Politica Si Spatiul Public

POLITICA ȘI SPAȚIUL PUBLIC

INTRODUCERE

Cap. I. Comunicare, politică și media. / 4

Definirea conceptelor de „politică“, „act politic/problemă politică“ și „relații politice“. / 4

Valoarea informației în spațiul public. /13

Comunicarea în masă, comunicare publică. / 15

Media în viața publică. Media și statul. / 28

Media și politica mediatică. / 32

Cap. II. Mass media și lumea politică. / 37

Imaginea politică a liderilor. / 37

Spațiul public și ideologiile totalitare. / 39

Liderii comuniști Lenin, Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu. / 48

Politică și putere. / 59

Politica și statul. / 62

Sistemul instituțional românesc. / 63

Valori politice fundamentale: libertate, egalitate și dreptate socială. / 65

Reguli de bază ale comunicării politice. / 70

Cap. III. STUDIU DE CAZ: SILVIU PRIGOANĂ, deputat PDL (Alegeri 2008) / 77

Biografie, carieră profesională, carieră politică, convingeri personale, particularitățile (geografice, sociale, economice, etc.) ale circumscripției pe care o reprezintă – deputat PD-L în Colegiul D15. / 77

Grupul parlamentar din care face parte. / 79

Declarațiile politice. / 81

Declarații de presă, conferințe de presă, comentarii, intervenții. / 86

Retorisme parlamentare. Polemici. Atacuri. Dispute. / 89

Activitatea parlamentară (intervenții, propuneri legislative). / 91

Activitatea Parlamentului în circumscripția pe care o reprezintă. / 94

CONCLUZII / 100

BIBLIOGRAFIE / 103

INTRODUCERE

În lucrarea mea m-am referit cu precădere la Politica și spațiul public, ca modalitate de exprimare a identității politice în spațiul public românesc.

Astfel:

în primul capitol, am definit pe scurt conceptele de „politică“, „act politic/problemă politică“ și „relații politice“, relația între Comunicarea în masă, Comunicarea publică și Comunicarea politică în contextul dezvoltării tot mai accentuate a ofertei mass media pe plan mondial și a fluxului informațional, care este valoarea informației în spațiul public; am dezbătut conceptele de Comunicare nonverbală în paralel cu Comunicarea verbală uzuală, Spațiul public între acțiunea politică și normele democrației, care este rolul media în viața publică (determină curente de opinie, impun modele uman, etc.), câteva dintre marile teme și dileme ale relației dintre viața politică și presă, media și statul de drept, media și societatea civilă, mass-media „galaxiei Gutenberg“ și politica mediatică, rolul media în cadrul unui sistem democratic.

în capitolul al II-lea, am încercat să raspund unei teme majore: Mass media și lumea politică și să conturez imaginea politică a liderilor politici de pretutindeni prin prisma conceptului de putere (care înseamnă autoritate și legitimitate), rolul, eficiența și utilitatea spațiului public în paralel cu ideologiile totalitare, ce este societatea civilă (după căderea Cortinei de Fier în spațiul estic și central al Europei) și cultura politică a Europei Centrale.

Liderii comuniști Lenin, Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, și dimensiunile delirante ale cultului personalității constituie o analiză importantă a lucrării mele. Relația dintre politică și putere, politica și statul (în paralel cu isntituțiile statului și cu ordinea de drept), sistemul instituțional românesc (autoritatea prezidențială, și autoritatea guvernamentală și Parlamentul), valorile politice fundamentale: libertate, egalitate și dreptate socială din punctul de vedere al liberalismului ca doctrină politică sunt câteva subiecte majore ce fondează modernitatea politică. Rolul liderului politic de tip charismatic, regulile de bază ale comunicării politice contribuie la formarea unor opțiuni democratice și explică stabilitatea sistemului politic.

în capitolul al III-lea (Studiul de caz), l-am analizat pe Silviu Prigoană, deputat PDL la Alegerile din 2008. Astfel, m-au interesat următoarele: biografie, carieră profesională, carieră politică, convingeri personale, particularitățile (geografice, sociale, economice, etc.) ale circumscripției pe care o reprezintă, Grupul parlamentar din care face parte, Declarațiile politice, Declarații de presă, conferințe de presă, comentarii, intervenții, Retorisme parlamentare, Polemici, Atacuri, Dispute, Activitatea parlamentară (intervenții, propuneri legislative), Activitatea Parlamentului în circumscripția pe care o reprezintă.

Cu o avere estimată în 2008 la 140 de milioane de euro în Top 500 miliardari și 150-160 milioane de euro în Top 300 Capital, lui Silviu Prigoană nu îi place să i se zică „business man“.

Silviu Prigoană, supranumit Regele Gunoaielor, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din România, de curând a intrat și în politică. Figură charismatică, prezență permanentă în mass media românești, în campania electorală, el nu a vrut să urmeze linia partidului și să pozeze într-un om sărac, astfel că a decis să se prezinte la casele alegătorilor cu cele mai scumpe haine și mașini. Știe să-și atragă alegătorii prin umor și bună dispoziție, să-și învingă adeversarii în declarațiile de presă și politice de-a dreptul incendiare, să placă mass mediei sau să o respingă, obținând întotdeauna succesul comercial și politic scontat!

Acest Studiu de caz privitor la Silviu Prigoană, deputat PDL la Alegerile din 2008, constituie „greul“ lucrării prezente, alături de informațiile teoretice care completează baza informațională atât de necesară acestui prim proiect al meu de cercetare în sfera jurnalismului contemporan.

POLITICA ȘI SPAȚIUL PUBLIC

Cap. I. Comunicare, politică și media

Definirea conceptelor de „politică“, „act politic/problemă politică“ și „relații politice“.

Fiind un concept de origine greacă, politica implică o serie de precizări teoretice și chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizațiile greacă și latină s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistă și astăzi. Originalitatea polisul grec constă în conștientizarea crizei de suveranitate a modelelor tradiționale (așa zis orientale) de organizare a puterii politice. Cetatea greacă creează un nou spațiu social, agora, spațiul public în care se confruntă interesele diverse și se dezbat problemele de interes general. Puterea nu mai este localizată în casa, palatul, șefului individualizat al societății tradiționale, ci în piața publică în care cetățenii determină deciziile. Un univers spiritual nou în care cuvântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar construcția sa, întreruptă și apoi reluată cu și mai multă energie, va duce la instituționalizarea puterii politice în forma statului modern.

Formula aristoteliciană zoon politikon prin care filosoful antic încerca să determine dimensiunea specifică a Cetății a cunoscut o deformare semnificativă în momentul traducerii sale în latină în forma animal socialis, variantă ce va face apoi carieră prin Toma d’Aquino. Dar în cadrul gândirii grecești clasice politicul este de fapt opus socialului câtă vreme capacitatea de organizare politică este diferită esențial de formele de asociere de tipul gospodăriei sau familiei. Apariția cetății, a spațiului politic implică o redimensionare a vieții pe cel puțin două paliere, unul privat, în care se desfășoară viața în familie, și unul public în care, egal cu ceilalți parteneri recunoscuți ca atare, individul participă la luarea deciziei. Real ca piața publică în care se desfășoară, ideal ca model al unei noi construcții umane, politicul își găsește prima exprimare autonomă în Grecia clasică, ceea ce nu înseamnă că anterior, sub o forma sincretică, nu funcționase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu este doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluție care implică o nouă relație privat-public.

Cu un contur imprecis, politica poate avea multiple sensuri ce depind de semnificația care i-a fost atribuită cuvântului în cazul concret în care a fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica o primă accepțiune: arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraș (stat).

Dacă astăzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (clivajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte ale modernității), în Grecia veche, polisul, orașul deci, nu era un simplu suport material constituit din ansamblul de edificii, străzi, piețe, ci un concept uman și juridic. Faptul că polisul desemna ansamblul cetățenilor comportă câteva elemente distinctive precum numărul de locuitori, o recunoaștere juridică specială (cetățenia) și consecință a acestora, un tip de organizare și relaționare a persoanelor ce dispuneau de acest statut.

Noțiunea de politică se referă, deci, la două aspecte distincte – pe de o parte la stat, formă particulară de organizare a puterii, pe de altă parte la putere, considerată drept cadru al relațiilor umane.

Sistem al coordonării comunității în raport cu principiile distinctive ale umanității, moralitatea și rațiunea, politicul se adaptează permanent, dar el dezvăluie mereu un câmp social controlat și reglat de o putere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciție.

Spațiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor, mereu parțiale, politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectul instituțional al puterii. Formă în care conștiința socială se maturizează și tinde spre o dimensiune cuprinzătoare și coordonativă, politica se concretizează în funcția ce asigură, sau revendică ca principală resursă de legitimare, realizarea binelui general. Specificul politic nu rezultă din fapte, ci din modul în care rațiunea le interpretează și califică. Dacă orice societate e organizată ierarhic (inclusiv societățile animale) și se raportează la un scop, doar când rațiunea relaționează ierarhia și scopul, fenomenul capătă o dimensiune politică.

Câtă vreme în societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o putere înzestrată cu atributele coerciției pentru a interveni. Antagonismele ce rezultă din însăși faptul existenței sociale se cer însă soluționate prin formule compatibile cu tendința conservării și durabilității ansamblului comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricărui fapt, act sau situație care dă seama despre un grup social, despre relațiile de autoritate și supunere stabilite în vederea unui scop comun. Cele două aspecte ale politicului, puterea și scopul, sunt astfel conexate. Relația de putere primește o semnificație politică doar în temeiul finalității sale. O putere devine politică când dispune în mod evident și indiscutabil de capacitatea de a utiliza coerciția pentru a garanta și aplica normele într-o comunitate.

Orice grup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoare autentică este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altă parte nu există grup care să-și fie sieși suficient (a cărui singură rațiune să fie cea de a exista pentru sine). Activitatea politică este instrumentabilă, ea nu-și găsește în sine însăși propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop specific).

Societatea globală presupune propria sa finalitate, ceea ce face ca societatea politică să fie una care găsește în ea însăși rațiunea de a fi, constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le promovează. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. Departe de a fi pus în situația de a depinde de alte valori, el devine o valoare în sine. În societatea politică obiectivul este binele sau interesul general. Din concept instrumental politicul devine unul existențial.

Considerată fie ca regim politic, fie principiu de guvernare sau formă de comportament democrația a constituit și constituie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guvernanți-guvernați și a evaluarării eficienței acțiunii politice.

Judecățile de valoare negativă au dominat vreme îndelungată reflecția asupra democrației, căci forjarea unui spațiu public în care noi categorii sociale își făceau simțită prezența nu găsea încă un ecou favorabil în filosofia și gândirea politică. Platon a criticat acid incompetența cetățenilor asupra problemelgrup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoare autentică este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altă parte nu există grup care să-și fie sieși suficient (a cărui singură rațiune să fie cea de a exista pentru sine). Activitatea politică este instrumentabilă, ea nu-și găsește în sine însăși propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop specific).

Societatea globală presupune propria sa finalitate, ceea ce face ca societatea politică să fie una care găsește în ea însăși rațiunea de a fi, constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le promovează. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. Departe de a fi pus în situația de a depinde de alte valori, el devine o valoare în sine. În societatea politică obiectivul este binele sau interesul general. Din concept instrumental politicul devine unul existențial.

Considerată fie ca regim politic, fie principiu de guvernare sau formă de comportament democrația a constituit și constituie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guvernanți-guvernați și a evaluarării eficienței acțiunii politice.

Judecățile de valoare negativă au dominat vreme îndelungată reflecția asupra democrației, căci forjarea unui spațiu public în care noi categorii sociale își făceau simțită prezența nu găsea încă un ecou favorabil în filosofia și gândirea politică. Platon a criticat acid incompetența cetățenilor asupra problemelor dezbătute și a acuzat înclinația acestora de a lua decizii sub influența demagogilor. Pentru Aristotel democrația era forma coruptă a unui regim armonios pe care el îl numea politeia (republică am spune astăzi). Ceea ce în ochii lui Aristotel condamna democrația ateniană era faptul că aceasta reprezenta guvernământul celor săraci exercitat contra celor bogați, pe câtă vreme politeia ar fi vizat utilitatea comună fără să pună în discuție structura socială. Disputa filosofică se suprapune însă uneia politice care își întinde efectele până astăzi. Ea privește relația dintre spațiul privat și cel public, dintre eficiența bazată pe profesionalizare și participarea și controlul cetățenilor asupra deciziilor.

Dacă astăzi problema clasificării regimurilor beneficiază de o judecată favorabilă, este datorită capacității regimului democratic de a oferi bunuri politice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu toate acestea, critica democrației sau a democratismului societăților occidentale nu a încetat. Argumentele împotriva democrației nu s-au schimbat radical în două mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momen-afectează participarea reală a poporului la putere sunt doar câteva din formulele ce pun în discuție democrația contemporană.

Rezultând din intersecția a două tendințe – presiunea majorității pentru o mai mare participare politică și acțiunile guvernanților de a limita această presiune – democrația modernă este consecința unor fenomene specifice. Uneori democrația a fost mai degrabă produsul unor accidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ai libertăților democratice independent, sau chiar împotriva voinței lor. Alteori democrația reprezentativă a fost rezultatul unor schimbări politice ce nu au implicat majoritatea. În multe cazuri poporul a fost nu doar absent, ci chiar s-a împotrivit democrației, care uneori lua forma unui adevărat despotism fie din orientarea revoluției burgheze (a cărei componentă urbană intra în contradicție cu caracterul preponderent rural al societății), fie în virtutea neîncrederii în discernământul poporului (vizibil în conceperea sistemului electoral ca o formă de limitare a influenței majorității).

Nostalgia autorității a făcut parte din istoria democrațiilor occidentale. Faptele istorice dovedesc că uneori guvernații au stat la baza regimurilor autoritare. Analiza tentațiilor autoritare apărute la nivelul majorității relevă atât dificultățile cât și soluțiile crizei sistemului democratic. Caracterul de compromis al democrației îi oferă posibilitatea de a depăși situațiile problematice. Dar izolată de societate, redusă doar la componenta sa instituțională construcția democratică poate fi periclitată. Forța democrației constă în capacitatea sa de a oferi o bază legitimă regimului, de a depăși cadrul strict parlamentar, de a crea condițiile participării cetățenilor la luarea deciziilor și de a produce bunuri politice concrete în funcție de care binefacerile ei să poată fi evaluate.

Când ne raportăm la un spațiu în care credințe, convingeri sau ideologii se înfruntă, politicul își dovedește caracteristicile de concept neutru perfect, insensibil la influențele conjuncturii și fluctuațiile istoriei. Rolul politicului este acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poate soluționa. Cum o societate fără probleme nu este o decât o societate stagnantă, politicul imprimă prin funcțiile sale un caracter dinamic colectivității. Caracteristica politicului constă în instrumentul folosit în rezolvarea problemei. Politizarea problemelor le modifică natura prin includerea puterii în datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesea rolul de a obișnui societatea cu problemele recurgând la o serie de procedee adaptate situației concrete precum compromisul, consensul, contractul sau dictatul. Astfel, suplu dar permanent, politicul se regăsește în toate mișcările sociale integrând noile forțe într-o formă de ordine mereu instabilă, dar nu mai puțin prezentă. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul să nu fie asimilat unor structuri instituționale chiar dacă se manifestă prin intermediul acestora. Prin politic grupul se încadrează în spațiul public iar societatea ia într-un fel act de existența sa ca realitate autonomă. Spațiu al contradicțiilor și convergențelor reglate prin instituții, politicul reprezintă fațeta stabilă a fenomenului guvernării exprimând căutarea echilibrului, a ordinii necesare vieții sociale.

Politica este activitatea desfășurată fie de guvernanți, fie de un alt grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influența deciziile conducătorilor. Faptul că partea practică a acestei activități presupune o paletă foarte largă de procedee, unele mai puțin sau deloc compatibile cu morala dominantă, face ca politica să aibă în societățile contemporane un sens peiorativ.

Definind puterea și prerogativele acesteia, politica este atât o funcție socială, câtă vreme se raportează la colectivitate, cât și o funcție necesară prin care grupul controlează tendințele centrifuge sau anarhice ale membrilor. Exersând aceste funcții politica devine creatoare de valori. Astfel că principala funcție a politicii privește realizarea binelui social.

Societatea politică își definește rațiunea de a fi, devenind fundamentul valorilor pe care le promovează. Și cum asigurarea condițiilor unei existențe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, politica se construiește astfel încât din concept instrumental se transformă într-unul existențial. Astfel politica constituie acea activitate socială care asigură, prin forță fondată în general pe drept, securitatea exterioară și convergențele interne într-o unitate politică particulară, fiind garantul ordinii în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea și divergențele de opinii și interese. Dacă politicul relevă esența, politica pare a indica contingentul, fiind considerată ca spațiul confruntărilor pentru ocuparea pozițiilor de putere. Noțiuni corelative, politicul și politica se presupun: politicul nu poate ignora contingentul, fără a rămâne doar în sfera teoretizărilor morale sau filosofice, dar pierzând caracterul practic ce îl particularizează, pe câtă vreme politica considerată doar lupta pentru ocuparea sau menținerea pozițiilor de putere eșuează într-o perspectivă conflictuală și rigidă câtă vreme nu se coordonează cu o viziune strategică ce nu poate ignora principiile și reflecția asupra societății.

Tendința general-umană de a modela realitatea prin cunoaștere găsește în politică un domeniu propice acțiunii. Deși aparent profund ancorat în prezent și preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozitarul unor valori pe care prin acțiunea sa le operaționalizează. Departe de a fi obiectiv, omul politic propune un adevăr, adevărul său și al grupului cu care se identifică. De aceea demersul prescriptiv este riscant datorită tendinței de cunoaștere imediată ce corespunde exigențelor impuse de aspectele concrete ale problemelor. Ca demers explicativ cu valențe prospective ideea conspirației pleacă, dealtfel, de la presupoziția existenței unui adevăr evident și absolut. Relevând tendința politicii de a exprima prejudecăți, de a oferi răspunsuri parțiale sau soluții eronate conștientizarea predispoziției spre explicațiile de tip conspirațional dezvăluie locul toleranței ca antidot antiautoritar în același timp politic și epistemologic. Tocmai de aceea cetățenii oricărui stat democratic (ca să nu mai vorbim de statele autoritare și totalitare) manifestă neîncredere față de puterea politică cu atât mai mult cu cât între declarațiile guvernanților sau discursurile pretendenților la putere și realitate există un decalaj ușor decelabil. Interesul pentru analiza raportului dintre discursul politic și realitate a constituit un permanent subiect de reflecție.

Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice sunt rezultatele unor multitudini de factori a căror variație în spațiu și timp le explică diversitatea. Politica este sfera organizării și a conducerii unei comunități. Încă de la Platon, apare această intrepretare, ce conduce la alte două întrebări: cum trebuie organizată viața publică (comunitară) și cine trebuie să conducă? În Evul Mediu, domină o viziune monarhistă fondată pe gândirea creștină. Monarhul (regele) trebuie să conducă (guverneze) țara tot așa cum Dumnezeu conduce (guvernează) lumea. Apar acum noțiunile de autoritate (deținere a puterii, drept de a decide, de a conduce) și suveranitate (calitatea de a fi stăpân, și nu stăpânit, de a domina, și nu de a fi dominat). Ele sunt de origine religioasă și conform lui Carl Schmitt: „regele are autoritatea pe pamânt, așa cum Dumnezeu o are în cer (monarhul este, de altfel, privit ca „trimis“ al lui Dumnezeu pe pamânt) și el este suveran în țară tot așa cum este Dumnezeu în lume“.

În Evul Mediu târziu, apare întrebarea esențială: autoritatea (puterea) este nelimitată sau limitată? Autoritatea are anumite drepturi (de decizie, de a stăpâni și guverna) dar nu orice drept. Apare astfel problema centrală a limitelor puterii sau autorității. Ce are dreptul de a face și ce nu are dreptul de a face autoritatea? În Anglia, încă din secolul al XIII-lea, nobilimea silește pe rege să admită limitarea puterii sale (prin actul Magna Charta Libertatum). Câteva secole mai târziu apare ideea constituționalismului: puterea este limitată printr-o lege (normă sau regulă) fundamentală, Constituția, iar monarhia trebuie să fie constituțională (să respecte Constituția – regele însuși trebuie să accepte prevederile constituționale).

Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă, se întărește convingerea că suveranitatea aparține de drept nu regelui sau unei aristocrații (unei elite), ci majorității sau, în general, națiunii. „Voința generală“ este suverană (Rousseau), poporul este suveran; autoritatea este delegată să conducă doar în numele acestei voințe generale suverane. Conducătorii sunt, deci, aleși pentru a conduce în numele poporului; ei primesc doar o delegație temporară de a guverna în numele și în interesul maselor (a majorității). Dacă încalcă acest mandat (prin comiterea unui abuz de putere), ei își pierd legitimitatea.

De aici, ar rezulta că natura puterii este aceea de emanație a unei voințe colective, de instrument (simplu mijloc) al Binelui general: ea ar consta în capacitatea de organizare și conducere în vederea atingerii Binelui general. O variantă a teoriei că politica este activitatea prin care grupurile își promovează interesele este teoria marxistă a luptei de clasă, care susține că viața politică nu reprezintă altceva decât permanentul conflict între clase sociale cu interese opuse. Conform acestei viziuni, dușmănia dintre clase este inevitabilă, dat fiind faptul că există întotdeauna o clasă expoatatoare și una (sau mai multe) exploatate.

Un răspuns simplu la întrebarea „Ce este actul politic?“ ar putea fi următorul: actul politic este un efort de rezolvare a problemelor politice. Ce este însă o problemă politică? Nu orice problemă de interes public are caracter politic. De aceea, s-a afirmat că politica vizează numai activitatea de rezolvare a unor probleme inițial insolubile (care nu au o soluție unanim acceptată, tocmai pentru că interese de grup diferite pledează pentru soluții diferite, mutual incompatibile).

Un alt element de dificultate tipic politicii este legat de principii. Absența principiilor conduce la decizii arbitrare, părtinire, nedreptăți. Dar principialitatea se lovește, în politică, de numeroase dificultăți: 1. Apar permanent probleme noi, pentru care încă nu s-au conceput și aprobat principiile reglementative necesare, 2. Principiile nu sunt decât rareori acceptate unanim, 3. Există dificultăți de aplicare consecventă a principiilor: complexitatea situațiilor politice face deseori necesară exceptarea de la urmarea fidelă a unor principii, 4. Oamenii aderă la mai multe principii ale căror cerințe pot uneori să se contrazică.

Drept urmare, problemele politice a căror rezolvare depinde de aplicarea anumitor principii pot fi greu soluționabile sau chiar insolubile. Ca atare, rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluție la o problemă fără soluție, adică de a realiza (pe căi parlamentare, în cazul democrației), un compromis care să conducă la un acord (fie și temporar, relativ, parțial) asupra intereselor publice prioritare, precum și de a dirija, în consecință, resursele către aceste priorități.

Această viziune este fundamentul vechii idei (de origine conservatoare) după care „politica este arta compromisului“. Dat fiind faptul că există întotdeauna interese diferite, priorități opuse și resurse limitate, că problemele apar ca insolubile, arta politică constă în concilierea acestor interese, găsirea unei anumite soluții (măcar favorabilă majorității sau temporară sau parțială) prin stabilirea priorităților celor mai rezonabile (în lumina acestei diversități de opțiuni) și, în consecință, folosirea optimă a resurselor. Este vorba de o artă deoarece în acestdomeniu nu există algoritmi (metode pur tehnice de stabilire exactă, în timp finit, a priorităților raționale).

O problemă centrală a filozofiei politice este cea a înțelegerii naturii relațiilor politice și a conduitei politice a oamenilor. Ce îi determină pe oameni să se comporte (în viața politică) așa cum se comportă, și să stabilească între ei relațiile pe care le au? Întrebarea poate părea simplă, dar nu este deloc astfel. Cineva poate bănui că pentru a răspunde este de ajuns să îi întrebăm pe autorii unor acte politice. Va fi oare edificator și suficient? Vom primi oare o explicație (cauzală) sau o justificare (niște temeiuri)?

Explicația conduitei este de regulă bazată pe cauze sau legi. Dar ceea ce relatează adesea oamenii despre propria lor conduită nu oferă o explicație, ci doar o justificare. Bunăoară, omul politic își justifică de obicei acțiunea prin preocuparea pentru Binele general, soarta țării, etc., prin atașamentul la anumite valori (norme, principii, idealuri); dar explicația poate fi cu totul diferită (preocuparea pentru satisfacerea anumitor interese de grup, atașamente față de anumite ambiții, dorința de succes, resentimente față de rivali sau adversari politici, chiar față de anumite grupuri sociale) etc.

Au existat în epoca modernă două mari tipuri de interpretări explicative, două mari tipuri de modele pentru relațiile politice: modelul cooperării și cel al conflictului.

De la Machiavelli (oamenii simpli vor să nu fie asupriți, cei puternici vor să-i asuprească – afirma Machiavelli în Principele) și Hobbes (oamenii se dușmănesc, deoarece concurează pentru aceleași bunuri, pe care nu le pot avea toți – spunea Hobbes în Leviathan) apare modelul conflictual al raporturilor interumane. Modelul lui Machiavelli sugerează că natura relațiilor politice este setea de putere, dorința de a domina – de aici conflictul dintre elite (dominante) și mase (dominate). Modelul lui Hobbes arată că natura relațiilor politice este lupta pentru resurse (totdeauna insufuciente) și cum aceasta este joc cu suma nulă (ceea ce câștigă unul, pierde altul: totalul este zero), între oameni există totdeauna conflicte. Modelul lui Marx susținea că grupurile opuse (capitaliștii și muncitorii) au interese opuse, fiind în permanent conflict („istoria este istoria luptelor de clasă“, afirmau Marx și Engels). Modelul cooperării pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toți ceilalți, și, ca atare, nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relații „de schimb“ (nu doar economic) mutual avantajoase.

Indiferent dacă modelul de relații politice pe care îl preferăm este cel conflictual sau cel cooperativ, principiile democrației cer ca opțiunile colective să reflecte interesele și dorințele majorității. Apărătorii democrației moderne și mai ales cei ai votului universal au crezut că aplicarea regulii majorității (a regulii care cere ca decizia finală să reflecte opțiunile majorității) duce la rezolvarea problemelor cooperării și conflictului social.

S-a considerat că, indiferent dacă cetățenii se află în consens sau în disensiune, aplicarea acestei reguli dă o soluție rațională și democratică problemei găsirii căii optime în viața colectivă, în relațiile interumane etc. Și astăzi, multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în sfera relațiilor și a interacțiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice, deoarece regula majorității asigură mereu soluția optimă la problemele interacțiunii sociale. Se crede că majoritatea nu poate greși. Este oare adevărat acest lucru? Analiza diverselor cazuri istorice a arătat că majoritatea poate abuza de autoritatea ei, impunând minorității voința sau opțiunea sa chiar și în cazuri în care constrângerile nu sunt justificate. Majoritatea s-a dovedit deseori intolerantă, impunând minorității religia ei (fanatismul religios), opiniile ei, obiceiurile ei, modul de organizare, etc.

Valoarea informației în spațiul public.

Desemnând două caracteristici relaționate, ceea ce se manifestă în fața tuturor cetățenilor, adresându-li-se și antrenând participarea lor diferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deține cu titlu individual, conceptul public implică o abordare a politicului ca spațiu al raționalității. Chiar dacă prin forme ale sensibilității individuale, cum sunt expresiile artistice, anumite trăiri pot fi transferate din domeniul privat în cel public, în general separația dintre cele două este strictă.

Ca spațiu comun tuturor, domeniul public el reunește dar implică și repoziționarea indivizilor în acest spațiu. Un asemenea demers politic anticipat de greci și romani a avut a se confrunta cu viziunea antipolitică a creștinismului primitiv pentru care comunitatea credincioșilor era o formă de asociere de tip familial. Niciodată nu s-a instaurat între membrii unei familii un domeniu public. Refuzul lumii că un fenomen politic nu este posibil decât dacă admiți că lumea nu durează veșnic. Diferența dintre binele comun așa cum a fost el înțeles de către creștinism (salvarea sufletului) și lumea comună ceea care ne primește încă de la naștere este aceea că lumea rămâne după noi în momentul morții. Ea transcende viața noastră atât în trecut cât și în viitor, a fost acolo înaintea noastră și va supraviețui și după noi. Dar această lume comună nu poate rezista mișcării de du-te-vino a generațiilor decât în măsura în care apare în public. Publicitatea domeniului public clarifică încetul cu încetul ceea ce oamenii riscă să uite de la o generație la alta. De a lungul secolelor oamenii au intrat în domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în comun să devină perene.

Distincția public-privat, forjată de Hannah Arendt în Condiția omului modern, relevă, plecând de la modelul polisului grecesc, importanța, chiar preeminența, spațiului public, în care cetățenii se exprimă în raport cu spațiul privat, considerat ca loc unde se afirmă apartenențele sociale, de la familie la grup sau clasă. Spațiul public este un spațiu al libertății în care determinismele sociale caracteristice spațiului privat sunt înlocuite cu un demers rațional care fondează solidaritatea cetățenilor orientați către realizare binelui comun.

Puterea politică nu poate fi un simplu observator al proceselor sociale și economice. Și dacă administrația publică cucerește piețe, plătește salarii, percepe impozite, sau chiar când încearcă să intervină cât mai puțin, prin acțiunile sau nonacțiunile sale afectează domeniul social sau economic. Intervenția autorităților în spațiul public influențează dinamica raporturilor între bunurile publice și cele private. Oferta substanțială de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri private.

Raportul invers proporțional între public și privat nu este doar o consecință a unor decizii și reglementări tehnice, ci este rezultatul unei abordări profund politice. Chiar dacă ideea tehnocratică a lipsei de alternativă în privința politicilor economice a cucerit din ce în ce mai mulți adepți, valorilor pe care orice politică sectorială le presupune, implică suportul politicului. Existența unui nucleu dur de tehnici care se impune decidenților lasă acestora un spațiu suficient de manevră.

