Politica Sociala a Uniunii Europene

INTRODUCERE

Politica socială a Uniunii Europene (UE) este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială.

Scopul politicii sociale a Uniunii Europene este de a promova ocuparea forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, un nivel adecvat de protecție socială, dialogul cu partenerii sociali și dezvoltarea resurselor umane, pentru a asigura un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă, precum și măsuri de combatere a excluziunii.

Sistemul Uniunii Europene are la bază principiul egalității de tratament și al nediscriminării.

UNIUNEA EUROPEANĂ – SCURT ISTORIC

Tendințele de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Ideea de unitate europeană are rădăcini adânci în istoria continentului. Inițial ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele continentului.

Constituirea Comunităților europene

Crearea Comunităților europene în anii `50 are la bază aceleași realități postbelice care au condus și la înființarea celorlalte organizații europene. „Comunitățile apăreau, astfel, ca organizații internaționale de tip nou, bazate pe integrarea economică a statelor membre, adică pe apartenența acestora la un ansamblu unitar, integrat, depășind cu mult sfera relațiilor de cooperare, parteneriat și acțiuni comune, care caracterizează activitatea organizațiilor internaționale de tip clasic. Obiectivele economice urmărite prin crearea noilor comunități vizau îmbunătățirea utilizării capacităților economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne.”

În aceste condiții, în decembrie 1949, Michel Debré „a prezentat o propunere pentru o uniune politică și socială a statelor europene, bazată pe un sistem prezidențial și federalist care să aibă un arbitru ales prin vot universal pe o perioadă de cinci ani, un senat format din miniștrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegații naționali aleși, ponderea acestora fiind în funcție de numărul de locuitori și o Curte formată din judecători”. Această propunere revoluționară a fost urmată de declarația lui Robert Schuman (ministru de externe al Franței), care la 9 mai 1950, preluând o idee a lui Jean Monnet, „a propus punerea în comun a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania și crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului care să fie condusă potrivit modelelor supranaționale”.

La 18 aprilie 1951, a fost încheiat și semnat de către șase state europene (Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) Tratatul de la Paris, pe o perioadă de 50 de ani – prin care se constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Tratatul de la Paris asigură în esență: libertatea de circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție; supravegherea permanentă a pieței prin instaurarea unor cote de producție, pentru a evita unele disfuncționalități; respectarea regulilor de concurență și ale transparenței prețurilor; sprijinirea modernizării sectorului și reconversiei. Totodată, acest tratat transferă de la statele membre un anumit număr de competențe – cu puteri de decizie – către instituțiile comunitare, create de acesta.

Astfel, Tratatul este extrem de important, pentru că „prin el se creează un sistem instituțional cu competențe supranaționale, total deosebit de ceea ce se cunoștea în practica relațiilor internaționale”.

Impulsionați de interesul sporit pentru energia atomică, dar și îngrijorați de intervenția sovietică din Ungaria din 4 noiembrie 1956, cele șase state semnatare ale Tratatului de la Paris au demarat negocieri în vederea realizării a două noi comunități. Astfel, la 27 martie 1957 se semnează la Roma două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

Crearea celor trei comunități europene „a reprezentat începutul unui proces complex de evoluție a sistemului comunitar, acesta dezvoltându-se în două direcții principale: extinderea Comunităților prin cooptarea de noi membri și perfecționarea instituțională”.

Cele trei tratate institutive ale Comunităților europene au suferit și unele modificări. Astfel, cele mai importante acte prin care s-au modificat tratatele sunt: Convenția cu privire la instituțiile comune, adoptată la Roma la 25 martie 1957; Protocolul asupra privilegiilor și imunităților comunităților europene, Bruxelles, 8 aprilie 1965; Tratatul de fuziune, adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965.

Următorul pas major în evoluția Comunităților europene a fost adoptarea Actului Unic European (AUE) „ca urmare a convingerii liderilor statelor membre că se impunea o reformă semnificativă a organizării și funcționării construcției comunitare, aceasta având nevoie de structuri care să o facă mai eficientă și mai democratică, precum și de politici comune consolidate și mai bine coordonate”. Actul Unic European a fost semnat de șefii de stat la Luxemburg la 17 februarie și la Haga la 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Instituirea Uniunii Europene

Un moment important pentru evoluția construcției comunitare este relansarea acestui proces prin adoptarea mai multor texte care s-au concretizat într-un tratat, și anume Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Pentru prima oară, țările semnatare folosesc conceptul de „Uniune Europeană”, fără a acorda acesteia personalitate juridică.

