Politica Si Planificare Lingvistica Abordare Teoretica Si Aplicativa
POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:
ABORDARE TEORETICĂ ȘI APLICATIVĂ
(în baza materialului din Republica Moldova și din alte state)
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
0.1. Considerații generale
0.2. Actualitatea problematicii și gradul de studiere a acesteia
0.3. Scopul și obiectivele cercetării
0.4. Caracterul științific inovator
0.5. Semnificația teoretică și valoarea aplicativă
0.6. Suportul teoretic și metodologic al cercetării
0.7. Aprobarea rezultatelor investigației
PARTEA I. POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:
FUNDAMENTE TEORETICE ȘI MODELE DE CERCETARE
CAPITOLUL I. PRELIMINARII CONCEPTUALE ȘI
TERMINOLOGICE
1.1. Introducere
1.2. Apariția și evoluția conceptelor de politică lingvistică și planificare lingvistică
1.3. Politică și planificare lingvistică: o interpătrundere complexă
1.4. Aspectul sociopolitic al politicii și planificării lingvistice
1.5. Actorii politicii și planificării lingvistice
1.5.1. Instituțiile statale
1.5.2. Instituțiile educaționale
1.5.3. Organizațiile quasi-guvernamentale
1.5.4. Lingviștii
1.6.
Clasificarea limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice:
dificultăți conceptuale și terminologice
Concluzii
CAPITOLUL II. CONTEXTUL SOCIOLINGVISTIC
AL POLITICII ȘI PLANIFICĂRII LINGVISTICE
2.1. Introducere
2.2. Multilingvismul societal: paradigme de cercetare
2.2.1. Consecințele sociale ale multilingvismului
2.2.2. Politica lingvistică și multilingvismul societal
2.3.
Concurența limbilor în contact ca premisă esențială a politicii și planificării
lingvistice
2.3.1.
Rolul politicii și planificării lingvistice în gestionarea concurenței limbilor la
nivel național
2.3.2. Politica lingvistică și dimensiunea mondială a concurenței limbilor
2.4. Bilingvism și diglosie: o disociere utilă pentru politica și planificarea lingvistică
2.4.1. Bilingvismul: un comportament lingvistic al individului
2.4.2. De la bilingvism la asimilare lingvistică
2.5. Asimilarea lingvistică prin prisma aspectului valoric al limbii
2.5.1. Etapele și tipurile de asimilare lingvistică
2.5.1.1. Asimilarea lingvistică voluntară
2.5.1.2. Asimilarea lingvistică involuntară
2.6. Utopia națiunii bilingve: de la națiunea bilingvă la plurilingvismul popoarelor
2.7. Diglosia: o situație socială
2.7.1. Diglosia ca sursă de conflict lingvistic
Concluzii
CAPITOLUL III. CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC PENTRU POLITICA
ȘI PLANIFICAREA LINGVISTICĂ
3.1. Introducere
3.2. Tridimensionalitatea politicii și planificării lingvistice
3.3. Modele de politică și planificare lingvistică
3.3.1. Modelul lui E. Haugen
3.3.2. Modelul lui R. Cooper
3.3.3. Modelul lui H. Haarmann
3.3.4. Spre un model integrat al politicii și planificării lingvistice
3.4. Planificarea statutului limbii
3.4.1. Selectarea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
3.4.2.
Criteriile de selectare și tipologia opțiunilor în alegerea limbii (limbilor) pentru
formularea politicilor lingvistice
3.4.3. Alegerea limbii de comunicare interetnică: o problemă sensibilă
3.5. Planificarea corpusului limbii
3.5.1. Normarea (Standardizarea
3.5.2. Modernizarea vocabularului și perfecționarea stilului
3.6. Planificarea achiziției limbii (limbilor
3.7. Planificarea prestigiului limbii
3.8. Implementarea politicii și planificării lingvistice
3.9. Evaluarea politicii și planificării lingvistice
Concluzii
CAPITOLUL IV. OBIECTIVELE, METODELE ȘI EFICIENȚA POLITICII ȘI
PLANIFICĂRII LINGVISTICE
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele politicii și planificării lingvistice
4.2.1. Spre o tipologie a obiectivelor politicii și planificării lingvistice
4.2.2. Politică și planificare lingvistică axată pe obiective specifice
4.2.2.1. Purificarea limbii
4.2.2.2. Reforma limbii
4.2.2.3. Renașterea (regenerarea) limbii
4.3. Metodele politicii și planificării lingvistice
4.3.1. Căile de recoltare a informațiilor
4.3.1.1. Ancheta sociolingvistică
4.3.2. Eficiența politicii și planificării lingvistice: raportul costbeneficiu
4.4. Tipologia politicilor lingvistice
4.4.1. Liberalismul și dirijismul lingvistic
4.4.2. Tipuri de intervenționism lingvistic
Concluzii
PARTEA II. POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN SPAȚIUL
ROMANIC DIN SUD-ESTUL EUROPEI
CAPITOLUL V. POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ
ÎN BASARABIA ȚARISTĂ ȘI MOLDOVA SOVIETICĂ:
OBIECTIVE, STRATEGII ȘI REZULTATE
5.1. Introducere
5.2.
Politică și planificare lingvistică în Basarabia țaristă: un exemplu
de asimilare lingvistică forțată a populației băștinașe
5.3.
Politică și planificare lingvistică în Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească (RASSM): tentativa de creare a ”limbii moldovenești”
5.4.
Politică și planificare lingvistică în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM): bilingvism și/sau diglosie
5.4.1. Motivele răspândirii bilingvismului în RSSM
5.4.1.1. Bilingvism versus asimilare lingvistică în RSSM
Concluzii
CAPITOLUL VI. LEGISLAȚIE, POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
6.1. Introducere
6.2. Legislația lingvistică ca mecanism explicit al politicilor lingvistice
6.3. Legislația lingvistică a Republicii Moldova: un remediu / un impas?
6.3.1. Duplicitatea legislației lingvistice a Republicii Moldova
6.3.2.
Măsuri legislative de menținere a echilibrului demolingvistic în Republica
Moldova (sic
6.3.3.
Drepturile lingvistice ale minorităților etnice în Republica Moldova: între
principiul personalității și principiul teritorialității
6.3.3.1. Gestionarea trilingvismului oficial în Gagauz-Yeri: o sfidare și/sau un eșec?
6.4.
Politică și planificare lingvistică în autoproclamata Republică Moldovenească
Nistreană: un exemplu de epurare lingvistică
Concluzii
CAPITOLUL VII. MODIFICAREA PEISAJULUI LINGVISTIC AL REPUBLICII
MOLDOVA DUPĂ 1989: REZULTATELE UNEI ANCHETE
SOCIOLINGVISTICE
7.1. Introducere
7.2. Realitatea lingvistică din perspectiva sociologică
7.3.
Metodologia anchetei sociolingvistice: criteriile generale de selectare a
respondenților
7.3.1. Construcția eșantionului
7.3.2. Profilul respondenților, validitatea chestionarului și fidelitatea răspunsurilor
7.3.3. Structura eșantionului și caracteristica variabilelor sociolingvistice
7.4. Rezultatele anchetei
7.4.1.
Limbă și identitate în Republica Moldova: o problemă controversată cu un
potențial de conflict ridicat
7.4.1.1. Identitate etnică versus identitate civică (națională) în Republica Moldova
7.5. Percepția limbii materne ca opțiune de valoare: română sau moldovenească?
7.6.
Atitudinile generale ale populației față de principalele limbi vorbite în Republica
Moldova
7.7. Pro sau contra statutului oficial al limbii ruse în Republica Moldova
7.8.
Evaluarea globală a competențelor lingvistice ale populației în principalele limbi
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
7.9. Domeniile și frecvența de utilizare a limbilor vorbite în Republica Moldova
7.9.1. Utilizarea limbilor în sânul familiei și în comunicarea cu prietenii
7.9.2. Utilizarea limbilor în domeniul educațional și în mediul profesional
7.9.3.
Utilizarea limbilor în comunicarea cu persoanele necunoscute și în sfera
serviciilor publice
7.9.4.
Utilizarea limbilor la manifestările sociale și în comunicarea cu funcționarii
publici
7.10. Motivațiile și constrângerile populației în alegerea limbii (limbilor) de comunicare
7.11. Climatul interetnic în Republica Moldova: în căutarea consolidării
Concluzii
ÎNCHEIERE
1. Concluzii finale
2. Recomandări pentru o nouă politică și planificare lingvistică în
Republica Moldova
CUVINTE-CHEIE
KEYWORDS
КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА
REZUMAT
ABSTRACT
РЕЗЮМЕ
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
ANEXE
Anexa 1. Surse documentare
Anexa 2. Chestionar în limba română
Anexa 3. Chestionar în limba rusă
INTRODUCERE
0.1. Considerații generale
Cercetarea de față aduce în discuție un subiect pe cât de actual și controversat, pe atât de
delicat și sensibil – politica și planificarea lingvistică. Titlul lucrării incită la identificarea unui
domeniu important de activitate umană, care include totalitatea acțiunilor întreprinse de societate
asupra: (1) limbii ca sistem (legiferare în materie de statut social al limbii); (2) vorbirii (reprimarea uzajului incorect și impunerea normei) și (3) discursului (promovarea unui anumit tip de discurs prin intermediul sistemului de învățământ). Această triadă nu implică o funcționare de la sine, ci, dimpotrivă, presupune o corelare a măsurilor, ce înglobează toate faptele de limbaj, atunci când
acțiunile societății asupra limbii îmbracă forma politicului.
Demersul investigativ, propus în lucrare, ține de valorificarea utilității sociale a limbii, însăși
epoca modernă fiind caracterizată printr-o socializare și culturalizare a limbii. Punctul de plecare
al acestor considerații este recunoașterea cvasiunanimă a funcționării celor două paradigme de
cercetare în științele umane, și, în particular, în orientarea discuțiilor asupra relației dintre limbă și
societate: prima – direcția saussuriană, care a dominat cercetarea lingvistică europeană reunită sub
stindardul structuralismului, a doua care amendează – aproape trădează – principiile lingvisticii
saussuriene, de la care se reclamă pentru a o integra într-o perspectivă socială și pragmatică.
În grila de lectură, pe care o propunem, discursul cu privire la limbă ca fenomen social
(Whitney 1901, p. 401- 404; Meillet 1921, p. 17-18; Saussure 1962, p. 30 – 35; Vendryès 1968,
p. 23), dezvoltat și modificat ulterior de părinții fondatori ai sociolingvisticii (Labov 1972; Hymes
1974; Gumperz & Hymes 1986), se construiește, datorită multor teze convergente, pe postulatul
care a marcat o cotitură radicală în creșterea utilității sociale a limbii, postulat conform căruia
schimbările intervenite în structura și funcționarea limbilor sunt determinate și/sau activizate de
factori de natură socială.
Din această perspectivă, schimbările intervenite în structura și funcționarea limbii sunt
concepute prin prisma schimbărilor contextului social al funcționării acesteia, adică a rolului pe care
îl joacă forțele sociale în evoluția limbii. În alți termeni, co-variațiile observabile între contextul
social și situația lingvistică sunt considerate, în general, drept consecințe ale fenomenelor sociale
(Hudson 2003, p. 336). În acest sens, apariția sociolingvisticii anunța, premonitoriu, o
reconsiderare a paradoxului saussurian cu privire la imposibilitatea intervenției din exterior asupra
limbii, fatalismul lingvistic nemaifiind singurul principiu de cercetare al evoluției limbii. Orientarea
pansocială a schimbării lingvistice înglobează toate nivelurile limbii: ortografia, gramatica,
terminologia etc., postulatul dat găsindu-și confirmare în experiența acumulată, în timp și spațiu,
7
de omenire referitoare la modalitățile de utilizare și de promovare a limbii ca mijloc principal și
universal de comunicare, alias în politica și planificarea lingvistică.
Istoria civilizației umane furnizează numeroase exemple de politică și planificare
lingvistică, deși fenomenul pus în discuție a devenit obiectul de studiu al științei doar cu câteva
decenii în urmă (a se vedea și Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. X). Având la origine un caracter
implicit și neoficial, măsurile de politică și planificare lingvistică nu erau consfințite prin acte
juridice, fiind întreprinse într-un cadru informal legat de activitățile vieții cotidiene. Drept
dovadă pot servi, spre exemplu, extinderea domeniilor de utilizare a limbii latine pe întreg
teritoriul Imperiului Roman (Kahane & Kahane 1988, p. 16-24) și răspândirea, cu multe secole
mai târziu, a textelor religioase în limba arabă în Europa, odată cu invazia arabilor în Bazinul
Mării Mediterane și pătrunderea acestora pe bătrânul continent. Cruciadele dinastiilor Timuride
în India, invaziile mongolilor în China, confucianismul, colonialismul european, care a durat
peste cinci secole, internaționalizarea vieții economicTRATEGII ȘI REZULTATE
5.1. Introducere
5.2.
Politică și planificare lingvistică în Basarabia țaristă: un exemplu
de asimilare lingvistică forțată a populației băștinașe
5.3.
Politică și planificare lingvistică în Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească (RASSM): tentativa de creare a ”limbii moldovenești”
5.4.
Politică și planificare lingvistică în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM): bilingvism și/sau diglosie
5.4.1. Motivele răspândirii bilingvismului în RSSM
5.4.1.1. Bilingvism versus asimilare lingvistică în RSSM
Concluzii
CAPITOLUL VI. LEGISLAȚIE, POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
6.1. Introducere
6.2. Legislația lingvistică ca mecanism explicit al politicilor lingvistice
6.3. Legislația lingvistică a Republicii Moldova: un remediu / un impas?
6.3.1. Duplicitatea legislației lingvistice a Republicii Moldova
6.3.2.
Măsuri legislative de menținere a echilibrului demolingvistic în Republica
Moldova (sic
6.3.3.
Drepturile lingvistice ale minorităților etnice în Republica Moldova: între
principiul personalității și principiul teritorialității
6.3.3.1. Gestionarea trilingvismului oficial în Gagauz-Yeri: o sfidare și/sau un eșec?
6.4.
Politică și planificare lingvistică în autoproclamata Republică Moldovenească
Nistreană: un exemplu de epurare lingvistică
Concluzii
CAPITOLUL VII. MODIFICAREA PEISAJULUI LINGVISTIC AL REPUBLICII
MOLDOVA DUPĂ 1989: REZULTATELE UNEI ANCHETE
SOCIOLINGVISTICE
7.1. Introducere
7.2. Realitatea lingvistică din perspectiva sociologică
7.3.
Metodologia anchetei sociolingvistice: criteriile generale de selectare a
respondenților
7.3.1. Construcția eșantionului
7.3.2. Profilul respondenților, validitatea chestionarului și fidelitatea răspunsurilor
7.3.3. Structura eșantionului și caracteristica variabilelor sociolingvistice
7.4. Rezultatele anchetei
7.4.1.
Limbă și identitate în Republica Moldova: o problemă controversată cu un
potențial de conflict ridicat
7.4.1.1. Identitate etnică versus identitate civică (națională) în Republica Moldova
7.5. Percepția limbii materne ca opțiune de valoare: română sau moldovenească?
7.6.
Atitudinile generale ale populației față de principalele limbi vorbite în Republica
Moldova
7.7. Pro sau contra statutului oficial al limbii ruse în Republica Moldova
7.8.
Evaluarea globală a competențelor lingvistice ale populației în principalele limbi
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
7.9. Domeniile și frecvența de utilizare a limbilor vorbite în Republica Moldova
7.9.1. Utilizarea limbilor în sânul familiei și în comunicarea cu prietenii
7.9.2. Utilizarea limbilor în domeniul educațional și în mediul profesional
7.9.3.
Utilizarea limbilor în comunicarea cu persoanele necunoscute și în sfera
serviciilor publice
7.9.4.
Utilizarea limbilor la manifestările sociale și în comunicarea cu funcționarii
publici
7.10. Motivațiile și constrângerile populației în alegerea limbii (limbilor) de comunicare
7.11. Climatul interetnic în Republica Moldova: în căutarea consolidării
Concluzii
ÎNCHEIERE
1. Concluzii finale
2. Recomandări pentru o nouă politică și planificare lingvistică în
Republica Moldova
CUVINTE-CHEIE
KEYWORDS
КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА
REZUMAT
ABSTRACT
РЕЗЮМЕ
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
ANEXE
Anexa 1. Surse documentare
Anexa 2. Chestionar în limba română
Anexa 3. Chestionar în limba rusă
INTRODUCERE
0.1. Considerații generale
Cercetarea de față aduce în discuție un subiect pe cât de actual și controversat, pe atât de
delicat și sensibil – politica și planificarea lingvistică. Titlul lucrării incită la identificarea unui
domeniu important de activitate umană, care include totalitatea acțiunilor întreprinse de societate
asupra: (1) limbii ca sistem (legiferare în materie de statut social al limbii); (2) vorbirii (reprimarea uzajului incorect și impunerea normei) și (3) discursului (promovarea unui anumit tip de discurs prin intermediul sistemului de învățământ). Această triadă nu implică o funcționare de la sine, ci, dimpotrivă, presupune o corelare a măsurilor, ce înglobează toate faptele de limbaj, atunci când
acțiunile societății asupra limbii îmbracă forma politicului.
Demersul investigativ, propus în lucrare, ține de valorificarea utilității sociale a limbii, însăși
epoca modernă fiind caracterizată printr-o socializare și culturalizare a limbii. Punctul de plecare
al acestor considerații este recunoașterea cvasiunanimă a funcționării celor două paradigme de
cercetare în științele umane, și, în particular, în orientarea discuțiilor asupra relației dintre limbă și
societate: prima – direcția saussuriană, care a dominat cercetarea lingvistică europeană reunită sub
stindardul structuralismului, a doua care amendează – aproape trădează – principiile lingvisticii
saussuriene, de la care se reclamă pentru a o integra într-o perspectivă socială și pragmatică.
În grila de lectură, pe care o propunem, discursul cu privire la limbă ca fenomen social
(Whitney 1901, p. 401- 404; Meillet 1921, p. 17-18; Saussure 1962, p. 30 – 35; Vendryès 1968,
p. 23), dezvoltat și modificat ulterior de părinții fondatori ai sociolingvisticii (Labov 1972; Hymes
1974; Gumperz & Hymes 1986), se construiește, datorită multor teze convergente, pe postulatul
care a marcat o cotitură radicală în creșterea utilității sociale a limbii, postulat conform căruia
schimbările intervenite în structura și funcționarea limbilor sunt determinate și/sau activizate de
factori de natură socială.
Din această perspectivă, schimbările intervenite în structura și funcționarea limbii sunt
concepute prin prisma schimbărilor contextului social al funcționării acesteia, adică a rolului pe care
îl joacă forțele sociale în evoluția limbii. În alți termeni, co-variațiile observabile între contextul
social și situația lingvistică sunt considerate, în general, drept consecințe ale fenomenelor sociale
(Hudson 2003, p. 336). În acest sens, apariția sociolingvisticii anunța, premonitoriu, o
reconsiderare a paradoxului saussurian cu privire la imposibilitatea intervenției din exterior asupra
limbii, fatalismul lingvistic nemaifiind singurul principiu de cercetare al evoluției limbii. Orientarea
pansocială a schimbării lingvistice înglobează toate nivelurile limbii: ortografia, gramatica,
terminologia etc., postulatul dat găsindu-și confirmare în experiența acumulată, în timp și spațiu,
7
de omenire referitoare la modalitățile de utilizare și de promovare a limbii ca mijloc principal și
universal de comunicare, alias în politica și planificarea lingvistică.
Istoria civilizației umane furnizează numeroase exemple de politică și planificare
lingvistică, deși fenomenul pus în discuție a devenit obiectul de studiu al științei doar cu câteva
decenii în urmă (a se vedea și Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. X). Având la origine un caracter
implicit și neoficial, măsurile de politică și planificare lingvistică nu erau consfințite prin acte
juridice, fiind întreprinse într-un cadru informal legat de activitățile vieții cotidiene. Drept
dovadă pot servi, spre exemplu, extinderea domeniilor de utilizare a limbii latine pe întreg
teritoriul Imperiului Roman (Kahane & Kahane 1988, p. 16-24) și răspândirea, cu multe secole
mai târziu, a textelor religioase în limba arabă în Europa, odată cu invazia arabilor în Bazinul
Mării Mediterane și pătrunderea acestora pe bătrânul continent. Cruciadele dinastiilor Timuride
în India, invaziile mongolilor în China, confucianismul, colonialismul european, care a durat
peste cinci secole, internaționalizarea vieții economice după cel de-al Doilea război mondial,
globalizarea mijloacelor de informare în masă, internaționalizarea turismului etc. sunt doar o
parte din evenimentele majore care au prilejuit diverse acțiuni de promovare a politicilor
lingvistice (Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. IX; Mackey 2000; Martel 2002).
Uneori, măsurile ce țin de domeniul politicii și planificării lingvistice pot fi cauzate de
diferite cataclisme naturale, de migrațiunea masivă a popoarelor, de deportarea în masă a
populației (cazul relativ recent al moldovenilor și al altor popoare băștinașe din fostele
republici sovietice). În asemenea situații, guvernele statelor respective sunt implicate, în mod
inevitabil, în activități de politică și planificare lingvistică, menite să faciliteze comunicarea
între toți membrii societății întru prosperarea acesteia. Un alt prilej de implicare a autorităților
statale în acțiuni hotărâte de politică și planificare lingvistică îl constituie apariția noilor state
independente după destrămarea imperiilor, printre care și Republica Moldova (RM). În alți
termeni, ”Tout mouvement de population implique des politiques linguistiques. Celles-ci ne
sont pas toujours articulées, ni explicitement, ni implicitement, mais elles ont un impact réel
sur le développement des langues” (Martel 2002 p. 186).
În secolul al XX-lea, procesele legate de necesitatea soluționării problemelor de ordin
lingvistic, la nivel național și internațional, s-au intensificat și au devenit atât de acute, încât
au impulsionat emergența unei discipline noi și complexe: politica și planificarea
lingvistică. Revenind la cele două paradigme de cercetare a limbii, ca fenomen social,
evocate supra, putem observa că politica și planificarea lingvistică, ca disciplină teoretică și
domeniu practic de activitate umană, reprezintă terenul conflictului epistemologic dintre
lingvistica sistemului limbii (lingvistica saussuriană) și lingvistica interacțiunii verbale.
8
0.2. Actualitatea problematicii și gradul de studiere a acesteia
Deși primele cercetări în domeniul politicii și planificării lingvistice purtau amprenta
purismului și nu puteau servi drept bază pentru constituirea unei discipline independente (a se
vedea, de exemplu, Tauli 1968), investigațiile ulterioare (Haugen 1966; Rubin & Jernudd 1971;
Eastman 1983; Cobarrubias & Fishman 1983; Jernudd & Neustupný 1987; Cooper 1989; Kaplan &
Baldauf, Jr. 1997) au demonstrat că politica și planificarea lingvistică este o disciplină academică
complexă care are rădăcini mai mult sau mai puțin adânci în cele mai diverse domenii ale științei,
precum politica, lingvistica, sociologia, psihologia, pedagogia, economia, statistica, geografia, și
altele.1 De aici, o anumită opacitate a acestei discipline complexe: uneori, atât cititorul mai
puțin inițiat, cât și cercetătorul avizat poate cu greu discerne care dintre publicații ar putea
servi drept sursă de informație plauzibilă pentru a găsi un răspuns la acea sau altă întrebare
care îi preocupă.
O altă dificultate care atribuie un anumit grad de opacitate disciplinei în cauză este și
confuzia care mai persistă în utilizarea termenilor politică lingvistică și planificare
lingvistică (a se vedea capitolul 1). Deseori, acești termeni-cheie continuă să fie folosiți atât
în literatura de specialitate cât și în comunicarea curentă fie ca noțiuni distincte, fie ca
sinonime, fie în tandem. Or, ei reflectă, actualmente, două aspecte interdependente și
complementare ale procesului sistematic și unitar de schimbare lingvistică deliberată.
În ultimele două decenii, interesul față de problemele legate de politica și planificarea
lingvistică a crescut într-atât, încât acest lucru a condiționat apariția unor reviste de
specialitate, cum ar fi: Language Problems & Language Planning, New Language Planning
Newsletter. În plus, revistele de sociolingvistică, precum International Journal of the
Sociology of Language, Journal of Multilingual and Multicultural Development, Glottopol,
Globe (Revue internationale d’ études québécoises), DiversCité Langues, Nouvelles
perspectives canadiennes, Annual Review of Applied Linguistics: Sociolinguistica și altele
tratează în permanență diverse chestiuni cu privire la politica și planificarea lingvistică.
Deși interesul general față de problemele legate de politica și planificarea lingvistică a crescut
simțitor în ultimul timp, cu regret, studii de sinteză axate pe problemele generale și specifice ale
planificării și politicii lingvistice sunt practic inexistente pe teren românesc. Pot fi menționate, în
acest sens, doar observațiile fugare ale unor autori străini, făcute în lucrări consacrate altor
1 În circulara întâi a primului Seminar Internațional al planificării lingvistice (Spania, Santiago de Compostella,
25-28 septembrie 1991), organizatorii (profesorii Antón Santamarina și Xosé Rubal) precizau: ”The
phenomenon of Language Planning is regarded as a field wich embraces linguistics and socio-linguistics with
other disciplines, such as politics, law, ethics sociology, psychology, pedagogy, economics, etc.” (apud Ciolac
1999, p. 186).
9
probleme sau altor situații glotice, ceea ce face ca încă să se mai resimtă nevoia unor texte
fundamentale privind aspectele teoretice și metodologice cele mai generale, urmând apoi ca, încetul
cu încetul, să fie produse și rezultate de mai mare finețe.
În ceea ce privește România, R. Bugarski, nota, de exemplu, următorul lucru: ”Romania
seems to preserve unity without obliterating its rich ethnolinguistic mosaic” (Bugarski apud Ciolac
1999, p. 189). Cu toate acestea, principalele componente și etape ale planificării corpusului limbii
oficiale (grafizarea, standardizarea, modernizarea) sunt bine reprezentate în istoria limbii române
din România și sunt reflectate în unele studii tradiționale de lingvistică (a se vedea, de exemplu,
Niculescu 1976; Gheție, Mareș 1985; Dominte 1985; Bochmann 1992).
Cât privește spațiul românesc dintre Prut și Nistru, discuțiile despre așa-numita ”limbă
moldovenească”, care s-ar fi format doar în interval de câteva decenii din secolul al XX-lea, sunt
urmărite în paralel cu dezbaterile despre situația limbii române din Basarabia care a străbătut, în
secolul al XIX-lea, un secol ”de singurătate” (Mihail 2001, p. VI; Colesnic-Codreanca 2003).
Această izolare a limbii române din Basarabia, iar mai târziu, din Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Avram 2004; Berejan
2004a) a fost condiționată de efortul autorităților țariste și sovietice orientat spre denegarea
adevărului istoric cu privire la identitatea etnică, culturală și lingvistică a românilor basarabeni
(Coșeriu 2002; Berejan 2007g; Ciobanu 1995; Mătcaș 1997; Deletant 1989).
Colapsul Uniunii Sovietice a ridicat o serie de probleme în fața tinerelor state independente,
printre care și problema noilor politici lingvistice, pe care urmau să le adopte formațiunile statale
nou-create, inclusiv Republica Moldova. În aceste condiții, a apărut necesitatea de a soluționa un
șir întreg de probleme concrete de ordin lingvistic orientate spre asigurarea coeziunii sociale.
Devine clar că soluționarea acestor probleme este imposibilă fără implicarea largă a factorilor de
decizie de diferite niveluri, a persoanelor responsabile din sectorul public și privat, a lingviștilor,
oamenilor de știință și artă, a societății civile în ansamblu.
Deși, după 1989, în Republica Moldova, au apărut numeroase publicații care abordează
diverse probleme legate de specificitățile proprii contextului sociolingvistic din acest spațiu ca
subiect istoric, lingvistic, sociopolitic și identitar, de unitatea limbii române și procesele de
renaștere națională în Republica Moldova (Coșeriu 1994; Corlăteanu 1995; Berejan 2007g; Ciobanu
2003b; Pavel 1995; Mătcaș 1995, Eremia 1995; Irimia 2003; Purice 2003), elaborarea unor lucrări
fundamentale cu o componentă de interdisciplinaritate este imperios necesară în domeniul analizat.
Actualitatea studiului de față este determinată, astfel, pe de o parte, de nevoile concrete ale
societății în materie de soluționare a problemelor inconturnabile de natură lingvistică, iar pe de altă
parte, de absența cvasitotală a cercetărilor teoretico-metodologice de sinteză cu privire la
10
identificarea, formularea, gestionarea și monitorizarea problemelor lingvistice în societate. Nu
întâmplător, atât problema legată de funcționarea echitabilă a limbii de stat, cât și ”…procesele de
renaștere național-spirituală din RM […] n-au ajuns, nici până în ziua de astăzi, la rezultatele
scontate” (Berejan 2004b, p. 168). Se poate presupune că una dintre cauzele principale ale acestei
deficiențe este gradul sporit de complexitate al subiectului pus în discuție. Ne aflăm pe un teren
deosebit de glisant, care se descifrează cu greu în spatele imaginii reducționiste stereotipate, pe care
o înregistrează mentalitatea colectivă a unui anumit segment al populației din teritoriul dat.
Actualitatea diverselor aspecte legate de fenomenul pus în discuție derivă nu numai din
motivul că domeniul în cauză este aproape inexplorat, dar și din necesitatea de a oferi o paradigmă
de înțelegere a politicii și planificării lingvistice în etapa actuală, ținând seama de caracterul
contradictoriu al tendinței de dezvoltare, în societatea postmodernă multilingvă, a particularismelor
locale și a celei de afirmare a naționalismului civic la nivel național.
Actualitatea problematicii abordate se impune și prin necesitatea reconsiderării și disocierii
unor fenomene socialmente marcate, precum bilingvismul și diglosia, fără de care, respectând etica
deontologică, abordarea politicii și planificării lingvistice este imposibilă.
Rămâne de actualitate și problema ce ține de limbă ca element constitutiv al identității, în
general, și al identității etnice și civice, în particular. Marcată de pluralitatea formelor de
individualism care corespund numeroaselor forme de sociabilitate, problematica identității este
parte integrantă a gramaticii „modernității” occidentale, fiind mai puțin studiată în noile state
independente. De aceea am încercat să urmărim relația dintre limbă și identitate printre
reprezentanții diferitor etnii din Republica Moldova, iar lucrarea în cauză vine, în acest sens, cu
unele sugestii și recomandări.
Nu mai puțin actuală pentru Republica Moldova continuă să rămână problema legată de
securizarea limbii oficiale a noului stat suveran (a se vedea și Berejan 2007g; Cotelnic 2003b;
Purice 2003; Melniciuc 2004, Ciobanu 2006) , în paralel cu respectarea drepturilor lingvistice ale
etniilor minoritare din republică. Pornind de la ipoteza că schimbările intervenite în societatea
moldovenească, în cei optsprezece ani de independență, au reconfigurat peisajul demolingvistic din
acest spațiu, am analizat, prin organizarea și desfășurarea unei anchete sociolingvistice, atitudinile
populației față de limbile în contact, formulând o serie de recomandări pentru o nouă politică lingvistică.
Starea de lucruri semnalată justifică alegerea unui subiect de cercetare practic neinvestigat,
fără de care nu se poate formula o politică lingvistică echitabilă, bazată pe principii teoretice și
metodologice solide, menită să consolideze societatea în ansamblu. În acest sens, prezenta lucrare
constituie un răspuns concret la nevoile societății în domeniul sus-menționat, cercetarea în cauză
11
fiind condiționată de faptul că activitățile legate de planificarea și politica lingvistică au pătruns
întreaga societate modernă.
0.3. Scopul și obiectivele cercetării
Cercetarea de față își propune să ofere o viziune integratoare asupra subiectului pus în
discuție, ca: (1) obiect al investigației științifice și (2) domeniu practic de activitate umană. Scopul
principal al lucrării este de a prezenta un cadru teoretico-metodologic pentru înțelegerea paradigmei
de cercetare și implementare a unui program concret de politică și planificare lingvistică. Sfidând
complexitatea problematicii, am dorit să ordonăm un material dispersat și să relevăm un set coerent
de principii care constituie fundamentul teoretic al domeniului în cauză. În subsidiar, demersul
nostru mai urmărește scopul de a crea, cel puțin parțial, premisele conceptuale și metodologice
pentru politica și planificarea lingvistică în Republica Moldova.
Deși lucrarea este destinată, în primul rând, specialiștilor și factorilor de decizie implicați în
activitatea cotidiană de politică și planificare lingvistică, ea se adresează, în egală măsură, studenților,
profesorilor și, în general, tuturor celor care sunt interesați să elucideze unele fațete mai puțin
cunoscute (dar nu întotdeauna și mai puțin importante) privind funcționarea limbilor în societate.
Întrucât relațiile vânzător/cumpărător, medic/pacient, profesor/cursant, avocat/client etc. sunt
deosebit de sensibile față de aspectul social al limbii care afectează comunicarea, cunoașterea
acestor probleme constituie, în anumite circumstanțe, un atu și nu face decât să sporească șansele
fiecărui membru al societății. În această ordine de idei, prezenta lucrare își propune să demonstreze,
printre altele, și faptul că planificarea lingvistică constituie un domeniu care furnizează informații
prețioase cu privire la interacțiunea dintre comportamentul social și lingvistic al individului, precum
și asupra consecințelor acestei interacțiuni.
Direcțiile principale de cercetare circumscrise investigației date pot fi sintetizate în
următoarele două tipuri de obiective – teoretice și aplicative.
Obiectivele teoretice ale lucrării se articulează în jurul fundamentelor teoretice și
metodologice ale politicii și planificării lingvistice și vizează:
prezentarea sintetică a aspectelor-cheie ale politicii și planificării lingvistice
expuse într-o gamă largă de publicații apărute cu preponderență peste hotare;
identificarea profilurilor definitorii ale politicii și planificării lingvistice și
operarea unor precizări teoretice și terminologice privind fenomenul în cauză;
definirea conceptului unitar de politică și planificare lingvistică ca disciplină
teoretică și domeniu transdisciplinar de activitate umană;
12
conturarea drumului sinuos al investigațiilor în domeniul politicii și planificării
lingvistice și argumentarea raționalității de includere a planificării lingvistice în cadrul
schemei generale de planificare a resurselor naționale;
repertorierea actorilor politicii și planificării lingvistice și descrierea rolului acestora;
clarificarea și descrierea contextului sociolingvistic care determină intervenția
din exterior asupra limbii (limbilor);
disocierea bilingvismului și a diglosiei ca surse de asimilare și conflict
lingvistic;
relevarea factorilor care cauzează/frânează asimilarea lingvistică prin prisma
aspectului valoric al limbii;
precizarea și descrierea cadrului teoretic și metodologic pentru elaborarea și
implementarea unui plan de schimbare lingvistică deliberată;
oferirea unui model integrat de cercetare și implementare a politicii și
planificării lingvistice;
structurarea, compartimentarea și descrierea obiectivelor și metodelor politicii și
planificării lingvistice;
analiza dimensiunii economice și descrierea modelului de analiză a eficienței
politicii și planificării lingvistice (analiza raportului cost-beneficiu);
descrierea criteriilor și opțiunilor posibile în selectarea limbilor pentru
formularea și implementarea politicii și planificării lingvistice în noile state
independente;
stabilirea unei tipologii a politicilor lingvistice promovate în diferite state ale lumii.
Obiectivele aplicative vizează analiza problemelor specifice ale politicii și planificării
lingvistice în contextul RM, cu scopul de a formula o serie de recomandări practice în vederea
pregătirii terenului propice pentru elaborarea unei politici lingvistice adecvate. Printre ele se
enumeră:
analiza politicii și planificării lingvistice în Basarabia țaristă, ca exemplu de
asimilare forțată a populației băștinașe;
descrierea politicii și planificării lingvistice în Moldova sovietică și reliefarea
tentativei de creare a „limbii moldovenești”;
demistificarea bilingvismului social din Moldova sovietică;
evidențierea trăsăturilor specifice ale Legislației lingvistice a Republicii
Moldova ca mecanism explicit al politicii și planificării lingvistice;
13
analiza drepturilor lingvistice ale minorităților etnice din Republica Moldova și
argumentarea eșecului trilingvismului oficial din Gagauz-Yeri;
identificarea tendințelor în evoluția peisajului sociolingvistic al Republicii
Moldova după obținerea independenței;
analiza atitudinilor față de limbi și a comportamentului glotic al cetățenilor
Republicii Moldova;
delimitarea domeniilor de utilizare și analiza frecvenței de întrebuințare a
limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova;
examinarea motivațiilor și a constrângerilor de ordin personal și social, care
determină alegerea limbilor în comunicarea cotidiană în Republica Moldova;
relevarea opiniilor populației cu privire la denumirea oficială a limbii de stat și
oficializarea eventuală a limbii ruse;
evidențierea naturii complexe a relației dintre limbă și identitate în RM;
evaluarea globală a competențelor lingvistice ale populației în principalele limbi
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova,
evaluarea alternanței codurilor lingvistice și analiza opiniilor populației față de
climatul interetnic din Republica Moldova;
formularea unor recomandări pentru o nouă politică lingvistică în Republica Moldova.
Prin urmărirea acestor obiective, am vizat realizarea unui studiu cât mai amplu, racordat la o
bogată bibliografie de referință recentă.
0.4. Caracterul științific inovator al rezultatelor obținute este determinat de lipsa,
în sociolingvistica românească, a studiilor teoretice și aplicative de sinteză privind problematica
pusă în discuție, studiul de față fiind prima investigație de amploare care întreprinde o analiză
complexă și transdisciplinară a politicii și planificării lingvistice din spațiul est-romanic, în general,
și din teritoriul în care s-a format Republica Moldova, în particular.
Întrucât subiectul politicii și planificării lingvistice nu a fost abordat în discuțiile științifice din
perspectiva teoretico-metodologică, ne-am confruntat cu un șir de probleme care țin de
identificarea, definirea și construirea paradigmei de cercetare și de înțelegere a fenomenului dat. În
acest sens, lucrarea propune primul proiect de sistematizare și definire a politicii și planificării
lingvistice, ca disciplină academică unitară și domeniu pluridisciplinar de activitate umană, care
vrea să identifice, să normeze, să califice și să descrie un fenomen pe cât de omniprezent al
civilizației umane, pe atât de inexplorat.
14
Conștienți de faptul că afirmația de mai sus poate fi interpretată ca fiind prezumțioasă, găsim
totuși de cuviință să menționăm că în lucrare se încearcă, pentru prima dată în sociolingvistica
românească, a reliefa componentele productive (planificarea statutului, planificarea corpusului,
planificarea achiziției limbii) și cele receptive (planificarea prestigiului limbii) și a oferi, din
această perspectivă, un model integrat al politicii și planificării lingvistice. Noutatea științifică a
tezei mai rezidă și în efectuarea unei taxonomii detaliate a obiectivelor fenomenului analizat,
precum și într-o examinare, printr-o altă optică, a diverselor aspecte ce țin de situația
sociolingvistică concretă din RM. Lucrarea varsă o lumină nouă asupra tendințelor actuale în
evoluția atitudinilor lingvistice ale populației din republică, percepției limbii materne ca opțiune de
valoare, condițiilor de revitalizare a limbii găgăuze, posibilităților de depășire a vidului identitar din
republică și edificării, în noul stat suveran, a unei identității civice în baza identităților etnice multiple.
Deși obiectul investigației noastre îl constituie politica și planificarea lingvistică, acest obiect
de studiu ne-a oferit, prin complexitatea sa intrinsecă, oportunitatea de a reconsidera și de a expune
unele reflecții pe marginea unor probleme conexe care se referă direct sau tangențial la obiectul
nominalizat (cum ar fi, de exemplu, bilingvismul și diglosia, clasificarea sociolingvistică a limbilor,
dirijismul și liberalismul lingvistic, asimilarea lingvistică, alternanța codurilor lingvistice în
comunicarea de zi cu zi în Republica Moldova etc.).
0.5. Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a cercetării constă în
elaborarea primului studiu monografic de sinteză, din spațiul est-romanic, dedicat în integralitate
politicii și planificării lingvistice, ca disciplină academică și domeniu pluridisciplinar de activitate
umană. Premisa teoretică a lucrării rezidă în faptul că, în contextul globalizării – proces definitoriu
al începutului celui de-al III-lea mileniu, politica și planificarea lingvistică capătă o importanță
crucială pentru societatea modernă și, înainte de toate, pentru noile state independente. În acest
sens, studiul de față oferă o viziune de ansamblu asupra politicii și planificării lingvistice, ca parte
componentă a planificării resurselor naționale în societatea modernă, iar rezultatele investigației pot
servi drept reper teoretico-metodologic pentru inițierea unor studii aprofundate a fenomenului în
cauză, precum și pentru revizuirea politicii și planificării lingvistice actuale a Republicii Moldova, în
vederea formulării unei politici lingvistice echitabile bazate pe principii științifice.
Perspectiva din care a fost abordată politica și planificarea lingvistică a permis descifrarea ei
complexă ca fenomen lingvistic, social, politic și economic cu multiple implicații asupra coeziunii
sociale. Exegeza fenomenului, descompusă și recompusă, urmează un demers euristic dublu:
analitic și sintetic. Am încercat să urmărim cum se concepe, cum se formulează, cum se manifestă
în practica cotidiană și cum se monitorizează politica și planificarea lingvistică ca proces ciclic.
15
În calitate de promotor al schimbării lingvistice deliberate, politica și planificarea lingvistică
implică o redimensionare a configurației lingvistice într-un context multilingv și, prin urmare, o
reinterpretare a factorilor care influențează asupra evoluției limbilor ca resursă societală, plasând în
prim-plan factorii de natură socială. Rezultă, așadar, că lucrarea conține informații privind nu numai
starea lingvistică existentă, dar și anterioară, precum și virtualitățile evoluției configurației
sociolingvistice concrete ca rezultantă a schimbărilor sociale. În felul acesta, lucrarea în cauză vine
să completeze vidul care există încă, la nivel epistemologic, între starea trecută, actuală și cea
viitoare a situației sociolingvistice supusă analizei.
Este oportun să menționăm și faptul că studiul politicii și planificării lingvistice poate fi de
real folos la elucidarea unor chestiuni ce vizează interpretarea corectă și completă a fenomenelor de
standardizare și modernizare a limbii, în general, și a limbii române, în particular, ținând cont de
dimensiunea ideologică a fenomenelor în cauză (deoarece acestea au fost și continuă a fi examinate).
Așadar, modelul de analiză propus în lucrare constituie un reper pentru specialiștii din mai
multe domenii care își aleg drept obiect de studiu analiza factorilor ce contribuie la consolidarea
coeziunii sociale sau subiecte care gravitează în jurul acestei axe de coordonate. În acest sens,
prezenta lucrare completează baza metodologică a cercetărilor transdisciplinare din diverse
domenii. Valoarea teoretică și aplicativă a lucrării constă, de asemenea, în elaborarea unei
paradigme de cercetare și implementare a politicii și planificării lingvistice care poate fi extrapolată
asupra altor situații sociolingvistice decât cea din Republica Moldova.
Rezultatele obținute pot fi aplicate la precizarea și concretizarea unor concepte insuficient sau
eronat interpretate în sociolingvistică, la formularea definițiilor sau la elaborarea articolelor
lexicografice despre conceptele date, la sensibilizarea populației privind aplicarea unor măsuri de
politică și planificare lingvistică. Aceste rezultate pot fi valorificate, În egală măsură, la elaborarea
diverselor tipuri de manuale, cursuri universitare, seminare opționale, precum și la elaborarea
lucrărilor de licență, de masterat și de doctorat, care iau în dezbatere aspecte legate de politica și
planificarea lingvistică.
0.6. Suportul teoretic și metodologic al cercetării
Lucrarea de față a fost plăsmuită din aluviuni și straturi teoretice foarte diverse, politica și
planificarea lingvistică, la fel ca și alte domenii, având nevoie de diferite științe conexe pentru a se
defini mai bine. Caracterul pluridisciplinar al fenomenului cercetat motivează recursul la diverse
teorii și metode consacrate. De aceea prezenta investigație practică treceri frecvente de la lingvistică
la sociologie, de la istorie la etnopsihologie, de la științele politice la economie și management
pentru a urmări subiectul în profunzime, din multiple unghiuri de analiză. Am recurs la o grilă de
16
lectură extinsă prin aplicarea transdisciplinarității ca mecanism adecvat de înțelegere și interpretare
a fenomenului pus în discuție.
Cu alte cuvinte, suportul reflecțiilor noastre cu privire la problematica abordată, precum și al
analizei materialului faptic, îl constituie, în primul rând, opiniile, reflecțiile și sugestiile
cercetătorilor în domeniul teoriei limbii (Meillet 1921; Bloomfield 1933; Saussure 1962; Chomsky
1965; Weinreich 1970; Martinet 1970; Hagège 2000), sociolingvisticii (Fishman 1968; Fishman
1971; Labov 1972; Hymes 1974; Fasold 1993; Bylon 2005), economiei limbii (Vaillancourt 1985;
Chaudenson 1989; Grin 1996a; Grin 2002;), planificării limbii (Haugen 1966; Haugen 1968; Tauli
1968; Rubin & Jernudd 1971; Cooper 1989; Haarmann 1990; Kaplan & Baldauf, Jr. 1997),
politicilor educaționale (Riagáin & Lüdi 2003), teoriei gestionării conflictelor lingvistice (Nynioles
1969; Nelde 1997; ), psihologiei sociale (Lambert 1972; Bourhis, Lepicq & Sachdev 2000), științelor
politice (Bourdieu 1991; Hobsbawn 1992; Weber 1971; Kymlicka 1995). Investigațiile întreprinse
de acești cercetători nu numai că au facilitat elucidarea unor aspecte controversate, dar, în multe
privințe, au determinat cursul demersului nostru științific, catalizând formularea concluziilor de
rigoare.
Corpusul surselor de documentare constituie un ”eșafodaj” prețios, care a conturat, în mare
măsură, înțelegerea complexă a fenomenului cercetat. Dimensiunea documentării este circumscrisă
anvergurii pluri- și transdisciplinare a subiectului și ar putea fi considerată reprezentativă, nu însă și
exhaustivă. Dat fiind gradul quasi-nul de elaborare a temei pe teren românesc, pentru identificarea
celor mai importante lucrări de referință, pentru studierea și evaluarea critică a acestora, au fost
consultate surse fundamentale din bibliotecile statelor care se preocupă îndeaproape de politica și
planificarea lingvistică, precum Canada, Belgia, Luxembourg, Elveția.
Drept surse de colectare a datelor documentare secundare au servit rezultatele recensămintelor
(1959, 1970, 1979, 1989, 2004), sondajele episodice de opinie efectuate de Institutul de Politici
Publice (Etnobarometru 2005), Anuarul statistic al Republicii Moldova, documente de arhivă,
precum și diferite legi și acte normative care reflectă Legislația lingvistică a Republicii Moldova.
Conștienți de faptul că exigențele generale, care determină utilitatea metodelor și procedeelor
de investigare, depind de complexitatea și eterogenitatea materialului faptic examinat și, nu în
ultimul rând, de scopul și de sarcinile pe care ni le-am propus, cercetarea de față ne-a oferit ocazia
să aplicăm un arsenal destul de vast de metode. Astfel, urmare a analizei datelor colectate prin
intermediul chestionarului, pentru a stabili unele dependențe dintre atitudinile lingvistice ale
populației și variabilele de vârstă, profesiune, mediu de reședință, nivel de instruire etc., am recurs
la metoda inductivă, întrucât doar analiza faptelor concrete asigură formularea unor ipoteze și
generalizări inductive. Totodată, s-a recurs și la demersul deductiv, întrucât măsurarea unui anumit
17
tip de comportament lingvistic al populației poate fi efectuată doar în baza analizei anumitor factori
determinanți ai comportamentului dat.
Necesitatea delimitării anumitor tendințe în evoluția peisajului sociolingvistic al Republicii
Moldova, în modificarea atitudinilor cetățenilor față de limbile vorbite în acest teritoriu, în stabilirea
unei tipologii a politicilor lingvistice din diferite state etc., ne-a determinat să folosim metoda
comparativă, iar pentru determinarea și descrierea corelațiilor dintre diferite variabile
sociolingvistice am făcut apel la metoda descriptivă.
Firește, de fiecare dată, am pornit de la metoda observatorului participant (observarea
etnografică), deoarece pentru cercetător contează ce, cum și când observă, ca mai apoi să descrie
materialul faptic ”observat”. Pentru a cunoaște atitudinile cetățenilor față de problemele cruciale ale
politicii lingvistice din republică, am recurs la metoda anchetei sociolingvistice, iar în procesul de
prelucrare și analiză a rezultatelor anchetei am utilizat metode și procedee statistice.
0.7. Aprobarea rezultatelor investigației
Aprobarea rezultatelor cercetării s-a efectuat prin publicarea unei monografii și a peste 20 de
articole, în care au fost reflectate postulatele științifice fundamentale ale investigației. Unele aspecte
controversate ale problematicii în cauză au fost aduse în discuție sub formă de comunicări la
conferințe și colocvii internaționale, care și-au ținut lucrările în Republica Moldova (Bălți 2004,
Chișinău 2005, 2006, 2007, 2008), România (Suceava 2001, Suceava 2007) și Ucraina (Cernăuți
2003). Aprobarea rezultatelor cercetării a fost realizată, de asemenea, prin intervenții și comunicări
orale la diferite conferințe și ateliere de lucru privind politica și planificarea lingvistică, organizate
de Diviziunea Lingvistică a Consiliului Europei, în Austria (Graz 1997, 1999), Cehia (Praga 2000),
Franța (Sèvres 2000, Paris 2001), Luxembourg (Echternach 1998), Marea Britanie (Birmingham
2001), Suedia (Lund 2001).
Anumite aspecte ale investigației au fost relatate în cadrul activităților autorului ca membru al
Comitetului pentru Învățământul Superior și Cercetare al Consiliului Europei, pe parcursul anilor
1998-2002, precum și în calitate de responsabil național pentru organizarea și desfășurarea Anului
European al limbilor 2001 de către Consiliul Europei.
Rezultatele cercetării au fost discutate și aprobate în ședința Catedrei de Limbă Română,
Lingvistică Generală și Romanică a Universității de Stat din Moldova, a Seminarelor Științifice de
Profil la specialitațile 10.02.01 – Limba romănă din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de
Științe a Moldovei și 10.02.19 – Lingvistică generală (sociolingvistică) din cadrul Universității de
Stat din Moldova.
18
PARTEA I
POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:
FUNDAMENTE TEORETICE
ȘI MODELE DE CERCETARE
19
CAPITOLUL I
PRELIMINARII CONCEPTUALE
ȘI TERMINOLOGICE
1.1. Introducere
Problematica legată de politica și planificarea lingvistică capătă din ce în ce mai multă
importanță la începutul acestui mileniu. Pornind de la ideea despre “dubla determinare”, conform
căreia ”…orice societate umană este o societate lingvistică, iar orice activitate lingvistică este o
activitate socială” (Guespin & Marcellesi 1986, p. 9), este de la sine înțeles că problemele ce țin de
politica și planificarea lingvistică sunt omniprezente,”…pour englober tous les faits de langage où
l’action de la société revêt la forme politique” (Guespin & Marcellesi 1986, p. 5).
Această afirmație este cu atât mai actuală pentru societatea modernă cu cât există numeroase
motive care au readus în centrul atenției factorilor de decizie, cercetătorilor, societății civile în ansamblu,
problematica în cauză. Printre ele se numără și emergența noilor state, migrațiunea, plurilingvismul
majorității statelor din lume (inclusiv din Europa), problemele legate de minoritățile lingvistice,
mondializarea, funcționarea instanțelor supranaționale etc.
Capitolul de față are drept scop discutarea unor preliminarii contextuale și terminologice la
elaborarea și implementarea politicii și planificării lingvistice. Întrucât, pe de o parte, în literatura de
specialitate figurează o multiplicitate de concepte și termeni, iar, pe de altă parte, nu există
unanimitate printre specialiști în privința utilizării lor, vom încerca să efectuăm o taxonomie a
noțiunilor-cheie ale acestei discipline pentru a vărsa mai multă lumină asupra deosebirilor dintre ele.
1.2. Apariția și evoluția conceptelor de politică lingvistică și planificare
lingvistică
Termenul planificare lingvistică (language planning) a fost introdus în circuitul științific de
lingvistul american E. Haugen, în 1959, cu ocazia prezentării activităților de standardizare
lingvistică în Norvegia. Bazându-se pe lucrarea lui U. Weinreich ”Is a Structural Dialectology
Possible?” (Weinreich [1954] 1968), E. Haugen utilizează termenul language planning pentru a
desemna ”activitatea de pregătire a unei ortografii, a unei gramatici și a unui dicționar cu caracter
normativ, servind ca îndreptar pentru exprimarea scrisă și orală într-o comunitate lingvistică
neomogenă” (Haugen [1959] 1968, p. 674). (Traducerea ne aparține – G. M.). După cum se vede, în
această accepțiune, planificarea lingvistică reprezintă tentativa deliberată de a influența evoluția unei
limbi.
20
Chiar dacă termenul language planning este relativ recent, el acoperă, în parte, noțiunile de
normă, de bon usage, de limbă standard folosite pe larg în lingvistica tradițională. Conceptul
și termenul language planning desemna, la origine, ceea ce U. Weinreich (Weinreich [1954],
1968, p. 314) și V. Tauli (Tauli 1968, p. 55) numeau standardizare, cu excepția faptului că aceștia
din urmă au prevăzut în definițiile lor existența unor organisme publice sau private responsabile de
reglementarea lingvistică. Echivalentul său francez planification linguistique se folosea mutatis
mutandis cu același sens în acea perioadă: el desemna totalitatea măsurilor întreprinse de stat în
vederea standardizării și utilizării codului lingvistic.
La începutul anilor 70 ai secolului trecut, noțiunea de planificare lingvistică se lărgește; ea se
folosește din ce în ce mai frecvent pentru a descrie orice intervenție din exterior asupra limbilor în
vederea reglementării problemelor de natură sociolingvistică (Rubin & Jernudd 1971; Das Gupta &
Jernudd 1975; Fishman 1977a ).
În evoluția ulterioară a noțiunii de planificare lingvistică se observă două tendințe, într-un anumit
fel, opuse: pe de o parte, tendința de extindere a ariei sale de utilizare (a se confrunta cu sensul inițial de
standardizare a codului lingvistic), iar, pe de altă parte, tendința de a deveni mai concretă. Astfel, H.
Kloss propune o tipologie a planificării lingvistice în funcție de aspectul limbii care constituie obiectul
intervenției. În acest scop, autorul introduce noțiunile de planificare a corpusului limbii (corpus
planning) și planificare a statutului limbii (status planning). Planificarea corpusului afectează natura
propriu-zisă a limbii, în timp ce planificarea statusului vizează statutul social al limbii în raport cu
idiomurile în contact (Kloss 1969, p. 81).
Ulterior, E. Haugen (Haugen 1983, p. 275), ținând cont de diversele aspecte ale procesului de
planificare lingvistică, a modificat conceptul în cauză din perspectiva distincției între problemele
legate de forma lingvistică (normarea și modernizarea limbii) și cele ce țin de funcția socială
(selectarea și implementarea normei).
La rândul său, J. Rubin (Rubin 1971) a completat modelul propus de E. Haugen, adăugând
dimensiunea de evaluare a politicilor lingvistice, pe când J Neustupný (Neustupný 1970) a atras
atenția cercetătorilor asupra celor două modalități posibile de abordare a problemelor de ordin
lingvistic: abordarea politică (policy approach), care se situează la nivel macrosociolingvistic și
abordarea culturologică (cultivation approach), care se situează la nivel microsociolingvistic.
Abordarea politică are drept obiectiv selectarea limbii (limbilor) naționale, standardizarea
normelor ortografice etc., pe când abordarea culturologică își propune să cultive norma și stilul din
punctul de vedere al calității acestora, să găsească soluții pentru adaptarea limbii la nevoile
societății în materie de comunicare etc. (Neustupný [1970] 1974, p. 39). Abordarea politică a
problemelor lingvistice este caracteristică, mai ales, țărilor în curs de dezvoltare, în timp ce
21
abordarea culturologică este proprie societăților avansate din punct de vedere tehnologic
(Neustupný 1974 [1970], p. 43-44).
Printre altele, unii cercetători au propus de a integra noțiunea de language planning într-un
cadru mai larg sub denumirea de language treatment (Neustupný [1970] 1974 p. 37); Jernudd 1973,
p. 12). Termenul în cauză înglobează toate acțiunile întreprinse la diferite niveluri în vederea
reglementării ”…problemelor de ordin lingvistic” (Rubin 1973, p. 1; Jernudd, 1973, p. 12). În acest
sens, termenul language planning desemnează ansamblul acțiunilor oficiale întreprinse de un
organism guvernamental în vederea atingerii unor obiective naționale (Jernudd 1973, p. 11-12).
În anii 80 ai secolului trecut, se observă o tendința și mai nuanțată de a preciza sau de a extinde
conținutul termenului în cauză. Spre exemplu, B. Weinstein, accentuând importanța instanțelor
guvernamentale în domeniul problemelor lingvistice, definește planificarea lingvistică drept ”un efort
susținut și conștient de lungă durată al guvernului în scopul de a modifica funcțiile unei limbi în
cadrul societății sau pentru a soluționa unele probleme de comunicare” (Weinstein 1980, p. 56).
(Traducerea ne aparține – G. M.).
În plus, cercetătorii insistă tot mai mult asupra faptului că problemele de comunicare,
alias problemele lingvistice (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 196) reprezintă rezultatul
schimbărilor socio-economice sau sociopolitice, dar nu lingvistice (Weinstein 1980, p. 56). Prin
urmare, planificarea lingvistică este din ce în ce mai mult percepută ca ”tentativa de soluționare a
problemelor sociale, economice și politice prin intermediul unei intervenții asupra limbii”
(Weinstein 1980, p. 56). (Traducerea ne aparține – G. M.)
Mai mult decât atât, unii specialiști consideră că procesul de planificare lingvistică trebuie
examinat prin prisma analizei caracteristicilor structurale ale organismelor responsabile de luarea
deciziilor și implementarea politicilor de intervenție asupra limbii (Tollefson 1981, p. 176). Din
acest punct de vedere, J. Tollefson face o distincție între administrația centralizată și cea
descentralizată, întrucât, în opinia autorului, tipul de administrație influențează asupra
implementării politicilor lingvistice.
Paralel cu termenul planificare lingvistică, își croiește calea noțiunea de politică lingvistică.
Ea apare aproximativ în aceeași perioadă sub denumirea de language policy (Fishman 1970,
p. 108) în sociolingvistica americană, respectiv, politica lingüística în circuitul sociolingvistic din
Spania (Ninyoles 1975), Sprach(en) politik în literatura de specialitate din Germania (Glück 1981)
și politique linguistique în literatura francofonă (Calvet 1996). În opinia majorității specialiștilor,
planificarea lingvistică nu este altceva decât aplicarea în practică a politicii lingvistice (Fishman
1970, p. 108 și urm.).
22
Odată cu extinderea sensului termenului planificare lingvistică și introducerea în circuitul
științific a termenului politică lingvistică apare necesitatea delimitării acestora, dihotomia politică
lingvistică/planificare lingvistică devenind tot mai evidentă. În opinia lui P. Laporte, spre exemplu,
politica lingvistică reprezintă cadrul juridic, pe când planificarea lingvistică include totalitatea
acțiunilor având drept scop precizarea și atribuirea unui anumit statut unei sau mai multor limbi
(Laporte 1994, p. 97-114). La rândul său, L.-J. Calvet definește politica lingvistică drept
”l’intervention sur les langues et sur les relations entre les langues dans le cadre des Etats (…)
mieux, un ensemble de choix conscients concernant les rapports entre langue(s) et vie sociale”
(Calvet 2002, p. 111), pe când planificarea lingvistică nu este altceva decât ”la mise en pratique
concrète d’une politique linguistique, le passage à l’acte, en quelque sorte ”(Ibidem).
O distincție asemănătoare între politica lingvistică și planificarea lingvistică se întâlnește mutatis
mutandis și în literatura de specialitate anglofonă. Astfel, H. Schiffman operează cu definițiile acestor
concepte propuse de R. Bugarski, ”The term language policy here refers, briefly, to the policy of a
society in the aria of linguistic communication – that is, the set of positions, principles and decisions
reflecting that community’s relationships to its verbal repertoire and communicative potential.
Language planning is understood as a set of concrete measures taken within language policy to act
on linguistic communication in a community, typically by directing the development of its
languages” (Bugarski 1999 apud Schiffman, 1996, p. 4).
Între timp, paralel cu politica lingvistică și planificarea lingvistică, apar și alți termeni pentru
denumirea acelorași fenomene. În sociolingvistica catalană, de exemplu, s-a recurs la termenul
normalizare (normalisacion) pentru a se insista asupra necesității revenirii la starea normală de
utilizare a limbii catalane în diverse domenii ale vieții sociale. Termenul normalizare apare, în special,
când se compară așa-numitele situații de substituire/asimilare lingvistică (Aracil 1982, p. 23-38) și cele
de diglosie (Ferguson 1959).
În Canada (mai ales în Québec), termenul language planning este tradus inițial ca
planification linguistique, însă, la insistența lui J.-Cl. Corbeil, care a participat activ la redactarea
textului Cartei limbii franceze (1977) și la elaborarea unui plan de acțiuni în domeniul planificării
lingvistice, termenul planification linguistique este înlocuit cu termenul aménagement
linguistique (amenajare lingvistică) (Corbeil 1977; Corbeil 1980, p. 9). În opinia lingviștilor
canadieni, înlocuirea termenului planification linguistique cu termenul aménagement linguistique
nu este deloc întâmplătoare. În primul rând, după cum consideră aceștia, noțiunea de aménagement
linguistique nu face referință doar la intervenția planificată a statului și nu doar la intervenția din
exterior asupra limbii. În al doilea rând, noțiunea dată are menirea să promoveze o viziune mai largă
privind planificarea lingvistică decât viziunea existentă. Conform opiniei lor, orice acțiune de planificare
23
lingvistică se înscrie în cadrul concurenței forțelor sociale care modifică obiectivele membrilor unei
comunități și condiționează, în cele din urmă, reușita intervenției sociolingvistice (Loubier 2004).
Avantajul acestei concepții constă în conștientizarea și promovarea ideii că planificarea lingvistică
nu se reduce doar la intervenția sociolingvistică conștientă și voluntară a anumitor actori sociali, dar că
ea include și componenta sociolingvistică de autoreglare, care rezultă din practica socială (instituțională
și individuală). În această ordine de idei, C. Loubier propune următoarea definiție a noțiunii de
amenajare lingvistică: “l’aménagement linguistique… peut couvrir l’ensemble de ces composantes:
organisation des situations sociolinguistiques qui résulte de l’autorégulation et de la régulation externe
de l’usage des langues au sein d’un espace social donné” (Loubier 2004, p . 4).
Deși concepția lingviștilor din Québec este tentantă, ea creează confuzie în terminologia
sociolingvistică. Astfel, dacă, inițial, termenii planificare lingvistică și amenajare lingvistică se
utilizau ca sinonime, începând cu anii 70, termenul amenajare lingvistică a cunoscut o extensiune de
sens atât de importantă, încât a început să acopere întreg domeniul de acțiuni asupra limbilor. În pofida
conotației sale reformiste2, conceptul de amenajare lingvistică nu s-a încetățenit în circuitul științific
internațional din cauza ambiguității sale lexicale: pe de o parte, el a tins să devină sinonimul conceptului
de politică lingvistică, pe de altă parte, a tins uneori ”… à prendre un sens plus restreint en se focalisant
en particulier sur l’équipement terminologique de la langue…” (Chaudenson 1989, p. 24).
Pentru a ieși din acest impas, s-ar putea recurge la următoarea soluție: propunem să se păstreze
termenul amenajare lingvistică, atribuindu-i-se un sens mai îngust decât sensul lui inițial (acel de
sinonim al termenului planificare lingvistică). În accepțiunea sa nouă, el ar putea fi utilizat pentru a
desemna orice intervenție asupra corpusului limbii în sensul conferit acestuia din urmă de H. Kloss,
precum standardizare, normalizare, îmbogățire lexicală, elaborare a terminologiei etc. (Kloss 1969).
Menționăm, în fine, că unii sociolingviști francezi (mai ales de din Rouen)
utilizează în locul termenilor amenajare lingvistică, planificare lingvistică și chiar politică
lingvistică termenul generic glotopolitică, care înglobează orice intervenție asupra limbii din
exterior (a se vedea Winther 1985). În opinia lui F. Laroussi, spre exemplu, ”La glottopolitique
s’occupe de phénomènes micro et macro-langagiers: elle va des actes minuscules (prétendre parler
la vraie langue, détenir la norme, réprimer verbalement l’usage d’une langue minorée…) jusqu’aux
interventions du pouvoir politique sur la langue (planification, aménagement et politique
linguistique” (Laroussi 1996, p. 229).
2 După cum menționează R. Chaudenson, “Le mot aménagement a une évidente connotation réformiste. Toutefois, dans
mon esprit, cet aménagement ne pouvait que s’inscrire dans une politique que je définissais par ailleurs. C’est pourquoi
il ne me paraît pas raisonnable, comme le souhaiteraient certains, de voir le mot aménagement linguistique recouvrir
tout le champ des actions sur les langues et les situations, de leur définition à leur réalisation, tout simplement parce
qu’on a peur d’user de termes comme politique ou planification (Chaudenson 1996, p. 116).
24
1.3. Politică și planificare lingvistică: o interpătrundere complexă
După cum reiese din cele relatate supra, în literatura de specialitate, nu există unanimitate în
privința utilizării noțiunilor și termenilor politică lingvistică și planificare lingvistică (a se vedea
și Moldovanu 2004). Fără a insista o dată în plus asupra dificultăților generate de confuzia celor doi
termeni, vom constata doar că cercetările teoretice în domeniul politicii și planificării lingvistice
n-au atins încă gradul de dezvoltare necesar, care ar permite delimitarea exactă a acestor noțiuni,
opiniile specialiștilor fiind împărțite în această privință. În timp ce unii consideră că planificarea
lingvistică înglobează politica lingvistică (Fettes 1997), alții sunt de părere diametral opusă,
considerând că politica lingvistică subsumează planificarea lingvistică (Ricento 2000, p. 209;
Schiffman 1996, p. 4). În timp ce unii sunt de opinie că planificarea lingvistică este primară, iar
politica lingvistică este secundară (Cooper 1989; Jernudd & Rubin 1971; Tollefson 1991), alții au o
părere contrară (Fettes 1997, p. 14).
Într-adevăr, noțiunile de politică lingvistică și planificare lingvistică se utilizau, până la sfârșitul
anilor 80, izolat, rareori, în tandem. Abia în anii 90 ai secolului trecut au început să apară tot mai multe
publicații, în care politica și planificarea lingvistică sunt concepute ca un domeniu unitar, făcându-se
referință la relația de complementaritate dintre ele (Grabe 1994; Ricento 2000; Wright 2004;
Hornberger 2005). Politica și planificarea lingvistică se folosesc de acum înainte ca noțiune unitară nu
numai în contextul social (Ager 2001), dar și în contextul educațional (Hornberger & Ricento 1996).
Conceptul unitar de politică și planificare lingvistică este util în activitatea practică nu numai
pentru a sublinia legătura indisolubilă dintre noțiunile în cauză, precum și importanța fiecăreia
dintre ele luate aparte, dar și pe motiv că este extrem de dificil a descrie cu precizie natura relației
dintre ele (a se vedea și Hornberger 2005, p. 25).
M. Fettes, spre exemplu, descrie această relație în felul următor: ”Language planning […]
must be linked to the critical evaluation of language policy: the former providing standards of
rationality and effectiveness, the latter testing these ideas against actual practice in order to promote
the development of better… language planning models. Such a field would be better described as
language policy and planning” (Fettes 1997, p. 14). Un singur lucru este cert: în activitatea practică,
politica și planificarea lingvistică se întrepătrund într-atât, încât se prezintă ca un întreg.
Avantajul conceptului unitar de politică și planificare lingvistică constă în faptul că el oferă o
viziune întregită asupra acestui domeniu complex legat de dinamica funcționării limbilor în
societate. De altfel, titlul lucrării noastre este sugestiv în acest sens. Cu toate acestea, cel puțin în
scopuri didactice și metodologice, o distincție între conceptele și termenii în cauză poate fi utilă
pentru a contura un cadru teoretic și metodologic al elaborării și implementării acțiunilor legate de
25
problemele lingvistice. În acest sens, nu putem să nu invocăm o remarcă coșeriană ce se referă la
distincția dintre a distinge și a separa: ”faptul că unele obiecte nu se pot separa nu înseamnă că nu
putem distinge noțiunile, conceptele” (Coșeriu 1996, p. 29). O atare clarificare terminologică, chiar
dacă nu soluționează problema fundamentală de luare a deciziilor în materie de funcționare și
promovare a limbii (limbilor), ar putea fi de real folos atât pentru factorii de decizie, cât și pentru
specialiști, precum și pentru alte persoane care se interesează de problematica în cauză.
Din punctul de vedere al existenței unei concomitențe între apariția fenomenului în cauză și
denumirea lui, politica și planificarea lingvistică pare a fi o activitate relativ recentă. Să fie, oare,
adevărat acest lucru? Putem, oare, conchide, bazându-ne pe criteriul de mai sus, că, în ultimii 40 de
ani, am asistat la emergența unei noi preocupări sociale, precum și a unei noi ramuri a lingvisticii
aplicate? Lucrurile sunt, în esență, mai complicate decât par a fi la prima vedere. La drept vorbind,
dacă considerăm că gestionarea multilingvismului este unul din domeniile de bază ale politicii și
planificării lingvistice, devine clar că aceasta din urmă este la fel de veche ca multilingvismul și că
mitul despre Turnul Babel este o confirmare a acestui fapt.