Autoritățile publice au la îndemână mijloace pentru a acționa asupra economiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilor nu poate neglija orientările valorice dominante. Relația biunivocă dintre guvernanți și guvernați imprimă actului guvernării cel puțin în parte direcția pe care grupurile influente din societate o sprijină. Dispersată în ministere, departamente, consilii județene, consilii locale, consilii de administrație, autoritatea publică se dezvăluie sub forma unor centre de decizie, cu mai multă sau mai puțină autonomie, care negociază permanent cu grupurile de interese și de presiune (asociații patronale, sindicate, organisme internaționale, sau alte tipuri de asociere ce practică lobby) politicile – seturi de reglementări și acțiuni – considerate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printr-o simplificare la un singur actor . statul . aceste centre pot fi, funcție de caracteristicile regimului politic și ale dinamicii instituționale, mai mult sau mai puțin coordonate. Această structură multiformă a centrelor de putere limitează libertatea de mișcare a statului.

Discursul care acuză de inconsistență, superficialitatea sau neprofesionalismul acțiunile politice propunând ca alternativă o abordare realistă (tehnică) a situației economice și sociale este tot un discurs politic.

Stabilirea priorităților rămâne resortul politicii, iar tipul de decizie nu poate fi extras din mediul la care urmează să se aplice. Doar spațiul politic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea necesar ă transformării lor în acțiuni reale și eficiente. Iar în spațiul public instituțiile politice dețin rolul de reglatoare ale mecanismelor guvernării.

Comunicarea în masă, comunicare publică.

Comunicarea poate avea diverse chipuri, de la o discuție confidențialaă sau o consfaătuire în procesul de muncă și până la un program de Euroviziune pentru milioane de telespectatori. În limba de toate zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se lovește de probleme speciale; sensul se confundă cu „a aduce la cunoștință“ sau „a informa“. Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ unde, în general, sunt menționate trei semnificații, parțial suprapuse, ale cuvântului comunicare: a) înștiințare, aducere la cunoștință; b) contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; c) prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații spirituale.

Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor.

Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

informație informație

emițător —————— 2. canal —————— 3. receptor

Procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emițător (sau emitent), unul sau mai mulți receptori potențiali. Esența procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un participant la celălalt. În mod frecvent, circulația are loc în dublu sens, e bidirecțională. Acesta este, bunăoară, cazul dialogului, al unei discuții dintre două persoane care, alternativ, joacă rolul de emițător (vorbitor) și receptor (ascultător). Alteori, circulația informației poate avea loc în sens unic. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Chiar dacă într-un ziar se publică „scrisorile primite la redacție“ iar la radioteleviziune se primesc reacțiile ascultătorilor sau ale spectatorilor, mass-media sunt predominant sisteme unidirecționale de comunicare.

În sens larg, comunicarea umană poate fi definită drept procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen definesc comunicarea „un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte“.

Din perspectiva comunicării, cuvintele sunt presupuse a purta înțelesuri, imagine înșelătoare, întrucât vorbele nu își conțin sensurile, acestea neexistând decât în mintea celor care le utilizează. Cuvântul rostit nu e nimic altceva decât un semnal care, odată ajuns la un receptor, poate sau nu să creeze în mintea acestuia un înțeles, strict condiționat însă de cunoașterea unui cod anume, în absența căruia comunicarea este imposibilă.

Demn de notat este faptul că românii nu au reținut decât înțelesul cultural, ecleziastic, al latinescului communicare, moștenit sub forma cuminecare. Preluarea recentă, pe cale savantă, și a sensului laic al cuvântului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la apariția unui dublet etimologic bogat în semnificații. Cele două cuvinte surori dau seamă împreună de ambivalența procesului de comunicare, evidențiindu-i dubla dimensiune, comunitară și sacră. Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile „orizontale“ dintre oameni, dar angajează și aspirațiile lor „verticale“, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității: „Fiind o realitate fundamentală a vieții umane, comunicarea este și elementul central ala culturii, întrucât aceasta este alcătuită dintr-un ansalmblu de limbaje și sisteme de semen. Comunicarea va fi cercetată din perspective multiple: antropologice, istorie, sociologice, tehnice, simbolice, psihologice, etc.“

Dar există oare o teorie a comunicării? Parcurgerea literaturii de specialitate ne oferă, din acest punct de vedere, un spectacol întrucâtva derutant. Nu de puține ori, sintagma este pusă la plural, vorbindu-se în paralel, de teoria comunicării și de teoriile comunicării. Contradicția e numai aparentă. Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemnează realități diferite, în funcție de accepțiunea pe care o dăm termenului regent.

Aspectul cel mai spinos al comunicării rezidă tocmai în contradicția dintre nevoia interlocutorilor de a-și transmite mesaje și imposibilitatea practică în care se află ei de a emite și recepționa altceva decât semnale. Codificarea se dovedește astfel o activitate indispensabilă, iar TRANSMIȚĂTORUL care o efectuează — un participant de neînlăturat la procesul comunicării.

Conceptul de SURSĂ reclamă și el unele clarificări. Există numeroase situații în care emițătorul nu face decât să repete cuvintele unei terțe persoane (cazul recitatorului, dar și al oricărui ins care e pus ori dorește să reproducă replicile altcuiva). Un comunicator nu este și enunțătorul mesajului pe care îl difuzează.

La rândul său, TRANSMIȚĂTORUL poate fi și el multiplu, dar în cu totul alt sens decât sursa. O condiție sine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonoră e posibilă numai dacă mediul fizic interpus între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. Aflați în vidul cosmic, doi astronauți vor fi obligați să renunțe la cuvântul rostit în favoarea, de exemplu, a limbajului gestual. Întunericul va anula însă și această posibilitate, noile semnale dovedindu-se incapabile să străbată spațiul ce-i desparte pe cei doi interlocutori. Comunicarea va putea fi restabilită prin alegerea undelor electromagnetice ca vehicul al informației, dar de această dată recurgerea la un singur transmițător nu va mai fi suficientă. Cum ființa umană nu dispune de mijloacele naturale necesare pentru a-și traduce direct gândurile în unde hertziene, codificarea va avea de parcurs două etape. Cea dintâi va consta în transpunerea în cuvinte a intențiilor emițătorului, operațiune pe care, în calitate de prim transmițător, o poate efectua el însuși, pe când cea de a doua va trebui să o încredințeze unui sistem electronic specializat în traducerea discursului sonor într-unul electromagnetic, dispozitivul cu pricina jucând rolul unui transmițător secund, la fel de indispensabil, în cazul în speță, ca și cel dintâi. Similar, o persoană care vorbește la telefon operează o primă codificare a mesajului sub formă acustică, urmând ca microfonul aparatului să asocieze cuvintelor pronunțate de emițător semnale electrice convenționale, apte să străbată conductorul metalic ce constituie canalul de comunicare utilizat.

În funcție de numărul participanților și tipul de relație dintre ei, există cinci tipuri de comunicare, și anume:

1. Comunicarea intrapersonală, în care emițătorul și receptorul sunt indiscernabili. Deși nu presupune existența unor comunicatori distincți, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înșine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care își află locul chiar și falsificarea informației în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la situația, destul de frecvent întâlnită, a oamenilor care se mint sau amăgesc pe ei înșiși).

2. Comunicarea interpersonală presupune strict doi participanți și ocupă un loc aparte în ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea, calitatea de a influența opiniile, atitudinile sau credințele oamenilor. Nu întâmplător noile religii sunt difuzate cu precădere „de la om la om“, căci nimic nu te convinge mai ușor decât discursul ce-ți e destinat în exclusivitate.

Obiectivele comunicării interpersonale sunt:

— autocunoașterea

— descoperirea lumii exterioare

— stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane.

În fine, o alta este nevoia de afecțiune. Unii oameni sunt calzi și prietenoși în toate relațiile lor, chiar și în cele cu totul pasagere. Ei așteaptă un comportament asemănător și din partea celorlalți, deoarece nevoia lor de afecțiune e mai mare decât a altora. Când această nevoie e mai estompată, avem de-a face cu persoane care preferă să-și țină semenii la distanță, evitând intimitatea, ceea ce poate să le creeze renumele de oameni încrezuți, orgolioși sau snobi. O atare atitudine provoacă interlocutorului o stare de disconfort, care îngreunează considerabil comunicarea. O anumită deschidere afectivă se dovedește, astfel, necesară bunei desfășurări a unui dialog autentic, fără ca aceasta să însemne că nu putem să comunicăm cu succes decât cu parteneri pe care-i iubim.

Oricum, chiar și din simpla enumerare a nevoilor interpersonale, se desprinde ideea că interacțiunea noastră cu semenii nu e dictată numai de interese cognitive, ci și de trebuințe sufletești. Dacă petrecem adesea ore bune în compania prietenilor nu o facem, în general, pentru a culege sau a le difuza informații, ci pentru a ne simți bine împreună, a face schimb de valori afective și, eventual, a ne recunoaște în ei, ceea ce ne procură o mulțumire aparte, în măsura în care ne validează pe noi înșine. Constatarea că mai există și alte ființe care gândesc și simt ca noi, au gusturi, preferințe și aspirații asemănătoare constituie un argument în favoarea justeții concepțiilor și atitudinilor noastre. Și cum prietenii proprii sunt, indiscutabil, persoane cu calități deosebite (altminteri nu ne-ar fi prieteni!), legitimarea care ne vine pe această cale e cu atât mai prețioasă.

— ajutorarea semenilor reprezintă motivația și obiectivul unei clase bogate de comunicări interpersonale;

— jocul și distincția implică și ele o comunicare interpersonală. Aparent marginal și frivol, jocul ocupă în viața omului și a omenirii un loc mult mai important decât consimte să-i acorde opinia comună.

3. Comunicarea de grup e o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune, de astă dată, mai mult de doi participanți. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise „mici“, cu cel mult zece participanți, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu e grevată de nici un fel de îngrădiri. Când numărul membrilor crește (mult) peste această valoare, grupul are tendința să se fragmenteze în subgrupuri („bisericuțe“), care, deși rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare dintre participanți.

4. Comunicarea publică implică prezența unui emițător unic și a unei multitudini de receptori. Nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o atenție comparabilă cu cea acordată acesteia. Disciplina mai mult decât bimilenară, retorica, socotită deopotrivă știință și artă (era una dintre cele șapte „arte liberale“ ale învățământului universitar medieval, alături de gramatică, dialectică, aritmetică, geometrie, astronomie și muzică), își propunea tocmai să stabilească principiile și regulile comunicării publice eficiente din perspectiva a ceea ce astăzi teoreticienii numesc „teoria țintei“. Termenul desemnează una (cronologic prima) dintre concepțiile care au dominat succesiv demersul teoretic al științelor comunicării.

5. Comunicarea de masă presupune prezența obligatorie a unui producător instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuți. Deși îmbracă forme dintre cele mai variate (producție de carte, presă scrisă, transmisii de radio și televiziune) acest tip de comunicare se caracterizează în toate cazurile printr-o slabă prezență a feed-back-ului, incomplet și mult întârziat comparativ cu cel din domeniile comunicării interpersonale sau publice.

Prin „comunicare“ înțelegem orice transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor. „În sens larg, comunicarea umană poate fi definită drept procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. În literatura de specialitate definițiile sunt numeroase și diferite. Dicționarul enciclopedic (vol. I) oferă termenului comunicare o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

înștiințare, știre, veste;

aducere la cunoștiința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării;

prezentare într-un cerc de specialiști a unei lucrări științifice;

mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.“

Dar cuvintele nu sunt suficiente. Mai există gesturile, postura, mimica ș.a.m.d. Pe scurt, comunicarea nonverbală. Comunicarea poate fi „verbală“, când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris), sau „nonverbală“, când nu folosim acest limbaj. Ce presupune acest lucru? „Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare. „Emițătorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o semnificație care este „codificată“ (tradusă într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului) de către emițător și „decodificată“ (re-tradusă) de către receptor.“

În viață, în societate, în istorie, cuvântul rostit acționează puternic, forează adânc în sinea ascultătorului, posedă un magnetism, generator nu o dată de efecte hipnotice. În limba de toate zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se lovește de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoștință“ sau la „a informa“. Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ unde, în general, sunt menționate trei semnificații, parțial suprapuse, ale cuvântului „comunicare“: comunicare = 1. însușire, aducere la cunoștință; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relațiile spirituale. Simplitatea aparentă nu elimină însă necesitatea de a defini mai exact semnificațiile științifice ale termenului „comunicare“. Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor.

Cine spune „comunicare“ se referă, de fapt, la „informație“. Cele două concepte sunt atât de înrudite, încât nici o considerație asupra „comunicării“ nu poate fi deplină fără o explicitare a „informației“. În știința comunicării, „informația“ în general e „ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile“. Cu alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri. Comunicarea poate avea diverse chipuri, de la o discuție confidențială sau o consfătuire în procesul de muncă și până la un program de Euroviziune pentru milioane de telespectatori. O scrisoare, un ziar, radioul, o broșură, un bilet, fiecare este în felul său comunicare, în înțelesul de transmitere de informație. Deosebirile dintre toate aceste forme de comunicare sunt, fără îndoială, foarte mari. Deosebirile țin, printre altele, de suportul informației (hârtie, unde etc.) și de numărul celor implicați în procesul de comunicare (doi, puțini, mulți sau o masă de oameni). Când publicul receptor este format dintr-un mare grup de oameni, ne grăbim să vorbim despre „comunicare în masă“.

Ziarele, posturile de radio și televiziune, periodicele sunt, deopotrivă, „mass-media“. Termenii „comunicare în masă“ și „mass-media“ sunt atât de încetățeniți în limbajul nostru, încât par să ne scutească de orice reflecție suplimentară asupra semnificației lor. Există însă o întrebare-cheie: ce modificări comportă procesul de comunicare pentru a deveni comunicare în masă? În termeni uzuali, comunicarea în masă este „comunicare ce ajunge la dispoziția maselor, comunicare orientată spre mase“. Ceea ce, să recunoaștem, nu spune prea mult, atâta timp cât nu este clar ce înseamnă „mase“: „Limbajul face posibilă comunicarea dintre oameni. Spiritul uman evoluează. Iar discursul, textul, nu este decât una din manifestările posibile ale spiritului individual aflat în comunicare cu ceilalți.“

Comunicarea în masă se deosebește de alte variante de comunicare prin faptul că face uz de mijloace tehnice de comunicare relativ avansate. Aceste mijloace — cum sunt radioul și televiziunea — răspund cerinței ca mulți receptori să poată participa sincron la actul de comunicare. Comunicarea în masă este orice formă de comunicare în care mesajele — având un caracter public (deci fără restricții sau delimitări personale privind receptarea) și folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media) — se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect (căci partenerii comunicării sunt distanțați în spațiu sau timp) și unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emițător și receptor). În lumea mediatică se vorbește despre „mass-media“ sau despre „comunicare în masă“. În afara ei, se vorbește despre „disponibilizarea informației“ și despre „asistență informațională“.

Piața comunicării este uneori exclusiv o piață informațională, alteori fiind exclusiv o piață a interesului. Dar de cele mai multe ori avem de a face cu o combinație între cele două. Diagnosticul într-o situație concretă (care dintre cele două subdiviziuni are un caracter dominant) se poate stabili pe baza criteriului de finanțare (cine suportă cheltuielile de comunicare: cel care oferă sau cel care preia informația?). În cazul în care costurile sunt exclusiv suportate de cel care oferă informația, este vorba în principal de o piață a interesului: „De fapt, mediocritatea rodește acolo unde se află sărăcie sufletească și puținătate spirituală.“

Numeroase studii despre societatea informațională atrag atenția asupra creșterii, neașteptat de mari, a fluxului informațional. Se ajunge la o suprasolicitare a capacităților de prelucrare informațională pe care publicul le are. Oferta de informație audiovizuală a cunoscut o dezvoltare impetuoasă. Sfârșitul este greu de imaginat, dar evoluția audiovizualului a permis deja publicului să fie tot mai puțin dependent de orarul posturilor de televiziune. În ansamblul audiovizualului, datorită televiziunii, consumul a crescut, dar creșterea consumului a rămas în urma ofertei. Același lucru se întâmplă și cu mass-media: posturile de televiziune se înmulțesc mai repede decât știrile. În lipsa știrilor, programul de televiziune este inundat de seriale și alte emisiuni distractive, indiferent de voința sau dorința publicului. Dacă este adevărat că liberul acces la informație este esențial pentru democrație, la fel de adevărat este că tehnologia informațională modernă limitează acest acces, fapt care nu rămâne fără efecte de ordin politic: „Dramaturgia atroce a conflictelor interetnice este transformată în spectacol mediatic, cu posibilitatea de a vectoriza mesajele în favoarea unei părți, culpabilizând și satanizând partea adversă.(…) Războiul informațional este azi o armă redutabilă, de o eficacitate fără egal față de mijloacele clasice de diversiune.“

Trăim într-o societate în continuă mișcare. Câteodată este greu să conștientizezi importanța unei anumite schimbări. Pătrunderea ziarului, a radioului și a televizorului în casa cetățeanului de rând reprezintă o transformare tehnologică care are pentru oamenii obișnuiți o semnificație mai mare decât realizările cele mai importante de la frontierele științei. Cu sateliți și cu navete brăzdând spațiul, am putea pierde din vedere faptul că aceste realizări sunt prea departe de activitățile zilnice de rutină ale majorității dintre noi.

Totuși, televizorul este un dispozitiv tehnologic care are un impact direct și imediat. Copiii din societatea americană petrec, în medie, mai mult timp în fața televizorului decât în școli! Astfel, televizorul și celelalte mass-media reprezintă inovații în jurul cărora ființele umane își organizează viețile conform unor tipare diferite de cele pe care evoluția omenirii le-a cunoscut până acum: „Sistemul mass media are un excepțional potențial educativ și formativ. Dar utilizarea acestui potențial depinde de o serie de factori de ordin politic, economic, social.“

Diversele mijloace de comunicare au fost contestate pentru: (1) pervertirea valorilor culturale ale publicului, (2) stimularea creșterii ratei delincvenței, (3) contribuția la degradarea morală generală, (4) dirijarea maselor către superficialitatea politică și (5) descurajarea creativității. Aceasta este o listă acuzatoare, și dacă aparatele aparent inofensive din sufrageriile noastre au într-adevăr astfel de influențe monstruoase, bineînțeles că ele ar trebui să fie privite cu neliniște. Problema e că partizanii punctelor de vedere opuse afirmă că ziarele, radiourile, televizoarele și celelalte nu sunt mijloace perfide care instigă la rău, ci sunt de fapt servitorii noștri credincioși sau chiar salvatorii noștri prin aceea că: (1) demască păcatul și corupția, (2) acționează ca gardieni ai prețioasei noastre libertăți de exprimare, (3) aduc cel puțin un anumit grad de cultură pentru milioane de oameni, (4) asigură o distracție zilnică nedăunătoare pentru masele de muncitori obosiți, (5) ne informează despre evenimentele care au loc în lume și (6) ridică standardul nostru de viață, deoarece, datorită insistenței lor neobosite, cumpărăm și consumăm produse stimulând astfel instituția economică.

Prima componentă semnificativă a sistemului social al comunicării de masă este publicul. Aceasta este o componentă foarte complexă. Publicul este stratificat, diferențiat și presupune anumite relații de interdependență; aceste aspecte sunt studiate de sociologi de ani de zile. Relația dintre public și distribuitori pare la început a fi o legătură unilaterală. Distribuitorul asigură conținutul divertismentului (și adesea publicitatea), dar publicul oferă prea puțin în schimb, într-un sens direct. Cu toate acestea, publicul oferă atenția sa. De fapt, distribuitorii încearcă să solicite atenția publicului. În cazul mijloacelor de comunicare susținute prin reclamă, această „marfă“ este distribuită direct susținătorilor lor financiari sau sponsorului. În plus, publicul furnizează informații componentei de cercetare, iar acestea sunt furnizate indirect distribuitorilor sub forma feedback-ului, astfel încât aceștia sunt în măsură să evalueze gradul de atenție pe care o primesc.

Agențiile de publicitate sunt cele care fac legătura dintre sponsor, distribuitor, producător și organizațiile de cercetare. Fiind susținută financiar în primul rând de către sponsor, această componentă furnizează (în schimb) anumite idei și servicii. În general, furnizează distribuitorului mesaje publicitare. Această componentă poate avea de asemenea legături cu componenta de cercetare.

Din păcate, conținutul de divertisment care pare să capteze atenția celui mai mare număr de spectatori este conținutul cel mai senzațional și de prost gust care constituie o mare parte a culturii noastre de masă. De vreme ce scopul principal al sistemului mass-media este profitul economic, scenele cu violență și sex sau orice alt conținut care atrage și menține atenția sunt tipuri de conținut funcțional, în sensul că, deși poate fi de prost gust, el mărește la maxim numărul membrilor publicului expuși la publicitate. În general, cu cât publicul e mai mare, cu atât mai mare este prețul pe care producătorul și distribuitorul îl pot solicita pentru publicitate. De exemplu, reclamele la orele de vârf, la televiziune, costă mult mai mult decât cele difuzate la ore cu audiență relativ mai scăzută, cum ar fi orele matinale.

Mulți critici sunt scandalizați de dependența mass-media de publicitate. Acest punct de vedere nu este dificil de înțeles. Pentru o persoană cu gusturi rafinate, multe lucruri sunt deplorabile și chiar dezgustătoare în ceea ce privește publicitatea. Oricine și-a ridicat privirea de la cină în timpul știrilor de seară pentru a vedea reclame antrenante preamărind virtuțile preparatelor pentru hemoroizi, constipație, diaree, mirosuri de sub braț, respirație urât mirositoare și alte suferințe omenești dezagreabile va avea cu siguranță o astfel de reacție. Acestea sunt costurile în cazul unui sistem mass-media finanțat în principal de publicitate. Pe de altă parte, beneficiile unui astfel de sistem trebuie cântărite din perspectiva alternativelor. Există o altă posibilitate de a finanța un sistem de comunicare de masă? Controlul exercitat de guvern ar fi inacceptabil într-o societate democratică. Dependența de filantropie ar genera un sistem foarte limitat. Plata aleatorie — ca în cazul canalelor de filme de la televiziunea prin cablu — ar produce un sistem de elită cu un conținut ce se adresează celor bogați.

Cu toate acestea, conținutul de prost gust se vinde — și se vinde la scară mare. Astfel, acesta a devenit elementul-cheie în sistemul social al mijloacelor de comunicare în masă. El asigură omogenitatea întregului complex, menținând stabilitatea financiară a sistemului. Timp de un secol, s-a criticat și accentul pe care ziarele îl pun pe știrile despre infracțiuni, totuși nu s-a înregistrat nici o modificare evidentă în acest sens. Aceste seriale s-au dovedit a fi destul de populare în rândul telespectatorilor, atât de populare, de fapt, încât telenovelele se difuzează acum seara la ore de maximă audiență. Cercetările asupra conținutului violent în programele de televiziune atestă că acesta a devenit din ce în ce mai puțin violent în urma divreselor investigații asupra efectelor violenței la televizor sau a campaniilor făcute de asociațiile de voluntari.

„Extinderea sistemului mass media și a noilor tehnologii ale informației și comunicării a pus fața indivizilor și a societății probleme noi.“ Când se descoperă o nouă formulă pentru captarea atenției și influențarea deciziilor de cumpărare a oricărui segment cuprinzător de public, aceasta va fi abandonată (dacă va fi cazul) de către mass-media numai după multe ezitări. Meciul difuzat, filmul de război, comicul faimos, comedia de situație familială, thriller-ul, intriga polițistă, aventurile agentului secret, procesul în instanță — toate încep să se numere printre formulele cărora li se acordă timp de emisie, cum ar fi melodramele, benzile comice desenate, povestirile ce conțin sex și crimă, pagina de sport și denunțarea corupției în funcțiile înalte ca metode de captare a atenției, metode care stimulează interesul consumatorului pentru mesajul publicitar.

În comunicarea de masă, audiența este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiți în plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural, aflați în imposibilitatea de a comunica între ei sau cu persoanele care au produs mesajele respective. Acești oameni consumă un produs mass-media în urma unei decizii liber asumate: în timpul lor liber ei ar putea, la fel de bine, să se plimbe, să discute cu cineva, să facă anumite cumpărături, să se dedice unui hobby, să viziteze un obiectiv oarecare etc. Deoarece publicul are la dispoziția sa numeroase alte opțiuni pentru relaxare, comunicatorii din mass-media sunt în permanență preocupați de trezirea și menținerea interesului acestor grupuri eterogene de oameni, deosebit de numeroase și de diferite din punct de vedere economic, social, cultural, religios și chiar lingvistic. De aceea, mesajele transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puțin specializate), atrăgătoare, intime, mereu inedite.

În comunicarea de masă nu se pot realiza două procese de interacțiune specifice formelor de comunicare interpersonală: aceea dintre emițător și receptor și aceea dintre receptori între ei. Comunicarea este unidirecțională, emițătorul (organizațiile mass-media) dominând și chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor; răspunsul receptorilor este slab, tardiv (în raport cu momentul difuzării materialelor), fără puterea de a schimba traseul ori conținutul comunicării.

Astfel, în sistemul mass-media, două forme de non-comunicare afectează comportamentul receptorilor:

a) receptorii nu pot comunica direct cu emițătorii: cititorul unui ziar nu are cum să influențeze scrierea articolelor și nici nu poate da o replică imediată jurnaliștilor care le-au produs; în aceeași situație se află și ascultătorul unei emisiuni radio sau privitorul unui program de televiziune.

b) receptorii mesajelor mass-media nu sunt legați între ei printr-un sistem de comunicare complex: la nivelul unor audiențe de mii, sute de mii de oameni este evident că posibilitățile de interacțiune sunt cvasi-nule. La scara unor micro-grupuri (familie, prieteni, vecinătate, cluburi) pot exista, în cazul unui consum comunitar, forme de dialog prin care conținuturile receptate sunt comentate, interpretate, asumate sau negate.

Datorită transmisiei directe, canalul audiovizual poate transforma publicul în participant și martor la un eveniment sau fapt petrecut în acea clipă în localitatea de reședință a telespectatorului, pe alt continent sau în Cosmos. Transformarea globului pamântesc în „satul mondial“ invocat de Marshall McLuhan, ca și transformarea omului de azi în „omul informațional“ sunt, fără îndoială, rezultatul acestei noi realități în planul comunicării de masă.

Comunicarea politică s-a impus ca disciplină de studiu relativ recent, fiind înțeleasă ca acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice. Fiind vorba de o acțiune strategică, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici și resurse activate în anumite evenimente politice.

Comunicarea politică este o interacțiune instituțională – o interacțiune între actorii politici, mass-media, public și electorat, așadar între participanți cu identitate formală, reprezentativă. În fapt, actorii comunicării politice constituie genuri instituționale cu resurse, proiecte, motivații și mize diferite. Ei interacționează utilizând o serie de coduri și ritualuri menite de a produce vizibilitatea domeniului politic — un domeniu destinat prin convenție publicității. Din această cauză, nu de puține ori comunicarea politică trece drept apanajul unei alte instituții, cea a producătorului de imagine publică.

Pe de altă parte, comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acțiuni dramaturgice și se uită faptul că avem de-a face și cu o practică socială care poate servi democrația. În relația dintre actorul politic, spațiul democrației și spațiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spațiul public mediază între acțiunea politică și normele democrației. Comunicarea politică este un produs al spațiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusive politicului.

Dacă în publicitate tendința este de a muta accentul de pe reclama unui anumit produs pe crearea și întreținerea imaginii de marcă, nici în domeniul politic, dată fiind similaritatea de fond, lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Dacă în loc de publicitate am spune marketing politic, vom vedea că și aici tendința este de a se acorda întâietate unei comunicări politice permanente, în detrimentul unei campanii electorale periodice și agresive. Ca și în economie, și în politică întregul crește în complexitate.

Comunicarea publicitară preia obiectul din realitate, îi elimină caracteristicile obiective și-l reconstruiește ca modă, ca fapt divers spectacular. Publicității nu i se pot aplica, prin urmare categoriile adevărului și ale falsului, căci ea nu pornește de la un referent real. Ea se bazează pe un alt tip de verificare, cea a cuvântului: obiectul devine pseudoeveniment și apoi, prin adeziunea publicului la discursul publicitar, el se integrează în viața reală ca eveniment real. În publicitate funcționează deci categoriile mitului.

Comunicarea publică se deosebește de comunicarea politică, cu care este adesea confundată. În perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica personală și cea a partidului, decât acțiunile întreprinse de administrația pe care o conduce. Totuși, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident, dată fiind mai ales diversificarea metodelor și răspândirea acestora la toate eșaloanele administrative.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituționale. Accentul pus pe aspectul instituțional sau organizațional are ca efect disimularea caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, și comunicării publice, pe de alta. Comunicarea guvernamentală, de exemplu, include comunicarea publică în ceea ce privește subiectele de interes public precum prevenirea accidentelor și maladiilor, lupta contra șomajului și inflației, promovarea valorilor culturale, sociale și patrimoniale. Comunicarea guvernamentală reflectă orientarea guvernului. Este indicatorul privilegiat al democrației: explică neclaritățile deciziilor și informează asupra consecințelor lor.

Comunicarea publică vizează în special viața personală a cetățenilor prin mass-media, adresează mesaje într-o manieră specială cetățenilor ca indivizi particulari (prevenirea maladiilor și a accidentelor). Este centrată pe efectele, pe rezultatele studiate. Dezvoltă raporturi interactive în profitul progresului umanitar. Creează un climat psihologic propice acceptării mesajelor sociale. Lărgește câmpul preocupărilor individuale, încearcă să formeze și să dezvolte o conștientizare colectivă a subiectelor majore.

Comunicarea publică preconizează modificări comportamentale în vederea schimbării obiceiurilor; este mai curând anticonsum. Se sprijină pe fapte dovedite (relații între tabagism și cancer, eficiența purtării centurii de siguranță). Se referă la comportamentele ideale ale cetățenilor cu privire la propria lor persoană. Este finanțată de colectivitate: fonduri venite de la stat sau asociații, unde cea mai mare parte a resurselor provine din colecte de la populație.

Publicitatea încurajează achiziționarea unui produs nou, deci favorizează consumul. Pune accentul mai mult pe marcă decât pe produs, vrea mai mult să convingă decât să informeze. Face din consumator un personaj învingător.