În concepția tratatului, UE este o construcție care se sprijină pe trei piloni: comunitățile (I), politica externă și de securitate comună (II) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (III). Astfel, structura Uniunii devine mai unitară.

Tratatul privind Uniunea Europeană nu a reprezentat ultima fază a evoluției construcției europene, deoarece așa cum arată art. A, el constituie „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Astfel, la 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive.

Un alt moment important în procesul de perfecționare instituțională a UE l-a constituit semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatului de la Nisa, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

După eșecul înregistrat cu privire la ratificarea Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, statele membre au adoptat un nou tratat de reformă, Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona, numit oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatul instituind Comunitatea Europeană”, a fost adoptat la 13 decembrie 2007 în cadrul summit-ului de la Lisabona, și a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Tratatul a fost elaborat ca urmare a necesității de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării construcției europene și a asigurării funcționării instituțiilor ei în condițiile unei lărgiri cu noi membri. Tratatul urmărește ”să pună la dispoziția UE cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor europeni”.

Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeană (care își păstrează denumirea TUE) și a Tratatului Comunității Europene (care devine Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE). Alături de aceste două tratate rămâne în vigoare Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, cu unele amendamente.

Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană se substituie Comunității Europene și îi succede acesteia.

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Temeiul juridic al sistemului instituțional actual al UE îl constituie, pe de-o parte, tratatele, în cazul instituțiilor principale ale UE, pe de altă parte, legislația secundară, respectiv deciziile privind înființarea unor instituții de tipul agențiilor sau structurilor de lucru ale Consiliului, Comisiei și parlamentului. Actualul cadru instituțional este reglementat, în cea mai mare parte de Tratatul de la Lisabona. Acesta a adus modificări substanțiale în arhitectura instituțională a Uniunii, comparabile doar cu cele provocate de Tratatul de la Maastricht.

Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că instituțiile UE sunt următoarele: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.

Politicile Uniunii Europene

Realizarea procesului de integrare europeană presupune un proces evolutiv, care decurge concomitent și progresiv în toate domeniile conform unei legislații, finalizând cu integrarea politică. Aceasta necesită eforturi vizibile atât în crearea unui cadru instituțional, cât și în realizarea reformelor economice, sociale, juridice, științifico-culturale etc. Pentru toate domeniile au fost determinate sarcini și acțiuni concrete numite și politicile Uniunii Europene. Realizarea lor a necesitat un cadru juridic pe măsură, apt să stabilească delimitarea competențelor naționale ale statelor și a celor comunitare. Acest cadru s-a constituit ca urmare a evoluțiilor din UE.

Procesul de coordonare a politicilor statelor membre a început odată cu înființarea CECO, dar s-a dezvoltat în special în domeniul economic și în cadrul CEE. Prin Tratatul de instituire a CEE s-a dorit crearea unei piețe comune fondate pe principiile liberei circulații (bunuri, servicii, capital, persoane) și a liberei concurențe. Aceasta a dus la structurarea progresivă a unei piețe comune și a permis dezvoltarea progresivă a unei politici comune în domeniul concurenței și a unei politici comerciale comune, ce au devenit în timp domenii de competență exclusivă a UE. Politica Agricolă Comună a reprezentat de asemenea, o prioritate încă de la început dar și un subiect de tensiuni politice și financiare.

Pentru a stimula și zonele cu sectoare economice mai puțin competitive, a fost creată și o politică de coeziune, cu o dublă dimensiune – socială și de dezvoltare regională.

Unul dintre cele mai importante proiecte comunitare a fost crearea Pieței Unice care a presupus, pe lângă înlăturarea barierelor non-tarifare, extinderea principiilor pieței libere și concurenței la sectoare economice ce rămăseseră în sfera de competență exclusivă a statelor membre, deținătoare și ale monopolului în unele domenii precum transportul, telecomunicațiile, energia și audiovizualul. Pentru liberalizarea acestor sectoare se impuneau politici comune.