Pe bună dreptate, istoria umanității ne furnizează nenumărate exemple de intervenție umană
asupra limbilor cu mult înainte ca aceste intervenții să fie plasate sub egida politicii sau planificării
lingvistice. Pentru ilustrare, ne vom referi la decizia lui Carol al V-lea cu privire la castilianizarea
(hispanizarea) indienilor din America de Sud, decizie care datează de la 1550 și care se înscrie perfect
de bine în ceea ce a fost numit cu patru secole mai târziu politică lingvistică și planificare
lingvistică. Efectiv, hispanizarea acestor popoare permite să se întrevadă o anumită ierarhie a etapelor
ce caracterizează orice intervenție de acest gen asupra limbilor, și anume: (1) etapa de reflecție asupra
unei probleme legate de limbă (limbi), de analiză a unei situații lingvistice concrete (în cazul dat,
această reflecție s-a limitat la o singură întrebare: este oare posibil de a preda catehismul în limbile
indigene?); (2) etapa de luare a deciziei (în acest caz, este vorba de adoptarea deciziei de utilizare a
limbii spaniole pentru convertirea indienilor la creștinism); (3) în fine, etapa de implementare a
deciziei (care implică predarea limbii spaniole înainte de predarea religiei).
Ordonarea logică a etapelor de implementare a intervenției din exterior asupra limbilor în
contact din spațiul dat permite să se întrevadă o distincție între noțiunile de politică lingvistică și
planificare lingvistică: putem afirma că decizia luată de Carol al V-lea constituie un act de politică
lingvistică, iar aplicarea în practică a acestei opțiuni în America de Sud este o acțiune care face
parte din domeniul planificării lingvistice.
Prin urmare, politica lingvistică poate fi definită ca un sistem de măsuri conștiente și integral
dirijate, exercitate în cadrul unor situații lingvistice concrete, asupra domeniului funcțional al limbii
(limbilor), alias asupra relației între limbă (limbi) și viața socială. Inițiată de către stat, o anumită
26
clasă socială sau de un partid politic, politica lingvistică este dependentă de sistemul sociopolitic,
face parte din politica generală a statului și, evident, corespunde scopurilor acesteia. Cât privește
planificarea lingvistică, ea reprezintă totalitatea acțiunilor și mijloacelor necesare pentru aplicarea în
practică a politicii lingvistice.
Politica lingvistică este considerată drept parte componentă a dezvoltării naționale
(economice, sociale, culturale) și, uneori, un factor de care depinde însăși existența națională
(Ferguson 1962, p. 23-27; Kelman 1971, p. 21 și urm.). După cum afirmă H. Kelman, ”…în timp ce
dezvoltarea limbii naționale poate contribui într-o măsură considerabilă la crearea și consolidarea
identității naționale, utilizarea deliberată a limbii în scopurile identității naționale poate avea – cel
puțin în statele multietnice – mai degrabă un efect de dezbinare decât de unificare” (Kelman 1971,
p. 21). (Traducerea ne aparține – G. M.). În această ordine de idei, sunt cunoscute, din zbuciumata
istorie a românilor transilvăneni, tentativele Școlii Ardelene și ale urmașilor ei de a soluționa
problema lingvistică: aceste încercări deveniseră parte integrantă a problemei existenței naționale a
românilor, amenințați cu deznaționalizarea în Imperiul Habsburgic. Situații similare se întâlnesc
actualmente într-o serie de state independente, inclusiv în Republica Moldova, unde încă se mai pune
problema alegerii și promovării unei limbi oficiale autohtone care să înlocuiască limba imperială.
Politica lingvistică se exercită, de regulă, în interiorul unui stat, dar ea poate transcende
frontierele acestuia. De asemenea, nu este exclusă posibilitatea ca politica lingvistică să se limiteze
la o comunitate lingvistică restrânsă, care conviețuiește pe teritoriul unui stat alături de alte
comunități. Drept exemplu de politică lingvistică care depășește frontierele unui stat poate servi
politica promovată de diaspora esperantiștilor, care prin definiție nu este limitată de anumite
frontiere. Astfel, promotorii limbii esperanto se întrunesc în cadrul unor congrese internaționale,
unde se adoptă diverse decizii cu privire la studierea și promovarea acestei limbi.
În situația în care politica lingvistică acoperă doar un segment al conaționalilor unui stat, ea se
identifică cu platforma sau revendicările minorităților lingvistice în materie de limbă, cum ar fi minoritatea
lingvistică bretonă în Franța, minoritatea lingvistică tibetană în China sau minoritatea lingvistică găgăuză
în Republica Moldova. Pentru ca revendicările minorităților lingvistice să fie aplicate în practică, este
nevoie, de cele mai multe ori, de intervenția statului (și aici alunecăm treptat de pe terenul politicii
lingvistice pe acel al planificării lingvistice): atât bretonii, cât și găgăuzii, de exemplu, nu dispun de
mijloacele necesare și suficiente pentru a transpune în practică revendicările lor lingvistice.
După cum se vede, dacă noțiunea de planificare lingvistică implică neapărat noțiunea de
politică lingvistică, relația inversă nu este obligatorie. Istoria ne furnizează numeroase exemple de
opțiuni politice în materie de limbă (politică lingvistică) care n-au fost transpuse în practică fie
pentru că implementarea lor imediată este imposibilă, fie pentru că autoritățile statale nu binevoiesc
27
sau nu sunt în măsură să o facă (planificare lingvistică). Drept exemplu de politică lingvistică
neimplementată pe întreg teritoriul țării pot servi chiar opțiunile politice ale statului moldovean cu
privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină (1989), cu privire la statutul limbii oficiale
(1989), cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (1989) care nu se
aplică în Transnistria. Nici Concepția politicii naționale a Republicii Moldova cu privire la pretinsul
bilingvism moldo-rus nu are mari șanse de implementare în această regiune.
Revenind la aspectul conceptual al politicii lingvistice, este de menționat faptul că nu orice
opțiune neimplementată trebuie neapărat considerată ca fiind lipsită de interes. În această ordine de
idei, specialiștii operează o distincție între funcția practică și funcția simbolică a politicii lingvistice
(Calvet 1987, p. 156). Astfel, decizia unui stat în zorii independenței de a atribui limbii populației
autohtone statutul de limbă națională va avea un caracter practic în măsura în care ea va fi urmată
de acțiuni concrete de planificare lingvistică, precum introducerea acestei limbi în sistemul de
învățământ, în administrația publică, în jurisprudență etc., până când limba autohtonă va înlocui
limba imperială. Însă aceeași opțiune va avea un caracter simbolic în situația în care ea nu va fi
însoțită, din diverse motive, de măsuri adecvate de planificare lingvistică.
Drept exemplu de politică lingvistică având un caracter simbolic poate servi decizia Partidului
Naționalist Indonezian din 1928 de a atribui, în toiul ocupației olandeze, statutul de limbă națională
limbii maleze. Deși, în acele condiții, decizia în cauză nu avea nicio șansă de implementare, ea a
avut o importanță simbolică: prin afirmarea existenței unei limbi naționale se afirma, de fapt,
existența unei națiuni. Această opțiune de politică lingvistică a putut fi transpusă în practică doar cu
20 de ani mai târziu, odată cu dobândirea independenței statale de Indonezia.
Așadar, deși este greu să se traseze o linie de demarcație netă între noțiunile de politică
lingvistică și planificare lingvistică, ele pot fi totuși examinate în mod izolat în scopuri teoreticometodologice.
Politica lingvistică constă în luarea deciziilor majore în vederea orientării și
reglementării utilizării în comunicarea pe teritoriul unui stat (nivel național) sau în comunicarea
între diferite state (nivel supranațional) a uneia sau a mai multor limbi. În alți termeni, politica
lingvistică reprezintă ansamblul opțiunilor naționale în domeniul limbii (limbilor) și culturii
(culturilor) la nivel național și internațional. Ea este formulată sub formă de obiective generale pe
termen lung (educație, pregătirea cadrelor, angajarea în câmpul muncii, statutul și funcționarea
limbii (limbilor) etc.) și se bazează pe o analiză cât se poate de exactă și completă a situației inițiale.
Această definiție corespunde, bineînțeles, noțiunii de politică lingvistică oficială, activitate
umană deliberată și organizată, care se naște din nevoia de a găsi o soluție la o problemă legată de
limbă (limbi) într-o comunitate lingvistică. Însă politica lingvistică poate fi complet neoficială și
ad-hoc, prezentând produsul activității unor întreprinderi, organizații, asociații sau chiar a unor
28
persoane particulare. La rândul său, planificarea lingvistică constă în determinarea cu precizie a
modalităților și termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în funcție de
realitățile concrete, de resursele economice și de resursele umane disponibile.
1.4. Aspectul sociopolitic al politicii și planificării lingvistice
În condițiile actuale de dezvoltare a societății umane, planificarea lingvistică constituie o
caracteristică esențială a existenței umane. Planificarea lingvistică la nivel macro nu este altceva decât
un aspect al planificării resurselor naționale. Într-adevăr, planificarea acestor resurse se împarte în
două mari categorii: pe de o parte, (1) planificarea utilizării eficiente a resurselor naturale (resurse
minerale, apă, păduri, mediu ambiant etc.), pe de altă parte, (2) dezvoltarea resurselor umane. Deși
aceste două tipuri de activități nu diferă prea mult din punct de vedere al obiectului planificării, ele se
deosebesc în mod radical în ceea ce privește timpul planificării și rezultatele scontate.
Admitem că guvernul unui stat este implicat în planificarea dezvoltării resurselor naturale,
spre exemplu, a resurselor de apă. În acest scop, guvernul în cauză ar putea decide să construiască
un baraj. De obicei, planificarea și construirea unui atare baraj nu durează o perioadă de timp prea
îndelungată. Deseori, proiectele de acest gen se realizează pe durata unei singure guvernări, iar
rezultatele sunt palpabile și măsurabile imediat: irigație, curent electric, aprovizionare cu apă etc.
Oricine poate să observe și să profite de diversele beneficii ale proiectului dat: turiștii, consumatorii
de apă și energie electrică, pescarii, politicienii, specialiștii în tehnica fotografică etc.
Lucrurile se prezintă cu totul altfel în cazul planificării resurselor umane. Diferența esențială
dintre planificarea resurselor naturale și planificarea resurselor umane constă în faptul că rezultatele
scontate ale planificării resurselor umane nu se resimt imediat în comportamentul membrilor
societății. De regulă, ciclul de implementare a unui proiect de planificare a resurselor umane
cuprinde mai multe generații, depășind cu mult perioada unei singure guvernări.
În plus, la finele proiectului, este destul de greu să se aprecieze rezultatele acestuia, întrucât
ele nu sunt vizibile și, prin urmare, nu există modalități de măsurare a beneficiilor care derivă din
proiectul în cauză. Mai mult decât atât, exercițiul de apreciere a rezultatelor este cu atât mai dificil
cu cât este mai greu de presupus cum ar fi evoluat lucrurile în lipsa oricărei planificări sau dacă un
alt plan ar fi fost implementat. O altă dificultate este legată de evaluarea costurilor de implementare
a unei acțiuni concrete de planificare a resurselor umane.
Întrucât planificarea resurselor naturale, în general, și planificarea resurselor umane, în
particular, depășesc cadrul cercetării de față, ne vom referi în continuare doar la contextul
planificării lingvistice ca parte componentă a planificării resurselor umane. Logica planificării
lingvistice este dictată de recunoașterea limbii ” ca resursă societală” (Jernudd & Das Gupta 1971,
29
p.196), a cărei importanță este determinată de ”…communicational and identic values attached by
the community to one or more languages” (Ibidem). Prin urmare, la baza planificării lingvistice se
află implicit ideea despre posibilitatea operării de către societate a schimbărilor dorite în evoluția
limbii ca resursă societală.
Desigur, realizarea acestui obiectiv implică întreprinderea unor acțiuni comune din partea
autorităților politice, educaționale, economice și lingvistice (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 197).
Într-adevăr, dacă oamenii de știință au ajuns să înțeleagă cauzele și tendințele evoluției naturale a
limbilor, este firesc să se descopere modalitățile de gestionare a schimbării lingvistice în societate
cu scopul de a opera o schimbare planificată, orientată spre atingerea unui obiectiv concret. Din
această perspectivă, E. Haugen definește planificarea lingvistică ca ”…evaluarea schimbării operate
în limbă” (Haugen 1972, p. 161). Cu alte cuvinte, planificarea lingvistică are drept obiectiv
efectuarea unei ”schimbări deliberate în limbă” (Rubin & Jernudd 1971, p. XVI).
Ținând cont de faptul că implementarea politicii lingvistice antrenează anumite costuri și că
alocarea fondurilor destinate pentru atingerea acestui obiectiv are loc în contextul concurenței
dintre cererile de finanțare parvenite din alte domenii, este important și necesar ca factorii de
decizie să examineze politica lingvistică, planificarea lingvistică și actorii planificării lingvistice
ca un întreg într-un context sociopolitic mai larg, și anume în cadrul schemei generale de
planificare a resurselor naționale (a se vedea figura 1.1).
1.5. Actorii politicii și planificării lingvistice
Cât privește actorii implicați în politica și planificarea lingvistică, o dată în plus, nu există
unanimitate printre specialiști. Unii cercetători au o atitudine prea restrictivă în această privință,
considerând că planificarea lingvistică este, în exclusivitate, domeniul de competența al instanțelor
guvernamentale și al instituțiilor oficiale cu funcții delegate (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 211;
Rubin & Jernudd 1971, p. XIV; Weinstein 1980, p. 55; Hailemariam et al. 1999, p. 490; Nahir
1984, p. 294 ). Alții (Cooper 1989; Calvet 2002, p. 111 și urm.; Spolsky 2004, p. 1-4) oferă o
perspectivă de analiză mai largă. În opinia lui R. Cooper, ”Language planning is sometimes the
product of individuals working largely outside the framework of formal organizations; language
planning is sometimes the product of formal institutions – publishing houses, churches, schools,
professional associations, and the like; language planning is sometimes the product of governements;
and language planning is sometimes the product of all three at once” (Cooper 1989, p. 88).
Fără a nega rolul major al instituțiilor statale în planificarea lingvistică, este important să
menționăm că, spre deosebire de planificarea resurselor naturale, ”Language planning decisions
have, by and large, mostly been made by individuals” (Cobarrubias 1983, p. 58). Astfel, activitatea
30
Figura 1.1 Contextul și actorii politicii și planificării lingvistice
31
Academiilor Naționale din statele europene orientată spre ”eliminarea impurităților din
limbă”(Cobarrubias 1983, p. 59) constituie o dovadă în acest sens, întrucât deciziile acestor instituții
cu privire la normarea limbii erau precedate de o analiză profundă a funcționării acesteia de
specialiști în domeniul lingvisticii. De altfel, distincția lui H. Kloss între corpus planning și status
planning pare să confirme acest punct de vedere. În opinia autorului, planificarea corpusului
”cannot be done without the help of some specialists, chiefly linguists and writers, who are called
upon to form an Academy, Commission or some other official or semi-official body” (Kloss 1969,
p. 81). Cât privește planificarea statusului, ”this is done by statesmen … mostly with some legal but
very little sociolinguistic background” (Ibidem).
Această viziune asupra actorilor implicați în politica și planificarea lingvistică are o istorie
mai veche. Astfel, este bine cunoscut faptul că Antonio de Nebrija, autorul primei gramatici a limbii
spaniole, a dedicat opera sa intitulată Gramatica de (1492) reginei Isabella.
Cu ocazia finalizării lucrării, Antonio de Nebrija s-a înfățișat , oferindu-i reginei opera sa.
Confuză, regina a întrebat care este rostul acestei cărți, la care arhiepiscopul de Avila i-a răspuns cu
promptitudine: ”Majestate, limba este un instrument perfect al Imperiului”. Întâmplarea dată
ilustrează cât se poate de bine opinia lui H. Kloss referitoare la cele două tipuri de actori ai politicii
și planificării lingvistice: cei care, precum Nebrija, sunt implicați în planificarea corpusului limbii și
cei care, la fel ca și arhiepiscopul de Avila, au competența să decidă asupra statusului limbii.
Pornind de la această viziune dihotomică cu privire la actorii implicați în politica și planificarea
lingvistică, aceștia din urmă ar putea fi clasificați în cinci categorii esențiale în funcție de importanța și
nivelul deciziilor lor: (1) instituții statale; (2) instituții educaționale; (3) organizații
quasi-guvernamentale; (4) organizații neguvernamentale și (5) alte organisme, grupuri de persoane sau
persoane individuale, implicate în politica și planificarea lingvistică în mod accidental sau în mod
special (figura1.1).
Întrucât activitatea organizațiilor neguvernamentale în materie de politică și planificare
lingvistică este mai puțin pertinentă pentru studiul de față, vom prezenta în cele ce urmează o
descriere succintă a celor patru categorii de actori menționate supra, insistând cu precădere asupra
rolului lingviștilor, care, în pofida importanței sale, este adesea ignorat de factorii de decizie.
1.5.1. Instituțiile statale
Deși, după cum a fost relatat mai sus, în procesul de elaborare a politicii și planificării
lingvistice pot fi antrenați specialiști în lingvistica aplicată cu scopul de a efectua unele investigații
preliminare referitoare la domeniile de funcționare a limbii și la structura acesteia (Kloss 1969;
Clyne 1997a), adoptarea deciziilor în materie de politică lingvistică ține de competența oamenilor
32
politici. Opinia lingviștilor în această privință este rar solicitată, deoarece, conform constatărilor
multor specialiști, ”…the underlying motivation of language policy is almost invariably political
rather than linguistic” (Kaplan & Baldauf 2003b, p. 21). În alți termeni, ”…language policy
constitutes a decision-making process that is political in nature…”(Hailemarian et al.1999, p. 490).
Drept consecință, diferite categorii de specialiști în lingvistica aplicată, fiind implicați în
planificarea lingvistică, servesc, de regulă, ca instrument de manipulare în mâinile actorilor politici.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, instituțiile statale din numeroase țări sunt
din ce în ce mai mult implicate, în mod intenționat sau involuntar, în activitatea de planificare
lingvistică. Planificarea lingvistică de către autoritățile statale pe scară națională este prezumată a fi de
cea mai mare amploare, întrucât parlamentele și guvernele sunt abilitate să legifereze și să creeze
structurile respective pentru implementarea deciziilor adoptate la nivelul întregii țări.
Astfel, în zorii independenței, guvernele din majoritatea noilor formațiuni statale din Africa
Centrală și Africa de Sud au fost direct implicate în activitatea legată de politica și planificarea
lingvistică (Akinnaso 1989; Bokamba 1991; Breton 1991; Djité 1991; Mazrui 1996). După
eliberarea de sub jugul colonial, statele în cauză au moștenit o situație lingvistică extrem de
eterogenă, populația având un nivel de instruire foarte scăzut, iar limba de comunicare cu
funcționarii din administrația publică centrală și locală fiind limba colonială.
În aceste circumstanțe, guvernele vizate au fost nevoite să selecteze limba (limbile) care urma
(urmau) să servească drept element unificator al națiunii, care putea (puteau) consolida mitul despre
identitatea istorică a națiunii date și care era (erau) vorbite de un segment semnificativ al populației,
astfel încât să fie acceptată (acceptate) de restul populației din noile state suverane. După selectarea
limbii (limbilor) naționale, a apărut necesitatea standardizării acesteia (acestora), elaborării unei
(unor) gramatici și a unui (unor) dicționar (dicționare) cu caracter normativ servind ca îndreptar
pentru exprimarea scrisă (subl. n. – G. M.) și orală într-o comunitate lingvistică neomogenă.
În pofida poziției obișnuite a lingviștilor, așa cum a fost ea exprimată în cunoscuta afirmație a
lui L. Bloomfield, conform căruia scrisul este ”numai un mijloc de înregistrare a limbii prin semne
vizibile” (Bloomfield 1933, p. 21), insistăm aici asupra inversării relației vorbire/scriere, stipulând
caracterul primar al scrierii față de vorbire din următoarele motive: forma puternic depreciativă a
acestei afirmații poate fi înțeleasă în lumina scopului didactic urmărit de L. Bloomfield. Într-adevăr,
nimeni nu poate nega importanța majoră, pentru lingvistică, a înțelegerii faptului că scrisul este, din
punct de vedere istoric, ulterior vorbirii.
Cu toate acestea, în studiul planificării lingvistice, relația în cauză este inversată. Rațiunea
inversării este dată de funcția scrisului ca mijloc de comunicare între vorbitori separați în timp și
spațiu. Permanența și importanța sa pentru comunitate permit și necesită un tratament diferit de
33
acela acordat vorbirii naturale. În loc să rămână o simplă înregistrare, scrisul ajunge să reprezinte
un cod de sine stătător, care poate influența vorbirea comunității.
Astfel, planificarea lingvistică consideră ca primar ceea ce lingvistul privește ca secundar și
atribuie valoare unui lucru pe care lingvistul îl consideră drept o umbră a realității lingvistice. De
aceea, elaborarea și difuzarea pe scară națională a gramaticilor și dicționarelor normative cu
implicarea largă a lingviștilor, savanților, a sistemului educațional în ansamblu a constituit unul din
obiectivele de bază a factorilor de decizie în materie de politică și planificare lingvistică în noile
state independente din Africa Centrală și Africa de Sud.
Acțiuni similare de politică și planificare lingvistică au fost întreprinse de guvernele unui șir
întreg de state din diferite regiuni ale globului pământesc, precum Canada (Martel 2002; Mackey
1983b; Rocher 2002), Australia (Baldauf & Eggington 1989; Eggington 1994), Turcia (Gallagher 1971;
Akin & Akinci 2003), China (Barnes 1983), Irlanda (Ahlqvist 1993), Indonezia (Alisjahbana 1984),
Belgia (Domenichelli 1999), Noua Zeelandă (Benton 1996), Danemarca (Herslund 2001), Singapore
(Xu Daming & Li Wei 2003), Croația (MacDonald 2001), Bosnia–Herzegovina ( Andjeleç 2001) etc.
Chiar și statele occidentale, formate după principiul iacobin ”un stat – o națiune”, care s-au
străduit să diminueze, să eclipseze sau să elimine, prin politica lor, diversitatea lingvistică (Martel
1999, p. 40; Tosco 2004, p. 171-173), au fost obligate să se implice, alături de fostele colonii, în
acțiuni de politică și planificare lingvistică pentru a proteja și promova limbile minoritare pe cale de
dispariție, precum sami și finlandeza tornedaliană în Suedia (Winsa 2006), bretona, alsaciana,
occitana, provensala în Franța (Calvet 1996), catalana (Reniu 1993), basca (Miren 2005; Eguski
2006), galițiana (del Valle 2000) în Spania, limbile amerindiene din Canada și America de Nord
(Leclerc 2006b), limbile aborigenilor din America Latină, cum ar fi limba quechua în Peru, Bolivia
și Ecuador (von Gleich 1994; Cerrón-Palomino 1989) etc.
Spre sfârșitul secolului trecut, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și emergența noilor
state independente, organele puterii de vârf din formațiunile statale nou-create, inclusiv din
Republica Moldova, au fost, de asemenea, antrenate în acțiuni de politică și planificare lingvistică
(Smith et al. 1998; Wright 2000; Ciscel 2002; Moldovanu 2006).
În procesul de elaborare și implementare a politicilor lingvistice naționale, tinerele state, ieșite
din componența fostului imperiu, s-au ciocnit de o problemă fundamentală, acea de reglementare a
funcționării echitabile a limbii naționale și a limbii ruse, dat fiind faptul că majoritatea
reprezentanților etniilor minoritare din fostele republici sovietice sunt ruși sau vorbitori de limbă
rusă. Deși guvernele acestor state au depus eforturi mai mult sau mai puțin susținute pentru a ieși
din acest impas, după aproape douăzeci de ani de independență, niciunul din noile state ex-sovietice
nu poate fi mândru de succesele obținute în acest sens. Dificultatea soluționării dinamice și echitabile
34
a problemei în cauză rezidă în faptul că această ”minoritate imperială” (Dieckoff 2000, p. 212), alias
”…ce lourd héritage du passé russe” (Atnachev 2001, p. 153) se opune procesului de integrare în noile
state suverane, refuzând cu înverșunare să studieze limba națiunii titulare.
Or, întrucât satele postsovietice ”…doivent rejeter ou intégrer cet héritage russe du passé
constitué par la langue, la culture, les pratiques et les quelques vingt-cinq millions d’hommes et de
femmes vivant sur leurs territoires” (Atnachev 2001, p.153) și deoarece integrarea minorităților
rusofone necesită nu doar atenuarea logicii etnice din partea statului, dar și manifestarea voinței de
integrare din partea minorităților, prin însușirea limbii naționale, refuzul ostentatoriu din partea
reprezentanților ”diasporei ruse” de a studia limba oficială a țării de reședință contribuie la
perenizarea situației de animozitate sociopolitică și lingvistică, amenințând însăși suveranitatea unor
state3.
1.5.2. Instituțiile educaționale
Problemele legate de politica și planificarea lingvistică constituie un domeniu inconturnabil în
orice sistem educațional. De aceea, factorilor de decizie din Ministerul Educației le incumbă
responsabilitatea să adopte o serie de decizii în materie de politică și planificare lingvistică care pot
fi rezumate în felul următor:
• stabilirea priorităților și determinarea limbilor care urmează a fi introduse în programele
școlare cu precizarea statutului acestora. Ținând cont de faptul că planul de învățământ
nu poate fi supradimensionat, este necesar să se precizeze volumul orar, durata de
predare/învățare a fiecărei limbi cu stipularea finalităților și competențelor care urmează
a fi dezvoltate, având în vedere nevoile concrete ale societății;
• determinarea ofertei de cadre didactice în funcție de oferta de limbi prevăzută în planul
de învățământ. Aceasta presupune, în primul rând, elaborarea unei politici de pregătire a
cadrelor pentru predarea adecvată a limbilor respective la toate nivelurile sistemului de
învățământ, elaborarea unei politici de repartizare, de perfecționare a nivelului
profesional și de remunerare echitabilă a profesorilor;
3 Astfel, sub pretextul protejării drepturilor compatrioților săi din republicile ex-sovietice, pretext erijat în rangul de
obiectiv explicit al politicii sale externe, Rusia susține orice mișcare secesionistă din noile state independente, inclusiv
cele orientate spre zdruncinarea integrității statale a acestora. Drept exemplu poate servi chiar mișcarea secesionistă din
regiunea de Est a Republicii Moldova susținută tacit de Moscova cu participarea activă a Armatei a 14-a. Această
mișcare separatistă a condus la autoproclamarea Transnistriei, republică bolșevică fantomă, unde sunt violate, în mod
flagrant, drepturile moldovenilor, inclusiv dreptul la utilizarea limbii materne (a se vedea și Grecu, Țurcanu 2005, p. 26-
42). În opinia noastră, acesta este un exemplu elocvent de tentativă neo-imperială de a redefini identitatea Rusiei
moderne prin așa-numita conturare a ”noilor frontiere ale civilizației ruse” (Atnachev 2000, p. 153) care, în viziunea
autorului, sunt prezumate a fi ”… moins gardées et plus souples, mais à leur façon, plus durables” (Atnachev 2000, p.
173). Este revelator faptul că, după doi ani de la crearea enclavei bolșevice, partidele proruse au câștigat alegerile
parlamentare în Republica Moldova.
35
• identificarea, determinarea și motivarea segmentului de populație prezumată să studieze
limbile în cauză, elaborarea strategiilor de colaborare cu părinții și membrii comunității
locale cu scopul de a beneficia de suportul acestora în procesul de implementare a
planului de învățământ;
• determinarea metodologiei și materialelor didactice care vor fi utilizate în procesul de
instruire, stipularea procedurilor de elaborare a manualelor și modalităților de difuzare a
acestora;
• elaborarea unui sistem de evaluare inițială, formativă și sumativă a performanțelor
cursanților, precum și a unui sistem de evaluare atât a performanței profesorului, cât și a
sistemului de instruire lingvistică în general, pentru a determina dacă acesta din urmă
satisface nevoile societății;
• determinarea surselor de finanțare și asigurarea cu localuri a acestor activități;
• elaborarea unei strategii de învățare a limbilor pe toată durata vieții care ar include
educația formală (oficială), educația nonformală (extrașcolară) și educația informală
(spontană).
Devine clar că adoptarea și implementarea deciziilor de acest gen au profunde implicații politice
(Kaplan 2003, p. VII-XII), depind de anumite constrângeri bugetare și sociale impuse de Parlament și
necesită anumite competențe în domeniu. Conform unei observații subtile făcute de R. Kaplan
și R. Baldauf, ”Every segment of society has language and individuals competently use language for
a variety of purposes. However, when users engage in talking about language – which they frequently
do – that talk is largely marked by profound ignorance” (Kaplan & Baldauf 1997, p. 3).
1.5.3. Organizațiile quasi-guvernamentale
Un rol important în politica de promovare și difuzare a limbilor le revine organizațiilor
quasi-guvernamentale care își desfășoară activitatea sub egida guvernelor respective, precum
Alliance Française (Kleineidam 1992), Goethe Institut (Ammon 1992), British Council (Philipson
1994), Japan Foundation (Hirataka 1992), Instituto Cervantes (Sánchez 1992) etc.
O activitate amplă, în acest sens, desfășoară, până în prezent, Academiile Naționale (Joseph
1987, p. 110), precum Accademia della Crusca (1582, Italia), l’Académie Française (1635)4, Real
Academia Española (1713), Instituto de Alta Cultura din Portugalia (1779) și altele. Obiectivul
4 Cardinalul Richelieu, fondatorul Academiei Franceze, s-a inspirat, fără îndoială, din modelul italian. Cu toate acestea,
vicleanul cardinal i-a conferit la origine un statut diferit Academiei Franceze: spre deosebire de Accademia della
Crusca, Academia Franceză avea menirea să devină parte componentă a tacticii sale de centralizare politică,
întrucât Richelieu a cerut membrilor ei ”să muncească cu toată grija și hărnicia pentru a da reguli precise
limbii franceze și pentru a o face aptă să trateze problemele artelor și științelor” (Robertson 1910, p. 13 ).
(Traducerea ne aparține – G. M.).
36
major al acestor ”străjeri ai limbii” este ridicarea prestigiului limbii prin purificarea ei, puritatea
fiind considerată drept principala armă defensivă atât a limbii, cât și a politicii lingvistice. Cele mai
importante roade vizibile ale Academiilor au fost dicționarele, începând cu primul dicționar
monolingv Vocabolario degli Accademici della Crusca (1612) și gramaticile.
Mai târziu, academii similare au fost create în Japonia, Irlanda, Israel, Brazilia, Egipt,
Mozambic și alte state, iar Real Academia Española a deschis o serie de filiale în țările din America
Latină (Joseph 1987). Toate aceste instituții au fost implicate, în mare măsură, în modernizarea
lexicului și standardizarea terminologiei din diferite domenii ale științei și tehnicii moderne
(Jernudd & Thuan 1984; Stevens & Weeks 1985; Johnson 1994).
Drept exemplu de militantism pentru puritatea limbii pot servi și cele trei Academii din țările
arabe (Siria, Egipt și Irak)5 care depun eforturi susținute în vederea salvgardării purității și renovării
arabei clasice ca instrument eficient de comunicare între toți vorbitorii de arabă din lume (Altoma
1971, p. 690-720). Cu toate acestea, punând accentul, mai ales, pe arabizare, spre deosebire de alte
academii, contribuția Academiilor arabe la modernizarea limbii este relativ modestă.
1.5.4. Lingviștii
Orice politică lingvistică este sortită eșecului, dacă nu sunt respectate două condiții esențiale.
În primul rând, este necesar să se inițieze o reflecție profundă cu privire la complexul de date
sociolingvistice care urmează a fi colectate și modul de informare a publicului vizat despre
rezultatele obținute. În al doilea rând, pentru a se putea interveni în mod deliberat și eficient asupra
limbii (limbilor), este necesară cunoașterea procesului de modificare lingvistică spontană,
cunoașterea modificărilor intervenite în structura limbii în virtutea dinamicii sistemului lingvistic și
a politici lingvistice în vigoare.
Întrucât, de regulă, factorii de decizie și publicul larg nu sunt la curent cu tendințele interne în
evoluția limbilor și nu sunt informați despre cauzele și condițiile variațiilor lingvistice, o politică
lingvistică democratică necesită o activitate de informare lingvistică orientată în două direcții: 1)
spre factorii de decizie și 2) spre cercurile largi de utilizatori ai limbii (limbilor) în cauză. În această
activitate de informare, lingviștilor le revine o sarcină și o responsabilitate enormă (a se vedea și
Kloss 1969; Cobarrubias 1983).
Este cunoscut faptul că importanța unei științe nu constă doar în forța ei explicativă, dar și în
utilitatea și eficacitatea ei socială (Calvet 2002). Privită din acest punct de vedere, știința lingvistică
s-a caracterizat, în diferite etape ale evoluției sale, printr-un grad diferit de utilitate socială. Astfel,
pe parcursul mai multor secole, obiectul de studiu al lingvisticii a fost aspectul formal al limbii,
5 Academia din Siria a fost fondată în 1918-1919, cea din Egipt în 1932, iar cea din Irak în 1947.
37
adică codul lingvistic. Se poate afirma că, în perioada anterioară secolului al XIX-lea, întreaga știința
lingvistică a fost normativă. Până și opiniile antinormative ale lui R. Hall, Jr. denotă un interes
puternic față de problematica lingvisticii normative. Îndemnul său adresat oamenilor ”să lase limba în
pace” (Hall 1950) reprezintă în sine o evoluție a unor atitudini diferite față de inovațiile lingvistice.
Atitudinea antinormativă a lingviștilor americani nu este câtuși de puțin originală. În secolul al
XIX-lea, în lingvistica europeană, se făcea deja distincția, acum acceptată, între lingvistica
prescriptivă și lingvistica descriptivă (Tegnér 1874, p. 104), ambele fiind considerate ”…ca un mod
de organizare sau de manipulare a limbii” (Haugen 1972, p.161). (Traducerea ne aparține – G. M.).
Desigur că această intervenție a lingviștilor afecta doar natura propriu-zisă a limbii (corpus
planning), fără a atinge statutul social al acesteia (status planning), fapt care i-a determinat pe unii
specialiști să afirme că ”cercetările lingvistice din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului
al XX-lea, deși excelente prin profunzimea lor, erau lipsite de utilitate socială” (Guespin &
Marcellesi 1986, p. 7). (Traducerea ne aparține – G. M.).
O cotitură radicală în creșterea utilității sociale a limbii s-a produs odată cu apariția
sociolingvisticii. W. Labov (Labov 1966)6, de exemplu, este conștient de implicațiile sociopolitice
ale cercetărilor sale. Rolul lingviștilor în procesul de planificare a limbii (limbilor) este, de
asemenea, menționat de B. Techtmeier, în opinia căruia, lingvistul nu trebuie să se limiteze la
analiza schimbărilor comportamentului verbal și instruirea vorbitorilor; sarcina lui fiind să
influențeze opinia publică și să vegheze asupra codificării acestor schimbări (Techtmeier 1985,
p. 113-119). Conform opiniei lui P. Gardy, lingviștilor le revine un rol aparte în menținerea și
revitalizarea limbilor minoritare, a căror degradare atinge un nivel patologic7. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât revendicarea lingvistică și identitară din partea membrilor comunității lingvistice respective
continuă să rămână destul de puternică (Gardy 1985 apud Guespin & Marcellesi 1986, p. 7).
În situațiile de acest gen, factorii de decizie vor acționa prin metoda de tatonare, fără a face mare
lucru, și doar lingviștii pot fi de real folos în fiecare situație concretă. În alți termeni, după cum
6 Cu toate că relația dintre limbă și societate a fost investigată pe larg de școala sociologică franceză (a se vedea, de
exemplu, Meillet 1921, p. 1-18; Saussure 1962, p. 25, 30 și urm.), începând cu deceniul al șaptelea al secolului trecut se
creează o nouă disciplină – sociolingvistica, ”știința diferențelor diastratice în diferite tipuri de discursuri, a
funcției și structurilor lor în relație cu structurile sociale sau socioculturale din comunitățile lingvistice” (Coșeriu
1992-1993, p. 26). Bazele sociolingvisticii actuale au fost puse de W. Labov, J. Gumperz și D. Hymes. (Hymes 1974;
Labov 1972; Gumperz & Hymes 1986 ). În timp ce E. Coșeriu reduce domeniul sociolingvisticii la varietatea diastratică
(diferențe între modalitățile de comunicare în funcție de straturile sociale), W. Labov include în această disciplină și
diferențele diafazice (diferențe între tipurile de modalitate expresivă în funcție de tipurile de circumstanțe ale vorbirii).
7 Specialiștii atrag atenția asupra descreșterii alarmante a diversității lingvistice, apreciind că, din cele
aproximativ 6800 de limbi vorbite în prezent pe globul pământesc (Leclerc 2003), circa jumătate nu vor
supraviețui secolul al XX-lea (Crystal 2002, p.165). Aprecierile pesimiste sunt și mai alarmante (a se vedea, de
exemplu, Mühlhäusler 1996, p. 206-207; Hagège 2000, p. 229). După constatările lui C. Hagège, ”les prévisions les
plus pessimistes, fondées sur le nombre des langues en état d’agonie et d’obsolescence, évaluent à 90% les pertes
probables à l’horizon de l’année 2100 ( Hagège 2000, p. 229).
38
afirmă E. Coșeriu, ”…savantul nu-și poate permite să rămână în turnul său de fildeș sau numai […]
în comunitatea oamenilor de știință” (Coșeriu 1992 apud Ciobanu 1998, p. 40). În măsura în care
”…pe vorbitor îl interesează și politica lingvistică [ …], lingvistul trebuie să se ocupe [… ] cu
planificarea lingvistică și cu politica lingvistică […]: să arate care sunt problemele reale, să ia
atitudine ca subiect politic” (Ibidem).
Așadar, sociolingvistica a extins domeniile de cercetare ale lingvisticii normative și prescriptive,
integrând în aria investigațiilor lingvistice și funcțiile sociale ale limbii în condițiile multilingvismului.
Astfel, lingvistica s-a implicat în mod direct în planificarea limbii, aceasta din urmă fiind considerată
mai degrabă un tip de comportament decât un cod. Cu alte cuvinte, lingvistica a parcurs o cale destul
de lungă până când cercetătorii au realizat cu adevărat că acțiunile de politică lingvistică necesită o
cunoaștere minuțioasă a contextului social de funcționare a limbii. Or, tocmai acest context
nonlingvistic era omis de lingvistica tradițională. De aceea, contribuția lingvisticii normative și
prescriptive la procesul de planificare a limbii era destul de limitată, iar perspectivele destul de
pesimiste. Drept dovadă a acestui pesimism poate servi eșecul limbilor artificiale8, printre care și
esperanto, ca o soluție la problema comunicării internaționale.
În pofida faptului că 12 milioane de oameni din lumea întreagă au învățat esperanto, că în
această limbă s-au publicat în jur de 20.000 de cărți, printre care Biblia, operele lui Molière, Balzac,
Schiller și Tolstoi și că a fost recunoscută de UNESCO (Weinstein 1983, p. 164), acest program de
planificare lingvistică a eșuat și poate fi considerat ca un exemplu de soluționare exclusiv
lingvistică a unei probleme concrete de comunicare, fără a se ține cont de aspectele sociale ale
situației (Baylon 2005, p. 180)9.
Într-adevăr, este imposibil să se ignore diversele variabile ale comportamentului lingvistic,
importanța simbolică și prestigiul unei limbi în alegerea acesteia ca instrument de comunicare.
Neutră din punct de vedere lingvistic, limba esperanto nu poate fi neutră și din punct de vedere
8 În această ordine de idei, scriitorul maghiar K. Dezsö menționa următorul lucru: ”Issues des laboratoires de la raison, les
langues artificielles ont le caractère durable de la manchette de chemise en celluloïd… Elles ne se fanent jamais. Mais elles
sont inodores et incolores… Les langues artificielles nous permettent d’indiquer notre domicile, notre profession où l’état
de notre compte bancaire, mais se révèlent à peu près impuissantes pour caractériser la berceuse que chantait notre mère…,
la femme que nous aimons. Bref, elles peuvent dire tout ce qui ne mérite pas de l’être. Ceux qui s’amusent à prédire
l’avenir se plaisent actuellement à répéter que les langues nationales sont vouées à disparaître, devant laisser un jour la
place à une langue universelle unique… Destinéée à être à tous, la langue universelle ne serait à personne…” (K. Dezsö,
L’étranger et la mort, Paris: In Fine, 1996, p. 147-148).
9 Odată cu extinderea Uniunii Europene și a multilingvismului în acest spațiu, problematica comunicării
eficiente într-o limbă ”which, not being the native language of any single people, nor the official tongue of a
great power” (Chiti-Batelli 2003, p. 137) a readus în centrul dezbaterilor ideea despre o eventuală revenire la
esperanto în calitatea de lingua franca. Preocupați de extinderea alarmantă a hegemoniei limbii engleze în întreaga
lume, unii specialiști sunt pesimiști în privința promovării multilingvismului care, în opinia lor, ”is neither realizable in
practice nor capable of constituting a valid substitute for a single, worldwide language of communication” (Chiti-Batelli
2003, p.137; a se vedea de asemenea (Christiansen 2006).
39
sociolingvistic, întrucât inegalitățile sociale afectează comunicarea. Neputința idiomului în cauză de a
ține cont de aspectele nonlingvistice ale comunicării constituie motivul eșecului acestuia.
Acum putem să dăm răspunsurile posibile la întrebarea când și unde lingviștii pot acorda
ajutor societății în soluționarea dificultăților lingvistice, cu alte cuvinte, cum se pot implica ei în
procesul de planificare a limbii (limbilor).
În măsura în care planificarea lingvistică constă în ”evaluarea schimbării lingvistice” (Haugen
1972, p. 161), este necesar să înțelegem despre ce fel de schimbare este vorba și care este relația ei
cu structura veche și actuală a limbii. În acest sens, trebuie să menționăm că marea sarcină a
lingvisticii din secolul al XIX-lea a fost aceea de clarificare a problemei schimbării lingvistice: s-a
demonstrat că toate limbile se schimbă în mod sistematic. Caracterul sistematic s-a dovedit a fi atât
de accentuat, încât un număr considerabil de lingviști s-au situat pe pozițiile determinismului
lingvistic, negând posibilitatea de a influența schimbarea din exterior (Haugen 1972, p. 185).
Cu toate acestea, modalitățile de implicare a lingviștilor în acțiunile de glotopolitică sunt
diverse și variază în funcție de etapele procesului de planificare a limbii. Putem distinge, cel puțin,
patru ipostaze în care lingvistul își poate aduce contribuția ca: (1) istoric al limbii, (2) descriptivist,
(3) teoretician și (4) cadru didactic (a se vedea și Haugen 1972, p. 185-186).
Ca specialist în istoria limbii, lingvistul este capabil să stabilească o anumită
continuitate/discontinuitate în vorbirea sau/și în scrierea unei comunități lingvistice în măsura în
care aceast lucru este fezabil pe baza atestărilor vorbitorilor sau actului de reconstrucție lingvistică.
El poate distinge elementele indigene de împrumuturi, asigurând în așa mod, după caz, fundamentul
lingvistic pentru purificarea sau hibridizarea limbii (el este capabil și va trebui să justifice opțiunea
pentru o soluție de purificare sau hibridizare).
Ca descriptivist, lingvistul poate descrie cu exactitate uzul actual al comunității lingvistice în
cauză. În calitate de specialist în dialectologie, el poate colecta și prezenta informații prețioase
despre varietate și unitate în vorbirea populară. Mai mult, ca sociolingvist, el poate stabili valoarea
de prestigiu a diferitor forme dialectale ale unei limbi, poate observa și clasifica faptele lingvistice
asociate cu vorbirea și scrierea standard. Concretizând rezultatele cercetărilor sale în manuale,
gramatici și dicționare, lingvistul poate contribui la difuzarea vorbirii și scrierii normative.
Ca teoretician, el este capabil să stabilească principiile directorii pentru înțelegerea limbii ca
fenomen universal. Cu alte cuvinte, cunoscând trăsăturile universale ale structurii limbii, lingvistul
poate distinge schimbările spontane condiționate de dinamica sistemului lingvistic de cele
artificiale, care sunt produsul acțiunilor de planificare lingvistică. Conștient de relația dintre limbă
și societate, el își dă seama de importanța structurii unitare a limbii pentru o comunicare eficientă,
paralel cu existența variantelor individuale.
40
În măsura în care este și profesor, lingvistul se implică direct în activitatea de cultivare a
limbii și de instruire a vorbitorilor. El are posibilitatea să verifice oportunitatea și eficiența
proiectelor de planificare lingvistică propuse, poate colecta și furniza informații pertinente asupra
motivațiilor și atitudinilor cursanților săi față de proiectul în cauză.
După această prezentare generală a modurilor în care lingviștii pot fi utili într-un program de
planificare lingvistică, vom încerca să elucidăm care este contribuția lor la fiecare etapă a
procesului de planificare a limbii.
Ca proces de decizie la nivel național, politica și planificarea lingvistică se compune din
câteva etape care sunt rezumate astfel: (1) identificarea problemei, (2) conceperea și implementarea
programelor de acțiune și (3) evaluarea rezultatelor finale (Rubin 1971, p. 217-252).
Etapa de identificare a problemei constituie, deseori, un răspuns la o serie întreagă de întrebări
de natură complexă: politică, socială, economică, religioasă și, bineînțeles, lingvistică. Atunci când
membrii unei comunități ridică o problemă lingvistică, ei asociază, în mod automat, limba cu o
manifestare a culturii, referindu-se la funcția simbolică a limbii și la cea de ”reflectare a
comportamentului social” (Labov 1968, p. 240). Pe de altă parte, soluționarea unei probleme de
limbă constituie doar un element constitutiv al unui program de acțiune mai vast. De exemplu,
promovarea, într-o țară multilingvă, a unei limbi în cadrul unui proiect sociopolitic poate avea drept
obiectiv consolidarea identității naționale.
Trebuie menționat că, deseori, factorii de decizie consideră că problema decretării limbii
(limbilor) oficiale nu necesită opiniile prealabile ale lingviștilor, considerent care nu asigură
caracterul democratic al deciziilor. În plus, consultațiile lingviștilor la această fază a planificării
lingvistice sunt extrem de prețioase, mai ales, în statele multilingve, unde decretarea limbii
(limbilor) oficiale nu este doar o problemă lingvistică, ci una de confruntare a identității sociale și a
practicilor lingvistice uzuale.
În practica lingvistică internațională, sunt răspândite cazurile când o limbă are nevoie de o
îmbogățire lexicală pentru a putea integra acquis-urile tehnologiilor de vârf și a-și extinde, pe această
cale, domeniile de funcționare. Astfel, odată cu decolonizarea Imperiului Indian, vorbitorii limbii
bengali din Bangladesh s-au confruntat cu problema îmbogățirii limbii materne, care a preluat
funcțiile limbii engleze. În vederea promovării limbii bengali, factorii de decizie au dispus crearea
unor comisii oficiale, din care făceau parte și reprezentanții domeniului tehnico-științific ai
comunității în cauză, care erau conștienți de necesitatea elaborării unei terminologii tehnice și
științifice pentru activitatea lor cotidiană. Drept rezultat, comisia a optat pentru utilizarea limbii
41
engleze ca sursă esențială de creare a neologismelor, însă gradul de acceptabilitate10 a inovațiilor
lexicale de către vorbitori a fost mediocru.
Limba română din Republica Moldova s-a confruntat cu aceeași problemă după declararea
independenței statale în 1991. De fapt, în cazul dat, nu era vorba de elaborarea unei terminologii
noi, ci de introducerea, în circuitul lingvistic din acest spațiu, a terminologiei utilizate în România.
Un rol important în realizarea acestei sarcini îi revine Centrului Național de Terminologie.
Contribuția lingviștilor la această etapă poate fi importantă. Ei sunt în măsură să clarifice
obiectivele și rolul unui program de planificare lingvistică, pot prevedea interacțiunea dintre
atitudinile lingvistice ale populației și măsurile de intervenție asupra limbii prevăzute de factorii de
decizie. Consultațiile lingviștilor pot fi utile pentru a ajuta politicienii să opereze o distincție între
atitudinile lor lingvistice, în calitate de vorbitori ai limbii, și deciziile care urmează să fie adoptate
de ei în privința aceleiași limbi.
Etapa a II-a a planificării lingvistice (conceperea și implementarea programelor de acțiune)
poate, de asemenea, beneficia din plin de utilitatea lingviștilor. Ea include patru sub-etape: (1)
colectarea informațiilor și evaluarea situației lingvistice naționale; (2) conceperea programelor de
acțiune (cu indicarea obiectivelor, strategiei și tacticii); (3) implementarea programelor de acțiune și
(4) evaluarea rezultatelor obținute în raport cu obiectivele stabilite (Rubin 1971, p. 217-252).
Contribuția lingviștilor la această etapă este inestimabilă. Pe bună dreptate, pentru a descrie, în
mod pertinent, o situație lingvistică, este nevoie de a cunoaște ce fel de informații sunt utile și cum pot
fi ele colectate. Întrucât sociolingviștii au o bogată experiență de organizare a anchetei, ei pot fi de un
real folos. De asemenea, alegerea unei limbi în calitate de limbă de instruire în învățământul primar
necesită o inventariere și o evaluare a atitudinilor membrilor comunității vizavi de opțiunile posibile.
În unele cazuri, este important să se determine relațiile dintre diversele varietăți11 ale limbii
pentru a putea stabili, pe baza analizei pur formale, varietatea cea mai accesibilă pentru locutorii
altor varietăți. În aceste situații, doar un lingvist este capabil să determine valoarea și impactul
10 Acceptabilitatea este unul din cele trei criterii sociologice de evaluare a planificării lingvistice. Alte două criterii sunt
eficiența și adecvarea (Haugen 1972). Acceptabilitatea corespunde la ceea ce cercetătorii anteriori ai problemei au
denumit uzaj, ca standard de corectitudine. O. Jespersen, de exemplu, a arătat că există trei tipuri de uzaj: cel inteligibil,
care corespunde condițiilor minime ale comunicării, cel corect, care satisface toate cerințele convenționale ale normelor
limbii și cel bun, care răspunde standardelor mai înalte (Jespersen, 1925, p. 133).
11 Termenii: variație, variantă, varietate (engl. variation, variant, variety) sunt adesea folosiți în sociolingvistică pentru a
descrie diversitatea lingvistică. Primul termen se referă la procesul diferențierii limbajului; ceilalți doi, utilizați, de
regulă, aleatoriu, reprezintă denumirea neutră a oricărui tip de limbaj. (Fishman, 1968, p. 5-13). După părera lui
J. Gumperz, în comunitățile lingvistice actuale, din punctul de vedere al interacțiunii verbale, distribuția variantelor
lingvistice îmbracă două forme: (1) aceea a variației dialectale sau interpersonale, determinată de diferențele de origine
geografică și de mediul social și (2) aceea a variației suprapuse sau intrapersonale, legată de tipurile de activități,
desfășurate în cadrul aceluiași grup (Gumperz, 1975, p. 103-111). J. Fishman identifică alte categorii de varietăți: (1)
dialecte (varietăți regionale). Au origini geografice divergente; (2) sociolecte (varietăți sociale). Reflectă un anumit
statut social; (3) varietăți etnice sau religioase. Sunt proprii unor comunități închise; (4) varietăți funcționale. Corespund
unui anumit domeniu profesional (Fishman 1968, idem).
42
informațiilor de acest gen asupra dimensiunii structurale și sociale a politicii și planificării
lingvistice. Prin urmare, un program de politică și planificare lingvistică bine chibzuit trebuie să se
bazeze atât pe tendințele lingvistice ”naturale”, cât și pe cele ”sociolingvistice” (gestionate de
societate). În această ordine de idei, cercetările lingvistice actuale pun la dispoziția factorilor de
decizie informații prețioase.
În sfârșit, în etapa finală, aceea de evaluare a eficienței programului de planificare a limbii, se
compară rezultatele obținute cu obiectivele stabilite, pentru a modifica, în caz de necesitate,
strategiile. Contribuția lingviștilor la această fază este necesară pentru a determina criteriile de
evaluare a acțiunii asupra limbii (de exemplu, pentru a stabili ce fel de schimbări structurale s-au
produs). Aprecierea cu precizie a strategiilor care nu s-au soldat cu rezultatele scontate depinde, încă o
dată, de perspicacitatea lingviștilor în ceea ce privește funcționarea limbii în diferite contexte sociale.
Este oportun să amintim că, în Republica Moldova, ”…lingviștii-patrioți au lăsat la o parte
manuscrisele pe teme pur academice […] și s-au avântat în luptă pentru cauza națională a
poporului”12 (Ciobanu 1998, p. 41), care mai durează și astăzi. Pentru ca limba oficială să devină
limbă de comunicare între etniile conlocuitoare din republică ”…se cer eforturi maxime din partea
fiecărui membru al comunității npastre și, desigur, o susținere permanentă a lingviștilor” (Ibidem,
p. 48).
1.6. Clasificarea limbilor din perspectiva politicii și planificării
lingvistice: dificultăți conceptuale și terminologice
Caracterul transdisciplinar al politicii și planificării lingvistice se reflectă, pe de o parte, în
multiplicitatea termenilor împrumutați din diferite domenii care alcătuiesc aparatul categorial al
acestei discipline, iar, pe de altă parte, în complexitatea utilizării acestora. Pentru ilustrare, ne vom
referi, în continuare, la dificultățile terminologice legate de clasificarea sociolingvistică a limbilor,
fără de care politica și planificarea lingvistică sunt de neconceput.
Tipologia limbilor propusă în această lucrare nu pretinde la exhaustivitate. Cu toate acestea, ea
poate fi utilă pentru studiul limbii (limbilor) în societate, mai ales, în descrierea și analiza situațiilor
lingvistice, în conceperea și implementarea politicii și planificării lingvistice, precum și în
elaborarea și adoptarea Legislației lingvistice13.
12 În acest sens va rămâne în analele istoriei activitatea Uniunii Scriitorilor din perioada anilor 80-90 ai secolului trecut,
studiul lui V. Mândâcanu Veșmântul ființei noastre (1988), activitatea Comisiei Interdepartamentale pentru problemele
limbii în frunte cu prof. I. Borșevici, activitatea prodigioasă a filologilor (a se vedea: Dumeniuk, Mătcaș 1990).
13 Politica lingvistică poate să-și găsească manifestare explicită în Legislația lingvistică care reprezintă totalitatea
dispozițiilor juridice oficiale (decrete, regulamente, legi) adoptate de către o autoritate politică cu scopul de a
reglementa utilizarea limbilor într-un anumit spațiu social.
43
Spre deosebire de clasificarea genealogică14, unde încadrarea genetică a unei limbi, dacă a fost
corect stabilită, este definitivă, neputându-se schimba în procesul evoluției limbii corespunzătoare,
tipologia sociolingvistică nu este imuabilă: ea reprezintă drumul pe care multe limbi (varietăți) l-au
străbătut în trecut și drumul pe care sunt angajate astăzi altele. În alți termeni, statutul unei limbi
(varietăți) depinde de principalele tipuri de atitudini și comportamente sociale față de aceasta.
Clasificarea limbilor15 din perspectiva politicii și planificării lingvistice este, în mare măsură, de
natură dicotomică (de exemplu: limbă maternă/limbă străină), deși, în unele cazuri, se operează cu
categorii mai mult sau mai puțin izolate. Este important de menționat totuși că unele tipuri de limbi se
întâlnesc rareori în stare pură în realitatea lingvistică și că situațiile concrete sunt mult mai complicate
decât sistematizările teoretice simplificatoare.
Astfel, după criteriul provenienței teritoriale, se face distincție între limbă indigenă
(autohtonă sau aborigenă) – originară din teritoriul în cauză – și limbă neautohtonă (imigrantă),
introdusă din exterior într-un teritoriu (Kloss 1968, p. 71). Dihotomia limbă indigenă/limbă
imigrantă este relevantă din mai multe puncte de vedere. De exemplu, caracterul de limbă indigenă
sau imigrantă al unei limbi este menționat de către U. Weinreich printre factorii nonstructurali care
influențează procesul de interferență ca urmare a contactului lingvistic (Weinreich 1970, p. 3-4).
În funcție de modalitatea și momentul achiziției, unele limbi au caracter de limbă maternă
sau primă limbă, iar altele – de limbă secundă. Limba maternă este limba vorbită curgător de
către o persoană, însușită în frageda copilărie, în țara sa de origine, în mod spontan, firesc, în mediul
familial. Locutorii acestei limbi sunt numiți nativi. Limba secundă este oricare altă limbă însușită
ulterior și utilizată în diverse circumstanțe.
După criteriul ariei de extindere, se face distincție între limbă locală sau vernaculară
(Stewart 1968, p. 538) și limbă vehiculară sau de comunicare interetnică (Stewart 1968, p. 540).
Se consideră că limba vernaculară servește drept mijloc de comunicare într-o comunitate lingvistică
restrânsă și dispune de un grad de normare redus în comparație cu limba literară (Phillipson 1992,
p. 40). Cu toate acestea, practica internațională dovedește că definiția dată nu reflectă întocmai realitatea
lingvistică, motiv pentru care ea a fost completată, luându-se în considerare dimensiunea socială a
14 O schiță de istorie privind clasificarea genetică, tipologică și spațială a limbilor poate fi găsită în lucrarea lui I. Lobiuc
(Lobiuc 1998, p. 156-167). Pentru informații utile cu privire la clasificarea genealogică și tipologică a limbilor a se
vedea și (Slave 1971, p. 480-489; Ionașcu 1971, p. 449-479).
15 Toată lumea are impresia că știe sau intuiește ce este o limbă. Termenul are însă în literatura de specialitate mai multe
sensuri și este definit în mod diferit de diverși autori. Dintre numeroasele definiții ale acestei noțiuni, ”este operantă,
practic, aceea potrivit căreia sunt limbi idiomurile naturale în care ordinul de mărime al numărului de cuvinte este de
minimum (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 28).
44
dihotomiei limbă vernaculară/limbă vehiculară.16. La rândul ei, limba vehiculară mediază comunicarea
între diferite comunități eterogene din punct de vedere lingvistic.
În literatura de specialitate, noțiunea de limbă vehiculară este adesea înlocuită cu un termen mai
tehnic, lingua franca, deși nici acesta nu este lipsit de ambiguitate. De fapt, termenul lingua franca a
apărut în contextul problemei legate de emergența unei limbi globale (global language)17. Problema
dată există de mult timp, de pe vremea marilor imperii, când datorită înglobării diferitor teritorii sub o
singură hegemonie, numeroasele popoare vorbitoare de limbi diferite au fost puse în fața problemei de a
comunica unele cu altele. Mai mult decât atât, puterea centrală era obligată să găsească un limbaj comun
pentru a realiza și eficientiza comunicarea în cadrul imperiului. Astfel a apărut conceptul de lingua
franca, adică limbă comună18.
Odată cu apariția sistemului colonial, popoarele din colonii au fost readuse în fața aceleiași
probleme, deși, de această dată, problema era mai complicată, întrucât implica și educația școlară
instituționalizată, comportamentul elitelor aservite centrului, care aveau tendința de a înlocui limba
maternă cu limba colonială. Astfel, termenul lingua franca este utilizat actualmente pentru a
desemna fostele limbi coloniale de circulație internaționlă, precum franceza, engleza, spaniola,
portugheza (Philipson 1992, p. 41).
Pentru masele largi ale populației din Africa și din Oceania, însă au apărut noi idiomuri de
comunicare, – pidginurile și creolele19, – care se folosesc atât în calitate de limbi vernaculare, cât și
vehiculare (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 75-79; Mühleisen 2005). După cum se vede, în calitate de
lingua franca se poate folosi o limbă internațională (engleza, franceza etc.), limba maternă a unei
16 Definiția pare a fi ambiguă, întrucât practica internațională demonstrează că unele limbi vernaculare cu statut de variantă
dialectală pot fi supuse procedurii de normare, modificându-și astfel statusul legal și aria de utilizare. Drept exemplu poate
servi dialectul tagalog care a servit drept bază pentru crearea limbii pilipino, decretată limbă națională în Filipine, chiar
dacă trei filipinezi din patru nu sunt vorbitori nativi ai acestui dialect (Baldauf & Kaplan 2006, p. 9). Nici participanții la
Conferința UNESCO cu privire la utilizarea limbilor africane și a limbii engleze în sistemul de educație (Nigeria, 1953) nu
s-au înțeles asupra unei definiții fără echivoc a noțiunii de limbă vernaculară. În consecință, în raportul UNESCO apare
următoarea definiție a conceptului dat: ”a language which is the mother tongue of a group which is socially or politically
dominated by another group speaking a different language. We do not consider the language of a minority in one country
as a vernacular if it is an official language in another country” (Unesco 1953, p. 46).
17 Se poate afirma că o limbă are statut de limbă globală atunci când dezvoltă un rol special care este recunoscut în orice
țară. Pentru aceasta, există două modalități posibile: (1) limba poate să devină limbă oficială a unei țări (‘second
language’) și (2) limba poate fi erijată în rang de prioritate în predarea limbilor străine dintr-o țară anume, chiar dacă
această limbă nu are un statut oficial (Crystal 1997, p. 3-7).
18 După cum se știe, latina a servit drept lingua franca în Occidentul Medieval, iar greaca a jucat acest rol în Peninsula
Balcanică. Actualmente, araba clasică sau literară servește drept limbă de comunicare între comunitățile lingvistice din
lumea arabă care folosesc în comunicarea cotidiană diferite varietăți dialectale ale arabei literare.
19 Pidginurile și creolele sunt produsul hibridizării culturale. ”Pidgins may be described as languages without native
speakers, languages that have been simplified, pruned to the maximum in order to allow people from different speech
communities to understand one another. Creoles are pidgins that have grown back, in other words acquired native
speakers and become complex again” (Burke 2004, p. 111). Cel mai frecvent, elementele de compunere sunt o limbă
colonială (franceză, engleză etc.) plus limba indigenă (Chaudenson 2001; Baylon 2005, p. 74, 122 și urm.).
45
comunități lingvistice (de exemplu, rusa) sau o limbă simplificată (de exemplu, bislama,20 în
Oceania).
În condițiile unei societăți multilingve21, unul din idiomurile vorbite de o parte a comunității
lingvistice22 respective sau chiar o limbă imigrantă devine fie prin forța circumstanțelor, fie că este
aleasă în mod deliberat de membrii societății, limbă vehiculară la nivelul unor anumite comunități
lingvistice sau chiar la scară națională. Acest fapt în sine introduce o anumită discriminare în raport
cu celelalte limbi și comunități lingvistice, discriminare care poate fi totuși perfect explicabilă, dacă
este nevoie să se creeze și/sau să se mențină un cadru de comunicare translinguală și transculturală.
Astfel, germana a devenit limbă de comunicare în Imperiul Austriac, rusa a devenit limbă de
comunicare interetnică în fosta Uniune Sovietică și hindi a devenit limba de comunicare pentru
India. În fiecare dintre aceste țări, erau prea multe comunități lingvistice mari pentru a face posibilă
egalitatea lor la nivel național.
În funcție de dimensiunile comunității lingvistice, care utilizează o limbă, se face distincție
între limbă majoritară (limba populației autohtone majoritare numeric) și limbă minoritară. Carta
Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992) definește limbile regionale sau minoritare ca
limbile ”… folosite, în mod tradițional, într-o anumită zonă a unui stat de către cetățenii acelui stat
care constituie un grup numeric inferior restului populației statului și diferite de limba (limbile)
oficială (oficiale) a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (limbilor) oficiale a (ale)
statului, nici limbile migranților” (Articolul1).
Din punct de vedere al gradului de normare, se opun limbă standard și limbă nonstandard.
Limba standard este definită drept variantă a unei limbi, distinctă de variantele folosite în vorbirea
obișnuită, acceptată și recunoscută de întreaga comunitate lingvistică ca fiind forma corectă și care
servește drept model de referință (Ferguson 1962, p. 23-27 ; Stewart 1968, p. 531-545 ; Baylon 2005,
p. 74) și ”simbol al unității naționale” (Kaplan 2001, p. 13) 23.
20În condițiile în care un pidgin devine limba oficială a unui stat, el începe să dispună, ca și oricare altă limbă cu acest
status, cel puțin, de standardizare și de autonomie. Pentru mai multe detalii, a se vedea (Charpentier 1979).
21 În ceea ce privește limba sau limbile materne folosite de cetățenii unui stat, H. Kloss distinge următoarele trei tipuri
principale de comunități lingvistice: tipul A, monolingv (Islanda, Portugalia), tipul B, bi- sau trilingv (Belgia, Canada,
Elveția) și tipul C, multilingv. În opinia autorului, numărul trei pare să reprezinte numărul maxim de limbi care pot fi
plasate pe picior de egalitate în calitate de limbi oficiale ale națiunii, iar problemele cotidiene ale administrației unei țări
și chiar procedurile sale legislative ar fi în scurt timp încâlcite și ineficiente, dacă ar fi tratate în mai mult de trei limbi.
Pentru mai multe detalii a se vedea (Kloss 1966, p. 7-18).
22 Comunitatea lingvistică este o societate umană care, stabilită istoric într-un spațiu determinat (recunoscut sau nu), se
identifică drept popor și care și-a dezvoltat o limbă în comun, ca mijloc natural de comunicare și de coeziune culturală
între membrii săi (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 20). Grupul lingvistic este orice grup social având aceeași limbă, stabilit pe
teritoriul unei comunități lingvistice diferite, fără a avea antecedente istorice echivalente (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 22).
23 După cum reiese din această definiție, succesul în standardizarea unei limbi care urmează să devină simbolul unității
naționale depinde, în mare măsură, de două condiții: (1) contribuția inestimabilă a gramaticienilor și (2) contextul social
favorabil. Astfel, studiind relația dintre limbă și comunitatea de vorbire din statele europene, în perioada premodernă,
P. Burke, fără a nega rolul remarcabil al savanților și intelectualilor în standardizarea limbii, ajunge la concluzia că
46
În comunitățile lingvistice mici această normă este recunoscută în mod spontan de membrii
comunității, fără să fie nevoie de un proces de standardizare, în timp ce în comunitățile lingvistice
care includ câteva zeci de mii sau milioane de locutori, pentru menținerea formei corecte, este
necesară o intervenție din exterior asupra limbii care cuprinde mai multe etape, cum ar fi: (1)
selectarea variantei de prestigiu24, (2) codificarea25 și difuzarea normei prin intermediul
gramaticilor, dicționarelor, mass-media, (3) determinarea domeniilor de funcționare și (4)
acceptarea de către populație a variantei selectate ca limbă națională (Garvin 1959 , p. 28-31;
Hudson 1987 p. 33)26. Varietatea standard devine atunci asociată unor instituții, cum ar fi guvernul,
sistemul de învățământ, instituțiile religioase și culturale, precum și valorilor și scopurilor pe care
acestea le reprezintă (a se vedea paragraful 3.5.1)
Este de menționat faptul că nu toate limbile au varietăți standard. Menționăm, de asemenea,
că, acolo unde există o varietate standard, aceasta nu înlocuiește neapărat varietățile nonstandard
din repertoriul lingvistic al comunității în ceea ce privește funcțiile diferite, dar complementare cu
cele aparținând varietății standard. Să se mai observe că pot exista câteva varietăți standard27
competitive în interiorul aceleiași comunități lingvistice. B. Havránek, definind natura unei limbi
standard, o descrie ca având stabilitate cu flexibilitate (Havránek 1938, p. 151-156). Aceasta nu
constituie un element specific limbii, ci este definiția oricărei norme a limbii, chiar a normei comunității
lingvistice primare. Stabilitatea este corespondenta diacronică a uniformității, în timp ce flexibilitatea
este corespondenta diacronică a diversității. Când norma unei limbi moderne este predominant stabilă și
uniformă, ea asigură pentru vorbitorii săi o limită variabilă de elasticitate și diversitate.
Prin urmare, din punctul de vedere al politicii și planificării lingvistice, noțiunea de limbă
standard este un construct pur ideologic. El este vehiculat pentru a crea impresia că unitatea
lingvistică există, deși realitatea reflectă diversitatea lingvistică. Cu alte cuvinte, ”The notion of the
existence and dispersion of a ’standard’ variety through the community suggests that linguistic
”Standard forms of vernaculars were expressions of the values of new communities – or communities of increasing
importance – the national communities of lay elites …” (Burke 2004, p. 91). Cu alte cuvinte, ”…there was in this period
a collective, co-operative European enterprise aimed at raising the status of the vernaculars, codifying them, enriching
them and turning them into languages appropriate for litterature” (Ibidem).
24 Prestigiul este un subiect care merită o discuție mai detaliată decât o putem face aici. Prestigiul poate fi rezultatul
unuia sau al câtorva factori: moștenire literară bogată, grad înalt de modernizare a limbii, poziție internațională
recunoscută sau prestigiu al vorbitorilor săi. În opinia lui P. Ray, ”Prestige derives from both utility and honour (Ray
1962, p. 763).
25 Termenul codificare desemnează, pur și simplu, descrierea explicită a codului lingvistic sub forma unei ortografii, a
unei gramatici și a unui dicționar.
26 Analiza acestor etape de standardizare este unanim acceptată de sociolingviști. Pentru mai multe detalii și exemple de
normare a limbilor germanice, a se vedea: (Deumert &Vandenbussche 2003).
27 Standardizarea poate fi monocentrică (presupune existența unei singure norme în una și aceeași perioadă de timp) sau
policentrică (prevede existența simultană a mai multor norme). De asemenea, standardizarea poate fi endonormativă
(bazată pe modelul nativ) sau exonormativă (bazată pe modele străine de uzaj). Pentru mai multe detalii, a se vedea:
(Stewart 1968, p. 531-545).
47
unity is the societal norm; it also suggests a level of socioeconomic and sociopolitical unity which
may be contrary to the reality of linguistic diversity” (Kaplan 2001, p.14).
În fine, să se remarce că varietățile anterior nonstandard pot suferi un proces de standardizare, în
timp ce varietățile care erau standardizate își pot pierde acest caracter în virtutea faptului că locutorii lor
nu le mai consideră demne de codificare și de cultivare. Cu alte cuvinte, standardizarea nu este o
însușire a limbii per se, ci un tratament social caracteristic al acesteia, în condițiile unei suficiente
diversități sociale și ale necesității unei elaborări simbolice.