La ora actuală, în peisajul comunicării de masă, pe lângă tipurile „tradiționale“ de media, au apărut și s-au impus forme noi de comunicare — așa-numitele noile media. Acestea combină elemente textuale și grafice (specifice, până de curând, presei scrise), cu sunete și imagini în mișcare (tipice audiovizualului tradițional) cu imagini de sinteză și cu facilitățile tehnologice oferite de calculatoare, generând produse care, prin unitățile componente, sunt similare cu cele din mass-media „clasice“, dar care, prin modul de asamblare și de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, noile media sunt denumite prin termenul generic de multimedia.

Media în viața publică. Media și statul.

Informația oferită de programele TV în cele mai variate domenii — istorie, geografie, tehnică, tehnologie, cultură, artă, etnografie, folclor, credințe religioase, mentalități etc. — se constituie într-o sursă importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere. Micul ecran a devenit o veritabilă fereastră deschisă către cuceririle geniului uman, către toate colțurile planetei și chiar spre univers. Datorită mesajului audiovizual, monumentele istorice și de arhitectură, operele capitale ale forței de creație a omului, zonele geografice greu accesibile până și expediționarilor temerari pot fi cunoscute, admirate și înțelese din fotoliul oricărui telespectator.

Mesajul audiovizual conectează pe receptor la un flux de cunoștințe imposibil de dobândit din alte surse în aceeași cadență și, mai ales, cu aceeași deschidere largă, înglobând practic toate zonele existenței și cunoașterii. Mai mult: imaginea reușește să concretizeze, să fixeze noțiuni pe care școala sau instruirea extra-școlară le-au oferit în decursul anilor. O emisiune TV cu subiect de istorie, de pildă, va propune întotdeauna mai mult decât succesiunea cronologică a faptelor, numele eroilor evenimentului și considerațiile specialistului asupra evenimentului evocat; ea va oferi în plus telespectatorului imaginea locului care a găzduit, cândva, faptele, împreună cu materialul iconografic existent și cu tot ce reprezintă vestigiu materialal acelui moment. Astfel, idei, noțiuni, concepte, raționamente capătă un suport material de imagine, explicitându-se, fixându-se pe înțelesul tuturor.

În altă ordine de idei, canalul TV a devenit factor de civism. Dincolo de prezentarea expozitivă a unor aspecte din realitate cu valoare cognitivă generală, televiziunea — ca parte a comunicării de masă — întreprinde o intervenție activă în problemele societății. Poate că majoritatea mesajelor de tip publicistic ilustrează o asemenea atitudine; televiziunea investighează, pune în dezbatere — chiar controversată, cu invitarea „părților“ — probleme și fenomene sociale importante, din toate domeniile, de la politic și economic până la sport sau loisir. Opinia publică are astfel șansa în plus de a cunoaște aceste probleme și fenomene, de a le înțelege (și de a-și forma astfel o părere în cunoștință de cauză. Este o etapă importantă în formarea (sau remodelarea) opiniilor, concepțiilor, atitudinii și reacțiilor comportamentale. Chiar dezbaterea însăși, controversa civilizată, cu argumente și contraargumente, în fața camerelor de luat vederi, induce în opinia publică exercițiul democratic al dialogului.

Acțiunea este, desigur, mult mai complexă; ea are implicații profunde asupra economicului, politicului, asupra climatului social dintr-un spațiu geografic dat. Dezbaterea problemelor generale creează sentimentul participării. Imaginea — prin ea însăși document, atunci când este filmată și montată profesional și cu bună credință — oferă premisele dezvoltării transparenței vieții social-politice. Așa cum internaționalizarea mesajului audiovizual a creat o breșă esențială în monopolul puterii de tip totalitar asupra informației, tot așa se poate aprecia că amplificarea acțiunii de investigație a canalului favorizează transparența deciziei în toate domeniile, la nivel micro și macro-social: „Putem vorbi și de o creștere a nivelului calitativ al publicului, care deriva din creșterea gradului de cultură, din îmbogățirea experienței estetice.“

De altfel, fenomenul benefic de transparență, facilitat de canalul audiovizual, poate fi urmărit și în alt plan: omul politic — sau aspirantul la această calitate — devine, datorită micului ecran, o persoană publică în înțelesul strict al termenului. Văzându-l și auzindu-l, o întreagă națiune îl poate judeca nu numai după datele indirecte, cunoscute anterior, ci chiar după modul de gândire și exprimare, după nivelul intelectual (descifrabil aproape întotdeauna), după concordanța dintre vorbă și faptă (în cazul unor persoane cu antecedente în viața publică) etc.

Datorită puterii de pătrundere și forței de impact, canalul autovizual este — dintre toate componentele comunicării de masă — cel mai bine plasat pentru a determina curente de opinie, pentru a înclina — uneori hotărâtor — balanța unor decizii populare în probleme cruciale pentru o țară sau un popor. Alvin Toffler schița, în cunoscuta lucrare „Al treilea val“, o variantă a școlii viitorului. În locul clasei tradiționale, cu elevii în bănci și profesorul la catedră, el vedea un număr de tineri urmărind concentrați, fiecare la domiciliul familiei, micul ecran pe care se derulează lecția, notând felurit expozeul profesorului și formulându-și întrebările, nelămuririle ce urmează a fi elucidate de profesor prin comunicare interactivă.

Raporturile audiovizualului cu sfera culturii și a politicii — problemă centrală a tipului de spiritualitate și orizont cultural ce se plămădesc în mileniul al III-lea — au polarizat nenumărate opinii „pro“ și „contra“, „părțile“ văzând fiecare în dezvoltarea explozivă a mesajului televizat fie o șansă extraordinară oferită culturii, fie sfârșitul culturii și al valorilor ei. Dar, mass media impun modele umane: în primul rând pe cele vii, reale, de la oamenii pe care îi alege pentru a-i prezenta ca pe niște personalități, până la vedetele micului ecran: crainici, reporteri, realizatori, moderatori, prezentatori. Acestora li se adaugă tipul preponderent al eroului de serial, film sau teleplay.

Cât privește influența educativ-formativă a personajelor de ficțiune propuse publicului pe micul ecran (eroi de film și mai ales de serial), modelul uman al personajului de ficțiune joacă un anumit rol în modelarea personalității telespectatorului, mai ales dacă acesta se află la vârsta maximei receptivități: copilăria și adolescența; astăzi, „imageria“ care ne înconjoară și ne răpește din intimitatea cărții, transformă personajul „văzut“ seară de seară în ceea ce a fost, nu cu prea mult timp în urmă, modelul uman — erou literar ce înflăcăra imaginația copiilor și a tinerilor. Este, desigur, un proces subtil, nuanțat, dependent de mulți alți factori educaționali, dar real. Conștientizarea acestei stări de fapt duce, implicit, la înțelegerea unei minime (de fapt — maxime!) responsabilități profesional-morale ce revine pe acest tărâm programatorului de mesaj.

Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt modelați de mediul social în care trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicțiile, prescripțiile și restricțiile, valorile, reprezentările simbolice și categoriile de gândire specifice colectivității lor. Cultul legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de dreptate și egalitate, este o componentă esențială a democrației, înțeleasă nu doar ca simplu mecanism instituțional, ci ca o stare de spirit a societății. Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existența unor norme juridice superioare a căror respect este asigurat de existența unei puteri judecătorești imparțiale. Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancționate.

Câteva dintre marile teme și dileme ale relației dintre viața politică și presă sunt urmatoarele:

1. Este presa un factor de „civism“ sau un agent al depolitizării?,

2. Mass- media sunt capabile să prezinte în mod clar și echilibrat evenimentele politice?,

3. Pot jurnaliștii să exercite o funcție neutra de „observatori“ ai fenomenului politic?,

4. Influențează mass media comportamentul liderilor politici?

Relațiile dintre sistemul mass media și viața politică (adică, între jurnaliști și politicieni) sunt complexe și necesită o înțelegere a relației dintre politică și comunicare. În acest sens, fundamentală este noțiunea de „spațiu public“. În general vorbind, „spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizata încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze în perspective intereselor generale. Spațiul public este „locul“ participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii.“

După J. Habermans, promotorul cel mai avizat al acestei noțiuni, „sfera publică burgheză poate fi înțeleasă ca sfera persoanelor particulare reunite în public. Ele revendică această sferă publică, reglementată de autorități, dar orientată împotriva Puterii, pentru a fi în măsură să discute cu aceasta regulile generale ale schimburilor (…) Mediul în care se exercită această opoziție între sfera publică și Putere este original și fără precedent în istorie: raționamentul.“

Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiția le asigură protecția. Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice are ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conștientă și activă a calității de cetățeni. Libera asociere și drepturile omului, alături de principiul ierarhizării normelor și al independenței justiției, creează un binom între statul de drept și societatea civilă. Într-un stat de drept cetățenia reprezintă limita dincolo de care deținătorii pozițiilor de putere nu pot să atenteze la drepturile cetățenilor fără a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încălcarea drepturilor cetățenești, chiar prin violență în unele abordări, este una din ideile ce fac ca statul de drept să existe. Reacționând împotriva comandamentelor politicii centrată pe ordine care tinde să reducă totul la simpla rațiune de stat, societatea se protejează, și apără indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine, a drepturilor și libertăților cetățenești. Redus la simplul monopol al coerciției, statul nu mai poate fi protectorul libertăților, ci apărătorul propriilor interese.

Media și politica mediatică.

Viața de zi cu zi a populației țărilor civilizate a început să nu mai poată fi concepută fără fluxul continuu de informație, care curge dinspre emitent spre receptor: de la programele matinale care ne precizează temperatura de afară și timpul probabil, ajutându-ne astfel să ne îmbrăcăm adecvat sau să ne construim altfel programul zilnic, până la conținutul ziarelor și revistelor noi apărute, noutăți în materie de spectacol, manifestări sportive, devieri sau suspendări ale unor mijloace de transport în comun etc. Faptul că o mare parte din aceste înformații sunt anticipative, contribuie și mai mult la transformarea canalului audiovizual într-un factor esențial al organizării programului individual de viață la scară de masă. În situații deosebite, funcția de informare a televiziunii este determinantă pentru viața oamenilor, ca de pildă: calamități naturale (cutremurele, uraganele, inundațiile) sau pericole provocate de persoane și grupuri periculoase pentru securitatea populației. La fel, alegerile, referendumurile în probleme de interes național și alte evenimente comparabile ca anvergură și importanță își fac rapid cunoscute rezultatele tot prin intermediul canalului audiovizual.

Canalele de televiziune consacrate exclusiv știrilor (de exemplu, CNN și Euronews) au înregistrat succese extraordinare pe toate continentele. Rolul deosebit al funcției de informare la televiziune se regăsește în locul privilegiat al departamentului (redacției) care elaborează emisiunile informative. Acest departament are mereu o autonomie mult mai mare decât alte structuri redacționale, manifestată în plan tehnico-organizatoric (echipe de filmare și mijloace de deplasare proprii; la fel, grupuri de montaj, servicii de documentare, rețea de corespondenți etc.), dar și în plan decizional (el se subordonează direct vârfului decizional al instituției, fără nici o altă treaptă intermediară).

Mass-media „galaxiei Gutenberg“ n-a ocolit — mai ales în epoca modernă, de maximă expansiune — componenta deconectantă, asumându-și funcția de divertisment la scară socială: intuind interesul social din ce în ce mai larg pentru spectacol (mai ales în formele sale cele mai populare: spectacolul cinematografic, spectacolul sportiv), ea a făcut din recenzarea fenomenului spectacol (prin rubrici permanente, pagini speciale sau chiar publicații profilate) una din componentele de bază ale strategiei pentru cucerirea publicului cititor. Un singur lucru nu puteau oferi ziarele și revistele pe acest tărâm: spectacolul în sine.

Apariția televiziunii schimbă datele problemei. Pentru prima dată în istoria comunicării de masă, un canal care transmite știri întocmai ca presa (dar mai repede și mai percutant), poate oferi spectacol de toate tipurile, de la cel muzical-coregrafic până la cel sportiv; ba chiar poate transforma știrea însăși într-un „micro-spectacol“ supus regulilor comunicării, dar și ale limbajului unei arte persuasive prin excelență: arta filmului. Această „putere“ va sta la baza popularității fără precedent a canalului audiovizual, consfințindu-i și întărindu-i statutul dobândit încă de la apariție: acela de principal mijloc de divertisment al societății moderne, cel mai ieftin, cel mai divers, cel mai comod, cel mai accesibil din câte există.

Marea noutate adusă de audiovizual în comunicare de masă este transformarea oricărui tip de mesaj (informativ sau de tip artistic) într-un spectacol care „curge“ continuu. Și emisiunea de știri este un spectacol. Subiectul „intern“ ilustrat cu imagine este un filmuleț; pentru plăcerea de a-l vedea, în deceniile patru și cinci ale secolului nostru oamenii se duceau special în sala de cinematograf, unde urmăreau jurnalul de știri. Subiectul „extern“ este și el un filmuleț, cu atât mai interesant pentru receptor cu cât suportul de imagine al unei știri îl transportă în zone geografice necunoscute, oferindu-i peisaj exotic, insolit. Interviurile — mai scurte sau mai ample — sunt și ele micro-spectacole, mici scurte sau mai ample — sunt și ele micro-spectacole, mici show-uri, în care un om se străduiește să „țină ecranul“, să capteze atenția opiniei publice prin noutatea, prin senzaționalul, prin înțelepciunea, prin farmecul, prin logica sau prin percutanța ideilor sale. Concluzia se impune de la sine: un program TV profesional întocmit este un spectacol permanent.

Canalele americane de știri (de tip CNN) oferă argumente foarte convingătoare în sprijinul afirmației. Prestația excelentă a crainicilor (de o dezinvoltură și percutanță cuceritoare) este împletită cu efecte vizuale și sonore ingenioase, care, la un moment dat, „fură ochiul“ chiar dincolo de sensul, de conținutul mesajului transmis. Deși canalul nu face altceva decât să ne furnizeze știri, spectacolul vizual este — tot timpul — deosebit de antrenant.

Modalitatea principală a împlinirii funcției de divertisment a televiziunii o reprezintă repertoriile artistice. Toate genurile creației au un important rol de catharsis. Teatrul TV, filmul, serialul, desenul animat, spectacolul de operă sau operetă, stagiunea simfonică sunt și divertisment. Informând, educi și — prin transformarea informației în spectacol — relaxezi; educând, informezi și deconectezi; propunându-ți să oferi telespectatorului clipe de relaxare, îi furnizezi, de regulă, informație interesantă, uneori surprinzător de consistentă în planul principiilor morale, al conștiinței civice.

Funcțiile mass-media electronice nu trebuie deci gândite separat, pentru că ele se exercită simultan, în unul și același moment al transmisiei — desigur, în grade și cu intensități diferite.

Omul folosește azi televizorul nu numai pentru a afla „știrile zilei“. Micul ecran, odată pătruns în locuință, răspunde unui spectru mult mai larg de trebuințe spirituale; el dimensionează și redimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorilor prin mesaj audiovizual de tip publicistic sau artistic, transmițând cunoștințe; influențează sau determină opinii, concepții, convingeri, atitudini, opțiuni, acte comportamentale; facilitează (sau, dimpotrivă, îngreunează, când este folositor manipulator) înțelegerea unor fenomene și procese din realitatea înconjurătoare; în sfârșit, acționează ca un factor esențial în formarea gustului artistic la scară de masă.

Pentru conturarea dimensiunilor acțiunii educativ-formative trebuie pornit de la câteva realități demonstrate prin cercetare sociologică de necontestat sau chiar prin date de anuar statistic. Astfel, numărul de receptoare în continuă creștere (ajungând în unele zone până la dotarea cu televizor a 95% din locuințe), audiența unor mesaje punctuale (câteodată 91%–92% din publicul potențial), durata medie a telerecepției zilnice (un om din România urmărește televizorul — în medie — peste 5 ore pe zi, cifră valabilă pentru martie 2008) și, nu în ultimul rând, puterea de impact a mesajului audiovizual fixează parametrii cantitativi și calitativi ai fenomenului. Faptul — și el demonstrat prin măsurători sociologice — că, de regulă, copiii petrec în fața televizorului mai mult timp decât media populației, ne oferă o altă premisă relevantă: un copil stă, zilnic, în fața micului ecran mai multe ore decât se află la școală, în procesul de instruire și educare școlară. Iată de ce nici o cercetare serioasă a efectelor mass-media electronice nu poate face abstracție de impactul educativ-formativ al canalului.

Ponderea canalului TV în ansamblul factorilor educaționali, puterea de impact a mesajului audiovizual nu permit să se facă abstracție de influența micului ecran asupra opiniei publice; această influență există, sociologia comunicării de masă a dovedit-o prin nenumărate cercetări concrete, efectuate la diverse tipuri de populație, de vârste, profesii, medii sociale și nivele de cultură diferite. Dacă un mesaj punctual (film, episod de serial, documentar etc.), chiar excesiv de violent, nu produce neapărat efecte devastatoare, violența transformată în „consum zilnic“ nu poate să nu-și pună în cele din urmă amprenta pe tipul de spiritualitate și de comportament al „consumatorilor“, mai ales în cazul copiilor și tinerilor, aflați, cum se știe, în căutarea principiilor și modelelor de viață.

Micul ecran, mânat de foamea sa (etern nepotolită) de personalități și „vedete“, se oferă unui număr impresionant de oameni ai culturii; ei exprimă opinii despre opere, despre autori, despre fenomenul creației, despre politici culturale sau despre procese de cu totul altă natură — economice, politice, sociale —, prin prisma impactului acestora asupra culturii. Pentru prima dată în istoria actului critic, posibilitatea cronicarului de artă plastică din „galaxia Guttenberg“ de a-și ilustra aserțiunile (reproducând opere sau fragmente de operă ilustrative pentru ideile afirmate) sau a cronicarului literar de a da citate, stă acum la îndemâna cronicarului de spectacol (cinematografic, teatral, muzical-coregrafic); el poate însoți aprecierile cu fragmente de spectacol, cu „document filmat“ convingător și concludent. Cert, niciodată în istoria culturii probleme, idei și valori ale culturii nu au ajuns sub privirile (chiar dacă nu neapărat și în câmpul de perfectă înțelegere a) unui număr atât de mare de oameni.

Înmulțirea continuă a numărului de canale TV și a numărului de ore/emisie a alimentat și a ridicat la cote greu de imaginat „foamea“ de mesaj artistic a audiovizualului. În goana după audiență s-a jucat cu egală fervoare cartea reality-show-ului (senzaționalul realității — uneori transmisă în direct) și a show-ului propriu-zis.

Este esențial factorul din care decurg aproape toți ceilalți: finanțarea. Imensele capitaluri provenite și din subvenții, dar mai ales din publicitate au luat drumul producției de film, teatru și spectacol muzical de toate felurile.

În țările dezvoltate televiziunea a fost prezentă, din clipa apariției ei, la toate momentele importante ale vieții sociale, politice, cultural-științifice, economice și sportive, imortalizând pe peliculă sau pe bandă magnetică ceea ce merita să fie reținut și prezentat opiniei publice.

Politica mediatică a executivului (față de carte, presă, televiziune) se legitimează prin responsabilitatea pe care statul o are față de democratismul vieții publice. Responsabilitatea cuprinde, printre altele, incurajarea și protejarea libertății de expresie.

Așadar, acolo unde, prin efectele economiei de piață, dreptul constituțional al libertății de expresie este amenințat, trebuie să intervină statul.

Un sistem democratic este fundamental legat de libertatea de gandire și expresie, rolul executivului fiind acela de a crea și asigura acțiunea nestânjenită a acestui principiu fundamental. Cu alte cuvinte, rolul său nu este numai de a apăra libertățile cetățenești, ci și de a le promova.

Cap. II. Mass media și lumea politică

Imaginea politică a liderilor.

Pentru a defini imaginea politică a liderilor trebuie înțeleasă operaționalizarea conceptului de putere, mai ales în accepțiunea sa relațională, care introduce două noi concepte corelative: autoritatea și legitimitatea. Acestea sunt fundamentele pe care se construiește imaginea politică a liderilor de pretutindeni.

Privită din perspectivă analitică autoritatea se prezintă ca o relație diferențiată ce presupune un raport între posesorul autorității, subiectul autorității și domeniul autorității.

Autoritatea politică este exercitată prin instituții. Caracterul impersonal al instituțiilor asigură permanente acestora, schimbarea persoanelor ce dețin funcții de autoritate politică neafectând continuitatea statului. Existența mai multor forme de putere și autoritate nu minimizează rolul puterii de stat – formă instituționalizată a puterii politice – care prin suveranitate deține locul central. Rolul puterii și al autorității politice în organizarea formală a relațiilor de conducere și supunere implică analiza formelor de acțiune colectivă și a modurilor de coordonare a activităților particulare.

Felul în care aceste structuri se relaționează cu procesele de control social, cu rețelele de influență sau de presiune și relațiile ca și cu situațiile conflictuale ce pot rezulta din acțiunea lor relevă specificul politicii ca domeniu al autorității.

Definind capacitatea unor persoane sau instituții de a obține din partea membrilor unei comunități sociale, în virtutea unor calități sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea față de acțiunile, măsurile sau directivele lor autoritatea politică depinde de forma de organizare socială. Reflectând un anume statut pe baza căruia se exercită autoritatea presupune recursul la normelor sau regulilor stabile.

Autoritatea este un fenomen de putere; ea implică dreptul de a comanda, dar rămâne dependentă de recunoașterea sa. Distincția dintre autoritate și putere constă în atributele acestora; dacă puterea presupune atât relații de conducere-supunere, cât și de dominare-subordonare, autoritatea se rezumă la a reprezenta doar relațiile de conducere-supunere.

Caracterul politic al autorității se prezintă în modul de manifestare și referințele acesteia. Deși este detectabilă ca voință a autorităților, justificarea pozițiilor de autoritate este extinsă la nivelul întregii societăți și prezentată ca voință națională sau expresie a interesului general. Legitimarea autorității urmărește concilierea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale.

Prin legitimitate, principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ, se realizează acomodarea guvernanților cu guvernații. De fapt nici un regim politic nu poate funcționa și nu se poate menține în lipsa unui minim de legitimitate. Calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimțământului și nu a forței legitimitatea presupune atât caracteristici de natură simbolică cât și practici ce variază în funcție de context.

Există o influentă clasificare a formelor de legitimitate. Legitimitatea tradițională are un caracter interpersonal, deținătorii puterii fiind determinați în virtutea unor reguli transmise și consfințite de tradiție. Cei ce recunosc un astfel de tip de legitimitate se află de obicei în raporturi de dependență de tip patrimonial. Legitimitatea carismatică se fondează pe calitățile excepționale ale celui ce o deține și în jurul căruia se constituie o comunitate de tip emoțional. Personalizată, această legitimitate nu se poate permanentiza, neputând fi extinsă asupra comunității de discipoli.

Legitimitatea rațională sau legală presupune că relația de supunere este reglată prin reguli abstracte acceptate de cetățeni responsabili. Deținerea puterii presupune competența celui ce o exercită, fiind de natură impersonală. Dar aceste tipuri nu sunt decât în mod excepțional detectabile în realitate. Ele se prezintă în formă combinată una din componente având o mai mare importanță.

Legitimitatea rațională este un tip de legitimitate democratică. În acest sens, legitimitatea presupune că autoritatea acordată instituțiilor puterii să reprezinte interesele majore ale comunității este rezultatul aplicării unor proceduri electorale corecte. Pentru aceasta, poporul, unul din vectorii relației de legitimitate, se prezintă într-o dublă calitate: ca forță propulsoare a puterii (îi conferă legitimare și autoritate) și ca fundament social al acestei puteri. În funcție de sursa legitimării autoritățile pot fi reprezentative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative), din prima categorie făcând parte Parlamentul, iar din cea de-a doua Guvernul.

Spațiul public și ideologiile totalitare

După căderea Cortinei de Fier, Europa nu mai este o geografie, ci mai degrabă un domeniu al spiritului. „Dacă Europa a rămas, teoretic măcar, sau latent, întreagă în ultimii patruzeci și cinci de ani, este pentru că nici un zid, nici o „cortină de fier“ n-a reușit să anuleze circulația valorilor spirituale dintr-o zonă într-alta. Cultura a fost marea și fericita subversiune a spiritului european împotriva propriei sale atomizări. Ea e emblema însăși a supraviețuirii noastre“. (Andrei Pleșu)

Orice societate umană, oricât de primitivă, posedă cultura sa, care condiționează dezvoltarea totală a membrilor săi. Cultura este aceea care transformă individul într-un tip determinat. Relația dintre personalitate și cultură este atât de strânsă încât este posibilă descrierea unui tip de mediu de francez, englez, italian, în care regăsim principalele caracteristici naționale ale fiecăruia. Cultura îi dă omului umanitatea sa.

Libertatea se sprijină pe trei coloane: statul constituțional (democrația), economia de piață și societatea civilă („civil society“; „societé civile“). Legătura dintre drept și libertate se numește societate civilă.

Formă a integrării politice și sociale, cetățenia descrie apartenența la o comunitate politică, mai puțin din perspectiva raporturile actorului cu structurile de putere cât ca relație de coapartenență. Doar ca individ cetățeanul nu este decât o abstracție, ca număr el își relevă forța.

Având sens doar în cadrul democrației, noțiunea de cetățenie este expresia unei relații active între individ, societate și stat. Simplu subiect în cadrul formelor tradiționale și autoritare de organizare politică, cetățeanul a devenit resursa principală a unui sistem în care afirmarea participării la treburile publice urmărea să depășească modelul supunerii feudale, personalizate și clientelare, și să afirme, în contrapartidă, autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale. Conotațiile simbolice ale cetățeniei – egalitate, responsabilitate și independența opiniilor – dau seama despre un set de valori și despre ordinea politică ce rezultă din operaționalizarea acestora. Presupunând implicarea politică activă – nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca participare voluntară la activități de interes general –, respectul legii și solidaritate între membrii comunității, comportamentul cetățenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.

Consensului ipocrit în jurul democrației îi poate fi astfel opusă, ca revelator al situațiilor reale, evaluarea obiectivă a participării cetățenești. Cetățeanul, deși revendicat ca bază a sistemului politic sau prezent în discursul politic, lipsește de multe ori din viața politică. Democrația participativă, ca mod de afirmare a rolului activ cetățeanului, pune în legătură democrația reprezentativă – în care participarea este redusă la simpla și ocazionala prezență la vot – cu democrația directă în care guvernanții sunt chiar cetățenii.

Democrația directă, formă de autoguvernare imposibil de aplicat la comunitățile cât de cât numeroase, imprimă democrației participative un caracter confuz. Făcând critica justificată a democrației reprezentative și demonstrând că participarea electorală nu este și activă, democrația participativă a încercat să mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitatea participării poate fi menținută la un nivel ridicat. Dar cetățeanul nu este recuperat prin această strategie. Redus la activitatea în grupuri, acesta nu își poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetățenia o conferă. Absența cetățeanului, mai mult decât starea instituțiilor representative sau a sistemului politice, indică o criză a participării a cărei analiză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului universal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul, apolitismul sunt semne ale unei stări ce poate fi explicată dar, istoria o demonstrează, nu poate fi decât tangențial schimbată. Democrația participativă, sistemul de educație sau dinamica și obiectivitatea mass-media sunt soluții pentru regăsirea cetățeniei pierdute. De capacitatea lor de a se adapta permanent realității în continuă mișcare depinde articularea unei legături permanente și active între cetățean și autorități.

Apolitismul nu înseamnă un refuz al angajării politice. Dând formă unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimă sentimentul unei distanțări în raport cu mediul politic existent. Câtă vreme însă se limitează doar la participarea grupală apolitismul oferă guvernanților posibilitatea unor activități politice dacă nu sustrase oricărui control cetățenesc, în orice caz puțin vizibile. Devenit activ, apolitismul urmărește să asigure anumitor probleme protecție în raport cu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezenta politicile publice, mai ales politica externă sau politica de apărare, domenii în care consensul forțelor politice și rolul experților reduc tensiunile inerente conflictului politic.

Apolitismul, dacă nu rămâne o iluzie a despărțirii de politică și de politic, poate oferi participării cetățenești un spațiu de manifestare. Rolul activ al cetățeanului în luarea deciziilor este limitat de complexitatea și specializarea problemelor. Problema competenței ca resursă a deciziei politice pune cetățenia într-o postură secundară. Afirmarea expertizei, privilegierea problemelor tehnice și economice, dezvăluie o tendință ce pune problema participării în dificultate. Politica se legitimează prin eficiență, dar se delegitimează prin restrângerea participării. Distanța dintre discursul politic și politicile efective oferă prilejul calificării democrației și stilului politic pe care aceasta îl presupune drept demagogie. Popularitatea scăzută a parlamentelor și lipsa de încredere în partide exprimă, pe de o parte, distanța tehnocrată față de politică privită ca spațiu al confruntării, pe de altă parte decepția publicului în fața lipsei de transparență a jocului politic.

Transformarea cetățeanului în spectator se datorează și deținătorilor puterii. Insistând asupra specificității problemelor politice și promovând ideea interesului general politicienii, și guvernanții în mod special, urmăresc să conserve pozițiile de dominație pe care le dețin. Legitimându-și astfel acțiunile și transferând dezbaterea politică spre domeniul tehnic clasa politică favorizează un anume tip de depolitizare. Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilități reale de participare activă asigură nu doar suportul democratic al guvernării ci chiar bazele bunăstării. Dacă politizarea cetățenilor poate conduce la situații instabile, absența ei duce spre oligarhie și autoritarism.

Încrederea în capacitatea cetățeanului de oferi soluțiile optime, dublarea acestuia de către partide politice și grupuri de interese representative și responsabile, asigură participării, prin adaptarea permanentă a instrumentelor pe care se bazează – informație corectă, educație și participare organizațională – un real spațiu de manifestare. În regăsirea cetățeniei pierdute rezidă capacitatea de a rezista sfidărilor globalizării și supertehnologizării.

Revoluțiile europene din 1989 au fost, în primul rând, un fenomen central european, atât datorită ariei de pornire, cât și datorită consecințelor, a cadrului de referință pe care îl vor reprezenta pentru evaluarea procesului revoluționar. Dealtfel cele trei state care vor fi primele laboratoare ale tranziției spre regimurile democratice, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, au avut o serie de experiențe antitotalitare care vor converge spre afirmarea unei specificități a tranziției spre democrație și economia de piață.