O politică economică comună a fost creată și dezvoltată prin Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht, prin instituirea Uniunii Economice și Monetare, stabilindu-se orientări și priorități generale în spațiul comunitar, precum și o politică monetară comună, în vederea trecerii la moneda europeană. Totodată, s-au definit principii generale comune de acțiune în domeniul politicii industriale. În ceea ce privește educația, formarea profesională și cercetarea, aceste domenii au căpătat statutul de politici ale UE prin lansarea proiectului Uniunii politice (anii 90), alături de politica comunitară în domeniul sănătății, dar în cadrul acestora, acțiunea comunitară vizează să completeze și nu să ia locul politicilor naționale în domeniu.

POLITICA SOCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Evoluția politicii sociale

Originile politicii sociale a Uniunii Europene se regăsesc în toate cele trei tratate institutive ale Comunităților Europene. Art. 46 din Tratatul de la Paris prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului se referă la îmbunătățirea condițiilor de viață și a standardelor de muncă ale lucrătorilor din industria cărbunelui și oțelului. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice prevede dispoziții privind securitatea și sănătatea lucrătorilor din industria civilă a energiei atomice.

De departe, Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene conține cele mai multe prevederi privind politica socială, referindu-se la libera circulație a lucrătorilor, îmbunătățirea condițiilor și a nivelului de trai, egalitatea de șanse între femei și bărbați, precum și crearea Fondului Social European. Acesta din urmă este un instrument bugetar al UE care încurajează inserția profesională și lupta împotriva șomajului și contribuie la îmbunătățirea pieței muncii.

La 18 octombrie 1961, la Torino a fost adoptată Carta Socială Europeană, care includea 19 drepturi ce urmau a fi protejate.

În 1985, prin Actul Unic European, a fost introdus dialogul social între partenerii sociali reuniți la nivelul UE. Acesta presupune că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieței interne și la concretizarea dimensiunii sale sociale.

În 1989, statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat o Cartă Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor, ca urmare a Actului Unic European. Aceasta are la bază următoarele principii fundamentale:

dreptul liberei circulații în scopul angajării;

dreptul la remunerare adecvată;

dreptul la orice profesie în condiții în care le exercită persoanele statului gazdă;

dreptul de îmbunătățire a condițiilor de muncă și de trai;

dreptul la protecție socială în cadrul sistemelor naționale existente;

dreptul la libera asociere și la negocieri colective;

dreptul la instruire profesională;

dreptul la tratament egal pentru femei și bărbați;

dreptul la informație, consultare și participare în muncă,

dreptul la protecția sănătății și securitate la locul de muncă;

protejarea copiilor și adolescenților;

un standard minim garantat de viață pentru persoanele în vârstă;

integrare socială și profesională, privilegiată pentru persoanele cu deficiențe.

În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale: promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc.

Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000.

În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social și este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement).

La 7 decembrie 2000, Consiliul European, Parlamentul European și Comisia Europeană au adoptat Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, care conține reglementări privind drepturile civile, politice, economice și sociale.

Temeiul juridic

Politica socială este un domeniu al cooperării între statele membre, având legături strânse cu politica regională. Legislația UE prevede o armonizare și nu o unificare a prevederilor legislative naționale din domeniul salarial, al muncii, al condițiilor de desfășurare a activității, al formării profesionale, al securității sociale și al dreptului sindical.

Baza juridică a politicii sociale a UE se regăsește în dispozițiile cuprinse în art. 151-161 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În aceste articole sunt cuprinse reglementări cu privire la ocuparea forței de muncă. Dispozițiile generale cuprinse în aceste articole sunt completate cu alte dispoziții regăsite în același tratat, cum ar fi: interzicerea discriminării pe bază de cetățenie (art.18), dreptul instituțiilor Uniunii de a lua măsuri pentru combaterea oricărei forme de discriminare(art.19).

Reglementările generale privind politica socială a UE sunt cuprinse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în dispozițiile privind libera circulație a persoanelor și dreptul de stabilire pe teritoriul statelor membre.