Rolul de limbă standard poate fi îndeplinit, uneori, de o limbă clasică, care nu mai este limbă
maternă pentru comunitatea respectivă, care a fost standardizată cu secole în urmă și care este
transmisă prin sistemul de învățământ28.
Tipologia limbilor din perspectiva politicii și planificării lingvistice ar fi incompletă, dacă nu
s-ar lua în considerare și alte variabile când se analizează situația lingvistică dintr-o țară sau când
este nevoie să se prevadă evoluțiile posibile într-un viitor apropiat. Una dintre aceste variabile este
distincția între limbi în funcție de statutul legal al acestora. O subdiviziune a limbilor, după criteriul
statutului legal, duce la următoarea ierarhie: (1) recunoașterea limbii ca limbă oficială a națiunii; (2)
recunoașterea limbii ca limbă oficială într-o unitate regională importantă (de exemplu, limbile bengali,
tamil și marathi în India) ; (3) promovarea limbii de către autorități în diferite moduri (folosirea în
sistemul de educație publică, în administrația locală, în anunțuri publice etc.), deși aceasta nu se
bucură de statutul de limbă oficială la nivel național ; (4) tolerarea limbii în sfera privată (școli
private); (5) interzicerea limbii.
De fapt, limba oficială este idiomul: (1) comunicării folosite în birourile administrației, în
discutarea treburilor oficiale (ședințe, audiențe etc.), alias, limba în care: (2) se comunică în scris între
diferitele niveluri și ramuri ale administrației; (3) se emit actele oficiale, care au valoare juridică și
administrativă; (4) se redactează în original legile, alte acte normative; (5) se redactează diferite
formulare (de exemplu, declarații de impozit) cu valoare administrativ-legală care sunt tipărite; (6)
se redactează variatele înscrisuri sub semnătură privată (contracte civile, testamente etc.), care pot
deveni probe în justiție (Fasold 1993, p. 72). În afară de funcțiile enumerate mai sus, limba oficială
se utilizează pe plan extern în relațiile cu alte state. Statusul de limbă oficială se consfințește, de
obicei, prin Constituție29.
28 Este vorba de limbile greacă, latină și arabă clasică, estimate ca fiind baza educației și a civilizației.
29 De regulă, statutul de limbă oficială se atribuie limbii națiunii titulare a statului, dar există și excepții. Situația în care
limbile autohtone sunt utilizate ca limbi oficiale într-un stat este numită endoglosie, iar situația în care rolul respectiv
este jucat de o limbă imigrantă – exoglosie (Kloss 1968, p.71). În realitate, se întâlnesc state totalmente endoglosice
(una sau mai multe limbi indigene au statut de limbă oficială), totalmente exoglosice (niciuna din limbile indigene nu
se utilizează ca limbă oficială) și parțial exoglosice (statusul de limbă oficială este atribuit unei limbi imigrante și unei
limbi indigene). Prin definiție, statele parțial exoglosice sunt în același timp parțial endoglosice. Drept exemple de
48
Tendința statelor europene de a adopta limba națiunii titulare în calitate de limbă oficială
(Wardhaugh 2005) derivă din ideologia statului-națiune care a modificat, începând cu secolul al
XIX-lea, harta geopolitică a Europei (Fishman 1989, p. 97-175). Această tendință are drept
consecință o anumită dezavantajare a limbilor minoritare din aceste țări. Astfel, în cele 50 de state
independente din Europa există 225 de limbi vernaculare, dintre care doar 35 au statut de limbă
oficială (Leclerc 2005). De aceea, în literatura de specialitate de ultimă oră, limba oficială nu se
identifică cu limba națională. Dacă, inițial, limba națională era considerată drept ”limba unei entități
politice, sociale și culturale” (Unesco 1953, p. 46) care reprezintă ”simbolul identității naționale”
(Kloss 1968, p. 80), în ultimul timp, specialiștii consideră drept limbi naționale și limbile ”spoken by
majority of the people, and, in general, native to a country or State” (Daoust 1997, p. 443).
În opinia lui J. Fishman (Fishman 1972, p. 215), termenul național simbolizează mai degrabă
trecutul, prezentul sau aspirațiile mult așteptate ale unei integrări socioculturale autentice într-un
spațiu multietnic, pe când termenul oficial se asociază, în primul rând, cu nevoile politice curente.
”The term national language… designates that language (or those languages) whose use is viewed as
furthering sociocultural integration at the nationwide (hence national level)” (Ibidem).
Referindu-se la realitatea lingvistică din Africa, K. Mateene a atras atenția asupra caracterului
problematic al acestor termeni în condițiile în care resursele lingvistice africane sunt neglijate. În
Africa, conform observațiilor autorului, foarte puține limbi naționale sunt și limbi oficiale, întrucât
”…the usual practice of the majority of our states is to honour the foreign European languages with
the exclusive status of official languages” (Mateene 1985, p. 18). Drept rezultat, patrimoniul
lingvistic al națiunii este subapreciat și marginalizat.
Analiza situațiilor lingvistice concrete din Africa francofonă, anglofonă și lusofonă ne-a permis să
constatăm existența unei game variate de relații între limba oficială și limba națională. După cum se
vede din tabelul 1.1, unele state (Guineea Franceză) consideră că toate limbile vorbite pe teritoriul lor
sunt limbi naționale, altele (Republica Africa Centrală, Botswana) au ales în calitate de limbă națională
o singură limbă din multitudinea de idiomuri vorbite.
O altă categorie de state (Burkina Faso, Burundi, Mali ) atribuie statutul de limbă națională
unui număr limitat de limbi, iar în alte state (Ciad, Guineea- Bissau) niciuna din limbile indigene nu
este considerată limbă națională. În situațiile examinate mai sus, noțiunea de limbă națională
reflectă realități lingvistice diferite: (1) în Burundi, Botswana sau în Republica Africa Centrală, limba
state endoglosice pot servi statele-națiune, cum ar fi Franța, Germania, Portugalia, Danemarca etc. State parțial
exoglosice/endoglosice întâlnim, în special, în Asia, unde limba engleză este utilizată pe același plan cu limbile
indigene: engleza plus hindi (India), engleza plus malaieza (Malaiezia) etc. Statele exoglosice pot utiliza ca limbă
oficială o singură limbă imigrantă (Haiti – franceza) sau două (Somalia – engleza și italiana), (Camerun – engleza și
franceza).
49
națională poate fi utilizată ca limbă de predare în sistemul de învățământ, în administrația publică și
poate astfel înlocui franceza în aceste domenii de funcționare. Atribuirea statutului de limbă națională
unui număr limitat de limbi ((Burkina Faso, Burundi, Mali) poate duce la utilizarea acestora drept limbi
regionale, limba oficială îndeplinind, în atare situații, funcția de limbă de comunicare între regiuni; (2)
dimpotrivă, în situația în care toate idiomurile vorbite într-un stat sunt considerate limbi naționale
(Guineea Franceză), aceste idiomuri nu au nicio șansă să obțină un statut cât de cât real. În primul
caz, statutul de limbă națională oferă posibilități concrete de promovare a limbilor respective prin
intermediul unei politici lingvistice echilibrate, în al doilea caz, statutul de limbă națională are un
caracter pur simbolic și nu contribuie nicidecum la modificarea situației sociolingvistice.
Limbi oficiale și limbi naționale
(câteva exemple)
Limbi vorbite Limbi oficiale Limbi naționale
Burkina Faso
Republica Burundi
Republica Africa Centrală
Republica Botswana
Republica Ciad
Guineea Franceză
Guineea -Bissau
Mali
60
4
65
30
130
30
20
30
1: franceza
2: franceza, kirundi
2: franceza, sango
1: engleza
2: franceza, araba clasică
1: franceza
1: portugheza (de facto)
1: franceza
3
1
1
1
0
30
0
13
Tabelul 1.1. Relația limbă oficială/limbă națională în unele state africane (Sursa de analiză: Leclerc, J., Aménagement
linguistique dans le monde, Afrique et Océan Indien, 2006). Disponibilă la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/afrique/afracc.htm
Diversitatea situațiilor lingvistice din diferite state permite definirea limbii naționale ca limba
unui grup etnolingvistic (nu în mod obligatoriu a națiunii majoritare) al cărei uz este recunoscut, în
mod legal, în țara căreia îi aparține grupul respectiv. Din această perspectivă, în Republica
Moldova, limba română este limba națională a populației majoritare fiind, în același timp, limba
oficială a statului, pe când limba găgăuză este limba națională a minorității găgăuze, are statut de
limbă oficială regională, dar nu este limba oficială a Republicii Moldova.
Prin urmare, statutul de limbă oficială este cel mai prestigios pentru o limbă, întrucât statul se
obligă să utilizeze limba oficială în toate activitățile sale. Pe de altă parte, statul poate decide să atribuie
unei limbi statutul de limbă națională. În acest caz, el nu este obligat să utilizeze limba în cauză, dar își
asumă responsabilitatea de a o proteja și promova, facilitând utilizarea ei de către cetățeni. Scopul
acestei decizii este de a recunoaște că grupul lingvistic respectiv nu este o simplă minoritate și că el face
parte din patrimoniul național. De exemplu, în Elveția, cele trei limbi oficiale sunt germana, franceza și
50
italiana, pe când limbile naționale sunt germana, franceza, italiana și retoromana. În Luxembourg, limba
oficială este franceza, iar luxemburgheza are statut de limbă națională.
După cum se vede din cele expuse mai sus, principiile care stau la baza clasificării limbilor
din perspectiva politicii și planificării lingvistice sunt atât de natură lingvistică, cât și
extralingvistică. De aceea, în vederea eliminării confuziilor existente în definirea și interpretarea
multiplilor termeni, propunem o distincție a acestora după cum urmează: (1) definiții politice; (2)
definiții sociale; (3) definiții educaționale și (4) definiții uzuale sau populare (a se vedea tabelul 1.2).
Termenii din prima coloană a tabelului se întâlnesc, cu precădere, în documentele oficiale ale
guvernelor, în actele legislative și în alte publicații oficiale. Cât privește definițiile sociale, ele sunt în
strânsă legătură cu definițiile politice, însă reflectă, de o manieră mai amplă, sistemul de valori al
comunității. Întrucât sistemul de învățământ este cel mai eficient mijloc de implementare a deciziilor
politice, în cadrul acestui sistem, a fost elaborat un set de termeni care reglementează procesul de
predare/învățare a limbilor. În fine, definițiile uzuale reflectă viziunea simplistă a populației asupra
problemelor lingvistice, în care se operează o singură distincție: limbă maternă/limbă străină.
Definiții politice Definiții sociale Definiții educaționale Definiții uzuale
(populare)
A.
Limbă globală (engleza)
A.
Limbi de instruire
A
Limbi străine
A.
Limbi străine
B.
Limbi internaționale
(engleza, franceza)
Limbi panregionale (lingua
franca)
(swahili în Africa)
(1)
Limbă majoritară/ limbă
minoritară
B.
Limbă secundă
C.
Limbi naționale
(2 )
ca prima limbă (limba
maternă)
C.
Limbă maternă
B.
Limbă maternă
D
Limbi oficiale
(3)
ca limbă secundă
(1)
Limbă standard/Varietăți
nonstandard
C.
Limbi străine
E.
Limbi regionale
(bengali în India)
(4)
Limbi străine
D.
Limbi comunitare
B.
Limbi
vernaculare/vehiculare
F.
Limbi de cult
(ebraica, araba, greaca,
latina)
C.
Limbi clasice
E.
Limba patrimoniului
Tabelul 1.2. Clasificarea termenilor în funcție de contextul de utilizare a acestora
51
Concluzii
Deși politica și planificarea lingvistică sunt fenomene bine cunoscute în istoria civilizației
umane, ele au devenit obiectul de studiu al științei doar în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea, când procesele legate de necesitatea soluționării problemelor de ordin lingvistic în societate
au devenit atât de acute, încât au impulsionat emergența unei discipline noi și complexe: politica și
planificarea lingvistică. Înglobând în sine două aspecte indisolubile ale unuia și aceluiași domeniu
practic de activitate umană, respectiv politica lingvistică și planificarea lingvistică, obiectul de
studiu al noii discipline academice s-a conturat și s-a cimentat ca rezultat al fuziunii celor două
componente sus-menționate ale procesului de schimbare lingvistică deliberată.
Cercetările teoretice în domeniul politicii și planificării lingvistice n-au atins încă nivelul de
dezvoltare necesar, care ar permite delimitarea cu precizie a noțiunilor de politică lingvistică și
planificare lingvistică, lipsa de unanimitate printre specialiști generând o anumită confuzie atât
printre cercetători, printre factorii de decizie de diferite niveluri, cât și în sânul societății civile în
ansamblu, ca beneficiar al inovației lingvistice planificate. Una din soluțiile posibile pentru
depășirea acestui impas teoretic și conceptual rezidă în abordarea integrativă a fenomenului dat,
abordare care constituie firul roșu al demersului investigativ întreprins în prezenta lucrare. Din
această perspectivă, politica și planificarea lingvistică reprezintă cele două componente
interdependente și complementare ale unui domeniu unitar de activitate umană, axat pe
schimbarea lingvistică deliberată în societate.
Avantajul conceptului unitar de politică și planificare lingvistică constă în faptul că el oferă
o viziune întregită despre intervenția conștientă și voluntară a anumitor actori sociali asupra
limbilor, o distincție între cele două aspecte ale procesului de schimbare lingvistică fiind posibilă
doar în scopuri didactice și metodologice. Din acest punct de vedere, politica lingvistică constă în
luarea deciziilor majore cu privire la orientarea și reglementarea utilizării, în comunicarea pe
teritoriul unui stat (nivel național) sau în comunicarea între diferite state (nivel supranațional), a
uneia sau a mai multor limbi. La rândul ei, planificarea lingvistică constă în determinarea cu
precizie a modalităților și termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în
funcție de realitățile concrete, de resursele economice și resursele umane disponibile.
Politica și planificarea lingvistică pot fi elaborate și implementate atât la nivel micro-, meso-,
cât și macrosociolingvistic. Din această perspectivă, principalii actori ai domeniului în cauză pot fi
clasificați în următoarele categorii: instanțe guvernamentale, instituții educaționale, organizații
quasi-guvernamentale, organizații neguvernamentale, grupuri de persoane și persoane individuale,
rolul determinant în conceperea și implementarea politicii și planificării lingvistice, la nivel național,
52
revenindu-le instituțiilor statale. Printre actorii politicii și planificării lingvistice, unii sunt implicați în
planificarea corpusului limbii, iar alții au competența să decidă asupra statutului acesteia.
Pentru a depăși deficiența legată de caracterul declarativ al măsurilor de politică și planificare
lingvistică, a căror implementare, la nivel național, antrenează anumite costuri, este imperativ ca
factorii de decizie să examineze fenomenul în cauză în cadrul schemei generale de planificare a
resurselor naționale și să prevadă mijloacele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor
respective din bugetul de stat sau din bugetele autorităților publice locale.
Întrucât limba este obiectul principal al oricărui program de politică și planificare lingvistică,
implicarea directă a lingviștilor este nu numai necesară și utilă, dar și benefică. Consultațiile
lingviștilor, în calitatea lor de teoreticieni și istorici ai limbii, descriptiviști, sociolingviști și cadre
didactice, sunt extrem de prețioase în diferite faze ale conceperii și implementării politicii și
planificării lingvistice, contribuția lor fiind inestimabilă mai ales în statele multilingve, în care
decretarea limbii (limbilor) oficiale nu reprezintă doar o problemă lingvistică, ci și una identitară.
Cu toate acestea, lingvistica nu se identifică cu politica și planificarea lingvistică. În măsura în
care politica și planificarea lingvistică este un fel de politică și planificare a limbii, constatările științelor
politice privind modalitățile de soluționare a conflictelor sunt, de asemenea, importante. Prin urmare,
politica și planificarea lingvistică reprezintă o activitate complexă care necesită o colaborare
interdisciplinară în vederea realizării unei acțiuni eficiente asupra limbii (limbilor) în societate.
Conceperea și implementarea politicii și planificării lingvistice, precum și elaborarea
legislației lingvistice este cu neputință fără clasificarea sociolingvistică a limbilor. Întrucât una și
aceeași limbă poate fi calificată în mod diferit în funcție de diversele criterii de clasificare, pentru
eliminarea confuziilor existente în definirea multiplilor termeni, propunem o distincție utilă a
acestora în funcție de domeniile principale de utilizare a lor. Din această perspectivă, termenii
uzuali, cum ar fi limbă maternă/limbă străină, reflectă viziunea simplistă a populației asupra
problemelor lingvistice, pe când noțiunile de limbă oficială/limbă națională, limbă vehiculară/limbă
vernaculară, limbă majoritară/limbă minoritară etc. reflectă viziunea oficială a guvernelor și
sistemul de valori al comunității.
53
CAPITOLUL II
CONTEXTUL SOCIOLINGVISTIC AL POLITICII
ȘI PLANIFICĂRII LINGVISTICE
2.1. Introducere
După analiza preliminariilor teoretice și dificultăților terminologice legate de definirea și
circumscrierea domeniului de activitate al politicii și planificării lingvistice, este oportun să ne
concentrăm atenția asupra contextului sociolingvistic în care intervenția din exterior asupra limbilor
este necesară și/sau inevitabilă.
Printre factorii esențiali, care stau la originea politicii și planificării lingvistice, se află
multilingvismul și concurența dintre limbi (Leclerc 1986, p. 241). După cum arată experiența
internațională, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, deciziile în materie de politică și planificare
lingvistică au drept obiectiv reglementarea problemelor create de prezența a cel puțin două limbi
sau varietăți ale aceleiași limbi într-un singur spațiu sociopolitic.
Deși definiția pe care o dă U. Weinreich sintagmei ”limbi în contact” pare să se refere la
aspectul individual al acestui fenomen – două limbi se află în contact, ”dacă ele sunt utilizate, în
mod alternativ, de aceleași persoane” (Weinreich 1970, p. 1), – aspectul colectiv al situației în cauză
provoacă probleme, a căror soluționare este imposibilă fără intervenția statului. Cu alte cuvinte,
concurența dintre limbi, mai exact, conștientizarea, de către membrii societății, a acestei concurențe
atrage după sine intervenția politică a statului.
2.2. Multilingvismul societal: paradigme de cercetare
Termenul multilingvism se folosește atât pentru definirea competenței unui individ care cunoaște
mai multe limbi (Haugen 1966; Van Overbeke 1972), cât și pentru descrierea situației lingvistice din
cadrul unei societăți în care coexistă mai multe limbi (Khubchandani 1988; Søndergaard 1991)30.
Pentru analiza multilingvismului societal, este important să se opereze o distincție între
multilingvismul oficial și multilingvismul de facto. De exemplu, Elveția este considerată oficial un
stat multilingv, însă multilingvismul național este bazat pe principiul unilingvismului teritorial. Deși
documentele oficiale la nivel federal sunt publicate în franceză, germană și italiană, majoritatea
populației din diferite cantoane este monolingvă.
30 Pentru a elimina această confuzie terminologică, este oportun să se păstreze termenul multilingvism doar pentru descrierea
situației lingvistice din cadrul unei societăți, unde coexistă mai multe limbi (varietăți). Cât privește definirea competenței unui
individ, care cunoaște și utilizează mai multe limbi, propunem să se introducă, în acest scop, termenul plurilingvism.
54
O situație similară este caracteristică pentru Canada, unde engleza și franceza sunt declarate
de Constituție limbi oficiale, deși majoritatea canadienilor utilizează în comunicarea cotidiană una
din aceste limbi, cu excepția celor implicați în procesul de învățământ. Cu toate acestea, în afara
francezei și englezei, în Canada coexistă circa o sută de limbi, vorbite de imigranți, unele dintre ele
fiind transmise din generație în generație, nemaivorbind de limbile populației indigene. Prin urmare,
deși Canada este oficial bilingvă, de facto, ea întrunește caracteristicile unei națiuni multilingve.
Factorii care contribuie la apariția multilingvismului societal sunt de natură diversă, printre
care: migrațiunea (Argentina, Statele Unite ale Americii), colonialismul (Kenya), frontierele
internaționale (frontiera dintre Austria și Slovenia), enclavele etnolingvistice (maghiarii în Slovacia,
găgăuzii în Republica Moldova), precum și difuzarea, pe scară largă, a limbilor internaționale.
În societățile multilingve, în care unele și aceleași idiomuri sunt folosite de unele și aceleași
persoane, idiomurile în cauză îndeplinesc diferite funcții. Situația dată este cunoscută, în funcție de
numărul limbilor implicate în procesul de comunicare, sub denumirea de diglosie, triglosie sau
poliglosie (a se vedea paragraful 2.3.3). De exemplu, majoritatea covârșitoare a populației din
Paraguay utilizează limba guaraní ca limbă vernaculară, în timp ce spaniola este folosită pentru
comunicarea oficială (Alcaine 2004, p. 204; Zajícová 2004, p. 224-225).
De asemenea, în Luxembourg, populația băștinașă utilizează luxemburgheza în comunicarea
cotidiană informală, iar franceza și/sau germana sunt folosite în domeniile publice, deși, începând
cu anul 1984, luxemburgheza are statut de limbă oficială (Clyne 1997b, p. 302; Leclerc 2006d) și
poate fi utilizată în domeniile vieții publice. Alegerea limbii (limbilor) de comunicare în contextul
multilingv este determinată de anumite variabile de ordin social, acestea influențând și alternanța
limbilor în cadrul unui dialog (Clyne 1997b, p. 307-309).
Așadar, din cele menționate supra, putem conchide că analiza multilingvismului cuprinde mai
multe fațete, precum: dinamica limbilor în contact, funcțiile limbilor în societate, comunitățile de
vorbire în contact, comportamentul lingvistic al indivizilor bi- și plurilingvigvi. Cu alte cuvinte,
toate aceste aspecte ale multilingvismului alcătuiesc un puzzle cu diverse teme, ale cărui piese pot fi
asamblate și dezasamblate, dezmembrarea întregului fiind posibilă doar în scopuri de cercetare.
Din această perspectivă, metodele de cercetare a multilingvismului își găsesc izvor de inspirație
în diferite discipline, precum lingvistica structurală, sociologia, psiholingvistica, pedagogia,
sociolingvistica, demografia, statistica etc. În conformitate cu viziunea dată, putem desprinde câteva
paradigme de cercetare a multilingvismului (a se vedea și Clyne 2003a).
Astfel, paradigma ”limbi în contact” (language contact paradigm) este orientată spre limbă
ca sistem. În afară de factorii lingvistici stricto sensu, ea ține cont și de factorii de natură
55
sociolingvistică și psiholingvistică, care intervin în procesul contactului dintre limbi (Weinreich
1970; Neustupný 1985; Clyne 2003b, Hickey 2003).
Paradigma ”abandon lingvistic”, alias ”asimilare lingvistică” (language shift paradigm),
vizează domeniile de funcționare a limbilor și are drept obiectiv elucidarea circumstanțelor și
motivelor care contribuie la apariția și evoluția asimilării lingvistice (Veltman 1983; Fishman
2001a; Fishman 2001b; Breton 2002).
Paradigma ”dispariția limbilor” (language death paradigm) acoperă parțial domeniul de
cercetare al paradigmei ”asimilare lingvistică”. Spre deosebire de paradigma ”asimilare lingvistică”,
paradigma ”dispariția limbilor” este axată pe analiza limbilor vernaculare minoritare, vorbite de un
număr relativ mic de locutori, precum bretona, istro-româna, udmurda, limbile aborigenilor din
Australia, Canada, Statele Unite ale Americii etc. Cercetările efectuate în cadrul paradigmei ”dispariția
limbilor” cuprind, de regulă, analiza schimbărilor intervenite în structura gramaticală a limbilor în faza
finală a existenței lor (Dorian 1977; Dressler & Wodak-Leodolter 1977; Grenoble & Whaley 2004).
În fine, cercetările efectuate în cadrul paradigmei ”pierderea limbii” (language attrition
paradigm) sunt axate pe evaluarea gradului de pierdere a deprinderilor de vorbire în limba maternă.
Paralel cu analiza factorilor care contribuie la pierderea limbii materne, se examinează condițiile
care frânează fenomenul în cauză, contribuind, astfel, la menținerea limbii materne (Weltens et al.
1987; Bradley & Bradley 2002; Schmid et al. 2004).
2.2.1. Consecințele sociale ale multilingvismului
Experiența lingvistică internațională scoate la iveală existența unei contradicții constante între
monolingvism și multilingvism. Astfel, istoria Statelor Unite ale Americii și a Australiei furnizează
suficiente exemple întru susținerea afirmației de mai sus, ambele state promovând o politică
lingvistică de substituire progresivă a multilingvismului, acceptat cu toleranță, în secolul al
XIX-lea, limitat prin măsuri restrictive, spre sfârșitul acestui secol, pentru a fi înlocuit de
monolingvism și monoculturalism, la începutul secolului al XX-lea. O reorientare spre politicile
lingvistice mai permisive s-a produs, în Statele Unite ale Americii, în anii 60 ai secolului trecut
(Fishman 1985; Kloss 1998), iar, în Australia, acest proces a fost inițiat în anii 70 ai secolului trecut
(Clyne 2003a). Această schimbare a fost condiționată de promovarea, în perioada anilor 60-70 ai
secolului trecut, a concepției pozitive despre echitatea socială, drepturile omului etc.
Tensiunea dintre ideologia monolingvismului și cea a multilingvismului se face simțită
actualmente în statele europene, unde tendința masivă de integrare europeană este contrabalansată
de renașterea națională. Aceasta, mai ales în statele din Europa Centrală și cele din Europa de Est,
care și-au redobândit recent independența națională.
56
Cu toate acestea, interdependența economică și politică, devenită inevitabilă în epoca
globalizării, precum și migrațiunea la nivel mondial ar putea contribui la promovarea
multilingvismului și autonomiei culturale atât la nivel regional, cât și la scară mondială. Astfel, deși
statele din Europa de Vest consideră imigranții și copiii acestora drept ”muncitori străini”, refuzând,
prin aceasta, să recunoască caracterul multilingv și multicultural al societății, fenomenul în cauză
este destul de răspândit în această regiune. Or, denegarea multilingvismului înseamnă
marginalizarea limbilor minoritare din aceste state, fapt care, pe termen lung, atrage după sine
intensificarea tensiunilor sociale.
2.2.2. Politica lingvistică și multilingvismul societal
Politica lingvistică a unui stat, în condițiile multilingvismului societal, poate fi orientată fie
spre tolerarea, acceptarea, promovarea și consolidarea multilingvismului, fie spre denegarea
acestuia în favoarea promovării monolingvismului. O politică lingvistică, care favorizează
promovarea multilingvismului, este motivată de factori de natură socială (echitatea socială), politică
(coeziunea sociopolitică),) și culturală (păstrarea patrimoniului cultural).
Astfel, deși Namibia este un stat multilingv, după dobândirea independenței în 1990, ea a
adoptat în calitate de limbă oficială limba engleză. Drept motiv au servit următoarele circumstanțe:
(1) în Namibia nu există nicio comunitate de vorbire majoritară, de aceea, pentru a evita conflictele
interetnice, s-a optat în favoarea unei limbi neutre; (2) limba germană și limba afrikaans, destul de
răspândite în Namibia, și-au pierdut statutul de limbi oficiale după 1990, întrucât populația le
identifică cu oprimarea și colonialismul (Pütz 1992).
Dimpotrivă, autoritățile din Singapore au adoptat și au pus în aplicare o politică lingvistică
axată pe promovarea plurilingvismului, decretând patru limbi oficiale: mandarina, malaieza, tamil și
engleza (Kuo 1980, p. 42). Atribuind limbilor mandarină, malaieză și tamil statutul de limbi
oficiale, guvernul din Singapore a ținut cont de faptul că limbile în cauză reprezintă cele trei
comunități de vorbire majoritare, respectiv chinezii, malaiezii și indienii. Întrucât, însă, majoritatea
chinezilor din Singapore utilizează în comunicarea informală o varietate a limbii chineze diferită de
dialectul mandarin și deoarece un număr considerabil de indieni nu sunt vorbitori nativi ai limbii
tamil, prin adoptarea limbii engleze ca limbă oficială, s-a urmărit scopul de a soluționa problemele
legate de comunicarea interetnică la nivel național și internațional.
La rândul ei, Australia, unde există peste 200 de limbi indigene (Leclerc 2006a) ne
oferă un model de politică și planificare lingvistică care se adaptează la imperativele
timpului. Promovând timp îndelungat o politică de asimilare riguroasă, începând cu anii 80
ai secolului trecut, datorită imigrației masive, Australia a renunțat la politica lingvistică de
57
asimilare, adoptând o politică lingvistică de integrare, axată pe acceptarea plurilingvismului
și multiculturalismului.
Deși nici Constituția Australiei și nicio altă lege nu conține vreo oarecare prevedere de ordin
lingvistic (Ozolins 2002), varianta australiană a limbii engleze este considerată drept limbă
națională și, implicit, limbă oficială (Leclerc 2006a). Politica lingvistică actuală a Australiei se
articulează în jurul următoarelor obiective: (1) cunoașterea obligatorie a limbii engleze de către toți
cetățenii statului; (2) menținerea și promovarea, în afară de limba engleză, a altor limbi și (3)
crearea oportunităților de învățare a unei limbi secunde (Lo Bianco 1987; Brock 1995, p. 20).
În Canada, spre exemplu, decretarea bilingvismului oficial (1969) avea drept obiectiv menținerea
echilibrului lingvistic dintre limba franceză și limba engleză, condițiile economice și politice specifice
contribuind la producerea unui dezechilibru important în favoarea limbii engleze (D’Anglejan 1984). Deși
bilingvismul fusese instituționalizat la nivel federal, Québec-ul era singura provincie bilingvă din Canada.
În anii 1960-1970, concurența dintre cele două limbi în contact s-a întețit într-atât, încât franceza era
amenințată să dispară, fapt pentru care, în 1974, guvernul Québecului a proclamat, prin Legea 22 (Loi sur
la langue officielle), limba franceză ca limbă oficială a provinciei (Maurais 1987, p. 363).
Cu trei ani mai târziu, Legea 101, cunoscută sub denumirea de Charte de la langue française
(1977), stipula introducerea limbii franceze în toate domeniile vieții publice, inclusiv în
jurisprudență, în cercurile de afaceri și afișajul public (Maurais 1987, p. 366). În opinia lui G.
Rocher, adoptarea acestui document important a contribuit la soluționarea problemei identitare a
francofonilor din Québec, oferindu-i limbii franceze ”les gages de sécurité dont elle a constamment
besoin dans le contexte canadien et nord-américain” (Rocher 2002, p. 23). Am evocat aici experiența
Québecului pentru a insista asupra necesității protejării idiomurilor în contact de concurența inegală
impusă de limbile de prestigiu prin acțiuni adecvate de politică și planificare lingvistică.
2.3. Concurența limbilor în contact ca premisă esențială a politicii și
planificării lingvistice
Este cunoscut faptul că limbile în contact31 nu coexistă în mod haotic în cadrul ecosistemelor
lingvistice multilingve, dar sunt antrenate într-o concurență acerbă pentru supraviețuire și putere
(Laponce 1984; Calvet 1987; Wardhaugh 1988; Chaudenson 2000 ). În opinia lui R. Chaudenson,
“Lorsqu’elles sont dans le même espace social, les langues instaurent entre elles une forme de lutte
qui équivaut à la sélection naturelle des espèces.” (Chaudenson 2000, p. 191).
31 De-a lungul secolelor, limbile se află sub raportul diverselor contacte, precum contactul vecinătății geografice,
contactele cu caracter economic, cultural, sociopolitic etc. Pentru cercetarea de față, este relevant contactul coabitării a
două sau mai multor limbi în cadrul unei societăți bi- sau multilingve.
58
Într-un studiu publicat în anul 1979, lingvistul german G. Bossong (Bossong 1979) face o
tentativă de a explica două fenomene diametral opuse proprii situațiilor concurențiale multilingve:
pe de o parte, extinderea ariei de funcționare sau chiar universalizarea unor limbi, iar, pe de altă
parte, evoluția regresivă sau chiar dispariția altor limbi.
Conform opiniei autorului, aceste două tendințe s-ar datora legilor funcționale de dezvoltare a
limbilor. Astfel, G. Bossong afirmă că universalizarea unor limbi are loc în virtutea faptului că
acestea dezvoltă în permanență subsisteme lexicale noi pentru a se acomoda la noile cerințe în
materie de nominație, ceea ce are drept rezultat extinderea numărului de registre și a ariei de
utilizare a lor. Din contra, locutorii limbilor cu un număr limitat de registre pot să renunțe la această
activitate creativă și să adopte limbile universale pentru satisfacerea unor necesități, în anumite
domenii concrete, cum ar fi domeniul științific, spre exemplu. În acest mod, aria funcționării
limbilor în cauză se reduce progresiv, ceea ce poate duce chiar la dispariția lor.
G. Bossong aduce în calitate de argumente evoluția diametral opusă a limbilor
spaniolă/catalană și franceză/occitană, care au cunoscut, în secolele XIV-XV, și, respectiv XII-XIII,
un nivel relativ similar de dezvoltare. Or, ar fi o naivitate să se ignore că această evoluție în direcții
opuse a limbilor menționate supra a fost declanșată, favorizată și accelerată, în ambele cazuri, de
măsurile politice luate de autoritățile de și Paris.
Experiența internațională demonstrează că dominația unei singure limbi în statele-națiune nu
este rezultatul evoluției firești a multilingvismului, dar mai degrabă rezultatul artificial al unei
politici lingvistice. Exemplul Franței ilustrează cu lux de amănunte faptul că politica lingvistică a
jucat un rol esențial în edificarea statului-națiune unilingv. După cum afirmă C. Hagège, ”Il est
remarquable de constater en France la continuité, à travers les régimes, de cet engagement politique
en faveur du français comme langue nationale unique: de la monarchie jusqu’à en
passant par de 1789. La loi Toubon de 1994 s’inscrit ainsi dans cette tradition qui fait
de la langue en France une affaire éminemment politique. est sans doute le pays du
monde qui a le plus légiféré en faveur de la langue” (Hagège apud O’Keefe 2001, p. 21-22).
Una din sursele conflictului lingvistic este strâns legată de repartizarea inegală a funcțiilor
sociale atribuite limbilor în contact în situațiile multilingve. Întrucât sistemul tinde spre stabilitate,
în cele din urmă, se ajunge la situația în care una din limbile coexistente devine dominantă atât în
comunicarea interpersonală, cât și în asigurarea funcțiilor de identificare, de promovare socială și de
exprimare a unității naționale. În opinia lui J. Laponce, coexistența mai multor limbi în același teritoriu
este un fenomen care contravine naturii umane. ”Le bilinguisme est commun, mais il est anormal; il est
commun parce que l’homme est un échangeur né d’information et parce qu’il arrive souvent qu’un
59
voisin ne parle pas la même langue que nous; il est anormal parce que nous rejetons la véritable
synonimie et parce que nous tendons naturellement vers l’unilinguisme” (Laponce 1984, p. 3).
Autorul afirmă, în continuare, că limbile au tendința să se instaleze și să domine, în mod
firesc, într-un anumit teritoriu, și că politicile lingvistice guvernamentale, vizând consolidarea
artificială a statutului unei limbi dominante în detrimentul limbilor minoritare, sunt inevitabile:
”…les langues se protègent elles-mêmes par la territorialité, laquelle est assurée par les Etats”
(Laponce 1984, p. 4) et ”la force linguistique est fondamentalement une force politique… L’Etat
moderne ne tolère pas de plein gré le multilinguisme” (Laponce 1984, p. 200). După cum se vede,
promotorii teoriei teritorialității și pragului de supraviețuire a unei limbi pun accentul pe
concentrarea compactă a minorităților lingvistice într-un anumit teritoriu ca garant al statutului și
utilității limbii în cauză.
Unilingvismul teritorial a constituit, într-adevăr, răspunsul dominant al statelor europene la
diversitatea lingvistică în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, la începutul secolului al XXI-lea,
când înseși statele-națiune au început să recunoască propria lor diversitate, politicile lingvistice
urmează să fie elaborate și implementate în conformitate cu idealurile justiției sociale și principiile
democratice. După cum am menționat în capitolul I, numeroase state-națiune au purces deja la
revizuirea politicilor lor lingvistice în scopul de a concilia idealul statului unilingv cu drepturile
minorităților lingvistice. Se pare că statul modern a cedat locul statului postmodern. Actualmente,
practic, toate statele din Europa se confruntă cu problemele minorităților lingvistice, Portugalia
fiind singurul stat considerat oficial unilingv de către Comisia Europeană (Grin 1997, p. 221).
Conform unor estimări oficiale, circa 40 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene sunt vorbitori
de limbi regionale sau minoritare (O’Keefe, 2001, p. 26).
Este important să menționăm că în etapa actuală concurența lingvistică a depășit limitele
teritoriale ale unui stat și a căpătat o dimensiune mondială, ceea ce poate perturba strategiile
lingvistice naționale.
2.3.1. Rolul politicii și planificării lingvistice în gestionarea concurenței
limbilor la nivel național
Definiția oricărei politici lingvistice urmărește atingerea a două obiective sociale distincte, dar
strâns legate între ele: pe de o parte, promovarea unei (unor) limbi în calitate de limbă (limbi)
națională (naționale) și/sau oficială (oficiale), iar, pe de altă parte, reglementarea relațiilor dintre
limbile în contact. De fapt, promovarea unei (unor) limbi nu este altceva decât un răspuns la
concurența impusă acesteia de o altă limbă, concurența dată fiind la originea oricărei politici și
planificări lingvistice.
60
Astfel, în virtutea concurenței lingvistice, limbile care coexistă în același teritoriu au tendința să-și
însușească diversele domenii ale vieții sociale, iar instaurarea dominației unei limbi, într-un domeniu
sau altul, are loc în funcție de ponderea politică, economică și, uneori, culturală a vorbitorilor acestei
limbi în domeniul dat (Gardès-Madrey 1987, p. 78). Dacă această tendință este lăsată la voia întâmplării,
ea dă naștere concurenței și se finalizează, de cele mai multe ori, cu instaurarea, în spațiul dat, a
supremației unei singure limbi. De aceea, pentru a modifica regulile pieței lingvistice, obiectivul major
al politicii și planificării lingvistice este de a influența și gestiona această tendință prin diferite pârghii
administrative și juridice.
De altfel, politicile lingvistice existente dovedesc acest lucru: promovarea limbii catalane în
Spania are drept obiectiv de a contrabalansa dominația limbii spaniole; promovarea limbii franceze
în Québec urmărește scopul de a contracara presiunea limbii engleze; în Belgia, comunitatea flamandă
dorește să-și salveze limba care este amenințată de concurența limbii franceze; țările baltice (Estonia,
Lituania și Letonia), declarându-și, după dezmembrarea Imperiului Sovietic, ferma voință de promovare
a limbilor naționale, urmăresc același scop în raport cu limba rusă. După cum afirmă, la justa valoare,
D. Baggioni, ”La situation linguistique dans les républiques européennes de l’ex-URSS , en dehors
des Etats Baltes, n’a pas connu de grands changements après l’éclatement de l’empire . Malgré les
poussées nationalistes, le russe reste encore une seconde langue véhiculaire pour ces Etats
indépendants qui ont fini par renouer des liens avec l’ancienne puissance” (Baggioni 1997).
Ar putea să se creeze impresia că intervenția sociolingvistică a autorităților statale este
justificată doar în cazul limbilor mai puțin răspândite, amenințate de pericolul asimilării lingvistice.
În realitate, starea lucrurilor se prezintă altfel. De exemplu, Franța a considerat necesar să
contracareze efectele presiunii limbii engleze asupra limbii franceze prin adoptarea diverselor
măsuri, precum crearea, în Înaltului Comitet pentru apărarea și extinderea limbii franceze32,
votarea, în decembrie primei Legislații lingvistice (Legea ”Bas-Lauriol”)33, introducerea, în
unui nou articol în Constituție, prin care se declară că limba franceză este limba Republicii 34,
în fine, adoptarea, în Legii Toubon35.
De fapt, promovarea unei limbi în calitate de limbă oficială și reglementarea coabitării
limbilor în contact este acel tandem care se află la originea oricărei politici lingvistice
echitabile.Trebuie menționat totuși că politica lingvistică oficială nu poate suprima de una singură
concurența dintre limbi, chiar dacă intervenția sociolingvistică este prevăzută de actele legislative;
32 Haut Comité pour la défense et l’expansion de la langue française.
33 Legea “Bas-Lauriol” a fost adoptată la 31 decembrie 1975 și prevedea un mecanism de îmbogățire și utilizare a limbii
franceze în toate ministerele, în scopul de a contracara utilizarea cuvintelor de origine străină, dar mai ales engleză.
34 La langue de est le français (Art. 2 de , 1992).
35 Legea Toubon a fost adoptată la 4 august 1994 și prezintă o modificare a Legii “Bas-Lauriol”.
61
ea este doar în măsură să o atenueze prin acțiunile concrete de contrabalansare. Conform
observațiilor lui J. Fishman (Fishman 2001a), renașterea limbilor pe cale de dispariție poate da
rezultatele scontate doar prin îmbinarea eforturilor comune ale instituțiilor publice și familiei, în
condițiile unei bune interacțiuni cu limba oficială.
2.3.2. Politica lingvistică și dimensiunea mondială a concurenței limbilor
În etapa actuală, metodologia elaborării și promovării politicilor lingvistice naționale riscă să
fie modificată de cel puțin două fenomene, care pot compromite legitimitatea acestor politici.
Pe de o parte, concurența limbilor la nivel național este agravată de concurența lingvistică
externă. Chiar dacă unitatea teritorială continuă să rămână criteriul esențial al decupării politice,
numeroase activități nu se mai înscriu în cadrul frontierelor unui stat. Logica mondializării și a
neoliberalismului contribuie la extinderea ariei de utilizare a limbilor de circulație internațională în
defavoarea altor limbi (Truchot 1997). Anglo-americana, spre exemplu, deține hegemonia pe piața
mondială a limbilor, în special în domeniul economic și cel al relațiilor internaționale. Astfel, gradul
de utilizare a limbii engleze pe scară mondială sporește odată cu generalizarea comunicărilor cu
restul lumii prin intermediul Internet-ului, unde limba engleză a devenit un fel de lingua mundi
(Philipson 2005, p. 354; Macpherson 2006, p. 81)
Pe de altă parte, crearea organismelor economice și politice supranaționale, cum ar fi Uniunea
Europeană (UE), Consiliul Europei (CE) etc. atrage după sine riscul de a perturba profund dinamica
concurenței lingvistice în interiorul fiecărui stat membru, ceea ce va influența statutul internațional
al limbilor vorbite pe teritoriul acestor state. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât organismele
sus-menționate promovează politici lingvistice diferite.
Astfel, este cunoscut faptul că CE își propune drept scop de a proteja și dezvolta patrimoniul
lingvistic și diversitatea culturală a Europei. Organizația a remis statelor membre spre semnare Carta
Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992), recomandându-le să recunoască existența
limbilor minoritare pe teritoriile lor și să faciliteze utilizarea acestora în diverse domenii. Cerințele
Cartei au readus în centrul dezbaterilor problematica legată de statutul limbilor minoritare în fiecare stat
membru, ceea ce explică, de altfel, numărul relativ redus al statelor care au semnat-o36.
UE, după cum se știe, numără actualmente 23 de limbi oficiale vorbite în cele 25 de state
membre37. În realitate, însă, marea majoritate a lucrărilor se desfășoară în engleză și franceză,
ponderea limbii engleze fiind mereu în creștere. Aderarea noilor state ar putea crea o adevărată
problemă în gestionarea lingvistică a activităților UE, din care se desprind două ipoteze ale unei
36 Republica Moldova a semnat Carta… pe data de 11iulie 2002, dar nu a ratificat-o, astfel încât ea nu are aplicabilitate.
37 Limbile oficiale ale UE sunt limbile naționale ale statelor membre: bulgara, ceha, daneza, estoniana, engleza, germana,
greaca, franceza, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, neerlandeza, poloneza, portugheza, româna,
slovaca, slovena, finlandeza, spaniola, suedeza. (Belgia și Luxemburgul au optat pentru franceză și/sau germană).
62
eventuale soluții: (1) reducerea numărului limbilor de lucru la cinci sau șase și (2) utilizarea
exclusivă a limbii engleze. Întrucât fiecare din statele membre își va promova propria sa limbă,
negocierile riscă să fie dificile, cu atât mai mult că decizia finală ar putea fi în contradicție cu
concepția CE cu privire la promovarea diversității lingvistice. Politica lingvistică neoliberală
promovată de UE, bazată pe concurența liberă pe piața limbilor, contribuie cu desăvârșire la
instaurarea supremației limbii engleze, compromițând, astfel, aplicarea dispozițiilor legislațiilor
lingvistice naționale.
2.4. Bilingvism și diglosie: o disociere utilă pentru politica și planificarea
lingvistică
Coexistența limbilor într-un anumit spațiu sociopolitic presupune, pe de o parte, prezența unui
număr considerabil de persoane bilingve, iar, pe de altă parte, inegalitatea distribuirii funcțiilor sociale
ale limbilor în contact, situație diglosică care conduce, în mod inevitabil, la conflictul lingvistic.
Considerate din punct de vedere etimologic ca sinonime (Jardel 1979, p. 27), bilingvismul și
diglosia și-au extins semnificația de origine, evoluând pe căi diferite (Fishman 1967; Rafitoson
1996, p. 271; Rindler Schjerve 2003a). Deși în literatura consacrată politicii și planificării
lingvistice se întrevede tendința de operare a unei distincții, din ce în ce mai clare, între aceste
concepte, printre specialiști nu există unanimitate în această privință.
Dat fiind faptul că politica și planificarea lingvistică se bazează, mai întâi de toate, pe analiza
dinamicii limbilor în contact, este evident că o atare analiză este imposibilă fără o precizare
prealabilă a accepțiunii în care vor fi folosiți termenii bilingvism și diglosie și fără o circumscriere
exactă a realităților lingvistice acoperite de aceștia. De aceea, în acest capitol, vom prezenta poziția
teoretică pe care ne vom situa și din perspectiva căreia vom examina politica și realitatea lingvistică
din Republica Moldova. La rândul său, delimitarea conceptelor sus-numite ne va permite să
aruncăm o rază de lumină nouă asupra noțiunilor de asimilare lingvistică și conflict lingvistic.
2.4.1. Bilingvismul: un comportament lingvistic al individului
Înscrierea problematicii referitoare la relațiile complexe dintre limbă și societate, în curentul
actual al reflecțiilor și preocupărilor diferitor discipline, a reanimat discuțiile specialiștilor
consacrate bilingvismului (Tabouret-Keller 1982; Baker 2001; Bhatia & Ritchie 2004;
Myers-Scotton 2006). Din dezbaterile recente cu privire la acest fenomen controversat, se desprinde
ideea că bilingvismul poate fi abordat dintr-o multitudine de puncte de vedere, reprezentând
obiectul de studiu al diverselor discipline autonome (Tabouret-Keller 1969, p. 305-310; Mackey
1968, p. 554-584; Charpentier 1982, p. 65).
63
Bibliografia internațională consacrată problemelor bilingvismului este destul de bogată și
reunește investigații întreprinse, de regulă, în mod izolat, din mai multe perspective distincte: cea
strict lingvistică (Weinreich 1970), cea psihologică și psiholingvistică (Fishman 1970), cea
sociologică și sociolingvistică (Kloss 1966, p. 14; Martinet 1982, p. 13).
Astfel, în cazul în care cercetătorul privilegiază perspectiva lingvistică, bilingvismul este
analizat prin prisma contactelor dintre limbi, adică prin prisma interferenței38, fenomen care își
găsește reflectare în vorbirea persoanelor bilingve. După cum afirmă W. Mackey, ”bilingvism is not
a phenomenon of language; it is a characteristic of its use. It does not belong to the domain of
language but of parole”(Mackey 1968, p. 554). Cu alte cuvinte, bilingvismul nu este un fenomen
caracteristic limbii per se, ci vorbirii ca manifestare concretă a limbii (Saussure 1962, p. 25, 30-33).
Interferența poate să se manifeste la nivelul subsistemului fonologic, morfologic, semantic, lexical
și chiar gramatical (Weinreich 1970; Mackey 1968, p. 569-583). De aici, apare necesitatea distincției
între interferență, ca fenomen al vorbirii, și împrumut lingvistic, ca parte integrantă a structurii limbii
(Haugen 1956, p. 40, Myers-Scotton 2006, p. 209 și urm.), interferența având un caracter individual și
aleatoriu, iar împrumutul – un caracter sistemic. H. Kloss sublinia, totodată, că interferența depinde,
într-o mare măsură, de distanța lingvistică dintre idiomurile39 respective (Kloss 1966, p.16).
Fenomenul bilingvismului poate fi analizat și din punctul de vedere al psihologiei și pedagogiei.
Dacă termenul bilingvism se utilizează, de exemplu, în sintagma bilingvism preșcolar, este clar că
fenomenul în cauză se analizează dintr-o perspectivă psihologică și pedagogică. O definiție a
bilingvismului din perspectiva psiholingvistică se întâlnește în lucrările clasice și în dicționare (a se
vedea Bloomfield 1933, p. 56; Haugen 1956, p. 7; Marouzeau 1951)40. În acest caz, bilingvismul trebuie
înțeles ca un tip de comportament lingvistic al individului care presupune cunoașterea și utilizarea
alternativă de către acesta a cel puțin două limbi (Myers-Scotton 2006, p. 2).
Referindu-se la geneza bilingvismului, specialiștii fac distincție între individul care a studiat
două limbi simultan și cel care a studiat o a doua limbă (limba secundă) după însușirea unei prime
limbi (limbă primară, aceasta fiind, de regulă, limba maternă). Din acest punct de vedere, primul va fi
considerat bilingv, iar al doilea diglot (Jardel 1979, p. 26). Bilingvul utilizează, în general, cu
38 Acest fenomen constă în încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre idiomurile aflate în contact, sub influența
celuilalt. Din punct de vedere antropologic, menționa U. Weinreich, interferența lingvistică este considerată ca o fațetă a
difuzării culturale și a a[d]culturației (Weinreich 1970, p. 3 – 4 și urm.).
39 În lucrarea de față, desemnăm prin idiom orice sistem sociocomunicativ indiferent de natura și/sau statutul său de
limbă sau de variantă a acesteia.
. Bloomfield consideră bilingvismul drept ”the nativelike control of two languages” (Bloomfield 1933, p. 56). În
opinia lui E. Haugen, bilingvismul este capacitatea individului de a produce ”complete meaningful utterances in the
other language” (Haugen 1953, p. 7). Dicționarul de termeni lingvistici, sub redacția lui J. Marouzeau, atestă
următoarea definiție a acestui fenomen: ”Qualité d’un sujet ou d’une population qui se sert couramment de deux
langues, sans aptitude marquée pour l’une ou pour l’autre” (Marouzeau 1951).
64
măiestrie ambele coduri lingvistice, pe când diglotul manipulează, cu mai multă ușurință, limba
maternă. În funcție de gradul de cunoaștere și de utilizare a sistemelor lingvistice respective de către
locutori, bilingvismul poate fi activ (ambele idiomuri sunt atât înțelese, cât și utilizate efectiv) sau
pasiv (unul dintre coduri este numai înțeles, fără să fie utilizat).
Conform unei terminologii destul de răspândite, bilingvismul ca tip de comportament al
individului se împarte în bilingvism compus și bilingvism coordonat. Spre deosebire de
bilingvismul compus, în cazul bilingvismului coordonat, locutorul bilingv nu pornește de la un
sistem lingvistic A pentru a produce un enunț în sistemul lingvistic B, dar produce enunțurile sale
de o manieră independentă în ambele sisteme lingvistice (Ervin & Osgood 1954).
Pentru a ține cont de diversele moduri de învățare și de utilizare a celor două limbi,
U. Weinreich (Weinreich 1970) propune o a treia categorie, bilingvismul subordonat, aplicabilă în
cazul persoanelor care au însușit limba B prin intermediul traducerii: pentru această categorie de
persoane bilingve, un cuvânt din limba B nu este altceva decât un semn al unui semn din limba A.
La rândul său, W. Lambert a introdus în circuitul științific noțiunile de bilingvism
instrumental care face referință la valoarea utilitară a limbii secunde (L2) și bilingvism integrat
care se aplică atunci, când persoana bilingvă se consideră drept membru potențial al altei comunități
de vorbire (Lambert 1972, p. 345). C. Baker (Baker 2001, p. 3) a evidențiat alte două dimensiuni
pertinente pentru studiul de față ale bilingvismului, operând o distincție între bilingvismul electiv
bazat pe libera alegere a persoanei și bilingvismul circumstanțial condiționat de anumite
împrejurări specifice, în care persoana este obligată să studieze o limbă secundă anume pentru a putea
supraviețui. Distincția în cauză nu este deloc lipsită de importanță. În opinia autorului, ”The
difference between elective and circumstantial bilingualism is thus valuable because it immediately
raises defferences of prestige and status, politics and power among bilinguals” (Baker 2001, p. 4).
În funcție de originea sa, bilingvismul poate fi repartizat în trei categorii (Kloss 1966, p. 14):
bilingvism natural (rezultat al căsătoriilor mixte sau al contactului cu alte popoare – în localități
multilingve și/sau în apropierea frontierelor care despart două arii lingvistice distincte); bilingvism
voluntar (dobândit din dorința indivizilor, în general, fără să existe condițiile expuse mai sus) și
bilingvism decretat (impus la nivelul comunității lingvistice împotriva dorințelor cetățenilor).
Aceasta a fost politica promovată de Rusia țaristă față de basarabeni, de Germania, înainte de 1914,
față de polonezi, de Ungaria, înainte de 1914, față de minoritățile nemaghiare, de Uniunea Sovietică
față de popoarele nonruse.
În fine, bilingvismul poate fi abordat din perspectiva sociolingvistică. În acest caz,
bilingvismul, ca formă de manifestare a unei realități sociale, este examinat la nivelul comunității, și
nu la cel al individului (Baker 2001, p. 42-67, Hamers & Blanc 2000, p. 273-315). Pentru o face o
65
distincție clară între bilingvismul individual și bilingvismul social, J. Hamers și M. Blanc utilizează
două noțiuni diferite: bilingualitate, pentru a desemna bilingvismul individual și bilingvism, pentru
a desemna bilingvismul social (Hamers & Blanc 2000, p. 6).
Din această perspectivă, bilingvismul social este calificat drept instituțional, dacă funcția lui
este ”…de a permite sau chiar de a promova unilingvismul a două sau mai multe etnii cu scopul de a
asigura supraviețiurea lingvistică a fiecăreia dintre ele” (Mackey 1983a, p. 16). (Traducerea ne
aparține – G. M.). În condițiile în care există dorința de a voala problemele și tensiunile provocate
de utilizarea a două sau a mai multor limbi în cadrul unei societăți, se recurge la termenul
bilingvism colectiv (a se vedea și Martinet 1982, p. 11). În cazul bilingvismului colectiv
funcționarea limbilor în contact este determinată de anumite categorii socioculturale, dar mai ales
politice.
Analiza sociologică a funcționării idiomurilor în situațiile calificate în aparență drept situații
de bilingvism a permis cercetătorilor să precizeze că rareori limbile în contact beneficiază, în
comunitatea lingvistică dată, de un statut identic (Kloss 1966; Tabouret-Keller 2003).
Astfel, H. Kloss (Kloss 1966, p. 14) propune următoarea ierarhizare a idiomurilor în contact, luând
drept criteriu de analiză statutul legal al acestora: idiomuri oficiale, acceptate neoficial și neoficial
proscrise. Corelând apoi prestigiul sistemelor sociocomunicative cu aspirațiile bilingvilor, autorul
relevă existența unui bilingvism de promovare și a unuia de concesie (Ibidem). Ultimul apare în
situația în care vorbitorii unei limbi de largă circulație sunt obligați să învețe o limbă de prestigiu
inferior a concetățenilor lor, aceștia din urmă fiind nevoiți să învețe limba de prestigiu superior
pentru a-și asigura bunăstarea personală.
Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau curent (oficializat) în
cadrul unei comunități lingvistice sau al grupului considerat. Deși bilingvismul oficializat implică
bilingvismul în masă (Marcellesi 1981, p. 5), aceasta nu înseamnă că toți vorbitorii aparținând
comunității respective sunt neapărat bilingvi. Drept dovadă poate servi chiar raison d’être a
bilingvismului, ca și comportament lingvistic al unor persoane: este absolut evident că existența
persoanelor bilingve într-o anumită comunitate presupune existența a două grupuri lingvistice
distincte în sânul comunității respective și nicidecum a unei singure comunități bilingve.
Fiind determinat de nevoile de comunicare între membrii comunității, bilingvismul este
justificat în măsura în care, în comunitatea dată, există persoane monolingve. După cum a remarcat
W. Mackey, ”O comunitate bilingvă de sine stătătoare nu are niciun motiv să rămână bilingvă,
întrucât orice comunitate închisă, unde fiecare vorbește curent în două limbi, ar putea să se descurce
perfect de minune doar cu o singură limbă. Cu toate acestea, în măsura în care există diferite
66
comunități monolingve, există posibilitatea interacțiunii dintre ele; acest contact are drept
consecință bilingvismul” (Mackey 1968, p. 554-555)41.
Prin urmare, contrar unor opinii destul de răspândite despre bilingvismul armonios din fosta
URSS (Șveițer 1977, p. 118-119; Isaev 1982, p. 155-160; Guboglo 1979), putem afirma că
bilingvismul social are întotdeauna un caracter parțial și asimetric, manifestându-se la nivelul unui
grup de vorbitori și nicidecum un caracter total, înglobând întreaga comunitate lingvistică. Aceasta,
în primul rând, pentru că statutul social și prestigiul limbilor în contact nu este niciodată identic.
Drept ilustrare poate servi chiar bilingvismul social din fosta Uniune Sovietică, unde doar vorbitorii
limbilor locale erau bilingvi. Rezultatul politicii lingvistice de promovare a bilingvismului
oficializat este faptul că doar 3% dintre ruși cunoșteau, în afară de rusă, limba altei națiuni din
URSS; în același timp, 43% dintre reprezentanții etniilor nonruse erau bilingvi, cea de-a doua limbă
vorbită de ei fiind rusa (Lapierre 1988).
După părerea noastră, noțiunea de bilingvism social trebuie examinată cu multă precauție.
Bilingvismul social, revendicat adesea de statele care doresc să-și etaleze liberalismul lingvistic sau
de grupurile lingvistice dominate care revendică dreptul lor la supraviețuire, întrunește, de fapt,
toate caracteristicile proprii unei situații de diglosie. În opinia noastră, bilingvismul social, în
genere, nu este un fenomen valabil în societatea modernă (a se vedea și Kremnitz 1980, p. 93-112).
Așadar, abordarea bilingvismului din perspectiva sociologică a adus în prim-plan ierarhizarea
funcțională a idiomurilor în contact, ierarhizare realizată pe baza diferenței de statut socio-cultural
și legal al acestora. Pentru a desemna această diferențiere funcțională din repertoriul verbal al
comunității naționale, s-a recurs la conceptul de diglosie.
2.4.2. De la bilingvism la asimilare lingvistică
După cum arată experiența internațională, deseori, motivele dispariției unei limbi nu se
explică prin faptul că persoanele care vorbeau această limbă au dispărut sau au încetat să mai
comunice între ele, dar prin faptul că ele utilizează în comunicarea cotidiană o altă limbă decât
limba maternă. Acest abandon al limbii materne este calificat drept asimilare lingvistică (Daoust &
Maurais 1987, p. 14; Fishman 2001b; Gastonguay 2002, p. 149-182; Breton 2002, p.95-118).
Asimilarea lingvistică, alias transferul lingvistic (Grin 1993, p. 375-391), este un fenomen
puțin studiat în practica lingvistică internațională, exceptând Canada42. La originea fenomenului în
41 Traducerea noastră a textului: ”A self-sufficient bilingual community has no reason to remain bilingual, since a
closed community in which everyone is fluent in two languages could get along just as well with one language. As long
as there are different monolingual communities, however, there is likelihood of contact between them; this contact
results in bilingualism” (Mackey 1968, p. 554-555).
42 În Regatul Belgiei, deseori comparat cu Canada din cauza bilingvismului său, cercetările privind asimilarea
lingvistică sunt deosebit de anevoioase, întrucât, începând cu anul 1962, recensămintele lingvistice au fost interzise pe
cale legislativă (Deprez 1987, p. 72).
67
cauză, se află schimburile comunicative întreprinse de-a lungul timpului între diferite comunități de
vorbire (Maheu 1985 p. 3-5)43, schimburi care contribuie la apariția și extinderea bilingvismului
colectiv care evoluează progresiv spre transferul lingvistic. În alți termeni, asimilarea lingvistică
presupune existența bilingvismului în calitate de verigă intermediară.
Deși unii cercetători (Fishman 1989) acceptă ideea despre caracterul stabil al bilingvismului,
în opinia noastră, aceasta se explică prin faptul că autorii în cauză nu analizează bilingvismul dintro
perspectivă de lungă durată. Pe termen lung, bilingvismul social întrunește caracteristicile unei
situații de diglosie care generează conflictul lingvistic (Moldovanu 2005a).
Majoritatea specialiștilor sunt de părere că asimilarea lingvistică este un proces cumulativ de
lungă durată condiționat de factori de natură sociopolitică, economică și culturală (Daoust &
Maurais 1987, p. 15; Fishman 2001b, p. 40). Chiar dacă evaluarea exactă a diverșilor factori care
influențează asimilarea lingvistică este dificilă (Fishman 2001b, p. 41 și urm.), un singur
lucru este cert: ei contribuie la favorizarea unei limbi în detrimentul alteia, întrucât, după cum
afirmă A. Martinet, ”la tendance à la réduction et à l’élimination finale de la situation bilingue est
un trait général et permanent” (Martinet 1982, p. 13).
Fără a subaprecia importanța factorilor sociopolitici și culturali care determină abandonul
lingvistic, vom încerca să vărsăm mai multă lumină asupra factorilor valorici care contribuie la
accelerarea, diminuarea sau stoparea acestui fenomen.
2.5. Asimilarea lingvistică prin prisma aspectului valoric al limbii
Utilizarea conceptelor economice în studierea chestiunilor lingvistice este un fenomen relativ
recent. Primele lucrări în domeniul economiei limbii au apărut la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut.
Întrucât autorii acestor publicații sunt, până în prezent, în marea lor majoritate, economiști, limba este
considerată drept o cauză sau o consecință a proceselor economice (a se vedea și Grin 2002, p. 38).
Astfel, uneori, economiștii examinează incidența variabilelor lingvistice asupra variabilelor
economice (de exemplu, situația în care cunoașterea unei limbi secunde (L2) are drept rezultat o
mai mare remunerare a muncii, aspect care preocupă, în special, majoritatea cercetătorilor canadieni
și americani), alteori, ei analizează efectul variabilelor economice asupra variabilelor
lingvistice (de exemplu, cazurile în care comerțul internațional antrenează extinderea sau
declinul anumitor limbi, fenomen studiat, mai ales de cercetătorii europeni).
În scopul de a dezvolta conceptul de economie a limbii, F. Grin a propus următoarea definiție
a acestei noțiuni: ”…the economics of language refers to the paradigm of theoretical economics and
43 În literatura canadiană referitoare la situația demolingvistică și în unele documente oficiale din Canada, se folosește
termenul mobilité linguistique (mobilitate lingvistică) (a se vedea Maheu 1985); în sociolingvistica anglofonă,
echivalentul acestui concept este language shift (a se vedea Fishman 2001b).
68
uses the concepts and tools of economics in the study of relationships featuring linguistic variables;
it focuses principally, but not exclusively, on those relationships in which economic variables also
play a part” (Grin 1996b, p. 18).
În calitate de variabile lingvistice ale acestui concept putem enumera, de exemplu, ponderea
populației care vorbește o anumită limbă, domeniile și situațiile de funcționare ale unei limbi,
atitudinile populației vizavi de utilizarea unei limbi (statutul social al limbii), aria de difuzare a unei
limbi, stilurile unei limbi etc. Variabilele economice ale noțiunii în cauză pot fi, de exemplu,
costurile legate de studierea unei limbi, creșterea nivelului de venituri în funcție de cunoașterea unei
anumite limbi, șomajul pe motiv de incompetență lingvistică etc.
Deși numărul lingviștilor care recunosc interconexiunea dintre limbă și economie a crescut
simțitor în ultimele decenii, relația în cauză nu a fost studiată nici pe departe în profunzime. Acest
lucru se explică prin faptul că aplicarea conceptelor și instrumentelor economice de analiză la
domeniul lingvistic constituie o sarcină delicată și că economia limbii și a politicii lingvistice este
un domeniu de specializare relativ nou (Grin 1996a). În plus, deseori, unele fenomene lingvistice
prezintă importante aspecte calitative care nu se pretează la o interpretare cantitativă.
În consecință, pentru a evita o abordare reducționistă, lipsită de sens, și un paralelism
înșelător, utilizarea terminologiei economice și aplicarea categoriilor economice în examinarea
problemelor lingvistice presupune un anumit grad de prudență.
În lucrarea de față, vom aplica noțiunile de valoare și capital în contextul asimilării
lingvistice – și mai larg – al politicii și planificării lingvistice. Astfel, din analogia dintre limbă și
monedă se poate vedea că limba, facilitând procesul de comunicare a informației, în contextul unei
culturi, creează, la fel ca și moneda, o anumită valoare. Întrucât limba reprezintă instrumentul
esențial de achiziție și transmitere a cunoștințelor, ea poate fi considerată drept un ”capital
lingvistic” (Bourdieu & Boltanski 1975, p. 12) si/sau un ”depozit de cunoștințe” (Dhir & Savage
2002, p. 2). Prin urmare, precum moneda, limba constituie un activ care se transformă, în procesul
de utilizare, în capital uman ”qui procure des profits matériels et symboliques” (Bourdieu &
Boltanski 1975, p. 16). Cu alte cuvinte, limba are o valoare economică.
Aprecierea valorii economice a unei limbi este, în același timp, dificilă și subiectivă, deoarece
implică procesul de judecată umană. Din literatura de specialitate cu privire la problema care ne
preocupă, putem desprinde două abordări empirice de măsurare a valorii unei limbi.
În conformitate cu prima abordare, limba este considerată ca un instrument de schimb și de
rezervă a valorii (Vaillancourt 1991, p. 30). Spre exemplu, A. Breton și P. Mieszkowski consideră
că emergența unei limbi dominante, într-un anumit spațiu lingvistic, are loc precum apare o valută
dominantă pe piața comerțului internațional (Breton & Mieszkowski 1977).
69
Este evident că vorbitorii nativi ai limbii dominante beneficiază de un statut superior și de
diverse privilegii. În măsura în care numărul vorbitorilor limbii în cauză crește, posibilitatea
utilizării acesteia într-un context dat, de asemenea, crește. Statutul superior și aria vastă de utilizare
a limbii în cauză vor contribui la creșterea valorii acestei limbi într-atât, încât locutorii altor
comunități lingvistice vor fi interesați în studierea ei.
Conform celei de-a doua abordări, limba constituie o competență a individului care este luată
în calcul la justificarea remunerării acestuia (Vaillancourt 1980; Vaillancourt 1985, p. 13) Deși
acest lucru este considerat de unii cercetători (Raynauld & Marion 1972) drept o formă de
discriminare, fenomenul dat este destul de răspândit.
După cum se vede, specialiștii în economie tind spre aprecierea valorii unei limbi, în primul
rând, pe piața muncii (subl. n. – G. M.). Din această perspectivă, F. Vaillancourt, spre exemplu,
tratează limba maternă ca un element al capitalului uman și un atribut etnic (Vaillancourt 1980).
Deși această interpretare derivă din concepția destul de răspândită în sociolingvistică cu
privire la dubla funcție a limbii (de comunicare și de exprimare a identității), ea include în sine o
nouă valoare adăugată în măsura în care stabilește o relație de dependență între nivelul de
cunoaștere a limbii de instruire și gradul de însușire a cunoștințelor. În alți termeni, din această
interpretare, se desprinde ideea despre importanța limbii materne în procesul de achiziție a
cunoștințelor și existența unor eventuale constrângeri de ordin lingvistic în cazul în care instruirea
are loc în altă limbă.
La rândul lor, lingviștii și politicienii menționează adesea că multilingvismul și avuția sunt
invers proporționale în Europa (Coulmas 1991, p. 5). Astfel, printre numeroasele variabile care
determină nivelul de dezvoltare a unui stat (educația, religia, factorii de ordin istoric și politic,
resursele naturale etc.), se numără și limba ca factor important al creșterii economice (Coulmas
1991, p. 8). Unii specialiști afirmă că promovarea și difuzarea de către guvernele unor state a unei
singure limbi (varietăți) în detrimentul altor limbi (varietăți) vorbite de cetățenii acestor țări are
drept obiectiv major dezvoltarea economică (Cooper 1989, p. 35).
Așadar, întrucât limbile reprezintă o formă a capitalului uman, randamentul net al
limbilor influențează asupra deciziilor persoanelor de a investi sau de a nu investi în studierea
acestora. Într-adevăr, dacă randamentul net al unei limbi este pozitiv, oamenii își vor asuma atât
plata costurilor monetare, cât și a celor nemonetare legate de studierea și perfecționarea limbii în
cauză. Cu alte cuvinte, deciziile membrilor unei comunități lingvistice de a rămâne monolingvi sau
70
de a deveni bilingvi depinde, în general,44 de randamentul net al limbilor în contact. În cazul în care
randamentul net al unei limbi este perceput de vorbitorii săi ca fiind negativ, există riscul ca limba
dată să fie asimilată de o altă limbă. Investigațiile recente efectuate în acest sens (Grin 1990; Grin
1993; Breton 2002) elucidează cauzele extinderii unor limbi și a dispariției altor limbi grație
fenomenului asimilării.