Revoluția ungară din 1956, „primăvara pragheză“ din 1968 și „Carta 77“, mișcările studențești și muncitorești din Polonia în 1968-1969, KOR-ul și apoi Solidaritatea stau mărturie despre respingerea modelului comunist în cele trei state. Am putea, deci, vorbi despre un model central european al tranziției? Trilaterala de la Vișegrad părea să ducă spre o asemenea concluzie.

Procesele de integrare în NATO și în Uniunea Europeană indică o vizibilă preferință pentru aceste state. Integrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separație, mai mult sau mai puțin precisă, între cele trei state și restul. Democrația, regim a cărui stabilitate și beneficii sunt evidente în occidentul european și în SUA, a constituit referința revoluțiilor din 1989. Între diferitele modele de urmat selecția putea să se facă în funcție de proximitatea geografică, de istoria comună, dar și de tradițiile instituționale de la care Polonia, Cehia, Ungaria și România se puteau revendica.

Primul criteriu, proximitatea geografică și istoria comună ar evidenția existența unui model de regim politic central european. Există însă un model de regim politic central european? Și mai ales există o Europă Centrală definibilă politic?

Europa Centrală este un concept ce revine periodic, mai ales în ceea ce am putea considera momentele de criză ale regiunii. Revoluția de la 1848 ar fi un astfel de moment de criză în care, incipient, ideea de Europa Centrală s-a manifestat într-un context impropriu, în care emergența națiunii ca entitate culturală și politică s-a dovedit un obstacol real. Anul 1989 ar fi un alt moment important în evoluția ideii de Europă Centrală.

Conceptul de Europă Centrală se poate revendica de la două tradiții diferite, cea mai recentă ducând cu gândul al pangermanismul începutului de secol al XX-lea, cea de a doua la tradițiile multiculturalismului Imperiului Habsburgic.

Oricare ar fi tradiția revendicată, rolul elementului german este esențial. Construcția unei noi Europe Centrale nu s-a făcut însă, din punct de vedere politic, urmând modelul central european care ar fi trebuit să fie, în măsura în care considerăm Austria și Germania ca părți esențiale ale acestuia, federalist. Dar federalismul a suferit în această parte a Europei eșecuri importante; Iugoslavia, cu războiul de secesiune este exemplul tragic, Cehoslovacia, cu divorțul de catifea din 1993, cel pașnic.

Statul unitar este prevăzut în constituțiile Poloniei (art. 3 al Constituției poloneze din aprilie 1997: „Republica polonă este un stat unitar“) și Cehiei (art. 1 al Constituției din 1992: „Republica Cehă este un stat de drept suveran, unitar și democratic fondat pe respectul drepturilor și libertăților omului și cetățeanului“), iar în Constituția Ungariei (Constituția din august 1949 a fost modificată în octombrie 1989) nu există nici o referire la forma statului, fiind prevăzut doar că Republica Ungaria salvgardează libertatea și puterea poporului, suveranitatea și integritatea teritorială a țării, și frontierele înregistrate în tratatele internaționale.(art. 5). Ungaria este de fapt un stat unitar. Din acest punct de vedere România se încadrează în viziunea despre stat ce a fost consacrată prin noile constituții central europene fiind tot un stat unitar („România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil“, art. 1 al Constituției din decembrie 1991).

Schimbarea sau apariția unui nou regim implică explicarea fenomenelor constitutive și a evoluției unui proces. Instituirea unui regim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată variază în funcție de particularități. Prima etapă, cea a construcției instituționale, este de altfel și cea mai dificilă, cea în care pot apare, datorită flexibilității regulilor și a neprecizării rolurilor, crize de regim.

Un nou regim politic este rezultatul unei conjuncturi (revoluție, lovitură de stat, restaurație sau revizuire integrală a constituției) ce va determina transformarea instituțiilor și schimbări sociale ce vor evolua spre forme stabile. În cazul statelor central europene originea noilor regimuri politice apare diversă, relevând experiențe și soluții particulare.

O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuri s-ar datora revoluțiilor. Schimbarea regimului prin revoluție pune în discuție câteva caracteristici importante: acțiunea de înlocuire a regimului în funcție în numele unei legitimități noi, încarnate de revoluție; participarea mulțimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul și apelul la violență; minoritatea ce își asumă conducerea se legitimează în consensul majorității privind înlocuirea regimului. Urmând în continuare această ipoteză identificăm două forme ce s-au manifestat în 1989 în statele ce constituie obiectul comparației: „revoluțiile de catifea“ și „revoluția violentă“.

Primul caz, cel al „revoluțiilor de catifea“ s-ar aplica Poloniei, Cehiei și Ungariei, cel de-al doilea României. Ar fi totuși exagerat să încadrăm schimbările politice din Ungaria în schema revoluției. Evident, revoluția este un proces de lungă durată și în acest sens semnificațiile anului 1956 sunt importante pentru a explica transformările din 1989, dar în cazul Ungariei este vorba de fondarea noului regim politic prin revizuirea Constituției, ceea ce exclude această țară de la modelul originării noilor regimuri prin revoluție. A vorbi despre revoluție prin lege ar fi în acest caz un abuz de limbaj.

În Polonia și Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie formula „mesei rotunde“ care aduce mai degrabă cu o revizuire a Constituției decât cu o revoluție, fie „revoluția de catifea“. Am putea avea în vedere sensul originar al termenului constituție, respectiv constituirea poporului în putere. Delegitimarea comunismului a fost atât de profundă încât elitele comuniste au urmărit doar modalități de conservare a influenței și de a limita consecințele directe care le-ar fi putut afecta interesele și pozițiile, ale schimbării de regim. Doar Cehia cunoaște din această perspectivă experiența unei revoluții.

Și din punct de vedere al schimbării constituționale diferențele între cele două state sunt evidente. Ungaria doar a modificat Constituția, Polonia a recurs la modelul interimar al „Micii Constituții“ din 1993 ce a fost înlocuită cu o constituție aprobată prin referendum abia în aprilie 1997, pe câtă vreme Cehia a adoptat noua Constituția în 1992, presată și de „divorțul“ iminent de Slovacia.

În privința definirii instituțiilor și a puterilor atribuite acestora diferențele sunt importante. Președintele Cehiei are puterea de a dizolva Camera Deputaților (art. 62, lit. c) ca și președintele Poloniei care are dreptul de a dizolva Seimul ceea ce atrage automat și dizolvarea Senatului (art. 98, al. 4). În cazul Ungariei președintele nu dispune de puterea reală de a dizolva parlamentul, aceasta fiind condiționată de neacordarea votului de încredere în Guvern (art. 28, al 3, lit. a și b). Durata mandatului prezidențial în cele trei state este de 5 ani.

Modelul parlamentar variază între monocameralism în Ungaria și bicameralism în Cehia și Polonia. Mandatul Camerei Inferioare este același în cele trei state, diferențe apărând în ce privește durata mandatului Camerei Superioare. În Polonia, Seimul și Senatul au un mandat de 4 ani (art. 98, al 1), în Cehia Camera Deputaților are un mandat de 4 ani (art. 16. al. 1), iar Senatul de 6 ani, o treime din senatori reînnoindu-se la fiecare 2 ani – după modelul Senatului Statelor Unite – (art. 16. al 2), în Ungaria Parlamentul având un mandat de 4 ani (art. 20. al. 1).

În România revoluția, ca element fondator, a dat naștere unui regim a cărui osatură instituțională a fost schițată pe 22 decembrie 1989. Problema României se diferențiază în acest punct de a celor trei state central europene. Revoluția violentă, ce a constituit specificitatea cazului românesc, își are originea în baza diferită de la care regimul comunist românesc s-a revendicat. Național-comunismul a dus, încă din anii ’60,

la o răceală a relațiilor româno-sovietice. Cum procesele din 1989 au fost și consecințe ale perestroikă-i și glastnost-ului gorbacioviste, iar influența sovietică era scăzută, tendințele caracteristice perioadei au lipsit în România. Rigiditatea dictaturii lui Ceaușescu, ca și naționalismul său, nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. Inexistența dezbaterilor în interiorul partidul comunist, incapacitatea acestuia de a genera o cât de mică tendință reformatoare a dus la forma violentă a revoluției românești. Problema legitimității guvernării în România după 1989 a fost strâns legată de interpretarea revoluției.

Juridic vorbind, România cunoaște un regim intermediar, caracterizat prin alegerea directă a președintelui (art. 81 din Constituție) ce dispune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului, chiar dacă limitată la perioada desemnării Primului Ministru – art. 89 și convocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legislativului – art. 90), dar și prin existența unui guvern responsabil în fața Parlamentului (art. 108). Regimul intermediar, situat între cel prezidențial și cel parlamentar, numit de Duverger, caracterizare însă valabilă mai ales pentru Franța Republicii a V-a, semi-prezidențial, este însă un hibrid care depinde de relațiile de putere ce se stabilesc între președinte, guvern și partidul (partidele) majorității parlamentare. Acest tip de regim poate glisa în funcție de forța partidelor spre un regim parlamentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim prezidențialist, cum a fost cazul Franței între 1958-1986 (până la prima coabitare), 1988-1993, sau între 1995-1997.

Corespondența dintre președinte și majoritatea parlamentară, pe fondul gradului de structurare a partidelor, duce la prezidențialism, evident, în măsura în care influența președintelui asupra partidului majorității este determinantă (cum ar fi în România în perioada președinției Iliescu). Pe câtă vreme, coabitarea implică parlamentarismul. Puterile pe care Constituția le oferă președintelui României îi permit acestuia să-și impună, în anumite condiții, un candidat la funcția de prim-ministru și, în eventualitatea unui conflict cu Parlamentul să recurgă la referendum. Raporturile juridice dintre Președinte, Parlament și Guvern sunt deci dependente de relația Președinte-partid(e) politic(e). Alegerile din 1996 au conturat caracteristicile sistemului de partide românesc.

Cum nici un partid nu a reușit un scor electoral de peste 30% sistemul de partide poate fi considerat ca un sistem de coaliții de partide minoritare (inegale ca pondere – cu o dominantă PNȚCD, PDSR) ce și-a desfășurat activitatea pe fundalul unui pluralism polarizat. Evaluarea critică a guvernării poate induce însă schimbări mai ales în sensul apariției unui partid dominant. Dar stabilitatea sistemului de partide românesc rămâne încă incertă.

Eficiența guvernării își găsește suportul în caracteristicile regimului politic. Sistemul de relații ce completează cadrul constituțional evoluează direct proporțional cu structurarea actorilor politici. Raportul dintre partide și șeful statului, stabilitatea instituțională și influența acestuia din urmă asupra vieții politice sunt factori importanți în consolidarea regimului politic.

Regimul politic explică specificul organizării puterilor, respectiv modul de desemnare, competențele, regulile juridice și politice care constituie cadrul raporturilor dintre ele. Nu se poate vorbi despre un model al statului central european care să fie comun și României. Dacă există o similitudine în ce privește ideea statului unitar între statele central europene, o diferență importantă nu trebuie neglijată; în cazul României este prevăzut și caracterul național al statului. Statul unitar este un model administrativ, pe câtă vreme caracterul național al statului trimite la alte dimensiuni decât cea administrativă (culturale, etnice, politice). Caracterul național al statului român nu poate fi supus modificărilor constituționale. Constituția din 1991 prevăzând la art. 148, al 1, „Dispozițiile prezentei constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,

independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot face obiectul revizuirii“.

Fondarea noilor regimuri politice evidențiază diferențe importante între cele patru cazuri examinate. Revoluția, „violentă“ sau „de catifea“, dar și revizuire constituțională, formele de emergență a noilor regimuri, fac dificilă susținerea ideii unui model unic al schimbării politice central europene. Dacă în esență transformările ce s-au propagat în lanț, conform teoriei dominoului, au condus spre un deznodământ unic, prăbușirea comunismului, modurile concrete de realizare au variat în funcție de specific. Iar modul în care se fondează un nou regim are consecințe importante asupra legitimității noilor instituții și asupra funcționării acestora.

Nu există un model central european nici în ceea ce privește rolul și forța președintelui. Diferența nu constă doar în faptul că Polonia și România cunosc alegerea directă a președintelui – ceea ce conferă acestuia o legitimitate crescută – iar Cehia și Ungaria alegerea acestuia de către parlament. În fond rolul președintelui nu este încă clar delimitat în nici unul din cazuri. Criza de guvern datorată scandalului de presă privind finanțarea campaniei electorale a partidului fostului premier Vaclav Klaus, Forumul Democratic, a dezvăluit o nouă dimensiune a președinției lui Vaclav Havel. Dar președintele Cehiei nu dispune de sprijinul unui partid și, constituțional, o persoană nu poate fi aleasă în funcția de președinte mai mult de două ori consecutiv. În Polonia, Lech Walesa a fost tentat să interpreteze de o manieră prezidențialistă textul „Micii constituții“ din 1993, ceea ce i-a atras critici din partea foștilor aliați, iar eșecul său la alegerile prezidențiale s-a datorat și absenței unui partid care să-i asigure un sprijin politic real.

Președintele României nu are o posibilitate reală de dizolvare a Parlamentului, prevederile art. 89, al. 1 prevăzând condiționarea dizolvării parlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile a votului de încredere pentru formarea Guvernului, ceea ce face posibilă comparația cu Ungaria. Durata mandatului prezidențial este diferită în România (4 ani) față de celelalte trei state (5 ani). Puterea președintelui României nu constă în prerogativele sale. Din cele trei elemente considerate esențiale pentru definirea sistemului politic prezidențialist, alegerea directă a președintelui, alegerea prin scrutin majoritar a parlamentarilor și puterea reală de a dizolva Parlamentul, în cazul României doar prima condiție este întrunită. Influența președintelui României vine din poziția sa în raport cu principalii actori politici, cu partidele.

Dacă din punct de vedere strict constituțional putem vorbi despre două modele de regim politic specifice statelor analizate – semiprezidențial și parlamentar –, din perspectiva sistemului politic se evidențiază guvernamentalismul și prezidențialismul. Rolul partidelor politice este determinant pentru construcția instituțională. Modul în care sunt organizate, rolul liderilor în viața de partid, capacitatea lor de a guverna sunt elemente fără de care nu se poate analiza viața politică. În fond parlamentarismul presupune supremația partidelor în influențarea vieții politice, iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de a controla parlamentul. Orientarea liderilor de partid spre funcția de președinte sau spre cea de prim ministru are consecințe asupra rolului instituțiilor. Funcționarea de exemplu, a regimului semiprezidențial austriac ca un sistem guvernamentalist se datorează orientării liderilor de partide spre funcția de cancelar, ceea ce face ca funcția de președinte să fie ocupată de personaje secundare, ce nu dispun de resurse reale pentru influențarea vieții politice.

Guvernamentalismul domină în acest moment statele Europei Centrale luate in discuție. Nu doar Cehia și Ungaria, dar și Polonia după alegerile parlamentare din 1997 corespund acestui model. Puterile președintelui Poloniei sunt mult diminuate de coabitarea cu un guvern de altă culoare politică. Dar evoluțiile în interiorul unui regim politic sunt permanente. Rezultată dintr-o anume configurație politică Constituția nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic. Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic.

Cultura politică este o astfel de variabilă. Ea își pune amprenta, de o manieră indirectă, dar profundă, asupra regimului politic. Neluarea ei în considerație poate duce la separare între acțiunea politică și tendința generală a societății. Or forțele politice care influențează funcționarea regimului sînt dependente de sistemul de atitudini și comportamente politice general acceptate. Dacă nu putem vorbi de o Europă Centrală din punct de vedere politic, dacă nu se poate identifica un model de regim politic, elementele de legătură între aceste state trebuiesc căutate în stratul profund, și de aceea stabil, al culturii politice, ca și al culturii în general.

Liderii comuniști Lenin, Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu.

Este fundamental rolul vectorului ideologic în structurarea și poziționarea imaginii publice într-un regim totalitar care poate duce până la dimensiunile delirante ale cultului personalității. Stalin, Mao Ze Dong, Kim Ir Sen, Nicolae Ceaușescu, Hitler, Mussolini și-au construit acest cult plecând de la resursele și predispozițiile pe care ideologiile totalitare le au din abundență în această privință.

Structura partidului de cadre avantajează net poziționarea imaginii liderului în Centru, de vreme ce toate fibrele puterii îl propulsează spre vârful piramidei. În ideologia marxist-leninistă Partidul Comunist este considerat detașamentul de avangardă al clasei muncitoare, clasa cea mai înaintată din societate. Conform mitologiei comuniste, clasa muncitoare este clasa conducătoare din societate. Datorită capacității ei organizatorice, forței ei numerice și potențialului ei contestatar împotriva exploatării ea poate descifra legile progresului social și ale eliberării și să lupte pentru a le pune în aplicare. În această luptă ea are nevoie de un far călăuzitor: Partidul Comunist. Or, acesta este construit pe două principii de bază: centralismul democratic și democrația internă de partid. Conform acestor principii, baza (majoritatea membrilor de partid) nu putea contesta deciziile organelor conducătoare ale partidului, după cum nu se putea opune la numirile „de sus“. Se vede clar, în aceste condiții, cum vectorii de imagine ai conducătorului sunt favorizați încă din start.

Acești vectori se compun în funcție de valorile profesate de ideologia marxist-leninistă:

1. Originea socială sănătoasă: viitorul lider trebuie să fie, în general, fiu de țăran sărac sau de muncitor. Originea mic-burgheză nu prea este agreată. A se vedea dilema lui Stalin cu privire la numirea în funcția de secretar general al Partidului Comunist Român a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau a Anei Pauker. (Ana Pauker, deși era susținută intens de Komintern, avea origine mic-burgheză, activase în Occident, avea un nivel de instruire incompatibil cu orizontul cultural al conducătorilor comuniști, ceea ce l-a determinat pe Stalin să încline balanța în favoarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej).

2. Viitorul lider comunist trebuie să conștientizeze de mic copil nedreapta alcătuire a lumii și să intre din fragedă tinerețe în mișcarea revoluționară (Lenin, Stalin, Ceaușescu, Dej, Todor Jivkov, Iosip Broz Tito etc).

3. „Botezul de foc“, adevărata maturizare revoluționară, ceea ce echivalează cu un veritabil examen de inițiere în rândul bărbaților, este activitatea în slujba partidului aflat în ilegalitate, plină de pericole.

4. Condamnarea la ani grei de temniță datorită acestei activități.

5. Participarea la un act politic major (lovituri de stat, insurecții, războaie de eliberare națională, revoluții etc.), care le conferă aura de legitimitate necesară propulsării

și menținerii în top.

Conservarea imaginii politice prin adecvarea datelor de identitate civilă și socio-profesională la o ideologie în continuă transformare a constituit o preocupare permanentă a nomenclaturii comuniste. „Dosarul de cadre“, armă teribilă în lupta politică, a cunoscut retușări semnificative în funcție de orientarea ideologică dominantă. De observat că nu morala sau loialitatea individului față de cauză aveau prioritate, ci adecvarea datelor de bază ale personalității la portretul robot oficial, cerut de ideologia formării omului nou.

Dimensiunea ateistă a ideologiei comuniste îi determină pe activiștii de partid români să-și ascundă cu grijă calitatea de credincios și practicant al religiei ortodoxe. Cei care, în mare taină, îndrăzneau să-și boteze copiii sau să se cunune la vreo mănăstire ferită de privirile indiscrete, dacă erau descoperiți, plăteau un preț greu pentru aceste sentiment al apartenenței. Nu numai că își pierdeau posturile și privilegiile, sau erau „cântați“ și demonizați la ședințele de partid, dar primeau o sancțiune care îi împiedica pe tot restul vieții să ocupe vreun post în conformitate cu pregătirea lor, dacă o aveau. „Petele de la dosar“, ca imagine negativă a unei personalități politice, se vor coagula într-o structură teribilă a luptei de clasă și vor cauționa ideologic imaginea comunistă despre politic/politică.

De asemenea, în momentul în care a apărut Codul normelor și principiilor de viață comunistă, ale eticii și echității socialiste preocuparea activiștilor a fost de a salva aparențele vieții de familie armonioase, în acord cu dimensiunile morale ale familiei socialiste trasate în acest document. Promovarea femeii și lupta contra divorțurilor, educația copiilor în spiritul moralei proletare înaintate, recomanda familia prezidențială ca un model demn de urmat. Oameni care nu mai comunicau de ani de zile, înstrăinați efectiv unul de celălalt, trăiau, printr-o convenție tacită, sub același acoperământ, însă fiecare cu viața sa proprie, de teamă să nu-și piardă funcția și privilegiile aferente. Partea tragică este că tocmai acești indivizi demascau, cu sfântă mânie proletară, imoralitatea celor care aveau curajul să rupă voalul ipocriziei și să opteze pentru o viață autentică. De asemenea, problema rudelor în străinătate sau a deținerii ilegale de valută trădează rolul violenței simbolice în justificarea ideologică a terorii. Puritatea dosarului de cadre înlocuiește omul: ceea ce contează este adecvarea datelor biografice la exigențele de moment ale ideologiei. În condițiile societăților contemporane, legăturile de rudenie și de alianță au slăbit; adeseori, doar amintirea acestor legături mai subzistă la rudele de gradul II, III sau IV care nu se mai văd între ele decât sporadic la înmormântări sau nunți. Chiar și în aceste ocazii indiferența, invidia sau ranchiuna iau locul legăturilor profunde, afective. Și atunci de unde această răspundere pentru fapta unei persoane virtual străine, uneori necunoscută. Explicația constă în eficiența politicii de cadre: motivația pentru principiul rotației care trebuia să inoculeze în suflete convingerea că nimeni nu este de neînlocuit.

Plecând de la această bază extrem de favorabilă, modalitatea în care și-a construit Stalin propria imagine rămâne un adevărat catehism pentru liderii comuniști de pretutindeni. La început, Stalin nu avea o poziție dominantă în cadrul Biroului Politic al fostului P.C.U.S. În calitate de comisar al poporului pentru problemele naționalităților din Caucaz, Stalin era folosit la operațiile dure sau „delicate“ ale partidului.

Imaginea lui în rândurile membrilor Biroului Politic nu era una prea bună. În ciuda epitetului de „minunatul nostru georgian“ cu care îl alinta Lenin, el trecea drept un om brutal, crud, incult, fără să știe vreo limbă străină. Nici funcția de secretar general al partidului asumată de Stalin în 1922 nu avea o mare importanță, în condițiile conducerii colegiale impusă de Lenin, ea fiind una mai mult executivă decât decizională.

Maniera în care Stalin a știut să profite de anumite evenimente istorice trădează o fină intuiție a forței de persuasiune a imaginii politice de lider pe care și-a cultivat-o cu consecvență. Stalin era conștient de puterea imaginii este construcția ei programatică, urmărirea obstinată a ideii de mai sus cu ocazia morții lui Lenin, când, în calitate de președinte al Comisiei funerare, ține discursul de doliu. În aceste discurs, Stalin se erijează în continuator al ideilor lui Lenin cu privire la unitatea internă a partidului, la unitatea tuturor comuniștilor în jurul Comitetului Central. Deja funcția de secretar general începe să aibă alte conotații.

Pe lângă calitățile recunoscute de toți biografii săi: inteligență, intuiție, viclenie, dedublare, răbdare, arta temporizării, Stalin avea un atu teribil: „oamenii săi din umbră“, un fel de nucleu al serviciilor sale secrete. Dar această armă teribilă, de una singură, nu era suficientă pentru a-și impune legitimitatea politică a puterii sale personale. Mult mai eficientă s-a dovedit ideologia, în condițiile în care Stalin își pregătește marile decizii politice emanând din spiritul învățăturii leniniste iar el însuși se erijează într-un umil testator al voinței marelui Lenin. Colectivizarea forțată a agriculturii, industrializarea gigantică, ascuțirea luptei de clasă, lichidarea exploatatorilor, controlul total al statului asupra economiei, noile principii de repartiție sunt prezentate de Stalin ca elemente necesare, obligatorii ale construirii societății comuniste, așa cum a conceput-o.

Imaginea lui Nicolae Ceaușescu nu se deosebește de imaginea celorlalți lideri ai Stângii comuniste în ce privește avantajele pe care i le oferă ideologia și apoi propaganda în poziționarea ei în centrul atenției și interesului opiniei publice. Pentru a înțelege etapele consolidării cultului personalității în România comunistă, o scurtă incursiune în istoria Partidului Comunist din România este absolut necesară. Ca și în cazul altor fenomene social-politice, comunismul românesc a prezentat o situație atipică față de celelalte partide comuniste din Europa. Cauzele trebuie căutate în debilitatea mișcării muncitorești din România, mai ales în lipsa bazei sociale a primelor formațiuni socialiste. Format mai ales din intelectuali de orientare marxistă, P.S.D.M.R. nu a rezistat competiției politice, de vreme ce a fost decapitat de mai multe ori (până în 1926) de către însăși conducerea lui, trecută la liberali. Formarea Partidului Comunist Român, la 8 mai 1921, din elementele radicale ale grupurilor socialiste reunite într-un Congres, nu s-a deosebit prea mult de procesul de formare a partidelor comuniste din restul Europei. Schema era, invariabil, aceeași: acceptarea necondiționată a celor 21 de condiții impuse de Internaționala Comunistă.

În cazul României, acceptarea acestor condiții a fost dublată de recunoașterea tezei leniniste a dreptului popoarelor la autodeterminare, teză extrem de periculoasă pentru recent formatele state naționale în granițele lor firești. În condițiile unei psihologii individualiste și ale unei suspiciuni organice față de internaționalismul proletar, ca trăsătură a noilor formațiuni politice care prin agenții săi militau împotriva statului unitar român, comunismul nu a prins rădăcini în România. Formarea Partidului Comunist din România a fost mai mult o operă de import, cu obiective antinaționale declarate. Astfel se și explică lipsa lui totală de legitimitate: congresele lui se țineau în afara țării, la Moscova, Harkov, Kiev etc., conducerea îi era impusă de Komintern și era formată de oameni de alte naționalități, care nu numai că nu știau limba română, dar, după toate probabilitățile, nu aveau afinitățile elementare pentru înțelegerea poporului, ai cărui reprezentanți se autodefineau.

Estimat la aproximativ 700 de membri, scos în afara legii și urmărit îndeaproape de Siguranța Statului, Partidul Comunist din România va cunoaște o înviorare bruscă pe măsura apropierii Armatei Roșii de granițele României. După lovitura de stat de la 23 August 1944 și începutul procesului de sovietizare a României, comuniștii au fost, practic, propulsați spre culmile puterii de tancurile și consilierii sovietici.

Fiind produsul unei ideologii sau doctrine, discursul sau acțiunile liderului se proiectează asupra lui însuși, împiedicând atenția publicului să se disperseze. Prin repetarea stereotipată a acelorași slogane și formule, prin acapararea spațiilor de emisie ale principalelor mass media, ca și prin unicitatea și finalitatea discursului, receptorul sfârșește prin a dezarma. Conștiința lui, rezistentă și critică la început, sfârșește prin a fi dezarmată și narcotizată în fața acestui bombardament informațional.

La rândul lor, mitingurile se desfășoară după un ritual savant orchestrat, având în vedere, în primul rând, dimensiunile psihologiei de masă ale auditoriului. Discursul însuși se preta la o asemenea psihologie, cuvântările lui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitelor de lucru, desfășurându-se cu aproximație în felul următor: o parte introductivă: „Permiteți-mi ca, în numele Comitetului Central și al meu personal, să adresez cele mai calde felicitări harnicului colectiv de oameni ai muncii din județul X sau localitatea Y“ (unde Conducătorul partidului și statului se aflau în vizită de lucru). Urma partea expozitivă a discursului care, concomitent, flata auditoriul și evidenția rolul conducător al partidului: „Am vizitat în cursul dimineții de astăzi câteva din obiectivele industriale și agricole din județul Dv. Am putut vedea succesele înregistrate de oamenii muncii din județul X care, sub conducerea înțeleaptă a partidului comunist, construiesc cu succes societatea socialistă pe pământul României“. Urmează o trecere în revistă a datelor statistice: numărul de obiective realizate în cincinalul actual de către județul respectiv, în conformitate cu cota parte care îi revine din planul național unic, ca volum al producției industriale: obiective sociale, economice și culturale; școli; spitale; case de cultură; stadioane; apartamente; noi obiective tehnico-economice: uzine; întreprinderi; centrale; mijloace de transport etc. Accentul este pus pe creșterea nivelului de trai al oamenilor muncii din județul respectiv, ca expresie a umanismului socialist, a grijei față de om. Nivelul de trai urmează să crească în următorul cincinal, pe baza realizării noilor obiective ce revin județului respectiv din planul unic de dezvoltare economico-socială care traduce în viață directivele ultimului Congres a partidului. Partea a treia a cuvântărilor era dedicată problemelor internaționale, luptei pentru pace și dezarmare la care România lua parte activă. Reperele tematice din această ultimă parte a cuvântărilor mai cuprindeau lupta pentru eradicarea subdezvoltării, pentru eliminarea decalajelor Nord-Sud, necesitatea edificării unei noi ordini economice și politice internaționale, lupta pentru independența națională, dreptul fiecărui stat de a-și elabora politica internă și externă fără nici un amestec din afară, probleme ale mișcării comuniste și muncitorești internaționale.

De remarcat că în partea a doua a discursurilor prevala funcția incitativă a ideologiei, iar în partea a treia – funcția justificativă. Legăturile dintre aceste două funcții erau asigurate de grupurile de „aplaudaci“ specializați care scandau, la intervale regulate de timp, sloganuri și lozinci politice. Nu era o întrerupere intempestivă a discursului, ci o potențare inspirată a mesajului: poporul își exprimă adeziunea astfel față de partid, de secretarul său general și față de ideile și tezele conținute în discurs.

O altă sursă de consolidare a imaginii politice în ideologiile totalitare este legitimitatea puterii. La nivel doctrinar, legitimitatea era prezumată prin identitatea de esență dintre scopurile guvernanților și așteptările electoratului. De multe ori însă, în practica social-politică această identitate era departe de a fi realizată. Tocmai de aceea rolul propagandei era de a umple acest hiatus prin promisiuni demagogice, prin cultul personalității și mai ales prin populism. Când propaganda nu izbutea să ascundă dimensiunile exacte ale realității, eforturile ei se îndreptau spre alte zone sensibile ale inconștientului colectiv pentru a întrema acest acord fundamental dintre guvernați și guvernanți. Una din aceste zone care a confirmat din plin justețea noii orientări a fost exploatarea sentimentului național în scopul legitimării regimului.

Alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al Partidului Comunist Român la Plenara C.C. din 22 martie 1965 (la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej) arată aceleași mecanisme propulsive în ierarhia Partidului Comunist ca și în cazul P.C.U.S., în speță al lui Stalin. Cu excepția aparatului de partid care era dator să-i cunoască evoluția și funcțiile, personalitatea lui Nicolae Ceaușescu era, practic, necunoscută marelui public din România. Față de „baronii“ partidului, având funcții importante în partid și în stat după 1944 – Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Al. Bârlădeanu, Al. Moghioroș, Ion Gheorghe Maurer, Petre Borilă, Leonte Răutu etc., imaginea lui Nicolae Ceaușescu nu a ocupat prim-planul aparițiilor publice, iar imaginea lui mediatică a fost mai degrabă discretă. Despre rolul lui, ca membru al conducerii partidului, a început să se vorbească după Declarația din aprilie 1964 a C.C. al P.C.R. cu privire la raporturile dintre partidele comuniste frățești, când, din ce în ce mai mult se conturează convingerea că el era omul de încredere al lui Dej, pe care l-a ajutat să-și consolideze puterea în luptă cu facțiunile rivale din interiorul partidului.

Fost „coleg“ de închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej la Târgu Jiu și Doftana și cu ceilalți membri ai conducerii partidului, Ceaușescu a avut astfel posibilitatea să întocmească în tihnă fișa psihologică a fiecăruia. Ca și în cazul raporturilor dintre echipa lui Lenin și Stalin, aceștia îl disprețuiau pentru lipsa lui de cultură, ceea ce s-a transformat într-un avantaj pentru Ceaușescu: acela de a nu fi suspectat că urmărește puterea supremă. După ce, între 1944-1950, îndeplinește următoarele funcții: secretar al C.C. al U.T.C.; prim-secretar al Comitetelor regionale de partid Oltenia și Dobrogea (1947-1948); adjunct la Ministerul Agriculturii (1948-1950); șeful Direcției Politice Superioare a Forțelor Armate și Securității Statului (1950-1954), cu gradul de general-locotenent, începând cu anul 1950 începe ascensiunea lui Ceaușescu spre cucerirea puterii. În anul 1954 Ceaușescu va fi ales secretar al C.C. pe probleme organizatorice și de cadre, ceea ce echivala, în ierarhia funcțiilor de partid, cu poziția a doua, după cea de secretar general. Începând cu Congresul al II-lea al P.C.R. (1955), va fi ales, fără întrerupere, membru în Biroul Politic și membru în Secretariatul Permanent al C.C. Nicolae Ceaușescu va profita din plin de procesul de destindere inițiat de Dej în cadrul intern în perioada 1962-1964. Intensificarea contactelor diplomatice cu democrațiile occidentale și cu China are ca obiectiv pregătirea condițiilor pentru inițierea unei căi proprii în construirea socialismului românesc. Nu întâmplător Declarația din aprilie 1964 a fost percepută de marele public ca o veritabilă declarație de independență care venea în același timp cu achitarea datoriilor de război către U.R.S.S., cu începutul procesului de recuperare a valorilor naționale și cu pătrunderea în cultura română semirusificată a formelor culturale moderne din Occident, în special în domeniul cinematografiei, al muzicii ușoare, al baletului etc.

În aceste condiții, popularitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej crește enorm, iar ziua de 23 august 1964 este sărbătorită ca marea sărbătoare a eliberării naționale. Pentru prima oară consensul colectiv față de politica lui Dej nu mai era mimat de către propagandă prin grandioase puneri în scenă, ci izvora dintr-un sentiment profund și sincer al mulțimilor conștiente de cumplitele taifunuri ale Răsăritului. Datorită mitului politic al lui Dej care se profila la orizont: începutul cultului personalității, prin folclorul și legendele care circulau despre el, stilul populist de conducere, legătura directă cu masele, naționalismul devine o piesă redutabilă în legitimarea puterii politice.

Ceaușescu, participant direct la aceste evenimente, va fi înțeles, probabil, rolul decisiv al naționalismului în realizarea consensului politic de care regimul era în mare suferință. El este continuatorul și în același timp beneficiarul politicii de deschidere națională inițiată de Gheorghiu-Dej. Cota lui de popularitate atinge indicele maxim cu ocazia celebrului discurs rostit la 21 august 1968 de la balconul C.C. împotriva intervenției forțelor armate ale statelor membre al Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Adeziunea și entuziasmul declanșate atunci în țară, peste orice inhibiții de natură politică sau coercitivă, arată profunzimea sentimentului de independență națională în mentalul colectiv al românilor.

De aici, pentru cercetătorii istoriei comunismului din România, o întrebare este fundamentală: în ce măsură Ceaușescu a fost sincer animat de sentimente naționaliste sau acestea i-au servit la manipularea opiniei publice pentru implementarea obiectivelor sale ambițioase privind dezvoltarea industrială accelerată a României. Căci pe măsura deschiderii spre noi forme de conducere și organizare științifică a muncii, pe măsura afirmării dezvoltării democrației socialiste se instituie progresiv în societatea românească noi forme de control ascunse cu dibăcie sub formula demagogică a participării oamenilor muncii la conducerea societății. Deciziile economico-sociale devin tot mai centralizate, iar mitul clasei muncitoare – clasă conducătoare în societate, începe să se clatine serios în urma măsurilor de austeritate impuse de presiunea ratei de acumulare, fără precedent în istoria economică a României. Mult trâmbițatul statut al oamenilor muncii, acela de producători, proprietari și beneficiari ai valorilor materiale nou create, s-a dovedit a nu fi decât o lozincă demagogică în condițiile în care drepturile sociale ale muncitorilor au început să fie sistematic spoliate, lucru care a declanșat primele nemulțumiri împotriva lui Ceaușescu la uzinele „1 Mai“ din Ploiești în 1968.

Prin urmare, imaginea lui Nicolae Ceaușescu s-a constituit progresiv, ea evoluând, regresând sau stagnând în funcție de impactul pe care activitatea politică a partidului și statului l-au avut asupra orizontului de așteptare întreținut de triumfalismul propagandei. Cu titlu de concluzie preliminară, se poate afirma că indicele de popularitate a imaginii lui N. Ceaușescu crește până în anii 1975-1976, stagnează în perioada 1976-1980 pentru ca în intervalul 1980-1989 el să se înscrie pe o pantă ireversibilă a decăderii.

Pentru a înțelege cât mai exact procesele de formare și transformare a imaginii unui lider politic în conștiința epocii, cunoașterea operei sale și evoluția stilului său de conducere sunt absolut necesare. În acest sens, opera lui Nicolae Ceaușescu poate fi structurată în următoarele etape, cu tot atâtea răsfrângeri asupra activității practice și asupra imaginii sale în epocă:

1. Perioada 1965-1968 poate fi caracterizată prin realizarea consensului politic prin vectorul naționalist. Se relevă continuatorul și beneficiarul politicii de deschidere naționalistă inaugurată de Dej între 1962-1964. Reintroduce în circuitul cultural marile valori interzise în perioada anterioară: N. Iorga, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, V. Pârvan, etc. Vizitează casele memoriale de la Ipotești, Mircești, Liveni, Câmpina; siturile istorice de la Țebea, Călugăreni, Podu Înalt. Discursul său pune accentul pe dimensiunea istorică a formării conștiinței naționale. Tot în această perioadă Ceaușescu se descotorosește de unii dintre adversarii săi cei mai incomozi: Alexandru Drăghici, șeful Securității; Gheorghe Apostol, fostul secretar general al P.C.R. între anii 1950-1951 și propus de Virgil Trofin la plenara din martie 1965 pentru aceeași funcție; Alexandru Bârlădeanu, șeful Comitetului de Stat al Planificării.

2. Perioada 1968-1971, până la plenara din 3-5 noiembrie 1971, dedicată intensificării ideologice, de formare a „omului nou“. Este etapa în care Ceaușescu a trebuit să opteze decisiv între continuarea procesului de liberalizare a sistemului și instituirea puterii absolute. Mandatarii sunt desființați, formele de cointeresare materială din agricultură sunt brutal întrerupte. Sub influența revoluției culturale chineze, ca urmare a vizitei întreprinse în vara anului 1970 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu inițiază o amplă revizuire a ideologiei marxiste, combinând intransigența revoluționară a lui Lenin cu tezele maoiste. Rolul factorului subiectiv ia locul determinismului economic; de multe ori conștiința, spune Ceaușescu, spre deosebire de Marx, poate impulsiona existența materială, adică infrastructura. De aici accentul pus pe formarea omului nou, a revoluționarului de profesie care, datorită conștiinței sale înaintate, este capabil să învingă toate obstacolele. Se profilează temele comunismului național prin recuperarea particularului din cadrul tezelor privind internaționalismul proletar și solidaritatea internațională. În optica lui Ceaușescu, acestea capătă sens și valoare numai raportate la specificul național al construcției socialiste. Totodată, Ceaușescu culege primele roade ale figurii sale de disident din 1968; Occidentul acordă României credite masive care duc la o ridicare a nivelului de trai și la posibilitatea unei politici de industrializare accelerate. Din această perioadă începe, implacabil, procesul de concentrare a puterii: președinte al Consiliului de Stat (1967); președinte al Frontului Unității Socialiste (1968); comandant suprem al Forțelor Armate ale R. S. România (1969).

3. Perioada 1972-1975 care se întinde, aproximativ, între Conferința Națională a P.C.R. din 19-22 iulie 1972 și Congresul al XI-lea al partidului (noiembrie 1974). Este perioada când se elaborează marile linii ale dezvoltării în profil de ramură și teritorial pe baza unui plan unitar. Planul național unic de dezvoltare economico-socială, adoptat în 1974, și înființarea Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale (tot în 1974) confirmă caracterul planificării integrale în societatea românească. Tot în această perioadă rolul partidului ca centru vital cunoaște o nouă coordonată a legitimării. În „Programul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism“ legitimitatea rolului politic conducător al partidului este dedusă din aspirațiile sociale și naționale, din lupta poporului român pentru unitate și independență națională. Ideologicul raționalizează sentimentul național imprimându-i propria sa logică, o logică pusă în serviciul cultului personalității. Echivalentul iconic al sloganului „Partidul – Ceaușescu – România“ este asimilarea trecutului glorios în istoria partidului, așa cum o realitate eternă – patria – a fost asimilată de o instituție și conducătorul ei.

4. Perioada 1975-1978 poate fi considerată ca perioada afirmării depline a comunismului național. Istoria națională în ansamblul ei, de la figurile legendare ale trecutului până la marile personalități culturale și științifice ale epocii moderne, este valorificată în spiritul ideologiei marxist-leniniste și pusă la temelia cultului personalității. Figura lui Nicolae Ceașescu este prezentă în frescele și stampele uriașe, în basoreliefuri, la finalul galeriei de voievozi-martiri ai Neamului. La aniversările zilei sale de naștere, hagiografia ditirambică a propagandei atinge delirul, iar superlativele la adresa „conducătorului iubit“, prin redundanță semantică, sunt lipsite de conținut și frizează ridicolul. Țara întreagă se transformă într-o procesiune: de la telegramele de felicitare care suprapopulează spațiul presei scrise până la cozile interminabile al reprezentanților comitetelor județene de partid și instituțiilor centrale ale statului pentru a depune la picioarele „geniului din Carpați“ ofranda colectivelor de oameni ai muncii. Această „organizare logică a nebuniei“, de care vorbea Camus, referindu-se la Caligula, urmărea crearea unui popor de „animale dresate“, care să răspundă doar la comenzi, în schimbul securității materiale a zilei de mâine. Pe planul teoriei politice, această perioadă se caracterizează prin accentul pus pe problematica suveranității de stat, pe rolul statului național în perspectivă, ca și pe raportul național-internațional în mișcarea muncitorească și comunistă internațională. După Congresul al XI-lea al P.C.R. (noiembrie 1974) în discursurile lui N. Ceaușescu apare cu pregnanță încă o structură: necesitatea edificării unei noi ordini economice și politice internaționale în care statelor mici și mijlocii li se rezerva un loc însemnat în soluționarea problemelor vitale ale lumii contemporane.

5. Perioada 1978-1981 caracterizată prin introducerea în economia românească a noului mecanism economico-financiar, prin Legea nr. 5/1978. Această lege care materializa hotărârile plenarei C.C. al P.C.R. din 22-23 martie 1978 viza trecerea de la dezvoltarea extensivă la dezvoltarea intensivă a economiei, realizarea unei noi calități în toate domeniile de activitate, aprofundarea caracteristicilor societății socialiste multilateral dezvoltate. Autonomia și autofinanțarea acordate unităților economice erau circumscrise sever de obligativitatea îndeplinirii cotelorpărți din planul național unic de dezvoltare economico-socială ca și de înființarea consiliilor oamenilor muncii, ca organ de conducere colectivă, cu largi atribuții în fundamentarea indicilor de producție și a cifrelor de plan „venite de sus“. Faptul că secretarul de partid din întreprindere era președintele acestui consiliu, iar directorul – vicepreședinte trădează caracterul de pantomimă al democrației socialiste, controlul absolut al statului, deghizat în spatele unor formule autogestionare care își dovediseră eficiența în sistemul iugoslav bazat pe autoconducere, edificat de Tito în 1950.

6. Perioada 1981-1985. Începe să se manifeste criza economică în toate sectoarele vieții sociale. Plata accelerată a datoriilor externe, lipsa de competitivitate a produselor industriale la export, accentul pus în continuare pe dezvoltarea industriei obligă practic pe Ceaușescu să intensifice exportul produselor agricole (în special în U.R.S.S.) pentru importul de petrol, gaze naturale, minereuri etc. necesare unei industrii energofage. Înfometarea și înfrigurarea populației distrug ultimul dram de legitimitate pe care se mai baza sistemul. Neputința de a oferi soluții la cererile disperate ale populației au arătat imobilismul și sterilitatea dogmei. Sistemul de credințe se prăbușește; la cozi, populația comenta transformările din sistemul politic sovietic și anticipa schimbările forțate în România, pe fondul divergențelor apărute între Andropov și Ceaușescu, apoi dintre Gorbaciov și Ceaușescu. Introducerea noilor indicatori economici pentru eficientizarea producției, formarea centralelor industriale nu au avut rezultatele scontate. Valoarea producției marfă vândută și încasată la o mie de lei fonduri fixe nu a împiedicat întreprinderile să producă pe stoc. Au apărut astfel perturbări serioase în retribuirea clasei muncitoare, ceea ce a dus la tensiuni între organizațiile de partid din marile întreprinderi și clasa muncitoare. Noile forme de autoconducere muncitorească și de autogestiune economico-financiară nu reușesc să ascundă natura controlului politic al activității economico-sociale. Dezvoltarea intensivă și lupta pentru o nouă calitate sunt asociate cu principiile auto-finanțării: pe lângă contribuția pentru fondul de stat, fiecare întreprindere trebuie să-și asigure din resurse proprii fondurile pentru investiții, cercetare și modernizare.

7. Perioada 1985-1989 este caracterizată prin letargie și imobilism, ca și prin separarea totală a politicului de societatea civilă. Gesturile reflexe și automatismele mimează procesele de participare, iar absenteismul și indiferența devin din ce în ce mai vizibile. Atmosfera a ceva neobișnuit ce urma să se petreacă, specifică ajunului marilor mișcări de masă, plutea în aer. Pe plan politic, discursurile lui Ceaușescu sunt de o sărăcie ideatică stridentă. Accentul pus pe lupta pentru pace nu poate ascunde lipsa de soluții pe plan intern. Mișcările de protest ale muncitorilor de la uzina de autocamioane din Brașov pe data de 15 noiembrie 1987, chiar în ziua alegerilor de deputați pentru Marea Adunare Națională, constituie un preludiu la ceea ce va urma. Nemulțumirile și lipsurile acumulate au arătat posibilitatea ratelor explozive ale participării clasei muncitoare la răsturnarea lui Ceaușescu. După decembrie 1989, pe fondul transformărilor structurale impuse de revoluție, imaginea lui Ceaușescu devine centrul de referință al răului absolut. Determinative ca „odiosul“; „tiranul“; „dictatorul“; „călăul“; „criminalul“ apăreau cu litere de-o șchioapă pe prima pagină a publicațiilor, elaborate de acei profesioniști ai condeiului care se convertiseră brusc din rolul de „cântăreți de curte“ în apologeți ai noului regim.

Condamnat la moarte pentru subminarea economiei naționale și pentru genocid economic, demonizarea imaginii lui N. Ceaușescu este blocată, printr-o ciudată viclenie a istoriei, prin însuși temeiul acestei condamnări în ziua de Crăciun: pe fondul greutăților economice inerente tranziției și a căderii unor ramuri industriale, anul 1989 este luat ca reper în încercările de redresare a economiei naționale, la fel cum anul 1938 era luat de propaganda comunistă ca an de vârf în dezvoltarea României interbelice, pentru a se evidenția superioritatea modului de producție socialist.

Politică și putere.

Controversele în jurul conceptului de putere și implicit asupra determinării contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloace științifice au contribuit la o nouă abordare a puterii. În accepțiunea sa cea mai generală, noțiunea de putere nu are un câmp unic de aplicație.

Viziunea cea mai des invocată referitoare la putere desemnează o relație asimetrică de control. Dintr-o asemenea perspectivă, puterea poate lua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne interesează aici, a puterii asupra ființelor umane. Cea de-a doua formă se dezvăluie fie ca putere (stăpânire) asupra sinelui (libertate în sensul stoicilor) sau al puterii în raport cu alții (dominație). Dar puterea ca dominație este o formă universală sau un aspect particular al relațiilor politice! Tendința de a defini noțiunea de putere drept capacitatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate și în particular de a produce acțiuni eficiente încearcă să depășească disputele privind sfera și conținutul conceptului.

Thomas Hobbes în Leviatan (1651) considera că „puterea unui om constă în mijloacele prezente pentru a obține un bun oarecare“. Acest tip de definiție prezintă trei caracteristici majore:

puterea și acțiunea sunt strâns legate, iar dacă acțiunea implică o intervenție directă asupra evenimentelor, puterea constă în facilitatea de a le modifica cursul – deci puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru).

puterea se relevă ca putere „asupra“ ceea ce presupune atât puterea deasupra superioară, dominatoare) și în funcție de reacție putere contra (latura coercitivă a puterii).

puterea este o capacitate deosebită ce are consistența esențelor, care deci nu se situează în orizontul evenimentului.

O altă direcție vizează aspectele teleologice. În acest sens, Bertrand Russell propunea în 1938 ca producerea efectelor dorite să devină „criteriul distinctiv al puterii“. Dar fie că se referă la mijloacele utilizate, fie că se face apel la scopuri, noțiunea de putere, noțiune centrală a oricărui demers științific despre politică, este privită doar ca o formă de coerciție.

În expresiile curente puterea este asimilată cu un soi de esență ca în formule precum „deținerea puterii“ sau „posedarea puterii“, formule ce sugerează ideea unei „puteri-substanță“, sau a unei „puteri-capital“.

Puterea ca inovație socială așa cum o are în vedere Jean-William Lapierre în Viață fără stat? are un caracter vital; în această accepțiune ea desemnează „formarea raporturilor sociale și de grup ce tind să distrugă cadrele societății stabilite, prin transformarea organizării sistemelor sociale“.

Pornind de la această constatare putem evidenția, rămânând la nivelul conceptului, diferite forme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturii la puterea asupra morții (frica de moarte sau de decădere fiind unul din resorturile ascunse ale strategiilor puterii) până la forma sa cea mai politică, puterea asupra celorlalți.

Acesta distincție relevă mai bine puterea asupra altuia (celorlalți), această relație asimetrică, marcată de o inegalitate ierarhică care are ca bază, după Hegel, conflictul de recunoaștere. Structură dinamică, multiformă și complexă, puterea apare ca un mecanism de creație, de echilibru, de viață (de afirmare a vieții), dar și ca o strategie a morții.

Dominația este legată strâns de putere. Plăcere de a domina sau aspirație la prestigiu – fațete ale libido dominandi – furnizează resortul de acțiune al puterii politice. Această viziune cunoaște cu Max Weber forma sa clasică – „Cine face politică, aspiră la putere, fie la putere ca mijloc în slujba altor țeluri (de natură ideală sau egoistă), fie la putere „de dragul puterii“, de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social“.

Dominația și strategia formează axa tuturor formelor de putere coercitivă. Dominația reprezintă situația de stăpân în raport cu cei ce se supun. Ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al violenței fie ea și simbolică.

Dar dacă puterea este coerciție, toate societățile umane, chiar și cele primitive, au cunoscut o astfel de relație și în esență au cunoscut dimensiunea politică? Între maximaliști care susțin că toate formele de organizare umană au cunoscut puterea și minimaliști ce contestă atribuirea unei guvernări tuturor societăților umane există o dispută îndelungată.

Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a înfăptuit o revoluție copernicană construind conceptul de putere necoercitivă degajând elementele etno- și europo-centriste ce au dominat abordarea puterii în antropologia politică și știința politică clasice. În eseul său Copernic și sălbaticii a răsturnat perspectiva etnocentristă și a demonstrat că nu putem împărți societățile în două grupe: societăți cu putere și societăți fără putere. Credem că puterea este universală, imanentă socialului „ realizându-se însă în două moduri: putere coercitivă și putere necoercitivă“.

Puterea coercitivă nu ar fi decât un caz particular al puterii caracteristică anumitor culturi între care cea europeană este cea mai influentă. Eseul ce dă titlul celebrei cărți a regretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltă această idee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie „istoria popoarelor fără istorie – este istoria luptei împotriva statului“.

Distincția putere coercitivă/putere necoercitivă este una din cele mai importante contribuții la înțelegerea fenomenului politic. Ea oferă științei politice posibilitatea unei noi abordări a fenomenului politic și a democrației ca formă negociată și pluralistă de negociere a pozițiilor de putere și a influențelor în raport cu aceasta. Instrumentul folosit – puterea, relevă esența politicului prin modul în care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar puterea politică nu are valențe miraculoase; intervenția ei constă, de cele mai multe ori, în a obișnui societatea să trăiască cu problemele, apelând pentru aceasta la diferite metode în funcție de legitimitatea și eficacitatea politicilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forța sunt tot atâtea mijloace la care deținătorii puterii se simt îndreptățiți să recurgă pentru a concilia exigențele ordini cu dinamica problemelor.

Suplețea politicului îi permite să integreze noile forțe și să se adapteze la schimbare fără a fi destabilizat de criza și dispariția celor vechi. Și aceasta pentru că politicul nu poate fi asimilat unei structuri instituționale, căci deși poate fi observat în instituții, nu poate fi redus la vreuna dintre ele. Prin ordinea pe care o încarnează, politicul transcende instituțiile.

Politica și statul.

Multă vreme sinonim cu însăși noțiunea de politică, statul a constituit instituția politică cea mai reprezentativă a ultimelor secole. Dominația sa asupra vieții politice a dus la limitarea politicii la stat datorită avantajelor pe care o asemenea perspectivă le presupune: precizia și simplitatea. Iar dacă politica nu poate fi redusă la stat, acesta – formă instituționalizată a puterii – dezvăluie cea mai importantă expresie a ordinii politice experimentată până în prezent. Spațiu al agregărilor parțiale și al conflictelor de interese, politica se inserează într-un câmp social reglat de o putere ce prin referința la monopolul coerciției legitime se concretizează în stat. Definită în acest fel politica se raportează la dominație ca la principala sa resursă și prin afirmarea monopolului asupra coerciției – forță creează reflexul fricii.

Expresia elaborată de Sfântul Thoma D’Aquino în Summa theologiae – Binele Comun – a cunoscut o glorioasă carieră odată cu Renașterea trecând printr-un proces de laicizare, astfel încât noțiunea a fost, și în măsura în care mai are vreo relevanță, este utilizată independent de orice referință religioasă. Acest proces de laicizare a schimbat raportul de la perspectiva filosofică asupra Binelui Comun pentru care ordinea, de exemplu, poate fi considerată un scop (bine) în sine, la o perspectiv ă acțională în care binele se convertește în bunuri concrete.

Frica a însoțit puterea aproape permanent din momentul în care oamenii au acceptat autoritatea șefului. Născuta fie din nevoia de ordine, ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau mai puțin rafinați, profită pentru a-și asigura confortabilele poziții de putere, dar și din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, puterea nu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numim primitivi au avut intuiții mult mai profunde asupra naturii puterii decât dorim în general sa acceptam. Șeful comunității nu avea o autoritate reală; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa muncească, ținea discursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, și conducea operațiunile militare doar atâta timp cât membrii comunității acceptau aceasta. Ei intuiau

că puterea este prin natura ei opresivă și o anihilau.

Puterea ca dominație a devenit regulă. Supunerea fața de deținătorii puterii a fost acceptată cu toate consecințele sale. Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimându-se prin nevoia de a menține ordinea, un întreg arsenal al dominației.

Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziția dintre regimurile democratice și dictatoriale, teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipotente și abuzive.

Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondată pe drepturile și libertățile individuale, politica, în forma sa democratică de manifestare, asigură securitatea externă și pacea internă a unei unități politice, facilitând convergențele și mediind divergențele, fără a încerca să le reducă pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea măreția Cosmosului elen. Rezultat al acțiunii umane, ordinea este efectul unei

viziuni asupra lumii.

Politica nu poate face abstracție de mersul ideilor, nu poate să se replieze pe vechile redute fără a eșua într-o banală, dar atât de tragică, politică a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai este nici ordine, nici politică, ci încremenire.

Sistemul instituțional românesc.

Sistemului instituțional reprezintă ansamblul relațiilor dintre diferitele puteri și autorități ale statului. În funcție de atribuțiile ce revin fiecărei autorități publice pot fi distinse autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcția legislativă, autoritatea prezidențială, îndeplinind funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, de reprezentare a statului român și de garant al independenței naționale și al integrității teritoriale a țării și autoritatea guvernamentală, având ca funcție principală asigurarea înfăptuirii politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administra ției publice. În raport cu specificul și nivelul de competență unele autorități sunt centrale (Parlamentul, Guvernul) sau locale (Consiliul local, Primăria).

Sub aspect funcțional-relațional autoritățile publice sunt rezultatul unui proces în mai multe etape. Într-o primă etapă corpul electoral alege prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat membrii celor două camere ale parlamentului.

Ca urmare a constituirii unei noi majorități parlamentare și în conformitate cu procedurile constituționale Președintele intervine într-o a doua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcția de Prim-ministru. A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament în ședință comună a celor două Camere prin acordarea votului de încredere. Dacă votul de învestitură a fost acordat Președintele procedează la numirea Guvernului.

Alte relații privesc revocarea din funcție. Parlamentul, în ședința comună a celor două Camere, poate suspenda din funcție Președintele României în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea în judecată a Președintelui pentru înaltă trădare. În ce privește guvernul Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de încredere, moțiunea de cenzură, prin care, în condițiile acceptării ei prin vot, se retrage încrederea acordată Guvernului. Atât votul de încredere, cât și moțiunea de cenzură, pot fi rezultatul deliberat al acțiunii guvernamentale exprimate prin angajarea răspunderii în fața Camerei Deputaților și a Senatului, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.

Un alt aspect important și controversat al relațiilor instituționale îl reprezintă delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului. La rândul său Guvernul interacționează cu Parlamentul prin câteva mijloace specifice: exercită dreptul la inițiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanțe și trebuie să solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanțele de urgență emise; poate „provoca“ un vot de încredere implicit sau o moțiune de cenzură, angajându-și răspunderea în fața Parlamentului; poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgență; membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului Între cele două Camere există relații caracteristice reglementate prin regulamente speciale: organizarea unor ședințe comune; transmiterea proiectelor de legi și a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii și eventualei lor adoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanșarea proceduri de mediere, atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.

De asemenea, între Președintele Republicii și Guvern sunt stabilite forme specifice de interacțiune: Președintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită; el poate participa la ședințele Guvernului, caz în care prezidează acele ședințe; Primul ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Președintele României, angajându-și astfel propria răspundere politică.

Valori politice fundamentale: libertate, egalitate și dreptate socială.

Modernitatea este caracterizată din punct de vedere politic de un cult al libertății.

Acest cult se exprimă prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă, fiind valoarea din care decurg toate celelalte și valoarea în sine, indiscutabilă (libertatea este un drept natural primordial, toate datoriile decurg din drepturile naturale).

Liberalismul este principala doctrină politică care a promovat acest cult al libertății, pornind de la metafora libertății individuale. Descrierea obiectivă a situației omului în societate nu conduce la ideea de libertate. Omul, vazut așa cum este de fapt, se află totdeauna sub presiunea unor multiple constrângeri: divine (conform doctrinelor religioase), naturale (nevoi, bariere fizice de netrecut), sociale și morale (reguli, impuneri, cutume), politice (omul trăiește într-un stat, nu pe o insulă), juridice (oamenii trăiesc sub dominația legilor). Prin urmare, omul nu este liber, el are doar mici spații de libertate, „interstiții“ într-o țesătură de constrângeri; el este parțial liber.

Metafora libertății originare fondează modernitatea politică, sugerând că nevoia de libertate este prima și cea mai importantă nevoie umană. Cu toate acestea, s-a recunoscut uneori și faptul că libertatea nu este o valoare absolută, că în anumite situații oamenii au nevoi mai presante decât nevoia de libertate: „Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei libertăți și de a se bucura de folosirea ei, unii oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce este libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiții indispensabile uzului ei ? Trebuie început cu începutul (…) libertatea individuală nu este o necesitate primară pentru orice om“.

Oamenii nu au nevoie doar de libertate, ei au, în egală măsură, nevoie de ordine socială și securitate personală, de legi, norme și reguli care să facă relațiile interumane și reacțiile controlabile, de resurse materiale, de dreptate și egalitate socială, de pace. În multe cazuri, nevoia de resurse minimale, de solidaritate sau de pace este mai presantă decât nevoia de libertate.

Edmund Burke atrage atenția că „libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce, după rezultatele sociale pe care le produce“. Deci, libertatea poate fi folosită de oameni bine sau rău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea noastră față de libertate trebuie să fie dictată tocmai de aceste variante, conturate prin intermediul consecințelor la care se ajunge. Constrângerea are și ea rolul ei în țesătura fenomenelor sociale – morala și multe dintre schimbările politice progresiste au fost și sunt rezultatul constrângerii, nu al libertății.

