul social – element esențial al modelului social european

CAPITOLUL V: POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI ADERAREA ROMÂNIEI

Politica socială în România post-totalitară

Protecția socială – componentă esențială a programului de aderare a României la Uniunea Europeană

Dialogul social din România – componentă viitoare a dialogului social european

CAPITOLUL VI: CONCLUZII

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Politica Sociala a Uniunii Europene. Aspecte Legale Si Institutionale ale Politicii Sociale (ID: 132700)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Politica Sociala a Uniunii Europene. Aspecte Legale Si Institutionale ale Politicii Sociale

Copyright Notice

Managementul Documentelor Electronice

Implementarea Proiectelor Finantate din Fonduri Nerambursabile

Rolul Presei Militare In Promovarea Culturii Organizationale

. Particularitatile Finantarii Activitatii Unitatilor de Turism

Elaborarea Strategiei PE Cunostinte In Firma S.c. Banca Transilvania S.a

. Cheltuielile de Productie Si Costul Acesteia In Contextul Fundamentarii Deciziilor Manageriale

Copyright Notice

Similar Posts