2.5.1. Etapele și tipurile de asimilare lingvistică
Asimilarea lingvistică este un proces care se derulează, în general, în două etape. Prima etapă
constă în studierea limbii secunde (L2), pe când etapa a doua conduce la abandonul limbii de
origine45. În situația în care o limbă este abandonată, ea nu mai este utilizată în procesul de
comunicare, nu este învățată, iar pe termen lung, este dată uitării. Evident, acest fenomen nu se
produce în decursul vieții unui individ, întrucât doar o minoritate neînsemnată de persoane își uită
limba pe care au vorbit-o cândva. Prin urmare, asimilarea lingvistică trebuie percepută ca un proces
care se derulează pe o durată de cel puțin două generații.
Calea spre asimilarea lingvistică poate fi ilustrată în felul următor: admitem că, inițial, o
persoană este unilingvă, limba ei de origine fiind limba A. Dacă persoana în cauză este antrenată în
prima etapă de asimilare, ea învață o a doua limbă, limba B, devenind astfel bilingvă. Dacă, însă,
această persoană parcurge și etapa a doua, ea redevine unilingvă, vorbind doar limba B46. Cu alte
cuvinte, la finele celei de-a doua etape se produce asimilarea lingvistică. Devine clar că antrenarea
unui număr important de membri ai comunității în cea de-a doua etapă conferă acestui fenomen o
dimensiune socială.
Pentru o mai bună înțelegere a factorilor valorici, care incită vorbitorii unei limbi să se
angajeze în procesul de asimilare, este important să facem o distincție între asimilarea voluntară și
asimilarea involuntară.
Asimilarea voluntară poate să intervină ca urmare a deciziei unei persoane de a investi în
învățarea limbii secunde cu scopul de a obține, pe termen lung, avantaje economice importante din
această investiție (posturi de conducere, venituri mai mari etc.). Dacă, în urma unei atare decizii,
transferul lingvistic se realizează în practică, asimilarea în cauză este considerată drept asimilare
voluntară. Aceasta, nu pentru faptul că persoana în cauză ar fi dorit să fie asimilată în cunoștință de
cauză, dar, mai degrabă, pentru faptul că individul dat, ținând cont de rata randamentului brut,
44 Uneori, copiii învață o a doua limbă în stradă, jucându-se cu alți copii care vorbesc limba dată. În asemenea circumstanțe,
costul însușirii limbii secunde (L2) este minimal. Întrucât aceste cazuri nu sunt relevante pentru studiul de față, ne-am permis
să facem abstracție de ele.
45 De regulă, limba de origine este limba maternă.
46 De fapt, după cum am menționat mai sus, etapa a doua este destul de rar parcursă pe durata unei generații. Cu toate
acestea, deseori, persoanele bilingve din prima generație joacă un rol esențial în procesul de asimilare lingvistică,
netransmițând, pur și simplu, limba A membrilor generației următoare.
71
determinată de factori exogeni de ordin economic și social, se pomenește pe o panta glisantă, care
poate să-l ducă (sau nu neapărat) spre asimilarea lingvistică.
Cât privește asimilarea involuntară, ea este provocată de acțiunea factorilor care contribuie la
majorarea costurilor legate de utilizarea limbii materne și care diminuează, în consecință, motivația de
a comunica în această limbă. Printre factorii de bază care contribuie la asimilarea lingvistică
involuntară se numără politica și planificarea lingvistică, intoleranța lingvistică, discriminarea
lingvistică, migrațiunea, căsătoriile mixte etc.
2.5.1.1. Asimilarea lingvistică voluntară
Să ne imaginăm un spațiu lingvistic, în care un număr considerabil de persoane, vorbind la
origine în limbi diferite, au decis să profite de faptul de a munci împreună, de a investi în activități
economice comune, de a purcede la schimburi de bunuri și servicii (tranzacții de vânzare-cumpărare),
cu alte cuvinte, au hotărât să se înțeleagă în privința atingerii unor obiective comune.
Pentru exercitarea acestor activități, persoanele în cauză vor avea nevoie să comunice între
ele. După cum au menționat numeroși cercetători (Breton 1998, Dalmazzone 2002), în atare situații,
ne putem aștepta la emergența unui mijloc de comunicare comun, a unei lingua franca.
De altfel, este imposibil a determina, dintr-un ansamblu de limbi, limba care dintre ele va
accede la statutul de lingua franca. Cercetările în domeniu arată că motivul selectării unei limbi
printre altele nu este de natură comercială. Conform observațiilor lui A. Breton, ”Ce sont de petits
événements historiques – en général, de nature non commerciale – qui font qu’une langue est
sélectionnée dans l’ensemble et que cette langue devient en quelque sorte « scellée »” (Breton 2002,
p. 100). Cu toate acestea, avantajele, care decurg din caracterul de bun public al limbii comune
alese în mod aleatoriu, vor incita persoanele care activează în spațiul dat să investească în studierea
și difuzarea acestei limbi47.
2.5.1.2. Asimilarea lingvistică involuntară
Asimilarea involuntară este cauzată, de regulă, de politicile lingvistice ale guvernelor. În multe
state, cum ar fi, spre exemplu, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franța, Spania și altele,
guvernele au elaborat și au pus în aplicare politici lingvistice orientate spre asimilarea lingvistică a
limbilor minoritare, politici care, de altfel, sunt în vigoare până în prezent. O politică deghizată de
asimilare lingvistică a fost promovată și de fosta Uniune Sovietică în republicile naționale.
47 Pentru a înțelege mai bine motivele pentru care o limbă comună posedă principalele caracteristici ale unui bun public
a se vedea (Dalmazzone 2002, p. 77-79). Argumentul de bază în favoarea acestei afirmații poate fi rezumat în felul
următor: un bun public este un bun accesibil tuturor în egală măsură (Samuelson 1954, p. 387-389). După părerea
S. Dalmazzone, lingua franca reprezintă un bun public de care poate profita oricine, chiar și acei care nu cunosc această
limbă, întrucât ea permite o dezvoltare rapidă a științei, comerțului, noilor tehnologii etc., având drept consecință
creșterea bogăției pe scară mondială (Dalmazzone 2002, p. 79-81).
72
Deși politicile de asimilare pot îmbrăca diferite forme, ele au drept rezultat, în orice situație,
incitarea vorbitorilor limbilor minoritare de a trece de la prima la cea de-a doua etapă a asimilării
lingvistice48. Unele guverne dau dovadă de o intoleranță extremă față de limbile minoritare. În acest
caz, persoanele care utilizează limbile minoritare, fiind considerate drept persoane de mâna a doua,
sunt adesea victimele umilinței și insultelor. Astfel, moldovenii erau tratați cu dispreț de frații mai
mari drept ”cecleji”49, un amestec de intoleranță lingvistică și de discriminare.
Intoleranța, găsindu-și manifestare în atitudini, comportamente și acțiuni concrete, are drept
consecință majorarea costurilor de utilizare a limbii vorbite de locutorii care sunt ținta unei atare
maltratări (limba A). Drept urmare, intoleranța incită victimele în cauză să studieze limba celor care
creează discriminarea (limba B). În alți termeni, intoleranța exercită o presiune morală, economică,
politică și socială asupra victimelor cu scopul ca acestea să se conformeze cerințelor impuse de
către persoanele intolerante. Pe scurt, intoleranța împinge victimele spre prima etapă a asimilării
lingvistice.
Cercetarea asimilării lingvistice presupune nu numai analiza factorilor explicativi de ordin
individual care contribuie la apariția și extinderea fenomenului în cauză, dar și a factorilor care se
opun acestuia. Printre ei se numără și randamentul cultural comun al creativității literare50 a
unei națiuni (Breton 2002, p. 110). Din această perspectivă, transferul lingvistic nu este doar o
simplă consecință a deciziilor individuale ale vorbitorilor limbii A de a investi în studierea limbii B
și de a adopta această limbă ca instrument de comunicare, dar, mai degrabă, rezultatul interacțiunii
factorilor de natură valorică și culturală.
Conform opiniei lui A. Breton, dacă randamentul cultural comun al creativității literare este
destul de mare, asimilarea lingvistică nu se va produce. Din contra, dacă acest randament este
nesemnificativ, asimilarea este inevitabilă. Cu alte cuvinte, chiar dacă anumite persoane au fost
antrenate în prima etapă a asimilării lingvistice, – etapa de trecere de la unilingvism la bilingvism, –
ele (sau membrii generației următoare) nu vor fi antrenate în cea de-a doua etapă, dacă randamentul
cultural comun al creativității literare este destul de înalt. Invers, dacă randamentul în cauză este
mic, aceste persoane vor trece în etapa finală a asimilării lingvistice (Breton 2002, p. 111).
În această ordine de idei, revenirea limbii române din Republica Moldova la grafia ei firească,
prin Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină din 31 august 1989,
48 Printre ansamblul de măsuri menite să accelereze asimilarea lingvistică, politica educațională ocupă un loc de frunte.
49 Schimonosire a cuvântului “ciocleji”.
50 Randamentul cultural comun al creativității literare comportă, în opinia lui A. Breton, două elemente esențiale, în
același timp, distincte și interdependente. Primul include mai multe componente, printre care “…une plus grande
capacité à se comprendre soi – même, à comprendre sa société, son histoire, ses points forts, ses points faibles et ses
tentations…” (Breton 2002, p. 110). Cel de- al doilea element”… reflète le rôle que la langue peut venir à jouer: celui
d’influer sur l’évolution du système social, en devenant […] un instrument de contrôle social” (Ibidem).
73
constituie un eveniment de importanță capitală pentru evoluția naturală a limbii noastre ca simbol al
identității și culturii române, pentru impulsionarea creativității literare și, drept urmare, pentru
creșterea randamentului cultural comun ca factor al vitalității limbii române din acest spațiu
est-romanic.
2.6. Utopia națiunii bilingve: de la națiunea bilingvă la plurilingvismul
popoarelor
Ideea construirii unei națiuni bilingve este relativ recentă. În anii 60 ai secolului trecut,
concepția națiunii bilingve a început a fi promovată cu mult zel de guvernul federal al Canadei.
Strategia dată era determinată atât de factori interni, cât și externi. Printre factorii interni se
numărau, în primul rând, necesitatea corectării unor nedreptăți sociale comise anterior față de
minoritatea francofonă și pericolul iminent de secesiune a acesteia alimentat, mai ales, de
dezvoltarea naționalismului în provincia Québec. În al doilea rând, ținând cont de îngrijorarea
crescândă a canadienilor anglofoni condiționată de influența economică și culturală a Statelor Unite
ale Americii (McRoberts 2002, p.165-166), guvernul federal al Canadei urmărea scopul de a crea o
identitate canadiană distinctă de cea americană.
Evoluția ulterioară a evenimentelor a demonstrat inconsistența concepției federale cu privire la
edificarea unei națiuni bilingve. Eșecul teoriei în cauză se explică printr-o serie de factori de natură
sociolingvistică, printre care imposibilitatea utilizării egalitare, în același spațiu sociopolitic, a două
limbi diferite, singura soluție de supraviețuire pentru o limbă minoritară în condițiile concurenței
lingvistice pe plan național fiind concentrarea ei într-o zonă teritorială restrânsă.
Din această perspectivă, după cum arată experiența lingvistică internațională, bilingvismul
durabil poate fi instaurat doar ca rezultat al separării teritoriilor lingvistice. De aceea, politica
lingvistică a guvernului federal bazată pe principiul personalității a fost respinsă de populația din
Québec, unde drept principiu călăuzitor pentru politica și planificarea lingvistică a servit principiul
teritorialității (MacMillan 1999, p. 83).
Întrucât obiectivul major al guvernului din Québec era instaurarea supremației limbii franceze în
această provincie (Corbeil et al. 2000, p. 121)51, în perioada 1969- fost elaborată și
implementată, după cum am menționat supra, o politică consecventă de amenajare lingvistică,
condiționată de următorii factori: (1) declinul sporului natural al populației în provincia francofonă,
(2) asimilarea lingvistică a minorităților francofone din afara Québecului, (3) tendința progresivă a
imigranților de a se asimila minorității anglofone din provincie și (4) controlul economiei și al
industriei din Québec de către minoritatea anglofonă (Dansereau 1999, p. 74).
51 Francofonii din Québec alcătuiesc 83% din populația francofonă a Canadei.
74
Politica lingvistică a Québecului se baza, în exclusivitate, pe supremația limbii: impunând,
pentru noii imigranți, fă__________ră excepție, franceza drept singura limbă de instruire în sistemul de educație
publică, guvernul provinciei a reușit să teritorializeze disputa lingvistică, asigurând, astfel, viitorul
limbii franceze într-o provincie marcată de un puternic declin demografic. Separarea teritoriilor
lingvistice a avut drept consecință diminuarea sentimentului de apartenență la națiunea federală și
cultivarea sentimentului de apartenență la o micronațiune în sânul națiunii federale.
Astfel, în timp ce anglofonii se autoidentitfică ca fiind canadieni, numeroși francofoni se
consideră, mai întâi și-ntâi, cetățeni ai Québecului, iar apoi ai Canadei52. De altfel, idealul națiunii
canadiene bilingve a fost infirmat și de modificările constituționale, prin introducerea sintagmelor
”canadieni anglofoni” și ”canadieni francofoni”.
Ideea coexistenței, în interiorul unui stat, a două națiuni constitutive mai degrabă decât a unei
singure națiuni bilingve a persistat, de asemenea, în Belgia chiar în perioada când aceasta era un stat
unitar. Este revelatoare în acest sens opinia socialistului Jules Destrée, expusă în celebra sa
scrisoare deschisă, adresată regelui Albert I, în 1912. În această adresare, autorul scria: ”Sire, […]
Dumneavoastră domniți asupra a două popoare. În Belgia, nu există belgieni; în Belgia sunt valoni
și flamanzi.”53
Deși Articolul 23 al Constituției noului stat belgian, fondat la 4 octombrie 1830, prevedea
libera alegere a cetățenilor în utilizarea limbilor (Deprez 1987, p. 50), superioritatea economică a
Waloniei în raport cu Flandra, precum și prestigiul limbii franceze la scara internațională au
contribuit la instaurarea supremației acesteia, obligând elitele politice, economice și culturale
flamande să adopte bilingvismul franco-flamand, deși populația flamandă din Belgia a fost
întotdeauna majoritară față de populația francofonă (Domenichelli 1999, p. 130).
O răsturnare a situației s-a produs odată cu inversarea asimetriei dezvoltării economice în
favoarea Flandrei, eveniment care a marcat nașterea și avântul mișcării naționale flamande, una din
componentele esențiale ale naționalismului flamand fiind tendința de instituționalizare a
separatismul lingvistic pe bază teritorială (Von Busekist 2002, p. 191-225).
52 Conform unui sondaj efectuat între 2 și 6 noiembrie 2006 în Canada, la nivel federal, 93% din populație consideră că
cetățenii Canadei formează națiunea canadiană. În același timp, 78% din locuitorii Québec-ului sunt de părere că ei
constituie o națiune aparte în cadrul națiunii canadiene. Mai mult decât atât, 51% din populația Québec-ului consideră
că Legea Fundamentală a statului federal ar trebui să recunoască oficial acest lucru. Pentru mai multe detalii a se vedea:
Jedwab, J., Le Canada: La nation des nations ? – In:
http://www.acs-aec.ca/CurrentEvent/Face%20the%20Nations_FR.pdf
53 Din această faimoasă scrisoare intitulată ”Lettre au Roi sur la séparation de et de ” am reținut
doar câteva fraze: « Et maintenant que me voilà introduit auprès de Vous, grâce à cette sorte de confession, laissez-moi
Vous dire la vérité, la grande et horrifiante vérité : Il n'y a pas de Belges, mais des Wallons et des Flamands. […] Sire,
[…] Vous régnez sur deux peuples. Il y a en Belgique, des Wallons et des Flamands ; il n'y a pas de Belges. » (Revue de
Belgique, le 15 août 1912).
75
Primele revendicări majore cu privire la reforma lingvistică au intervenit în perioada anilor
20-30 ai secolului trecut. Legislația lingvistică adoptată în această perioadă prevedea instaurarea
unui regim de unilingvism teritorial, în virtutea căruia franceza urma să fie utilizată în Walonia, iar
neerlandeza în Flandra. Conform acestor legi, doar cele 19 comune din împrejurimile capitalei
rămâneau bilingve, urmând să fie adoptate dispoziții speciale pentru a reglementa utilizarea ambelor
limbi de către administrația publică centrală. Acesta a fost primul pas spre substituirea
bilingvismului iluzoriu prin unilingvismul teritorial.
În anii 60 ai secolului trecut, pentru a răspunde noilor imperative ale timpului, o nouă
legislație lingvistică, având menirea să stabilească o frontieră lingvistică între teritoriile unilingve, a
fost adoptată. Legislația dată a eliminat definitiv elementele de bilingvism din legislația precedentă,
deschizând calea noilor reforme instituționale care, începând cu anii 70, au transformat Belgia într-un
stat federal. Federalizarea progresivă, efectuată în perioada 1970- permis instituționalizarea
naționalismelor și contrabalansarea tendințelor secesioniste pe baza principiului parității instanțelor
reprezentative54.
Cu toate că este recunoscută fragilitatea sistemului federal belgian și riscul scindării Belgiei în
națiuni rivale, există totuși o serie de motive care justifică menținerea statului în cauză. Clivajul
lingvistic care a determinat construcția statului federal belgian55 este depășit de asigurarea
omogenității lingvistice a regiunilor și de existența unui sistem de partide care nu sînt divizate
teritorial și lingvistic (Domenichelli 1999, p. 134-135).
Deși, din punct de vedere lingvistic, Belgia este divizată în virtutea principiului teritorialității în
trei comunități monolingve (comunitatea flamandă, comunitatea franceză și comunitatea germană), care
formează trei regiuni lingvistice corespunzătoare (regiunea lingvistică neerlandofonă, francofonă și
germanofonă), aplicarea principiului teritorialității a fost cu neputință în capitala Bruxelles și
împrejurimile ei: aplicând, de data aceasta, principiul personalității, a fost instituită o a patra regiune
lingvistică bilingvă (franco-neerlandofonă). Prin urmare, fiind o țară bilingvă la nivelul autorităților
centrale, Belgia este, în cea mai mare parte, un stat monolingv la nivel local.
Prezența unei importante enclave francofone pe teritoriul Flandrei, rolul unificator al
monarhiei belgiene și tradiția istorică contrară politicilor autoritare de francizare și/sau de
neerlandizare sunt factorii principali care asigură longevitatea statului belgian (Von Busekist 2002).
54 Pentru mai multe detalii privind evoluția istorică a chestiunii comunitare și legislației lingvistice belgiene a se vedea:
Leroy, M., De unitaire à l’Etat fédéral, Bruxelles: Bruylant, 1996; Von Busekist, A., : Politique
des langues et construction de l’Etat de 1780 à nos jours, Paris: Duculot, 1997.
55 Articolul 4 al Constituției federale a Belgiei (1970) stipulează următoarele: ”Belgia include patru comunități
lingvistice: comunitatea francofonă, comunitatea neerlandofonă, comunitatea bilingvă din împrejurimile capitalei
Bruxelles și comunitatea germanofonă.” De remarcat că aceste denumiri se bazează pe criterii exclusiv lingvistice,
întrucât nu este vorba de comunitățile walonă, flamandă si germană, fapt care denotă că limba primează în stabilirea
entităților federale ale Belgiei.
76
Așadar, supraestimarea factorilor legați de limbă și cultură în abordarea problemelor
interculturale, precum o fac adepții diferitor curente care promovează multiculturalismul (a se vedea, de
exemplu, Kymlicka 1995; Taguieff 2005), este păguboasă, întrucât conviețuirea diverselor comunități
culturale și lingvistice în interiorul aceleiași formațiuni statale implică prezența indispensabilă a (1)
identității culturale, (2) comunicării interculturale și (3) a unei culturi politice comune56 (Windish 2002,
p. 229; Cărăuș 2002) pentru toate aceste comunități lingvistice și culturale.
Experiența Elveției unde există patru limbi naționale, respectiv, patru comunități lingvistice și
culturale diferite, constituie o dovadă probantă în acest sens. Astfel, factorii unificatori ai acestei
țări sunt structura federală a statului, autonomia largă a cantoanelor și comunelor, experiența unică a
democrației directe și o veritabilă cultură politică comună, care stă la baza identității naționale a
elvețienilor (Windish 2002), majoritatea cărora sunt plurilingvi.
2.7. Diglosia: o situație socială
Conceptul de diglosie57 a intrat în vocabularul lingviștilor, iar, mai apoi, în cel al
sociolingviștilor, după ce Ch. Ferguson a caracterizat și a definit acest fenomen ca o situație
lingvistică relativ stabilă, ”… in which, in addition to the primary dialects of the language [(…)],
there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety,
the vehicle of a large and respected body of written literature, […], which is learned largely by
formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any
sector of the community for ordinary conversation” (Ferguson 1959, p. 336).
După cum se vede din definiția de mai sus, Ch. Ferguson a utilizat termenul diglosie pentru a
descrie situația lingvistică în care două varietăți ale uneia și aceleiași limbi se folosesc pentru
comunicarea în interiorul unei comunități naționale, fiecare dintre ele având funcții specifice și
statute sociale diferite. Una din varietăți (varietatea înaltă, H[igh]) are un statut social superior, în
56 Cultura politică comună este parte componentă a identității naționale și presupune drepturi egale pentru toți membrii
societății, indiferent de originea etnică. Expresia finală a acestei comunități constituie un set de valori și tradiții culturale
comune, un set de aspirații, sentimente și idei care îi leagă pe oameni într-un teritoriu istoric. Exemplul cel mai des
invocat este cel al Statelor Unite ale Americii, unde identitatea națională s-a construit pe niște principii constituționale,
indiferent de identitățile etnice. În teoriile despre națiuni și naționalism, acest sentiment bazat pe participarea politică
comună e numit patriotism, patria însemnând o comunitate de legi și instituții și o singură voință politică. În Republica
Moldova, există cadrul politic al construirii unei asemenea identități. Legea Cetățeniei este una din cele mai generoase
din Estul Europei: toți cetățenii care locuiau în Moldova la data declarării suveranității căpătau automat dreptul la
cetățenie, indiferent de cultură, etnicitate sau abilități lingvistice. De asemenea, Constituția din 1994 nu conține nicio
mențiune la identitatea etno-națională, ca și caracteristică definitorie a statului, folosindu-se în repetate rânduri expresia
”poporul Republicii Moldova”, pentru a evita orice aluzie la vreo legătură între stat și etnie. În majoritatea discuțiilor
teoretice și normative despre cetățenie, acest tip de cetățenie și acest tip de cadru politic sunt considerate democratice și
corecte, deoarece participarea civică și politică e bazată doar pe raționalitatea legii și pe drepturile omului.
57 Termenul diglosie a fost utilizat pentru prima dată de elenistul francez J. Psichari pentru a caracteriza situația
sociolingvistică din Grecia, unde se făcea o diferențiere clară între greaca scrisă și greaca vorbită, aceasta din urmă fiind
considerată de puriști drept o limbă vulgară. Din aceeași perspectivă, J. Psichari a descris situația de diglosie dintre
franceza normativă și franceza populară (Psichari 1928).
77
virtutea cărui fapt ea este utilizată în comunicarea oficială, iar cealaltă – un statut social inferior
(varietatea joasă, L[ow]) fiind utilizată în comunicarea informală (Ferguson 1959, p. 336 și urm.).
Definiția diglosiei dată de Ch. Ferguson pune accentul, mai ales, pe inegalitatea idiomurilor
în contact (subl. n. – G. M.), deși trăsăturile specifice preconizate pentru diagnosticarea unei situații
de diglosie se împart în două categorii:
• trăsături lingvistice care fac trimitere la noțiunea de înrudire genetică a limbilor sau la
noțiunea de varietăți ale uneia și aceleiași limbi. Natura divergențelor între cele două
idiomuri justifică distincția între varietatea înaltă și varietatea joasă, varietatea înaltă
având o structură sintactică și morfologică mai complexă, un lexic mai bogat, în
special, în domeniul tehnico-științific etc.;
• trăsături sociolingvistice care țin de inegalitatea socio-culturală susceptibilă să se
manifeste sub diverse forme și care justifică, o dată în plus, opoziția între varietatea
înaltă și varietatea joasă: inegalitatea frecvenței de utilizare, inegalitatea statutului
social, inegalitatea modului de însușire etc.
Trăsăturile definitorii propuse de Ch. Ferguson, precum (1) complementaritatea funcțională,
(2) standardizarea, (3) prestigiul, (4) stabilitatea, (5) modul de însușire, (6) patrimoniul literar și (7)
distanța lingvistică (Ibidem), au avantajul de a prezenta o viziune simplă și, prin urmare, atrăgătoare
asupra diglosiei: o situație sociolingvistică clară, stabilă și armonioasă. Realitatea lingvistică însă,
de cele mai multe ori, este diferită: situații lingvistice asemănătoare celor descrise de Ch. Ferguson
se întâlnesc extrem de rar.
Cu alte cuvinte, deși definiția diglosiei propusă de cercetătorul american este de o utilitate evidentă
pentru politica și planificarea lingvistică, ea are un caracter restrictiv și nu acoperă întreaga complexitate
a cazurilor de diglosie. Pornind de la elementele esențiale din definiția dată de lingvistul american, mulți
sociolingviști (Gumperz 1964, p. 37-53; Fishman 1967, p. 29-38; Fishman 1970; Rindler Schjerve &
Vetter 2003, p. 35-62) au extins domeniul de cuprindere al acestui concept inclusiv asupra situațiilor în
care limbile în contact sunt idiomuri înrudite sau chiar complet diferite.
Astfel, ca rezultat al modificărilor efectuate de J. Fishmam (Ibidem), aria de utilizare a noțiunii
de diglosie s-a lărgit în mod considerabil. Din acest moment, termenul bilingvism a început să fie
folosit în tandem cu termenul diglosie. Sinonimia etimologică a celor doi termeni și incapacitatea
celui de-al doilea de a indica prin forma sa internă și structura sa morfologică (a se cf.: di-glossia),
inegalitatea de statut social a idiomurilor utilizate de o manieră alternativ-complementară au generat
numeroase confuzii și ambiguități printre specialiști.
După numeroase studii consacrate diverselor forme de manifestare a bilingvismului și
diglosiei, J. Fishman a reușit să surprindă esența distincției între aceste două concepte, afirmând că
78
bilingvismul este un fenomen legat de adaptabilitatea lingvistică, pe când diglosia este în directă
relație cu distribuția socială a funcțiilor limbilor în contact (Fishman 1971a, p. 295).
Autorul a propus o diferențiere strictă între cele două fenomene, menționând că bilingvismul este
un fapt individual, care ține de domeniul psihologiei și psiholingvisticii, în timp ce diglosia este un
fenomen social care intră sub incidența sociolingvisticii (Fishman 1970; Fishman 1971a). Recurgând la
toate combinațiile posibile între diglosie și bilingvism, J. Fishman obține patru tipuri de situații pe care
le-a inclus în faimosul său tabel: (1) diglosie și bilingvism, (2) bilingvism fără diglosie, (3) diglosie fără
bilingvism și (4) nici bilingvism, nici diglosie (Fishman 1967, p. 29 și urm.).
Este important să menționăm că, odată cu extinderea ariei de utilizare a diglosiei, cele șapte
trăsături definitorii propuse de Ch. Ferguson au pierdut o bună parte din forța lor explicativă, fapt care
a diminuat capacitatea noțiunii în cauză de a diferenția și a descrie cu claritate diverse tipuri de situații
lingvistice (a se vedea și Tollefson 1983, p. 8; Pauwels 1987, p 356; Berruto 1987, p. 57 și urm.).
În plus, tabelul propus de J. Fishman nu ține cont de situațiile conflictuale din societate, de
dinamica schimbărilor sociale, de faptul că tipul de diglosie se schimbă odată cu schimbările
intervenite în tipul de relații sociale. Insistând, mai ales, asupra diferențierii funcțiilor atribuite
idiomurilor în contact, modificările conceptului de diglosie propuse de J. Fishman trec cu vederea
faptul că aceste funcții au un prestigiu social diferit condiționat de asimetria puterii politice a
diferitor grupuri sociale. După cum afirmă P. Lindenbauer, ”Diglossia can be viewed as an
asymmetrical power relations, […] as a hegemony in the interaction between dominant and
subordonate groups” (Lindenbauer 2003, p. 233).
De aceea, nu este de mirare că noțiunea de diglosie, utilizată pe larg de sociolingviștii
americani, a suscitat o serie de controverse printre lingviștii francezi. Spre exemplu, A. Martinet
este destul de reticent față de utilizarea termenului diglosie, deoarece, în opinia lingvistului, ”Il y a
tant de possibilités diverses de symbiose entre deux idiomes, qu’on peut préférer conserver un
terme comme bilinguisme qui les couvre toutes, plutôt que de tenter une classification sur la base
d’une dichotomie simpliste” (Martinet 1970, p. 148-149).
În pofida acestei rezerve a unui lingvist cu renume, termenul diglosie s-a încetățenit puțin câte
puțin în sociolingvistica internațională, deoarece el adaugă o dimensiune sociologică (subl. n. – G. M.)
conceptului de bilingvism, asociind de o manieră strânsă limba și societatea (a se vedea și
Hornberger et al. 2006). Efectiv, diferențierea funcțiilor idiomurilor în contact determinată, la
rândul ei, de diferențierea prestigiului social al acestora, este în relație direct proporțională cu
statutul social al membrilor comunității lingvistice naționale (Rindler Schjerve 2003b, p. 1-14).
În alți termeni, însușirea și utilizarea unui anumit idiom conferă unui individ (grup) un
prestigiu superior, care, pe termen lung, exercită o influență asupra statutului social al acestuia.
79
Viceversa, grupul superior din punct de vedere social este, în același timp, superior și din punct de vedere
lingvistic. Luând în considerare această relație, una din preocupările esențiale ale sociolingviștilor devine
analiza relației limbă dominantă/limbă dominată (Couderc 1976; Lindenbauer 2003, p. 233 și urm.) și a
conflictelor pe care le poate genera această relație (Rindler Schjerve 2003b, p. 1-2).
Din această perspectivă, pentru diagnosticarea unei situații de diglosie, trăsăturile definitorii
de ordin lingvistic, cum ar fi, de exemplu, înrudirea genetică a idiomurilor în contact, gradul de
standardizare al acestora etc. (Ferguson 1959, p. 336) sunt lipsite de relevanță și capătă statut de
criteriu auxiliar. Dimpotrivă, criteriul sociologic (statutul social diferit al idiomurilor în contact) se
deplasează în prim-plan și joacă un rol determinant pentru caracteristica fenomenului în cauză.
Astfel, conform unei opinii destul de răspândite (Ninyoles 1969; Couderc 1974), pentru
identificarea și definirea unei situații de diglosie, criteriul intercomprehensiunii nu este pertinent.
Important este ca membrii comunității lingvistice naționale să atribuie, pe scara valorilor, în mod
oficial sau neoficial, un statut diferit idiomurilor în contact.
O atare abordare a diglosiei semnifică o abandonare a terminologiei pur descriptive și statice,
utilizată în sociolingvistica americană. Preocupată de dezvăluirea tensiunilor interne care se ascund
după paravanul cuvintelor, analiza sociolingvistică modernă a fenomenului respectiv capătă o
dimensiune profundă și responsabilă. Prin prisma acestei analize, problemele legate de limbă nu
sunt examinate doar din punct de vedere lingvistic. Rolul central, în această analiză, se atribuie
locutorilor limbii, luând în considerare situația sociopolitică în care limba dată este vorbită.
După cum se vede, disocierea bilingvismului și diglosiei nu este o simplă problemă de
stabilire a unei preferințe terminologice. Redefinirea conceptului de diglosie, care s-a conturat și s-a
cimentat în contextul luptei unor grupuri lingvistice pentru emanciparea socială, politică și
lingvistică, înseamnă introducerea unei dimensiuni noi, a celei de dominație a unei limbi A asupra
unei limbi B, la nivelul comunității naționale (a se vedea și Couderc 1974; Rindler Schjerve 2003).
Cu alte cuvinte, identificarea și analiza diglosiei, în această accepțiune, este legată obligatoriu de
examinarea fenomenului social de dominație/subordonare.
2.7.1. Diglosia ca sursă de conflict lingvistic
Majoritatea specialiștilor sunt de părerea că bi- și multilingvismul societal conduce, în mod
inevitabil, la conflicte între vorbitorii acestor limbi (Oksaar 1980, p. 43-52; Nelde 1997, p. 285).
Aceasta, mai ales, în situație de diglosie ”whenever it is paired with asymmetric status and social
hierarchisation of the linguistically diverse groups within a state” (Rindler Schjerve 2003b, p. 1).
Fără îndoială, în sensul în care diglosia a fost definită mai sus, ea reprezintă doar un caz
particular al multilingvismului societal care poate avea și alte dimensiuni. După cum afirmă
80
J. Fishman, ”I take diglossia to be one kind [N.B. just one kind, of many] of societal
multilingualism” (Fishman 2006, p. 69). Întrucât însă diglosia este predominantă printre alte forme
de manifestare a multilingvismului, fenomenul dat prezintă un interes sporit pentru politica și
planificarea lingvistică.
Componenta de dominație și subordonare proprie diglosiei l-a condus pe lingvistul de origine
catalană, L. Aracil (Aracil 1982 [1965]), să introducă în circuitul științific conceptul de conflict
lingvistic, reluat, ceva mai târziu de R. Ninyoles într-o lucrare devenită clasică (Ninyoles 1969).
Deși termenul conflict lingvistic fusese utilizat anterior de B. Terracini (Terracini 1957) și E.
Haugen (Haugen 1966), conceptualizarea lui s-a conturat odată cu apariția lucrărilor lui L. Aracil și
R. Ninyoles, dar mai ales în cadrul lucrărilor Congresului Culturii Catalane (1975-1977).
Astfel, în opinia sociolingviștilor catalani, conflictul lingvistic este un fenomen complex care
înglobează și diglosia. După cum s-a menționat , ”…conflictul lingvistic apare atunci când se
confruntă două limbi cu statut politic net diferențiat, una fiind dominantă (statut oficial, utilizare în viața
publică), iar cealaltă – dominată. Formele de dominație pot fi diverse: de la cele vădit represive […], la
cele tolerante pe plan politic și a căror putere represivă este, în principal, de natură ideologică […]”
(Congrés de Cultura Catalana 1978 apud Kremnitz 1981, p. 65-66). (Traducerea ne aparține – G. M.).
Definiția sus-menționată a conflictului lingvistic nu numai că scoate în evidență relația
dintre situația socială și situația lingvistică, dar atrage atenția asupra faptului că situația
lingvistică depinde, în mare măsură, de situația socială. Cu alte cuvinte, co-variațiile
observabile între situația socială și situația lingvistică sunt condiționate, în general, de
fenomene sociale (Hudson 2003, p. 366 și urm.).
În această accepțiune, noțiunea de conflict lingvistic poate fi aplicată cu referire la orice
comunități lingvistice diferite, care coabitează în cadrul unei formațiuni statale din momentul în
care una din aceste comunități are, de facto sau de jure, vreun oarecare privilegiu asupra altor
comunități. Practic, niciunul dintre statele moderne nu este în măsură să evite o atare situație, cel
puțin pe o anumită porțiune a teritoriului său, cu atât mai mult cu cât o situație stabilă din punct de
vedere juridic poate deveni instabilă din punct de vedere social din cauza unor schimbări, în
aparență, minore.
Conflictul lingvistic poate fi latent sau acut, în dependență de condițiile politice, sociale și
culturale (Ibidem). Astfel, timp de mai multe secole, datorită nivelului relativ scăzut de centralizare a
formațiunilor statale și gradului neînsemnat de participare a maselor la gestiunea statului, situațiile de
conflict lingvistic erau mascate. De exemplu, înlocuirea limbii celtice cu limba latină în provinciile din
Galia s-a operat pe parcursul mai multor secole aproape neobservat de populația autohtonă, în pofida
unei exterminări parțiale a acesteia.
81
Odată cu creșterea nivelului de centralizare a statelor moderne, dominația lingvistică devine
vădită și provoacă rezistența vorbitorilor limbii dominate. Cu atât mai mult cu cât diglosia provoacă
o dublă injustiție: supremația unei limbi asupra altei limbi și, deseori, denegarea identității naționale
a unui popor.
După cum arată experiența lingvistică internațională, situația de diglosie relativ stabilă unde
fiecare limbă are a anumită (anumite) funcție (funcții) și, în virtutea cărui fapt, o anumită poziție în
comunitatea lingvistică națională, poate să evolueze în două direcții posibile: (1) eliminarea limbii
dominate de limba dominantă (substituirea) și (2) emanciparea limbii dominate având drept rezultat
dispariția din uz a limbii dominante (normalizarea) (Aracil 1965; Ninyoles 1969; Bernardó 1976;
Vallverdú 1991). Drept exemple de normalizare pot servi succesele obținute de limbile maghiară și
cehă în statele respective în raport cu germana, pe când substituirea poate fi ilustrată pe baza
limbilor cornică și dalmată, care au fost total asimilate de engleză și sârbo-croată.
Este evident că noțiunea de conflict lingvistic implică prezența anumitor contradicții între limbile
în contact. După cum a fost menționat supra, aspectele strict lingvistice ale conflictului pot avea drept
rezultat una din cele două soluții finale: fie substituirea, fie normalizarea. La rândul său, conflictul
lingvistic nu reprezintă decât o fațetă a unui conflict social mult mai complex, limba fiind simbolul unui
comportament social. Prin urmare, chiar dacă de-a lungul timpului protagoniștii conflictului social și
lingvistic se schimbă, situația de conflict persistă și are tendința să se reproducă în noile condiții.
În această ordine de idei, apare întrebarea firească dacă orice situație de diglosie generează, în
mod obligatoriu, conflictul lingvistic. Sociolingviștii care estimează că există două tipuri de diglosie
– diglosie neutră și diglosie conflictuală – răspund negativ la această întrebare. Conform opiniei
acestora, în situația de diglosie neutră, conflictul lingvistic este neutralizat la nivel ideologic și, prin
urmare, nu este un indicator al tensiunilor sociale reale (Vallverdú 1979, p. 21).
Deși exemplul Elveției, adus de F. Vallverdú (Vallverdú 1979), pare să susțină această teză,
noi considerăm că nici diglosia neutră nu poate fi concepută în afara schemei conflictuale. Sigur, în
cazul diglosiei neutre, nu este vorba de un conflict vădit, dar mai curând de un anumit raport de
forțe care s-a instaurat (provizoriu) și care poate suferi schimbări, odată cu întețirea tensiunilor
sociale sau sub influența unor factori din exterior.
Astfel, sunt cunoscute tendințele de elvetizare a germanei din Elveția în timpul celui de-al
Doilea război mondial. Pe de altă parte, diglosia elvețiană funcționează conform unor reguli destul
de riguroase care nu pot fi încălcate. Aceasta înseamnă că utilizarea idiomurilor în contact este strict
determinată din punct de vedere social și că nerespectarea acestor norme nu este deloc inofensivă.
Din punctul nostru de vedere, această diglosie neutră este bazată pe un echilibru destul de instabil,
numit și ”echilibru parțial” (Aracil 1965, p. 5), care se poate modifica destul de repede.
82
Una din particularitățile teoriei catalane a conflictului lingvistic constă în faptul că acest concept a
fost elaborat nu numai ca instrument de analiză, dar și ca mijloc de revendicare a drepturilor comunității
lingvistice catalane. Noi nu vom critica această luare de atitudine, întrucât considerăm că știința nu poate fi
cu adevărat neutră. Am menționat acest lucru doar în măsura în care vom încerca să extrapolăm conceptul
de conflict lingvistic și asupra altor situații lingvistice. În acest scop, o formulare mai generală a acestui
concept pare să fie necesară.
Așadar, după părerea noastră, unul din avantajele conceptului de conflict lingvistic, în
comparație cu cele de bilingvism și diglosie, constă în faptul că primul nu se mărginește la simpla
constatare a diferenței funcționale a idiomurilor vorbite în cadrul unei formațiuni statale, dar ține
cont și de diferența de statut și de prestigiu al acestora.
Astfel, noțiunile de limbă dominantă și limbă dominată, care apar sporadic în unele publicații
asupra diglosiei (Couderc 1976), devin noțiuni centrale în definiția conflictului lingvistic. În același
timp, neutralitatea afișată de sociolingviștii americani nu mai este posibilă: conflictul lingvistic
tinde spre una din cele două soluții finale, toate celelalte situații bazându-se pe echilibre instabile.
Un alt avantaj al teoriei conflictului lingvistic rezidă în dinamizarea conceptelor statice,
propuse de Ch. Ferguson: diglosia este un fenomen extrem de dinamic care, de cele mai multe ori,
nu poate fi explicat decât din punct de vedere istoric, întrucât limbile implicate reprezintă fie niște
poli de atracție, fie niște poli de respingere.
Pe de altă parte, se creează impresia că noțiunea de funcție58 (care este capitală în acest
context) este, uneori, subapreciată în cadrul teoriei sociolingvistice americane. Astfel, într-o
societate monolingvă funcția limbii este clară: comunicarea globală (în orice situație posibilă). În
societățile bi- și/sau multilingve, în afara funcției de comunicare globală, putem desprinde și funcția
58 Pentru mai multă claritate, este oportun să facem o diferențiere între noțiunile de funcție și domeniu de utilizare a limbii,
noțiuni care sunt folosite, deseori, de specialiști ca sinonime. Conceptul de domeniu de utilizare a limbii (domain of use) a fost
introdus în circuitul științific de J. Fishman pentru a desemna diversele situații de utilizare a limbii, precum în familie, la serviciu,
la școală etc. (Fishman 1989). Însă cea mai controversată noțiune este cea de funcție, aceasta fiind, rareori, definită cu precizie sau
folosită, din inadvertență, ca sinonim al domeniului de utilizare. De aceea, ne permitem să cităm aici definiția cea mai detaliată și
cea mai pertinentă pentru politica și planificarea lingvistică pe care am întâlnit-o în literatura de specialitate: ”La langue remplit
diverses fonctions au sein de la société. Celles que nous définissons ci-après n’ont rien à voir avec celles de Jakobson, justement
parce que nous nous intéressons aux rôles de la langue dans la société et non à ses rôles dans la situation canonique de
communication. Nous distinguons cinq fonctions, que nous présentons brièvement. […]. La première est dite intégrative: la
langue maternelle et, d’une certaine manière, l’acquisition d’une langue étrangère permettent la participation à la culture d’un
groupe ethnique soit parce qu’elle en est l’un des éléments les plus importants; soit parce qu’elle permet d’accéder de l’intérieur
aux autres éléments de cette culture. Les fonctions de communication et d’expression sont corrélatives, puisqu’elles rejoignent
deux intentions du même acte de parole: dire le plus exactement possible ce que l’on a à dire, en puisant dans la connaissance que
l’on a de la langue les éléments les plus aptes à transmettre le message; se faire comprendre (communiquer), en tenant compte de
la capacité linguistique de l’interlocuteur. La fonction esthétique se manifeste lorsque la langue est considérée comme un
matériau dont on veut tirer des effets, comme il arrive en littérature, en poésie, au théâtre, dans la chanson, ou encore en publicité
ou en art oratoire. Enfin, la fonction ludique indique que l’usage du système linguistique est aussi une source ou une occasion de
jeu et de plaisir. En aménagement linguistique, les fonctions les plus importantes sont la fonction intégrative et la fonction de
communication” (Corbeil 1986, p. 89).
83
de diferențiere, fiecare idiom îndeplinind funcția de comunicare doar în anumite domenii (Fishman
1989), asumându-și astfel doar parțial funcția comunicativă globală.
Dispersarea funcțiilor și restrângerea domeniilor de utilizare a unei limbi reprezintă, fără îndoială,
consecințele indispensabile ale procesului de difuzare și/sau de promovare a altei limbi. Difuzarea unei
limbi în detrimentul alteia poate avea loc fie în urma concurenței inegale dintre limbile în contact în
lipsa oricărei politici lingvistice, fie ca rezultat al acțiunilor concrete de politică și planificare lingvistică
orientate spre promovarea unei limbi anume. În ambele cazuri, această stare a lucrurilor are drept
consecință declinul limbii defavorizate care se finalizează cu dispariția (moartea )59 acesteia.
Din acest punct de vedere, o limbă va continua să fie utilizată de locutorii săi atâta timp, cât
aceasta va îndeplini cel puțin o parte din funcția comunicativă globală. Începând cu momentul când
această funcție este pierdută, limba în cauză riscă să dispară. De aceea, păstrarea anumitor funcții
comunicative constituie o condiție primordială pentru supraviețuirea limbilor dominate.
Declinul și dispariția unei limbi sunt, de cele mai multe ori, legate de contextul diglosic,
deoarece ”le mécanisme de base du déclin d’une langue s’enclanche lorsque le changement social
fait en sorte qu’une communauté linguistique passe sous la coupe d’une autre. Les locuteurs
réagissent du point de vue sociopsychologique en ayant une moins bonne opinion de leur langue.
Une conséquence en est l’utilisation sociologiquement restreinte de cette langue, ce qui a ensuite
pour effet d’appauvrir sa structure” (Dressler 1982, p. 329).
Dacă, până acum, am examinat politica și planificarea lingvistică din perspectiva relațiilor,
deseori, conflictuale care se stabilesc între două limbi diferite, nu putem trece cu vederea situațiile
în care au fost întreprinse anumite tentative de politică și planificare lingvistică orientate spre
atribuirea unei autonomii mai extinse a două varietăți diferite ale uneia și aceleiași limbi,
fenomen calificat în literatura de specialitate drept separatism lingvistic (Daoust & Maurais
1987, p. 23; Comrie 1981). Astfel, în Catalonia, s-au purtat numeroase discuții aprinse pentru a
determina dacă valenciana este un dialect al limbii catalane sau o limbă aparte cu o istorie separată
(Ninyoles 1972, p. 78-81). Un alt exemplu de separatism lingvistic este tentativa de a atribui
dialectului tadjic statutul de limbă aparte în raport cu limba persană (Comrie 1981, p. 187-188).
Drept exemplu elocvent de separatism lingvistic poate servi chiar politica și planificarea
lingvistică, promovată de guvernul Republicii Moldova, care a preluat de la apologeții Imperiului
Sovietic ideea pseudo-științifică despre două limbi diferite: moldoveneasca și româna.
59 Metaforele biologice, destul de frecvente în lingvistica comparată din secolul al XIX-lea, nu și-au pierdut actualitatea
până în prezent. Astfel, în situația care ne preocupă, în majoritatea publicațiilor anglofone, apar sintagmele language
death (a se vedea, de exemplu, Crystal 2002; Janse & Tol 2003), linguistic genocid (Skutnabb-Kangas 2000). În
literatura francofonă, se întâlnește, de asemenea, sintagma la mort des langues (a se vedea, de exemplu, Calvet 1987,
p. 137-150; Hagège 2000).
84
Problema referitoare la originea limbii vorbite pe teritoriul dintre Prut și Nistru, după cum se
știe, a generat, începând cu perioada postbelică, numeroase dezbateri dintre cele mai controversate.
Nu întâmplător, Republica Moldova nu a fost în măsură să soluționeze până în prezent două
probleme-cheie pentru promovarea limbii și culturii națiunii titulare: (1) denumirea corectă a limbii
oficiale și (2) crearea condițiilor de securitate lingvistică necesare pentru promovarea nestingherită a
acesteia (a se vedea capitolul V).
Concluzii
Multilingvismul societal și concurența limbilor în contact se numără printre factorii esențiali
care stau la originea politicii și planificării lingvistice, gestionarea situațiilor multilingve
însemnând, de fapt, managementul concurenței lingvistice prin adoptarea și implementarea unor
măsuri specifice de politică și planificare lingvistică.
În funcție de numărul idiomurilor implicate în procesul de comunicare, societățile multilingve
în care unele și aceleași idiomuri sunt folosite de unele și aceleași persoane, se caracterizează prin
prezența situațiilor de diglosie, triglosie sau poliglosie, fapt care implică intervenția inevitabilă din
exterior asupra limbilor cu scopul de a contracara instaurarea supremației unei singure limbi și de a
promova diversitatea lingvistică.
Politica și planificarea lingvistică într-un stat multilingv poate fi orientată fie spre acceptarea,
tolerarea, promovarea și consolidarea multilingvismului, fie spre denegarea acestuia în favoarea
promovării monolingvismului. Întrucât cea de-a doua opțiune atrage după sine intensificarea tensiunilor
sociale, soluția optimă ar fi adoptarea unei politici lingvistice mixte de valorificare a limbii oficiale și de
protejare a limbilor minoritare.
Contextul sociolingvistic al politicii și planificării lingvistice nu se limitează doar la statele
multilingve, concurența lingvistică căpătând o dimensiune internațională în condițiile globalizării.
Din această perspectivă, pentru a-și păstra identitatea națională, amenințată de pericolul
uniformizării lingvistice și culturale, statele vor fi nevoite fie să conteste regulile supranaționale, fie
să adapteze politicile lor lingvistice la noul cadru.
Pentru politica și planificarea lingvistică, ca disciplină teoretică și domeniu practic de
activitate umană, este extrem de important să se disocieze bilingvismul și diglosia, realitățile
lingvistice desemnate de conceptele și termenii în cauză fiind diferite. Drept criteriu de diferențiere
a acestor fenomene poate servi modelul de analiză cu intrare dublă individual – social.
Din acest punct de vedere, bilingvismul este un tip de comportament al individului care, din
necesități efective de comunicare, utilizează alternativ două idiomuri diferite în cadrul comunității
lingvistice. În cazul bilingvismului individual, comutarea de la un cod la altul nu are, în mod
85
necesar, o semnificație social-contextuală, multe dintre schimbările de cod (de la o limbă la alta)
funcționând în variație liberă.
Noțiunea de bilingvism social trebuie examinată cu multă precauție: având întotdeauna un
caracter parțial și asimetric, fenomenul în cauză, în genere, nu este valabil pentru societatea modernă.
Drept dovadă servește inconsistența concepției și eșecul tentativelor de edificare a națiunilor bilingve
întreprinse în unele state din lume (Belgia, Canada). Revendicat adesea de statele care doresc să-și
etaleze liberalismul lingvistic sau de grupurile lingvistice dominate care revendică dreptul lor la
supraviețuire, bilingvismul social întrunește, de fapt, toate caracteristicile proprii unei situații de
diglosie.
Ca formă de manifestare a multilingvismului, bilingvismul reprezintă, pe termen lung, o verigă
intermediară pe calea asimilării lingvistice, proces cumulativ de lungă durată, condiționat de factori de
natură sociopolitică, economică și culturală, având drept consecință stingerea unei limbi și a unei
culturi. În măsura în care limbile au o valoare economică și una culturală, asimilarea lingvistică poate
fi examinată drept rezultanta celor două tendințe diametral opuse care influențează deciziile
membrilor comunității de a investi sau de a nu investi în studierea acestora. Prin urmare, pentru
supraviețuirea unei limbi, este indispensabil să se asigure vitalitatea culturii a cărei exponent este
limba dată, investindu-se în creativitate – o formă a capitalului uman care produce, în același timp, un
randament privat și un randament social.
Spre deosebire de bilingvism, diglosia reprezintă un fenomen social par excellence bazat pe
inegalitatea de statut social al idiomurilor în contact, inegalitate care este în relație direct
proporțională cu statutul social al membrilor comunității lingvistice naționale. Semnificând o dublă
injustiție – dominația unei limbi asupra alteia și denegarea identității naționale a unui popor –
diglosia nu poate fi neutră din punct de vedere sociopolitic, fiind incompatibilă cu democrația.
Dincolo de obsesia stabilirii unei preferințe terminologice, trebuie menționat faptul că
redefinirea conceptului de diglosie s-a conturat în contextul luptei unor grupuri lingvistice pentru
emanciparea socială, politică și lingvistică. Prin urmare, identificarea și analiza diglosiei implică,
obligatoriu, examinarea fenomenului social de dominație/subordonare, fenomen care presupune
prezența unor contradicții sociopolitice având în aparență forma unor conflicte lingvistice.
86
CAPITOLUL III
CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC PENTRU POLITICA ȘI
PLANIFICAREA LINGVISTICĂ
3.1. Introducere
După analiza contextului sociolingvistic care atrage după sine implementarea unor măsuri
concrete de politică și planificare lingvistică, vom aborda, în continuare, problematica referitoare la
definirea cadrului teoretic și metodologic al domeniului care ne preocupă.
Deși conceptul de politică și planificare lingvistică și-a conturat, în acea sau altă măsură,
domeniul de activitate umană, pe care îl acoperă, analiza experienței internaționale, în acest sens, arată
că atât teoreticienii, cât și practicienii politicii și planificării lingvistice nu dispun întotdeauna de o
viziune clară în ceea ce privește obiectivele și consecințele eventuale ale intervenției asupra limbilor.
Aceasta se explică, parțial, prin faptul că politica și planificarea lingvistică este, după cum
am menționat în capitolul I, o disciplină teoretică relativ nouă, ale cărei noțiuni fundamentale
încă nu s-au cristalizat, fapt care provoacă o anumită ambiguitate în definirea și descrierea cadrului
teoretic și metodologic al disciplinei. De aceea, scopul capitolului de față nu constă în redefinirea
acestui cadru, dar, mai degrabă, în precizarea și descrierea sistemică a componentelor politicii și
planificării lingvistice, în același timp, ca disciplină universitară și domeniu de activitate practică
pentru a oferi un model integrat al fenomenului analizat.
3.2. Tridimensionalitatea politicii și planificării lingvistice
Pentru a contura un cadru teoretic și metodologic al politicii și planificării lingvistice, vom
porni de la caracterul pluridisciplinar al domeniului în cauză, care se desprinde din viziunile foarte
variate ale specialiștilor cu privire la acest subiect.
Analiza definițiilor, pe care am putut să le întâlnim în literatura de specialitate, ne-a permis să
delimităm trei dimensiuni esențiale spre care este orientată politica și planificarea lingvistică:
dimensiunea lingvistică, dimensiunea socială și dimensiunea politică. Bineînțeles că aceste
componente, care alcătuiesc un întreg, sunt interdependente, fiecare dintre ele fiind axate pe
schimbare și dezvoltare, deși din punct de vedere definițional și al obiectivelor urmărite, accentul
poate fi pus pe fiecare dimensiune în parte.
Astfel, în definițiile politicii și planificării lingvistice date de H. Kloss, V. Tauli, T. Thorburn
și alții, accentul este pus pe dimensiunea lingvistică. În opinia lui H. Kloss, ”The term
Ausbausprache may be defined as language by development. Languages belonging to this category
are recognized as such because of having been shaped or reshaped, molded or remolded […] in
87
order to become a standard tool of literary expression” (Kloss 1967, p. 29). Pentru V. Tauli, politica
și planificarea lingvistică reprezintă ”… the methodological activity of regulating and improving the
existing languages or creating new common regional, national or international languages” (Tauli
1974, p. 56). După părerea lui T. Thorburn, politica și planificarea lingvistică ”occurs when one
tries to apply the amalgamated knowledge of language to change language behavior of a group of
people” (Thorburn 1971, p. 254).
Orientarea socială a politicii și planificării lingvistice se desprinde din definiția dată de
J. Fishman, în viziunea căruia ”language planning remains the authoritative allocation of ressources
to the attainment of language status and language corpus goals, whether in connexion with new
functions that are aspired to, or in connexion with old functions that need to be discharged more
adequately” (Fishman 1987, p. 409).
Dimensiunea politică a planificării și politicii lingvistice este evidențiată în definițiile date de
S. Abou, B. Jernudd și J. Das Gupta și alții. După cum afirmă B. Jernudd și J. Das Gupta, ”We do
not define planning as an idealistic and exclusively linguistic activity but as a political and
administrative activity for solving language problems in society” (Jernudd & Das Gupta 1971,
p. 211). La rândul sau, S. Abou menționează că ”L’objectif de tout changement linguistique planifié
étant de réduire la concurrence entre les langues ou les variétés d’une langue et d’ordonner
rationnellement leur coexistence au sein de la société” (Abou 1987, p. 11).
Deși fiecare dintre definițiile de mai sus reflectă, cu predilecție, o anumită dimensiune a
domeniului care ne interesează, ele nu țin totuși cont de conținutul unitar al acestuia. De aceea,
luând în considerare tripla orientare a politicii și planificării lingvistice, propunem următoarea
definiție a conceptului dat: politica și planificarea lingvistică este o intervenție a societății asupra
practicilor lingvistice și reprezintă totalitatea măsurilor deliberate întreprinse la nivel macro-, mesoși
microsistem în vederea modificării statutului și corpusului limbii (limbilor în contact). Prezentând
în sine o activitate științifică și practică care integrează, în virtutea complexității realităților abordate,
rezultatele cercetărilor transdisciplinare, ea are drept obiectiv descrierea, studierea și evaluarea
situațiilor lingvistice cu scopul de a propune soluții și modalități concrete de rezolvare a diverselor
probleme de ordin lingvistic în societate pentru a consolida coeziunea națională, socială și politică.
Pentru mai multă claritate, definiția de mai sus poate fi descompusă în următoarele părți
componente: (1) schimbarea deliberată a codului lingvistic prevăzută de organele abilitate în
scopuri anume (modificarea grafiei, ortoepiei, vocabularului etc.); (2) axarea pe soluționarea unei
probleme concrete prin adoptarea unei soluții optimale (cât mai eficiente); (3) orientarea în viitor:
rezultatele scontate și strategiile de implementare urmează a fi specificate înaintea acțiunilor
practice. În cazul în care unele prognoze implică anumite riscuri, politica și planificarea lingvistică
88
trebuie să fie flexibilă pentru a se adapta cu ușurință la noile circumstanțe; (4) analiza faptelor de
limbă în contextul social concret, ținându-se cont de pertinența: (a) variabilelor economice; (b)
variabilelor sociale (atitudinea față de limbă și utilizatorii ei); (c) variabilelor politice (exprimarea
intereselor politice prin filiera problemelor lingvistice); (d) variabilelor demografice și psihologice.
Prin urmare, persoanele responsabile de politica și planificarea lingvistică încearcă, în zadar,
să găsească, în termeni exclusiv lingvistici, un adevăr absolut și universal care ar putea constitui un
răspuns la diversele probleme lingvistice. Cu alte cuvinte, întrucât politica și planificarea lingvistică
este parte componentă a schimbărilor sociale și, prin urmare, obiectul regulilor acestor schimbări
(Rubin & Jernudd 1971, p. XIX), ea este de neconceput fără a se ține cont de mediul social și politic
în care urmează a fi implementată alternativa selectată.
Experiența internațională arată că preocuparea esențială a politicii și planificării lingvistice
este soluționarea unor probleme concrete legate de utilizarea limbilor într-un context multilingv, dar
nicidecum crearea unor limbi ideale, așa cum presupune V. Tauli (Tauli 1968, p. 29-39; Tauli 1974,
p. 56-57). Cât privește alegerea soluției optimale pentru fiecare situație concretă, opțiunea dată nu
se bazează pe teorii abstracte orientate spre atingerea unor obiective lingvistice idealiste. În
contextul multietnic actual, specific formațiunilor statale postmoderne, politica și planificarea
lingvistică este chemată să ofere societății soluții pragmatice (subl. n. – G. M.) la problemele de
ordin lingvistic. Așadar, în măsura în care politica și planificarea lingvistică este orientată spre
schimbare și dezvoltare, ea poate fi, de asemenea, concepută ca o modalitate de depășire a
problemelor lingvistice, sociale și politice care constituie un impediment în calea schimbării și
dezvoltării.
3.3. Modele de politică și planificare lingvistică
Cercetătorii care se interesează de politica și planificarea lingvistică au încercat să opereze o
distincție între două tipuri de activități întreprinse în cadrul domeniului dat: pe de o parte, acțiunile
orientate spre schimbarea structurii limbii per se, iar, pe de altă parte, acțiunile care vizează
schimbarea mediului de utilizare a limbii. Totalitatea măsurilor axate pe modificarea structurii
limbii alcătuiesc planificarea corpusului, iar ansamblul de acțiuni centrate asupra amenajării
contextului social al funcționării limbii a căpătat denumirea de planificarea statutului (Kloss 1969,
p. 81 și urm.; Haugen 1983, p. 275).
Deși, în scopuri teoretice și didactice, o atare diferențiere a acțiunilor de politică și planificare
lingvistică pare să fie posibilă și, în mare măsură, justificată, în practică, este imposibil să se facă o
distincție netă între ele, fără riscul inerent al unei abordări simpliste a domeniului în cauză. Aceasta
se explică prin existența unei relații de interdependență între structura limbii și funcționarea ei,
89
astfel încât orice schimbare în structura limbii implică, neapărat, o schimbare a mediului social de
utilizare a acesteia și, invers, orice modificare a contextului social al funcționării limbii atrage după
sine o schimbare a structurii acesteia.
Din momentul apariției conceptului de politică și planificare lingvistică până în prezent,
numeroase tentative (Haugen 1966; Fishman 1974a; Jernudd 1982; Neustupný 1987) de a defini și
prezenta un model descriptiv al acțiunilor care s-ar înscrie în cadrul domeniului dat au fost
întreprinse.
Pentru o prezentare cât mai exhaustivă a cadrului teoretic și metodologic al politicii și
planificării lingvistice, vom analiza, în cele ce urmează, trei modele de descriere a fenomenului care
ne interesează propuse de E. Haugen (Haugen 1983), R. Cooper (Cooper 1989) și H. Haarmann
(Haarmann 1990). În opinia noastră, aceste modele se află în raport de complementaritate și
constituie, luate împreună, cel mai amplu cadru de descriere a fenomenului în cauză.
3.3.1. Modelul lui E. Haugen
Ținând cont de opiniile diverșilor cercetători privind problematica în cauză, E. Haugen
(Haugen 1983, p. 275) a încorporat într-o schemă generală cele mai importante componente ale
planificării lingvistice. Modelul dat a fost, ulterior, completat de R. Kaplan și R. Baldauf, Jr.
(Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. 29) prin adăugirea punctului 4.c referitor la difuzarea limbii pe
scară internațională (a se vedea tabelul 3.1).
După cum se vede în tabelul de mai jos, acțiunile întreprinse în cadrul politicii și planificării
lingvistice pot fi canalizate fie asupra societății, fie asupra limbii ca atare. Acțiunile centrate pe
contextul social (planificarea statutului) înglobează ansamblul deciziilor pe care urmează să le
adopte societatea în privința selectării limbii (limbilor), precum și a celor legate de promovarea și
difuzarea limbii (limbilor) în cauză. Măsurile axate pe limba (limbile) propriu-zisă
(propriu-zise), alias planificarea corpusului, reprezintă totalitatea deciziilor lingvistice care urmează
a fi adoptate în vederea normalizării și modernizării limbii (limbilor) în societate. Modelul elaborat
de E. Haugen conține, de asemenea, informații privind politica de schimbare a formei lingvistice
(procedurile de normare), precum și a funcției (cultivarea și predarea limbii).
Deși acțiunile menționate supra se înscriu în cadrul general al politicii și planificării
lingvistice, în anumite situații concrete, este posibil sau chiar necesar a se omite unele dintre ele ca
fiind superflue. Astfel, pentru politica și planificarea lingvistică din Republica Moldova normarea
limbii române nu constituie o măsură necesară, întrucât varianta modernă a limbii române literare,
al cărei fundament a fost pus de Școala Ardeleană (1780), s-a cristalizat pe parcursul secolului al
XIX-lea, finalizându-se către anul 1880 (Bochman 1992, p. 103-107).
90
Politica lingvistică
privind forma
Form (policy planning)
Politica lingvistică
privind funcția
Function (language cultivation)
Planificarea statutului
Society (status planning)
1. Selectarea limbii (limbilor)
(Selection of norms)
a) identificarea problemei
(problem identification)
b) distribuirea limbii (limbilor)
(allocation of norms)
3. Implementarea
(Implementation)
a) măsuri de corecție (correction procedures)
b) evaluarea (evaluation)
Planificarea corpusului
Language (corpus planning)
2. Standardizarea (Codification)
a) grafiei (graphisation)
b) normelor gramaticale
(grammatication)
c) lexicului (lexication)
4. Modernizarea vocabularului și
perfecționarea stilului
(Elaboration)
a) modernizarea terminologică
(terminological)
b) perfecționarea stilului (stylistic
development)
c) difuzarea pe scară internațională
(internationalisation)
Tabelul 3.1. Modelul planificării lingvistice elaborat de E. Haugen (adaptat de autor apud Haugen 1983, p. 275 și
Kaplan & Baldauf 1997, p. 29).
Întrucât limba română a evoluat în albia ei firească din România, revenirea, în 1989, la grafia
latină a constituit o măsură extrem de importantă și suficientă pentru funcționarea normală a limbii
române în Republica Moldova. Bineînțeles că revenirea la veșmântul firesc al limbii române din
acest spațiu a necesitat o serie întreagă de măsuri de cultivare a scrisului în grafie latină, un rol
important revenindu-i sistemului de învățământ și mijloacelor de informare în masă.
Dimpotrivă, pentru renașterea limbii găgăuze, amenințată de dispariție în perioada sovietică
(Menz 2003, p. 143-155), a fost necesar să se recurgă la totalitatea acțiunilor posibile atât pentru
promovarea statutului (atribuirea statutului de limbă co-oficială în Gagauz-Yeri, stabilirea
domeniilor de utilizare, promovarea și difuzarea prin sistemul de învățământ etc.), cât și pentru
revitalizarea corpusului (trecerea la grafia latină, elaborarea noului alfabet și a ortografiei, stabilirea
normelor gramaticale, îmbogățirea vocabularului, crearea dicționarelor, perfecționarea stilului etc.)
limbii în cauză.
În conformitate cu modelul lui E. Haugen, politica și planificarea lingvistică are drept punct
de plecare decizia politică cu privire la amenajarea statutului limbii (limbilor) în contact, deși
modelul prezentat mai sus nu scoate această decizie în prim plan. De aceea, în figura 3.1, este
prezentată o versiune modificată de autorul acestei lucrări a modelului în cauză care reflectă
caracterul ciclic al politicii și planificării lingvistice.
În opinia noastră, versiunea ciclică are avantajul de a accentua, prin structura sa, caracterul
dinamic al domeniului care ne preocupă, ilustrând distincția între etapa de planificare a corpusului
limbii (forma) și cea de planificare a statutului limbii (funcția). În afară de aceasta, pe lângă etapele
91
principale, ea încorporează, inclusiv, etapele intermediare (formă/funcție) ale procesului în cauză.
Însă utilitatea și aspectul novator al modelului ciclic constă în faptul că acest model pune în lumina
pivotul central al planificării lingvistice – politica lingvistică – care reprezintă etapă decisivă în
raport cu cele patru etape periferice, descrise de E. Haugen, servind drept element de referință
pentru acestea din urmă.
Figura 3.1. Modelul ciclic al politicii și planificării lingvistice
Situată în plin centru al modelului ciclic, politica lingvistică înglobează elaborarea strategiei și
monitorizarea procesului de implementare a planificării lingvistice, asigurând astfel o relație inversă
(feed-back) care servește drept bază de date pentru evaluarea și corectarea fiecăreia dintre etapele
periferice ale procesului ciclic.
3.3.2. Modelul lui R. Cooper
Să examinăm, în continuare, modelul de studiere a politicii și planificării lingvistice
propus de R. Cooper (Cooper 1989, p. 98). Prin analogie cu alte discipline, considerând succesiv
planificarea lingvistică ca (1) managementul inovației; (2) un compartiment al marketingului;
(3) un instrument de dobândire și menținere a puterii și (4) un caz particular al teoriei deciziei
(Cooper 1989, p. 58-98), autorul a elaborat un model de analiză a politicii și planificării lingvistice care
înglobează opt componente60 (a se vedea figura 3.2). După cum reiese din modelul prezentat în pagina
60 Modelul propus de R. Cooper este conceput pe baza unor întrebări generale care, în opinia autorului, au relevanță pentru
politica și planificarea lingvistică, precum (I) what actors, (II) what behaviours, (III) which people, (IV) for what ends, (V)
under what conditions, (VI) by what means, (VII) through what decision making process și (VIII) with what effect.
Politica
lingvistică
(strategia)
Evaluarea
(3)
Modernizarea
FORMA/FUNCȚIA
(4)
Implementarea (Difuzarea)
FUNCȚIA
(1)
Selectarea limbii
(limbilor)
FORMA/FUNCȚIA
FORMA
(2)
Normarea
Planificarea
corpusului
Planificarea
statutului
92
următoare, pe lângă planificarea statutului și planificarea corpusului limbii, politica și planificarea
lingvistică include, în opinia lui R. Cooper, încă o componentă importantă, și anume planificarea
achiziției inovației lingvistice de către populație (acquisition planning).
Vorbind despre scopurile și funcțiile inovației lingvistice, R. Cooper (Cooper 1989, p. 99-121)
preia și analizează, în mod detaliat, cele 10 funcții enumerate de W. Stewart (Stewart 1968,
p. 540-541), pe care o limbă (varietate) le poate îndeplini în societate, și anume: (1) limbă oficială
(official function); (2) limbă regională (provincial function); (3) lingua franca (wider
communication function); (4) limbă internațională (international function); (5) limbă vorbită în
împrejurimea capitalei unui stat (capital function); (6) limbă vernaculară (group function); (7) limbă
de instruire (educational function); (8) limbă ca obiect de studiu în școli (school subject function);
(9) limbă literară (literacy function) și (10) limbă de cult (religious function).
Pentru o tipologie cât mai completă, este util să adăugăm la ele și funcția de limbă de lucru
(working language) (Kloss 1968, p. 80), noțiune mai puțin răspândită în literatura de specialitate,
deși ea reflectă o realitate lingvistică concretă. Limba de lucru se opune, într-un anumit sens, limbii
oficiale. În unele cazuri, una și aceeași limbă îndeplinește funcțiile de limbă oficială și limbă de
lucru, în alte cazuri, limba oficială poate să nu aibă și statut de limbă de lucru. Astfel, limbile
oficiale ale Națiunilor Unite sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza și araba, însă doar
engleza și franceza sunt limbi de lucru. Invers, doar franceza și engleza au
statut de limbă oficială, însă, de la caz la caz, alte limbi pot fi utilizate în calitate de limbi de lucru
(germana, italiana, rusa).