Cum societatea are nevoie și de libertate dar și de constrângere, problema supremă a politicii este tocmai aceea a determinării limitelor autorității și a limitelor libertății. Concluzia la care au ajuns filozofii moderni este că „fiecare individ are deplina libertate de a face ceea ce dorește, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalți“. Societatea (statul, autoritatea) au dreptul de a interveni în sfera individuală doar atunci când acțiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) ale altor oameni – puterea politică trebuie deci să fie limitată. Nerespectarea acestui principiu este caracteristică totalitarismului. Impunând persoanelor particulare anumite „priorități“, aprecieri de valoare și decizii privind „ce este important“ (sau bun, util, drept), statul dirijist încalcă sfera libertății individuale și lasă oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei birocrații care exercită puterea.

În vederea evitării consecințelor negative, periculoase, ale autoritarismului politic, o mare parte a gândirii moderne susține necesitatea limitării acțiunii statului la sfera apărării drepturilor cetățenești și a libertății negative a persoanelor. Această idee se bazează pe distincția dintre libertate negativă și libertate pozitivă.

Prin libertate negativă se înțelege pur și simplu absența constrângerilor (impuse de stat sau de alți oameni): „Poți spune că ești lipsit de libertate politică doar atunci când ești împiedicat de alți indivizi să atingi un anumit scop“.

O parte din gândirea modernă pledează pentru un tip mai generos de libertate: libertatea pozitivă, constând în existența condițiilor necesare pentru atingerea scopurilor individuale, pentru realizarea umană. La originea ideii de libertate pozitivă stă intuiția imediată că a fi liber înseamnă a putea face ceea ce vrei. Această intuiție a fost criticată de multe ori, ca irealizabilă sau periculoasă, deoarece atunci când fiecare face ce vrea, se ajunge la abuzuri.

O altă dispută importantă s-a născut în societatea modernă în jurul distincției dintre libertate autentică și libertate formală. Oamenii pot fi privați parțial de libertate prin constrângeri indirecte, așa cum este manipularea politică. Frica, nevoia de conformism, lipsa de informații sau informațiile incorecte îi fac pe oameni să se comporte altfel decât ar face-o în mod normal, și, deci, să nu fie „ei înșiși“, să nu se manifeste liber: „Majoritatea oamenilor sunt convinși că, atâta timp cât nu sunt obligați în mod deschis de o putere exterioară să facă ceva, hotărârile sunt ale lor și că, dacă doresc ceva, ei sunt cei care doresc. Dar aceasta este una din marile iluzii pe care ni le facem despre noi înșine. Un număr mare din hotărârile noastre nu sunt cu adevărat ale noastre ci ne sunt sugerate din afară“.

Controlul informației și al mass-media moderne face bunăoară posibilă manipularea pe scară largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte și accentuarea altora, prin prezentarea selectivă și tendențioasă a informației, prin șocuri emoționale, etc. Pericolul manipulării este unul dintre cele mai grave fenomene ale lumii contemporane.

Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru egalitate. Tradiționalismul politic a fost permanent combătut pentru inegalitățile pe care se baza și care erau considerate drept semne ale nedreptății sociale, drept anomalii și surse ale dezumanizării. Pentru a-l dizloca, gândirea modernă a argumentat pe larg că oamenii sunt născuți egali (egalitatea lor fiind consfințită de Dumnezeu sau provenind „de la natură“).

În discuțiile contemporane, egalitatea umană nu se mai prezintă descriptiv (ca stare de fapt) ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept, indicând ceea ce trebuie să fie).

Este evident că oamenii nu sunt egali în multe privințe: înzestrare individuală, posibilități materiale și financiare, poziție socială, etc. De aceea, accentul cade astăzi pe ideea că oamenii trebuie să fie tratați în mod egal, adică fără favoritisme, privilegii nelegitime sau discriminări nejustificate. Dar chiar și sub acest aspect, inegalitatea este prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la fel ca un om cinstit. Oamenii trebuie tratați egal în privințele în care ei sunt egali sau trebuie să fie egali. Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale filozofiei politice: aceea a determinării sferei sau domeniului egalității. În ce privințe sunt și trebuie să egali oamenii? În ce privințe ei nu sunt și nici nu pot să fie egali, iar egalitatea nu trebuie urmărită?

În lumea modernă, majoritatea teoriilor laice aprobă fără rezerve ideea egalității juridice (în fața legii), care spune că toți oamenii trebuie tratați egal de lege și de justiție; s-a căzut de acord și asupra egalității politice, a egalității civile (cetățenești). Discutabile rămân opiniile moderne în privința egalității economice și sociale.

Se susține adesea că este normal și drept ca toți oamenii să pornească în viață cu o egalitate a șanselor, ceea ce nu se întâmplă dacă există mari inegalități economice și sociale. Egalitatea șanselor nu poate rezulta doar din egalitatea drepturilor juridice și politice principale, ea trebuie să aibă și un fundament în sfera resurselor economice. Cel mai important argument este că egalizarea economică asigurată de stat distruge libertatea. Pentru a statul să poată redistribui în mod eficient resursele, prelevând de la cei bogați pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu multă putere de decizie și execuție, cu dreptul de a decide cine și cum trebuie ajutat, până la ce nivel, care sunt excepțiile de la regulă, etc.

Robert Nozick respinge ideea egalității șanselor: „În discuțiile despre egalitatea șanselor este folosit adesea modelul cursei pentru un premiu. O cursă în care unii ar porni de mai aproape de linia de sosire decât alții ar fi nedreaptă… Dar viața nu este o cursă în care concurăm toți pentru un premiu pe care l-a stabilit cineva, nu există o cursă unitară, unde cineva ar fi desemnat să judece cine a alergat mai repede“. Poziția adoptată de Nozick are puțini apărători deoarec egalitate de șanse este un ideal în genere mai bine vazutdecăt cel radical, al egalității complete de venituri sau avantaje sociale.

Există însă un anumit consens asupra ideii că exacerbarea inegalităților economice nu poate avea consecințe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei sociatăți și, mai ales, pentru democrație).

Dreptatea (socială) a fost considerată de mulți gânditori moderni cea mai importantă virtute a unei comunități. Rousseau declara astfel că: „Cel dintâi și cel mai mare interes obștesc este totdeauna dreptatea“.

Epoca politică a introdus în dezbaterea politică tema dreptății în primul rând prin întrebări ca: „Este oare drept ca anumiți oameni (monarhii ereditari, de exemplu) să fie născuți să conducă sau ca anumiți oameni să aibă privilegii (aristocrația) chiar dacă personal nu au nici un merit, sau nu au mai multe merite decât alții?“ și „Este normal ca oamenii merituoși să nu aibă dreptul de a conduce și nici pe acela de a intra în elita socială, deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat?“ ori „E oare drept ca aomenii să fie privați de drepturi politice în virtutea rasei, sexului sau naționalității lor?“

Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice și pe ideea necesității respectării drepturilor universale ale omului.

Problema dreptății sociale se naște din două surse: egoismul oamenilor și penuria de resurse (insuficiența resurselor). Trebuie remarcat că problema insuficienței resurselor nus e reduce la cea a insuficienței bunurilor sau a valorilor materiale. Există și o „insuficiență“ a privilegiilor, distincțiilor, pozițiilor de conducere, etc., care face ca oamenii să intre în competiție pentru toate acestea și să-și pună întrebări cu privire la optima lor distribuire.

Oamenii moderni nu se mai organizează pe baza unor reguli axate pe merite, recompenseproporționale cu meritele, scopuri comune și contribuții aduse la realizarea lor. Ei se organizează pe baze individualiste, fiecare urmărindu-și propriile scopuri și recompense în cadrul unei competiții (economice, pe piața liberă, sau sociale) în care nimeni nu are autoritatea supremă de a decide cât și ce merită o anumită persoană sau ce nevoi sunt mai presante și ar trebui satisfăcute prioritar.

„Avem de ales nu între un sistem în care fiecare va căpăta ceea ce merită conform vreunui etalon al dreptății universal și absolut și un alt sistem în care ceea ce revine fiecăruia este determinat în parte de hazard sau noroc, ori nenoroc, ci între un sistem în care voința câtorva persoane decide cine și ce anume trebuie să obțină și altul în care acest lucru depinde, măcar în parte, de capacitate și de spiritul de inițiativă al oamenilor și, în parte, de împrejurări imprevizibile“.

Majoritatea gânditorilor contemporani acceptă o idee mai complexă de dreptate, care lasă loc atât existenței unor inegalități (bazate pe merite, nevoi sau chiar pe șansă sau accident) cât și unor tipuri de egalitate (necesare din punct de vedere politic). Concepțiile de dreptate construite pe această idee sunt diverse. Cea mai cunoscută dintre ele aparține filozofului american John Rawls: „inegalitățile de rol (spre exemplu, între cel care are rol de conducere și cel care are rol de execuție într-o întreprindere) nu sunt respinse ca nedrepte. De asemenea nu provoacă nici un protest inegalitățile apărute ca rezultat al unei competiții egale, în care toți participanții au plecat cu șanse egale, chiar dacă câștigătorii sfârșesc prin a obține anumite privilegii și avantaje“.

Cu alte cuvinte, dreptatea ar fi sintetizată în următoarele condiții:

Fiecare om are un drept egal la cea mai mare libertate compatibilă cu libertatea altora.

Inegalitățile economice și sociale sunt astfel aranjate, încât să aducă cel mai mare beneficiu posibil celor care sunt dezavantajați și să fie conectate cu funcții și poziții accesibile tuturor în condiții de egalitate a șanselor.

Reguli de bază ale comunicării politice.

Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilității oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Politica, în accepțiunea sa de relație între grupuri ce concurează pentru exercitarea și influențarea puterii, este legată de contingent și deci, aparent, ar delimita o arie a superficialului. Însă nici o politică nu se construiește pe un vid, ci pornește de la o serie de caracteristici ale comunității umane funcție de modelul de referință occidental a constituit aspirația obsesivă a ultimelor două secole. Chiar comunismul se considera, cel puțin ca proiect, o formă de accelerare a acestui proces.

Tensiunea dintre modelul „societății închise“, rigidă și bazată pe credința în tabu-uri, întoarsă spre trecutul „vârstei de aur“ și „societatea deschisă“, mobilă și critică, este actuală, dând seamă despre valori și comportamente specifice. Schimbarea deci, nu este nici pe departe inevitabilă. Ea este doar alternativa rezonabilă, dar care inadecvat aplicată, poate duce la efecte perverse. Una din posibilitățile de a preîntâmpina o asemenea evoluție rezidă în examinarea culturii politice românești în manifestările sale de dată mai mult sau mai puțin recentă. Departe de a fi o excepție, schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor politice funcționale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură, transformarea spațiului politic nu este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii.

Cultura politică, prin modul în care acționează asupra tipului de participare politica, prin amprenta pe care și-o pune asupra atitudinilor, este o componentă fără de care nu pot fi explicate relațiile politice specifice unei societăți. Fiecare comunitate politică cunoaște o formă de cultură politică, interpretează și se raportează la faptul politic în funcție de valorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranța sau intoleranțe sunt atitudini politice condiționate cultural. Funcționând ca o memorie colectivă care vine dintr-o sensibilitate la istorie cultura politică poate furniza explicații asupra diferențelor ce există între partide ce se revendică de la aceleiași familie politică sau de ce Parlamentul nu funcționează la fel în Marea Britanie sau în România.

Dacă tranziția românească nu se înscrie perfect în tipologia tranzițiilor de la comunism la democrație din alte țări postcomuniste se datorează faptului că modelele precomuniste ale dezvoltării au rezistat perioadei comuniste și s-au grefat pe majoritatea obstacolelor care, în mod diferit, au influențat emergența societății civile și a liberalismului în țările central și est europene. Particularitățile societății românești pun în evidență tipuri sociale ale tranziției postcomuniste elaborate în funcție de atitudinea față de reformă. Aceste atitudini sunt caracteristice majorității țărilor postcomuniste, dar ele au intensități diferite și înrădăcinări diferite.

Un sistem politic nu poate supraviețui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice și așteptările populației. Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influențe reciproce. Conservatorismul și absența culturii civice, cultura politică a democrației ce se fondează pe participarea la guvernarea locală ca și centrală, nu sunt obstacole fatale.

Relativ recent intrat în limbajul științelor politice, conceptul de cultură politică este pe cât de fecund teoretic, pe atât de puțin înțeles de marele public. Accesibil opiniei publice într-o variantă jurnalistică conform căreia termenul ar indica gradul de cunoștințe politice, mai ales cele referitoare la funcționarea democrațiilor occidentale, conceptul se cere precizat. Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spațiului politic, desemnează setul de convingeri și sentimente ce determină atitudini și comportamente caracteristice unei comunități umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor inițiative politice și gradul de „loialitate partizană“ a cetățenilor. Gabriel Almond și Sidney Verba în 1963 au lansat noțiunea prin lucrarea lor Cultura civică și au orientat cercetarea spre studiul atitudinii în raport cu regimul politic, analizând încrederea în sistemul politic, cunoașterea modului de funcționare și satisfacția față de procedurile de guvernare, pe această bază comparând țări presupuse a fi democratice.

Diferențele de cultură politică între grupuri și inadecvarea modelului propus de clasa politică cu credințele și comportamentele politice ale societății globale creează dereglări în funcționarea sistemului politic. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin aculturație și socializare. Cum însă gradul de adeziune la modele tradiționale este foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială, și cum modernitatea pentru România a rămas un pariu de câștigat, o „schimbare a imaginarului“, este doar una din alternativele posibile. Dacă politicul, chiar fără a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici un membru al comunității, iar acceptarea exercițiului autorității presupune raportarea, fie și inconștientă, la „ordine“ sau „justiție“, relația între conservarea și modificarea sistemului depinde de centrarea comunității pe una din cele două valori politice fundamentale.

Cadru de referință între lumea reală și cea ideală, autoritatea politică este învăluită de mister. Respectul față de norma politică nu este dictat doar de interes sau constrângere, ci și de o aureolă magică. Religia, de exemplu, a jucat întotdeauna un rol important în viața politică americană. Convingerile religioase au influențat, în anumite domenii, spațiul deciziei politice. Bisericile și alte organizații religioase sunt încă active, chiar dacă rolul lor este probabil mai puțin important ca altădată. Condiționarea dintre „ethos“-ul economic modern și credință a fost analizată, în cazul protestantismului de Weber, care considera capitalismul ca pe o expresie a practicilor și tradițiilor religioase.

Chiar proiectul moral al „părinților fondatori“ ai Constituției americane nu face abstracție de fenomenul religios, astfel că primul amendament aprobat în 1971 stabilește libertatea de manifestare a religiilor.

Legătura dintre religie și cultura politică este facilitată de existența setului de credințe și de scopuri prin care cea dintâi influențează politicul. Credința religioasă dă conținut sentimentului că rațiunea nu rezolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate și la univers. Politica, înțeleasă ca luptă pentru influențarea și cucerirea puterii, spațiu controlat de norme și tradiții raționaliste, apare unora dintre contemporanii noștri ca nesatisfăcătoare. Întrepătrunderea dintre viața religioasă și cea politică în cazul american, legată de puritanismul secolului al XVII-lea, a ajuns până acolo încât „Crezul American“ pastișează pe cel al Apostolilor.

O simplă analiză instituțională nu poate explica stabilitatea unor sisteme politice în raport cu altele. Nici un sistem politic nu ar putea rezista timp îndelungat în absența recunoașterii legitimității sale și a mecanismelor care îl compun. Cultura politică are influență asupra sistemului, dar, în egală măsură, se poate accepta și ideea că sistemul determină, în unele condiții, schimbări în mentalul colectiv.

Reflecția despre impactul credințelor și valorilor asupra activităților sociale este anterioară apariției conceptului de cultură politică. Existau deja o serie de instrumente teoretice aparținând unor discipline precum sociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem de imagini, mentalități colective, reprezentări colective, inconștient colectiv, mit politic etc., care acopereau mai mult sau mai puțin fenomenul.

Produs al școlii politice americane, conceptul de cultură politică s-a constituit ca un cadru de referință pentru măsurarea gradului de democratizare. Cultura politică americană s-a clădit prin acomodarea mediului politic britanic rezultat din victoria „revoluției glorioase“, care accepta ca legitimă opoziția și existența a două partide ce își disputau dreptul de a reprezenta națiunea, la societatea americană multietnică și multiculturală.

Mentalitățile, concept aprofundat de istoricii de la Annales, se apropie oarecum de modul de înțelegere al culturii politice, dar este folosit mai ales pentru interpretarea epocilor trecute, în special a medievalității și a tranziției la modern, fiind mai puțin adecvat analizei societăților contemporan.

Această percepție s-a modificat odată cu luarea în considerare a factorului putere și a modului de raportare a societății la acesta. Modelul societății tripartite, specific spațiului indo-european, constituie un exemplu pentru această situație. Împărțirea societății în oratores, bellatores și laboratores, exprimă o formă de raportare a mediului la putere. Funcționarea acestei scheme până în societățile contemporane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedește existența unor paradigma mentale înrădăcinate și greu de modificat. Chiar ideea de conflict, specifică Occidentului, are o evoluție îndelungată, revoluțiile politice ale epocii moderne fiind doar partea vizibilă a unui aisberg. Instituționalizarea opoziției nu a fost o fractură, ci rezultatul unor lungi acumulări. Pentru ca o societate democratică să funcționeze, dincolo de aspecte precum existența economiei de piață, a unei clase de mijloc importantă numericește, a profesionalizării elitei politice, este nevoie și de o componentă culturală, numită de unii cercetători „competență civilizatoare“, care devine o condiție necesară a integrării în lumea contemporană. În această perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de „incompetență civilizatoare“, blocând o tendință naturală de adaptare a societății la normele pe care globalizarea vieții politice și sociale din secolul al XX.lea le-a impus.

Tranziția târzie de la medieval la modern, religia ortodoxă, cu obediența sa față de fenomenul puterii (o tradiție istorică preluată din lumea bizantină, unde basileul era și șeful Bisericii), înapoierea economică au contribuit la crearea unei anumite raportări a societății românești la fenomenul politic.

Inexistența conflictului dintre puterea temporară și puterea spirituală, specific creștinismului occidental, și care a avut atât de mare importanță în inițierea procesului democratic, a făcut ca, în cazul românesc, religia să nu contribuie la formarea unor opțiuni democratice.

Într-un asemenea spațiu, rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere. Cum în Eden, lume ideală și eternă, există un singur Dumnezeu, tot astfel, în lumea terestră, nu poate exista decât un singur conducător. O zicală precum „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“ ilustrează elocvent o predispoziție spre acceptarea pasivă a puterii, indiferent de persoanele care o exercită. Elementul național a avut o importanță mult mai mare decât Biserica în manifestarea ostilității față de putere. Revoluția lui Tudor Vladimirescu s-a folosit, pentru a realiza consensul, de sentimentele antigrecești acumulate în timpul domniilor fanariote.

Preponderența populației rurale a constituit, de asemenea, un element care trebuie luat în considerare. În Occident, orașele au fost spațiile în care democrația s-a manifestat cu întâietate. Absența unei vieți urbane foarte importante, ca și economia bazată pe agricultură au reprezentat fapte cu implicații asupra tipului de cultură politică românesc. Urbanizarea forțată, practicată de regimul comunist, legată de industrializare și de justificarea rolului partidului ca un „far călăuzitor al clasei muncitoare“ nu a schimbat situația. Au fost practic mutate în orașe importante segmente ale populației rurale, fără însă a se fi modificat mentalitatea. Importând în mediul urban modelul tradițional, orașele au suferit practic un proces de ruralizare.

S-a consacrat opinia că jumătate de secol de dominație comunistă a modificat în profunzime mentalitatea. Realitatea este că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente precum ideea egalității în obște, refuzul economiei de piață, respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau obișnuințe mentale, rezistau încă prin anii 30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia începuse să-și facă simțită prezența la sate. Există totuși diferențe legate de contexte istorice, astfel că Biserica grecocatolică din Transilvania, în lupta pentru emancipare națională, a contribuit la apariția unei contraculturi politice în cadrul Imperiului habsburgic (mai târziu dualist), ale cărei particularități s-au conservat și după unirea cu România.

Faptul că 50 de ani de regim totalitar au creat anumite obișnuințe politice este indiscutabil. Dar acestea s-au integrat unui sistem de valori și tradiții anterior. Societatea românească era, și în bună măsură mai este, mai degrabă una a consensului decât una a conflictului. Procesul democratic început în secolul al XIX-lea și a cărei expresie instituțională a fost monarhia constituțională de după 1866 nu a reușit să realizeze conexiunea cu baza societății. Clasa țărănească (aproape 80% din populație) a fost practic exclusă de la luarea deciziilor politice prin limitarea jocului politic la câteva categorii sociale inițiate. Caracterul exclusivist al democrației românești interbelice a afectat răspândirea modelului democratic la toate nivele vieții sociale. Existența curentului țărănist în perioada interbelică, cu modelul conflictual pe care îl conținea, nu a modificat situația. Atașarea naționalismului ardelenesc (naționalismul aici având sensul de privilegiere a valorilor naționale în raport cu cele sociale) a implicat abandonarea parțială a conflictului în favoarea consensului, opțiunea cu valențe în cucerirea puterii, dar fără importanță în răspândirea democrației.

O altă caracteristică a cazului românesc este supraviețuirea familiei tradiționale, cu implicația sa asupra spațiului politic, dominația clanurilor, organizate în funcție de rudenie și nu pe considerente politice. Este adevărat că modernizarea se poate realiza și fără a implica dispari ția familiei extinse în favoarea familiei nucleare, cum arată cazul japonez. Dar Japonia este moștenitoarea unei tradiții culturale proprii, iar problema democratizării de profunzime a acestei societăți rămâne încă actuală. Rezistența modelului familiei extinse este legată nu doar de preponderența elementului rural în ansamblul societății, ci și de aspecte economice și culturale.

Tendința de transformare a culturii politice românești sub impactul contactului cu Occidentul (atât spiritual, dar mai ales material) a fost relativ „adormită“ în perioada dictaturilor succesive care din, 1940, au exercitat puterea. După 1989, societatea s-a „dezmorțit“, dar de aici nu rezultă că schimbarea culturii politice se va produce imediat. Rezultatele unor sondaje de opinie realizate între 1990 și 1999 dovedesc că modelul tradițional de percepere a instituțiilor politice este predominant.

Pe de altă parte, instituții ale consensului, precum Armata și Biserica, întrunesc constant în sondaje scoruri de aproximativ 66% și 83%, și tot Barometrul de opinie publică, arată că Parlamentul întrunea, în octombrie 1999 în jur de 10% din aprecierile pozitive, spre deosebire de 86% aprecieri negative. Oricât de discutabilă ar fi fost prestația Parlamentului, acest scor nu se poate justifica dacă nu luăm în calcul și cultura politică, care privilegiază instituțiile consensului în raport cu cele ale conflictului. Un sistem politic nu poate supraviețui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice și așteptările populației.

Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influențe reciproce. În ce privește România, analiza culturii politice, modul de formare al culturii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei politice la specificul comportamentului și atitudinilor politice românești în dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se dorește, pe termen lung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nu în sensul subordonării, ci pentru depășirea în cunoștință de cauză a crizelor de adaptare la noile forme de organizare. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigențele transformării economice și sociale la sistemul de valori.

Cap. III

STUDIU DE CAZ: SILVIU PRIGOANĂ,

deputat PDL (Alegeri 2008)

Biografie, carieră profesională, carieră politică, convingeri personale, particularitățile (geografice, sociale, economice, etc.) ale circumscripției pe care o reprezintă – deputat PD-L în Colegiul D15.

Silviu Vasile Prigoană, supranumit Regele Gunoaielor, este unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din România, care de curând a intrat și în politică. Din decembrie 2008 este deputat PD-L de București.

Născut pe 22 decembrie 1963, la Gherla, judetul Cluj, Prigoană are o relație cu jurnalista/vedeta de televiziune Adriana Bahmuțeanu, cu care are și un băiat, Maximus. Dintr-o căsătorie anterioară, mai are doi fii, Honorius și Silvius.

Silviu Prigoană deține numeroase afaceri în salubritate, media și imobiliare, iar cele mai multe dintre companii sunt trecute pe numele copiilor săi. Pentru că el însuși are un picior de lemn, Prigoană a înființat în anul 2005 fundația care îi poartă numele, menită să ajute persoanele cu handicap locomotor. Sloganul acesteia este „Să fim oameni pentru oameni!“.

Conform WIKIPENDIA: „Silviu Prigoană (n. 22 decembrie 1963, Gherla) este un om de afaceri și politician român, acționar principal al Rosal Grup și fondator al postului de televiziune Realitatea TV, deputat de București din partea PD-L în legislatura 2008-2012. Este casătorit cu ziarista Adriana Bahmuțeanu.

La începutul anului 2009, Silviu prigoană a lansat televiziunile Meteo TV și Sigma TV, ce s-au adăugat postului de muzică Taraf TV. El este și acționar al posturilor Etno TV, TV Sport și Teleshop 24, convins fiind că viitorul aparține televiziunilor de nișă.“

Studii

Și-a luat bacalaureatul în 1990 la Liceul Industrial „Petru Maior“, Gherla, județul Cluj.

Activitate profesională 

Între 1985 și 1990 a fost  mecanic mașini și utilaje la Întreprinderea de Bere și Spirt Cluj. În perioada 1983-1985 a lucrat ca muncitor necalificat la Combinatul de Industrializare a Lemnului. Între 1982 si 1983 a fost mecanic mașini-unelte la Combinatul de Utilaj Greu Cluj-Napoca.

Silviu Prigoană este originar din Cluj și mai are trei frați, Dan, Valentin și Titus. Cel mai mare dintre ei, Daniel Prigoană, a fost consilier județean independent de Cluj în perioada 2000-2004.

Ascensiunea lui Silviu Prigoană a început imediat după Revoluție. Avea 26 de ani și era technician la o fabrică de bere. A renunțat la slujbă pentru a-și deschide un mic restaurant în Gherla. Răsfoind o revistă americană, a realizat că piața serviciilor este slab acoperită în România. N-a stat pe gânduri, a vândut restaurantul și s-a mutat în București. A luat un credit de 100 de milioane de lei și a înființat societatea de salubrizare Rosal.

Afacerile și averea

Silviu Prigoană are afaceri în mai multe domenii: media, imobiliar, salubritate, energie eoliană, și ridicări de mașini.

Familia Prigoană deține și trei companii în SUA, Rosal Grup LLC, firmă de construcție, TV US, companie de media, și Bee Keep, societate care activează în agricultură. Cu o avere estimată în 2008 la 140 de milioane de euro în Top 500 miliardari și 150-160 milioane de euro în Top 300 Capital, lui Silviu Prigoană nu îi place să i se zică „business man“.

Potrivit declarației de avere, Prigoană deține peste 350.000 de metri pătrați, șapte case de locuit, trei apartamente, dintre care unul în Chicago (SUA), și o casă de vacanță la Brașov. „Un om de afaceri este cel care ia o afacere de la început și o duce până la capăt. În rest sunt conjucturali, inclusiv eu“, susține acesta.

Lui Prigoană nu îi place să vorbească despre averea pe care o deține.  „Nu e important cât ești de bogat, e important cât și cum ai cheltuit și, atenție mare, la înmormântarea ta numărul participanților e legat de starea vremii, nu de averea deținută, motiv pentru care nu sunt interesat de statutul celui mai bogat din cimitir“, crede el.

Intrarea în politică

Sătul de afaceri, Prigoană a decis să intre în politică. După ce cochetase și în trecut cu o eventuală candidatură, Silviu Prigoană a intrat în PD-L și s-a înscris în lupta pentru un post de deputat de București, la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008.

Silviu Prigoană a spus înainte de alegeri că vrea să se retragă din business și să se concentreze asupra politicii. După ce a vândut sau și-a cesionat deja participațiile la mai bine de jumătate din companiile la care era acționar, Prigoană nu se oprește aici. Pe lista sa se află inclusiv Rosal Grup, companie în care deține 60% și pe care vrea să obțină sute de milioane de euro.

În campania electorală, Silviu Prigoană nu a vrut să urmeze linia partidului și să pozeze într-un om sărac, astfel că a decis să se prezinte la casele alegătorilor cu cele mai scumpe haine și mașini.

Desigur, îmbunătățirea imaginii presupune schimbări reale, acțiuni concrete. Promovarea imaginii are la bază obiective clare. Pentru a avea prezență și personalitate, oratorul trebuie să se îmbrace îngrijit. Faptul că știe că este bine îmbrăcat îi sporește încrederea în el însuși și respectul de sine. Un vorbitor cu pantalonii lălâi, cu niște pantofi scâlciați, cu un păr nepieptănat, cu un stilou și un creion atârnând din buzunarul hainei sau cu o geantă urâtă și îndesată va stârni puțin respect publicului. Zâmbetul este deosebit de eficient. Buna dispoziție este contagioasă.

Prin urmare, Prigoană a explicat că bucureștenii îl cunosc drept unul dintre cei mai bogați oameni din țară și ar fi ridicol să pozeze, pentru câteva zile, drept un om sărac. „Cum să merg cu Loganul în campanie daca toți știu de mașinile mele, de banii mei? Ar fi o dovadă de ipocrizie să mă transform, dintr-odată, într-un om sărac!“, a afirmat Prigoană.

Grupul parlamentar din care face parte.

Partidul Democrat a luat ființă la 6 februarie 1990. Partidul Democrat este un partid modern, de cuprindere națională, fiind succesorul Frontului Salvării Naționale, al Partidului Democrat, al fuziunii prin absorbție cu Partidul Democrat al Muncii, Partidul Unității Social Democrate, Frontul Democrat Roman, Partidul Alianța Natională și Partidul Pensionarilor și al Protecției Sociale.

Prin vocația sa națională, Partidul Democrat este partidul intereselor actuale și de perspectivă ale națiunii române, ale fiecarui cetățean al României. Sigla Partidului Democrat este trandafirul, sub care se află prescurtarea PD, ansamblul fiind încadrat într-un pătrat cu colțurile rotunjite.

DOCTRINĂ ȘI PROGRAM

Partid de centru, republican, cu doctrină populară europeană modernă ale cărei principii sunt: o economie de piață eficientă, umană, solidară, servicii publice moderne, performante, protecție socială extinsă, activă și bine orientată, în acord cu o justiție independentă, accesibilă, securizantă.