Conținutul politicii sociale

Politica socială poate fi definită, în sens larg, ca politica referitoare la drepturile, oportunitățile și beneficiile oferite lucrătorilor potențiali, actuali și foști.

Politica socială este un domeniu în care sunt implicate, din punct de vedere al competenței, atât Uniunea Europeană, cât și statele membre. Pentru a împiedica crearea de discrepanțe majore între diferitele state membre prin realizarea integrării economice, este nevoie ca, la nivelul Uniunii, să se asigure un anumit grad de coordonare a politicilor sociale.

Politica socială face parte din competențele partajate între UE și statele membre. Cu toate acestea, politicile sociale sunt puse în aplicare în mod mai eficient la nivelul statelor membre decât la nivel european. Astfel, și în conformitate cu principiul subsidiarității, rolul UE în acest domeniu se limitează la susținerea și completarea acțiunii statelor membre.

Obiectivele politicii sociale a UE sunt stabilite prin dispozițiile art. 151 TFUE conform cărora, Uniunea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective:

promovarea ocupării forței de muncă;

îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, permițând armonizarea acestora în condiții de progres;

protecție socială adecvată;

dialogul social;

dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă;

combaterea excluziunii.

În acest scop, Uniunea și statele membre pun în aplicare măsuri care țin seama de diversitatea practicilor naționale, în special în domeniul relațiilor convenționale, precum și de necesitatea de a menține competitivitatea economiei UE. Acestea apreciază că o asemenea evoluție va rezulta atât din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât și din procedurile prevăzute de tratate și din apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative.

În vederea realizării acestor obiective, UE susține și completează acțiunea statelor membre în domenii cum ar fi:

îmbunătățirea, în special, a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor;

condițiile de muncă;

securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;

protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;

informarea și consultarea lucrătorilor;

reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și angajatorilor, inclusiv administrarea comună;

condițiile de muncă pentru resortisanții din țările terțe care sunt rezidenți legali pe teritoriul Uniunii;

integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă, fără a aduce atingere articolului 166 TFUE;

egalitatea dintre bărbați și femei în ceea ce privește șansele pe piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă;

lupta împotriva marginalizării sociale;

modernizarea sistemelor de protecție socială.

În acest scop, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului economic și Social și a Comitetului Regiunilor, pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre prin inițiative destinate să sporească cunoștințele, să dezvolte schimburile de informații și a celor mai bune practici, să promoveze abordările novatoare și să evalueze experiențele dobândite, cu excluderea oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative. Totodată, pot adopta, prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat, ținând seama de condițiile și de reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre. Aceste directive evită impunerea constrângerilor administrative, financiare și juridice susceptibile să frâneze crearea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151 TFUE și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor, Comisia încurajează cooperarea dintre statele membre și facilitează coordonarea acțiunii acestora în toate domeniile politicii sociale aflate sub incidența prezentului capitol și, în special, în domeniile privind:

ocuparea forței de muncă;

dreptul muncii și condițiile de muncă;

formarea și perfecționarea profesională;

securitatea socială;

protecția împotriva accidentelor și a bolilor profesionale;

igiena muncii;

dreptul de asociere și negocierile colective dintre angajatori și lucrători.

În acest scop, Comisia acționează în strânsă legătură cu statele membre, prin studii, avize și prin organizarea de consultări, atât în ceea ce privește problemele care apar pe plan intern, cât și cele care privesc organizațiile internaționale, în special prin inițiative menite să stabilească orientările și indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici și să pregătească elementele necesare pentru supravegherea și evaluarea periodică. Înainte de formularea acestor avize, Comisia informează Parlamentul European și consultă Comitetul Economic și Social.

În baza art. 160 TFUE, Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European, poate institui un comitet de protecție socială cu caracter consultativ, în scopul de a promova cooperarea în materie de protecție socială între statele membre și cu Comisia. Comitetul are ca misiune: să urmărească situația socială și evoluția politicilor de protecție socială în statele membre și în Uniune; să faciliteze schimbul de informații, de experiență și de bune practici între statele membre și cu Comisia; să pregătească rapoarte, să formuleze avize sau să întreprindă alte activități în domeniile care țin de competența sa, atât la cererea Consiliului sau a Comisiei, cât și din proprie inițiativă. Totodată, în raportul său anual către Parlamentul European, Comisia consacră un capitol special evoluției situației sociale în Uniune, iar Parlamentul European poate invita Comisia să elaboreze rapoarte pe probleme specifice ale situației sociale.