În opinia noastră, includerea acestei componente în paradigma de cercetare și descriere a politicii
și planificării lingvistice este justificată, cel puțin, din două motive. În primul rând, politica și
planificarea lingvistică este orientată, în mare măsură, spre difuzarea limbii, alias spre extinderea
domeniilor de funcționare a acesteia și majorarea numărului de vorbitori care folosesc limba în
cauză. Este evident că acțiunile orientate spre extinderea domeniilor de funcționare se înscriu
perfect în planificarea statutului, pe când activitățile axate pe majorarea numărului de utilizatori –
vorbitori, scriitori, persoane bilingve care au o competență parțială (pasivă) în limba dată etc. – nu
pot fi încorporate în această componentă.
În al doilea rând, există o interdependență, pe de o parte, între schimbările prevăzute în cadrul
planificării statutului și corpusului limbii și, pe de altă parte, numărul de locutori care utilizează
limba în cauză, astfel încât inovația planificată la nivelul funcției și formei lingvistice, în același
timp, afectează și este afectată de numărul de vorbitori ai limbii. Cu alte cuvinte, numărul de
vorbitori ai unei limbi se majorează odată cu extinderea domeniilor de utilizare a acesteia și viceversa.
La rândul său, majorarea sau micșorarea numărului de locutori ai unei limbi poate avea drept consecință
93
modificarea statutului acesteia în societate. Din această perspectivă, planificarea însușirii limbii trebuie
să fie inclusă în politica și planificarea lingvistică alături de planificarea statutului și planificarea
corpusului.
I. Actorii politicii și planificării lingvistice (factori de decizie, persoane influente, oponenți ai puterii etc.);
II. Caracteristica inovației (schimbării) planificate:
A. Caracteristicile structurale (lingvistice) ale schimbării preconizate (omogenitate, similitudine cu
formele deja cunoscute etc.);
B.
Scopurile/funcțiile inovației planificate (schimbarea statutului și a corpusului limbii: standardizarea,
modernizarea și perfecționarea limbii);
C.
Gradul scontat de acceptare a schimbării planificate de către populație (identificarea inovației,
evaluarea acesteia, competența și frecvența de utilizare a inovației);
III. Publicul vizat:
A. Tipologia publicului-țintă (organizații, instituții, persoane fizice etc.);
B. Posibilitatea publicului-țintă de a însuși inovația planificată;
C. Motivațiile publicului-țintă de a însuși și utiliza inovația planificată;
D. Motivațiile publicului țintă de a respinge inovația planificată.
IV. Obiectivele:
A. Explicite (modificarea comportamentului lingvistic)
B. Implicite/latente (modificarea comportamentului nonlingvistic, satisfacerea intereselor)
V. Factorii care determină și/sau influențează politica și planificarea lingvistică:
A. Situaționali (evenimente aleatorii, imprevizibile);
B. Structurali (relativ stabili):
1. politici (forma de guvernare);
2. economici (economie de piață, economie dirijistă etc.);
3. sociali/demografici/ecologici (structura populației, rata natalității, migrațiunea, gradul de
urbanizare, resursele naturale, condițiile climaterice etc.).
C. Culturali:
1. normele sociale;
2. uzanțele culturale;
3. socializarea factorilor de decizie.
D. Ambientali (influența din exterior asupra sistemului);
E. Informaționali (date necesare pentru adoptarea deciziilor adecvate).
VI. Mijloacele de promovare a inovației (legale, autoritare, de convingere etc.);
VII. Procedurile decizionale:
A. Elaborarea strategiei;
B. Elaborarea tacticii.
VIII. Impactul (consecințele) inovației planificate.
Figura 3.2. Modelul planificării lingvistice elaborat de R. Cooper (adaptat de autor apud Cooper 1989, p. 98).
3.3.3. Modelul lui H. Haarmann
O altă completare importantă a modelului de studiere a politicii și planificării lingvistice,
propus de E. Haugen, a fost efectuată de H. Haarmann (Haarmann 1990). Autorul a sugerat
introducerea unei noi componente importante care caracterizează domeniul în cauză, și anume:
planificarea prestigiului (a se vedea tabelul 3.2.).
94
În opinia lui H. Haarmann (Haarmann 1990, p. 120-121), acțiunile legate de planificarea
statutului, planificarea corpusului și planificarea achiziției limbii61 reprezintă activități productive, în
timp ce planificarea prestigiului se înscrie în categoria activităților receptive (apreciative), care
influențează, pe de o parte, modul în care sunt implementate măsurile de planificare a statutului și
corpusului limbii de către actorii politicii și planificării lingvistice, iar, pe altă parte, modul în care
acțiunile respective sunt acceptate de populație, alias atitudinile destinatarilor politicii și planificării
lingvistice față de inovație.
Componentele
politicii și planificării
lingvistice
Planificarea lingvistică Implementarea măsurilor de politică și
planificare lingvistică
Activitățile
guvernului
Activitățile instituțiilor
quasi-guvernamentale
Activitățile
grupurilor de
persoane
Activitățile
persoanelor
fizice
I. Planificarea
statutului 4.1 3.1 2.1 1.1
II. Planificarea
prestigiului
Promovarea oficială Promovarea
instituțională
Promovarea de
către grupurile
de presiune
Promovarea de
către persoanele
fizice
III. Planificarea
corpusului 4.2 3.2 2.2 1.2
Tabelul 3.2. Modelul planificării lingvistice elaborat de H. Haarmann (adaptat de autor apud Haarmann 1990, p. 120 -121).
Cu alte cuvinte, planificarea statutului, planificarea corpusului și planificarea achiziției limbii
își găsește manifestare în acțiuni reale, asemănătoare cu activitățile planificării sociale și/sau
economice, pe când planificarea prestigiului implică modificarea atitudinilor populației față de
limbă, necesitând o manipulare emoțională (Ager 2005a).
După cum se vede în tabel, planificarea prestigiului poate emana de la (1) guvern, (2)
organisme și instituții quasi-guvernamentale (agencies), (3) grupuri de persoane și chiar (4)
61 H. Haarmann nu face direct referință la planificarea achiziției limbii, noțiune întâlnită în literatura de specialitate sub
denumirea de ”acquisition planning” (Cooper 1989) sau ”language-in- education planning” (Ingram 1990; Baldauf &
Kaplan 2003), întrucât această componentă a fost subsumată, în modelul lui E. Haugen, în componenta implementatrea
statutului (status planning)
Nivelul 3 Nivelul 2 Nivelul 1
Maximală MinimalEficiența impactului organizațional ă
95
persoane fizice. În alți termeni, planificarea prestigiului are loc atât la nivel micro-, meso-, cât și
macrosociolingvistic, eficiență impactului organizațional fiind diferită la diferite niveluri.
3.3.4. Spre un model integrat al politicii și planificării lingvistice
Compararea celor trei modele de descriere și cercetare a politicii și planificării lingvistice ne
permite să conchidem că domeniul și disciplina în cauză înglobează patru componente strâns legate
între ele, precum (1) planificarea statutului, (2) planificarea corpusului, (3) planificarea
achiziției (însușirii) și (4) planificarea prestigiului limbii. Aceste componente pot fi stipulate în
mod explicit sau pot decurge implicit din declarații generale de intenție (Schiffman 1996;
Eggington 2002), iar obiectivele urmărite de actorii politicii și planificării lingvistice se referă fie la
structura limbii per se (the form of the language), fie la modul de implementare a acesteia
(cultivation planning).
În tabelul 3.3, este prezentat un model integrat care reflectă cea mai amplă viziune a
specialiștilor privind politica și planificarea lingvistică în condițiile actuale. Conturând acest cadru
Componentele politicii și
planificării lingvistice 1. Planificarea formei 2. Planificarea funcției
I. Planificarea statutului limbii
(Statut social)
Decretarea statutului:
limbă oficială,
limbă națională,
limbă minoritară
etc.
Planificarea statutului:
renașterea (regenerarea) limbii,
promovarea limbii aflate în uz
etc.
II. Planificarea corpusului limbii
(Structura limbii per se)
Standardizarea:
grafiei,
normelor ortografice,
normelor gramaticale,
lexicului
etc.
Modernizarea corpusului limbii:
modernizarea lexicului,
perfecționarea stilului,
purificarea,
uniformizarea terminologiei,
difuzarea pe scară internațională
etc.
Activități productive
III. Planificarea achiziției (însușirii limbii)
Elaborarea politicii
educaționale:
accesul la educație,
pregătirea cadrelor
didactice,
politica curriculară,
strategii de instruire
etc.
Planificarea achiziției (însușirii
limbii):
limba maternă,
limba secundă,
limba (limbile) străină (străine).
Activități
receptive
IV. Planificarea prestigiului limbii
(Imaginea)
Promovarea limbii:
promovare oficială,
promovare instituțională
etc.
Intelectualizarea limbii:
limbaj științific,
limbaj profesional,
limbaj diplomatic,limbaj artistic
etc.
Tabelul 3.3. Modelul integrat al politicii și planificării lingvistice
teoretic și metodologic al politicii și planificării lingvistice, suntem perfect conștienți de faptul că el
96
reprezintă, mai degrabă, un model didactic care poate fi utilizat în scopuri explicative, realitățile
concrete ale vieții cotidiene fiind mult mai complicate și mai puțin clare.
Din acest punct de vedere, nu este întâmplător faptul că atât politicienii, cât și practicienii
domeniului în cauză, deseori, nu sunt în măsură să identifice și să formuleze cu claritate obiectivele
concrete ale acțiunilor preconizate, să elaboreze strategia și tactica atingerii acestor obiective. În
acest sens, un atare cadru ar putea servi drept punct de referință atât pentru factorii de decizie,
pentru responsabilii de elaborarea și implementarea politicii și planificării lingvistice de toate
nivelurile, cât și pentru destinatarii politicii și planificării lingvistice
În cele ce urmează, vom examina cele patru componente ale politicii și planificării lingvistice
în conformitate cu modelul integrat descris mai sus.
3.4. Planificarea statutului limbii
Planificarea statutului înglobează aspectele planificării lingvistice care reflectă, în primul rând,
problemele sociale, fără a afecta limbile propriu-zise. După cum reiese din modelele prezentate supra,
cele două componente esențiale ale planificării statutului sunt selectarea limbii (limbilor) și
implementarea, alias difuzarea acesteia (acestora) (a se vedea și Ridge 1996).
3.4.1. Selectarea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
După cum am menționat mai sus, la baza oricărei politici lingvistice oficiale se află deciziile
cu privire la alegerea limbii (limbilor) în calitate de limbă (limbi) oficială (oficiale) și/sau limbă
(limbi) națională (naționale). Cu alte cuvinte, formularea politicii lingvistice pornește de la
activitatea extrem de importantă legată de alegerea judicioasă a limbii (limbilor), care urmează a fi
obiectul schimbării lingvistice.
Alegerea limbii (eventual a limbilor) oficiale constituie, fără îndoială, aspectul cel mai
vulnerabil și mai dezbătut în acest context. În statele care au o singură limbă oficială, extrem de
importantă și cu profunde implicații sociopolitice se dovedește a fi problema acceptării/neacceptării
limbii unor minorități conlocuitoare ca limbă oficială în anumite regiuni – respectiv ca limbă
vehiculară în procesul de învățământ și la diferite niveluri de școlarizare, în mass-media etc.
Selectarea limbii (limbilor) este efectuată, de regulă, de liderii politici ai societății. Limba (limbile)
care urmează a fi promovată (promovate) în cadrul spațiului sociopolitic dat este aleasă (sunt alese)
printre limbile (dialectele) în contact, deși, uneori, opțiunea poate fi orientată spre o limbă exogenă.
Întrucât orice politică lingvistică este eficientă în măsura în care ea răspunde așteptărilor și
năzuințelor populației, se poate afirma, fără exagerare, că succesul politicii și planificării lingvistice
depinde, în totalitate, de această alegere. De aceea, formularea unei politici de acest gen presupune
o analiză prealabilă cât se poate de detaliată a situației sociolingvistice din țară în vederea stabilirii
97
unor obiective reale și realiste care urmează a fi definite cu precizie și claritate în documentele
oficiale ale statului.
Evaluarea complexului de date sociolingvistice include date de ordin socio-demografic,
socio-cultural și socio-lingvistic, cum ar fi tipurile de bi- sau multilingvism practicate pe teritoriul
național, numărul de limbi vorbite, numărul de vorbitori de fiecare limbă, distribuția limbilor
vorbite după criteriul teritorial, funcțional, gradul de normare etc. În alți termeni, gradul de
aplicabilitate al politicii și planificării lingvistice depinde de analiza adecvată a situației lingvistice
naționale care reflectă modalitatea repartiției și ierarhia funcțională a limbilor în cadrul comunității
lingvistice naționale.
În analiza situației lingvistice, pe lângă datele obiective, trebuie luate în considerare și
elementele subiective, în primul rând, atitudinea locutorilor față de limbile care se utilizează (sau nu
se utilizează, dar ar trebui să fie folosite) în spațiul politico-administrativ dat. Atitudinile lingvistice
(Ferguson 1971, p. 154) reunesc sentimente și reacții favorabile sau defavorabile ale locutorilor față
de propriile sisteme socio-comunicative sau față de cele utilizate de alți vorbitori din comunitatea
respectivă, precum și față de politica lingvistică a statului.
Înțelegerea atitudinilor, dar mai ales satisfacerea revendicărilor subiacente pot pune deseori
probleme destul de grave factorilor de decizie. Cert este că o politică lingvistică judicioasă la nivel
național nu poate satisface întocmai cerințele subiective ale tuturor categoriilor de locutori din țara
respectivă. Însă o politică lingvistică judicioasă și constructivă trebuie să fie în măsură să soluționeze
(sau cel puțin să preîntâmpine) situațiile de conflict care pot avea consecințe deosebit de grave.
În plus, pentru a se convinge de pertinența alegerii efectuate și a eventualelor acțiuni vizând
intervenția asupra limbilor, factorilor de decizie le incumbă obligația de a organiza o campanie
largă de sensibilizare a populației, condiție preliminară inconturnabilă pentru cunoașterea
atitudinilor, reacțiilor și preferințelor cetățenilor ca destinatari ai politicii și planificării lingvistice.
3.4.2. Criteriile de selectare și tipologia opțiunilor în alegerea limbii
(limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
Selectarea limbii naționale este o problemă de importanță capitală pentru prosperarea națiunii.
Pe cât de simplă pare la prima vedere această alegere, pe atât de complicată și dificilă este în
realitate, întrucât ea implică, de cele mai multe ori, o alegere printre limbile în contact.
Idiomurile în contact, după cum se știe, au avantajul de a fi parte constitutivă a patrimoniului
comun și a istoriei comune a națiunii. Pe de altă parte, limbile exogene au avantajul de a facilita
accesul la lumea externă. De aceea, alegerea ideală a limbii (limbilor) naționale reprezintă opțiunea
98
care ar avea un impact minimal asupra dezmembrării structurii sociale, fără a izola, în același timp,
statul de lumea externă.
Printre criteriile de selectare a limbii (limbilor) pentru formularea politicii lingvistice se
numără neutralitatea politică, majoritatea numerică a locutorilor, prestigiul, tradiția literară, gradul
de rudenie cu alte limbi din arealul lingvistic dat (Kale 1990, p. 185-186). Cu toate acestea, este evident
că ponderea valorică a criteriilor în cauză este diferită. Spre exemplu, dacă un stat se confruntă cu
problema alegerii unei limbi naționale care urmează a fi modernizată, selectarea unei limbi exogene
constituie, în această situație, o alternativă fezabilă. Aceasta, pentru că modernizarea unei limbi necesită
o perioadă de timp îndelungată, antrenând resurse financiare și umane considerabile.
Pe de altă parte, alegerea unei limbi exogene de largă circulație din categoria limbilor
coloniale sau imperiale, deși bine cunoscute de elita politică și facilitând comunicarea cu lumea
externă, este o alegere nereușită, întrucât ea va trezi nemulțumirea elitei intelectuale și a maselor
populare în măsura în care limba dată se asociază cu oprimarea și nu poate contribui la consolidarea
unității naționale. Cât privește alegerea printre limbile în contact, ea se bazează pe criteriul
majorității numerice a vorbitorilor unei limbi din spațiul dat.
Experiența statelor independente în devenire arată că alegerea limbii (limbilor) pentru
formularea politicilor lingvistice se efectuează în funcție de anumite caracteristici. Conform
observațiilor lui J. Fishman (Fishman 1972, p. 192), opțiunile diferitor state la acest capitol se
efectuează în funcție de prezența sau absența a șase caracteristici și pot fi clasificate în trei categorii
distincte, după cum urmează: A, B și D. Fiecare dintre categoriile menționate se caracterizează
printr-un anumit tip de configurație a celor șase caracteristici. Astfel, categoria A include alegerea
efectuată de națiunile amodale, categoria B cuprinde alegerile națiunilor unimodale, iar categoria D
înglobează alegerile efectuate de națiunile multimodale (a se vedea tabelul 3.4).
După cum reiese din tabel, alegerea limbii de către națiunile amodale (categoria A) este
determinată de voința de integrare politică a unui spațiu complex din punct de vedere lingvistic în
care există, mai degrabă, tradiții orale decât scrise. Astfel, după cum am arătat în capitolul I, odată
cu obținerea independenței naționale, numeroase state în curs de dezvoltare din Africa au ales în
calitate de limbă națională și oficială o limbă de largă circulație (tabelul 1.1). În același timp, în
statele din categoria A, s-au întreprins măsuri concrete de planificare lingvistică în vederea
standardizării limbilor locale, astfel încât cetățenii să poată citi și scrie în limba lor maternă. Drept
exemplu pot servi Camerunul de Vest (partea engleză) și Camerunul de Est (partea franceză), unde,
la sfârșitul anilor fost adoptat de către lingviști un alfabet comun pentru toate limbile indigene
(circa 250-300 de limbi). Cu toate acestea, predarea limbilor naționale se află până în prezent în
99
stare embrionară, întrucât Guvernul nu prevede măsuri concrete de dezvoltare a bilingvismului pe
baza limbilor locale (Tabi-Manga 2000).
Caracteristici
Categoria A
(națiuni amodale)
Categoria B
(națiuni
unimodale)
Categoria C
(națiuni
oligomodale)
Categoria D
(națiuni
multimodale)
1
Prezența/absența unei
tradiții literare concepute
de populație ca patrimoniu
cultural
nu da da multe
2 Motivul selectării limbii
naționale (oficiale) Integrare politică Identitate
națională
Identitate civică,
integrare socială Compromis
3
Motivul utilizării limbii de
comunicare interetnică
(lingua franca)
Simbol național
Pentru perioada de
tranziție
Limba oficială =
limba de
comunicare
interetnică
Factor de unificare
4
Acțiuni concrete de
planificare lingvistică
Standardizarea
limbii Diglosia
Securizarea și
modernizarea
limbii oficiale,
protejarea limbilor
minoritare
Modernizarea
limbii
5 Este bi- și multilingvismul
un obiectiv de atins ? nu Da, dar în context
situațional
Da, dar exclusiv la
nivel regional în
context
situațional
da
6
Este bi- și
multiculturalismul un
obiectiv de atins?
nu Da, dar în context
situațional
Da, dar exclusiv la
nivel regional în
context
situațional
da
Tabelul 3.4. Tipologia opțiunilor în alegerea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice de către diferite
națiuni (tabel adaptat și completat de autor apud Fishman 1972 p. 192).
Din categoria B (națiuni unimodale) fac parte statele în care există o limbă locală cu o tradiție
literară, alături de care se utilizează o limbă de circulație internațională, de regulă, limba colonială. Elita
intelectuală din aceste state tinde spre utilizarea limbii de circulație internațională, pe când limba
indigenă, având o tradiție literară, servește drept simbol al identității naționale. Drept exemplu de
națiune unimodală servește Tanzania, care a declarat limba swahili drept limbă națională și limbă
oficială, alături de limba engleză. Spre deosebire de Camerun, în Tanzania, swahili a devenit
simbolul identității naționale. Grație măsurilor de politică și planificare lingvistică, această limbă
indigenă a fost introdusă ca limbă de instruire în învățământul primar, se utilizează pe scară largă în
mass-media, este limba de lucru a Parlamentului, a administrației și, din punct de vedere funcțional,
poate înlocui limba engleză (Blommaert 2005, p. 246-249).
În categoria D sunt incluse națiunile multimodale care au numeroase limbi cu tradiții literare.
În aceste condiții, pentru a alege una din aceste limbi în calitate de limbă națională, este nevoie de
100
un compromis. Cu toate acestea, oricare ar fi limba aleasă, ea urmează să fie modernizată, prin
întreprinderea unui șir de măsuri de planificare lingvistică, pentru a putea funcționa în contextul
național. În statele multimodale, populația este încurajată să cunoască două limbi: limba națională și
limba maternă. Prin urmare, în aceste state, unul din obiectivele politicii lingvistice este promovarea
bilingvismului regional și a multiculturalismului.
În calitate de exemplu de națiune multimodală poate servi India, unde există numeroase limbi
indigene62 având o tradiție literară, printre care una are statut de limbă națională (hindi), iar 22 au
statut de limbi regionale. După cum afirmă B. Krishnamurti, ”Almost all languages are equipped
with necessary structures optimal to handle any domain oh human communication” (Krishnamurti
2007, p.15). Diversitatea lingvistică a Indiei nu este, pur și simplu, rezultatul unor procese
accidentale, dar constituie o moștenire istorică, fiind parte componentă a procesului de edificare a
națiunii (Mahapatra 2007, p. 1-2).
Pentru a înscrie situația sociolingvistică din Republica Moldova în tabelul de mai sus,
propunem ca acesta să fie modificat prin adăugarea unei a patra categorii de națiuni, care ar putea fi
numite oligomodale (categoria C). Statele oligomodale întrunesc majoritatea caracteristicilor proprii
națiunilor unimodale, precum prezența unei tradiții literare concepute de populație ca patrimoniu
cultural, perceperea limbii populației băștinașe ca simbol al identității naționale etc., deși, alături de
limba națiunii titulare, se utilizează, în virtutea unor circumstanțe politice fortuite de natură recentă,
un număr relativ restrâns de limbi vorbite de minoritățile etnice.
Națiunile oligomodale se situează între națiunile unimodale și cele multimodale. În statele
oligomodale în care proporțiile vorbitorilor de limbi minoritare sunt relativ neînsemnate, bi- și/sau
multilingvismul la nivel național nu reprezintă un obiectiv al politicii și planificării lingvistice,
bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional, în caz de organizare teritorială compactă a unor
etnii. Astfel, în Republica Moldova:
(1) limba română are o tradiție literară, care datează de câteva secole, și este concepută de
populația majoritară ca un element esențial al patrimoniului cultural;
(2) limba română este simbolul identității naționale pentru trei pătrimi din populație;
(3) limba română din Republica Moldova dispune de o structură lingvistică adecvată și de
un vocabular optimal pentru a servi drept limbă de comunicare interetnică în toate
domeniile activității umane pe întreg teritoriul Republicii. De altfel, statutul de limbă
oficială presupune implicit îndeplinirea acestei funcții;
62 Conform datelor recensământului din 2001, numărul limbilor materne din India este de circa 1.652, dintre care 23
(inclusiv hindi și engleza) sunt recunoscute de Constituție ca limbi oficiale, principala limbă oficială fiind hindi. Pentru
mai multe detalii a se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Official_languages_of_India și http://en.wikipedia.org/wiki/
Languages_of_India
101
(4) acțiunile concrete de planificare lingvistică, în perioada de tranziție, urmează a fi
orientate spre evoluția treptată a situației de diglosie moștenită în unilingvism național;
(5,6) întrucât bilingvismul și multiculturalismul național nu constituie un obiectiv în sine
pentru statele oligomodale, politica și planificarea lingvistică a Republicii Moldova, în
perioada următoare, ar trebui să fie axată pe crearea condițiilor favorabile pentru
funcționarea unilingvismului național cu elemente de bilingvism regional (romângăgăuz).
Așadar, în statele amodale, este promovată limba vehiculară (limba de comunicare interetnică)
ca limbă dominantă. În statele unimodale, accentul se pune pe diglosia limbă națională/limbă de
comunicare interetnică, deși bilingvismul, în context situațional, este tolerat. În statele oligomodale,
predomină limba locală a națiunii titulare care îndeplinește, în același timp, și funcția de limbă de
comunicare interetnică, cu toate că, la fel ca și în cadrul națiunilor unimodale, bilingvismul regional
este acceptat. Cât privește națiunile multimodale, acestea se caracterizează prin utilizarea mai multor
limbi indigene ca limbi dominante, dintre care una este și limba oficială.
Cunoașterea particularităților acestor categorii de contexte sociolingvistice este de mare
importanță și de real folos pentru factorii de decizie în formularea și argumentarea recomandărilor
pentru o politică lingvistică adecvată și echilibrată. În cazul nostru, înțelegerea corectă și
interpretarea fără ambiguitate a contextului sociolingvistic concret din statele analizate permite să
realizăm că limba swahili are toate șansele să devină limbă națională în Tanzania, că India
reprezintă o piață lingvistică concurențială care impune modernizarea limbilor în contact, că în
Camerun, actualmente, nu există nicio limbă indigenă care ar putea servi drept simbol al identității
naționale și că promovarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică în Republica
Moldova este inutilă și ineficientă.
3.4.3. Alegerea limbii de comunicare interetnică: o problemă sensibilă
Necesitatea și voința de a promova o limbă decurg din funcția identitară pe care aceasta o
îndeplinește în cadrul unei comunități. Limba îi unește pe vorbitorii săi într-o comunitate ai cărei
membri au același destin, aceeași istorie, aceeași atitudine față de alte comunități lingvistice și, prin
urmare, față de alte limbi (Mackey 1976, p. 43; Fishman 1977b; Leclerc 1986; Gfeller 2000,
p. 84-85). După cum afirmă J. Leclerc, ”Si la langue était réductible à sa fonction strictement
instrumentale […], elle ne susciterait guère d’émotivité et il serait indifférent d’utiliser une langue
plutôt qu’une autre. Or, les peuples ne semblent pas très disposés à changer de langue maternelle
comme on change de marteau. Symbole de l’identité, la langue est le plus puissant facteur
102
d’appartenance sociale et ethnique en même temps qu’un facteur de différenciation et d’exclusion:
elle permet d’identifier et d’isoler quelqu’un qui n’appartient pas au groupe” (Leclerc 1986, p. 130).
Potențialul deosebit al limbii de a deveni simbolul esențial al unei națiuni a fost menționat și
de J. Fishmann: ”…language can be vastly more than a means of communication. Obviously, language
can also be a very powerful symbol… By its very nature language is the quintessential symbol, the
symbol par excellence… Anything can become symbolic of ethnicity whether food, dress…, but since
language is the prime symbol system to begin with and since it is commonly relied upon so heavily
(even exclusively) to enact, celebrate and ”call forth” all ethnic activity, the likelihood that it will be
recognized and singled out as symbolic of ethnicity is great indeed” (Fishmann 1977b, p. 25) 63.
Analizând influența factorilor sociali asupra libertății de alegere a limbii de către elvețieni în
procesul migrațiunii interne, G. Lüdi constată existența unei relații de influență reciprocă între
limbă și identitate. În opinia cercetătorului, ”valoarea socială a limbilor determină identitatea în
măsura în care ea influențează dorința sau refuzul de acomodare (instrumentală și/sau integrativă);
pe de altă parte, identitatea exercită o influență asupra perceperii idiomurilor în contact și asupra
capitalului lor simbolic” (Lüdi 1995, p. 290). (Traducerea ne aparține – G. M.).
Din această perspectivă, unele comunități lingvistice se consideră ca fiind lipsite de acest
capital simbolic atunci când sunt obligate să adopte o limbă de comunicare interetnică, care nu
este limba lor maternă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba de o comunitate lingvistică
majoritară. În situația în care securitatea lingvistică și culturală a unei comunități este
compromisă64, din cauza concurenței cu o altă limbă, voința de a-și proteja limba și cultura
prinde rădăcini în opinia publică. Această voință se afirmă pe măsură ce efectele concurenței
63 Deși majoritatea specialiștilor sunt de acord că limba constituie, alături de istorie, cultură și religie, una din
componentele esențiale ale identității naționale, există totuși cercetători care afirmă că niciuna dintre aceste trăsături
nu pare să fie indispensabilă (Haarmann 1974; Edwards 1985) și că, în fiecare caz concret, identitatea națională ar fi
produsul unui conglomerat de elemente (etnie, limbă, religie) asociate în mod diferit în funcție de contextul dat
(Haarmann 1974). Examinând situația concretă a etniilor minoritare din SUA asimilate de majoritatea lingvistică
(mainstream society), J. Edwards ajunge la concluzia că limba nu reprezintă o caracteristică obligatorie pentru
constituirea identității naționale. În opinia cercetătorului, ”Niciunul dintre indiciile speciale nu joacă un rol hotărâtor.
Astfel, deși putem spune că limba poate fi un atribut extrem de important al identității, nu putem afirma cu
certitudine că ea reprezintă caracteristica esențială pentru păstrarea identității" (Edwards 1985, p. 22). (Traducerea ne
aparține – G. M.). Cu toate acestea, J. Edwards admite că, întrucât reprezentanții acestor grupuri minoritare nu mai
utilizează limbile naționale în comunicare, limba maternă are pentru ei o valoare pur simbolică, dar nu comunicativă
(Ibidem). Prin urmare, deși J. Edwards pune la îndoială caracterul obligatoriu al limbii pentru menținerea identității
naționale, evidențiind valoarea simbolică a acesteia, lingvistul acceptă, în mod implicit, relația directă dintre limbă și
identitate, întrucât anume valoarea simbolică și nu cea comunicativă constituie liantul dintre ele.
64 Compromiterea securității lingvistice are drept consecință insecuritatea lingvistică. Conceptul de insecuritate
lingvistică a fost introdus în circuitul științific de W. Labov (Labov 1972, p. 117, 133) și dezvoltat de M. Francard
(Francard 1997). Astfel, M. Francard definește insecuritatea lingvistică ca ”manifestation d’une quête de légitimité
linguistique, vécue par un groupe social dominé, qui a une perception aiguisée tout à la fois des formes linguistiques qui
attestent sa minorisation et des formes linguistiques à acquérir pour progresser dans la hiérarchie sociale” (Francard
1997, p. 171-172). După cum se vede, ambii cercetători au studiat insecuritatea intralingvistică, pe când, în cazul nostru,
este vorba de insecuritatea interlingvistică, care se manifestă între limbi diferite și nu între diferite varietăți ale unei
singure limbi.
103
devin tot mai vădite și, în cele din urmă, se impune partidelor politice și guvernelor. De aceea,
adoptarea unei limbi în calitate de limbă de comunicare interetnică în situația în care limba
aleasă nu este limba populației majoritare, dar este impusă de elita de la guvernare ridică mari
probleme. Cu toate acestea, adoptarea unei limbi vehiculare devine, deseori, o soluție
inconturnabilă, cel puțin pentru perioada de tranziție. În situații de acest gen, cea mai bună
soluție ar fi alegerea limbii populației majoritare sau a unei limbi străine neutre, adică fără
ștampilă etnică, precum engleza în Nigeria sau franceza în Republica Congo.
Efectiv, alegerea limbii de comunicare interetnică nu se face în mod arbitrar. Întrucât limba în
cauză este prezumată să satisfacă nevoile concrete ale societății în domeniul comunicării, alegerea
ei se efectuează conform unor criterii. Practica internațională demonstrează că alegerea limbii
vehiculare are loc în funcție de doi factori esențiali: (1) evoluția naturală a limbii în spațiul dat și (2)
selectarea minuțioasă a unei limbi în baza unor criterii bine stabilite, precum statutul limbii, criteriul
demografic, gradul de acceptabilitate, atitudinile populației, capacitatea de exprimare a conceptelor
științifice și tehnice moderne (Adegbija 1994, p. 25; Ager 2001).
În cazul Republicii Moldova, limba română corespunde tuturor acestor criterii, limba rusă
fiind percepută de populația băștinașă ca limba de oprimare, care continuă să fie vorbită de o
minoritate imperială. Atribuirea statutului legal de limbă de comunicare interetnică limbii ruse este
o decizie politică de impunere a limbii coloniale și nu corespunde nevoilor societății în materie de
comunicare ( a se vedea și Cotelnic 2003b). De aceea, ”…declararea limbii ruse ca limbă de stat ar fi
o acțiune distrugătoare pentru neamul românesc” (Ciobanu 2001b, p. 58), întrucât limba română
”…ea însăși nu a revenit în scaunul ereditar, care îi este hărăzit de bunul Dumnezeu. Prin urmare, ea
nu poate împărți acea brumă de putere, pe care […] a cucerit-o în 1989, cu o limbă de circulație
internațională cum este rusa” (Ibidem). În realitate, Republica Moldova se caracterizează printr-un
grad înalt de omogenitate lingvistică65, iar diversitatea lingvistică a națiunilor multimodale nu poate
fi comparată sub nicio formă cu situația lingvistică din Republica Moldova, unde minoritatea de
etnie rusă (5,9%)66 s-a pomenit izolată de partea majoritară a națiunii ruse în urma unui proces
accidental de dezmembrare a Imperiului Sovietic survenit foarte recent.
Ținând cont de faptul că minoritatea rusă este, până în prezent, preponderent unilingvă și că
reprezentanții altor etnii din Republica Moldova vorbesc curent în această limbă, în scopul de a
facilita procesul de integrare a minorității ruse în construcția noii formațiuni statale, limba rusă ar fi
65 Conform datelor ultimului recensământ al populației Republicii Moldova din octombrie 2004, 75,2% dintre cetățeni
din numărul total al populației vorbesc în limba moldovenească/română (Recensămâtul populației 2004: Caracteristici
demografice, naționale, lingvistice, culșturale. Culegere statistică, Chișinău : Biroul Național de Statistică, 2006, vol. I,
p. 35).
66 Ibidem
104
putut îndeplini rolul de limbă de comunicare interetnică exclusiv în perioada de tranziție a cărei
durată urma să fie calculată în funcție de vârstă, nivelul de cunoaștere a limbii oficiale și gradul de
participare a membrilor minorității ruse în diversele domenii ale vieții publice. În etapa actuală însă
”Limba populației majoritare trebuie să devină cu adevărat mijloc de comunicare interetnică.
Trebuie create toate condițiile ca alolingvii loiali să învețe limba oficială a Republicii Moldova.
Pentru aceasta e nevoie ca actuala conducere a statului să promoveze o politică lingvistică clară,
bine cumpătată, bazată pe investigații științifice, corectă și imparțială…” (Cotelnic 2003b, p. 265).
3.5. Planificarea corpusului limbii
Planificarea corpusului încorporează aspectele planificării lingvistice orientate spre structura
internă a limbii, precum: (1) inovația ortografică, inclusiv schimbarea grafiei, (2) modificarea
ortoepiei, (3) schimbări în structura gramaticală a limbii, (4) îmbogățirea vocabularului, (5)
perfecționarea stilului și (6) simplificarea registrelor limbii.
Referindu-se la reforma ortografică a limbii malaieze, L. Vikør (Vikør 1993) enumeră o serie
de principii care alcătuiesc fundamentul planificării corpusului unei limbi. Aceste principii nu sunt,
exclusiv, de natură lingvistică și pot fi grupate după cum urmează: (1) principii legate de structura
limbii per se (fonematic, morfematic, etimologic, derivativ etc.), (2) principii care reflectă relația
dintre limbă și vorbitorii acesteia (prestigiu, sonoritate, eleganță, expresivitate), (3) principii care
derivă din atitudinea față de alte limbi (negativism lingvistic, purism, toleranță) și (4) principii care
decurg din ideologia societății (naționalism, democrație, dictatură, egalitarism etc.). După cum se
vede, practicienii politicii și planificării lingvistice sunt obligați să aplice nu numai cunoștințe pur
lingvistice, dar sunt implicați în alegerea unor opțiuni care au o importantă dimensiune socială.
Începând cu anii 80 ai secolului trecut, planificarea corpusului a făcut carieră în lumea
cercetătorilor (Haas 1982; Lüdi 1994) și a prefigurat studii ulterioare la nivelul tuturor
compartimentelor principalelor limbi din Europa, Africa, Asia și zona Oceanului Pacific67.
3.5.1. Normarea (Standardizarea)
Standardizarea limbii presupune definirea normei academice, alias a normei sistemice care
”coincide cu norma literară, corespunzătoare acelui ”cum trebuie să se spună” (Coșeriu apud Dănilă
2006, p. 112). Standardizarea este efectuată, de obicei, de lingviști, rolul cărora este de a stabili
normele literare fonetice, morfologice, lexicale și sintactice, diferite de normele comunicaționale care
arată ”cum se spune”(Ardeleanu 2006, p. 9-13).
După cum se vede în tabelul 3.1, activitățile de normare în cadrul politicii și planificării lingvistice
pot să se deruleze la trei niveluri: (1) la nivelul grafiei, (introducerea unei noi ortografii, modificarea
67 Ne referim, în special, la cele șase volume ale lucrării ”Language Reform: History and Future”, apărute în perioada
1983 -1994, sub redacția lui I.Fodor și C. Hagège Buske din Hamburg.
105
ortografiei existente, modificarea alfabetului); (2) la nivelul lexicului (crearea neologismelor,
reglementarea utilizării împrumuturilor pentru denumirea unor noțiuni exprimate anterior în altă limbă,
cum ar fi vocabularul științific, politic etc.); (3) la nivelul structurii gramaticale. În situația în care este
nevoie de alegerea și impunerea unei varietăți a limbii ca normă supradialectală (literară), standardizarea
are loc la nivelul variantelor dialectale (Ferguson 1988).
Pornind de la ideea despre standard ca punct de referință, P. Garvin și M. Mathiot (Garvin &
Mathiot 1968) au stabilit o serie de caracteristici ale limbii standard. În opinia autorilor, aceasta din
urmă are două proprietăți structurale și patru funcții, dintre care trei funcții simbolice și una obiectivă.
Cele patru funcții servesc drept vehicul al atitudinilor lingvistice, precum loialitatea (fidelitatea)
vorbitorilor față de limbă, mândria și identificarea normei.
După cum este arătat în figura 3.3, limba standard trebuie să fie, în primul rând, flexibilă și să
se preteze cu ușurință la procesul de modernizare.În al doilea rând, ea trebuie să-și poată asuma
Figura 3.3. Caracteristicile limbii standard descrise de P. Garvin și M. Mathiot (schemă adaptată de autor apud Garvin
1974, p. 72 – 73).
funcțiile simbolice de unificare atât a spațiului în care este utilizată, cât și a membrilor comunității
lingvistice în cauză. De asemenea, ea trebuie să servească drept criteriu de diferențiere a comunității
lingvistice date de vecinii săi.
Flexibilitatea structurală și potențialul intelectual de modernizare a limbii standard îi conferă
acesteia un anumit prestigiu care își găsește manifestare concretă în sentimentul de mândrie al
vorbitorilor limbii în cauză. În plus, o limbă standard care se modernizează de-a lungul timpului
Stabilitate flexibilă
(standardizare)
PROPRIETĂȚI STRUCTURALE
LIMBA STANDARD
Potențial intelectual
de modernizare
Simbolică Obiectivă
De unificare De separare De prestigiu Cadru de referință
ATITUDINI Fidelitate față
de limbă
Fidelitate față
de limbă
Mândrie Identificarea
normei
FUNCȚII
106
este în măsură să-și asume funcția obiectivă – aceea de a servi drept cadru de referință pentru
vorbitorii săi: locutorii limbii sunt conștienți de existența standardului și de faptul că acesta îi
reprezintă. Prin urmare, noțiunea de limbă standard se asociază în conștiința publică cu atitudinea
de fidelitate a locutorilor față de limba pe care o vorbesc, cu conștientizarea de către aceștia a
existenței unei norme care servește pentru ei drept cadru de referință și care îi reprezintă, precum și
cu sentimentul de mândrie de a vorbi în limba dată.
Funcțiile sus-menționate ale limbii standard se contopesc cu obiectivele naționale de dezvoltare a
națiunii, cu mândria și conștiința națională. De aceea, persoanele implicate în procesul de politică și
planificare lingvistică trebuie să aibă permanent în vedere că popoarele din comunitățile de vorbire
moderne doresc ca limba lor să fie ”more than neat and trim and handy” (Fishman 1974b, p. 23). Ele
doresc ca limba pe care o vorbesc să fie o reflectare a eu-lui lor, o oglindă a ceea ce au fost, a ceea ce
sunt și a ceea ce vor deveni. Acest element extrem de important nu trebuie nicidecum să fie subapreciat.
Așadar, în pofida faptului că unii cercetători (Tauli 1968) sunt tentați, după cum am menționat
la începutul acestui capitol, să reducă domeniul politicii și planificării lingvistice la procedurile de
standardizare sub aspectul lor lingvistic, specialiștii implicați în planificarea corpusului sunt din ce
în ce mai conștienți de faptul că normarea are profunde consecințe sociale, culturale și politice
(Jernudd & Neustupný 1987; Luke et al. 1990).
3.5.2. Modernizarea vocabularului și perfecționarea stilului
Activitățile de modernizare sunt centrate pe dezvoltarea funcțională a limbii. Cu alte cuvinte,
după standardizarea limbii, apare necesitatea implementării normei astfel încât limba standard să-și
poată îndeplini funcțiile care îi revin în societatea modernă (Haugen 1983, p. 273).
După cum se vede din tabelul 3.1, modernizarea presupune trei tipuri de acțiuni din partea
planificatorilor: (1) modernizarea vocabularului terminologic (alcătuirea de noi dicționare
terminologice, științifice și tehnice); (2) dezvoltarea noilor stiluri funcționale (Haugen 1983, p. 275)
și (3) acțiuni legate de internaționalizarea limbii (Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. 29, 46 – 48).
Este evident că modernizarea vocabularului implică nu numai îmbogățirea lexicului prin
alcătuirea de noi surse lexicografice, dar și difuzarea pe scară largă a fondului lexical și
terminologic pe cele mai diverse căi. De aceea, guvernul trebuie să susțină publicarea operelor
literare, a ziarelor și revistelor de cultură generală și de specialitate în limba aleasă, să încurajeze
promovarea și difuzarea normei de posturile de radio și canalele de televiziune, pe scurt, să
contribuie la diseminarea limbii standard în toate domeniile de activitate umană. În acest mod,
guvernul va susține nu numai îmbogățirea vocabularului, dar și perfecționarea stilurilor funcționale.
107
Modernizarea este un proces complex și continuu, limbile fiind în permanentă evoluție. Astfel,
odată cu apariția noilor tehnologii, limbile își asumă funcții noi, abandonând, datorită dispariției
tehnologiilor învechite, o parte din funcțiile de altădată. În plus, în virtutea procesului de globalizare
și de extindere a schimburilor comerciale, asistăm la emergența unor noi contacte între vorbitorii
diferitor limbi. Toate aceste schimbări necesită modernizarea permanentă a limbii oficiale, astfel
încât aceasta să poată face față nevoilor societății.
Modernizarea terminologiei este, fără îndoială, domeniul care a suscitat cele mai multe
dezbateri printre specialiști referitoare la planificarea corpusului. Într-adevăr, pentru ca o limbă să-și
poată păstra expresivitatea în toate domeniile activității umane, în condițiile multiplelor schimbări
culturale, economice și tehnologice care survin în realitatea modernă, se impune necesitatea
introducerii în circuitul lingvistic a unui număr considerabil de termeni, practic, în fiecare an. De
aceea, modernizarea terminologică este una din preocupările esențiale ale academiilor, precum și a
organismelor internaționale și naționale specializate.
După cum se știe, există anumite strategii generale de modernizare a terminologiei unei limbi,
precum împrumutul din limbile în contact sau dintr-o limbă internațională. Cu toate acestea, creația
neologică în terminologia unui domeniu de cunoștințe nu este un proces care poate să se desfășoare
la voia întâmplării. Dacă este firesc ca limbile să împrumute, să „naturalizeze”, să respingă, să
combine și să modifice termeni, împrumutul fără discernământ trebuie combătut, deoarece starea de
sănătate lingvistică a unei țări oglindește starea sa culturală, economică, politică etc.
În alți termeni, problematica creației terminologice depășește granițele terminologiei. De
aceea, în tot mai multe țări, se adoptă o politică lingvistică la nivel național și sunt create organisme
de implementare a politicii în cauză, întrucât această intervenție asupra corpusului limbii susține, de
regulă, un proiect politic, social, economic etc. prin adoptarea unei strategii de producere (în baza
materialului lingvistic indigen) și de implantare a termenilor în toate sectoarele de activitate umană,
ceea ce constituie o muncă de adevărat management și marketing lingvistic.
La rândul său, perfecționarea stilistică este justificată de faptul că limba nu reprezintă doar
suma aritmetică a componentei lexicale, gramaticale și sintactice (Gee 1992). Stilurile funcționale
(științific, beletristic, religios, publicistic, juridic-administrativ etc.), identificate și studiate de
specialiști, se constituie și se perfecționează odată cu dezvoltarea culturii spirituale a unui popor, cu
evoluția limbii naționale respective, cu formarea variantei literare a acestei limbi.
În alți termeni, fiecare limbă își dezvoltă propriile stiluri funcționale în corespundere cu
domeniile de utilizare a ei. De aceea, difuzarea prin toate mijloacele posibile a normei și cultivarea
permanentă a stilurilor funcționale reprezintă cheia succesului în planificarea corpusului unei limbi.
După cum arată Nelde (Nelde 1988), cultivarea stilurilor funcționale este necesară chiar și în cazul
108
limbilor viabile, precum neerlandeza, unde stilul științific ar putea fi serios afectat de utilizarea
abuzivă și inutilă a limbii engleze.
Cât privește internaționalizarea, ea poate fi considerată ca o formă specifică de difuzare a limbii
pe scară internațională, fapt care afectează corpusul limbii. Astfel, în momentul în care o limbă devine
mijloc de comunicare internațională, apar noi probleme de standardizare, întrucât norma națională nu
poate fi extrapolată la contextul internațional, standardizarea în context național și internațional
prezentând particularități specifice (Mitchell 1985; Loman 1988). Mai mult decât atât, deoarece
strategiile discursive și pragmatice variază de la o cultură la alta, în pofida utilizării unei limbi
comune, pot surveni anumite probleme de comunicare (Smith 1987).
În această ordine de idei, rolul limbii engleze ca limbă globală (Crystal 1997; Melchers &
Shaw 2003), precum și apariția unui număr important de varietăți ale acestei limbi în diferite regiuni
ale lumii (Kachru et al. 2006), au generat un interes sporit pentru planificarea corpusului varietăților
în cauză la nivel lexical, gramatical și stilistic (Ibidem). O situație similară este caracteristică și
pentru alte limbi de circulație internațională, precum franceza, spaniola, araba, mandarina și
portugheza.
3.6. Planificarea achiziției limbii (limbilor)
Întrucât conținutul educației care înglobează atât valori socioculturale, cât și cunoștințe
teoretice este transmis prin intermediul limbii, orice decizie oficială în materie de politică și
planificare lingvistică atrage după sine implicarea obligatorie a sectorului educațional.
În societățile omogene din punct de vedere lingvistic, alegerea limbii de instruire nu constituie
o problemă. Dimpotrivă, în societățile multilingve, caracterizate prin diversitatea lingvistică,
deciziile de acest gen pot provoca tensiuni sociale. Nu întâmplător, un număr din ce în ce mai mare
de comunități, regiuni și state se confruntă cu probleme foarte delicate în domeniul politicii și
planificării lingvistice.
Din această perspectivă, una din preocupările majore ale factorilor de decizie din sectorul
educațional este eliminarea eșecului școlar în rândul reprezentanților etniilor minoritare în procesul
de însușire a limbii naționale, astfel încât aceștia să poată participa activ la piața muncii.
Cu toate acestea, viziunea guvernului nu poate avea doar o dimensiune economică. Politica
lingvistică la nivelul Ministerului Educației trebuie să fie orientată spre inserarea tuturor membrilor
societății în mediul social, cu alte cuvinte, spre coeziunea socială. Dacă reprezentanții unor
comunități lingvistice relativ importante din interiorul unui stat nu pot participa din plin la acțiunile
economice și sociale de amploare din motive lingvistice, devine clar că repartizarea competențelor
lingvistice are un impact negativ asupra coeziunii sociale a statului dat. Aceste preocupări de ordin
109
politic și social constituie un argument în plus în favoarea însușirii limbii de stat de către toți
cetățenii, astfel încât aceștia să nu fie dezavantajați în societate
O problemă nu mai puțin importantă cu care se confruntă sectorul educațional este legată de
selectarea și predarea limbilor străine de circulație internațională, deoarece tendința spre integrarea
economică și politică a continentului european, circulația liberă a popoarelor și crearea instituțiilor
europene necesită predarea/învățarea limbilor moderne la toate nivelurile sistemului de învățământ.
Planificarea achiziției limbii este axată pe șase obiective prioritare (a se vedea figura 3.4).
Întrucât această componentă a planificării lingvistice afectează doar un anumit segment al
populației, este necesar, în primul rând, să se determine publicul-țintă, limba (limbile) de instruire și
limbile care vor fi predate ca obiect de studiu. Structura publicului țintă va fi examinată în funcție
de locul de trai, de aptitudini și atitudini față de limba respectivă (limbile respective), de
consimțământul și motivațiile cursanților, de acordul și susținerea părinților.
Figura 3.4. Planificarea achiziției limbii (limbilor)
În al doilea rând, este necesar să se identifice cu claritate oferta în materie de predare a
limbilor, să se determine cu precizie profilul profesional al persoanelor care vor fi antrenate în
procesul de predare a limbilor, modalitățile de pregătire și de reciclare a acestora, astfel încât
profesorii de limbi să-și poate menține nu numai nivelul de pregătire fonetică, lexicală și
gramaticală, dar, de asemenea, să fie familiarizați cu constrângerile de ordin pragmatic, proxemic,
paralingvistic, și sociolingvistic care influențează asupra evoluției și funcționării limbilor într-un
context în permanentă schimbare.
După identificarea publicului-țintă și a corpului didactic implicat în predarea limbilor, este
necesar să se elaboreze programele școlare la fiecare limbă în parte. Deoarece planul de învățământ
Planificarea
achiziției limbii
(limbilor)
Pregătirea
cadrelor
didactice
Identificarea
publicului-țintă
Elaborarea
metodologiei și a
materialelor
didactice
Elaborarea
programelor
școlare
Analiza
costurilor
Evaluarea
competențelor
cursanților Evaluarea calității
procesului de
predare
110
acordă prioritate mai degrabă educației științifice decât educației lingvistice, este important să se
țină cont de această constrângere în procesul de stabilire a duratei de predare/învățare a fiecărei
limbi și de distribuire a timpului rezervat pe fiecare an/semestru/săptămână/zi de studii, astfel încât
să fie atinse obiectivele fixate cu maximă eficiență.
Cel de-al patrulea obiectiv derivă, în mod direct, din cel menționat supra. Într-adevăr,
conceperea programelor școlare este, practic, imposibilă fără preconizarea metodologiei și
materialelor didactice (textuale și audio-vizuale), care urmează a fi utilizate în procesul de predare.
În acest sens, metodele de predare a limbii materne vor fi diferite de cele de predare a limbilor
străine. De asemenea, metodele de predare vor varia în funcție de vârsta, prerechizitele, motivația,
finalitățile studierii limbii etc.
Al cincilea obiectiv îl constituie identificarea și evaluarea resurselor financiare disponibile
pentru implementarea planului de achiziție a limbilor. O dată în plus, va trebui să se țină cont de
caracterul limitat al resurselor bugetare, astfel încât la evaluarea costurilor per elev pe un an școlar
să se ia în considerație această constrângere.
În fine, ultimul obiectiv care le afectează, în acea sau altă măsură, pe toate celelalte este
evaluarea, aceasta însemnând atât aprecierea competențelor cursanților, cât și evaluarea calității
procesului de predare a limbilor în ansamblu.
După cum se vede în figura 3.4, întreaga activitate legată de achiziția limbilor nu poate fi
delegată în exclusivitate sectorului educațional, întrucât acesta din urmă nu acoperă toate segmentele
societății care alcătuiesc cererea agregată în materie de învățare a limbilor. Astfel, sectorul
educațional nu cuprinde, spre exemplu, sfera business-ului, domeniul comerțului exterior, segmentul
populației reprezentat de persoane cu handicap, precum și sectoarele care implică competențe
lingvistice performante.
3.7. Planificarea prestigiului limbii
După cum am arătat în paragraful 3.3.3, H. Haarmann (Haarmann 1990) a fost primul
cercetător care a sugerat ideea despre includerea planificării prestigiului în calitate de componentă
separată a politicii și planificării lingvistice. Deși componenta în cauză reprezintă o dimensiune
importantă a politicii și planificării lingvistice, trebuie menționat faptul că majoritatea lucrărilor
consacrate politicii și planificării lingvistice sunt axate, mai ales, pe planificarea statutului,
planificarea corpusului și/sau planificarea achiziției limbii, planificarea prestigiului fiind, într-un
anumit fel, lăsată sub tăcere.
Or, conform unor studii recente (Kaplan & Baldauf 2003a; Baldauf 2004), planificarea
prestigiului limbii are un impact pozitiv asupra succesului implementării acțiunilor de politică și
111
planificare lingvistică în ansamblu. Astfel, analizând cauzele extinderii limbii mandarine după 1989
în Singapore, R. Kaplan și R. Baldauf, Jr. au ajuns la concluzia că declinul ”dialectelor” limbii
chineze și extinderea ariei de utilizare a limbii mandarine68, în ultimii cincisprezece ani, prezintă
consecința directă a campaniilor finanțate de guvern având drept obiectiv promovarea imaginii
dialectului mandarin. În cadrul acestor campanii, mandarina era considerată ca un factor unificator
și progresist, pe când celelalte dialecte ale limbii chineze erau calificate drept retrograde, fiind
asociate cu separatismul (Kaplan & Baldauf 2003a, p. 131-133).
D. Ager (Ager 2005b), unul dintre puținii sociolingviști care se interesează îndeaproape de
planificarea prestigiului limbii, distinge trei tipuri de acțiuni separate care reprezintă trei fațete
diferite ale acestui fenomen. Astfel, analiza comparativă a politicilor lingvistice din Québec, Wales
și Malaiezia i-a permis autorului să definească prestigiul, mai întâi și-ntâi, ca o punte de legătură
între identitatea etnică și promovarea limbii (cazul Québecului). În al doilea rând, prestigiul poate fi
utilizat, în opinia cercetătorului, ca metodă de implementare a politicilor lingvistice de manipulare a
populației (precum în Wales). În fine, autorul invocă existența unei corelații între prestigiul limbii și
motivațiile atât ale actorilor, cât și ale destinatarilor politicii și planificării lingvistice (cazul Malaieziei).
Aceste trei fațete ale planificării prestigiului și-au găsit reflectare și în contextul
sociolingvistic din spațiul în care s-a format Republica Moldova. În primul rând, promovarea limbii
populației băștinașe în calitate de limbă oficială a statului este legată, în mod direct, de
recunoașterea și promovarea identității etnice a acestui popor. În al doilea rând, planificarea
prestigiului ca parte componentă a politicii lingvistice staliniste, implementată în acest teritoriu în
perioada dominației sovietice, poate fi considerată ca o metodă de manipulare a populației băștinașe
având drept obiectiv formarea poporului (homo sovieticus), al cărui simbol național era limba
marelui popor rus. În fine, se poate afirma că introducerea obligatorie a limbii ruse în sistemul
învățământului public reflectă voința Republicii Moldova de a face parte din Comunitatea Statelor
Independente sau/și de a fi unul din partenerii acestei comunități de state.
După cum reiese din cele menționate mai sus, planificarea prestigiului contribuie la
implementarea celorlalte componente ale politicii și planificării lingvistice, în alți termeni, în
calitate de componentă apreciativă, planificarea prestigiului contribuie, în același timp, la atingerea
obiectivelor productive ale politicii și planificării lingvistice.
În Franța, de exemplu, reflecția asupra prestigiului limbii materne a fost și continuă să fie una
din preocupările esențiale ale națiunii franceze (Moldovanu 2006), astfel încât unii oponenți
califică, în mod exagerat, acest lucru drept ”o obsesie națională” (Shelly 1999, p. 308). Relația între
68 Mandarina este un dialect al limbii chineze, care a fost ales drept bază pentru crearea limbii chineze standard.
112
limba națională, identitatea națională și interesul național este atât de strânsă, încât însușirea și
stăpânirea perfectă a competențelor de comunicare verbală și scrisă sunt parte integrantă a setului de
prerechizite necesare pentru accesul la o funcție publică de rang superior.
În plus, limba franceză este atât întruchiparea istoriei și civilizației Franței, cât și principalul
vehicul de promovare a culturii și valorilor franceze în lume. Drept răspuns la tendința de
uniformizare anglo-americană, fenomen care capătă amploare odată cu procesul de
globalizare, guvernul francez se străduiește să asigure prezența și prestigiul limbii franceze în
lumea întreagă (le rayonnement).
Cât privește Republica Moldova, este important să menționăm că planificarea prestigiului
limbii române în acest spațiu urmează să fie orientată spre înlăturarea reminiscenței complexului de
inferioritate înrădăcinat în mentalitatea românilor din Basarabia în perioada ocupației țariste și
sovietice.
3.8. Implementarea politicii și planificării lingvistice
Implementarea politicii și planificării lingvistice înseamnă, de fapt, difuzarea și promovarea
variantei standard a limbii (limbilor) alese. Aceasta este, fără îndoială, una din cele mai importante
etape ale planificării lingvistice. Un plan care nu poate fi transpus în practică este lipsit de valoare,
oricât de ideal pare să fie.
Este necesar să menționăm că guvernele au la dispoziție numeroase instrumente pentru
implementarea politicilor lingvistice, cele mai eficiente fiind sistemul instructiv-educativ și
mijloacele de informare a maselor. Desigur, capacitatea guvernului de a utiliza aceste instrumente
este mult mai mare, într-un sistem totalitar, în care puterea executivă deține controlul asupra
sistemului de învățământ, asupra editurilor și mijloacelor de informare în masă decât într-un sistem
democratic. Oricum, sistemul de învățământ și mass-media reprezintă importante pârghii care
difuzează și încurajează utilizarea normei.
Monitorizarea implementării acțiunilor de politică lingvistică prevede posibilitatea aplicării
unor măsuri de corecție a implementării aspectelor sociale ale planului. Strategiile de implementare
urmează a fi orientate spre promovarea pe scară largă a normei lingvistice, astfel încât să se poată
preveni și evita apariția și extinderea unui grup social de cetățeni care să nu aibă acces la
schimbarea lingvistică.
Deși sistemul instructiv-educativ joacă un rol determinant în implementarea măsurilor de
corecție, el nu este în măsură să implementeze aceste măsuri de unul singur, întrucât, pe de o parte,
diseminarea prin sistemul de învățământ necesită câteva generații, iar, pe de altă parte, sistemul în
cauză nu cuprinde toate segmentele de populație ale societății.
113
Cu toate acestea, realizarea cu succes a politicilor lingvistice depinde, în cea mai mare măsură,
de acceptarea/inacceptarea de către populația din statul respectiv a unui anumit tip de comportament
lingvistic. Spre exemplu, politica de promovare a limbii ruse în calitate de cea de-a doua limbă
maternă pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice nu s-a soldat cu rezultatele scontate, cel puțin, în
mediul rural din RSSM, în Țările Baltice și în cele din Asia Centrală, unde populația n-a perceput
utilizarea limbii ruse drept o necesitate.
3.9. Evaluarea politicii și planificării lingvistice
Evaluarea constituie ultima etapă a procesului de politică și planificare lingvistică, deși, în
sensul strict al cuvântului, politica și planificarea lingvistică este o activitate ciclică care nu are
sfârșit. Menirea etapei de evaluare este de a stabili o relație inversă între faza finală și etapele
precedente cu scopul de a lua în considerare cauzele acceptării/respingerii deciziilor de către
membrii comunității respective și de a efectua corectările necesare în ceea ce privește analiza
situației sociolingvistice, stabilirea obiectivelor și adoptarea modalităților practice de atingere a
acestora.
La acest nivel, responsabilii de politica și planificarea lingvistică vor avea de răspuns la o
serie de întrebări de tipul: a intervenit vreo schimbare în situația sociolingvistică? Dacă da, care sunt
aceste schimbări și cum trebuie luate în considerare pentru implementarea cât mai eficientă a
politicii lingvistice? În ce măsură obiectivele stabilite sunt corecte, reale și realiste? Dacă nu, în ce
măsură și cum pot fi ele modificate? Cât de adecvate sunt strategiile și cât de eficiente sunt căile de
implementare ale planului? Care sunt motivele acceptării/inacceptării deciziilor de către membrii
comunității? Care este valabilitatea criteriilor de evaluare?
Evaluarea rezultatelor finale depinde de anumite constrângeri de natură politică, economică,
socială, tehnică, și intelectuală. Astfel, deseori politicienii sunt acele persoane care, nedorind să
cunoască rezultatele propriilor lor politici lingvistice, pun evaluatorilor bețe în roate pentru a
zădărnici această acțiune. De asemenea, situația sociolingvistică din etapa inițială ar putea să se
modifice într-atât, încât evaluarea complexului de date sociolingvistice să nu mai fie valabilă în
etapa de implementare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât planificarea lingvistică este un proces de
lungă durată și, prin urmare, greu de monitorizat.
Concluzii
În procesul de definire a cadrului teoretic și metodologic al politicii și planificării lingvistice, este
imperativ să se țină cont de două aspecte fundamentale: orientarea tridimensională și caracterul
transdisciplinar al fenomenului în cauză. Din această perspectivă, politica și planificarea lingvistică
înglobează totalitatea măsurilor deliberate întreprinse la nivel micro-, meso- și macrosociolingvistic cu
114
scopul de a modifica statutul, corpusul și prestigiul limbii (limbilor în contact). Prezentând în sine o
activitate științifică și practică care integrează rezultatele cercetărilor transdisciplinare, politica și
planificarea lingvistică are drept obiectiv descrierea, studierea și evaluarea situațiilor lingvistice cu
scopul de a propune soluții și modalități concrete de rezolvare a diverselor probleme de natură
lingvistică în societate în vederea consolidării coeziunii naționale, sociale și politice.
Modelul integrat al politicii și planificării lingvistice, prezentat în lucrare, constituie unul din
principalele atuuri ale investigației de față. Înglobând în sine nu numai planificarea corpusului și
planificarea statutului limbii (modelul clasic), dar, de asemenea, planificarea achiziției și planificarea
prestigiului limbii, modelul integrat contribuie la conturarea și redefinirea mai precisă a cadrului
conceptual și metodologic al politicii și planificării lingvistice, ținând cont de cele mai recente
realizări ale sociolingvisticii.
Includerea planificării achiziției, în calitate de componentă independentă a politicii și
planificării lingvistice, este necesară în măsura în care schimbarea lingvistică presupune extinderea
sau restrângerea domeniilor de funcționare a limbii, fapt care contribuie la majorarea sau micșorarea
numărului de vorbitori ai limbii și, prin urmare, la modificarea statutului acesteia. La rândul ei,
utilitatea completării modelului clasic prin adăugirea planificării prestigiului limbii este justificată
de componenta emoțională a politicii și planificării lingvistice: în calitate de componentă
apreciativă, planificarea prestigiului contribuie la implementarea componentelor productive ale
politicii și planificării lingvistice, care își găsesc manifestare în acțiuni reale.
În această configurație, modelul integrat al politicii și planificării lingvistice poate servi drept
document de referință nu numai pentru factorii de decizie și responsabilii de conceperea și
implementarea politicii și planificării lingvistice, dar și pentru beneficiarii acesteia. Cât privește
versiunea ciclică a modelului clasic propusă în lucrare, ea are avantajul de a pune în lumină pivotul
central al planificării lingvistice – politica lingvistică – care servește drept punct de plecare și
reprezintă etapa decisivă pentru celelalte etape. Plasată în plin centru al modelului ciclic, politica
lingvistică include elaborarea strategiei și monitorizarea procesului de implementare a acțiunilor de
planificare lingvistică, asigurând astfel relația inversă care servește drept bază de date pentru
evaluare și măsurile de corecție.
Prezentând în sine o decizie politică, planificarea statutului limbii se bazează atât pe criterii de
natură extralingvistică, cât și de natură lingvistică, cele mai importante fiind neutralitatea politică,
majoritatea numerică a locutorilor, tradiția literară, prestigiul și gradul de rudenie cu alte limbi. La
rândul ei, planificarea corpusului limbii implică nu doar cunoștințe lingvistice, dar și o importantă
dimensiune socială, limba standard fiind un construct ideologic cu profunde consecințe sociale,
culturale și politice.
115
Selectarea limbii (limbilor) pentru politica și planificarea lingvistică în condițiile
multilingvismului este o problemă sensibilă, tipologia opțiunilor diferitor state în selectarea limbii
(limbilor) oficiale, naționale și de comunicare interetnică fiind de natură să permită clasificarea
acestora în următoarele categorii: națiuni amodale, unimodale, oligomodale și multimodale.
Caracterizate prin existența, mai degrabă, a tradițiilor orale decât scrise, națiunile amodale
sunt nevoite să aleagă în calitate de limbă oficială și limbă națională o limbă de circulație
internațională, aceasta fiind promovată ca limbă dominantă. Națiunile unimodale, a căror
specificitate este prezența, alături de limba colonială, a unei limbi autohtone cu o tradiție literară,
optează pentru oficializarea, pentru perioada de tranziție, a limbii internaționale în calitate de limbă
de comunicare interetnică și a limbii autohtone ca simbol al identității naționale, urmând ca limba
națională să se substituie limbii oficiale. La rândul lor, națiunile multimodale, caracterizate prin
prezența numeroaselor limbi indigene cu tradiții literare, diversitatea lingvistică constituind aici o
moștenire istorică, optează pentru decretarea limbii de comunicare interetnică ca factor de unificare
națională alături de limbile regionale, populația fiind încurajată să cunoască două limbi: limba
națională și limba regională (maternă).
În fine, opțiunea firească a națiunilor oligomodale în care se înscrie și Republica Moldova
derivă din criteriul majorității numerice a locutorilor și criteriul evoluției naturale a limbilor în
spațiul respectiv, opțiune condiționată de existența, alături de limba autohtonă cu tradiție literară, a
unui număr restrâns de limbi care nu constituie o moștenire istorică, dar care se utilizează de un
număr nesemnificativ de locutori în virtutea unor evenimente fortuite relativ recente. Alegerea dată
își găsește manifestare concretă în promovarea limbii locale, în același timp, ca limbă oficială și ca
limbă de comunicare interetnică, bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional. Mai mult decât
atât, cât privește Republica Moldova, limba rusă nu poate fi acceptată ca limbă de comunicare
interetnică în virtutea criteriului neutralității politice, rusa purtând ștampila de limbă de oprimare.
116
CAPITOLUL IV
OBIECTIVELE, METODELE ȘI EFICIENȚA POLITICII
ȘI PLANIFICĂRII LINGVISTICE
4.1. Introducere
După cum se anunță în titlu, capitolul de față își propune să descrie obiectivele, metodele și
eficiența politicii și planificării lingvistice. Chiar dacă identificarea și definirea obiectivelor și
metodelor esențiale ale oricărei intervenții din exterior asupra limbii (limbilor) pare să reprezinte
prima etapă a procesului complex de politică și planificare lingvistică, trebuie să menționăm că
acest important aspect al domeniului în cauză este încă puțin studiat.
După cum am arătat în capitolul precedent, politica și planificarea lingvistică se articulează în
jurul a patru categorii de obiective variate care corespund celor patru componente esențiale ale
domeniului respectiv (a se vedea tabelul 3.3). Cu toate acestea, trebuie să menționăm că, uneori,
politica și planificarea lingvistică poate urmări un singur obiectiv major, cum ar fi, de exemplu,
promovarea, pe toate căile posibile, a limbii franceze în Québec, purificarea și difuzarea limbii fiind
obiective secundare. În alte cazuri, politica și planificarea lingvistică poate fi axată pe atingerea unor
obiective contradictorii, cum ar fi, de exemplu, promovarea limbii române în calitate de limbă oficială în
Republica Moldova, concomitent cu tentativa de atribuire a statutului de limbă de comunicare
interetnică limbii ruse în acest spațiu.
Unii cercetători (Haarmann 1990) au atras atenția asupra incompatibilității frecvente a
obiectivelor politicii și planificării lingvistice, incompatibilitate care derivă, în primul rând, din
conflictele de interese. În opinia autorului, ”In practical work it is hardly possible to reach a level
where all of the relations would be in balance. Most inconsistencies in practical language planning
result from conflicts of interest. It is well-known that the objectives of language planning are often
incompatible” (Haarmann 1990, p. 123). Mai mult decât atât, multe dintre obiectivele politicii și
planificării lingvistice poartă un caracter abstract, înscriindu-se într-un cadru prea general al
politicii de dezvoltare națională (Kaplan & Baldauf 1997, p. 59).
4.2. Obiectivele politicii și planificării lingvistice
În dificilul domeniu al cercetării politicii și planificării lingvistice, în etapa actuală, se impune
cu pregnanță problema legată de identificarea și descrierea obiectivelor procesului în cauză. O
dezbatere aprinsă a acestui subiect s-a declanșat abia după anii 80 ai secolului trecut, când tot mai
mulți cercetători (Eastman 1983; Nahir 1984; Cooper 1989; Paulston Bratt et al. 1993; Bentahila &
117
Davies 1993; Kaplan & Baldauf 1997; Baldauf 2005) au început să reflecteze asupra tipologiei
obiectivelor implicate în politica și planificarea lingvistică.
4.2.1. Spre o tipologie a obiectivelor politicii și planificării lingvistice
Deși din modelul politicii și planificării lingvistice, propus de E.Haugen (tabelul 3.1), care
înglobează selectarea, standardizarea, implementarea și modernizarea limbii, se pot desprinde
anumite obiective concrete ale procesului respectiv, formularea explicită a acestora lipsește cu
desăvârșire. Completarea modelului în cauză, efectuată de H. Haarmann (tabelul 3.2), referitoare la
planificarea prestigiului, de asemenea, nu conține nicio precizare în acest sens.