Partidul Democrat este un partid pragmatic, modern, reformator, un partid cu experiența guvernării, pregătit pentru provocările acesteia, un partid care reprezintă și promovează voința politică, interesele și dezideratele unor largi categorii sociale.

Partidul Democrat este un partid activ, conectat la realitățile politice din Uniunea Europeană, deschis la schimbare și la colaborarea cu exponenții curentelor politice dominante la nivel european.

AFILIERI

Partidul Democrat este membru al Partidului Popular European.

ORGANIZARE

Conform Statutului, reactualizat la Convenția Națională Extraordinară din 25 iunie 2005, organele de conducere la nivel central sunt:

Convenția Națională, Consiliul Național de Coordonare, Colegiul Director Național (CD), Biroul Permanent Național, Președintele Executiv și Președintele partidului.

Convenția Națională (C.N.) este formată din conducerile centrale și județene ale partidului, din reprezentanții partidului în administrația centrală și județeană și dintr-un număr de delegați din organizațiile județene. Delegații organizațiilor județene constituie majoritatea în Convenția Națională (total 978 de participanți).

Convenția Națională este forul suprem de conducere al partidului în care se stabilește linia politică, statutul și programul partidului și se aleg Președintele partidului împreună cu Președintele Executiv, Președintele Comisiei Naționale pentru Statut, Etică și Litigii și Președintele Comisiei Naționale de Revizie și Control.

Alegerea Președintelui partidului constă în votarea unei moțiuni care devine programul partidului iar promotorul acestei moțiuni devine președintele partidului. Primul semnatar al moțiunii devine președinte executiv. Moțiunile sunt alternative programatice în privința liniei politice a partidului, care respectă orientarea modernă a acestuia. Întrucât prima moțiune adoptată la Convenția Națională din 1992 a întrunit 35 de voturi, este necesar ca orice moțiune prezentată în Convenția Națională să întruneasca susținerea unui grup de promovare care cuprinde 35 de membri ai partidului.

Convenția Națională se întrunește o dată la 4 ani.

Consiliul Național de Coordonare (C.N.C.) este format pe aceleași criterii ca și Convenția Națională, dar numărul de participanți este redus la 740.

Declarațiile politice.

Pentru fiecare dintre noi, introducerea unui discurs este dificil de făcut. În același timp, introducerea e de o importanță capitală, pentru că mintea publicului este odihnită și relativ ușor de impresionat. Introducerea trebuie să fie scurtă, să fie trasată doar printr-o frază sau două. Uneori poate lipsi cu desăvârșire. Intrăm direct în subiect folosind cât mai puține cuvinte. Nimeni nu va avea obiecții. Începătorii sunt tentați să spună mai întâi o poveste amuzantă sau să se scuze. Ambele soluții sunt, în general, nepotrivite. Foarte puțini oameni – foarte, foarte, foarte puțini – pot spune un banc obținând succesul scontat. De obicei, încercarea face ca publicul să se simtă jenat, în loc să se amuze. Anecdotele trebuie să aibă legătură cu subiectul, să nu fie spuse doar de dragul de a spune ceva. Umorul trebuie să fie glazura tortului, și nu tortul în sine… Nu trebuie să ne cerem niciodată scuze, acestea vor fi interpretate ca o insultă adusă publicului care se va plictisi – ci să trecem direct la ceea ce avem de spus. Introducerea nu trebuie să fie prea protocolară. Trebuie să pară liberă, întâmplătoare, inevitabilă. Acest lucru se poate obține referindu-ne la o întâmplare sau la un loc familiar pentru cei din public.

Claritatea discursului este extrem de importantă și adesea foarte greu de obținut. Iisus spunea că trebuie să-i învețe pe credincioși recurgând la parabole „pentru că pot vedea fără să vadă și pot auzi fără să audă și tot așa pot să nu priceapă“. Este de preferat așadar să evităm termenii de specialitate atunci când ne adresăm unui public neavizat. Să ne exprimăm atât de clar încât să priceapă chiar și un copil. Și, mai ales, să nu ne străduim să tratăm prea multe puncte în același discurs. Într-un discurs scurt nu pot fi aprofundate coerent mai mult de una sau două idei importante dintr-un subiect mai larg.

În fine, să nu uităm că interesul publicului poate fi stârnit dacă ne presărăm discursul cu expresii care creează imagini, prin cuvinte ce pun în mișcare faptele chiar în fața ochilor noștri. În fond, interesul manifestat de vorbitor este contagios. Publicul se va molipsi cu siguranță, dacă vorbitorul este suficient de convins de ceea ce spune. Interesul însă nu poate fi trezit printr-o aplicare mecanică a unor simple reguli.

Reprezentative sunt în acest sens Declarațiile politice ale deputatului Silviu Prigoană, care nu sunt nici pe departe ale unui prezentator-începător, ci, dimpotrivă, cu mesaje clare și cu ținte precise :

Declarație politică în Plenul Camerei Deputaților – „Televiziunea publică, un buget enorm pentru atât de puțin“ – 31 martie 2009:

„Doamnă președinte, în aceste condiții, cu bugete din ce în ce mai mari, Televiziunea Română deschide aproape anual noi posturi de televiziune, naționale sau regionale, care nu-și justifică nici oportunitatea și nici transmisiile satelitare plătite pe bani grei din buzunarul contribuabilului. Să mai spun că, în afară de posturile TVR1 și TVR2, celelalte canale, TVR Cultural, TVR3, TVR Info, TVR Hd, sunt restricționate de plata cablului TV, că sunt accesibile doar așa? S-a întrebat cineva câți utilizatori de cablu sau antene de satelit sunt în România și câți utilizează antena TV? Stimați colegi, pentru aceștia din urmă, și sunt destul de numeroși, TVR încalcă flagrant legea. Ei plătesc abonament, plătesc indirect prin taxe și impozite alocația bugetară, plătesc prin prețul plătit reclama TV, și, cu toate acestea, nu beneficiază de <marile> posturi inutile de televiziune. Să vă mai spun că posturile locale plătesc bani grei pentru transmisiuni prin satelit? Oare pentru ce așa un efort bugetar dacă e vorba de posturi locale?

Stimați colegi, propun ca televiziunea națională să se limiteze la două, cel mult trei posturi de televiziune naționale finanțate exclusiv din bugetul de stat. Propun eliminarea dublei finanțări dintr-un singur buzunar amărât, și anume cel al cetățeanului, iar campaniile de publicitate să fie restricționate doar la campanii privind strategiile publice naționale. Vă rog să mă susțineți ca ceea ce se numește post public de televiziune să înceteze a mai fi un SRL care plătește lefuri grase și prestează servicii de cea mai proastă calitate. Vă mulțumesc.“

Stimați colegi, declarația mea politică de astăzi se numește „Casa Poporului, sursă de venituri la bugetul de stat“ – 24 martie 2009:

„Doamnelor și domnilor deputați, <Este cea mai mare clădire civilă din lume> și <clădirea publică cu cele mai mari costuri administrative> spun, laudativ, ghizii care însoțesc vizitatorii prin Palatul Parlamentului. Da, stimați colegi, plătim utilități și întreținere de 50 de milioane de euro anual pentru a funcționa într-un imobil din care folosim numai 30% și consider că această stare de fapt trebuie să înceteze. Din punct de vedere al eficienței cheltuirii banului public este o catastrofă. Consumul de energie electrică se ridică la peste 16.300 Mwh, iar cel de energie termică la peste 21.700 de gigacalorii. Costurile colaterale sunt, de asemenea, imense: mii de angajați pentru întreținerea și buna funcționare a acestei imense clădiri care trebuie încălzită iarna, răcită vara, iluminată și curățată zilnic, cu costuri care nu se justifică într-o perioadă de criză și recesiune mondială. Este motivul pentru care, de ceva timp, încă dinainte de campania electorală din 2008, am promis cetățenilor că voi propune Parlamentului României schimbarea destinației acestui colos, astfel încât să aducă beneficii celor care i-au suportat material și moral construcția.

Cetățenii m-au trimis în Camera Deputaților cu acest mandat și, în scurt timp, vă voi cere sprijinul în dezbaterea și aprobarea proiectului de lege prin care Casa Poporului să devină un centru de profit, profit pentru cetățeni, pentru bugetul de stat, pentru sistemul de sănătate sau sistemul de pensii. În aceste vremuri de criză, când bugetul de stat are nevoie de fiecare leu ce poate fi obținut prin utilizarea eficientă a avuției naționale, este nepermis ca un potențial venit de câteva sute de milioane de euro pe an să fie ignorat, ba, mai mult, să fie sfidat de cheltuieli pe care le consider voluptorii. Consider, totodată, că este mai puțin importantă destinația ulterioară a clădirii sau cine o va administra, atâta timp cât în loc să cheltuim bani publici câștigăm bani pentru buget.

Deloc de neglijat sunt și cele peste 22.000 de locuri de muncă ce ar putea fi create cu ușurință prin atragerea investitorilor ce urmează să utilizeze întregul potențial al clădirii. Nu este un secret pentru nimeni că avem nevoie stringentă de acestea, dacă dorim ca pe termen mediu să avem de unde plăti salariile bugetarilor sau pensiile părinților noștri. Este timpul ca Parlamentul, eventual redus numeric și la o singură Cameră, conform programului politic al partidului din care fac parte, să ocupe un spațiu adecvat funcțiilor sale, un spațiu modern, neenergofag și cât mai ecologic cu putință. Am sugerat mereu și susțin în continuare că actualul sediu în construcție al Bibliotecii Naționale (care nu a fost niciodată Bibliotecă Națională) ar fi cea mai bună alegere.

Nu resping ab initio nici o altă opțiune, însă cheltuirea banului public fără discernământ trebuie să înceteze și acest proces va începe de la noi, aleșii cetățenilor în Parlamentul României. Vă mulțumesc.“

Stimați colegi, declarația mea politică de astăzi se intitulează „Uniforma și manualul unic“:

„După Revoluția din 1989, s-a renunțat la obligativitatea purtării uniformelor școlare în instituțiile de învățământ preuniversitar de stat, crezându-se greșit că acest lucru are de a face cu regimul comunist. Cei care au luat o astfel de decizie fie nu aveau habar despre ce înseamnă învățământul românesc, fie au dorit să rămână în istoria colectivă ca mari reformatori ai sistemului de educație din România.

Ce nu știau domniile lor, este faptul că uniforma școlară ține de tradiția din învățământul românesc, pe care regimul comunist doar a alterat-o sau a exploatat-o în scopurile sale ideologice…

Ce nu au vrut să înțeleagă cei care au scos uniforma din școală și nici cei care se opun în prezent reintroducerii acesteia, este faptul că școala nu reprezintă și nu trebuie să reprezinte doar o simplă instituție în care se transmit și se receptează informații. Școala este locul unde copiii noștri se formează ca oameni, unde se formează și definitivează principalele trăsături de personalitate, unde intră prima dată în contact cu societatea, unde își formează sau definesc modele de urmat în viață. În școala românească este greu, în momentul de față, să mai distingi cine este elevul și cine este vânzătorul de stupefiante, însă este ușor să vezi ai cui părinți sunt milionari sau ai cui părinți sunt șomeri. Recunosc că a mai existat o inițiativă în acest sens, însă ea prevedea eronat achiziționarea acestor uniforme de către părinți, mulți dintre aceștia neavând resursele financiare necesare. Eu vă propun, stimați colegi, uniforma unică la nivel național, suportată financiar integral din bugetul Ministerului Educației.

Vă mai propun, de asemenea, reintroducerea manualului unic, căci actualul sistem nu face decât să împiedice mobilitatea elevilor pe teritoriul țării și, prin aceasta, mobilitatea părinților pentru a-și găsi un nou loc de muncă, adică a forței de muncă, liber să circule pe teritoriul României. Manualul unic va avea în vedere și reforma curriculară a învățământului preuniversitar. actualele manuale alternative, știm cu toții, că lasă foarte tare de dorit. Vă mulțumesc și vă solicit sprijinul pentru a putea recâștiga respectul cuvenit pentru școala românească. Mulțumesc.“

Stimați colegi, declarația mea politică de astăzi se numește „Declinul demografiei în Europa“, care are o strânsă legătură cu criza economică mondială:

„Doamnelor și domnilor deputați, Europa cunoaște astăzi schimbări demografice fără precedent prin amploarea și gravitatea lor. După faza baby boom, din Statele Unite, care a caracterizat și țările occidentale din Europa, a ajuns, după anumiți demografi, în faza de <modernitate demografică> sau <a doua tranziție demografică>, caracterizată printr-o natalitate foarte scăzută, de 1,5 copii/femeie, România având o medie de 1,3 copii/femeie, iar o societate să fie sustenabilă din punct de vedere al bugetelor, trebuie să aibă minimum o medie de 2,1 copii/femeie. Dacă Europa dorește să stopeze această tendință de declin demografic, familiile trebuie să fie încurajate de politici publice, pentru a permite atât femeilor, cât și bărbaților să poată îmbina viața familială cu cea profesională. În plus, familia va continua să joace un rol important în solidaritatea întregii generații.

Schimbările demografice sunt în curs de a da contur unei noi societăți, aceste schimbări accelerându-se după 2010: din ce în ce mai puțini tineri și adulți, din ce în ce mai multe persoane în vârstă care lucrează, din ce în ce mai mulți pensionari și din ce în ce mai multe persoane peste 80 de ani. Societatea va trebui să inventeze noi mijloace pentru a pune în valoare potențialul pe care-l prezintă cei tineri și cei mai în vârstă.

Stimați colegi, evoluția variabilelor demografice în România nu face excepție de la tendința generală din Europa. România este un caz de excepție, un caz în Europa, în care tot mai puțini tineri au locuri de muncă. Contrar așteptărilor, șomajul se află în rândul tinerilor. Deși aflată într-un context politic diferit și într-o anume izolare de țările vest-europene, evoluția populației și a fenomenelor demografice din România a urmat constant tendința celor din țările vestice ale continentului. Redresarea natalității este o problemă complexă, căreia nicio politică demografică nu i-a răspuns adecvat. Politica imigrației selective a fost principalul sprijin în echilibrarea structurii demografice și a declinului de forță de muncă. Situația economică, și nu numai, nu îi permite României să ia în sprijin un asemenea pilon. De aceea, cunoscând evoluțiile fenomenelor demografice, însănătoșirea demograficului, în sensul valorizării individului și a protecției vieții sale, este prima urgență. Pe măsura obținerii acestuia și a finei cunoașteri a evoluției demografice și sociale, se pot stabili noi obiective. Estimările pesimiste privind datele demografice – rata natalității, rata mortalității, rata de substituție – obligă la decizii urgente. Dacă fiecare femeie din România va continua să nască doar 1,3 copii, populația de 20-64 de ani a României ar ajunge la numai 9 milioane în anul 2050, cu 4 milioane mai mică decât în prezent. Mai mult, populația vârstnică, de peste 65 ani ar ajunge la 5 milioane în 2050 față de 3,2 milioane, cât este astăzi.

Această îmbătrânire se va regăsi și în gradul de dependență socială, astfel încât 115 persoane tinere și vârstnice vor fi întreținute de 100 de persoane adulte.
Un alt efect devastator va fi scăderea numărului școlarilor. Tinerii cu vârsta între 3 și 23 de ani sunt astăzi în număr de 5,7 milioane, dar numărul acestora se va reduce la 4,2 milioane în 2025, respectiv la 2,7 milioane în 2050. În acest sens, trag un semnal de alarmă colegilor mei care, în procesul legislativ, să nu uite că cel mai important lucru pentru o societate este natalitatea. Vă mulțumesc“.

În marketingul politic, imaginea nu se judecă în termeni de adevărat sau fals, ci în termeni de popularitate, contradicție, claritate sau confuzie. Un om politic sau o idee genială pot eșua, dacă imaginea de care se bucură în ochii publicului este nefavorabilă, sau dacă aceasta este complet inexistentă. Experții în comunicarea politică știu, de asemenea, că imaginea nu este cu adevărat formată decât atunci când intră în contact cu publicul căruia îi este destinată. În fine, imaginea se articulează și poate fi folosită și de adversarii politici. Înainte chiar ca o adevărată campanie de comunicare politică, de creare a unei imagini pozitive, să demareze. Fapt care se pare că omului politic Silviu Prigoană nu îi este străin!

Declarații de presă, conferințe de presă, comentarii, intervenții.

Capacitatea mijloacelor de comunicare în masă de a evidenția fragmente sociale și culturale răspunde în primul rând la întrebarea formulată de atâtea ori: „Mass-media reflectă realitatea socială și politică, sau o creează?“ Fără nici o îndoială, răspunsul este „și una, și alta“. Mai interesante sunt întrebările: „Cum reflectă și creează mass-media realitatea socială și politică, cine are de câștigat și în ce feluri?“. În sens tehnic, desigur, mass-media nu pot nici să reflecteze, nici să construiască realitatea socio-economică. Mai mult, programatorii mass-media nu au nici un interes să reflecte sau să creeze realitatea. Ceea ce fac ei, în schimb, e să reunească fragmente simbolice pentru a produce povestiri care seamănă cu lumea din jur în unele privințe, iar în altele nu.

Televiziunea comercială, de exemplu, prezintă o imagerie care acoperă toată gama de știri, documentare și alte emisiuni din „realitate“ până la cele mai mari fantezii, nonsesuri și absurdități. Nu există nici un angajament de a produce cu fidelitate altceva decât ceea ce captează imediat fantezia publicului și scoate profit cel puțin pe termen scurt. Circulația socială a imaginilor mass-media ajută cu siguranță la obținerea succesului comercial.

Mass-media îi promovează cu regularitate pe autorii politici care captează imaginația auditoriului, fiindcă modurile lor de a gândi, a acționa și a fi sunt prezentate atât de atractiv. Spectatorii ajung să se identifice cu ceea ce pot însemna aceste imagini și transpun reprezentările culturale în practica situațiilor lor de viață cotdiană. Astfel, cuvintele deputatului Silviu Prigoană au un mare ecou în mintea telespectatorilor!

În altă ordine de idei, s-a văzut că, atunci când mijloacele de informare oferă informații necesare despre o catastrofă naturală (un cutremur, să zicem), societatea ca întreg poate reacționa eficient și pozitiv. În acest sens, mass-media funcționează pentru societate. Totodată însă, aceleași buletine de știri și alarme de urgență pot să creeze simultan panică printre indivizi și subgrupuri (cum ar fi jafurile în urma dezastrului). Această evoluție este o disfuncție a mijloacelor de informare.

Care este situația în cazul deputatului Silviu Prigoană? În timp ce televiziunile comerciale i-au asigurat ani buni de zile succesul ca persoană politică în spațiul privat, după ce a devenit deputat, atitudinea lui s-a concentrat pe trei direcții: atacurile vis-a-vis de contracandidații săi politici/alte partide politice, relația cu mass-media românești – care fie îl susțin, fie îl denigrează – și legătura cu alegătorii. Complexe, incitante, atrăgătoare, dure sau violente, Comunicatele de presă semnate de Silviu Prigoană nu trec niciodată neobservate de reprezentanții mass media și de cetățeni:

Comunicate de presă

Comunicat de presă – „Mulțumiri“ – „Încep prin a mulțumi contracandidaților din colegiul unde candidez pentru modul în care, până în prezent, au înțeles să-și susțină campania electorală. Este printre puținele locuri unde legea se respectă și fiecare candidat a arătat considerație pentru eforturile celuilalt. Pe de altă parte, persoane și grupuri speriate de un eventual acces al subsemnatului în Parlament înțeleg ca, sub pseudoprotecția anonimatului, să răspândească zvonuri și acuze nefondate despre mine, familia mea sau afacerile pe care le-am derulat de-a lungul timpului. Față de astfel de practici nu am a spune decât că ele sunt murdare ca și cei care le folosesc și că nu voi participa la această încercare de a transforma campania electorală într-o mascaradă.

Vremea dumneavoastră a apus, domnilor! Sunt convins că, în cazul în care acești indivizi ar putea susține cele afirmate, ar sesiza organele abilitate ale statului și nu ar cheltui sume importante și timp pentru tipărirea și răspândirea unor anonime hârtii mincinoase. În opinia mea, cetățenii României au cerut și obținut votul uninominal pentru eliminarea gunoaielor din viața politică, pentru primenirea clasei politice, pentru civilizație în procesul electoral și pentru ca astfel de practici să rămână prezente doar în lecțiile de istorie. Rog cetățenii Capitalei să fie alături de mine în acest demers și împreună să alungăm practicile periferice dincolo de periferia Bucureștiului și de periferia României. Am început curățenia!“

Candidatul PD-L pentru Camera Deputaților în colegiul 15 București este Silviu Prigoană; SEDIUL DE CAMPANIE – Sos. Dudești-Pantelimon, nr. 2-4-6, sector 3, București, Tel: 021 255 5347, Fax: 021 255 5349, mail: campanie.prigoană@gmail.com

Comunicat de presă – „Fraudă în Campanie“ – „În ultima perioadă, campania electorală negativă promovată de unele partide politice a căpătat forme grotești. Persoane răuvoitoare au contactat telefonic cetățeni din colegiul în care candidez și profitând de credulitatea acestora au anunțat întâlniri fictive cu alegătorii, cu ocazia respectivă urmând a fi distribuite bunuri sau bani. Afirm din nou și subliniez faptul că în perioada campaniei electorale nu voi împărți bani sau pachete cu alimente. Orice demers inițiat în acest sens nu aparține mie sau echipei de campanie, motiv pentru care rog cetățenii să nu dea curs unor astfel de acțiuni“.

Candidat pentru Camera Deputaților în colegiul 15 București – Silviu Prigoană

Comunicat de presă – „Ziua Națională“: „Doresc să mulțumesc tuturor celor care au participat la alegerile din 30 noiembrie 2008 și în mod special celor care mi-au acordat încrederea pentru a-i reprezenta în următorii 4 ani. Am obținut o victorie care mă obligă la respectarea programului și a priorităților promovate în campania electorală, la îndeplinirea mandatului încredințat. Scorul obținut, 59%, este în concordanță cu evaluările și estimările preliminare și reprezintă victoria mea și a Partidului Democrat-Liberal în Colegiul 15 pentru Camera Deputaților din București. Dat fiind faptul că astăzi este Ziua Națională, urez tuturor cetățenilor României prosperitate și liniște alături de cei dragi.“ (01.12.2008, Silviu Prigoană)

Comunicat de presă – 9 martie 2009: „Referitor la știrea apărută pe fluxul de știri al agenției Amos News, Luni, 09 martie 2009, ora 13:38, țin să fac urmatoarele precizari:

articolul este denigrator, tendențios și mincinos;

lista candidaților la alegerile Europarlamentare va fi stabilită de către BPN al PD-L, ca urmare a depunerilor opțiunilor conform statutului PD-L;

nu doresc ca fiul meu, Prigoană Honorius Adrian, să candideze la alegerile Europarlamentare din iunie 2007. Opțiunea îi aparține;

nu este pentru prima dată când presa transmite informații neverificate, în acest caz nefiind solicitat de catre responsabilii ziare.com pentru confirmarea informației;

toate trusturile de presă care preiau acest material și-l difuzează nu fac decât să transmită o informație mincinoasă care nu-mi aparține;

dacă această stare de dezinformare va continua și acest articol nu va fi dezmințit de către responsabilii implicați, mă voi adresa instituțiilor abilitate, pentru îndreptarea situației“.

Retorisme parlamentare. Polemici. Atacuri. Dispute.

Oamenii obișnuiți sunt îngroziți când li se cere să țină un discurs în fața unui grup. Dincolo de a fi doar conștientizată, o astfel de frică atât de evidentă și des discutată trebuie să aibă la bază încrederea în sine. Avem multe de învățat de la această frică, chiar dacă nu vorbim niciodată pe un podium. Căci, dacă ne gândim bine, nu ne petrecem oare cea mai mare parte din timp vorbind cu ceilalți? Așa cum toți încercăm să ne vindem produsele sau serviciile, tot așa suntem, într-un fel sau altul, vorbitori în public. Cele două lucruri sunt înrudite. Ducem muncă de lămurire cu noi înșine de fiecare dată când ne hotărâm că putem sau nu să facem ceva.

Majoritatea discursurilor au un impact foarte scăzut pentru că nu solicită nimic auditoriului. Or, oamenii așteaptă ca prezentatorul să rezolve o problemă anume și să le dea o idee pe care ei să o poată folosi. Așadar, este preferat genul de prezentare în care este cel mai bine să fii implicat. Această prezentare se lansează rapid, pornind de la o bază solidă de informații, selectate în prealabil și care au deja o anumită importanță pentru public. Ea analizează aceste informații și le sintetizează, aducându-le mai aproape de nevoile reale ale publicului.

Cum se realizează optim contactul vizual cu publicul? Contactul vizual înseamnă punctarea unei idei, a unei fraze, poate chiar a unui singur cuvânt în timpul în care privirea ta o întâlnește pe a celui ce ascultă. Contactul vizual este strecurat printre cuvinte și gânduri și potențat de limbajul trupului. Ochii spun totul, comunică, sunt ceva unic în prezentarea „în direct“. Până și dușmanii se privesc în ochi unul pe celălalt pentru a-și exprima ura. Ochii sunt extraordinar de expresivi.

Dincolo de retorisme parlamentare, polemici, atacuri, dispute, deputatul Silviu Prigoană reușește să acapareze publicul românesc (parlamentar sau televizual) în primul rând prin limbajul nonverbal: privire, gesturi, mimică, voce. Nu știm dacă el a apelat vreodată la specialiștii în comunicarea nonverbală – în ceea ce privește viața politică– care pot sesiza că ceva nu este în regulă când oamenii politici performează semnale incongruente, dar dacă este adevărat, atunci reușita lui/lor este totală! La acest capitol, deputatul și omul de afaceri Silviu Prigoană este cel mai bine reprezentat. Vocea sa ca un tunet, privirea furioasă de multe ori, ironia din colțul gurii, bancurile spuse pe jumătate și cuvintele rostite fără emoții reprezintă cel mai bun material video de care are nevoie!

Distanța publică impune vorbitorului o schimbare a stilului de comunicare: sporirea intensității vocii, exagerarea gesturilor, utilizarea frecventă a gesturilor făcute cu mâna. Oamenii politici, să ne gândim la prezidențiabili, ar trebui să aibă în vedere că discursurile lor sunt televizate, ceea ce impune un control mai atent al expresiilor faciale și al gesticulației cu mâinile. În acest sens, omul politic Silviu Prigoană mai are de învățat!

Există deci și altceva pe lângă cuvinte, acel ceva care contează enorm într-un discurs, savoarea cu care ne exprimăm. Regula de aur este următoarea: „Nu contează atât ce spui, ci cum spui!“

EXEMPLU DE POLEMICĂ/ATAC/DISPUTĂ:

„Nepotism în PD-L. Masonul Prigoană, supărat că nu și-a putut pune fiul pe lista de eurocandidați, care nici măcar nu are vârsta minimă candidaturii – martie 9, 2009. Silviu Prigoană s-a supărat pe mai-marii PD-L că nu i-au pus fiul cel mare, pe Honorius, pe lista de eurocandidați.

Surse din cadrul PD-L citate de Amos News susțin că Prigoană ar fi reproșat unor lideri din partid că lista candidaților pentru Parlamentul European favorizează doar apropiații șefilor. Adică fiica lui Traian Basescu și consiliera lui Theodor Stolojan, Andreea Vass, despre care Prigoană ar fi sugerat că nu reprezintă PD-L.

Chestionat în legătura cu asta, Silviu Prigoană a negat că și-ar fi certat șefii, dar menționează că, în eventualitatea unui eșec la alegeri, liderii vor trebui să-și asume lista pe care au susținut-o. <Biroul Permanent are rolul de a decide care vor fi candidații pentru europarlamentare. Niște lingăi care altceva nu au de făcut decât să lingă niște liste… Dar vor trebui să-și asume aceste liste. Biroul Permanent va trebui, în final, să își asume candidații pe care îi propune pentru Parlamentul European>, a afirmat Prigoană.

Trebuie menționat că Honorius Prigoană nici măcar nu a împlinit 23 de ani – vârsta minimă ce i-ar permite să candideze pentru un mandat în Parlamentul European. Prigoană a încercat, împreună cu niște pesediști, să schimbe legea, pentru a permite tinerilor de 18 ani să candideze la PE. Social democrații Alexandru Mazăre și Eduard Martin au depus la Senat, în luna februarie, un proiect de lege în acest sens.“

Activitatea parlamentară (intervenții, propuneri legislative).

În comunicarea politică, un mandat de imagine este un mandat prin care un lider sau o organizație caută să-și amelioreze imaginea publică, gradul de încredere în acțiunile sale și poziționarea în spațiul social. Uneori, din cauza schimbărilor sociale, imaginea unui lider sau a unei organizații politice poate să se degradeze, chiar dacă aceștia nu sunt implicați direct într-un scandal. Acordarea unui mandat de imagine poate să fie și în consecința unei acțiuni politice (gafe, erori etc.). De cele mai multe ori, capitalul de imagine al unei organizații se măsoară prin gradul de încredere pe care opinia publică îl manifestă față de ea. O imagine bună se măsoară și prin asocierea cu atribute pozitive (cinste, generozitate, competență etc.). Dar, pentru reușita unei campanii de imagine este necesar ca mandatul de comunicare să fie coerent, cu simboluri și așteptări sociale legate de liderul sau de organizația care îl atribuie.

Pentru că fără imagine nu există nimic. Imaginea pe care o are o instituție este întâlnirea dintre personalitatea sa, imaginea pe care dorește să o proiecteze și imaginea care este percepută de public. Altfel, nici o instituție nu este stăpână pe imaginea sa. În campaniile de comunicare, notorietatea și imaginea sunt elemente fundamentale pentru credibilitate. Astfel, o instituție are nevoie să-și crească gradul de notorietate nu numai pentru a-și îmbunătăți imaginea, dar și pentru a deveni credibilă în raport cu obiectivele pe care le are.