Dreptul la egalitate și nediscriminare

În cazul principiului egalității se poate face o distincție între egalitatea formală și cea substanțială. În timp ce prima se referă la aplicarea legii și tratamentul egal al cetățenilor ce se află în aceeași situație, a doua se referă la conținutul legilor ce trebuie create în așa fel încât să nu discrimineze cetățenii pe motive arbitrare, iar în această situație tratamentul trebuie să fie de o asemenea natură încât cetățenii să aibă oportunități egale pentru a atinge poziții egale. Dreptul UE protejează ambele forme ale egalității.

Art. 2 din TUE prevede că Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. Există diferite motive ale discriminării bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, dizabilități, vârstă, orientare sexuală.

Sistemul UE are la bază principiul egalității de tratament. Persoanele care își desfășoară activitatea pe teritoriu unui stat membru și cărora li se aplică regulile de protecție socială ale acelui stat, vot beneficia de aceleași condiții de aplicare a regulilor respective ca și cetățenii statului respectiv.

Egalitatea dintre bărbați și femei este un principiu fundamental al dreptului UE. Conform acestuia, un lucrător al UE de sex feminin trebuie să beneficieze de aceleași drepturi și avantaje ca și un lucrator al UE de sex masculin. Egalitatea de tratament se aplică la retribuție, la accesul pe piața forței de muncă, la formarea și promovarea profesională și la condițiile de muncă, la regimul juridic și profesional al securității sociale. Toate acestea sunt reglementate expres fie în tratate, fie prin intermediul unor directive europene. Există și unele excepții cum ar fi prestațiile familiale sau fixarea vârstei de pensionare.

Principiul egalității dintre bărbați și femei își are baza în art. 157 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care prevede necesitatea aplicării principiului remunerațiilor dintre forța de muncă masculină și cea feminină pentru aceeasi muncă. Conceptul de remunerație este foarte larg și se referă la orice avantaj, în bani sau sub orice altă formă, pe care angajatul îl primește pentru munca prestată, chiar și după data incetării contractului de muncă. Art. 157 dă naștere la drepturi și obligații atât între state și persoanele fizice, cât și între particulari.

Art. 157 interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. Discriminarea directă este cel mai ușor de detectat, fiind vorba de discriminarea produsă atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană. Discriminarea indirectă, care este produsă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană într-un anume dezavantaj, în comparație cu alte persoane, poate fi mai dificil de detectat.

Art. 157 TFUE este limitat la problema remunerărilor dar s-au adoptat mai multe directive și decizii care au extins câmpul de aplicare a egalității între bărbați și femei la problemele accesului la un loc de muncă, ale condițiilor de muncă, ale concedierii și ale regimului de protecție socială, printre care:

Directiva 75/117/ CEE din 10 februarie 1975 cu privire la apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului egalității de remunerare între bărbați și femei. Aceasta consacră principiul „la muncă egală, salariu egal”. Totodată, aceasta a inclus o definiție privind egalitatea de remunerare, pentru a include atât aceeași muncă, dar și munca având aceeași valoare;

Directiva 76/207/CEE din 9 februarie 1976 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în privința accesului la muncă, la formarea și promovarea profesională și la condițiile de muncă;

Directiva 97/80/CE din 15 februarie 1997 cu privire la sarcina probei în caz de discriminare bazată pe sex;

Decizia 82/43/CEE din 9 decembrie 1981 cu privire la crearea unui comitet consultativ pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați;

Decizia 95/593/CE din 22 decembrie 1995 cu privire la un program de acțiune comunitar pe termen mediu pentru egalitatea de șanse între bărbați și femei;

Decizia 2000/21/CE din 20 decembrie prin care s-a stabilit un program de acțiune comunitară privind strategia comunitară în materia egalității între femei și bărbați;

Directiva 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în problemele de asigurări sociale;

Directiva 92/85/CEE privind protecția muncii în cazul femeii însărcinate sau care a născut.