O tentativă de formulare explicită a obiectivelor domeniului în cauză se regăsește în modelul
lui R. Cooper (figura 3.2, punctul IV), deși, în majoritatea cazurilor, politica și planificarea
lingvistică urmărește atingerea unor obiective specifice în funcție de nevoile concrete. În această
ordine de idei, E. Jahr estimează că obiectivul major al politicii și planificării lingvistice este
lichidarea conflictelor lingvistice, menționând totuși că ”…language planning activity may itself
ultimately be the cause of serious problems as well as major conflicts” (Jahr 1993, p. 1).
O tipologie destul de detaliată a obiectivelor politicii și planificării lingvistice a fost propusă
de M. Nahir (Nahir 1984, p. 299-319). Pornind de la analiza unor cazuri concrete, autorul a degajat,
în funcție de aspectele concrete ale limbii care necesită o intervenție din exterior, 11 obiective ale
politicii și planificării lingvistice (a se vedea tabelul 4.1).
Nivel macro Exemple
1. Purificarea limbii
1.1. Protejarea de influența din exterior
1.2. Prezervarea integrității normei
2. Renașterea (regenerarea) limbii
3. Reforma limbii
4. Standardizarea limbii
5. Difuzarea limbii
6. Modernizarea lexicului
7. Uniformizarea terminologică
8. Simplificarea stilistică
9. Comunicarea interlingvistică (între comunități lingvistice distincte)
9.1. Comunicarea internațională (lingua mundi)
9.2. Limbaje artificiale (esperanto)
9.3. Engleza ca limbă globală (lingua mundi)
9.4. Comunicarea interlingvistică la nivel regional (global language )
9.5. Lingua franca la nivel regional
10. Menținerea (promovarea) limbii aflate în uz
10.1. Limbă dominantă
10.2. Limbă (limbi) minoritară (minoritare)
11. Standardizarea codurilor artificiale
Franceza
Ebraica
Turca
Swahili
Engleza
Esperanto
Tamil
Tabelul 4.1. Tipologia obiectivelor politicii și planificării lingvistice propusă de M. Nahir (schemă adaptată de autor
apud Nahir 1984, p. 299-319).
118
În vederea construirii unei imagini cât mai globale despre fenomenul în cauză, M.
Nahir (Nahir 1984, p. 296-297) stabilește o distincție între obiective și acțiuni, acestea
din urmă fiind menite să contribuie la realizarea obiectivelor. Întrucât însă aceste acțiuni
cu caracter intervenționist fuseseră deja descrise anterior (Haugen 1966; Haugen 1983),
M. Nahir propune ca aceste 11 obiective să fie adăugate la cele sugerate de E. Haugen.
După cum se vede în tabelul 4.1, majoritatea obiectivelor enumerate de M. Nahir sunt
definite fie din perspectiva funcțiilor lingvistice și/sau domeniilor de utilizare a limbii, fie
în funcție de tipurile de intervenție din exterior asupra limbii care permit operarea unor
modificări la nivelul diferitor componente lingvistice propriu-zise. Cu alte cuvinte, este
vorba de obiective anvizajate mai degrabă în raport cu modificările lingvistice dorite decât
în raport cu contextul social care determină alegerea limbii (limbilor)69.
Deși tipologia obiectivelor politicii și planificării lingvistice propusă de M. Nahir
constituie o detaliere și o completare destul de reușită a obiectivelor sugerate de E. Haugen,
această tipologie este totuși incompletă în lumina viziunii de ansamblu asupra fenomenului
dat, așa cum a fost ea prezentată în capitolul precedent. După cum reiese din tabelul 4.1,
tipologia în cauză prezintă o taxonomie a obiectivelor referitoare la planificarea corpusului
și planificarea statutului limbii, fără a ține cont de obiectivele urmărite de planificarea
achiziției și planificarea prestigiului limbii, componente cu implicații socio-culturale,
sociopolitice și economice profunde.
Integrarea într-o singură schemă (a se vedea tabelul 4.2) a obiectivelor propuse de
E. Haugen (Haugen 1983), M. Nahir (Nahir 1984), R. Cooper (Cooper 1989), H. Haarmann
(Haarmann 1990), R. Baldauf Jr. (Baldauf 2004; Baldauf 2005) și alții ne permite să
efectuăm o ierarhizare a acestor obiective în corespundere cu cele patru componente
esențiale ale procesului de politică și planificare lingvistică descrise în capitolul al III-lea și
să prezentăm, în așa mod, o viziune de ansamblu asupra fenomenului în cauză.
După cum se vede în tabelul 4.2, obiectivele politicii și planificării lingvistice sunt multiple și
se situează la diferite niveluri de intervenție. În acest sens, viziunea de ansamblu oferită de tabelul
69 În acest sens, tipologia obiectivelor politicii și planificării lingvistice propusă de M. Nahir completează tipologia
elaborată anterior de C. Rabin (Rabin 1971, p. 277-279), care a clasificat obiectivele domeniului respectiv în trei
categorii, și anume: (1) obiective extralingvistice referitoare la schimbările preconizate în funcționarea limbilor; (2)
obiective semilingvistice referitoare la modificarea grafiei, ortografiei și ortoepiei și (3) obiective lingvistice care
afectează lexicul, terminologia tehnică și științifică, precum și structura fonologică, morfologică și sintactică a limbii.
119
120
dat are, în primul rând, o valoare metodologică și explicativă, politicile lingvistice fiind, deseori,
axate pe obiective și domenii specifice.
Astfel, în Québec, spre exemplu, oficializarea limbii franceze a afectat, în primul rând,
administrația publică, sistemul de instruire, întreprinderile și afișajul public (Maurais 1987, p. 29).
Drept exemplu de acțiuni de politică lingvistică axată pe obiective pur lingvistice poate servi
impunerea alfabetului latin în Turcia în anii 20 ai secolului trecut (Gallagher 1971; Akin & Akinci
2003) și reforma ortografică70 a mai multor limbi (Fodor & Hagège 1983-1994).
Conform observațiilor lui J. Fishman (Fishman 1971a, p. 360), necesitatea efectuării reformei
ortografice crește odată cu aprofundarea schimbărilor culturale, sociale și/sau politice. În alți termeni,
reforma ortografică este direct legată de obiectivele instaurării unei noi ordine sociale. Autorul distinge
patru tipuri de relații posibile între, pe de o parte, condițiile sociale și, pe de altă parte, tentativele de
realizare a reformei ortografice. Din această perspectivă, reformele ortografice pot să se încununeze de
succes sau pot eșua, precum pot fi însoțite sau nu de schimbări sociale profunde (a se vedea matricea de
coocurență din tabelul 4.3).
+ Schimbare socială – Schimbare socială
+ Succes Româna în Republica Moldova Româna în Țările Românești
– Eșec Idiș în Uniunea Sovietică
Tabelul 4.3. Reforma ortografică
După cum reiese din tabelul de mai sus, trecerea limbii române din Țările Românești de la
alfabetul chirilic la grafia latină, în 186371, s-a încununat de succes, reforma ortografică nefiind
însoțită de vreo oarecare schimbare politică. La rândul ei, în Uniunea Sovietică, tentativa de
raționalizare a ortografiei limbii idiș a eșuat în condițiile unei schimbări sociale de mare anvergură.
Dimpotrivă, revenirea limbii române din Republica Moldova la grafia latină a însemnat un triumf și
s-a produs în condițiile unor schimbări sociale și politice radicale.
Este oportun să menționăm că responsabilii de politica și planificarea lingvistică pot utiliza, în
procesul de luare a deciziilor, anumite criterii de natură lingvistică, psihologică și pedagogică
70 Reformele ortografice au fost făcute, în general, în cele mai multe limbi, conform principiului fonetic: scrisul a fost
apropiat de vorbirea actuală, de pronunțarea de azi, chiar dacă această apropiere înseamnă o îndepărtare de la principiul
etimologic. Tendința din ce în ce mai pronunțată spre luarea in considerare a pronunțării actuale e clară și indiscutabilă.
71 În Țările Românești din secolul al XIX-lea, situația era, într-un anumit sens, specifică: acolo, alfabetul chirilic,
întrebuințat vreme de sute de ani, a fost înlocuit cu alfabetul latin, această înlocuire reprezentând o apropiere firească
de limbile romanice surori. Dar alfabetul latin posedă, firește, doar literele necesare pentru scrierea limbii latine
clasice, nu și cele necesare pentru reprezentarea sunetelor inexistente în latină, precum sunetele specific românești.
De aceea, în alfabetul latin al limbii române din Țările Românești au fost introduse literele chirilice respective,
rezultând, astfel, un alfabet mixt. Acel alfabet mixt nu a putut însă satisface mult timp. Printr-o reformă ulterioară,
ultimele vestigii ale alfabetului chirilic au fost eliminate și înlocuite cu litere din alfabetul latin înzestrate cu semne
diacritice.
121
pentru a determina dacă ortografia, acceptabilă sau nu din punct de vedere social, este acceptabilă
din punct de vedere științific.
Astfel, din perspectiva lingvistică, ortografia trebuie să satisfacă principiul economiei semnului
lingvistic și să reprezinte fără ambiguitate gramatica limbii date. Din perspectiva pedagogică, ea are
menirea să faciliteze activitățile legate de dezvoltarea deprinderilor de citire și scriere de către
membrii societății. La rândul ei, abordarea psihologică permite planificatorilor să țină cont de faptul
dacă sistemul ortografic dezvoltă la vorbitori sentimentul de încredere și siguranță în competența lor
de citire și scriere. În fine, una din cerințele importante față de ortografie este însușirea acesteia de a
se potrivi cu necesitățile de scriere, imprimare și tipărire a textelor.
4.2.2. Politică și planificare lingvistică axată pe obiective specifice
Întrucât obiectivele esențiale urmărite de politica și planificarea lingvistică din majoritatea
statelor din lume, precum selectarea, standardizarea, modernizarea, învățarea și difuzarea limbii
(limbilor) au fost deja, în acea sau altă măsură, descrise în capitolele precedente (paragrafele 1.5.2,
1.6, 3.4.1, 3.4.2, 3.4.2.1, 3.6.1, 3.6.2), vom examina, în continuare, trei tipuri clasice de politică și
planificare lingvistică, fiecare dintre ele având drept obiectiv specific major, inter alia, purificarea
limbii, reforma limbii și renașterea limbii.
4.2.2.1. Purificarea limbii
Acțiunile de purificare a limbii (Jernudd & Shapiro 1989; Langer & Davies 2005) sunt
orientate spre prezervarea purității limbii, alias spre menținerea intactă a normei. Având multiple
tangențe cu standardizarea, purificarea limbii reprezintă totuși o activitate distinctă care precedă
modernizarea limbii.
Întrucât alterarea normei poate să se producă atât sub influența factorilor externi, cât și a celor
interni, măsurile de purificare menite să protejeze norma de influențele din exterior sunt calificate
drept purificare externă, pe când tentativele de consolidare și de difuzare a uzajului corect în toate
domeniile vieții publice din societate reprezintă purificarea internă.
Cel mai înflăcărat luptător din toate timpurile pentru puritatea limbii a fost Academia
Franceză (Thody 2001), aceasta fiind considerată, de la data înființării sale până în prezent, drept
”the most well-known puristic agency” (Nahir 1977, p. 109). Procesul de purificare este, deseori,
axat pe elaborarea gramaticilor normative, dicționarelor etc. și are drept obiectiv interzicerea
împrumuturilor nejustificate din limbile străine. Purificarea externă are la origine prezumția despre
denaturarea ortoepiei, structurii lexicale și gramaticale a limbii împrumutătoare de către limba
străină (Alisjahbana 1984).
122
Pentru responsabilii de politica și planificarea lingvistică, Academia Franceză reprezintă un
exemplu clasic de planificare a limbii în condițiile edificării statului-națiune, obiectivul major al
acestei instituții fiind ”…fasonarea și consolidarea națiunii franceze” (Fishman 1971b, p.10),
protejând limba atât de influențele din exterior, cât și de factorii degenerativi interni (influența
idiomurilor vernaculare). Cu alte cuvinte, purificarea limbii poate servi drept element catalizator
pentru nașterea și aprofundarea sentimentului de mândrie națională, fapt care contribuie, în ultimă
instanță, la crearea coeziunii naționale.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, drept rezultat al acțiunilor de purificare a limbii
întreprinse de Academie, limba franceză a devenit simbolul a tot ceea ce era considerat drept
”…most noble, most polished and most reasonable in human speech” (Hall 1974, p. 177).
Cunoscutul aforism ”Ce qui n’est pas clair n’est pas français”72 constituie o dovadă a triumfului
politicii lingvistice de purificare a Academiei Franceze, al cărei motto continuă să rămână ”puritate,
claritate și precizie”.
Idealul Academiei Franceze cu privire la puritatea limbii coincide, în mare măsură, cu
concepția lui V. Tauli (Tauli 1968; Tauli 1974) despre politica și planificarea lingvistică. Fiind un
”idealist lingvistic”, V. Tauli estimează că singurul obiectiv al politicii și planificării lingvistice ar
fi purificarea limbii. În opinia autorului, măsurile de politică și planificare lingvistică ar trebui să
fie axate, în exclusivitate, pe schimbarea lingvistică care i-ar conferi limbii mai multă claritate,
frumusețe și suplețe (Tauli 1968, p. 29-39).
Oricât de atractivă pare a fi la prima vedere această idee, ea are un caracter discriminatoriu,
întrucât presupune existența unor limbi mai bune decât altele. Mai mult decât atât, în viziunea lui
V. Tauli, rolul principal al lingviștilor s-ar reduce la depistarea, crearea și promovarea celor mai
frumoase limbi, fără a lua în considerare atitudinile vorbitorilor (Tauli 1974, p. 54 -58).
Inconsistența acestei abordări poate fi combătută cel puțin prin două argumente. În primul
rând, lingviștii nu sunt în măsură să determine care dintre limbi este mai bună, mai frumoasă și/sau
mai eficientă. După cum afirmă B. Jernudd, ”Cunoștințele noastre despre structura și funcționarea
limbii sunt rudimentare. De asemenea, noi cunoaștem foarte puțin despre atitudinile pozitive sau
negative ale populației față de limbă. Deosebirea esențială dintre planificarea ”ideală” a limbii
elaborată din perspectiva lingvistică și planificarea pragmatică bazată pe problemele concrete ale
comunităților de vorbire demonstrează că opinia lingvistului despre limbă și viziunea lui asupra
72 Antoine de Rivarol: ”De l’universalité de la langue française” (1874).
123
frumuseții acesteia reprezintă doar un aspect al realității sociale și lingvistice”73 (Jernudd 1973,
p. 14).
În al doilea rând, după cum am arătat în capitolul al III-lea (mai ales în paragraful 3.4.2.1),
limba nu este doar un instrument de comunicare, ea este, de asemenea, o formă de exprimare a
personalității, un simbol al identității. De aceea, formularea și promovarea unei politici lingvistice
”ideale” axate exclusiv pe dimensiunea lingvistică este sortită eșecului, limba fiind ruptă de
contextul său social și cultural. Pentru ca politica și planificarea lingvistică să fie eficientă, ea
trebuie neapărat să țină cont de problemele reale ale comunității de vorbire.
În lumea modernă, noțiunea de purificare a limbii stricto sensu este destul de controversată,
acțiunile de purificare devenind din ce în ce mai moderate. Drept dovadă poate servi chiar viziunea
actuală a Academiei Franceze referitoare la împrumuturile lexicale din engleză calificate drept
”…unnecessary rather than un-French” (Fishman 1971b, p. 10). De asemenea, academiile din Țările
Arabe și-au reorientat politica inițială de salvgardare a purității limbii arabe clasice spre renovarea
și uniformizarea idiomurilor arabe de pretutindeni. Cu alte cuvinte, măsurile de purificare a limbii
per se tind să ocupe un loc din ce în ce mai modest în politica și planificarea lingvistică în raport cu
modernizarea.
4.2.2.2. Reforma limbii
Reforma lingvistică poate surveni atunci, când limba nu este în măsură să satisfacă, în mod
adecvat, nevoile de comunicare în noile condiții sociopolitice și culturale, chiar dacă vitalitatea
idiomului în cauză este suficientă. De regulă, reforma lingvistică cuprinde o perioadă de timp relativ
scurtă, implicând modificarea și/sau simplificarea ortografiei, ortoepiei, lexicului și gramaticii cu
scopul de a facilita utilizarea limbii.
Drept exemplu clasic de reformă lingvistică poate servi reforma limbii promovată în anii 20 ai
secolului trecut în Republica Turcia de K. Atatürk. Principiile esențiale care au stat la baza
reformei, cum ar fi: (1) dezvoltarea națională (purificarea limbii), (2) laicizarea (reducerea
influenței limbii arabe ca limbă sfântă), (3) standardizarea limbii oficiale, (4) modernizarea limbii
(satisfacerea nevoilor societății moderne în materie de comunicare), (5) populismul74 (reducerea
discrepanței între dialectul otoman (osmanlicá), vorbit în exclusivitate de elita otomană, și limba
73 Traducerea noastră a textului ”We know very little about the structure and use of language; and we know very little
about people’s thoughts, likes or dislikes, about language. The conflict between a linguistically based ”ideal” language
planning and an empirically based problems-of-speech-communities language planning demonstrate that a linguist’s
view of language and his vision of the beauty of language constitute but one aspect of social and linguistic reality”
74 Folosim aici sensul pozitiv al cuvântului, sens derivat din felul în care A. Lincoln a definit ideologia populista când o
cerea ”a government of the people, by the people, for the people“. În această accepțiune, populismul este departe de a
avea conotația negativă de ”demagogie”.
124
turcă (kaba türkçe), vorbită de masele largi ale populației), corespund întru totul conceptului de
promovare a limbii naționale (König 1987 apud Akin & Akinci 2003, p. 77).
Având drept obiectiv major simplificarea și adaptarea limbii turce la noile condiții politice și
culturale prin intermediul procesului de”detraditionalization, de-Arabization, de-Persification,
secularization, and modernization” (Gallagher 1971, p. 161), reforma lingvistică din Turcia a
căpătat o dimensiune atât de radicală și profundă, încât este, actualmente, calificată mai degrabă
drept revoluție lingvistică decât reformă a limbii (Lewis 2000, p. 2; Akin & Akinci 2003, p. 76).
În timp ce Imperiul Otoman era o formațiune statală multietnică și multilingvă în care
conviețuiau mai multe popoare, inter alia, turci, kurzi, armeni, georgieni, cerchezi, lazi etc.
(Yağmur 2001), naționalismul turc, inspirat de ideile Revoluției franceze, proiecta perspectiva unui
stat-națiune cu o singură limbă și o singură cultură. Tentativa de omogenizare a peisajului etnic și
de edificare a noii identități naționale a demarat odată cu adoptarea, în martie unei legi care
impunea utilizarea exclusivă a limbii turce în școli și tipărituri, cea de-a doua etapă fiind
caracterizată prin impunerea etnonimului ”turc” pentru denumirea tuturor celor care locuiesc pe
teritoriul Turciei, indiferent de rasă și religie75.
Cel mai important aspect al reformei a fost, fără îndoială, trecerea de la grafia arabă la grafia
latină, fapt care simboliza ruptura definitivă cu Civilizația Otomană și educația islamică. Instituit în
1928, alfabetul turc în grafie latină deschidea noi perspective pentru schimburile lingvistice ale
noului stat cu democrațiile europene și pentru aderarea Republicii Turcia la cultura modernă de tip
european. Introducerea noii ortografii a fost, în mare măsură, posibilă datorită faptului că 90 % din
populație era analfabetă, nefiind, prin urmare, atașată de patrimoniul literar al Civilizației Otomane
(Gallagher 1971, p.164). În plus, grafia arabă nu reflecta în mod adecvat sistemul fonetic al limbii
turce, fapt care conducea la numeroase ambiguități compensate cu greu prin niște convenții
complicate76.
Însă reforma lingvistică nu putea să se limiteze doar la reforma grafiei. Pentru modernizarea
limbii era necesar să se modifice atât gramatica, cât și lexicul. În acest scop, construcțiile
gramaticale arabo-persane au fost proscrise și înlocuite cu turnurile echivalente ale limbii turce. De
asemenea, vocabularul arabo-persan al dialectului otoman a fost înlocuit cu cuvinte de origine turcă,
accentul fiind pus pe creativitatea lexicală bazată pe modelele de derivare ale limbii turce.
se vedea Articolul 88 al primei Constituții a Republicii Turcia din 24 aprilie 1924. Ulterior, conceptul despre
caracterul unitar și uninațional al Turciei a fost dezvoltat în alte acte normative, precum Constituția din 1982
(modificată în 2001), Legea 2820 din 24 aprilie 1983, Legea 2932 din 19 octombrie 1983. Pentru mai multe informații
cu privire lingvistică din Turcia a se e vedea: (Leclerc 2006e).
76 De exemplu, în timp ce vocalismul limbii turce include 11 vocale, printre care 8 vocale scurte și 3 vocale lungi,
alfabetul arab permitea transcrierea doar a 3 vocale (Akin & Akinci 2003, p. 78).
125
În vederea transpunerii în viață a reformei, în fost creată Societatea de studiere a
limbii turce (Türk Dili Tetkik Cemiyeti), transformată ulterior în Institutul limbii turce (Türk Dil
Kurumu) care funcționează până în prezent. Scopul acestei instituții este purificarea și modernizarea
limbii, una din sarcinile esențiale fiind crearea unui vocabular pur turcesc (öz türkçe). În
accepțiunea diriguitorilor reformei, sintagma ”pur turcesc” desemna ”…toute langue, ancienne ou
moderne, appartenant à la famille turque: de la langue des inscriptions de l'Orkhon aux parlers vivants
du Turkestan, du Caucase, de , de , en passant par l'Ouïgour et le tchaghataï, sans
oublier, bien sûr, les dialectes anatoliens et balkaniques” (Akin & Akinci 2003, p.79).
Reforma lingvistică din Turcia a avut un impact pozitiv asupra evoluției și modernizării limbii
turce contemporane. Pe de o parte, trecerea la noua ortografie bazată pe principiul fonetic a
demarcat ruptura limbii scrise cu tradiția otomană, pe de altă parte, a contribuit la apropierea
considerabilă a limbii scrise de vorbirea orală, facilitând, în mare măsură, alfabetizarea masivă a
populației. În așa mod, reforma a provocat declinul aculturației panislamice în favoarea
naționalismului cultural. Limba standard (öz türkçe), utilizată conform noii doctrine lingvistice în
sistemul de instruire a generațiilor tinere, joacă un rol determinant în uniformizarea limbajului pe
scară națională. În fine, reforma a facilitat contactele lingvistice și culturale ale Republicii Turcia cu
statele europene.
4.2.2.3. Renașterea (regenerarea) limbii
În linii generale, acțiunile de renaștere77 a limbii reprezintă tentativa de regenerare a unui
idiom care nu se mai utilizează în calitate de mijloc de comunicare (Nahir 1977, p. 110). Analiza
procesului de renaștere a limbii ca obiectiv al politicii și planificării lingvistice este mai complexă
decât pare a fi la prima vedere.
În opinia C. Paulston Bratt (Paulston Bratt et al. 1993), termenul generic, utilizat pentru
definirea fenomenului în cauză, language revival (renașterea limbii) ar trebui înlocuit cu termenul
language regenesis (regenerarea limbii), întrucât conceptul dat ar cuprinde, conform autoarei, trei
subcategorii, și anume: language revival (renașterea limbii), language revitalization (revitalizarea,
revigorarea limbii) și language reversal (reversia, reviviscența limbii)78.
La rândul lor, A. Bentahila și E. Davies (Bentahila & Davies 1993) estimează că renașterea
limbii include acțiuni de politică și planificare lingvistică orientate spre restaurarea (language
restoration) sau transformarea (language transformation) limbii. Întrucât, după cum am
menționat supra, termenul generic în uz pentru definirea fenomenului dat este renașterea limbii,
77 Termenii respectivi, în engleză și franceză, sunt: language revival (engl.), language regenesis (engl.); renaissance
de la langue (fr.), régénération de la langue (fr.).
78 Traducerea termenilor ne aparține – G. M.
126
vom folosi, în cele ce urmează, acest termen ca sinonim al sintagmei regenerarea limbii,
examinând totuși fenomenul care ne interesează prin prisma acțiunilor de restaurare, revitalizare
(transformare) și reversie a limbii.
Necesitatea renașterii limbii poate apărea în situația în care o anumită limbă a dispărut în
întregime din uz sau este pe cale de dispariție. Cauzele dispariției limbilor sunt variate și complexe (a
se vedea, de exemplu, Batibo 2005). Unele dintre ele au fost descrise în paragrafele 2.2 și 2.3.3.1,
însă, pentru simplificare, se poate afirma că limbile dispar ca rezultat al diminuării crescânde a
numărului de vorbitori până la o anumită valoare critică, echivalentă cu stingerea acestora. Dispariția
limbilor este un fenomen din ce în ce mai frecvent în lumea contemporană (Mühlhäusler 1995),
afectând, mai ales, limbile minoritare (Bradley & Bradley 2002; Batibo 2005).
După cum am arătat în capitolul al II-lea, în condițiile coabitării în același spațiu
sociopolitic a unei limbi majoritare79 și a unei limbi minoritare, când ambele limbi sunt apte să
îndeplinească aceleași funcții în toate domeniile vieții publice, vorbitorii limbii minoritare sunt din
ce în ce mai tentați să abandoneze limba maternă și să adopte în calitate de instrument de
comunicare limba comunității majoritare, întrucât ea le oferă mai multe oportunități de angajare în
câmpul muncii, de promovare profesională, precum și alte avantaje economice.
În plus, în condițiile urbanizării masive a societății moderne, când reprezentanții comunității
minoritare se precipită spre orașe, din aceleași motive economice, ei sunt obligați să studieze și să
utilizeze limba majoritară. Pe termen lung, această situație contribuie la crearea unui mediu
sociolingvistic, în care generația tânără nu este motivată să studieze limba minoritară. În consecință,
peste trei sau patru generații, limba dată fie nu va mai avea vorbitori nativi, fie va fi utilizată de un
număr restrâns de persoane doar în anumite situații specifice, precum cultul religios, familia etc. Un
alt factor important care contribuie la diminuarea vitalității și dispariția unei limbi sunt măsurile
restrictive vis-à-vis de limba dată întreprinse în cadrul politicii lingvistice oficiale.
Cazurile de dispariție a limbilor sunt extrem de numeroase. Pentru ilustrare, este suficient să
ne referim la stingerea inexorabilă a limbilor aborigene din America de Nord (Boseker 1994) și
Australia (Dixon 2002), numărul cărora s-a redus în mod considerabil. Astfel, dacă înainte de
79 Noțiunea de limbă majoritară/limbă minoritară nu corespunde întotdeauna cu limba majorității/minorității numerice a
populației. Uneori limba comunității minoritare din punct de vedere numeric poate fi percepută ca limbă majoritară în
virtutea prestigiului limbii date la nivel internațional, puterii economice și politice deținute de minoritatea etnică în
cauză. Invers, limba majorității numerice a populației poate fi percepută ca limbă minoritară din cauza inferiorității sale
socio-economice și/sau politice (cazul tipic al limbii ruse și al limbii române din Republica Moldova). A se compara cu:
”Sociolinguistically, a minority language is defined not only by its relative demographic inferiority but also, and more,
by its limited public functions. Thus, a minority language can be identified horizontally by looking at its weak or nondominant
position in relation to other languages in the region or nation, and vertically on the basis of its absence of use
in public or official areas.” (Batibo 2005, p. 51). Din această perspectivă, din 2447 de idiomuri vorbite în diferite țări
africane, 1931 sunt considerate de autor drept limbi minoritare ”…in view of their relative demographic, political and
socio-economic inferiority” (Batibo 2005, p. 53) și, prin urmare, amenințate în acea sau altă măsură cu dispariția.
127
invazia europenilor în Australia (1788) aici se vorbeau în jur de 250 de limbi autohtone,
actualmente, mai mult de jumătate din ele au dispărut, majoritatea celor rămase fiind amenințate cu
dispariția, dintre care doar 20 sunt predate în școli (Dixon 2002, p. 2).
De asemenea, limba ainu din Japonia (a se vedea Dechicchis 1995), precum și limbile
populației autohtone din Taiwan (limbile formosan din familia limbilor austroneziene) (Zeitoun &
Ching-Hua Yu 2005) sunt pe cale de dispariție, întrucât statele respective nu prevăd nicio măsură
de protecție a acestor limbi. În Japonia, limba ainu a fost deja înlocuită cu japoneza în cele mai
diverse domenii, pe când limbile formosan din Taiwan sunt din ce în ce mai mult amenințate de
limbile taiwaneză (tai-yü) și mandarină.
Cu toate acestea, în experiența internațională, sunt cunoscute și exemple de regenerare a
limbilor prin procedeele de restaurare, revitalizare și reversie. Unul din cele mai remarcabile
succese ale sociolingvisticii contemporane în acest sens a fost regenerarea limbii ebraice80 (Nahir
1985; Spolsky 1995).
În urma acțiunilor de restaurare, ebraica, utilizată până la începutul secolului al XX-lea doar în
ritualul religios al iudeilor, a devenit limba națională a Israelului. Renașterea limbii ebraice a
necesitat eforturi umane enorme și resurse financiare considerabile, întrucât era necesar de a
reanima o limbă care nu mai fusese utilizată în comunicarea orală timp de 1700 de ani și de a o
transforma într-un instrument modern și suplu de comunicare capabil să funcționeze nu numai în
domeniile științei și tehnicii, dar și în celelalte domenii ale vieții sociale, economice și politice.
Întrucât limba scrisă includea în jur de 8000 de cuvinte care reflectau mai ales realitatea
biblică, acțiunile de restaurare au fost orientate, în primul rând, spre extinderea vocabularului
existent și crearea unui număr considerabil de neologisme81.
În al doilea rând, era necesar a unifica regulile de ortografie, ortoepie, precum și normele
gramaticale. Mai mult decât atât, deoarece Israelul este un stat multilingv, planul de regenerare a
necesitat implementarea unor acțiuni orientate spre dezvoltarea atitudinii pozitive a întregii
80 Limba ebraică a încetat să fie utilizată în comunicarea orală către anul 200 al erei noastre. Căzută în desuetudine în
comunicarea orală, ebraica a continuat să fie folosită de către unii intelectuali evrei până în secolul al XII-lea, perioadă
în care a cunoscut o anumită înviorare literară, fapt care dovedește că această limbă nu era total stinsă (a se vedea și
Fellman 1974, p. 428). Începând cu Evul Mediu până în secolul al XX-lea, ebraica a servit drept limbă vehiculară în
comunicarea scrisă nu doar între rabini, dar și între comercianți, fiind utilizată, în mod curent, în documentele contabile.
Or, pe parcursul mai multor secole, pentru a satisface nevoile moderne în materie de comunicare, utilizatorii limbii
ebraice au fost nevoiți să creeze o serie de neologisme. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Germania, un grup de
intelectuali evrei au încercat să reanimeze limba ebraică, propunându-și să restabilească statutul ei de altădată de limbă
vernaculară pentru a fi utilizată alături de limba germană, însă experimentul a eșuat. Astfel, ebraica a continuat să
rămână o limbă exclusiv scrisă, înțeleasă doar de persoanele inițiate, care posedau un vocabular arhaic destul de restrâns
cu caracter biblic.
81 O acțiune lingvistică inedită, în acest sens, a fost întreprinsă de Ben Yehuda, una din cele mai valoroase opere ale
cărui este Dicționarul general al limbii ebraice în 16 volume, intitulat inițial ”Thesaurus Totius Hebraitatis”.
128
populații față de limba ebraică, astfel încât aceasta din urmă să fie acceptată ca limbă națională și
utilizată în toate domeniile vieții publice (Fisherman 1990; Dieckhoff 2002).
În situația în care limba continuă să fie în uz, dar este amenințată într-o anumită măsură cu
dispariția, ea poate fi revigorată prin acțiuni planificate de revitalizare. În experiența internațională,
există numeroase exemple de limbi care au fost revitalizate sau sunt în curs de revitalizare, inter
alia, navajo în Statele Unite ale Americii (Leap 1983), maori în Noua Zeelandă (Spolsky 1995),
unele limbi indigene din Australia (Eggington 1992) și din Statele Unite ale Americii (Grenoble &
Whaley 1996).
Acțiuni similare de revitalizare a limbilor desuete sunt întreprinse și în Europa. Drept exemplu
poate servi bretona (Trimm 1982), catalana (Neugaard 1995), galeza (Withers 1988), irlandeza
(Ó Laoire 1995) și altele. Spre deosebire de limba ebraică, care a devenit limba națională a
israelienilor, planul de revitalizare a limbilor europene prevede utilizarea acestora fie în anumite
domenii, fie în calitate de limbă secundă alături de limbile naționale din statele respective, limbile
oficiale continuând să rămână limbi dominante.
Cât privește măsurile de reversie, acestea implică o răsturnare a tendinței de declin a limbii,
eforturile principale fiind canalizate spre eliminarea factorilor de declin și crearea condițiilor pentru
reintroducerea în uz a idiomului dat (Paulston et al. 1993). Reversia poate avea un fundament legal,
drept exemplu servind catalana care a accedat, în 1984, în rezultatul măsurilor de politică și
planificare lingvistică, la statutul de limbă oficială. În cazul limbii maori, putem vorbi de reversia
abandonului lingvistic, întrucât limbă dată a cunoscut mai întâi un declin, pentru a înregistra ulterior
un avânt în extinderea domeniilor de utilizare (Grenoble & Whaley 2006, p. 50-54).
4.3. Metodele politicii și planificării lingvistice
Pentru modificarea factorilor sociali, care determină variația lingvistică inerentă în interiorul
comunității de vorbire (Labov 1972, p. 204), este necesar a cunoaște nu numai obiectivele concrete
care trebuie atinse, dar, de asemenea, a avea o idee clară și adecvată despre situația lingvistică
actuală din spațiul sociopolitic dat, astfel încât să fie posibilă elaborarea unei strategii reale și
realiste de atingere a obiectivelor propuse. În alți termeni, succesul planificării lingvistice depinde,
într-o măsură considerabilă, de pertinența informațiilor sociolingvistice de bază și eficiența
metodelor de analiză a acestora.
În calitate de disciplină teoretică și domeniu practic de activitate umană, politica și planificarea
lingvistică utilizează, pe larg, metodele de cercetare folosite în cadrul disciplinelor conexe, precum
ancheta sociolingvistică și sondajul de opinie, măsurarea distanței dintre limbile în contact (transferul și
129
interferența), metodele comparative și cantitative, printre care raportul cost-beneficiu, metoda
discriminantului liniar, metoda regresiei multiple etc.
Deși, după cum menționează J. Fishman (Fishman 1994, p. 91-92), existența unui diapazon
destul de larg de metode implică posedarea unor competențe transdisciplinare din partea
practicienilor politicii și planificării lingvistice, aceasta nu înseamnă totuși că planificatorii sunt
obligați să fie, neapărat, experți în utilizarea tuturor acestor instrumente de analiză. Întrucât
caracterul transdisciplnar este unul din principalele atuuri ale politicii și planificării lingvistice,
devine clar că succesul elaborării și implementării unui plan axat pe schimbarea lingvistică depinde
în mare măsură de colaborarea strânsă între sociologi, lingviști, economiști, antropologi, pedagogi,
psihologi etc., fiecare dintre ei utilizând, în cadrul unui plan comun, instrumentele de analiză pe
care le cunosc cel mai bine.
Cu toate acestea, atât factorii de decizie, cât și responsabilii de planificarea lingvistică trebuie
să fie familiarizați cu principalele metode și tehnici de recoltare și analiză a datelor sociolingvistice.
De aceea, fără a intra în detalii, vom descrie în cele ce urmează două metode principale, fără de care
planificarea lingvistică este de neconceput, și anume: ancheta sociolingvistică și raportul costbeneficiu.
4.3.1. Căile de recoltare a informațiilor
Una dintre cele mai dificile și costisitoare probleme, în procesul cercetării sociolingvistice, o
constituie obținerea informațiilor necesare. De aceea, o atenție deosebită trebuie acordată
selecționării celor mai adecvate metode de recoltare și prelucrare a lor.
În general, informațiile sociolingvistice pot fi obținute prin următoarele patru căi de bază: (1)
analiza documentelor istorice privitoare la circumstanțele utilizării și evoluției limbii în spațiul
sociopolitic dat (Aksornkool 1985), (2) investigarea unor surse statistice, precum recensămintele
populației (Fasold 1993), (3) metodele de cercetare directă, precum ancheta sociolingvistică
(Cooper 1975), observarea etnografică (Hymes 1974), (4) experimentele sociolingvistice pentru
măsurarea atitudinilor (Lambert 1972) etc.
4.3.1.1. Ancheta sociolingvistică
După cum se știe, ancheta este o metodă de investigare sociologică care permite schimbul de
informații prin mijloace lingvistice cu membrii colectivității, uzând de chestionar ca instrument de
cercetare (Rotariu & Iluț 2001, p. 49). Întrucât, de regulă, problemele sociolingvistice au un grad de
complexitate care impune descompunerea lor în mai multe dimensiuni, construcția oricărui
130
chestionar82 începe cu determinarea clară și precisă a dimensiunilor problemei de cercetare. La
rândul lor, aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, adică în modalități empirice de detectare a
absenței/prezenței stării sau a intensității unor caracteristici. În fine, indicatorii vor fi aduși sub
forma unui text, a unei întrebări care va apărea în chestionar. În alți termeni, fiecare întrebare din
chestionar reprezintă un indicator, dar un indicator prelucrat în așa mod, încât el să fie valid și
funcțional în procesul de comunicare dintre cercetător și subiect.
Astfel, o întrebare de genul: ”În ce limbă vorbiți cu: (1) părinții, (2) colegii de serviciu, (3) în
transportul public, (4) cu funcționarii de la primărie, (5) la piață etc., este traducerea verbală a
indicatorului ”domenii de utilizare a limbilor”. În cazul vorbitorilor bilingvi, indicatorul în cauză,
împreună cu alți indicatori de aceeași natură, contribuie la creionarea dimensiunii ”configurația de
dominanță”, care, la rândul ei, este parte componentă a unui indicator mai general ”situația lingvistică
în comunitate”.
Ancheta socilolingvistică poate fi efectuată atât la nivel micro-, cât și la nivel
macrosociolingvistic. La nivel microsociolingvistic, ancheta sociologică este centrată pe repertorierea
variantelor fonologice, lexicale și gramaticale ale unei limbi pe care diferite grupuri de vorbitori sunt
în măsură să le utilizeze, ordinea învățării variantelor în cauză și situațiile tipice în care acestea sunt
folosite. Cât privește investigația efectuată la nivel macrosociolingvistic, aceasta are drept obiectiv
relevarea limbilor cunoscute de către membrii comunității, modalitățile de însușire a acestora, precum
și situațiile în care limbile date sunt folosite.
După cum se vede, oricare ar fi nivelul de analiză, ancheta sociolingvistică are drept obiectiv
evaluarea următoarelor componente ale comportamentului lingvistic al membrilor comunității de
vorbire: (1) gradul de competență lingvistică, (2) modul de achiziție și (3) utilizarea variantelor
și/sau a limbilor (a se vedea și Cooper 1975, p. 30).
Din această perspectivă, întrebarea menționată supra are drept scop să măsoare aria de
utilizare a limbilor de către respondenți la nivel macrosociolingvistic. La rândul ei, întrebarea de
tipul: ”În ce limbi puteți vorbi și scrie?” este orientată spre măsurarea competenței lingvistice a
acestora (nivel macrosociolingvistic), pe când întrebarea de genul: ”Cum și unde ați studiat limba
română de afaceri?” urmărește scopul de a măsura modul de achiziție a limbii în cauză (nivel
microsociolingvistic). În plus, întrucât, la fel ca și alte ”fapte sociale”, limba este supusă presiunilor
situaționale, interpretărilor și schimbărilor, ancheta sociolingvistică își propune, de asemenea, să
82 Dorim să subliniem necesitatea acordării unei atenții cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operație prealabilă
fundamentală a unei anchete sociolingvistice sau a unui sondaj de opinie. O astfel de grijă nu este nicicând exagerată,
întrucât întocmirea chestionarelor este departe de a fi o îndeletnicire atât de simplă, cum pare la prima vedere, mai cu
seamă în ochii nespecialiștilor. Necunoașterea și nerespectarea unor norme metodologice – trebuie să recunoaștem nu
foarte stricte și care admit multe excepții sau nuanțări, în funcție de situație – antrenează consecințe grave asupra
rezultatelor cercetării și pot chiar să le compromită.
131
evalueze două tipuri de comportamente față de limbă: comportamentul atitudinal și comportamentul
instrumental.
Este important să menționăm că studierea comportamentului atitudinal nu poate fi realizată în
mod pertinent doar prin întrebări de opinie, cu atât mai puțin prin unele simpliste. Prezentând
variabile latente și, prin urmare, inobservabile (Rotariu & Iluț 2001, p. 32), atitudinile pot fi
cunoscute și măsurate doar prin intermediul reacțiilor comportamentale observabile la anumiți
stimuli lingvistici (verbali sau auditivi)83. În acest sens, scala de evaluare a atitudinilor (Likert 1932,
p. 55)84 este un instrument eficient la îndemâna planificatorilor pentru a determina probabilitatea
acceptării unei eventuale schimbări lingvistice de către membrii unei comunități lingvistice
eterogene.
Cât privește comportamentul instrumental față de limbă, el este observabil, manifestându-se în
acțiuni concrete ale indivizilor, printre care: lupta pentru prezervarea sau modificarea statutului
social al limbii materne prin participarea la diverse manifestații sau activând în cadrul organizațiilor
care urmăresc un atare obiectiv, înscrierea voluntară a copiilor în școli, unde limba de instruire
diferă de limba utilizată, în majoritatea școlilor din comunitate, corectarea greșelilor comise în
vorbirea curentă de către alți locutori, în caz de folosire incorectă sau improprie a unor cuvinte sau
forme gramaticale etc. Este evident că ancheta sociolingvistică poate avea drept obiectiv evaluarea
unora sau a tuturor tipurilor de comportamente descrise mai sus. O informație sumară privitoare la
organizarea socială a categoriilor și tipurilor de comportamente față de limbă ale populației la nivel
micro- și macrosociolingvistic este prezentată în figura 4.1.
Trebuie să observăm că organizarea anchetei sociolingvistice în scopuri științifice poate fi
efectuată de unul sau mai mulți cercetători, pe când efectuarea investigației sociologice la scară
națională este un proces complex care necesită nu numai resurse financiare considerabile, dar, de
asemenea, o intuiție și o imaginație sociologică bazate pe lecturi și pe o deosebită experiență de
cercetare. De regulă, atare anchete se organizează la solicitarea guvernului în vederea elaborării și
implementării unui plan de schimbare lingvistică deliberată. Deoarece un astfel de efort depășește
83 Majoritatea cercetărilor legate de studierea atitudinilor sunt efectuate din perspectiva psihologiei sociale. O tehnică
utilă de evaluare a comportamentului atitudinal față de limbă, numită tehnica interlocutorului mascat (matched-guise
technique) a fost elaborată de W. Lambert (Lambert 1972).
84 Scala lui Likert face parte din categoria scalelor de tip ordinal, conducând la informații de natură neparametrică. În
cazul acestei metode de scalare, principalele etape de lucru sunt următoarele: (1) se alcătuiește un set de propoziții care
reprezintă afirmații cu caracter favorabil sau nefavorabil la adresa stimulului care face obiectul investigației; (2)
propozițiile sunt prezentate fiecăruia dintre subiecții ale căror opinii urmează să fie scalate. În legătură cu afirmația
cuprinsă în fiecare propoziție, subiectul este solicitat să-și exprime acordul sau dezacordul, încercuind una din cele cinci
gradații ale scalei: acord total: acord: indiferent: dezacord: dezacord total; (3) dacă este vorba de o afirmație cu caracter
favorabil, fiecărei gradații i se atașează, după administrarea chestionarului, următoarele valori numerice (în cazul unei
afirmații nefavorabile ordinea valorilor numerice este inversată): +2; +1; 0 ; -1; -2; (4) scorul realizat de un subiect se
calculează făcând suma algebrică a valorilor numerice, care caracterizează opinia sa referitoare la fiecare propoziție
componentă a setului.
132
133
capacitățile unei singure persoane, pentru buna organizare și desfășurarea efectivă a investigației
empirice, se creează o echipă de cercetători care trebuie să includă cel puțin un sociolog, un lingvist,
un istoric, un politolog, un economist, un informatician și un specialist în domeniul planificării.
Echipa de cercetare va activa după principiul divizării muncii: istoricul, economistul și
politologul vor putea, de exemplu, explora situația sociopolitică și economică actuală a statului,
ținând cont de dimensiunea istorică și componența etnică a societății. La rândul lor, lingvistul,
sociologul și specialistul în domeniul planificării vor întocmi chestionarul și alte instrumente de
analiză, în timp ce informaticianul va procesa datele pe calculator.
După cum se vede din figura 4.2, ancheta sociolingvistică reprezintă doar prima etapă a
procesului complex de planificare lingvistică. La finele anchetei, membrii echipei vor redacta și
prezenta guvernului (beneficiarului care a finanțat investigația) un raport de cercetare, care va
include recomandări concrete pentru adoptarea deciziilor în materie de politică și planificare
lingvistică. Pe baza acestor decizii, se va elabora un plan de acțiuni concrete, care vor fi, ulterior,
implementate în practică. Misiunea echipei de organizare și desfășurare a anchetei se
finalizeazăodată cu prezentarea raportului la guvern, deși unii membri ai acesteia pot fi implicați,
în etapa de elaborare a deciziilor în materie de politică și planificare lingvistică, în activitatea de
consiliere.
Figura 4.2. Modelul de bază al procesului de planificare lingvistică
4.3.2. Eficiența politicii și planificării lingvistice: raportul cost-beneficiu
Conform concepției predominante privind politica și planificarea lingvistică, în procesul de
planificare și implementare a acțiunilor concrete axate pe schimbarea lingvistică, este necesar să se
țină cont de resursele financiare alocate în acest scop de către autoritatea politică (Jernudd & Das
Gupta 1971, p. 198-199). Cu alte cuvinte, ca orice activitate umană, politica și planificarea
lingvistică trebuie să fie eficientă.
Desfășurarea
anchetei
Redactarea
raportului Adoptarea
deciziilor
Elaborarea
planului de
acțiuni
Executarea
planului
Feedback-ul
134
Analiza raportului cost-beneficiu permite compararea consecințelor soluțiilor alternative în
vederea utilizării limbii (limbilor în contact). Analiza în cauză poate fi inițiată de îndată ce
problema legată de limbă (limbi) a fost definită și soluțiile alternative au fost propuse (Thorburn
1971, p. 255).
În condițiile în care statul afișează o politică de promovare a bi- și multilingvismului, pentru a
fi eficientă, politica și planificarea lingvistică trebuie să întrunească două condiții fundamentale:
(1) nivelul bi- și multilingvismului vizat trebuie să fie eficient din punct de vedere economic.
În alți termeni, acest nivel trebuie să corespundă nivelului la care costul marginal de
promovare a limbilor este egal sau mai mic decât avantajul marginal care decurge din
cunoașterea limbilor de către membrii societăți. El poate fi calculat cu ajutorul următoarei
formule de bază:
( ) (1 ) 0
1
≥ + × − =Σ=
−
T
t
h t
t
h
t
Bh A C i ,
unde B este beneficiul social net actualizat,
A – avantajul marginal,
C – costul marginal,
h – soluțiile alternative,
i – rata de actualizare,
T – perioada de timp analizată.
(2) nivelul bi- și multilingvismului vizat trebuie să fie atins la costuri minimale,
întrucât beneficiile nu pot fi pe deplin cuantificate.
Calculul eficienței politicii și planificării lingvistice se efectuează pe baza unui cadru care
reflectă contextul național al utilizării limbii (limbilor) în timp și spațiu. Elaborarea acestui cadru
este necesară pentru a evita consecințele unor împrejurări viitoare și incerte. La rândul său, gradul
de incertitudine crește odată cu: (1) scurgerea timpului și (2) apariția noilor consecințe. În
momentul în care incertitudinea atinge proporții considerabile, examinarea consecințelor dincolo de
această limită este lipsită de sens. Cu alte cuvinte, analiza raportului cost-beneficiu este funcție de:
(1) opinia orientată în viitor a factorilor de decizie; (2) limita rezonabilă de analiză a consecințelor
previzibile și (3) resursele alocate de factorii de decizie (a se vedea și Jernudd 1971, p. 268).
Alegerea și promovarea unei (unor) limbi în interiorul unui stat cu o distribuție neomogenă a
limbilor pot fi planificate de o așa manieră, încât soluțiile alternative să facă obiectul unei analize a
eficienței acestora. Admitem că guvernul unui stat se confruntă cu problema asigurării unui proces
de comunicare eficientă între cetățenii statului în cauză. În situația dată, două85 soluții alternative
85 Celelalte variante de alternative posibile derivă din acestea două, prezentând diverse combinații ale acestora.
135
sunt posibile: (1) adoptarea în calitate de limbă de comunicare oficială, la nivel național, a unei
limbi de circulație largă (lingua franca), în care vor fi publicate toate documentele oficiale și care se
va folosi în comunicarea cotidiană, alături de alte limbi naționale, care vor fi utilizate în anumite
domenii specifice; (2) adoptarea și promovarea în calitate de limbă oficială, pentru comunicarea la
nivelul întregii țări și în toate domeniile de activitate, a unei limbi naționale (de regulă, a limbii
națiunii majoritare), care se va utiliza alături de alte limbi, folosite doar în anumite domenii.
Astfel, analiza eficienței politicii și planificării lingvistice va fi orientată spre compararea
avantajelor și dezavantajelor fiecăreia dintre alternativele sus-menționate pentru a stabili care dintre
ele este mai eficientă. În alți termeni, analiza raportului cost-beneficiu va stabili dacă alegerea în
calitate de limbă oficială a unei limbi de circulație largă este mai profitabilă decât atribuirea acestui
statut unei limbi indigene. Prin urmare, analiza raportului cost-beneficiu are drept scop
identificarea, cuantificarea și evaluarea diferențelor între consecințele eventuale pe care le poate
antrena alegerea acelei sau altei alternative.
Devine clar că statele amodale (capitolul al II-lea), unde coexistă numeroase limbi la stadiul
de oralitate, sunt obligate să adopte în calitate de limbă oficială o limbă de circulație largă (prima
alternativă), pe când statele unimodale, oligomodale și multimodale sunt, într-un prim timp, mai
puțin constrânse în alegerea lor, deși, după cum am menționat în capitolul al II-lea, statele
unimodale și oligomodale ar putea opta pentru utilizarea unei limbi de circulație largă ca limbă
oficială doar pentru perioada de tranziție.
Un alt aspect important al analizei eficienței politicii și planificării lingvistice îl constituie
analiza în timp. În această ordine de idei, soluțiile alternative urmează a fi analizate nu doar prin
prisma contextului aplicării lor, dar, de asemenea, dintr-o perspectivă temporală rezonabilă, astfel
încât strategiile pe scurt termen ar putea să difere de strategiile pe termen mediu și pe termen lung.
Drept exemplu poate servi chiar strategia națiunilor unimodale de utilizare, pe termen scurt, a unei
limbi de circulație largă ca limbă oficială, pentru a trece, pe termen lung, la limba națională.
Criteriul determinant pentru stabilirea duratei rezonabile a perioadei de analiză este
previzibilitatea consecințelor care ar putea fi antrenate de acțiunile de politică și planificare
lingvistică în cadrul opțiunii alternative. Cu alte cuvinte, durata perioadei de analiză este
considerată rezonabilă atâta timp, cât este ușor de a prezice consecințele planului. De aceea,
planificarea lingvistică se efectuează pe etape.
Astfel, dacă, de exemplu, primii cinci ani ai planului au dat rezultate pozitive, se purcede la o
nouă perioadă de planificare pentru următorii cinci ani, analizându-se, de data aceasta, eficiența pe
întreaga perioadă de zece ani și așa mai departe. Dacă s-a ajuns, spre exemplu, la o perioadă de
douăzeci de ani, la finele acestei perioade, în procesul de analiză a eficienței, se va ține cont de toate
136
segmentele de timp luate în ansamblu. Cu alte cuvinte, oricare ar fi perioada de planificare aleasă,
ea trebuie să fie suficient de lungă, fără a depăși totuși limita apariției primelor semnale de
imprevizibilitate (a se vedea și Thorburn 1971, p. 258).
Analiza eficienței politicii și planificării lingvistice în contextul alegerii în calitate de limbă
oficială a unei limbi de circulație largă (alternativa I) sau a unei limbi naționale (alternativa a II-a)
include trei componente esențiale: (1) costul fiecărei alternative (input-ul); (2) beneficiul (ca rezultat
al) fiecărei alternative (output-ul) și (3) analiza consecințelor fiecărei alternative.
În general, dacă rezultatul unei alternative este pozitiv (ceea ce înseamnă că beneficiile
monetare și nemonetare create de consecințele output-ului sunt superioare costurilor monetare și
nemonetare), alternativa dată va fi considerată avantajoasă în raport cu alternativa al cărei rezultat
este negativ. Cu alte cuvinte, alternativa al cărei raport cost-beneficiu va fi mai mare va fi
considerată mai avantajoasă (analiza raportul cost-beneficiu poate fi schematizată, precum este
indicat în figura 4.3).
Analiza eficienței politicii și planificării lingvistice în contextul alegerii între limba națională
și o limbă de circulație largă drept limbă oficială va include valori monetare la compartimentul 1, 2
și 3). După cum se vede în figura 4.3, se pot estima costurile predării/învățării limbii naționale în
comparație cu costurile predării/învățării limbii de circulație largă la nivelul întregii țări, precum și
costul unei ore de predare a fiecărei limbi pentru fiecare persoană în parte.
Întrucât costurile legate de studierea limbilor variază în funcție de persoane, de grupe de vârstă,
de limba maternă, de motivația individuală a cursanților și de alte variabile, este important ca
atingerea obiectivului stabilit să fie subordonată principiului eficacității costurilor, care rezidă în
utilizarea mijloacelor celor mai puțin costisitoare de învățare, astfel încât randamentul marginal al
studierii limbilor (competențele obținute pe unitate monetară investită) să fie același pentru fiecare
cursant.
De asemenea, se pot evalua costurile monetare legate de funcționarea eficientă a administrației
publice centrale pentru fiecare dintre opțiunile menționate, luând în considerare, de exemplu,
cheltuielile de mediere (traducere scrisă și orală) pentru funcționarii de stat. Analiza consecințelor
antrenate de acea sau altă opțiune ne va conduce spre calculul costurilor monetare legate de
facilitarea comerțului exterior (7), facilitarea accesului la studii peste hotare (8), ridicarea
standardului de viață al populației (14).
Din contra, vom observa că evaluarea în expresie monetară nu este posibilă pentru anumite
itemuri, precum unitatea națională (11), intensificarea relațiilor culturale cu alte state (9), egalitatea
șanselor pentru toți cetățenii (12), cultura națională (13), facilitarea accesului la publicațiile
științifice și tehnice (10). Cu toate acestea, analiza în cauză permite să se identifice direcția
137
138
eventuală a consecințelor planificării pentru fiecare alternativă în parte, deși valoarea adăugată a
unor itemuri nu poate fi calculată în expresie monetară.
Aplicarea teoriei economice a raportului cost-beneficiu la analiza eficienței politicii și
planificării lingvistice este extrem de importantă, întrucât acest fapt pune la dispoziția factorilor de
decizie și a practicienilor un instrument util de evaluare a cheltuielilor legate de implementarea unui
plan de acțiuni cu privire la schimbarea lingvistică și profitul obținut. În alți termeni, analiza
raportului cost-beneficiu arată, prin compararea rezultatelor, care dintre alternative este mai puțin
costisitoare, adică mai eficientă.
Desigur, pentru evaluarea cu precizie a eficienței unei schimbări lingvistice, ar fi ideal să se
identifice și să se repertorieze toate consecințele posibile, atât consecințele tangibile (cuantifiabile),
cât și cele intangibile. Întrucât destinatarii politicii și planificării lingvistice sunt membrii comunității,
este important să se țină cont de relația dintre consecințele repertoriate și atitudinile (preferințele)
acelor vorbitori, care vor fi afectați de schimbarea planificată (a se vedea și Jernudd 1971, p. 264).
Cu alte cuvinte, pentru implementarea cu succes a planului, este important să se știe care
dintre consecințe vor fi percepute de populație drept costuri și care dintre acestea vor fi considerate
beneficii. Este evident că identificarea beneficiilor în contextul politicii și planificării lingvistice
este mult mai dificilă decât în cazul planificării economice, deoarece beneficiile legate de
schimbarea lingvistică fie că nu sunt cuantifiabile (Tabouret-Keller 1996, p. 312), fie că sunt
percepute de indivizi după o perioadă de timp destul de îndelungată, care survine între perioadă
de învățare a limbii și cea de utilizare a acesteia (Jernudd 1971, p. 267).
Nu întâmplător chestiunile legate de identificarea și evaluarea beneficiilor în contextul
politicii și planificării lingvistice atrag din ce în ce mai mult atenția cercetătorilor (a se vedea, de
exemplu, Grin 1994). Una din problemele actuale, necesitând cercetări fundamentale, este
modelizarea beneficiilor în contextul planificării lingvistice, fapt care ar permite distribuirea
cheltuielilor în funcție de utilitatea prezumată a acestora, definirea indicatorilor calității politicii și
planificării lingvistice, precum și elaborarea unui dispozitiv de monitorizare a procesului de
implementare a acțiunilor concrete de politică și planificare lingvistică.
Cât privește eficiența politicii lingvistice a Republicii Moldova orientată, în special după
2004, spre promovarea bilingvismului oficial moldo-rus, este important să menționăm că orientarea
spre bilingvism nu este nici justificată și nici eficientă. În primul rând, promovarea bilingvismului
nu este justificată, întrucât Republica Moldova reprezintă, conform recensământului din 2004, un
stat relativ omogen din punct de vedere lingvistic, unde 75,2% din populație vorbește în limba
moldovenească/română și doar 24,8% vorbește în alte limbi, ponderea vorbitorilor de limbă rusă –
reprezentanți ai tuturor etniilor conlocuitoare – atingând cifra de 16%. Pornind de la situația
139
sociolingvistică dată, alegerea limbii națiunii titulare drept limbă oficială și limbă de comunicare
interetnică este singura soluție rezonabilă.
În al doilea rând, promovarea bilingvismului într-o țară atât de săracă nu este eficientă,
deoarece costul marginal al promovării celor două limbi (româna și rusa) este net superior
avantajului marginal care decurge din utilizarea acestora în comunicarea cotidiană. Astfel, chiar
dacă cunoașterea limbii ruse de către moldoveni ar însemna facilitarea accesului acestora la studii în
Rusia, accesul la publicațiile științifice și tehnice în această limbă, intensificarea relațiilor
comerciale și culturale cu unele state din Comunitatea Statelor Independente, aceste beneficii
decurg deja din studierea limbilor de circulație internațională, precum engleza, franceza germana,
italiana și spaniola, avantajul marginal al cunoașterii cărora este net superior celui al limbii ruse.
Fără a intra în detalii referitoare la estimarea cu precizie a costurilor legate de promovarea
bilingvismului, o evaluare aproximativă a cheltuielilor legate doar de învățarea celor două limbi de
către întreaga populație a Republicii Moldova permite să constatăm, la acest capitol al promovării
bilingvismului, o majorare de patru86 ori a costurilor față de costurile studierii limbii române de
către cei 24,8% de vorbitori ai altor limbi, în vederea promovării limbii națiunii titulare în calitate
de limbă de comunicare interetnică la nivel național.
Mai mult decât atât, bilingvismul nu se reduce doar la învățarea limbilor, dar și la utilizarea
acestora în comunicarea cotidiană, fapt care antrenează cheltuieli considerabile legate de traducerea și
publicarea documentelor scrise în cele două limbi, de traducerea și amplasarea afișajului public etc.
Cât privește costurile politicii lingvistice în condițiile trilingvismului din Gagauz-Yeri, acestea ating
proporții de-a dreptul exorbitante. Utilizarea în continuare a limbii ruse în majoritatea domeniilor
vieții publice din Gagauz-Yeri și extinderea bilingvismului inegalitar de tentă sovietică în restul
țării constituie o dovadă probantă a inconsistenței și ineficienței politicii lingvistice a Republicii
Moldova, bazată mai degrabă pe populism eșuat decât pe analiza realistă a situației din Republică
de după 1989 și pe calcule concrete ale costurilor politicii lingvistice afișate.
4.4. Tipologia politicilor lingvistice
Paragraful de față are drept scop să schițeze o tipologie a politicilor lingvistice practicate în
diferite state ale lumii. Reflecția noastră este alimentată de concepția despre caracterul social al
limbii și despre rolul determinant al statului ca ”… adevărat distribuitor al bunului lingvistic”
(Klinkenberg 2000, p. 105) în condițiile unei societăți democratice. În această reflecție, vom pleda
în favoarea intervenției deliberate a statului în materie de limbă, intervenție care trebuie să se
86 S-ar putea ca aceste costuri să fie puțin mai mici, ținând cont de faptul că, în 1989, aproximativ 50% din moldoveni
erau bilingvi. Cu toate acestea, este necesar să se ia în considerare îmbătrânirea populației din categoria de vârstă de 40
de ani și peste, de la 1989 încoace, precum și faptul că generația de după 1989 cunoaște puțin limba rusă.
140
bazeze pe principiul supremației individului asupra limbii. Aceasta, din două motive: (1) contrar
opiniei puriștilor, a proteja o limbă înseamnă, de fapt, a proteja vorbitorii acestei limbi și (2),
întrucât majoritatea covârșitoare a statelor multilingve se caracterizează prin tensiuni lingvistice
generatoare de instabilitate socială, politică și economică, guvernele care doresc să mențină unitatea
națională și coeziunea socială sunt obligate să intervină pentru a asigura interacțiunea normală a
limbilor în contact.
4.4.1. Liberalismul și dirijismul lingvistic
În funcție de criteriul amestecului/neamestecului statului în soluționarea problemelor legate de
limbă (limbi), se face distincție între politica lingvistică liberală și politica lingvistică dirijistă
(Guespin 1985).
Politica lingvistică liberală se caracterizează prin nonintervenția statului asupra domeniului
limbii (limbilor) și constă în ignorarea deghizată a problemelor de ordin lingvistic. Or, abordarea
problemelor lingvistice dintr-o perspectivă liberală nu înseamnă nicidecum că statul nu se implică
în problemele lingvistice. Dimpotrivă, este vorba de o veritabilă alegere politică, întrucât se
promovează tacit o politică lingvistică de tipul ”laisser-faire, laisser aller”, care este, de fapt, în
orice circumstanțe, în favoarea limbii dominante. Pentru a justifica o atare politică se invocă, de
regulă, principiul alegerii libere, toleranța și respectarea diversității.
Politica liberalismului lingvistic are, în principiu, un caracter implicit și oficios, deși, uneori,
guvernele pot face în acest sens declarații de intenție, pot emite decrete, regulamente etc. Este
important să menționăm că, în cazul politicii lingvistice liberale, guvernul nu-și asumă funcția de
arbitru și nici responsabilitatea pentru rezultatele evoluției situației lingvistice din țară. Drept
exemple de liberalism lingvistic pot servi Germania, Austria, Cuba, Australia, Mali, Japonia, Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Danemarca și altele. Autoritățile statale din Republica
Moldova, de asemenea, au promovat, de la declararea independenței până la adoptarea Concepției
politicii naționale a Republicii Moldova (2004), o politică lingvistică laxistă, fapt care a contribuit,
în condițiile concurenței lingvistice inegale, la consolidarea statutului limbii ruse și crearea, pe
această cale, a condițiilor favorabile pentru dezvoltarea nejustificată și inutilă a bilingvismului
moldo-rus prevăzut în Concepție.
Liberalismul glotopolitic poate găsi susținere și printre unii lingviști (a se vedea, de exemplu,
Ruiz 1985, p. 147-188). Argumentarea punctului de vedere liberal asupra politicii lingvistice de
către autorul sus-menționat se bazează pe acceptarea unei societăți duale, în care hipersensibilitatea
intelectualilor față de problemele lingvistice este echilibrată de lipsa de interes față de aceste
probleme din partea oamenilor muncii.
141
De fapt, apologeții liberalismului lingvistic vehiculează doctrina liberală pentru a justifica
”tendințele” pe care afirmă să le constate, cum ar fi, spre exemplu, așa-numita ”teorie consociativă”
(consociational theory)87 care studiază societățile multilingve și multiculturale, precum Elveția,
Belgia, Canada etc. Conform acestei teorii, (1) statele multilingve și multiculturale ar degrada
încontinuu, dacă atașamentul cetățenilor lor față de identitatea națională ar fi prea puternic (mai
mult decât atât, lipsa totală de atașament față de ideea națională nu constituie un impediment pentru
buna funcționare a statelor în cauză) și (2) în aceste societăți, elitele intelectuale, provenite din
diferite comunități lingvistice, dispun de strategii de acomodare care evită destrămarea și
fărâmițarea statelor respective.
După cum reiese din aceste afirmații, teoria consociativă se situează într-o perspectivă liberală
dublă: (1) identitatea națională, practic inutilă, se poate dovedi nocivă și (2) amestecul statului în
soluționarea problemelor de limbă este indezirabil, întrucât sistemele lingvistice se autoreglează.
J. Spina (Spina 1979) respinge aceste aserțiuni, bazându-se pe bilingvismul și biculturalismul
canadian. El arată că pericolul liberalismului lingvistic rezidă în fatalism care conduce la
iresponsabilitatea factorilor de decizie și, prin aceasta, la dispariția limbilor.
Liberalismul lingvistic are o puternică conotație politică. După cum afirmă L. Guespin și J.-B.
Marcellesi, ”Cette attitude de pourrissement des conflits langagiers, favorisant la pénétration ou le
maintien de l’idéologie dominante, nous semble l’attitude linguistique préférentielle d’ une classe
dominante en phase conservatrice” (Guespin & Marcellesi 1986, p.17).
Dirijismul lingvistic denotă o atitudine glotopolitică cu mult mai atractivă decât liberalismul.
După cum am menționat în capitolele precedente, el a apărut odată cu apariția primelor formațiuni
statale (a se vedea și Leclerc 2001a). Bineînțeles, intervenția primelor imperii (China,
Mesopotamia, Egipt) asupra limbilor nu poate fi comparată cu planificarea lingvistică
contemporană, însă nu încape îndoială că aceste state au intervenit în domeniul limbilor, cel puțin,
pentru a reglementa redactarea documentelor administrative și a ordonanțelor regale.
De asemenea, Imperiul Roman n-ar fi reușit să extindă aria de circulație a limbii latine fără o
politică lingvistică bine pusă la punct. Cu certitudine, menținerea limbii latine ca limbă de stat pe
parcursul mai multor secole în Evul Mediu este rezultatul deciziilor adoptate de autoritățile politice
și biserica catolică.
Putem enumera și alte exemple de intervenționism lingvistic: regele Angliei, Eduard al III-lea,
a impus prin puterea politică înlocuirea, în 1363, a limbii franceze cu engleza. Regele Franței,
François I, a făcut același lucru prin celebra sa ordonanță Villers-Cotterêts (1539) care dispunea
87 Pentru mai multe detalii privind această teorie, precum și critica ei a se vedea : (Spina 1979, p. 23-26).
142
utilizarea limbii franceze în locul limbii latine (Schiffman 1996, p. 83). Exemplul lor a fost urmat
de Carol al V-lea care a purces la introducerea limbii castiliene în Spania (1550), apoi de Philippe al
IV-lea (1634) și Carol al II-lea (1693) care au interzis populației autohtone să utilizeze limbile
vernaculare și au impus castiliana în întreaga Spanie.
4.4.2. Tipuri de intervenționism lingvistic
Întrucât scopul lucrării de față nu este de a face un inventar al exemplelor de intervenție
asupra limbii (limbilor în contact), vom prezenta, în cele ce urmează, o subclasificare a tipurilor de
intervenționism lingvistic.
1.Vom începe cu manifestarea cea mai extremistă a dirijismului lingvistic: politica de
asimilare. Această formă de intervenționism lingvistic este orientată spre integrarea, pe toate căile
posibile, a etniilor minoritare în comunitatea națională prin pierderea trăsăturilor caracteristice
proprii (limbă, cultură, obiceiuri etc.).
Politica de asimilare recurge la mijloace de intervenție extreme: interzicerea utilizării limbii
(limbilor) minoritare, marginalizarea și devalorizarea socială a reprezentanților etniilor minoritare,
impunerea limbii dominante, iar uneori, chiar genocidul. Există și forme mai voalate de asimilare
când, pe de o parte, se proclamă egalitatea limbilor în contact, se acordă drepturi lingvistice
minorităților, pe de altă parte, se recurge la violarea permanentă a acelorași drepturi.
Este evident că politica de asimilare creează o stare permanentă de animozitate între grupul
majoritar și cele minoritare, dar, în caz de reușită, ea devine un instrument puternic al unității
naționale și coeziunii sociale. Drept exemplu putem enumera următoarele state: Afganistanul,
Turcia, Grecia, Brazilia, Indonezia, Irakul, Iranul, Vietnamul și altele. O politică lingvistică de
asimilare față de vorbitorii de limbă română este promovată, în Republica Moldova, pe teritoriul
autoproclamatei Republici Nistrene.
2. Politica de valorificare a limbii oficiale. Această formă a intervenționismului lingvistic se
înscrie în cadrul politicii de promovare a monolingvismului care constă în favorizarea unei singure
limbi în toate domeniile vieții publice: politic, social, educațional, juridic economic, cultural etc.
După cum arată practica internațională, statutul de limbă oficială poate fi atribuit unei limbi
naționale (de regulă, limba majorității populației autohtone) sau unei limbi imigrante (limbă
neautohtonă, introdusă din afară într-un stat).
De regulă, limbile străine utilizate în calitate de limbi oficiale sunt limbile coloniale de
difuzare internațională. Printre statele care promovează politica de valorificare a limbii naționale ca
limbă oficială, se numără Albania, Algeria, Croația, Statele Unite ale Americii, Italia, Letonia,
Lituania, Estonia, România și altele. Limbile imigrante sunt valorificate ca limbi oficiale în fostele
143
colonii: Angola, Mozambic, Uganda, Mauritania, Noua Caledonie și altele. Deși politica de
valorificare a limbii oficiale prevede protejarea și promovarea unei singure limbi, statul poate
acorda anumite drepturi lingvistice etniilor minoritare. Politica de valorificare a limbii oficiale poate
fi practicată pe întreg teritoriul național sau pe o anumită porțiune, precum în Belgia sau Elveția.