Cum și-a construit inițial, ani buni la rând, imaginea în ochii publicului viitorul om politic Silviu Prigoană? Prin mult mediatizatele sale căsătorii și divorțuri cu Adriana Bahmuțeanu, fapt care s-ar încadra mai degrabă la capitolul „scandal“ decât al unui candidat politic serios. Circul mediatizat al relației sale cu Adriana Bahmuțeanu a continuat chiar și în prezent, și după ce Silviu Prigoană a devenit deputat, el utilizând mass-media în favoarea sa:

<Adriana Bahmuțeanu și Silviu Prigoană s-au căsătorit pentru a patra oară:

„<Patru nunți și trei divorțuri>, așa s-ar putea numi filmul cupului Prigoană-Bahmuțanu. Adriana și Silviu s-au căsătorit pentru a patra oară. Cununia civilă a avut loc joi, chiar în ziua în care Adriana a împlinit 35 de ani. De data aceasta, ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie. Pentru Silviu Prigoană evenimentul a devenit deja <rutină>, așa cum a declarat chiar el după ce a plecat de la primărie. <A fost normal, am semnat hârtiile, am spus da și am plecat la service>, a spus și fericita mireasă. Totul s-a întâmplat în doar câteva minute, joi, la ora 12.30, pentru a sărbători, în acest mod, și ziua de naștere a Adrianei. Cei doi s-au căsătorit prima dată în 2003. Mariajul a durat cât luna de miere pe care au început-o la primărie și au terminat-o la tribunal. În 2004 s-au luat din nou. Ca să nu râdă lumea s-au căsătorit în secret la Las Vegas. În toamnă, divorțau din nou. În 2005 s-au căsătorit din nou în vară. A ținut mai mult, până-n 2007. Între timp Adriana a născut iar acum e din nou însărcinată. Așa că s-au căsătorit. Cât va dura căsnicia de data asta? Iată o întrebare la care nu poate răspunde nimeni. Adriana însă speră să fie ultima încercare, pentru că, spune ea, s-a <săturat de trambalările astea cu acte, primării… >. (ANTENA 3, 8 mai 2009).“

Dar, o imagine publică durabilă înseamnă să reprezinți mai mult decât ceva de interes imediat. Înseamnă să comunici și despre altceva decât despre interese politice. Înseamnă să comunici și când nu ai nevoie de ajutor din partea cuiva. Înseamnă să oferi și o altă imagine decât cea cu care ești automat identificat de opinia publică.

Astfel, un om politic trebuie să se gândească și la acte filantropice. Un politician la modă ar trebui să se gândească serios la avantajul de a dezvolta o carieră academică. Un partid trebuie să organizeze și altceva decât evenimente electorale (meciuri de fotbal, spectacole de exemplu). O instituție publică (un minister) trebuie să aibă în vedere și oferirea unor stagii de perfecționare pentru tineri absolvenți. Un sindicat trebuie să scrie membrilor săi și pentru altceva decât pentru cotizații sau revendicări salariale. Un ministru trebuie să aibă și porțile deschise pentru discuții cu intelectuali. Important este ca atunci când aceste evenimente au loc, ele să nu fie politizate. Nimic mai rău decât un președinte de partid, care se duce să joace fotbal cu tinerii pe un maidan și apoi face o declarație politică pentru mass-media!

Redau mai jos cateva Intervenții și Propuneri legislative de modificare a unor legi, în sprijinul cetățeanului, propuse de omul politic Silviu Prigoană și care i-au consolidat acestuia imaginea politică.

Intervenții și propuneri:

Parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari.

Reducerea birocrației și integrarea informațională a serviciilor statului către cetațeni.

Eliminarea cheltuielilor efectuate peste nevoile reale de către instituțiile statului.

Creșterea autorității instituțiilor statului și a reprezentanților acestora.

Promovarea activităților de eficientizare energetică din toate domeniile.

Protecție socială numai pentru cei aflați în mod real în dificultate.

Reducerea numărului de impozite și taxe.

Promovarea activităților extrașcolare pentru elevi și studenți.

Revizuirea legislației în domeniul protecției persoanelor cu handicap.

Limitarea posibilității de obținere facilă a unor credite prin credit-card.

PROPUNERE LEGISLATIVĂ pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, modificată și completată:

„Art. unic – Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Art. 49 <Categorii de pensii> se modifică și va avea următorul conținut:
(1)    Deputații și senatorii, la împlinirea condițiilor de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, respectiv stagiul de cotizare și vârsta de pensionare, beneficiază de pensie potrivit prevederilor legale din sistemul public de pensii.
(2)    Cuantumul pensiei, potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurari sociale, cu modificările și completările ulterioare, va fi calculat în baza indemnizației lunare, acordate conform prevederilor art. 41 din Lege.
(3)    Deputații și senatorii nu pot beneficia în cadrul sistemului public de pensii și alte asigurări sociale decât de o singură pensie.

(4)    Pensiile stabilite conform prevederilor de mai sus se impozitează în condițiile legii.

2. Art. 50 se abrogă.

3.  Art. 51 se modifică și va avea următorul conținut: Regimul juridic prevăzut în art. 49 se aplică de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

4. Art. 66 <Modificări și abrogări> se completează cu următorul alineat:
La intrarea în vigoare a prezentei legi orice alte prevederi contrare, privind pensiile deputaților și senatorilor, se abrogă.

Această   lege   a   fost   adoptată   de   ParlamentuI   României,   cu respectarea prevederilor art. 65 alineatul (2) litera j) și ale art. 76 alineatul (1) din Constituție.“ (Președintele Camerei Deputaților – Roberta Alma ANASTASE, Președintele Senatului României – Mircea GEOANĂ)

Activitatea Parlamentului în circumscripția pe care o reprezintă.

Întâlnirile cu alegătorii reprezintă una dintre preocupările majore ale deputatului Silviu Prigoană, care știe să asculte păsurile oamenilor și să le zâmbească prietenește, oferindu-le chiar soluții la problemele lor.

Întâlnire cu administratori de blocuri de locuințe – Tema: Programul de reabilitare termică: „Vineri, 13 martie 2009, la sediul Biroului Parlamentar al deputatului Silviu Prigoană a fost organizată o întâlnire cu administratori ai blocurilor de locuințe din Colegiul15. În cadrul discuțiilor s-au abordat subiecte legate de modalități concrete de întocmire a dosarelor necesare demarării lucrărilor de termoizolare a blocurilor de locuințe. Administratorii au semnalat faptul că legislația incidentă și/sau veniturile reduse ale unor locatari/proprietari sunt piedici reale în calea realizării proiectelor. Domnul deputat a luat la cunoștință problemele și a precizat că va încerca să găsească rezolvări care să permită cât mai multor cetățeni să beneficieze de programul de reabilitare termică a imobilelor“.

Chinezii antici dețineau o mare înțelepciune — înțelepciunea vieții; și aveau un proverb pe care ar trebui să ni-l întipărim în minte. Iată-l: „Un om care nu știe să zâmbească nu trebuie să-și deschidă magazin.“ Surâsul nostru ne oglindește bunăvoința. El luminează viața tuturor celor ce îl văd. Pentru cei care au văzut o duzină de oameni încruntându-se morocănoși sau întorcând capul, zâmbetul acesta e ca ieșirea soarelui de după nori. Mai ales pentru aceia care sunt stresați de șefi, clienți, profesori, părinți sau copii, un zâmbet poate servi ca ajutor în a înțelege că nimic nu e fără speranță — căci există bucurie pe lume.

Să aibă oare omul politic și omul de afaceri Silviu Prigoană o echipă proprie de specialiști care să-i creeze imaginea publică? Greu de spus. În definitiv, a crea imaginea a ceva sau a cuiva este o provocare dificilă, care presupune pricepere și preocupare serioasă. Astăzi crearea imaginii tinde să devină o disciplină de studiu, cu aplicație în toate domeniile vieții sociale. De aceea, pentru a înțelege mai bine această nouă profesiune trebuie să-i definim statutul. Necesitatea creatorului de imagine provine din abundența ofertei. Astăzi, piața publică și cea comercială sunt invadate de foarte multe produse, servicii, candidați – persoane fizice -, candidați – persoane juridice (firme, partide). Mai mult sau mai puțin similari, acești concurenți au nevoie de imagine. Oricât de bun ar fi un produs, un serviciu sau un candidat, dată fiind mulțimea ofertelor și a ofertanților, aceștia riscă să rămână anonimi, dacă nu se găsește cineva care să-i aducă în prim planul atenției publicului consumator sau alegător.

Ce trebuie să facă în aceste condiții un creator de imagine? El este o persoană, sau de cele mai multe ori o echipă. Parțial munca acestuia se suprapune cu cea a departamentului de relații cu publicul, a purtătorului de cuvânt, a sectorului de informare, componente organizatorice care au atât elemente de informare, cât și de cercetare și de promovare pe piață și răspund de marketingul comercial sau politic.

Creatorul de imagine trebuie să facă din oameni indiferenți, din cei care în anchetele sociologice sunt trecuți la nehotărâți sau care răspund cu „nu știu“, persoane interesate, atente, cumpărători sau votanți reali. Cel care face imaginea cuiva sau a ceva urmărește să transforme consumatorul virtual, alegătorul posibil într-unul real. Transformarea posibilului în real, a probabilului în certitudine este marea provocare a creatorului de imagine: oamenii nu merg la vot, creatorul de imagine trebuie să-i aducă.

Dar, ca să schimbi comportamentul oamenilor nu este suficientă o emisiune la radio sau TV, un articol de ziar sau o duzină de afișe pe stradă. Pentru asta, ne sfătuiește creatorul de imagine, dacă aspirăm la statutul de bun vorbitor, trebuie să fim un ascultător atent. Să ne arătăm propriul interes, dacă vrem să devenim interesanți. Să punem întrebări la care ceilalți vor răspunde cu plăcere. Să-i încurajăm să vorbească despre ei înșiși și despre împlinirile lor. Aici, deputatul Silviu Prigoană se comportă remarcabil!

Însă una dintre dificultățile importante ale comunicării audio-vizuale este că discursul candidaților politici poate să fie compromis de aparența lor fizică. O persoană care are charismă în public poate să nu fie deloc telegenică. În comunicare, 70% din impact este asigurat de efectul vizual (imagine, gesturi, aparență, décor ambiental). Problema este că televiziunea accentuează impactul vizual și, în plus, o bună parte din gesturi sunt subiective, incontrolabile și inconștiente.

Să luăm, de exemplu, în analiză, cazul oamenilor politici. În Occident, politicienii de carieră fac o distincție clară între pregătirea pe fond (teme, idei, discurs politic) și cea de formă (la care consilierii sunt oamenii de televiziune, specialiști în imagine, etc.).

Un politician poate fi prezent într-o emisiune de televiziune în cadrul unui interviu sau al unui talk-show. Sunt două genuri jurnalistice care presupun o relație foarte strânsă între intervievat și cameră și, implicit, între intervievat și telespectator. Este o relație pe care politicianul intervievat are șansa să o stăpânească, cu condiția să respecte anumite reguli.

Astfel:

Pregătirea pe formă

Fizicul: (ceea ce nu este controlabil). Niciodată un partid nu trebuie să promoveze ca lider purtător de opinie un politician care are probleme de dicție, de trac în fața camerei, de exprimare sau care nu este telegenic. În America sau în Franța politicienii recurg la operații estetice pentru a-și redresa dantura, bărbia sau ridurile, dar în România contemporană singurul caz cunsocut este cel al lui Radu Vasile care a profitat de o vizită oficială în Israel pentru a-și îmbunătăți dantura. Vocea este, de asemenea, foarte importantă. Este extrem de ușor ca o imagine favorabilă construită prin materialele din presa scrisă să fie, dacă nu dărâmată, măcar alterată de o prezență fizică dezagreabilă, la televizor.

Unele teste au demonstrat că simpla prezență fizică pe ecran, independent de inteligența sau de discursul unor politicieni produce efecte pozitive sau negative. De asemenea, vocea și atributele vocale poartă amprenta personalității unui interlocutor și nu sunt transformabile în totalitate. Desigur, politicienii pot lua cursuri de dicție de la actori, dar un lider care nu are o voce convingătoare poate deja să se gândească la abandonarea unei cariere de comunicator audiovizual.

Hainele (ceea ce poate fi controlat și transformat în totalitate). Niciodată un politician nu trebuie să apară la televizor îmbrăcat neglijent, nemachiat, nepieptănat sau purtând haine în culori care nu se asortează sau care îl dezavantajează. Niciodată un politician nu trebuie să poarte bijuterii (lanț, brățară, inel) în timpul unei apariții televizate. O expresie devenită deja clasică în domeniul Relațiilor Publice politice este că „Un politician nu trebuie să poarte niciodată cravată cu buline“. Și asta pentru că o cravată cu buline va arăta rău la televizor, și este asociată în plus cu neseriozitate, circ, lipsă de gust. Este, de fapt, o expresie generică pentru atenția deosebită care trebuie acordată fiecărui accesoriu, fiecărui detaliu pe care îl afișează un politician la televizor.

Astfel, pentru aparițiile televizate, culorile recomandate sunt cele închise, iar albul și roșul sunt în general nerecomandate.

Gesturile (controlabile, dar necesitând un efort deosebit). Televiziunea nu iartă unele gesturi: aplecatul pe scaun, arătatul cu degetul, căscatul, ochii semiînchiși. Mâinile nu se țin ascunse (dovadă că vorbitorul are ceva de ascuns sau este nesigur), însă nici o gestică prea largă nu aduce plusuri (expansivitatea exagerată poate fi interpretată ca un semn de neseriozitate, superficialitate, agitație inutilă). Unghiile spun și ele mult despre un om. Ele trebuie să fie în permanență îngrijite, curat. Picioarele: dacă sunt la vedere, mare atenție la pantofi și la poziție. Picioarele se țin unul lângă altul.

Unde trebuie să privească un politician? Consilierii de imagine îi încurajează pe politicieni să se identifice (privind lumina roși aprinsă) cu camera care îi filmează atunci când fac declarații ferme. Totuși, nu este recomandat ca un politician să își întoarcă privirea permanent după camera video, pentru că ar da o impresie de superficialitate și ar da senzația că nu-și respectă interlocutorii sau pe moderatorul emisiunii. Răspunsul la o întrebare formulată de realizatorul emisiunii se dă privind la realizator, și nu direct în cameră. La fel, ca în cadrul unui talk-show, al unei discuții cu un interlocutor sau mai mulți, vorbitorul va privi la aceștia, și nu în cameră. În acest fel, telespectatorul devine martor la discuție. Vorbitorii nu i se adresează lui în mod direct, ci îl iau doar drept maror.

B. Pregătirea pe fond

Discursul: întotdeauna discursul politic, citit sau nu, se va rosti privind în cameră. Politicianul se adresează de data aceasta direct telespectatorilor, cu ei vorbește. De preferat ar fi ca discursul să fie liber și nu citit, dar dacă se citește totuși, privirea va fi cât mai des ridicată din foaie spre cameră.

Limbajul: indiferent de cât de specializată este discuția, politicianul trebuie să aleagă pe cât posibil un limbaj „tradus“, pe „înțelesul telespectatorului“. Indiferent de cât de aprinsă devine discuția, limbajul nu va scăpa de sub control. Replici ca „băi, animalule“, „să le dăm americanilor peste bot“, „ce vă f… grija de banii contribuabililor“ au fost și vor fi exploatate la maximum de adversari, pentru capitalul de imagine negativă pe care îl aduc. Perlele de limbaj sunt o altă sursă inepuizabilă de atac din partea presei.

Atitudinea: chiar dacă spiritele se încing, dacă discuțiile sunt în contradictoriu, politicianul trebuie să rămână permanent calm. Nici o ridicare de ton, nici o întrerupere nejustificată a discursului celorlalți interlocutori nu va îmbunătăți imaginea, ci îi va aduce deservicii.

În ceea ce privește limbajul și atitudinea, deputatul Silviu Prigoană nu a deținut controlul și nici nu a respectat regulile de mai sus. Poate doar în privința discursului, care a fost și rămâne liber și nu citit. Paradoxal însă, tocmai aceste „ieșiri“ necontrolate ale sale i-au asigurat succesul în fața electoratului român!

Dezbaterile și interviurile formează principalul mod de acțiune al comunicării politice televizate. Publicitatea directă este o altă formă de comunicare mai puțin eficientă. O campanie de comunicare reușită trebuie să combine toate aceste forme de a transmite un mesaj. Există desigur și o serie de emisiuni care constituie referința de credibilitate pentru un om politic, care-l pot compromite sau ajuta într-un mod sensibil.

Datorită concurenței existente pe piața audiovizualului, aceste emisiuni de referință variază sau evoluează la rândul lor. În cadrul acestor tipuri de emisiuni, decorul din studioul de filmare trebuie să fie complet neutru, pentru a nu favoriza anumiți candidați.

Apariția liderilor politici la știri ridică mai ales probleme de fond. Un lider politic cunoscut știe că orice eveniment important, orice conferință de presă declanșată de partidul lui va fi mediatizată. Problema este cum? Jurnaliștii care vânează știri au tendința să pună accentul pe latura spectaculară a evenimentelor: un conflict în interiorul unui partid, doi lideri care se contrazic, opinii divergente, acuzații. Toate aceste abordări contribuie la scăderea credibilității unui om politic, nu la creșterea ei. Un om politic care este consecvent, care nu își schimbă opiniile, care susține un singur proiect politic, are mai puține șanse să fie mediatizat decât un altul care este implicat în toate scandalurile.

Consilierii de imagine încurajează deseori oamenii politici să participe la emisiuni de televiziune populare, care nu au direct un caracter politic. Scopul este de a-i face pe oamenii politici să pară mai umani, mai apropiați de preocupările cetățenilor, mai amuzanți. Fiind vorba despre emisiuni populare (ex: „Surprize, surprize“ – TVR, „Duminica în familie“ – ANTENA 1, meciuri de fotbal) audiența este asigurată. Uneori, moderatorul contribuie la demistificarea imaginii omului politic și la umanizarea acestuia, punându-i întrebări intime despre viața familială, despre preocupările sale vestimentare etc.

Oamenii politici trebuie să fie prudenți pentru a nu deveni penibili în cadrul acestor emisiuni. În mod special, pentru politicienii nepopulari este o idee proastă să fie prezenți la astfel de emisiuni, impactul riscând să fie negativ pentru imaginea lor. Se pare însă că această lecție nu a fost nici ea învățată de politicienii români, pentru care orice pretext este bun pentru a ieși în față și a vorbi. O altă greșeală frecventă este ca în cadrul acestui gen de emisiuni omul politic să fie prea dezinvolt, prea familiar și să neglijeze complet mesajul său politic, insistând numai pe glume și probleme superficiale. În acest caz, el devine, fără să-și dea seama, un concurent neîndemânatic pentru animatorii de televiziune de divertisment și își pierde o parte din credibilitatea publică.

Deoarece conținuturile, stilul, structura produselor mass-media se raportează la mentalitatea, atitudinile, nivelul cultural, interesele și aspirațiile unui public format din oameni obișnuiți, conținuturile vehiculate de comunicarea de masă se vor caracteriza prin simplitate, claritate, afectivitate, trăsături care oferă uriașelor mase de oameni care consumă aceste produse media un acces direct, simplu, rapid, la înțelegerea mesajelor transmise de ele.

CONCLUZII

Voi reda sintetic, în continuare, principalele idei pe care le-am dezvoltat pe parcursul lucrării mele, organizate, de această dată, sub formă de concluzii.

în capitolul I, „Comunicare, politică și media“:

Cu un contur imprecis, politica poate avea multiple sensuri: arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraș (stat). În schimb, în Grecia veche, polisul, orașul deci, desemna câteva elemente distinctive precum numărul de locuitori, o recunoaștere juridică specială (cetățenia) și consecință a acestora, un tip de organizare și relaționare a persoanelor ce dispuneau de acest statut. Noțiunea de politică se referă, deci, la două aspecte distincte – pe de o parte la stat, formă particulară de organizare a puterii, pe de altă parte la putere, considerată drept cadru al relațiilor umane. Spațiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor, mereu parțiale, politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectul instituțional al puterii.

Politica este activitatea desfășurată fie de guvernanți, fie de un alt grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influența deciziile conducătorilor. Ea devine creatoare de valori. Astfel că principala funcție a politicii privește realizarea binelui social.

Actul politic este un efort de rezolvare a problemelor politice. Ce este însă o problemă politică? Nu orice problemă de interes public are caracter politic. Ca atare, rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluție la o problemă fără soluție, adică de a realiza (pe căi parlamentare, în cazul democrației), un compromis care să conducă la un acord (fie și temporar, relativ, parțial) asupra intereselor publice prioritare, precum și de a dirija, în consecință, resursele către aceste priorități.

O problemă centrală a filozofiei politice este cea a înțelegerii naturii relațiilor politice și a conduitei politice a oamenilor. Doar spațiul politic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea necesar ă transformării lor în acțiuni reale și eficiente. Iar în spațiul public instituțiile politice dețin rolul de reglatoare ale mecanismelor guvernării.

Prin „comunicare“ înțelegem orice transmitere a informațiilor, ideilor și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor. Cine spune „comunicare“ se referă, de fapt, la „informație“. Comunicarea în masă este orice formă de comunicare în care mesajele — având un caracter public (deci fără restricții sau delimitări personale privind receptarea) și folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media) — se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect (căci partenerii comunicării sunt distanțați în spațiu sau timp) și unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emițător și receptor). Comunicarea politică este o interacțiune instituțională. Spațiul public mediază între acțiunea politică și normele democrației. Comunicarea politică este un produs al spațiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusive politicului. Comunicarea publică se deosebește de comunicarea politică. Comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării instituționale. Comunicarea publică vizează în special viața personală a cetățenilor prin mass-media, adresează mesaje într-o manieră specială cetățenilor ca indivizi particulari (prevenirea maladiilor și a accidentelor).

Dar cuvintele nu sunt suficiente. Mai există gesturile, postura, mimica ș.a.m.d. Pe scurt, comunicarea nonverbală. Comunicarea poate fi „verbală“, când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris), sau „nonverbală“, când nu folosim acest limbaj.

Mass media a devenit factor de civism, oferă premisele dezvoltării transparenței vieții social-politice, determină curente de opinie și impun modele umane. Televiziunea a devenit principal mijloc de divertisment al societății moderne, cel mai ieftin, cel mai divers, cel mai comod, cel mai accesibil din câte există. Politica mediatică a executivului (față de carte, presă, televiziune) se legitimează prin responsabilitatea pe care statul o are față de democratismul vieții publice. Responsabilitatea cuprinde, printre altele, încurajarea și protejarea libertății de expresie. Un sistem democratic este fundamental legat de libertatea de gandire și expresie, rolul executivului fiind acela de a crea și asigura acțiunea nestânjenită a acestui principiu fundamental. Cu alte cuvinte, rolul său nu este numai de a apăra libertățile cetățenești, ci și de a le promova.

în capitolul al II-lea, Mass media și lumea politică:

Pentru a defini imaginea politică a liderilor trebuie înțeles conceptul de putere, mai ales în accepțiunea sa relațională, care introduce două noi concepte corelative: autoritatea și legitimitatea. Acestea sunt fundamentele pe care se construiește imaginea politică a liderilor de pretutindeni. Autoritatea politică este exercitată prin instituții. Prin legitimitate, principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ, se realizează acomodarea guvernanților cu guvernații.

După căderea Cortinei de Fier, Europa nu mai este o geografie, ci mai degrabă un domeniu al spiritului. Cultura îi dă omului umanitatea sa. Libertatea se sprijină pe trei coloane: statul constituțional (democrația), economia de piață și societatea civilă („civil society“; „societé civile“). Legătura dintre drept și libertate se numește societate civilă. Comportamentul cetățenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.

Revoluțiile europene din 1989 au fost, în primul rând, un fenomen central european. Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, au avut o serie de experiențe antitotalitare care vor converge spre afirmarea unei specificități a tranziției spre democrație și economia de piață. În Polonia și Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie formula „mesei rotunde“ care aduce mai degrabă cu o revizuire a Constituției decât cu o revoluție, fie „revoluția de catifea“. În România, revoluția violentă, ce a constituit specificitatea cazului românesc, își are originea în baza diferită de la care regimul comunist românesc s-a revendicat. Rigiditatea dictaturii lui Ceaușescu, ca și naționalismul său, nu cunosc echivalent în celelalte state central europene.

Liderii comuniști Lenin, Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, și dimensiunile delirante ale cultului personalității constituie o analiză importantă a lucrării mele. Conservarea imaginii politice prin adecvarea datelor de identitate civilă și socio-profesională la o ideologie în continuă transformare a constituit o preocupare permanentă a nomenclaturii comuniste.

Sistemul instituțional românesc reprezintă ansamblul relațiilor dintre diferitele puteri și autorități ale statului. În funcție de atribuțiile ce revin fiecărei autorități publice pot fi distinse autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcția legislativă, autoritatea prezidențială, îndeplinind funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, de reprezentare a statului român și de garant al independenței naționale și al integrității teritoriale a țării și autoritatea guvernamentală, având ca funcție principală asigurarea înfăptuirii politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administra ției publice.

Valorile politice fundamentale: libertate, egalitate și dreptate socială din punctul de vedere al liberalismului ca doctrină politică sunt câteva subiecte majore ce fondează modernitatea politică. Pericolul manipulării este unul dintre cele mai grave fenomene ale lumii contemporane. Rolul liderului politic de tip charismatic și regulile de bază ale comunicării politice contribuie la formarea unor opțiuni democratice și explică stabilitatea sistemului politic. Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spațiului politic, desemnează setul de convingeri și sentimente ce determină atitudini și comportamente caracteristice unei comunități umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor inițiative politice și gradul de „loialitate partizană“ a cetățenilor.

în capitolul al III-lea (Studiul de caz),

Notorietatea și imaginea sunt elemente fundamentale pentru credibilitate. „Mass-media reflectă realitatea socială și politică, sau o creează?“ Întrebările secundare la care am încercat să raspund au fost următoarele: Ce anume din biografie, carieră profesională, carieră politică, convingeri personale, ale unui om politic îi asigură acestuia succesul la public? Există o rețetă a succesului omului politic din România?

Am ales profilul omului politic Silviu Prigoană, deputat PDL la Alegerile din 2008, supranumit Regele Gunoaielor, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din România, de curând intrat și în politică. Cunoscut mai degrabă prin mult mediatizatele sale căsătorii și divorțuri cu Adriana Bahmuțeanu decât ca om de afaceri serios, el a reușit să capteze atenția auditoriului datorită stilului său charismatic, prezenței sale aproape permanente în mass media românești a ultimilor ani (cu efecte și negative desigur, la prima vedere, asupra imaginii sale ca om de afaceri, dar pozitive pentru omul politic Silviu Prigoană!), declarațiilor sale politice incendiare în Plenul Camerei Deputaților, declarațiilor sale de presă, conferințelor de presă, comentariilor și intervențiilor personale cu cetățenii și cu adversarii săi politici. Pe scurt, Silviu Prigoană este un om politic care deține cu ușurință cheile succesului comercial și politic în spațiul românesc contemporan.

BIBLIOGRAFIE

Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Ed. Eminescu, 1985

Aristotel, Politica, București , Ed. Antet, 1996

Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988

Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L. G. D. J., 1980

Guy Hermet, Poporul contra democrației, Iași, Ed. Institutul European, 1998

Julien Freund, Qu’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967

Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Ed. Humanitas, 1998

Carl Schmitt, Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, 1996

Machiavelli, Principele, Ed. Minerva, 1995

Thomas Hobbes, Fragmente selectate în Fundamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom, 1999

J. St. Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, 1994

Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988

Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Ed. Humanitas, 1994

André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991

J.J.Van Cuilenburg, O.Scholten, G. W. Noomen, Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998

Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură și comunicare, Comunicare.ro, 2004

Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Patologii și terapii comunicaționale, Ed. SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001

Septimiu Chelcea, Adina, Ivan și Loredana Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns. București, Editura Comunicare ro., 2005

Vasile Macoviciuc, Filosofie, Comunicare.ro, 2002

Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Lucman, 2002

Denis Reznie, Opinion Publique, în Raynaud, Philippe, Rials, Stephane (ed.), Dictionnaire de philosophie politique, Paris, PUF, 1996

Jurgen Habermas, L’espace, Pazot, Paris, 1978,

J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Ed. Humanitas, 1992

Andrei Pleșu, Chipuri și măști ale tranziției, Ed. Humanitas, 1996

Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997

Emanuel-Mihail Socaciu, Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Polirom, 2001

Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale. Vol. I, Ed. Humanitas, 2005

Jean-William Lapierre, Viața fără stat?, Iași, Institutul European, 1997

Max Weber, Politica, o vocație sau profesie, București, Anima, 1992

Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord, 1998

Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998

Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura Științifică, 1997

Michel Senellart, Artele guvernării, București, Ed. Meridiane, 1998

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996

Edmund Burke, Fundamentele gândirii moderne, Polirom. 1999

John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, 1994

Erich Fromm, Texte alese, Ed. Politică, 1983

Robert Nozick, Anarhie, stat și utopie, Humanitas, 1997

F.A. Hayek, Drumul spre servitute, Humanitas, 1993

John Rawls, Dreptate sau moralitate? O introducere în filozofia politică a lui John Rawls, Comunicare.ro, 2008

Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. l, București, Humanitas, 1998

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyle, 1997

Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, București, Nemira, 1994

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, Humanitas, 1993

Samuel P. Huntington,Viața politică americană, București,Humanitas, 1994

Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992

Piotr Sztompka, Competența civilizatoare: condiție prealabilă a tranziției post-comuniste, în Sociologie românească, nr. 3/1993

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyle, 1997

Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura științifică, 1997

Aristotel, Politica, București, Antet, 1996

Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord, 1998

J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, București, Humanitas, 1992

Pierre Clastres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995

Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Humanitas,1994

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, Editura ALL,1995

Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București, Meridiane, 1998

Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992

Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, București, 1993

Guy Hermet, Poporul contra democrației, Iași, Institutul European, 1998

Samuel P. Huntington, Viața politică americană, București, Humanitas, 1994

C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul literar, 1994

Jean-William Lapierre, Viața fără stat?, Iași, Institutul European, 1997

Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, București, Babel, 1996

James Madison, „The federalist 10“, în Limitele puterii, volum editat de Adrian Paul Iliescu și Mihail Radu Solcanu, București, All, 1994

Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, București, Ed. Științifică, 1964

Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Eminescu, 1985

Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Humanitas, 1998

Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997

J-J. Rousseau, Contractul social, Iași, Moldova, 1996

Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas, București, 1993

Max Weber, Politica, o vocație sau profesie, București, Anima, 1992