În ceea ce privește celelalte tipuri de discriminare, se au în vedere următoarele directive:

Directiva 2000/43/CE din 29 iunie 2000 pentru aplicarea principiului traatamentului egal aplicabil persoanelor indiferent de originea rasială sau etnică;

Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 stabilește un cadru general de combatere a discriminării pe criterii de apartenență religioasă sau convingeri, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Aceste directive se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public cât și cel privat.

Statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat, bazat pe o caracteristică legată de unul dintre criteriile sale nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

În scopul garantării principiului egalității de tratament față de persoanele cu dizabilități, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.

Statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de ocupare a forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare.

Tratamentul diferențiat poate consta în:

aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția;

stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în uncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă;

stabilirea unei forme maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării.

CONCLUZII

Politica socială și ocuparea forței de muncă au fost obiective importante ale Uniunii Europene, transpuse în instrumente juridice adoptate de instituțiile europene.

Încă de la începutul proiectului numit astăzi Uniunea Europeană se afirma necesitatea unei colaborări strânse între statele membre în domeniul social, în special prin instituirea obligativității principiului egalității între bărbați și femei.

Unul dintre cele mai importante acte adoptate în acest sens este Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor din 1989. Aceasta conține principii generale care ar trebui să ghideze acțiunile Uniunii și la nivel național în domeniul social (principiul liberei circulații a lucrătorilor, egalitatea de șanse privind accesul la muncă și la drepturile sociale și salariale, imbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, libertatea de asociere și de negocieri colective, protecția copiilor și adolescenților s.a.).

În prezent, legislația Uniunii Europene cuprinde numeroase dispoziții cuprinse în tratate, directive, decizii etc. menite să combată discriminarea bazată pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, dizabilități, vârstă, orientare sexuală.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, tratate

Bidileanu Vidu, Uniunea Europeană – instituții, politici, activități, Ed. Agroprint, Timișoara, 2002;

Ciascai Gheorghe, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2013;

Ciocan Vasile, Instituții europene: drept comunitar, politici europene, fonduri structurale, Ed. Grafnet, Oradea, 2007;

Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2008;

Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Tratat – ed. aII-a, Ed. Lumina Lex, București, 2011;

El-Agraa Ali M., The European Union. Economics and Policies, Ed. Pearson Education, Essex, 2004;

Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

Ghica Luciana-Alexandra (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Ed. Meronia, Buc, 2007;

Hen Christian, Leonard Jacques, Uniunea Europeană, Ed. CNI Coresi, București, 2003;

Ispas Gabriel Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

McCormick John, Understanding the European Union. A concise introduction, Ed. Palgrave, New York, 1999;

Nello Susan Senior, The European Union. Economics, Policies and History, Ed. McGraw-Hill Education, Berkshire, 2005;

Popescu Andrei, Diaconu Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Scăunaș Stelian, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005;

Ștefan Tudorel, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

Ștefan Tudorel, Andreșan-Grigoriu Beatrice, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007;

Ținca Ovidiu, Drept social comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Vătăman Dan, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

Vătăman Dan, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

Vătăman Dan, David Ion, România și Uniunea Europeană. Istorie și actualitate, Ed. Pro Universitaria, București, 2008;

Zabolotnaia Lilia (coord.), Uniunea Europeană: istorie, instituții, politici, Ed. Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 2007;

Zsofia Asztalos, Csaba Pakozdy (coord.), Public Policies of the European Union, Ed. Universității Petru Maior, Targu-Mureș, 2008;

Legislație

Carta Socială Europeană (revizuită), Strasbourg, 3 mai 1996;

Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor, adoptată la 9 decembrie 1989;

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952;

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958;

Tratatul de la Lisabona, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 306 din 17 decembrie 2007;

Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 191 din 29 iulie 1992;

Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326 din 26 octombrie 2012;

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326 din 26 octombrie 2012;

Site-uri

http://europa.eu/ – Site-ul oficial al Uniunii Europene;

http://eur-lex.europa.eu/ – Acces la dreptul Uniunii Europene;

http://beta.ier.ro/ – Institutul European din România.