3. Politica lingvistică pe domenii de activitate. Intervenționismul lingvistic de acest gen se
limitează prin definiție la un număr redus de domenii. El constă în adoptarea unor măsuri legislative
care reglementează domeniile și modalitățile de utilizare a limbilor etniilor minoritare sau a
imigranților.
În general, domeniul cel mai privilegiat este învățământul, iar în unele cazuri, de asemenea,
afișajul public, toponimia și serviciile spitalicești. În calitate de exemplu poate servi politica
lingvistică promovată de SUA în Alaska, Arizona și Louisiana, de Franța în Corsica și Monaco, de
Marea Britanie în Scoția etc. Politica lingvistică pe domenii de activitate poate evolua spre politica
statutului juridic diferențiat.
4. Politica statutului juridic diferențiat. Acest tip de intervenționism lingvistic vizează
armonizarea conviețuirii lingvistice în societate. Politica statutului juridic diferențiat pornește de la
principiul că populația majoritară a unui stat beneficiază, în virtutea legislației și dispozițiilor
constituționale, de drepturi lingvistice extensive, în timp ce etniile minoritare au mai puține
drepturi, deși acestea sunt recunoscute din punct de vedere juridic și oficial.
Pentru a acorda anumite garanții de protejare a unor minorități în cadrul global al politicii și
planificării lingvistice, se prevăd un șir de măsuri orientate spre ocrotirea acestora pe bază de drepturi
personale restrânse și inegale. Grupurile minoritare pot beneficia, în așa mod, de anumite drepturi în
domeniile nevralgice, cum ar fi comunicarea cu organele de stat, justiția, învățământul, mass-media
etc. Acest tip de intervenționism lingvistic este destul de răspândit. Drept exemplu pot servi Albania,
Bulgaria, China, Estonia, Letonia, Lituania, Olanda, România, Slovacia, Suedia și alte state.
5. Politica bilingvismului oficial. Politica bilingvismului oficial înseamnă recunoașterea
egalității a două limbi de Constituție sau Legislația lingvistică. Bineînțeles, egalitatea de jure nu
înseamnă, în mod obligatoriu, egalitatea de facto. Cu toate acestea, statutul dat le permite cetățenilor
să aleagă una din cele două limbi oficiale în comunicarea lor cu organele puterii de stat. Alegerea
limbii de comunicare constituie, așadar, un drept al cetățeanului și o obligație a statului.
Este oportun să menționăm aici că drepturile și obligațiile cu privire la utilizarea limbilor pe
teritoriul unui stat multinațional se pot baza pe unul dintre cele două principii: principiul
personalității sau principiul teritorialității (Mackey 1976, p. 82-85 May, 2005). Dacă în primul caz
prescripțiile, autorizațiile sau interdicțiile în privința unei limbi se aplică față de totalitatea
144
membrilor unei comunități, în cel de-al doilea caz, utilizarea unei limbi este prescrisă, autorizată sau
interzisă doar pe un anumit teritoriu (Mackey 1976, p. 82-83; Lapierre 1988, p. 35).
Posibilitățile de aplicare a acestor principii depind, în mare măsură, de structura sistemului
politic al statului. În cadrul unui stat federal, de exemplu, este mult mai ușor să se aplice principiul
teritorialității, cu condiția ca fiecare subiect al federației (republică autonomă, regiune, provincie) să
prezinte o omogeneitate lingvistică. Modalitățile concrete de aplicare a principiului teritorialității
vor depinde de federalismul în vigoare, adică de gradul de descentralizare a puterii.
Din punctul de vedere al utilizării celor două principii în reglementarea funcționării limbilor
pe teritoriul unui stat multilingv, se deosebesc trei tipuri de bilingvism: (a) bilingvism bazat pe
drepturile personale fără limită teritorială, (b) bilingvism bazat pe drepturile personale limitate la
anumite regiuni și (c) bilingvism bazat pe drepturile teritoriale (Leclerc 2001).
Politica bilingvismului bazat pe drepturile personale fără limită teritorială se aplică tuturor
membrilor comunității lingvistice pe întreg teritoriul național. Acest tip de bilingvism este practicat
în cazul când grupurile lingvistice sunt dispersate pe întreg teritoriul unui stat (Burundi, Bielorusia,
Irlanda, Kenya, Norvegia, Malta, Ciad, Canada etc.).
Bilingvismul bazat pe drepturile personale limitate la anumite regiuni se aplică tuturor
membrilor unei comunități lingvistice care locuiesc în regiunea dată. Acest tip de bilingvism nu se
extinde pe întreg teritoriul național, ci se limitează doar la o porțiune a acestuia. Statul recurge la
bilingvismul restrictiv atunci când anumite comunități lingvistice sunt concentrate într-o zonă
geografică. În această situație, limba etniei minoritare poate avea statut de limbă co-oficială alături
de limba majoritară care îndeplinește acest rol pe întreg teritoriul național. Drept exemplu de
bilingvism restrictiv pot servi Catalonia, Galiția, Țara Bascilor (Spania), Scoția, Țara Galilor
(Marea Britanie), Hawai (Statele Unite ale Americii), Val d’Aoste (Italia) și altele.
Bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale derivă din principiul că, într-un stat multilingv,
limbile în contact sunt separate de frontiere lingvistice. Prin urmare, drepturile lingvistice sunt
acordate cetățenilor care au domiciliu permanent într-un anumit teritoriu. Odată cu schimbarea
locului de trai, ei pot pierde aceste drepturi, deoarece ele nu sunt transferabile. În realitate, un stat
poate fi, oficial, bi- sau trilingv, dar poate promova, în același timp, monolingvismul local.
O atare politică lingvistică este posibilă când comunitățile lingvistice sunt foarte concentrate
din punct de vedere geografic și beneficiază de o structură statală descentralizată, mai mult sau mai
puțin federalizată, în care puterea centrală este bilingvă, în timp ce regiunile sunt monolingve.
În unele țări, bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale a cunoscut o stabilitate remarcabilă.
De exemplu, în Elveția, 14 cantoane sunt unilingve germanofone, altele 4 sunt unilingve
francofone, unul este unilingv de limbă italiană, iar altele 4 sunt bi- sau trilingve. Cele 4 cantoane în
145
care se vorbește mai mult decât o singură limbă, funcționează după același principiu al
teritorialității: fiecare canton este divizat în zone lingvistice. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că
întreaga populație are drept limbă maternă limbile zonelor lingvistice sau limba cantonului.
Aplicarea principiului în cauză presupune că minoritatea lingvistică se conformează normelor de
utilizare a limbii majoritare din regiune.
După cum se vede, regiunile lingvistice din Elveția sunt protejate de principiul teritorialității,
care se concretizează în susținerea unui monolingvism școlar. În cantoanele unilingve, limba
oficială devine și limba de instruire în învățământul public. În cantoanele cu două sau trei limbi
oficiale, limba de instruire este limba teritoriului respectiv.
În afară de limba teritoriului respectiv, de obicei în școli se predă și o a doua limbă națională,
în majoritatea cazurilor, cea mai importantă: în școlile francofone se predă germana, iar în cele
germanofone – franceza, italiana fiind predată, mai degrabă, ca cea de-a treia limbă. Studierea celei
de-a doua limbi naționale are drept scop de a facilita înțelegerea între comunitățile lingvistice
conviețuitoare.
6. Politica multilingvismului strategic. Intervenționismul lingvistic orientat spre
multilingvismul strategic constă în faptul că un stat, chiar și unilingv din punct de vedere oficial,
poate recurge, din cauza unor constrângeri legate de necesitățile comunicării, de situația politică
și/sau socio-economică, la utilizarea altor două sau mai multor limbi care intră în relație de
complementaritate. Această modalitate pozitivă de exploatare a resurselor lingvistice ale unui stat
poate să se aplice fie în țările multilingve, în care limbile în contact au o valoare mai mult sau mai
puțin egală, fie în țările care se confruntă cu problema multilingvismului de frontieră. Printre acestea,
putem enumera Republica Africa de Sud, Ungaria, Nigeria, Slovenia, Australia, India, Luxembourgul
și altele.
7. Politica lingvistică mixtă. Putem vorbi de politică lingvistică mixtă atunci când un stat
pune în aplicare, simultan, diferite tipuri de intervenție asupra limbilor. Experiența internațională în
domeniul politicilor lingvistice furnizează multiple exemple de diverse combinări posibile. De
regulă, aceste combinări pot fi clasificate în funcție de dihotomia nonintervenție în favoarea limbii
oficiale/valorificarea limbii oficiale.
Politica lingvistică mixtă, având drept element constitutiv neamestecul statului în protejarea și
promovarea limbii oficiale, este aplicabilă în țările în care limba oficială este limba maternă a
majorității covârșitoare a populației (Germania cu 92% germanofoni, Irlanda de Nord cu 90%
anglofoni, Panama cu 77,7% hispanofoni, Republica Cehia cu 95,8% cehi), fapt pentru care
necesitatea intervenției este lipsită de sens.
Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva tipuri de combinări posibile:
146
7.1. Nonintervenție în favoarea limbii oficiale și politică de asimilare a minorităților
(Irlanda de Nord, Botswana);
7.2. Nonintervenție în favoarea limbii oficiale și politică lingvistică pe domenii de activitate
(protejarea minorităților) (Germania, Panama, Austria, Republica Cehia);
7.3. Valorificarea limbii oficiale și politică lingvistică pe domenii de activitate (protejarea
minorităților) (Australia, Serbia, Grecia, Armenia);
7.4. Valorificarea limbii oficiale și politică de asimilare (Vietnam, Kosovo, Pakistan, Siria,
Turcia);
7.5. Valorificarea limbii oficiale și politica statutului juridic diferențiat (protejarea
minorităților) (Lituania, Letonia, Estonia, Albania, Republica Moldova, România, Croația,
Slovacia, Québec, Suedia).
În fine, politicile lingvistice pot fi implicite și explicite (Schifmann 1996, p.13-14;
Klinkenberg 2000; Eggington 2002). Caracterul implicit decurge din faptul că ”…une politique
linguistique peut s’exprimer par d’autres voies que celles de la loi, et la loi peut ne refléter
qu’imparfaitement la politique linguistique d’un Etat. Tellement imparfaitement que la loi peut ne
pas exister, alors même qu’il y a bien politique linguistique” (Klinkenberg 2000, p. 106). Astfel,
Constituția Statelor Unite ale Americii (în vigoare din 1787, dar modificată de mai multe ori) nu
conține nicio dispoziție lingvistică care ar atribui limbii engleze statutul de limbă oficială. Evident, nu
este vorba de o scăpare a legislatorilor din acea perioadă, ci de voința deliberată de a nu interveni în
domeniul limbilor, legislatorii fiind siguri că engleza se va impune de la sine, fără suport oficial. În
plus, politicienii americani asociau intervenționismul lingvistic cu regimurile monarhiste europene.
În realitate, Statele Unite ale Americii au promovat întotdeauna o politică de impunere a
limbii engleze în baza cunoscutei idei de unitate a limbii și națiunii88, întreaga viață socială fiind
animată de concepția asimilării imigranților89. Actualmente, când ideologia monoculturii lingvistice
este amenințată de dinamismul demografic al hispanofonilor care se opun tendinței tradiționale de
asimilare, se vehiculează, din ce în ce mai insistent, ideea despre instituționalizarea acestei politici
iacobine. Argumentele principale în favoarea decretării limbii engleze ca limbă de stat sunt
88 Bazele concepției privind unitatea limbii și a națiunii au fost puse de Revoluția Franceză. Drept dovadă poate servi
următoarea declarație a lui Bertrand Barère, membru al Comitetului salvării publice care a declanșat o adevărată
ofensivă în favoarea existenței unei limbi naționale: ”La monarchie avait des raisons de ressembler à la tour de Babel;
dans la démocratie, laisser les citoyens ignorants de la langue nationale, incapables de contrôler le pouvoir, c’est trahir
la patrie… Chez un peuple libre, la langue doit être une et la même pour tous”. Ideea ”o limbă – o națiune” a dominat
spiritele romantice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, principiul naționalității fiind motivația dominantă a
vieții publice din Europa. Transformarea statelor teritoriale în state-națiuni a determinat promovarea limbilor comune în
rolul de limbi naționale, proces care a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, iar pentru unele naționalități s-a extins
și în secolul al XX-lea. Pentru mai multe detalii a se vedea: (Baggioni 1997).
89 Ne referim la faimosul ”melting pot”. Pentru mai multe detalii a se vedea: Booth, W., One Nation, Indivisible ? In
Washington Post, February, 22, 1998, p. A1.
147
egalitatea șanselor pentru toți cetățenii și costurile considerabile generate de adoptarea
multilingvismului.
O situație similară se întâlnește în Franța. Deși, pe parcursul secolului al XIX-lea, niciun
program de planificare lingvistică nu prevedea, în mod explicit, diminuarea rolului limbilor
regionale, acestea din urmă au pierdut bătălia cu limba națională, cedându-i progresiv terenul.
Degradarea limbilor regionale s-a produs prin mecanismul instituțiilor școlare și culturale în
vigoare, fapt ce constituie o dovadă în plus că Franța a promovat o politică de asimilare lingvistică
implicită, chiar dacă limba franceză a fost decretată ca limbă de stat abia în 1992.
Cât privește politicile lingvistice explicite, ele se concretizează în legislație și au avantajul de
a fi clare. Conform observațiilor noastre, cu cât mai democratic este un stat cu atât mai explicită
este politica lingvistică promovată de acesta. Politica lingvistică este un domeniu sensibil și, uneori,
foarte glisant. Menirea unei politici lingvistice constructive este să stabilească locul fiecărei limbi în
societate. În condițiile multilingvismului societal, atât liberalismul, cât și dirijismul lingvistic se pot
solda cu rezultate absolut indezirabile, care pot avea consecințe grave.
De regulă, rezultatele sunt negative atunci când politica lingvistică tinde să satisfacă, în egală
măsură, toate grupurile lingvistice din interiorul statului. Or, după cum afirmă J. Leclerc, în acest
caz, ”…on risque […] de déplaire, sinon à chaque individu, du moins au plus grand nombre. On
aboutit toujours à des effets pervers lorsqu’on traite tous les groupes comme s’ils étaient semblables
et égaux en terme de pouvoirs” (Leclerc 2001b).
Concluzii
Chiar dacă identificarea și definirea obiectivelor oricărei schimbări lingvistice pare să
reprezinte faza inițială a procesului de politică și planificare lingvistică, acest important aspect al
fenomenului în cauză este încă puțin explorat. Viziunea de ansamblu care înglobează tipologia
multiplelor obiective situate la diferite niveluri de intervenție dezvoltată în lucrare are mai degrabă
o valoare metodologică și explicativă, politica și planificarea lingvistică fiind deseori axată pe
obiective specifice. Din această perspectivă, politica și planificarea lingvistică se articulează în jurul a
patru categorii de obiective variate, care corespund celor patru componente esențiale ale fenomenului
în cauză: planificarea corpusului, planificarea statutului, planificarea achiziției și planificarea
prestigiului limbii. Printre obiectivele specifice devenite ”clasice” ale politicii și planificării
lingvistice se enumeră purificarea limbii, reforma limbii și renașterea limbii. Animate de ideea
comună ”un stat, o națiune, o limbă”, politicile lingvistice axate pe aceste obiective conțin, dincolo de
dimensiunea pur lingvistică, importante valențe sociopolitice, contribuind la aprofundarea
sentimentului de mândrie națională și la crearea coeziunii naționale în statele respective.
148
Ancheta sociolingvistică reprezintă prima fază a procesului complex de planificare lingvistică
având drept obiectiv evaluarea următoarelor componente ale comportamentului lingvistic al
membrilor comunității: (1) nivelul de competență lingvistică, (2) modul de achiziție și (3) domeniile
de utilizare a limbii (limbilor). În timp ce organizarea anchetei sociolingvistice în scopuri științifice
poate fi efectuată de unul sau mai mulți cercetători, investigația sociologică la nivel național în
vederea conceperii și implementării unui plan de inovație lingvistică se organizează la solicitarea
guvernului de către o echipă de cercetători, care trebuie să includă cel puțin un lingvist, un sociolog,
un istoric, un politolog, un economist, un informatician și un specialist în domeniul planificării.
Politica și planificarea lingvistică trebuie să fie eficientă din punct de vedere economic,
calculul eficienței fiind efectuat în timp și spațiu. Analiza raportului cost-beneficiu, extrapolată în
lucrare din științele economice, are drept obiectiv cuantificarea și evaluarea diferențelor dintre
consecințele eventuale pe care le poate antrena alegerea unei sau altei alternative de politică și
planificare lingvistică. În condițiile afișării unei politici de promovare a bilingvismului, eficiența
politicii și planificării lingvistice înseamnă satisfacerea următoarelor condiții: (1) nivelul
bilingvismului vizat trebuie să corespundă nivelului la care costul marginal de promovare a limbilor
este egal sau mai mic decât avantajul marginal (competențele lingvistice obținute pe unitate monetară
investită), care decurge din cunoașterea limbilor de către membrii societății și (2) întrucât beneficiile
nu pot fi pe deplin cuantificate, nivelul bilingvismului vizat trebuie să fie atins la costuri minimale.
Din această perspectivă, orientarea politicii și planificării lingvistice a Republicii Moldova
spre bilingvism nu este nici justificată și nici eficientă, fapt care dovedește, o dată în plus, că
opțiunea dată este bazată mai degrabă pe populism eșuat decât pe analiza realistă a situației
lingvistice din țară și pe calcule concrete. Aceasta, din două motive: în primul rând, promovarea
bilingvismului într-o țară atât de săracă este total lipsită de sens, în al doilea rând, costul marginal al
promovării celor două limbi (româna și rusa) este net superior față de avantajul marginal care
decurge din cunoașterea acestora.
În calitatea sa de distribuitor al bunului lingvistic, statul este obligat să reglementeze
interacțiunea normală a limbilor în contact fără a promova, în mod obligatoriu, multilingvismul
egalitar. Tipologia politicilor lingvistice din diferite state ale lumii arată că atât liberalismul, cât și
dirijismul lingvistic se pot solda cu rezultate indezirabile, care pot avea consecințe grave, rezultatele
fiind, de regulă, negative atunci când politica lingvistică tinde să satisfacă, în egală măsură, toate
grupurile lingvistice din interiorul formațiunii statale.
149
PARTEA II
POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN SPAȚIUL
ROMANIC DIN SUD-ESTUL EUROPEI
150
CAPITOLUL V
POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ
ÎN BASARABIA ȚARISTĂ ȘI MOLDOVA SOVIETICĂ: OBIECTIVE,
STRATEGII ȘI REZULTATE
5.1. Introducere
Capitolul de față prezintă o analiză a politicii și planificării lingvistice din Basarabia țaristă și
Moldova sovietică, spațiu geografic și sociolingvistic în care acțiunile concrete de politică și
planificare lingvistică, întreprinse de guvernul țarist și, mai târziu, de guvernul sovietic, au fost
orientate, în anumite perioade, spre pervertirea identității etnice, culturale și lingvistice a populației
autohtone din arealul dat. Acțiunile de politică și planificare lingvistică în cauză au fost determinate,
în primul rând, de politica de justificare a anexării Basarabiei la Rusia țaristă și încorporării forțate a
Moldovei în Uniunea Sovietică, fapt care constituie rădăcina dificultăților lingvistice, sociale și
politice ale actualului stat moldovenesc, în general, și ale procesului de tranziție democratică, în
particular (Berejan [2002] 2007b, p.19-24; Ciobanu 1995a).
Având în vedere faptul că limbile în contact se află într-o concurență acerbă pentru
supraviețuire și dominație (a se vedea capitolul al II-lea), obiectivul planificării statutului limbilor în
contact constă în reglementarea poziției legale a unei limbi (varietăți) în raport cu alte limbi
(varietăți) coexistente din perspectiva domeniilor sociale în care fiecare dintre ele este utilizată (Fishman
1979, p. 12; Cobarrubias 1983, p. 42; Altehenger-Smith 1990, p. 29; Wiley 1996, p. 108-109).
Pentru istoria dezvoltării și afirmării limbii române în Republica Moldova, o importanță
considerabilă îi revine faptului că această limbă s-a aflat, pe parcursul a două secole, în situație de
concurență neloaială cu limba rusă. Beneficiind de statutul de limbă dominantă, limba imperială
juca rolul unui ”virus lingvistic” care paraliza sinergia ”imunitară” a limbii române prin pătrunderea
acestuia în lexic și fonetică, iar apoi în morfologie și sintaxă (Berejan [2002] 2007b, p. 21).
Mai mult decât atât, planificarea statutului afectează nu numai repartizarea domeniilor de
funcționare a limbii în societate, dar și drepturile vorbitorilor acesteia, deoarece, în momentul în
care vorbitorilor unei limbi minoritare li se refuză dreptul să utilizeze această limbă în instruirea
copiilor, limba lor își pierde statutul (Wardhaugh 2005, p. 347 și urm.). Această situație i-a afectat
puternic pe românii basarabeni, ”…creându-le serioase […] complexe de inferioritate națională și
etnică” (Berejan [2002] 2007b, p. 22), ”determinându-i, în cele din urmă, să abandoneze limba
maternă trecând la cea dominantă” (Ibidem).
151
5.2. Politică și planificare lingvistică în Basarabia țaristă: un exemplu de
asimilare lingvistică forțată a populației băștinașe
Analiza situației sociolingvistice din Basarabia (1812-1917) pune în lumină obiectivele
politicii și planificării lingvistice promovate de autoritățile țariste în această regiune periferică a
imperiului. Deși politică lingvistică în cauză avea, mai degrabă, un caracter implicit, ea era
implementată de o manieră metodică și sistematică, fiind orientată spre deznaționalizarea populației
autohtone prin intermediul asimilării lingvistice și culturale. Astfel, în urma unor acțiuni concrete
de politică și planificare lingvistică, în Basarabia a fost instaurată o situație de diglosie tipică,
caracterizându-se prin distribuirea inegală a funcțiilor atribuite limbilor în contact, limba rusă
beneficiind de un statut privilegiat de limbă dominantă, iar limba română fiind vorbită cu precădere
în mediul rural.
Printre măsurile și instituțiile care au contribuit decisiv la rusificarea basarabenilor și, în acest
mod, la răspândirea limbii ruse în rândul acestora a fost impunerea sistemului de instruire în limba
rusă. Guvernul țarist nu era interesat să lumineze populația băștinașă prin școli naționale, ci,
dimpotrivă, de a-i adormi conștiința națională, spre a o asimila mai ușor, a o dezintegra ca entitate
națională distinctă. În acest sens este semnificativ faptul că, încă în 1815, târgoveții moldoveni se
lamentau că ”… fiii lor erau lipsiți de hrana învățământului limbii moldovenești” (Basarab 1880-
1883 apud Fruntașu 2002, p. 52). Dacă, până în 1842, se mai puteau depune cereri în limba română,
în 1865, româna a fost exclusă din planul de învățământ al guvernului (Fruntașu 2002, p. 53).
Conform unui studiu efectuat de N. Crețu, ”Ca urmare a aplicării Regulamentelor școlare din
anii 60-70, învățământul rusesc se statornicește complet în toate unitățile și tipurile de învățământ”
(Crețu 2004, p. 57), inclusiv, în ”instituțiile de învățământ profesional-tehnic și de pregătire a
cadrelor didactice” (Ibidem). În așa mod, ”Odioasa politică imperială s-a extins […] asupra școlilor
de toate gradele” (Ciobanu 1995a, p. 67).
Oficializată ca limbă de instruire în întreg sistemul de învățământ din Basarabia, limba rusă
constituia un obstacol serios pentru elevii de etnie română, care însușeau ”…extrem de anevoios
obiectele de studiu, audiind explicațiile în limba rusă” (Crețu 2004, p.73).90 Mai mult decât atât,
limba română a fost strict interzisă ”…nu numai în sfera oficială a relațiilor profesorilor cu elevii, ci
și în intimitatea vieții școlarilor” (Basarab 1880-1883 apud Fruntașu 2002, p. 53).
În această ordine de idei, sunt deosebit de revelatoare scrierile lui Batiușcov cu privire la
spiritul național și limba moldovenească a basarabenilor, precum și acțiunile care urmează să fie
întreprinse de autoritățile țariste: ”Dacă dorim ca populația rusă din acest ținut să nu mai fie
90 Bessarabskoe zemstvo. Otciot Purkarskoi i Kokorozenskoi nizșih selsko-hozeaistvennâh șkol I-go razreada za 1895
god, p. 45 (apud Crețu 2004, p. 73).
152
românizată, ca Basarabia să fie considerată în realitate nu doar o gubernie rusească și să nu mai fie
obiect de jinduire românească și chiar de agitație și să fie organic unită cu restul Rusiei, este necesar
ca prin intermediul școlii de a-i familiariza pe țăranii moldoveni cu limba slavă bisericească și de a-i
face pe jumătate ruși prin limbă” (Batiușcov apud Poștarencu 1998, p. 174) 91.
Este oportun să menționăm că întregul proces de instruire în Basarabia țaristă s-a desfășurat în
limba rusă până în 1918, situație care a condus la deznaționalizarea unei mare părți a populației. În
plus, rusificarea administrativă a declanșat autorusificarea spontană pe care localnicii, în special
nobilimea, o considerau avantajoasă din mai multe motive de natură sociopolitică și lingvistică. În
goana după avantaje economice și sociale, nobilimea moldovenească utiliza etnia sau se debarasa de
ea, în funcție de situația concretă. Dacă, în 1812, peste 95% din nobilii basarabeni erau de origine
română, peste un secol, în 1912, 69% dintre aceștia erau de altă origine decât populația băștinașă,
migrația și rusificarea jucând un rol semnificativ în acest proces (Fruntașu 2002, p. 66).
Rusificarea populației băștinașe se explică și prin faptul că rușii inculcau sistematic în mintea
vorbitorilor de limbă română atitudinea lor negativistă și discriminatorie față de limba română,
reușind astfel să diminueze statutul social al acestei limbi într-o așa măsură, încât unii moldoveni se
rușinau să utilizeze propria lor limbă. Este foarte semnificativă în acest sens următoarea constatare a
lui M. Basarab: ” Boierimea noastră […] s-a obicinuit foarte degrabă cu noua sa situațiune și,
renegându-și originea, s-a declarat de rusă. Actualmente, la noi oameni ca Catargiu, ca Leonard,
Cotruță și alții zic că sunt pur sang ruși și, în naivitatea lor nu observă că adevărații ruși îi iau în râs
pentru că accentul lor, slaba cunoștință a limbii ruse – totul , în fine, trădează originea lor străină”
(Basarab 1880-1883 apud Avramescu 1996, p. 27).
Dacă în perioada Rusiei țariste această situație era tipică pentru nobilime, în epoca Uniunii
Sovietice, fenomenul inferiorității lingvistice a căpătat proporții alarmante. Pe parcursul unui secol,
rusificarea și deznaționalizarea s-au adâncit într-atât, încât chiar și după unirea Basarabiei cu
România ”…păturile de sus, mai ales la Chișinău, erau mai atașate de limba rusă decât de română”
(Heitmann 1998, p. 83). Tragicul proces de alterare a conștiinței naționale a moldovenilor a căpătat
o amploare atât de îngrijorătoare, încât în perioada postbelică mulți basarabeni, ”… poate chiar fără
voia lor, neglijează, resping, uneori chiar urăsc tot ceea ce e românesc (limba, istoria…)” (Ciobanu
1995a, p. 69). Cu alte cuvinte, urmare a acestei politici ”… s-a realizat o subminare a conștiinței
etnice și naționale a românilor din regiune” (Berejan [2002] 2007b, p. 23).
După cum am menționat în capitolul al II-lea, statutul unei limbi depinde de puterea
politică, economică și culturală a vorbitorilor acestei limbi în spațiul socilingvistic dat. În opinia
91 Batiușcov P., Basarabia. Descriere istorică, St-Petersburg, 1892.
153
lui R. Cerrón-Palomino, există o relație direct proporțională între dinamica puterii și statutul legal al
limbii (Cerrón-Palomino 1989, p. 27). În alți termeni, comunitatea lingvistică care deține puterea
economică și politică într-un stat va deține și superioritatea lingvistică. Invers, este suficient să se
realizeze care dintre comunitățile de vorbire deține superioritatea lingvistică într-o anumită situație și
în ce mod această superioritate își găsește manifestare în politica lingvistică explicită și/sau implicită,
pentru a putea judeca despre superioritatea economică și politică a comunității lingvistice în cauză.
Or, cu cât gama domeniilor de utilizare a unei limbi (varietăți) este mai îngustă cu atât mai
puțin folosită va fi această limbă (varietate) (Fishman 1967, p. 32), iar reducerea domeniilor de
utilizare va avea drept consecință faptul că unele limbi sau varietăți de limbi vor deveni superflue
(Ibidem). Aceste observații se confirmă și prin situația diglosică din Basarabia țaristă, în care limba
română era amenințată să dispară. De altfel, limba română a supraviețuit în această gubernie a
Imperiului țarist grație faptului că ”…prin satele basarabene nu se vorbea nicio limbă decât cea
română” (Basarab 1880-1883 apud Avramescu 1996, p. 181), precum și pentru că ”poporul acestor
sate și-a păstrat cu sfințenie moravurile, portul și simțimintele sale naționale…” (Ibidem).
5.3. Politică și planificare lingvistică în Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească (RASSM): tentativa de creare a ”limbii
moldovenești”
Ca și multe alte state independente din fosta Uniune Sovietică, Republica Moldova oferă un
bogat teren de observație pentru toți acei care se interesează îndeaproape de acțiunile întreprinse de
societate asupra limbii (limbilor). Chiar dacă politica și planificarea lingvistică promovată de
autoritățile sovietice era similară în toate republicile naționale, ”…nicăieri în altă parte a fostei
URSS problemele limbii autohtone n-au provocat atâta risipă de energie” (Negru 1996, p. 3) și
atâtea dezbateri controversate ca în RASSM și, mai târziu, în RSSM. Situația dată se explică prin
particularitățile politicii lingvistice sovietice orientate spre ”moldovenizarea limbii române”
(Cincilei 1996, p. 83) și promovarea ”moldovenismului” ca identitate distinctă de identitatea
românească (Ibidem). Această politică a imperialismului lingvistic a avut drept consecință crearea
unei ”fantome în lingvistică” (Coșeriu 2003, p. 65).
Deși, conform afirmațiilor unor politicieni și lingviști cu renume, limbii moldovenești din
RSSM i-a fost asigurată după 1917 așa-numita deplină libertate și egalitate în drepturi cu limba rusă
(Corlăteanu 1971), analiza situației sociolingvistice din acea perioadă nu confirma nici pe departe
veracitatea acestor aserțiuni. Dimpotrivă, realitatea lingvistică din Moldova sovietică servește drept
model elocvent de egalitate inegală (subl. n. – G. M.) care, de fapt, constituia o formă deghizată de
diglosie amestecată cu ”…bilingvism unilateral” (Berejan 2007e, p.12).
154
Într-adevăr, între 12 octombrie 1924, data creării RASSM, și 27 august 1991, data declarării
independenței statale a Republicii Moldova, populația autohtonă din acest spațiu a fost supusă unui
experiment de implementare a unei politici lingvistice departe de normalitate care n-a putut să nu
lase urme adânci atât în conștiința lingvistică, cât și în atitudinile populației față de limba
băștinașilor.
Deși politica lingvistică din Uniunea Sovietică se caracteriza, în ansamblu, prin ambiguitatea
sa, întrunind în mod simultan sau succesiv rusificarea, internaționalismul și promovarea limbilor
naționalităților locale (Atnachev 2001, p. 155; Grenoble 2003), în Moldova sovietică, intervenția
statului asupra limbilor a căpătat o dimensiune și o nuanță cu totul și cu totul aparte, întrecând orice
măsură, fapt care a condus la ”…degradarea totală (atât calitativă, cât și funcțională) a limbii
vorbite în spațiul examinat” (Berejan 2007e, p. 12).
Politica lingvistică promovată de autoritățile sovietice prin acțiunile concrete de planificare
lingvistică în RASSM nu corespunde nici pe departe conceptului de politică și planificare
lingvistică prezentat în capitolele precedente. Aceasta, în primul rând, pentru că politica lingvistică
impusă populației autohtone din spațiul geografic dat prezenta, mai întâi de toate și mai ales,
produsul voinței oamenilor politici mai degrabă decât rezultatul unor cercetări științifice.
Astfel, obiectivul major al politicii și planificării lingvistice promovate de autoritățile sovietice
era denegarea identității etnice, culturale și lingvistice comune a celor 2,5 milioane de români din
regiunile anexate la Uniunea Sovietică și a românilor din România. Din această politică lingvistică – și
mai larg culturală – derivă nemijlocit justificarea încorporării pământurilor dintre Nistru și Prut în
Imperiul țarist, iar mai târziu, în Imperiul Sovietic. Este evident că strategiile politicii lingvistice
sovietice au fost adoptate drept răspuns la problemele naționale moștenite de la Imperiul țarist.
În opinia lui E. Coșeriu, ”Acțiunea ”moldovenească” s-a prezentat totdeauna și explicit ca
având, în primul rând, un scop politic, în aparență generos și nobil: acela de a promova identitatea
națională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru (și dincolo de Nistru)… Dar de
generozitate, noblețe, naționalitate etc. nu poate fi vorba, dacă ținem seama de premisele reale ale
acestei acțiuni și de sensul în care ea (acțiunea sovietică – nota autorului) a înțeles identitatea
(anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negându-i-o și suprimându-i-o. Nu se
afirmă identitatea poporului moldovenesc din stânga Prutului, separându-l de tradițiile sale autentice
– reprezentat, în primul rând, de limba pe care o vorbește -, desprinzându-l de unitatea etnică din
care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice și altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e
afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identității naționale istorice și culturale a poporului
moldovenesc…” (Coșeriu 2002, p. 2).
155
Prima fază a construcției lingvistice în Uniunea Sovietică (1917 – începutul anilor 30),
orientată spre revoluția comunistă permanentă pe scară mondială, încuraja dezvoltarea și
cultivarea limbilor naționale (Piotrowski 1997, p. 88-95) pentru utilizarea lor în sistemul de
învățământ, mass-media și alte domenii ale vieții publice (Pool 1978, p. 226). Pentru o mai bună
înțelegere a impactului acestei politici asupra dezvoltării limbilor vorbite pe teritoriul RASSM, este
oportun să ne referim la structura demografică a noii republici autonome care se prezenta, după
principalele naționalități, în felul următor: ucrainenii alcătuiau în jur de 46%, românii – aproximativ
32% și rușii – în jur de 10%92. După cum se vede, limba română era vorbită de o etnie minoritară,
etnia majoritară fiind cea ucraineană. Cu alte cuvinte, în mozaicul lingvistic al RASSM, limba
româna se afla în situație minoritară, fapt care și-a găsit imediat oglindire în politica lingvistică
sovietică.
Astfel, dezvoltarea și cultivarea limbii locale în acest spațiu însemna, din perspectiva politicii
lingvistice leniniste, promovarea limbii ucrainene. Cât privește limba etniei minoritare, accentul a
fost pus pe ”îmbogățirea” ei. De fapt, proiectul de îmbogățire a limbii române din RASSM a fost
conceput de Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei în culise, cu
o lună înainte de anunțarea oficială a fondării viitoarei republici. Biroul a pus în sarcina activiștilor
de partid, desemnați în funcții de răspundere în republica embrionară, introducerea alfabetului
chirilic și crearea unei noi limbi și, implicit, a unei noi identități (Lewis 1972; Bruchis 1982, p. 52,
54; Crisp 1989 p. 23-41). Doar peste câteva luni de la fondarea republicii autonome ”tovarășii
ucraineni au fericit partidul cu o descoperire nouă, o nouă teorie, cum că moldovenii și românii sunt
două poporații diferite, aproximativ cum sunt ucrainenii și rușii (Iațenco 1990).
Singurul criteriu după care s-ar fi putut opera o distincție între moldoveni și români este
criteriul politic, deoarece ”în aspect etnografic ei aparțin aceluiași popor, care populează până în
prezent spațiul dintre Nistru și Carpați, cu denumirea de moldoveni” (Negru 2000, p. 16), iar din
punct de vedere lingvistic, ”…vorbirea din Republica Moldova, neîncetând a fi istoricește vorbire
moldovenească, […], constituie o varietate teritorială a limbii române comune” (Berejan [2003b] 2007d,
p. 28).
Tentativa de creare a ”limbii moldovenești”93 se înscria în prioritățile politicii guvernului
bolșevic în materie de construcție lingvistică care se rezuma la crearea scrisului și limbii popoarelor
92 Informațiile privind repartizarea populației după naționalități variază puțin de la sursă la sursă. Astfel, conform unei
lucrări publicate în România (Diaconescu 1942, p. 218), populația totală a RASSM alcătuia 545.000 persoane, dintre care
32% erau români (175.000), în timp ce ucrainenii constituiau 46% (250.000). O publicație mai recentă din Moldova
sovietică prezintă următoarele cifre: moldoveni – 28%, ucraineni – 51% (Grecul 1974, p. 86).
93 Glotonimul ”limba moldovenească” nu este o creație recentă. El a fost utilizat în lucrările cronicarilor moldoveni,
precum Ion Neculce, Grigore Ureche, Miron Costin, ale domnitorului și savantului Dimitrie Cantemir, însă, întotdeauna
cu semnificația de grai moldovenesc, fără a i se atribui un caracter de sine stătător în raport cu graiurile vorbite în restul
156
neruse (Baziev & Isaev 1973, p. 103; Grenoble 2003, p. 89). Aceasta reprezenta, de fapt, un
subterfugiu în realizarea obiectivului strategic de deznaționalizare a popoarelor de etnie nonrusă și
de edificare a unui stat centralizat.
Astfel, la cea de-a doua conferință a Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist
(b) al Ucrainei din noiembrie 1925, I. Badeev, secretar al respectivului Comitet, referindu-se la
limba scrisă din RASSM, atrăgea atenția asupra faptului că aceasta ”…nu este curat moldovenească,
în ea mai sunt încă multe cuvinte românești franțuzite, dar noi, treptat, o vom curăți-o și o vom face
accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 2, f. 1). 94
În calitate de suport în crearea unei noi limbi, serveau ideile proletcultismului, renăscute în
Uniunea Sovietică la mijlocul anilor 20 (Bruchis 1982, p. 54). Prin esența sa, proletcultismul stabilea
un hiatus între cultura burgheză și cultura proletară. De aceea, în vederea justificării planului de creare
a ”limbii moldovenești”, activiștii culturali din RASSM au calificat întregul patrimoniu cultural din
RASSM de până la Marea revoluție socialistă din octombrie drept ”pseudomoldovenesc”, limba
română fiind considerată drept ”limbă de salon a burgheziei” (Madan 1930, p. 4 și urm.).
Impunerea proiectului de construcție a unei noi limbi în RASSM a fost posibilă grație unui
șir de factori de ordin sociopolitic și cultural, precum absența quasi-totală a intelectualității
autohtone, lipsa cadrelor de etnie moldovenească în structura organelor de conducere a RSSM,
analfabetismul populației băștinașe semirusificate și/sau semiucrainizate (Negru 1996, p. 7). În
plus, ideea creării ”limbii moldovenești” era susținută de către emigranții basarabeni, în marea
majoritate moldoveni, care activau în RASSM și care erau grupați în jurul Asociației
basarabenilor, fondată la Moscova în mai 1924. În opinia acestora, crearea ”limbii moldovenești”
trebuia să servească drept argument în favoarea tezei despre existența a două popoare diferite
(români și moldoveni), dar mai ales ca un pretext pentru ”apărarea Basarabiei de români”
(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 3883, f. 181-182).
În vederea urgentării acțiunilor de creare a noii limbi, Plenara a V-a a Comitetului
moldovenesc regional al Partidului Comunist (b) al Ucrainei (septembrie 1926) preconizează
instituirea unui ”centru academicesc” (AOSPM, fond 49, inv. 1, d. 516, f. 96) în RASSM. Întru
realizarea hotărârii plenarei în cauză, în decembrie 1926 a fost creat Comitetul Științific
provinciilor românești. De exemplu, M. Costin, subliniind unitatea etnică și lingvistică a populației din Moldova,
Muntenia și Transilvania, scria: ”Și așa este și acestor țări, și țării noastre, Moldovei, și Țării Muntenești: numele cel
drept, de moșie iaste rumân, cum să răspund și acum cei din țările ungurești (Transilvania – nota autorului) lăcuitorii și
muntenii – țara lor – și scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească” (M. Costin, Opere alese: Letopisețul Țării
Moldovei; De neamul moldovenilor; Viiața lumii, ES, București, 1967, p. 132). Pentru mai multe detalii cu privire la
relația de hipo-hiperonimie dintre etnonimele moldovean – român și glotonimele limba moldovenească – limba română
a se vedea: (Coșeriu 2003, p. 63-70; Berejan [2003b] 2007d; Moldoveanu 2004; Matcaș 1997; Lobiuc 1994).
94 Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova.
157
Moldovenesc, în componența cărui a fost inaugurată o secție de lingvistică sub conducerea lui
L. Madan, care dăduse dovadă de mult zel în opera de procreare a ”limbii moldovenești”.
În calitate de fundament teoretic în elaborarea și ”dezvoltarea limbii populare moldovenești”
(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 516, f. 96), deosebită de limba română, ”în care vorbește poporul
moldovenesc” (Ibidem), L. Madan a ales teoria lui N. Marr cu privire la caracterul de clasă al
limbii, afirmând că ”limba moldovenească literară” a apărut odată cu formarea RASSM (Madan
1930, p. 13).
La 27 iulie 1927, Comitetul Științific Moldovenesc a aprobat ”Schimbările la gramatica limbii
moldovenești”, care stabileau reguli noi de alternanță a unor consoane, prevedeau introducerea în
alfabetul ”moldovenesc” a două litere din alfabetul rusesc și alte schimbări.95
Portavocea implementării proiectului de creare a unei noi limbi și identități a fost ziarul
”Plugarul Roș”. Astfel, după o dezbatere în paginile respectivului ziar, în ianuarie 1929,
Comisariatul Popular pentru Învățământ a aprobat și noua ”Ortografie a limbii moldovenești”96.
Discuțiile controversate pe marginea noii ortografii constituie o dovadă elocventă a luptei dintre
cele două grupări din tagma logofeților ”limbii moldovenești”, unii pledând pentru crearea acesteia în
exclusivitate pe baza graiului moldovenesc din RASSM, alții optând pentru luarea în considerare și a
graiului moldovenesc din centrul Basarabiei, încercând, astfel, să păstreze unitatea lingvistică a
moldovenilor din RASSM și a celor din Basarabia.
Această tendință de expansiune lingvistică reflecta perfect de bine politica lingvistică
sovietică, care era subordonată în întregime scopurilor politice și se schimba în funcție de
modificarea acestora. Astfel, spre sfârșitul anilor 20, când Stalin ajunge la concluzia că nu este
exclusă posibilitatea ca Moldova și România să devină cândva un stat unic, iar consolidarea
relațiilor culturale dintre ele vor contribui la accelerarea acestui proces, problema diferențierii
limbilor moldovenească și română nu mai este atât de actuală.
În deplină consonanță cu această viziune politică, criticând adversarii săi, P. Chior scria:
”acela (care optează pentru limba moldovenilor din RASSM – nota autorului) nu sî gândești la
95 Conform noilor reguli de alternanță, b trecea în ghi (alb-alghi), p trecea în chi (lup-lupchi). Cele două litere erau я
(pentru ia) și ю (pentru iu). În plus de acesta, ” Schimbările în gramatica limbii moldovenești” nu prevedeau utilizarea
articolului hotărât – l, stabilind drept normă forma caietu, pomântu etc. (AOSPM, fond 49, inv. 1, d. 1019, f. 16).
96 Paralel, în RASSM s-au declanșat discuții contradictorii atât pe marginea alfabetului, cât și a ortografiei. Astfel, o
parte din activiștii culturali în frunte cu P. Chior, Comisar Popular pentru Învățământ și Președinte al Comitetului
Științific Moldovenesc, erau de părerea că pentru unele sunete din ”limba moldovenească”, precum ci, h, dz, ni și altele
trebuiau păstrate literele rusești deja existente în alfabetul ”moldovenesc”. După cum afirma P. Chior în paginile
”Plugarului Roș”, ”De-amu v-o douî luni di zâli dicând ”Plugaru Roș” își lunjești discusâia dispri orfografia
moldovineascî, mai întâi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî… Toati încurcăturili și greutățâli
orfografiei noastri șî trag di la faptu cî nouî nu ni ajung buchi rusăști pintru alfavitu moldovinesc” (AOSPM, fond 49,
inv. 1, d. 1809, f. 92). O altă grupare în frunte cu M.Andriescu pleda în favoarea introducerii unor semne grafice noi
pentru aceste sunete (Ibidem, f. 41).
158
viitoru neamului ș’a linghii moldovinești… Acela a scăpat din videri șî problema întrejirii neamului
moldovinesc sub steagu roșu a RASSM unit cu moldovenii șî di dincolo di Nistru – da poati șî di
dincolo di Prut. Acela nu s-a gândit la aceea cî a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di
Nistru cu RASSM șî atunci problema orfografiei moldovinești dizlegatî drept capâtî ș’o însămnătati
politiceascî, lărjind înrâurirea noastrî șî pisti hotarili Prutului ș’a Dunării undi trăiesc milioani di
moldoveni plugari sub steagu boieresc al României”(AOSPM, fond 49, inv.1, d.1809, f. 95).
Mai mult decât atât, politica lingvistică promovată în RASSM în această perioadă devine
brusc atât de permisivă, încât, în speranța autorităților sovietice că astfel s-ar putea ajunge la o
”apropiere între poporul moldovenesc și cel românesc” (Negru 2000, p. 19), se reintroduce, în
193397, alfabetul latin. Revenirea la alfabetul latin nu era deloc întâmplătoare: scopul acestei
manevre politice era expansiunea sovietică dincolo de Nistru și chiar de Prut, un rol determinant
revenindu-i RASSM. Nu întâmplător, în 1929, Comisarul Popular pentru Învățământ P. Chior
afirma că ”alfavitu cari al alcătuim noi amu trebui sî cii așa ca șî la moldovenii mai sus pomeniț șî
poatî ușor al înțăleji ș’al potriji cu alfavitu lor latinesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 1410, f. 70).
Însă relatinizarea scrisului moldovenesc a fost de scurtă durată. În anii 1935-1938 se produce
o schimbare radicală în politica construcției lingvistice din URSS, schimbare care a marcat
începutul celei de-a doua faze, stalinistă și poststalinistă, ”orientată spre ideea imperială de
construire a socialismului într-o singură țară, iar apoi de difuzare a acesteia în tot lagărul socialist”
[Piotrowski, 1997, p. 92].
Or, promovarea limbilor locale nu contribuia la realizarea acestui obiectiv. Era nevoie de o
limbă unică, rolul căreia putea să-l îndeplinească în acele condiții doar limba rusă. De aceea,
începând cu anii 30, politica națională sovietică este treptat orientată spre centralizare și este
transpusă în practică prin acțiunile de planificare lingvistică având drept obiectiv rusificarea
națiunilor conlocuitoare.
Revenind la opera de plăsmuire a ”limbii moldovenești”, trebuie să menționăm că, pentru
realizarea cu succes a acestui ”lucru istoricesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 1809, f. 96), noua
ortografie și alfabetul rusesc nu erau suficiente pentru a conferi destulă originalitate și un caracter
independent ”limbii moldovenești”. Printre alte măsuri de punere în aplicare a proiectului în cauză,
un rol important îi revenea activității de creare a unui fond lexical nou, deosebit de cel al limbii
române. Drept rezultat al procreării lexicale în RASSM poate servi dicționarul rus-moldovenesc98,
97 Conform hotărârii Biroului Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist (b) al Ucrainei din 2 februarie
1932.
98 Cuvântelnic ruso-moldovenesc, Tiraspol, 1930.
159
urmat de o ”gramatică a limbii moldovenești”, de-a dreptul excentrică, semnată de L. Madan și
editată în grafie chirilică la Tiraspol, în 1930.
În această lucrare, găsim nu numai un număr impresionant de neologisme create pe baza așanumitelor
elemente moldovenești (a se cf: multuratec pentru plural, mâncătorie pentru sufragerie)
sau calchiate din limbile rusă și ucraineană (a se cf.: aeromăsurător pentru barometru,
aeronăscător pentru oxigen, sungurzburător pentru aeroplan, sungurmergător pentru automobil,
dar și afirmația că limba moldovenească ar fi independentă și distinctă de limba română (Madan
1930, p. 221).
Nu poate fi subestimat nici rolul inovațiilor lexicale pentru care existau echivalente românești,
precum a dădăori pentru a repeta, născocit prin analogie cu повторить din rusă, limboștiințî
pentru lingvistică, născocit prin analogie cu языкознание din rusă și altele. În realitate, noua limbă
din RASSM era o creație absurdă, din punctul de vedere al utilizării ei în comunicarea cotidiană,
dar și nepopulară, întrucât ea nu era înțeleasă de destinatarii ei, de ”poporul moldovenesc”, lucru
recunoscut chiar și de activiștii locali ai Partidului Comunist, E. Bragov și G. Corneliu (AOSPM,
fond 49, inv.1, d. 1809, f. 13).
Deși ”limba moldovenească” nou-creată era o limbă fără vorbitori, L. Madan raporta cu
satisfacție la ședința Comitetului Științific Moldovenesc din 14 februarie 1930 că în privința ”limbii
moldovenești” ”…avem rezultate și realizări concrete în sensul cristalizării literaturii noastre în
dialect moldovenesc, în limba vie a poporului moldovenesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 42, f. 5).
Din cele menționate supra devine clar că pretinsa îmbogățire a ”limbii moldovenești” nu era
altceva decât o formă deghizată de ucrainizare și rusificare a populației autohtone în vederea creării
unei limbi și identități naționale distincte de cea a românilor. Deși primii pași în realizarea odiosului
experiment lingvistic erau foarte nesiguri, în virtutea faptului că ei nu depindeau doar de politica
națională a noului stat, ci și de planurile de extindere a acestuia, starea de izolare a limbii române
din RASSM de limba română din România, precum și contactele directe cu limba ucraineană și rusă
au contribuit, în mod natural, la ucrainizarea și rusificarea, într-o anumită măsură, a limbii române
din teritoriul dat.
Pentru o mai bună înțelegere a diferenței conceptuale dintre politica lingvistică sovietică din
perioada troțkisto-leninistă (1917 – începutul anilor 30) și cea stalinistă și poststalinistă, este oportun
să menționăm că politica lingvistică poate fi elaborată din două perspective: sociolingvistică și
instrumentalistă (Fasold 1987, p. 250 și urm.; Appel, Muysken 2006).
Adepții politicii lingvistice de tip instrumentalist se bazează pe ideea că limba este un
instrument care poate fi perfecționat și adaptat pentru îndeplinirea anumitor funcții și soluționarea
160
anumitor sarcini. În conformitate cu această abordare, limbile sunt examinate în termeni de eficiență
relativă, economie, frumusețe etc. (Ray 1963; Tauli 1968).
Abordarea sociolingvistică este total diferită: ea are la bază premisa despre egalitatea tuturor
limbilor naturale. În virtutea acestei concepții, toate limbile dispun de același potențial de
dezvoltare, iar diferențele existente în funcționarea lor constituie, mai degrabă, o reflectare a
factorilor sociopolitici și socio-economici decât o caracteristică intrinsecă a limbilor. Așadar,
politica lingvistică de tip sociolingvistic este axată pe factorii sociali care determină alegerea unei
anumite limbi printre altele.
Din cele relatate mai sus devine clar că, în perioada anilor 20-30, în Uniunea Sovietică s-a
promovat o politică lingvistică de tip sociolingvistic. În perioada următoare însă, deși autoritățile
sovietice susțineau că politica lingvistică a rămas fidelă principiilor leniniste, practica lingvistică
dovedește cu prisosință că ea a deviat spre o politică lingvistică de tip instrumentalist. Astfel,
promovarea, pe de o parte, a limbii ruse ca limba Marii revoluții socialiste din octombrie, limba lui
Lenin, limba Marelui Popor Rus, limba lui Pușkin și diferențierea clară dintre limba rusă și celelalte
limbi naționale în ceea ce privește adecvarea lor funcțională (Deșeriev 1976), pe de altă parte,
constituie o dovadă în plus a acestei devieri.
Perioada stalinistă începe cu implementarea noii reforme ortografice în urma căreia majorității
popoarelor din Uniunea Sovietică li s-a impus, în anul 1936, grafia chirilică în varianta ei rusă,
pretextându-se că ”grafia latină nu contribuie la cunoașterea culturii ruse”(Bromlei et al. 1977,
p. 286).
În RASSM, trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă a fost declarată necesară de către
Biroul Comitetului regional Moldovenesc al Partidului Comunist al Ucrainei, la 27 februarie 1938,
”în legătură cu faptul că grafia latină nu este cunoscută de majoritatea populației moldovenești, că
elementele burghezo-naționaliste, care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului
pentru învățământul public, Editura de stat și alte instituții înfăptuiau, în esență, sub pretextul grafiei
latine, românizarea limbii moldovenești…” (apud Negru 2000, p. 21).
5.4. Politică și planificare lingvistică în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM): bilingvism și/sau diglosie
După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică și fondarea RSSM, acțiunile vizând crearea
noii identități moldovenești al cărei suport trebuia să fie ”limba moldovenească”99 s-au intensificat.
99 Pentru studiul sociolingvistic de față este oportun să ne referim la opinia lui C. Tagliavini care afirmă următoarele:
”Considerând că fiecare națiune suverană și independentă are dreptul de a-și alege idiomul național pe care îl consideră
potrivit, credem că s-ar fi putut foarte bine să se aleagă drept idiom național și ca limbă literară graiul de tip ”moldovenesc” de
pe teritoriul R.S.S. Moldovenești sau din capitala Chișinău. În felul acesta s-ar fi procedat ca în Marele Ducat de Luxembourg,
mult mai mic ca teritoriu, care, alături de franceză și germană, a introdus ca limbă oficială și Letzeburgisch, adică o varietate a
161
În anul 1941, în Basarabia a fost ”restabilit” alfabetul rusesc care simboliza nu doar reflectarea în
scris a sunetelor limbii, ci și o noua orientare politică (Negru 2000, p.19). În aceeași perioadă, a
început lupta pentru așa-numita ”purificare” a limbii moldovenești de influențele străine de origine
latină, adică româno-franceze. Scopul purificării limbii moldovenești era, de fapt, aprofundarea
rusificării acesteia. Drept rezultat, aici se vorbea ”…un limbaj pocit, poluat cu rusisme de toată
mâna…” (Berejan 2004a, p. 51).
Din fericire, această degradare s-a produs mai ales la nivel fonetic și lexical, fără să afecteze
profund structura gramaticală a limbii (Avram 2004, p. 228). Deoarece ”oricât de puternică ar fi
influența altei limbi, oricâte elemente străine ar încorpora o limbă, ea nu-și pierde identitatea atâta
timp cât își păstrează gramatica” (Berejan 2004a, p. 51), putem afirma cu certitudine că șansele de
recuperare și de reintegrare a limbii române din Republica Moldova în albia ei normală sunt reale.
Drept dovadă pot servi progresele obținute în acest sens (deși încă destul de modeste) în urma
repunerii în drepturi a limbii naționale: funcționarea (mai liberă) în (aproape) toate domeniile vieții
sociale creează, prin ea însăși, condițiile de recuperare a stadiului de dezvoltare.
O responsabilitate importantă în acest sens îi revine societății civice în ansamblu, începând cu
fiecare cetățean în parte și terminând cu Guvernul și Parlamentul. După cum afirmă, la justa valoare,
A. Ciobanu, ”Vom ieși din impasul lingvistic rușinos, în care am ajuns, numai atunci, când în capul
mesei se va afla știința eternă, și nu politicul efemer” (Ciobanu 2004a, p. 28), fapt care este în perfectă
consonanță cu concepția științifică a politicii lingvistice.
Este incontestabil că unul dintre motivele importante de degradare catastrofală a limbii
române din această regiune nu este ”…calitatea internă a limbii, ci doar abandonarea ei totală de unii
mancurți sau nepunerea ei în funcțiune de către alți vorbitori, pentru care ea este încă o limbă de
rangul al doilea” (Avram 2004, p. 228 și urm.).
Cea mai controversată problemă care a generat numeroase dezbateri în perioada postbelică nu
numai în RSSM, dar și dincolo de hotarele ei, a fost problema cu privire la originea limbii
moldovenești. Fără a intra în detalii asupra unității limbii române100, vom încerca să analizăm în
franconei din Moselle (Moselfrankisch). Dar nimănui nu i-a trecut prin cap, în Luxembourg, sau în alte țări, să spună că este
vorba de o nouă limbă germanică diferită în grupul dialectelor germane” ( Tagliavini 1977, p. 289).
100 Cercetarea limbii române din secolul al XX-lea contribuie cu noi argumente la susținerea adevărului științific că există
doar o singură limbă română, cu o singură variantă literară standard, folosită în spațiile largi ale zonelor locuite de români.
Intervențiile în discuții ale lingviștilor din întreaga lume, în paginile revistelor de specialitate, cu prilejul unor reuniuni
științifice internaționale de prestigiu, precum și numeroasele studii publicate nu au reușit, din păcate, să determine
modificarea opticii guvernanților de la Chișinău, care urmăresc pervertirea identității românilor din stânga Nistrului.
Considerăm că bogata bibliografie tipărită până în prezent referitoare la unitatea limbii române ne poate dispensa de
reinițierea dezbaterilor asupra acestei chestiuni. A se consulta, în special, volumele Limba română și varietățile ei locale –
Lucrările secțiunii științifice organizate de Secția de Filologie și Literatură, 31 octombrie 1994, București: Editura
Academiei Române, 1995; Limba română este patria mea, Antologie de texte, selecție și prefață de Al. Bantoș,
coordonatori S. Berejan, A. Ciobanu și N. Matcaș, Chișinău, 1996; E. Coșeriu, Lingvistică în perspectivă spațială și
162
mod lapidar strategiile politicii lingvistice sovietice în această privință și consecințele ei asupra
limbii populației autohtone.
Perioada primilor zece ani de la crearea RSSM a fost marcată de concepția despre
independența limbii moldovenești de limba română, concepție care și-a găsit manifestare practică în
promovarea unui jargon artificial rus-moldovenesc, un fel de cod lingvistic hibrid a cărui sursă
principală de îmbogățire era limba rusă. Or, trebuie să menționăm că, în pofida dorinței autorităților
sovietice de pervertire a limbii autohtone, ”Această vorbire basarabeană – schimonosită cum era –
s-a menținut totuși în limitele limbii române” (Berejan 2004a, p. 51), prezentând în realitate ”un
erzaț de română” (Ibidem).
În următorii zece ani, în lingvistica sovietică și cea moldovenească, își croiește calea ideea despre
unitatea101 limbii române cu dialectele și graiurile ei corespunzătoare. Drept rezultat, politica lingvistică
din această perioadă devine puțin mai tolerantă față de așa-numitele românisme, deși utilizarea pe scară
largă a limbii ruse nu-și pierde nici pentru o clipă actualitatea.
Este curios faptul că, la începutul anilor 70, ideea despre independența limbii moldovenești este
din nou preluată de unii lingviști cu renume102, ceea ce a avut drept consecință reiterarea rolului limbii
ruse în îmbogățirea limbii moldovenești. De fapt, teoria privind independența limbii moldovenești n-a
fost nicicând abandonată, dovadă fiind reemergența, revalidarea și reutilizarea acesteia în acțiunile de
promovare a politicii lingvistice sovietice, deși conducerea politică de vârf se schimbase.
După moartea lui Stalin, urmează o politică de descentralizare relativă. Spre sfârșitul anilor
50, principiul călăuzitor al promovării politicii lingvistice prin intermediul sistemului de învățământ
devine principiul ”dualismului școlar”, în virtutea căruia părinții puteau alege limba de instruire a
copiilor lor103. Mai mult decât atât, sub pretextul că programele de studii erau supraîncărcate, copiii,
a căror limbă de instruire era limba maternă, puteau să nu studieze limba rusă, iar cei din școlile cu
predarea în limba rusă erau scutiți de studierea limbii materne. Întrucât însă statutul și promovarea
socială a cetățeanului depindea de cunoașterea limbii ruse, părinții erau puși în situația de a nega de
două ori originea lor etnică: prima oară, înscriind copilul într-o școală rusă și a doua oară, lipsindu-l
antropologică, Chișinău, 1994; A. Stoicu, Fiction et réalité identitaire: Le cas de la Bessarabie, București, 1995;
N. Matcaș, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chișinău, 1998; S. Berejan, Itinerar sociolingvistic, selecție și
prefață de Al. Bantoș, Chișinău, 2007. Revista Limba Română, Chișinău, anul I, 1991 și Revistă de lingvistică și știință
literară, Chișinău, anul I, 1958 – publică cu regularitate asemenea studii.
101 Pentru mai multe detalii, a se vedea: (Șișmariov 1952, p. 80-106). O importanță deosebită, în acest context, o are
viziunea științifică a savanților ruși R. Budagov și S. Bernștein pe care au susținut-o încă în 1956, concepție analizată de
G. Mihăilă într-o publicație relativ recentă (Mihăilă 2000). A se vedea, de asemenea, materialele conferinței științifice
cu genericul ”Limba română este numele corect al limbii noastre”, Chișinău, 20-21 iulie 1995.
102 Ne referim la Al. Graur (Graur 1960, p. 311), G. Stepanov ( Stepanov 1976, p. 59) și alții.
103 Este vorba despre adoptarea, în 1959, de republicile unionale și autonome a Legilor cu privire la reforma
învățământului de republicile unionale și autonome.
163
de posibilitatea de a-și învăța limba. De altfel, în cadrul recensămintelor se opera distincția între
naționalitate și apartenență glotică.
După anii 1960, politica lingvistică sovietică pare să demonstreze din nou unele caracteristici
proprii politicilor lingvistice de tip sociolingvistic în sensul definit în prezenta lucrare. Astfel, în
RSSM începe o acțiune de amploare axată pe cultivarea limbii moldovenești. Drept rezultat, sursele
lexicografice moldovenești au devenit mai cuprinzătoare, identificându-se ulterior cu cele publicate
în România.
Dezghețul s-a resimțit și în sudul republicii, unde, în anul de învățământ 1957-1958, au fost
deschise câteva școli cu predarea în limba găgăuză cu utilizarea grafiei chirilice. Deși ele au
funcționat doar timp de trei ani, în această perioadă au fost editate primele cărți în limba găgăuză.
În perioada brejnevistă, se observă din nou tendința de centralizare a puterii. Conceptul
”diversitatea popoarelor Uniunii Sovietice” este înlocuit cu noțiunea ”poporul sovietic”104. Pentru o
mai bună ”omogenizare” a societății sovietice în ansamblu, școlile naționale sunt înlocuite cu
școlile bilingve, încurajându-se, totodată, proliferarea școlilor ruse și închiderea școlilor cu predare
în limbile minorităților etnice.
Obiectivul major al politicii lingviste sovietice, în perioada ”socialismului dezvoltat”, devine
promovarea multilaterală a bilingvismului, a cărui bază urma să devină ”tendința popoarelor de
etnie nonrusă de a folosi limba rusă în calitate de lingua franca pe întreg teritoriul Uniunii
Sovietice” (Bromlei et alii 1977, p. 305). În acest mod, apare fenomenul bilingvismului de masă
(Marcellesi 1981, p. 5), practicat, de fapt, doar de un segment al societății moldovenești – de
populația autohtonă, întrucât doar vorbitorii limbilor minoritare erau bilingvi (Berejan 2000,
p. 43-47; Ciobanu 2000, p. 7). De fapt, situația sociolingvistică din RSSM era atât de complicată,
încât nu poate fi examinată decât prin prisma disocierii bilingvismului și diglosiei, distincție
operată în capitolul al II-lea. În plus, fenomenele referitoare la bilingvism și diglosie nu pot fi pe
deplin explicate și înțelese în afara factorilor sociali, în măsura în care fenomenele în cauză se
104 După cum afirmă Yu. Levada, autorul unei vaste cercetări sociologice consacrate ”Homo sovieticus”, acesta din urmă este,
în mare măsură, rus sau cel puțin rusificat (Levada 1993). Identificarea cu puterea, cu statul (întreg teritoriul Uniunii
Sovietice) constituie o caracteristică determinantă a conștiinței ruse. Această componentă a autoidentificării rușilor (inclusiv a
reprezentanților minorităților rusificate) este completată de elemente semantice ale culturii de masă, precum ”locul nașterii”,
”peisajul natural al țării”, ”calitățile morale ale poporului” etc.
Cu totul altfel se prezintă structura autoidentificării la națiunile titulare din celelalte republici sovietice. Deși fiecare dintre
ele are propriile sale caracteristici, există totuși o serie de caracteristici comune. În prim-plan, se situează valorile
tradiționale pentru formarea și emanciparea conștiinței naționale, o atenție deosebită acordându-i-se trecutului istoric
comun și rolului simbolic al limbii materne, care asigură coeziunea națiunii. Pentru 53% persoane intervievate în Georgia
și Armenia, 32% în Uzbekistan și Moldova, ideea de națiune este legată de trecutul și de istoria ei, pe când în Rusia acest
indice alcătuiește 21%. Limba națională este considerată drept simbol al solidarității etnice de majoritatea covârșitoare a
reprezentanților entniilor nonruse: 60% moldoveni, 53% georgieni, armeni, azeri, 51% lituanieni și kazahi, în comparație
cu doar 21% ruși din Rusia și 26% ruși din alte republici. Astfel, conchide Yu. Levada, ”pentru ruși, limba nu constituie un
element specific al identității naționale: aceasta este ”limba oficială”, ”limba de stat”, …. ”limba care le permite
naționalităților să comunice între ele .”(Levada 1993, p. 172).
164
află într-o relație strânsă atât cu anumite condiții istorico-politice, cât și cu structura socială a
comunității în care apar și, legat de aceasta, cu gradul ei de dezvoltare culturală, precum și cu
gradul specific de mobilitate socio-profesională.
Chiar dacă noțiunea de diglosie nu se utiliza în literatura de specialitate din spațiul sovietic în
accepțiunea în care ea a fost definită în lucrarea de față, pentru analiza limbilor în contact din
URSS, este important să reținem că bilingvismul și diglosia se deosebesc, după cum am menționat
anterior, prin origine și, ca urmare, prin relația care există între cele două coduri utilizate în
comunitate: în cazul bilingvismului ca tip de comportament al individului, limbile în contact se
bucură de același prestigiu, vorbitorii utilizând, în mod alternativ, si, uneori, inconștient ambele
limbi, pe când în cazul diglosiei, varianta înaltă (limba dominantă) se bucură, în virtutea anumitor
factori, inclusiv de natură politică, de un prestigiu deosebit care determină menținerea ei complet
distinctă de varianta joasă (limba dominată).
În pofida numeroaselor declarații ale politicienilor și lingviștilor, în care se afirma că limba rusă ar
fi devenit o a doua limbă maternă pentru moldoveni fiind pentru ei o ”limbă de contact” (Borșci 1967),
în care bilingvismul se elogia ca un obiectiv major al politicii lingvistice și educaționale (Șveițer 1977,
p.118-119; Isaev 1982, p.155-160; Guboglo 1979), realitatea lingvistică din spațiul în care s-a format
Republica Moldova prezenta toate caracteristicile proprii unei situații de diglosie, limba rusă beneficiind
de statutul de limbă dominantă, iar moldoveneasca/româna fiind limba dominată, fapt care a contribuit,
de altfel, la rusificarea în mare măsură a populației băștinașe .
Întrucât populația de etnie română a fost, din diverse motive, obligată să însușească limba
dominantă, putem afirma, aplicând clasificarea situațiilor de multilingvism efectuată de J. Fishman
(Fishman 1967), că situația sociolingvistică din RSSM întrunea caracteristicile unei situații de
diglosie și bilingvism asimetric. Chiar dacă în situația diglosică din RSSM majoritatea populației
băștinașe poseda fluent limba rusă, aici se practica un bilingvism inegalitar (Hagège 2000, p. 98)
dar nicidecum un bilingvism armonios (Coșeriu 2003, p. 64; Berejan , p. 46). Bilingvismul
inegalitar contribuie la apariția unei categorii specifice de utilizatori ai limbii, numiți
subutilizatori (Hagège 2000, p. 99), sau semi-locutori (Dorian 1977, p. 23-32). Spre deosebire de
bilingvi, semi-locutorii105 nu mai posedă o competența lingvistică nativă, folosind, mai degrabă,
precum era și cazul unor vorbitori de română din RASSM și RSSM, un mijloc artificial de
comunicare, asemănător unui erzaț lingvistic (Berejan 2004a, p. 51).
Din punctul de vedere al psihopedagogiei și psiholingvisticii, în cazul semi-locutorilor, ca
product al situației de diglosie și bilingvism inegalitar, nu este vorba despre o dublă competență
105 Semi-locutorii se deosebesc de bilingvii care posedă o competență pasivă înt-o anumită limbă prin faptul că aceștia
din urmă încă recunosc sistemul limbii în cauză (Hagège 2000, p. 100).
165
lingvistică, dar mai degrabă despre o dublă incompetență (Hagège 1996, p. 261-262) având drept
consecință asimilarea lingvistică și culturală. Cu alte cuvinte, acest pretins bilingvism poate fi, de
fapt, comparat cu fabula lui ”Lupul și mielul”, în care limba imperială îndeplinește
rolul lupului, iar limba moldovenească/română – cel al mielului care este devorat puțin câte puțin.
Rezultatul nu s-a lăsat așteptat prea mult timp: după cum se vede în tabelele 5.1 – 5.4, dacă, în
1959, din cei 1.886.566 de moldoveni, 1.853.456 (98,2%) au declarat că limba lor maternă este limba
moldovenească106 și doar 24.382 (1,3%) au numit limba rusă, conform datelor recensământului din
1989, din 2.794.749 de moldoveni, 2.666.643 (95,4%) au considerat că limba lor maternă este limba
moldovenească și 120.368 (4,3%) au numit limba rusă. În alți termeni, numărul moldovenilor care se
identificau ruși (asimilare totală) a crescut, în timp de 30 de ani, de aproximativ 5 ori. Cu toate că, în
documentele cu privire la rezultatele recensământului din 1970, apare cifra de 33,8% moldoveni care
locuiau pe teritoriul RSSM și posedau limba rusă (62,5% orășeni și 27,8% săteni), conform datelor obținute
1959 1970 1979 1989
Naționalitatea Nr. de
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Moldoveni 1.886.566 65,4 2.303.916 64,5 2.525.687 63,9 2.794.749 64,5
Ucraineni 420.820 14,5 506.560 14,1 560.679 14,2 600.366 13,9
Ruși 292.930 10,1 414.444 11,6 505.730 12,8 562.069 13,0
Găgăuzi 95.856 3,3 124.902 3,4 138.000 3,5 153.458 3,5
Bulgari 61.652 2,1 73.776 2,0 80.665 2,0 88.419 2,0
Evrei 95.107 3,2 92.072 2,7 80.127 2,0 65.836 1,5
Bieloruși 5.977 0,2 10.327 0,2 13.874 0,4 19.698 0,5
Țigani 7.265 0,2 9.235 0,2 10.666 0,3 11.571 0,3
Polonezi 4.783 0,1 4.899 0,1 – – 4.732 0,1
Tătari 1.047 0,03 1.859 0,05 2.637 0,06 3.477 0,08
Armeni 1.218 0,04 1.336 0,03 1.953 0,05 2.873 0,07
Români 1.663 0,05 – – 1.657 0,04 2.477 0,06
Alte naționalități 9593 0,78 1,12 0,75 0,49
Total 2.884.477 100 3.568.873 100 3.949.756 100 4.335.360 100
Tabelul 5.1. Repartizarea populației RSSM conform naționalităților principale
SURSE: Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1959 goda: Moldavskaia SSR, Moskva, 1962, p. 90; Itoghi vsesoiuznoi
perepisi naselenija 1970, goda, Moskva 1970, Tom IV, p. 276-277; Vestnic statistiki, 1980, N. 10, p. 71; Vestnic
statistiki, 1980, N. 11, p. 66; Naselenije SSSR. Po dannym vsesoiuznoi perepisi naselenija 1979 goda, Moskva,
1980, p. 4, 10, 23, 29; Totalurile recensământului unional al populației din RSS Moldova din anul 1989, Chișinău,
1990, vol.1, cartea 1, p. 8, 91-113.
106 Întrucât, după război, limba română era calificată de autoritățile sovietice drept ”limbă a ocupanților fasciști”,
populația locală era atât de îngrozită, încât nu avea curajul să afirme că o cunoaște (Berejan 2004, p. 51). Anume din
aceste motive moldovenii au declarat că limba lor maternă este moldoveneasca. În lucrarea de față, am păstrat
glotonimul ”limba moldovenească” pentru a ilustra cu fidelitate faptele istorice, deși suntem conștienți de faptul că
”Moldovan is a typical example of Language by Governement” (Décsy & Krueger 2000, p. 191 și că ” … existența
limbii moldovenești nu este motivată din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere politic” (Ibidem).
166
în urma unor cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al Academiei de Științe a RSSM, procentul
populației urbane din republică care cunoștea limba rusă se ridica la 94,0%. Dintre aceștia, 29,0% au
afirmat că gândeau în limba rusă, 37,0% au declarat că, deși gândeau în limba maternă, vorbeau cu
ușurință rusește, în timp ce 22,0% vorbeau în această limbă cu anumite dificultăți și doar 7,0% se
exprimau cu greu în limba rusă (Bromlei et al. 1977, p. 306-307).
Numărul de persoane care consideră limba națională drept limbă maternă
1959 1970 1979 1Naționalitatea Nr. de 989
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Moldoveni 1.853.456 98,2 2.225.494 97,7 2.437.001 96,5 2.666.643 95,4
Ruși 288.723 98,6 410.775 99,1 501.509 99,2 557.146 99,2
Găgăuzi 92.768 96,7 119.496 95,6 126.529 91,6 139.906 91,2
Țigani 4.588 63,1 7.300 79,0 8.300 78,3 9.486 82,0
Bulgari 56.427 91,5 65.366 88,6 64.662 80,1 69.614 78,7
Ucraineni 363.138 86,2 402.157 79,3 384.248 68,5 369.999 61,6
Armeni 394 32,3 481 36,0 1.953 41,7 2.873 50,0
Bieloruși 2.150 35,9 4.194 40,6 5.070 36,5 8.397 42,8
Tătari 519 49,5 898 48,3 1.118 43,0 1.485 42,7
Evrei 47.584 50,0 43.795 44,6 26.533 33,1 17.108 26,0
Români 1.145 68,8 – – 1.657 28,6 2.477 31,9
Polonezi 568 11,8 630 12,8 – – 458 9,7
Alte naționalități
Total 2.884.477 3.568.873 3.949.756 4.335.360
Tabelul 5.2. Repartizarea populației RSSM conform naționalității și limbii
Spre sfârșitul anilor 80, tendința de rusificare a națiunii titulare devine și mai alarmantă.
Astfel, conform recensământului din 1989, procentul moldovenilor care cunoșteau limba rusă s-a
ridicat la 53,3%, în timp ce proporția conaționalilor ruși din republică, care vorbeau limba
moldovenească s-a redus de la 13,3%, în 1970, la 11,2%, în 1989 (a se vedea tabelele 5.6 și 5.7). În
situația creată, s-a adâncit delimitarea domeniilor de utilizare a limbii ruse și a limbii moldovenești.
Chiar dacă limba moldovenească a reușit să-și mențină pozițiile, aceasta s-a întâmplat doar în
următoarele domenii: comunicarea orală, publicistică, literatura artistică, învățământul primar și
secundar. La rândul ei, limba rusă se utiliza în comunicarea administrativ-cancelărească, justiție și
învățământul superior. Lipsa unei terminologii administrativ-cancelărești și tehnico-științifice i-a
obligat pe moldoveni să apeleze, în procesul comunicării profesionale și administrative, la limba
imperială. Situația dată a generat, în toate republicile ex-sovietice, inclusiv în RSSM, crearea
așa-numitelor ”jargoane – volapük, în care lexicul național curent era împestrițat cu termeni și
îmbinări terminologice rusești” (Piotrowski 1997, p. 94).
167
În mod similar s-a produs și degradarea progresivă a limbii moldovenești, fapt care a avut
drept rezultat ”sărăcirea rezervelor lexicale cu compensarea lor concomitentă de pe contul lexicului
limbii imperiale, simplificarea radicală a structurii sintactice a propoziției cu denaturarea
concomitentă a unor raporturi normative” (Piotrowski 1997, p. 95).
Efectele nocive ale diglosiei asupra corpusului și statutului limbii aflate în situație de
inferioritate au fost examinate de mai mulți cercetători (Aracil 1965; Schiffman 1996; Ferguson
1996). Prezentând un construct social care se înrădăcinează în mod inconștient în mentalitatea unui
popor de-a lungul timpului, diglosia devine atât de persistentă în conștiința socială, încât nu poate fi
eradicată printr-o schimbare bruscă, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legi de către guvern
(Schiffman 1996, p. 4).
1959 1970 1979 1989
Naționalitatea Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Moldoveni 1.853.456 98,2 2.251.494 97,7 2.437.001 96,5 2.666.643 95,4
Ucraineni 5.741 1,4 5.785 1,1 7.672 1,4 9.483 1,6
Ruși 3.000 1,0 2.446 0,6 2.752 0,5 3.428 0,6
Găgăuzi 1.076 1,1 1.107 0,9 1.800 1,3 1.733 1,2
Evrei 926 0,9 578 0,6 426 0,5 524 0,8
Bulgari 1.041 1,7 1.235 1,7 1.771 2,2 2.175 2,5
Țigani 2.393 32,9 1.644 17,8 – – 1562 13,5
Bieloruși 40 0,7 57 0,5 57 0,4 – –
Polonezi 119 2,5 135 2,7 – – – –
Armeni 51 4,2 39 2,9 – – – –
Tătari 3 0,3 13 0,7 – – – –
Români 326 19,6 – – – – – –
Tabelul 5.3. Populația RSSM care consideră limba moldoveneascăca limbă maternă
Situația sociolingvistică și sociopolitică actuală din Republica Moldova constituie o dovadă
elocventă a faptului că cele aproape două secole de coexistență a limbilor română și rusă în acest
spațiu geografic, precum și presiunea psihologică pentru a le inculca moldovenilor ideea că limba lor
ar fi inferioară față de limba rusă și-au atins în mare măsură scopul: erodarea identității naționale,
inclusiv a identității lingvistice, a fost atât de profundă (Berejan [2003a] 2007c, p.35-39), încât
procesul de renaștere națională în Republica Moldova a fost marcat de dorința populației autohtone de
a-și defini propria identitate. Or, atunci când identitatea lingvistică a unui grup etnic este amenințată,
divergențele din societate se accentuează datorită faptului că etnia subordonată își întețește
militantismul (Bourhis & Giles 1977, p. 119-135; Bell 1975, p. 141-176). Cu alte cuvinte, după cum
se arată în paragraful 2.7.1, diglosia generează conflictul lingvistic ca sursă a conflictului social. Acest
conflict poate fi latent sau acut, în dependență de condițiile politice, sociale și culturale.
168
1959 1970 1979 1989
Naționalitatea Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Nr. de
persoane
În %
față de
total
Moldoveni 24.382 1,3 46.191 2,0 82.451 3,4 120.368 4,3
Ucraineni 51.722 12,2 98.368 19,4 168.516 30,0 220.129 36,7
Ruși 288.723 98,5 410.775 99,1 501.509 99,2 557.146 99,2
Găgăuzi 1.715 1,8 4.029 3,2 9.352 6,8 11.365 7,4
Evrei 46.230 48,6 53.476 54,5 52.996 66,2 47.933 72,9
Bulgari 3.671 5,9 6.696 9,1 13.782 17,1 16.002 18,9
Țigani 110 1,5 182 2,0 – – 411 3,6
Bieloruși 3.708 62,0 6.001 58,0 8.628 62,1 10.924 55,5
Polonezi 1.952 40,8 2.340 47,8 – – 2.851 60,2
Armeni 740 60,7 803 60,1 – – 1.341 4,7
Tătari 517 49,4 937 50,4 – – 1.930 55,5
Români 169 10,2 – – – – 309 12,4
Tabelul 5.4. Populația RSSM care consideră limba rusă ca limbă maternă
Astfel, în condițiile de centralizare a puterii, conflictul lingvistic din fosta Uniune Sovietică
evolua în forma sa latentă, pe când în perioada dezghețului hrușciovist, dar mai ales în perioada
gorbaciovistă, când ideologia diglosică se afla în centrul atenției intelectualilor din majoritatea
republicilor unionale și a fronturilor populare, create în acea perioadă pentru inversarea radicală a
tendinței de degradare a limbilor naționale condiționată de hegemonia limbii ruse, conflictul
lingvistic a căpătat o formă acută. Cu atât mai mult cu cât diglosia semnifică o dublă injustiție:
dominația unei limbi asupra alteia, însoțită de denegarea identității naționale a unui popor. De
aceea, nu este de mirare că procesul de renaștere națională în Republica Moldova a fost marcat de
dorința populației autohtone de a-și redefini, în primul rând, propria identitate.
Impusă de sus, diglosia nu poate fi neutră din punct de vedere politic și social, fiind
incompatibilă cu democrația. Într-adevăr, acceptarea diferențierii domeniilor de utilizare a
limbilor contribuie la creșterea inegalității sociolingvistice între limbi, inegalitate care stă la baza
impunerii limbii dominante de prestigiu (Haarmann 1988, p. 1666-1669). Această ”diviziune a
muncii lingvistice” permite asocierea exclusivă a unei singure limbi cu progresul social și
tehnico-științific și marginalizarea, ba chiar excluderea, altor limbi, ceea ce ar însemna excluderea
din societate a unor membri ai acesteia.
Deși proiectul sovietic de plăsmuire și implementare a unei noi limbi a eșuat ”…nu numai
datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci și datorită bunuluisimț
al vorbitorilor” (Coșeriu 1994, p. 22), consecințele acestuia se fac simțite până în prezent.
Astfel, ideea despre inferioritatea lingvistică și socială, inculcată în mințile moldovenilor de
ideologia sovietică, mai persistă în comportamentul multor cetățeni ai Republicii Moldova.
Conform observațiilor unor cercetători, complexul inferiorității se înrădăcinează într-atât, încât ”La
169
soumission à un modèle extérieur perçu comme supérieur et dominant peut se marquer jusque dans
la volonté de modifier son propre corps” (Tabouret-Keller & Gardner-Chloros 1987 apud Jacques
1998, p. 394).
Gravat în memoria unei anumite categorii de moldoveni, modelul superiorității lingvistice a
limbii ruse ca limbă de prestigiu îi împiedică și astăzi să accepte schimbarea. Aceasta explică, cel
puțin în parte, indiferența acestora față de problemele legate de denumirea corectă a limbii oficiale,
în particular, și politica lingvistică, în general.
5.4.1. Motivele răspândirii bilingvismului în RSSM
După părerea noastră, proliferarea bilingvismului în rândul populației autohtone se explică, pe
de o parte, prin impunerea diglosiei de către autoritățile sovietice, pe de altă parte, prin schimbările
socio-economice intervenite în RSSM începând cu anul 1959. Pentru studiul în cauză, cele mai
pertinente sunt urbanizarea și migrațiunea. Astfel, odată cu urbanizarea, s-a stabilit un echilibru
numeric între moldovenii și rușii din orașe, unde tot mai mulți și mai mulți moldoveni deveneau
bilingvi (a se vedea și Livezeanu 1981b, p. 573-592).
Compararea rezultatelor recensămintelor din 1959 și 1970 arată că rata creșterii populației
urbane în RSSM a fost cea mai înaltă din URSS în această perioadă.La examinarea acestei
evoluții, este necesar să se țină cont de faptul că, până la cel de-al Doilea război mondial, Moldova
era, în principiu, o provincie agrară. Orașele moldovenești erau preponderent populate de ruși,
ucraineni și evrei. Schimbările demografice, înregistrate în perioada dintre 1959 și 1970, atestă nu
numai un proces intens de urbanizare, dar și o schimbare a ratei populației urbane și rurale.
Astfel, în 1959, rușii alcătuiau 30,4% din populația urbană, moldovenii – 28,2%, ucrainenii –
19,6% și evreii – 13,8%. În 1970, ponderea moldovenilor, care locuiau în orașe, a depășit
procentajul rușilor, alcătuind 35,1% din întreaga populație urbană. La rândul lor, rușii constituiau
28,3% din populația urbană, ucrainenii – 19,6% și evreii – 8,5%. Prin urmare, în 1970, pentru prima
oară în istoria acestui pământ, moldovenii alcătuiau principalul grup etnic în orașe (a se vedea și
Livezeanu 1981a, p. 335). În urma diminuării numărului de ruși și ucraineni care locuiau la țară,
proporția moldovenilor de la sate, de asemenea, a crescut, atingând cifra de 78,2% din totalul populației
rurale. La rândul ei, populația rurală a scăzut de la 77,7% din numărul total al populației, în 1959, la
68,3%, în 1970, pentru a constitui 61%, în 1970, și 53%, în 1989, în timp ce proporția urbană a crescut
de la 22,3%, în 1959, la 31,7%, în 1970, pentru a atinge cifra de 39%, în 1979, și 47%, în 1989.
Conform datelor recensământului din 1989, proporția moldovenilor care locuiau în cele 10 orașe de
subordonare republicană era de 42,5%, rușii alcătuiau 28,2%, iar ucrainenii – 20 % (a se vedea tabelul
170
5.5). După cum se vede, în urma procesului de urbanizare, principalele orașe din RSSM au devenit mai
moldovenești, cu excepția Benderului, Tiraspolului și Râbniței.
Concomitent cu urbanizarea, are loc și migrațiunea. Procesul de migrațiune se petrece atât în
interiorul republicii (din sat spre oraș), cât și în afara republicii. Astfel, în perioada 1968-1969,
migrațiunea în interiorul republicii a depășit 2/3 din totalul migrărilor. Cât privește migrațiunea din
exterior spre RSSM, în aceeași perioadă, situația se prezenta în felul următor: rușii alcătuiau 46%, iar
ucrainenii 36% din totalul migrărilor.
Orașe Total Moldoveni % Ruși % Ucraineni %
Chișinău 661.414 325.272 49,2 174.577 26,4 94.253 14,3
Bălți 157.068 63.876 40,7 38.309 24,4 40.804 26,0
Bender 129.606 37.364 28,9 55.035 42,5 23.956 18,5
Dubăsari 35.530 15.414 43,4 8.087 22,8 10.712 30,1
Cahul 42.624 21.086 49,5 9.794 23,0 6.728 15,8
Orhei 37.517 28.456 75,9 4.126 11,0 2.565 6,8
Râbnița 60.766 15.091 24,9 14.794 24,3 27.082 44,6
Soroca 42.225 26.308 62,3 5.520 13,1 6.541 15,5
Tiraspol 181.639 31.057 17,1 74.687 41,1 59.643 32,9
Ungheni 37.667 25.648 68,1 5.465 14,5 5.420 14,4
TOTAL 1.386.066 589.572 42,5 390.394 28,2 277.704 20,0
Tabelul 5.5. Populația RSSM din orașele de subordonare republicană conform principalelor naționalități (1989)
Așadar, majorarea proporției populației urbane înregistrate în 1970 s-a produs, preponderent,
în urma migrațiunii moldovenilor din interiorul republicii. Astfel, moldovenii constituiau 41,1% din
rata majorării, rușii – 25,2% și ucrainenii – 22,6%. Propensiunea ucrainenilor de a adopta limba
rusă în calitate de limbă de lucru a avut un impact negativ asupra evoluției profilului sociolingvistic
din RSSM, fapt care reiese din rezultatele recensămintelor din 1959, 1970, 1979 și 1989.
5.4.1.1. Bilingvism versus asimilare lingvistică în RSSM
În cele ce urmează, ne vom referi la analiza bilingvismului și asimilării lingvistice în Moldova
sovietică în perioada 1959 – 1989, fapt care ne va permite să înțelegem mai bine rădăcina
dificultăților social-politice ale actualului stat moldovean, în general, și ale procesului de tranziție
democratică, în particular.
Este evident că rata asimilării lingvistice reprezintă un indicator important pentru elaborarea
legislației și politicii lingvistice ale unui stat. Calculul ratei asimilării lingvistice se efectuează, de
regulă, pe baza datelor statistice furnizate de recensăminte care includ informații suficiente de ordin
lingvistic. În investigația noastră, am adoptat formula de calcul, conform căreia asimilarea
lingvistică este definită ca raportul dintre numărul de persoane care își declară apartenența la o
171
anumită etnie (în cazul nostru naționalitate) și numărul celor care consideră limba etniei (națiunii)
sale drept limbă maternă107.
Primul pas spre asimilarea lingvistică îl constituie utilizarea, deseori inconștientă, a
articulatorilor discursului, împrumutați din limba dominantă, de către vorbitorii bilingvi ai limbii
dominate în situație de diglosie și/sau bilingvism inegalitar pentru a atrage atenția interlocutorului,
a-i solicita opinia, a-și exprima acordul/dezacordul etc. În cazul moldovenilor bilingvi, putem
menționa utilizarea, în dialogul curent, a elementelor, precum: privet (salut), poca (cu bine), vsio
(asta-i tot, gata), coroce (într-un cuvânt, pe scurt), conecino (desigur), pricolino (mișto), davai (ai
grijă) etc.
După aceea, în virtutea alternanței codurilor lingvistice în cadrul aceleiași situații de
comunicare (Myers-Scotton 2002, p. 108-161), se deschide calea spre pătrunderea masivă a
împrumuturilor din limba dominantă, fapt care afectează grav creativitatea lexicală a limbii
dominate având drept rezultat anchilozarea sistemului de derivare (a se compara: nu perejivăi
pentru nu-ți face griji, m-am osvobodit pentru m-am eliberat etc. care apar frecvent în dialogul
unor moldoveni bilingvi).
Progresiv, lexicul limbii dominate este înlocuit cu împrumuturi din limba dominantă (a se
compara: stroică pentru șantier de construcție, pivă pentru bere etc). În fine, de la sistemul
lexical, asimilarea se extinde asupra structurii gramaticale a limbii dominate (Heine & Kuteva
2005; Myers-Scotton 2002 ), aceasta fiind ultima etapă pe calea dispariției unei limbi (Hagège 2000,
p. 106 și urm.) (a se compara: la mine nu-s bani pentru n-am bani etc.).
După cum se vede, diglosia și bilingismul inegalitar au avut efecte devastatoare asupra limbii
materne a moldovenilor din RSSM. Conform constatărilor lui A. Ciobanu ”dulcea limbă română a
fost secătuită, devastată, mutilată, impurificată, rusificată și denaturată, astfel, încât ascultându-i pe
unii compatrioți, recunoști ca maternă numai structura morfologică, dar nu și lexicul și sintaxa”
(Ciobanu 2005, p. 15) 108.
107 În practica internațională, sunt cunoscute și alte modalități de calcul al ratei asimilării lingvistice. În Canada, de
exemplu, după 1961, transferul lingvistic este considerat ca fiind raportul dintre limba maternă (prima limbă învățată și
încă cunoscută) și limba de comunicare în familie.
108 Deoarece scopul lucrării noastre nu este de a prezenta o taxinomie a elementelor împrumutate din limba rusă care
contribuie la poluarea și degradarea limbii române, ne permitem să reproducem integral un dialog, revelator în această
ordine de idei, între doi tineri moldoveni, înregistrat de profesorul A. Ciobanu:
-Privet, drugu! (Noroc, prietene!)
-Zdorov! (Să trăiești!)
-Cum cu jiznea? (Cum o duci?)
-Normalino (Merge). Da tu? Tot la zavod (uzină) lucrezi?
-Nu, m-am schimbat. Lucrez amu la stroică (șantier de constucție).
-Da ce ai lepădat zavodu? (uzina) Nu era bine?
172
Întrucât în cazul moldovenilor din RSSM este vorba, în principal, de asimilare involuntară,
este important să examinăm atitudinea moldovenilor față de fenomenul în cauză. În acest sens,
analiza comparativă a datelor recensămintelor din 1959, 1970, 1979 și 1989 arată că un procent
foarte mare de moldoveni au estimat că limba lor maternă este limba moldovenească, deși acest
indicator înregistrează o descreștere continuă de la 98,2%, în 1959, la 95,4%, în 1989 (tabelul 5.2).
Moldovenii care locuiesc în sate sunt mai devotați limbii materne decât cei de la orașe, deși
diferența nu este mare. În 1959, 1.690.070 de moldoveni (99.1%) din 1.705.788 care locuiau în sate
au declarat că limba lor maternă este limba moldovenească, față de 163.386 (90,4%) moldoveni din
orașe, din totalul de orășeni de 180.778 (Itoghi…1959 goda, 1962, p. 90-92). Cifrele
corespunzătoare pentru anul 1970 sunt: 1.894.141 (99,3%), din totalul de 1.907.537 moldoveni
de la sate și 357.353 (90,2%), din totalul de 396.379 moldoveni din orașe (Itogi…1970 goda,
1973, p. 277-278). Recensămintele din 1979 și 1989 sunt incomplete în această privință. Pe de altă
parte, proporția moldovenilor de la sate, care estimează că limba lor maternă este moldoveneasca, a
crescut, în 1970, față de 1959, cu 0,2% (de la 99,1% la 99,3%).
Stoicismul și atașamentul față de cultura națională a moldovenilor constituie un răspuns la
întrebarea de ce numărul celor care au declarat că limba lor maternă este limba rusă a înregistrat o
creștere atât de nesemnificativă. Astfel, în 1959, doar 24.382 (1,3%) moldoveni au declarat că rusa
este limba lor maternă, în 1970 – 46.191 (2,0%), în 1979 – 82.451 (3,3%) și în 1989 – 120.368
(4,3%) (a se compara tabelele 5.1 – 5.4).
O dată în plus, fidelitatea moldovenilor de la țară față de limba și identitatea română este mai
mare decât cea a orășenilor: doar 8773 (0,5%) din numărul total de 1.705.788 de moldoveni de la
țară au estimat, în 1959, că rusa este limba lor maternă și 8878 (0,5%) din totalul de 1.907.537, în
1970. Cifrele corespunzătoare pentru orășeni sunt: 15.609 (8,6%) din 180.778, în 1959, și 37.313
(9,4%) din 396.379, în 1970.
Din contra, unele dintre etniile conlocuitoare din RSSM înregistrează o creștere permanentă a
ratei persoanelor care adoptă limba rusă ca limbă maternă (a se vedea tabelul 5.4), renunțând, în așa
mod, la identitatea lor națională. Astfel, proporția ucrainenilor care consideră rusa drept limbă
maternă a crescut de la 12,2% (51.722 din 420.820), în 1959, la 19.4% (98.368 din 506.560), în
1970, atingând cifra de 30,0% (168.516 din 560.679), în 1979, și cea de 36,7% (220.129 din
600.366), în 1989. Gradul de asimilare al ucrainenilor este relativ înalt, întrucât rușii și ucrainenii
-Conecino (desigur) că nu era. Tot timpul trebuia să fii sub nabliudenii (supraveghere) și mi-o tăiet progresivka
(suplimentul la salariu). Nici premialini (primă) nu mi-a pus. Am avut conflicte cu nacialinicu (șeful). Și am
scris zaiavlenie (cerere) să mă osvobodească (elibereze) de la lucru. Da tu tot șofer?
-Tot. Am fost săptămâna asta în dalinii reis (cursă lungă) și am vreo două zile de opusc (concediu). Da iaca și
avtobusu (autobuzul) meu. Caroce (într-un cuvânt) mă duc eu. Mai zvonește (sună-mă). Intră după smenî
(lucru) pe la noi. Și peredă privet (transmite salutări) la cei de acasă. (Ciobanu 2005, p. 15-16).
173
sunt popoare care au o cultură slavonă comună, limbile lor fiind, de asemenea, foarte asemănătoare
și, prin urmare, ușor de însușit. Aceeași explicație este valabilă în privința bielorușilor, într-o
anumită măsură, a bulgarilor și, mai puțin, a polonezilor. Dimpotrivă, datele din tabelul 5.3 arată cât
de puțini ucraineni și bieloruși estimează că limba lor maternă este moldoveneasca. Abandonând
limba maternă, ucrainenii și bielorușii au jucat un rol important în proliferarea limbii ruse în
republică.
Un rol similar în rusificarea republicii l-au jucat evreii. În RSSM, evreii locuiau,
preponderent, în orașe: conform datelor recensământului din anul 1970, doar 2182 (2,2%) din
totalul de 98.072 de evrei locuiau în sate. Începând cu anul 1959, proporția reprezentanților etniei
evreiești care adoptau limba rusă ca limbă maternă era în permanentă creștere (a se vedea tabelul
5.4). Astfel, în 1959, 46.230 (48,6%) de persoane din totalul de 95.107 au renunțat la idiș și au adoptat
rusa drept limbă maternă. În 1970, numărul lor s-a ridicat la 53.476 (54,5%) din 98.072, în 1979,
52.996 (66,2%) din 80.127 de evrei au estimat că rusa este limba lor maternă, iar, în 1989, proporția
acestora a atins cifra de 72,9% (47.993 din totalul de 65.836) (a se compara tabelele 5.1 și 5.4).
Invers, după cum se vede în tabelul 5.3, ponderea evreilor care considerau limba
moldovenească drept limba lor maternă înregistra, începând cu 1959, o descreștere continuă. Ținând
însă cont de faptul că un număr considerabil de evrei a emigrat, influența lor asupra situației
sociolingvistice din Republica Moldova, după 1989, s-a diminuat.
Să analizăm, în cele ce urmează, atitudinea rușilor față de limba lor maternă și față de limba
populației majoritare. Întrucât politica lingvistică sovietică avea drept obiectiv major promovarea pe
scară largă a limbii ruse pe întreg teritoriul URSS, ea a fost introdusă în toate domeniile vieții
publice din RSSM, înlocuind progresiv limba moldovenească.
Entuziasmați de complexul majoritar, rușii erau foarte devotați față de limba lor maternă.
Datele din tabelul 5.2 ilustrează majorarea proporției rușilor care consideră rusa drept limbă
maternă. Cifrele sunt următoarele: în 1959 – 288.723 (98,6%) din totalul de 292.930, în 1970 –
410.775 (99,1% din totalul de 414.444, în 1979 – 501.509 (99,2%), în 1989 – 557.146 (99,2%) din
totalul de 562.069. Numărul rușilor care consideră limba moldovenească ca limbă maternă este
extrem de mic (0,6%) și poate fi neglijat (a se vedea tabelul 5.3).
Așadar, putem observa că, în 1989, asimilarea moldovenilor, față de fost
nesemnificativă (proporția asimilării a crescut de la 6,6% la 7,5%). Această creștere s-a produs din
contul reducerii numărului de persoane bilingve, adică a vorbitorilor de limbă rusă ca limbă secundă
(proporția bilingvilor a scăzut de la 93,4% la 92,5%). Aceeași tendință s-a manifestat în perioada
1970-1979. Comparând cifrele din tabelul nostru cu cele prezentate de I. Livezeanu (Livezeanu
1981b, p. 581) pentru anul 1970, putem vedea că proporția asimilării în perioadă care ne interesează
174
a crescut de la 5,6% la 6,6%, iar proporția bilingvilor s-a redus de la 94,4% la 93,4%. Prin urmare,
printre moldoveni era răspândit bilingvismul, dar nu abandonul lingvistic.
În ceea ce privește ucrainenii din RSSM, situația este de altă natură. Proporția asimilării, deja
foarte înaltă în 1979 (30%), a crescut și mai mult, atingând, în 1989, cifra de 36,7%. Cea mai înaltă
rată a asimilării printre populația de etnie ucraineană s-a produs în perioada 1970-1979, când acest
indicator a înregistrat o creștere de la 19,4% la 30%. Spre deosebire de moldoveni, creșterea ratei
asimilării la ucraineni era însoțită, în perioada 1970-1979, de majorarea procentului bilingvilor,
respectiv, de la 39,5%, în 1970, la 43,3%, în 1989. Doar în perioada 1979-1989, la fel ca și în cazul
moldovenilor, asimilarea s-a produs pe seama reducerii ucrainenilor bilingvi (de la 43,3%, în 1979,
la 43%, în 1989. Prin urmare, spre sfârșitul anilor 80, mai mult de o treime din ucraineni renunțase
la limba maternă în favoarea limbii ruse.
Aceeași tendință de majorare a proporției de abandon a limbii materne se observă, de
asemenea, printre bieloruși și bulgari. Gradul de asimilare al reprezentanților etniei bieloruse este
destul de înalt, deși proporția acestora s-a redus de la 62,1%, în 1979, la 55,5%, în 1989, în timp ce
ponderea bilingvilor a rămas, practic, la același nivel, înregistrând o ușoară diminuare, de la 33,6%,
în 1979, la 33,3%, în 1989 (a se vedea tabelul 5.6).
1970 1979 1989
Naționalitatea Nr. de persoane În % față
de total Nr. de persoane În % față
de total
Nr. de
persoane
În % față
de total
Moldoveni 780.506 33,8 1.165.640 46,1 1.488.865 53,3
Ucraineni 200.221 39,5 242.895 43,3 258.259 43,0
Găgăuzi 77.394 62,0 94.385 68,3 111.773 72,8
Evrei 37.511 38,2 24.333 30,4 15.275 23,2
Bulgari 51.829 70,2 53.955 66,8 60.364 68,3
Țigani 2.475 26,8 – – 4.852 41,9
Bieloruși 3.710 36,0 4.667 33,6 6.537 33,3
Polonezi 1.487 30,3 – – 1.334 28,1
Armeni 490 36,7 – – 1.259 43,8
Tătari 856 46,0 – – 1.417 40,8
Români – – 1.069 64,8 1.727 69,7
Alte naționalități 10.576 54,1 – – 25.709 43,7
Tabelul 5.6. Repartizarea populației RSSM după criteriul posedării fluente a limbii ruse ca limbă secundă
Cât privește bulgarii din RSSM, putem constata că gradul de asimilare printre ei este mai înalt
decât la etniile nonslave, cu excepția evreilor. Astfel, tendința de majorare a abandonului lingvistic
la bulgari se confirmă de următoarele cifre: dacă proporția celor care au adoptat limba rusă ca limbă
maternă, în 1959, alcătuia 5,9%, în 1970, acest indicator era de 9,1%, el s-a ridicat, în 1979, la
17,1% pentru a atinge cifra de 18,9%, în 1989. După cum reiese din tabelul 5.2, procesul de
175
asimilare printre bulgari era însoțit de tendința diametral opusă, cea de diminuare continuă a
atașamentului față de limba maternă: în 1959, 91,5% de bulgari au declarat că bulgara este limba lor
maternă, în 1970 – 88,6%, în 1979 – 80,1%, iar, în 1989 – 78,7%.
Analiza proceselor de asimilare și proliferare a bilingvismului în RSSM ar fi incompletă, dacă
nu ne-am referi la minoritatea găgăuză. Rezultatele celor patru recensăminte demonstrează că
atașamentul găgăuzilor față de limba maternă este, ca și la moldoveni, mare. Astfel, în 1959, 96,7%
dintre ei au declarat că găgăuză este limba lor maternă, în 1970 – 95,6%, în 1979 – 91,6%, iar în
1989 – 91,2%. În 1989, din totalul vorbitorilor de limbă rusă ai acestei etnii (123.138), 111.773
(91,8%) au estimat rusa ca limbă secundă și doar 11.365 (7,4%) au adoptat această limbă ca limbă
maternă. Cu alte cuvinte, găgăuzii, la fel ca și moldovenii, aveau tendința spre bilingvism,
păstrându-și identitatea națională. Cu toate acestea, printre populația de etnie găgăuză, abandonul
lingvistic înregistra, începând cu 1959, o creștere continuă. Dacă indicatorul în cauză alcătuia, în
1959, 1,8% din numărul total al găgăuzilor, el s-a ridicat, în 1970, la 3,2%, situându-se, în 1979, la
6,8%, pentru a atinge nivelul de 7,4%, în 1989.
Dintre toate etniile conlocuitoare, doar romii sunt cei mai atașați față de limba moldovenească,
deși proporția celor care considerau această limbă drept limba lor maternă înregistra o descreștere
continuă, de la 32,9%, în 1959, la doar 13,5%, în 1989.
Așadar, analiza cazurilor de menținere sau de abandon a limbii materne printre reprezentanții
principalelor etnii conlocuitoare din RSSM ne permite să constatăm că majoritatea covârșitoare a
moldovenilor și-au păstrat limba și identitatea națională. Cu toate acestea, un număr considerabil
dintre ei au devenit bilingvi în perioada de analiză, utilizând în calitate de limbă secundă limba rusă.
Rezultatele recensămintelor din 1970, 1979 și 1989 ilustrează tendința de majorare a proporției
moldovenilor implicați în bilingvismul colectiv (a se vedea tabelul 5.6). Astfel, în 1970, 780.506
(33,8%) moldoveni au declarat că vorbeau fluent în limba rusă, numărul lor s-a ridicat la 1.265.640
(46,1%) în 1979, atingând cifra de 1.488.865 (53,3%), în 1989.
Dacă, în 1989, din numărul total al moldovenilor care vorbeau fluent limba rusă (1.609.233)
doar 7,5% (120.368) au declarat că rusa este limba lor maternă, 3/4 din evreii care cunoșteau rusa
(47.933 din 63.208) au renunțat la idiș, adoptând limba imperială ca limbă maternă. Rata asimilării
lingvistice relativ joasă printre moldoveni se explică, în primul rând, prin randamentul cultural
comun al creativității (Breton 2002, p. 110), care își găsește manifestare concretă în devotamentul
moldovenilor față de limba maternă, în atașamentul lor față de cultura și tradițiile românești, iar, în al
doilea rând, prin faptul că majoritatea dintre ei locuiau la sate (în 1989, moldovenii alcătuiau 53% din
populația rurală) care, din punct de vedere etnic și lingvistic, sunt omogene. De altfel, după cum am
constatat mai sus, bilingvismul moldo-rus era mult mai răspândit printre orășeni decât în zonele rurale.
176
Bilingvismul cu elementele ”limba maternă – limba rusă” era foarte răspândit și printre alte
naționalități (a se vedea tabelele 5.6 și 5.9). Cifrele corespunzătoare pentru ucraineni sunt: 200.221
(39,5%), în 1970, 242.895 (43,3%), în 1979 și 258.259 (43%), în 1989. Cea mai mare proporție a
persoanelor bilingve cu limba rusă ca limbă secundă apare la găgăuzi: 77.394 (62%), în 1970,
94.385 (68,3%), în 1979 și 111.773 (72,8%), în 1989, urmați îndeaproape de bulgari.
Dacă vom face o comparație între bilingvismul cu elementele ”limba maternă – limba rusă” și cel
cu elementele ”limba maternă – limba moldovenească”, vom constata că toate minoritățile naționale din
RSSM preferau să studieze mai degrabă rusa ca limbă secundă decât moldoveneasca (a se compara
tabelele 5.6 și 5.7).
1970 1979 1989
Naționalitatea Nr. de
persoane
În % față de
total
Nr. de
persoane
În % față de
total
Nr. de
persoane
În % față de
total
Ucraineni 80.770 15,9 72.261 12,8 76.838 12,8
Ruși 55.277 13,3 53.851 10,6 56.638 11,2
Găgăuzi 10.188 8,1 8.642 6,3 6.750 4,4
Evrei 15.912 16,2 11.920 14,8 10.002 15,2
Bulgari 5.602 7,6 5.908 7,3 7.000 6,9
Țigani 3.515 38,1 3.254 30,7 3.519 30,6
Bieloruși 369 3,6 501 3,6 1.098 5,6
Polonezi 773 15,7 676 13,8 653 13,9
Armeni 148 11,0 125 6,6 162 5,8
Tătari 54 2,9 70 2,7 160 4,7
Tabelul 5.7. Repartizarea populației RSSM după criteriul posedării fluente a limbii moldovenești ca limbă secundă
În plus, după cum reiese din tabelul 5.6, din 1970 până în 1989, se observă o tendință de
descreștere a numărului de bilinvgi cu limba moldovenească ca limbă secundă la toate etniile
conlocuitoare. Astfel, procentul ucrainenilor care posedau moldoveneasca s-a redus de la 15,9%, în
1970, la 12,8%, în 1989. Ponderea rușilor care vorbeau moldovenește s-a micșorat de la 13,3%, în 1970,
la 11,2%, în 1989. Cifrele corespunzătoare pentru etnia găgăuză sunt: 8,1%, în 1970, și 4.4%, în 1989.
Prin confruntarea tabelelor 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.6 și 5.7, am obținut tabelul 5.8 care prezintă, de
o manieră sintetică, informații statistice pertinente cu privire la relația tridimensională: limba
maternă (LM) – prima limbă (L1) – limba secundă (L2) printre naționalitățile principale din
Republica Moldova în 1989. După cum se vede în acest tabel, majoritatea covârșitoare a moldovenilor
(95,4%) considera că prima limbă pentru ei este limba maternă, procentul de asimilare alcătuind 4,3%.
În același timp, mai mult de jumătate din populația băștinașă (53,3%) vorbea fluent în limba rusă.
Astfel, în 1970, 780.506 (33,8%) moldoveni au declarat că vorbeau fluent în limba rusă, numărul lor s-a
ridicat la 1.265.640 (46,1%), în 1979, atingând cifra de 1.488.865 (53,3%), în 1989. Din contra,
177
conaționalii ruși cunoșteau limba moldovenească doar în proporție de 11,2%, iar rata de asimilare
printre ei era extrem de joasă (0,6%).
Naționalitatea Populația În % față
de total
Limba
maternă ca
prima
limbă
Limba
moldovenească
ca
prima
limbă
Limba
rusă ca
prima
limbă
Limba
moldovenească
ca
limbă
secundă
Limba
rusă ca
limbă
secundă
Moldoveni 2.794.749 64,5 95,4 95,4 4,3 1,7 53,3
Ucraineni 600.366 13,8 61,6 1,6 36,7 12,8 43,0
Ruși 562.069 13,0 99,2 0,6 99,2 11,2 0,6
Găgăuzi 153.458 3,5 91,2 1,2 7,4 4,4 72,8
Bulgari 88.419 2,0 78,7 2,5 18,9 6,9 78,3
Evrei 65.836 1,5 26,0 0,8 72,9 15,2 23,2
Țigani 11.561 0,3 82,0 13,5 3,6 30,6 41,9
Alte naționalități 56.415 1,4 – – 0,4 0,04 0,8
Total 4.335.360 100 88 61,9 22,8 4,8 45,7
Tabelul 5.8. Repartizarea populației RSSM în funcție de LM, L1 și L2 ( în %)
Cât privește celelalte etnii conlocuitoare, reprezentanții acestora aveau tendința fie spre
asimilare în direcția rusificării, fie spre adoptarea limbii ruse ca limbă secundă. Astfel, printre
găgăuzi doar 4,4% cunoșteau, în acea sau altă măsură, limba moldovenească, pe când 80,2% dintre
ei vorbeau fluent în rusă fie ca limbă maternă (7,4%), fie ca limbă secundă (72,8%). Aceeași
tendință se observă printre ucraineni, evrei, bulgari și bieloruși. Astfel, doar 14,4% dintre ucraineni
cunoșteau limba moldovenească (1,6% ca prima limbă și 12,8% ca limbă secundă), pe când, în
limba rusă, vorbeau fluent 76,7% (36,7% au abandonat limba maternă în favoarea limbii ruse și
43% vorbeau această limbă ca limbă secundă).
Comparând numărul total al vorbitorilor de limbă moldovenească (ca limbă maternă și limbă
secundă) cu cel al vorbitorilor de limbă rusă (ca limbă maternă și limbă secundă), putem constata o
tendință de majorare a numărului vorbitorilor de limbă rusă și, invers, o tendință de diminuare a
ratei vorbitorilor de limbă moldovenească. Astfel, din tabelele 5.3, 5.4, 5,6 și 5.7, reiese că, în 1970,
2.438.896 68,3%) din populația RSSM cunoștea limba moldovenească și, respectiv, 1.804.151
(50,5%) cunoștea rusa. În 1979, 2.612.944 (66,1%) din populație cunoștea moldoveneasca și,
respectiv, 2.453.853 (62.2%) poseda rusa, pe când, în 1989, 2.893.826 (66,7%) din populație
cunoștea limba moldovenească și, respectiv, 2.971.512 (68, 5%) vorbeau fluent în limba rusă.
Analiza comparativă a rezultatelor recensămintelor din 1979 și 1989 permite să scoatem în
evidență anumite tendințe, pe de o parte, în evoluția bilingvismului ”național-rus”, iar, pe de altă
parte, în evoluția procesului de abandon al limbii materne și, prin urmare, al identității naționale
printre reprezentanții diferitor naționalități din RSSM (tabelul 5.9).
178
Anul
1979 1989
Naționalitatea Nr. de
persoane
În % față
de total
În % față de
vorbitorii de
limbă rusă
Nr. de
persoane
În % față
de total
În % față de
vorbitorii de
limbă rusă
Moldoveni
asimilare 82.451 3,4 6,6 120.368 4,3 7,5
bilingvism 1.165.640 46,1 93,4 1.488.865 53,2 92,5
Total 1.248.091 49,5 100 1.609.233 57,5 100
Ucraineni
asimilare 168.516 30,0 41,0 220.129 36,7 46,0
bilingvism 242.895 43,3 59,0 258.259 43,0 54,0
Total 411.411 73,3 100 478.388 79,7 100
Bulgari
asimilare 13.782 17,1 20,3 16.002 18,0 21,0
bilingvism 53.955 66,8 79,7 60.364 68,3 79,0
Total 67.737 83,9 100 76.366 86,3 100
Găgăuzi
asimilare 9.352 6,8 9,0 11.365 7,4 9,2
bilingvism 94.385 68,3 91,0 111.773 72,8 91,8
Total 103.737 75,1 100 123.138 80,2 100
Evrei
asimilare 52.996 66,2 68,5 47.933 72,9 75,8
bilingvism 24.333 30,4 31,5 15.275 23,2 24,2
Total 77.329 96,6 100 63.208 96,1 100
Bieloruși
asimilare 8.628 62,1 64,9 10.924 55,7 62,6
bilingvism 4.667 33,6 35,1 6.537 33,3 37,4
Total 13.295 95,7 100 17.461 89,0 100
Polonezi
asimilare – – – 2.851 60, 1 68,1
bilingvism – – – 1.334 28,1 31,9
Total – – – 4.185 88,1 100
Tabelul 5.9. Bilingvism ”național-rus” versus asimilare lingvistică în RSSM
Concluzii
Obiectivul major al politicii lingvistice țariste și sovietice, susținut în mod sistematic cu
tenacitate și cu întregul arsenal ideologic, a fost asimilarea populației autohtone din spațiul
entolingvistic românesc în care s-a format Republica Moldova. Chiar dacă regimul țarist și cel
sovietic erau animate deopotrivă de scopul rusificării populației de etnie română, metodele de
promovare a acestei acțiuni erau diferite. În timp ce autoritățile țariste nu ezitau să-și declare
deschis intențiile, preferând ca marea majoritate a poporului basarabean să rămână în ignoranță,
decât să i se deschidă școli în propria-i limbă, puterea sovietică, în politica ei de asimilare a
populației din RASSM și RSSM, a recurs la mijloace și metode mult mai complexe și mai perfide,
179
proclamând formal dreptul oricărei etnii la folosirea limbii și culturii proprii, procesul rusificării în
cazul comunității dintre Prut și Nistru fiind mascat printr-o politică de pervertire etnoculturală.
Pentru accentuarea caracterului de entitate distinctă a moldovenilor, ideologia sovietică a
încercat să impună conceptul de ”limbă moldovenească”, elaborând un mecanism specific de
dezrădăcinare a acestei populații de matricea culturală a națiunii române. Având la origine graiul
popular și cronicăresc rudimentar, idiomul nou-creat avea menirea să împingă populația dintre Prut
și Nistru să-și caute obârșia exclusiv în moștenirea strict provincială de până la 1812, din
perspectiva separatismului statal medieval.
Politica și planificarea lingvistică în RASSM și RSSM constituia, de facto, o manifestare
deghizată a expresiei pretențiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice față de România, o tentativă de a
îndreptăți viitoarea ocupație a Basarabiei. Caracterul politic al acestei construcții lingvistice s-a
remarcat din momentul implementării ei în practică. Contrar așteptărilor adepților
moldovenismului, politica lingvistică promovată în RASSM a contribuit mai degrabă la
degradarea culturii și deznaționalizarea moldovenilor din Transnistria decât la apropierea
moldovenilor de pe cele două maluri ale Nistrului.
Deși apologeții Uniunii Sovietice efectuau adevărate salturi și deformări pentru a elogia
bilingvismul armonios din RSSM, situația sociolingvistică din acest spațiu lingvistic întrunea
particularitățile unei situații de diglosie. În ciuda unor grave prejudicii aduse populației autohtone în
dezvoltarea și modernizarea limbii și culturii ei autentice, moldovenii au rezistat cu stoicism, astfel
încât politica lingvistică sovietică orientată spre pervertirea identității naționale a populației
majoritare din RSSM a eșuat. Drept dovadă servește proporția nesemnificativă a asimilării
lingvistice printre moldoveni la începutul anilor 90 (4,3%), pentru a putea vorbi de rusificarea
masivă a populației băștinașe, deși tendința spre asimilare era în creștere continuă. Dimpotrivă,
asimilarea s-a produs mai ales în rândul evreilor, ucrainenilor, bielorușilor și bulgarilor,
reprezentanții acestor etnii minoritare și, bineînțeles, rușii fiind cei mai importanți agenți ai
rusificării în RSSM. Rata relativ joasă a asimilării lingvistice printre populația băștinașă se explică
prin atașamentul moldovenilor față de limba maternă, față de cultura și tradițiile românești, precum
și prin faptul că majoritatea lor locuiau în mediul rural.
Pretinsul bilingvism social din RSSM avea un caracter inegalitar, manifestându-se doar la nivelul
unui segment al societății, cel al populației băștinașe, proporția moldovenilor și găgăuzilor bilingvi fiind
în permanentă creștere, fără ca aceștia să renunțe oficial la limba lor maternă, în timp ce printre celelalte
etnii minoritare se manifesta tendința crescândă de abandon lingvistic.
Mai mult decât atât, sub regimul sovietic, în rândul unui segment important al populației
Republicii Moldova, s-a creat, în virtutea complexului inferiorității și propagandei comuniste, o
180
mentalitate moldovenească, semnificând o atitudine distinctivă față de românism perceput ca un
pericol etnocultural și politic. Ideea despre superioritatea limbii ruse și inferioritatea limbii române a
prins rădăcini atât de adânci în mentalitatea populației din această regiune, încât și astăzi este încă
greu de dovedit atât rușilor, cât și unor moldoveni care este valoarea socială a limbii române.
Diminuarea statutului social al limbii române a durat aproape două secole; cu siguranță, va fi nevoie
de mai multe decenii pentru revalorizarea lui.
181
CAPITOLUL VI
LEGISLAȚIE, POLITICĂ ȘI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
6.1. Introducere
După aproape două decenii de independență politică, Republica Moldova n-a reușit să
elaboreze o politică lingvistică lipsită de ambiguitate pentru a reglementa cu claritate statutul și
domeniile de utilizare a limbii oficiale și a limbilor minorităților etnice. Aceasta se explică, pe de o
parte, prin moștenirea lingvistică complicată a Basarabiei care constituie, peste aproape două
secole, rădăcina dificultăților sociopolitice ale Republicii Moldova, iar, pe de altă parte, prin lipsa
unei viziuni clare privind mecanismele de făurire a propriului destin (a se vedea și Ciobanu 2004b,
Purice 2003).
Spre deosebire de majoritatea țărilor din Europa de Est, Republica Moldova promovează o
politică lingvistică care continuă să rămână, mai degrabă, un instrument aservit limbii coloniale
decât culturii și ființei naționale (Berejan 2007g; Ciobanu 1999; Moldovanu 2005b). Deși în acest
răstimp s-au înregistrat progrese simțitoare în însușirea, de către masa poporului, a valorilor comune
ale limbii și culturii naționale, rolul de frână în dobândirea unei depline conștiințe naționale de către
numeroase categorii de cetățeni îl deține, în mare măsură, de la dobândirea independenței până în
prezent, clasa politică aflată la guvernare, care a întreprins în ultimul timp ”…o serie de acțiuni
coercitive…” (Berejan [2002] 2007b, p. 23) orientate spre ”…subminarea autorității statale a limbii
materne a băștinașilor…” (Berejan , p. 49), cum ar fi readucerea limbii ruse în prim-planul
procesului de comunicare din republică, propunerile de declarare a limbii ruse în calitate de cea de-a
doua limbă de stat, introducerea limbii ruse în programul școlilor naționale ca obiect obligatoriu de
studiu, începând cu clasa a II-a primară etc. (Berejan [2002] 2007b, p. 23-24).
Plină de nostalgie pentru trecutul sovietic, ea afirmă o preocupare deosebită pentru
menținerea și cultivarea cu grijă a bilingvismului moldo-rus la nivel național (Purice 2003), deși
Legislația lingvistică a Republicii Moldova reflectă orientarea politicii lingvistice oficiale spre
unilingvism. În condițiile în care reprezentanții etniei ruse alcătuiesc doar 5,9% din populație,
eforturile susținute în vederea promovării bilingvismului sunt de-a dreptul inutile, contribuind,
în mod artificial, la menținerea unei situații confuze în societate. Este, însă, de așteptat ca, în
raport cu progresele învățământului și culturii naționale, noile generații de tineri din spațiul prutonistrean
să se debaraseze de dogmele ideologice prosovietice și să se desprindă de mentalitatea
etnoculturală stalinistă.
182
6.2. Legislația lingvistică ca mecanism explicit al politicilor lingvistice
După cum se știe, regimul de drept a jucat și continuă să joace, pe parcursul ultimelor decenii,
un rol primordial în dezvoltarea societății umane. El a devenit, de asemenea, piatra de temelie a
politicilor lingvistice. Nu întâmplător, totalitatea normelor juridice (legi, decrete, regulamente etc.)
cu privire la funcționarea limbii (limbilor), într-un anumit teritoriu, este considerată drept un
mecanism explicit al politicilor în cauză (Pupier & Woehrling 1989; Martel 2002, p. 191).
Conform unor estimări ale specialiștilor (Gauthier et al. 1993, p. XII), 75% din statele
recunoscute de Organizația Națiunilor Unite au introdus în Constituție clauze lingvistice care
reglementează statutul limbii (limbilor în contact), domeniul de funcționare al acesteia (acestora),
utilizarea ei (lor) în administrația publică, în sistemul de învățământ, precum și drepturile
minorităților lingvistice109.
Chiar dacă Legea Fundamentală a unor state nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la limba
vorbită (limbile vorbite) pe teritoriul lor, aceasta, deloc, nu înseamnă că în statele corespunzătoare
există un vid juridic în domeniul care ne preocupă, Constituția acestora fiind completată de legi care
reglementează, în mod expres, statutul și funcționarea limbii (limbilor în contact) în diverse
domenii ale vieții publice și/sau de legi cu privire la limba (limbile) jurisprudenței etc.
Astfel, deși în Constituția Statelor Unite ale Americii nu figurează niciun articol consacrat
politicii lingvistice, legislația federală americană conține numeroase dispoziții la acest capitol, mai
ales în domeniul educației și participării la procesul electoral. De altfel, este oportun să menționăm
că orice formațiune statală are, obligatoriu, o politică lingvistică, chiar dacă aceasta din urmă este
implicită.
Efectiv, ținând cont de faptul că statele postmoderne sunt multilingve, autoritățile acestora
sunt nevoite să opteze pentru acea sau altă limbă (acele sau alte limbi) în care vor comunica cu
cetățenii, deoarece este imposibil a comunica în toate limbile vorbite pe teritoriul formațiunilor
statale în cauză. În consecință, limbii (limbilor) care a fost aleasă (au fost alese) în acest scop i (li)
se atribuie un statut juridic privilegiat.
După cum arată practica lingvistică internațională, numărul trei pare să reprezinte numărul
maxim de limbi care pot fi plasate, în calitate de limbi oficiale, pe picior de egalitate110. Specialiștii
sunt de părere că ”Problemele cotidiene ale administrației unei țări și chiar procedurile sale
109 Printre cele 25% state suverane a căror Constituție nu conține nicio clauză lingvistică se numără și Andorra, Angola,
Anglia, Argentina, Australia, Coreea de Sud, Cuba, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Etiopia, Islanda, Japonia,
Madagascar, Maroc, Mexic, Olanda, Polonia, Thailanda și altele (42 de state din cele 172 catalogate de autorii lucrării
citate).
110 Egalitatea a două limbi oficiale există în Canada, Belgia și Finlanda, iar egalitatea a trei limbi – în Elveția și
Luxembourg.
183
legislative ar fi în scurt termen supralicitate, încâlcite și ineficiente, dacă ar fi tratate în mai mult de
trei limbi” (Kloss 1966, p. 7). (Traducerea ne aparține – G. M.).
Revenind la exemplul Statelor Unite ale Americii, putem observa că, deși limba engleză nu a
avut niciodată statutul explicit de limbă oficială consfințit de Constituție sau de oricare altă lege
americană, ea a beneficiat întotdeauna de acest statut, în mod implicit, în măsura în care organele
oficiale acceptă să comunice cu persoanele aflate sub jurisdicția Statelor Unite ale Americii
exclusiv în această limbă (Woehrling 1993, p. VII; Leclerc 2006c).
Pe de altă parte, chiar dacă Constituția unui stat cuprinde dispoziții lingvistice mai mult sau
mai puțin numeroase, importanța acestora depinde, în mare măsură, de normele legislative care
completează Legea Fundamentală și, mai ales, de jurisprudență, care are menirea să tălmăcească
atât Constituția, cât și alte acte juridice.
În afară de aceasta, întrucât, de regulă, dispozițiile constituționale pot fi modificate conform
unei proceduri complexe și anevoioase, rolul jurisprudenței în ajustarea textului Constituției pentru
ca ea să corespundă imperativelor timpului crește și mai mult. Rolul jurisprudenței, în cazul, dat
este atât de important, încât se consideră că dreptul constituțional elvețian cu privire la statutul
limbilor este de-a dreptul de origine jurisprudențială (Woerhling 1993, p. VIII).
De exemplu, Articolul 116 din Constituția federală elvețiană prevede posibilitatea unui dublu
statut pentru limbi, declarând că germana, franceza și italiana au, în același timp, statut de limbă
națională și statut de limbă oficială, pe când retoromana are doar statut de limbă națională. Din
această declarație liminară, nu este ușor de înțeles care este principiul fundamental al legislației
lingvistice din Elveția. Pentru mai multă claritate, tribunalele au dat o interpretare destul de amplă
acestei prevederi, contribuind la majorarea semnificației textului în cauză. Astfel, tribunalul federal
din Lausanne a degajat din Articolul 116 principiul de bază al legislației lingvistice elvețiene –
principiul integrității și respectării ariilor lingvistice tradiționale.
Acest principiu, cunoscut în literatura de specialitate ca principiul teritorialității (a se vedea
paragraful 4.4.2), permite autorităților locale din cantoane să ia dispozițiile necesare pentru
menținerea echilibrului demolingvistic în teritoriile corespunzătoare. Principiul teritorialității
garantează limbilor naționale una sau mai multe arii de securitate lingvistică. Cu alte cuvinte, în
aceste teritorii, fiecare limbă națională este protejată contra concurenței altor limbi mai prestigioase
și mai atractive111. Pe acest principiu se bazează și Articolul 73 al Cartei limbii franceze din Québec
( de la langue française du Québec, 1977).
111 Pentru mai multe detalii privind dreptul limbilor în Elveția a se vedea: (Voyaume 1989, p. 343-350).
184
Din contra, după cum am arătat în paragraful 4.4.2, principiul personalității presupune
primatul drepturilor individuale asupra celor colective și permite libertatea comportamentului
lingvistic al individului. Acest principiu implică bilingvismul instituțional fără limita teritorială și
concurența limbilor în contact. În virtutea acestui principiu, limba care are un prestigiu mai mare și
un grad de utilitate mai înalt va putea să se extindă, în detrimentul celei care posedă o forță atractivă
mai slabă cu riscul de a o elimina pe termen lung.
Principiul personalității stă la baza legii federale canadiene cu privire la limbile oficiale (Loi
sur les langues officielles, 1969, 1988). Soluția ”personală” a problemelor ce țin de funcționarea
limbilor predomină și în Legislația lingvistică a Republicii Moldova, deși principiul teritorialității se
aplică în Gagauz-Yeri.
6.3. Legislația lingvistică a Republicii Moldova: un remediu/un impas?
Dezmembrarea Uniunii Sovietice a pus o serie de probleme în fața tinerelor state independente
ieșite din componența imperiului, printre care și problema noilor politici lingvistice, pe care trebuia
să le adopte fiecare formațiune statală nou-creată. În vederea demarării procesului de
”decolonizare” a vieții politice, sociale și culturale, Republica Moldova, ca și majoritatea statelor
ex-sovietice, a mers pe calea naționalizării acesteia după modelul statului-națiune, definit de Max
Weber ca ”l’organisation séculière de la puissance de la nation” (Weber 1971, p. 416), plasând în
centrul proiectului de construcție statală națiunea titulară și promovând limba și cultura sa în calitate
de simboluri ale identității naționale112. Cu alte cuvinte, politica lingvistică a noului stat
independent avea menirea să servească drept instrument de bază pentru constituirea identității
naționale nonruse în procesul de edificare a statului.
Dat fiind faptul că limba de identificare a majorității reprezentanților națiunilor nontitulare,
din fostele republici sovietice, este limba rusă, reglementarea unei funcționări echitabile a limbii
națiunii titulare și a limbii ruse constituie o problemă fundamentală pentru noile state independente.
De aceea, promovarea limbii și culturii națiunii titulare în calitate de simboluri ale identității
naționale necesită o conceptualizare a reformei limbilor în conformitate cu noile realități
sociopolitice și lingvistice.
În Moldova, lupta pentru recunoașterea oficială a limbii națiunii titulare a căpătat amploare,
mai ales, în perioada ”perestroikăi” lansate de Gorbaciov. În fost instituită o comisie
specială în vederea elaborării unei noi concepții privind reforma în domeniul limbilor. La 31 august
112 După cum se știe, secolul al XIX-lea a fost dominat de două concepții diferite asupra națiunii: modelul francez bazat
pe voința civică a cetățenilor și modelul german bazat pe comunitatea etnică și culturală (Oakes 2001). Cu toate acestea,
conform opiniei lui A. Smith, națiunea n-a reușit să transcende etnicitatea, în sensul că orice națiune încorporează și
reinterpretează componentele etnice preexistente, cristalizând, astfel, relațiile comunitare între membrii unei comunități
(Smith 1981, p. 214).
185
1989, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Legea Republicii Moldova cu privire la statutul limbii de
stat a RSS Moldovenești nr. 3464-XI, modificând, în pofida opoziției deputaților rusofoni,
Constituția din 15 aprilie 1978.
După cum stipulează Legea, ”În scopul lichidării deformărilor survenite în construcția lingvistică
din RSS Moldovenească, al luării sub protecția statului a limbii moldovenești113 – una dintre premisele
fundamentale ale existenței națiunii moldovenești în cadrul formației sale național-statale suverane, al
asigurării funcționării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldovenești și al reglementării relațiilor
lingvo-naționale în republică, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești hotărăște: A completa Constituția
(Legea Fundamentală) a RSS Moldovenești cu Articolul 70/1, având următorul conținut:
Articolul 70/1. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești este limba
moldovenească. Limba de stat este folosită în viața politică, economică, socială și culturală și
funcționează pe baza grafiei latine (subl. n. – G. M.).
RSS Moldovenească asigură ocrotirea și dezvoltarea limbii poporației găgăuze, cea mai mare
parte a căreia locuiește pe teritoriul republicii.
RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condițiile necesare pentru dezvoltarea și
folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între națiunile din Uniunea RSS, precum și a
limbilor populațiilor de alte naționalități” (subl. n. – G. M.).
Articolul 158 al Constituției modificate prevedea o serie de măsuri privind utilizarea limbilor în
procedura judiciară: limba moldovenească sau limba rusă (subl. n. – G. M.) și limba majorității
populației din localitatea dată. Deși exigențele lingvistice menționate în Legea fundamentală
modificată au fost formulate din perspectiva principiului personalității care implică concurența
limbilor în contact și bilingvismul instituțional, importanța modificării Constituției constă în faptul că
statul se obliga, pentru prima oară, să ia sub oblăduirea sa limba populației majoritare din acest
teritoriu.
După cum se menționează în Hotărârea Parlamentului nr. 3466 din 1 septembrie despre
modul de punere în aplicare a Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldovenești, ”Consfințirea prin Legea fundamentală a RSS Moldovenești a statutului limbii
moldovenești ca limbă oficială avea menirea să contribuie la realizarea suveranității depline a
Republicii și la crearea garanțiilor pentru utilizarea ei cu drepturi depline în toate sferele vieții
publice”.
113 Noi am păstrat glotonimul ”limba moldovenească” pentru a ilustra cu fidelitate faptele istorice, deși suntem
conștienți că ”… existența limbii moldovenești nu este motivată din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere
politic” (Décsy & Krueger 2000, p. 191).
186
Revenind la data de 31 august 1989, este oportun să menționăm că această zi poate fi considerată
începutul ”maratonului legislativ” inițiat cu scopul promovării limbii națiunii titulare, întrucât
Parlamentul a votat atunci trei legi lingvistice: Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la
grafia latină, Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești și Legea cu privire la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. Importanța simbolică a adoptării acestor
acte legislative pentru identitatea lingvistică a populației băștinașe din Republica Moldova este atât de
semnificativă, încât ziua de 31 august este considerată drept sărbătoare națională.
Legile lingvistice sus-menționate constituie o dovadă a intervenției statului atât asupra corpusului,
cât și asupra statutului (Kloss 1969, p. 81) limbii române vorbite pe teritoriul Moldovei. Astfel, prin
Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină (art. 3) se abroga legea RSSM din 10
februarie 1941 ”Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” și se
stipula ”trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină” (Articolul 1). Întrucât Legea din 1941
instituia, prin forță, ruptura lingvistică și culturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, Legea
din 31 august 1989, exceptând utilizarea nejustificată a glotonimului antiștiințific ”limba
moldovenească”, are o importanță capitală pentru eliminarea vestigiilor dominației țariste și sovietice,
limitarea elementului slav din limbă, confirmând pe cale legală ”…recunoașterea identității lingvistice
moldo-române” (Ciobanu 1995b, p. 8).
Este oportun să menționăm că RSS Moldovenească a fost prima republică din componența
Uniunii Sovietice care a adoptat trecerea limbii naționale de la alfabetul chirilic la grafia latină.
Pentru moldoveni, trecerea la grafia latină semnifica reconfirmarea originii latine a limbii naționale
și identitatea ei cu limba română, fapt care a fost confirmat de Legea Cu privire la funcționarea
limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.
Cu toate acestea, dacă concepția privind originea latină a limbii populației majoritare a
republicii era greu de contestat, problema identității lingvistice a moldovenilor a suscitat opinii
controversate. Un apărător înflăcărat al limbii moldovenești și al alfabetului chirilic impus de
autoritățile e a fost Partidul Comunist al RSS Moldovenești. Astfel, deși liderii comuniști au fost
nevoiți să accepte teza cu privire la originea latină comună a limbilor moldovenească și română,
ei n-au putut să accepte unicitatea acestora, afirmând că similitudinile între diferitele limbi ale unei și
aceleiași familii de limbi nu constituie un motiv rezonabil pentru a renunța la una dintre ele în
favoarea celeilalte. Pretextând că trecerea limbii moldovenești la grafia latină va avea drept consecință
analfabetizarea populației republicii și insistând asupra pierderilor materiale legate de schimbarea
veșmântului scris al limbii, Partidul Comunist al RSS Moldovenești s-a pronunțat în favoarea păstrării
alfabetului chirilic (King 1992, p. 138-155).
187
În pofida acestor afirmații, procesul de trecere a limbii române vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova la grafia latină a fost facilitat de o serie de factori. În primul rând, trebuie menționat faptul că
acest proces a constituit o revenire la grafia utilizată în Basarabia interbelică, astfel încât putem vorbi
de o continuitate al cărei fundament îl constituie memoria colectivă a generațiilor pentru care alfabetul
latin este veșmântul firesc al limbii române. În al doilea rând, această măsură de planificare lingvistică
nu implica elaborarea unor norme ortografice noi, în măsura în care recunoașterea identității limbii
moldovenești cu cea română presupune unificarea lingvistică care se realizează, mai întâi de toate, la
nivelul ortografiei.114
6.3.1. Duplicitatea legislației lingvistice a Republicii Moldova
După cum se menționează în Hotărârea Parlamentului nr. 3462 din 31 august 1989 despre
modul de aplicare a Legii în cauză, ”Trecerea limbii moldovenești, idiom de origine și structură
romanică, la grafia latină se bazează pe caracterul mai adecvat, recunoscut de știință al alfabetului latin
pentru fonetica și gramatica acestui idiom, pe propunerile cetățenilor republicii și are menirea de a
contribui la lichidarea deformărilor ce s-au produs în limbă în virtutea unui șir de cauze obiective și
subiective, la ridicarea nivelului de cultură lingvistică al poporului moldovenesc, a rolului factorilor de
ordin științific, etico-moral, cultural, psihologo-didactic și social în dezvoltarea limbii moldovenești”.
La rândul său, Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova conține o serie de prevederi, printre care menționăm următoarele:
• limba de lucru și limba lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, ale
administrației de stat și ale organizațiilor obștești este limba de stat;
• actele organelor puterii de stat, a administrației publice și a organizațiilor obștești
(neguvernamentale) se întocmesc și se adoptă în limba de stat;
• lucrările de secretariat și corespondența la/dintre întreprinderile, instituțiile și
organizațiile situate pe teritoriul Republicii Moldova se efectuează în limba de stat;
• corespondența dintre organele puterii de stat, ale administrației publice, dintre
organizațiile neguvernamentale, dintre acestea și întreprinderile, instituțiile și organizațiile
situate pe teritoriul Republicii Moldova se realizează în limba de stat;
• limba utilizată în cadrul proceselor judiciare este limba de stat (a se vedea articolele
9,10,12,13, 15,16,17).
114 La doi ani după adoptarea legislației lingvistice a Republicii Moldova, au survenit totuși diferențe nesemnificative în
privința aplicării normelor ortografice ale limbii române vorbite pe cele două maluri ale Prutului. Aceasta, datorită
faptului că, în 1991, Academia Română a introdus unele modificări în sistemul de scriere românesc care nu au fost
acceptate la nivel oficial de Republica Moldova. Deși noile norme ortografice nu au un caracter oficial, ele sunt utilizate
pe larg în sistemul de învățământ din republică, în mass-media, în operele literare etc.
188
Este adevărat că prevederile respective nu sunt deloc imperative. În funcție de situațiile
concrete, Legea în cauză admite utilizarea limbii ruse sau a altor limbi acceptate de părțile antrenate
în procesul de comunicare, esențial, însă, este faptul ca actele oficiale emise de organele puterii de
stat să fie întocmite obligatoriu în limba de stat. De fapt, Legea respectivă este atât de permisivă în
ceea ce privește utilizarea limbii ruse, încât admite derogări de la prevederile tuturor articolelor susmenționate.
Aceste derogări decurg din Articolul 6 al Legii, conform căruia ”În relațiile cu organele puterii
de stat, administrației de stat și organizațiilor obștești, precum și cu întreprinderile, instituțiile și
organizațiile situate pe teritoriul RSS Moldovenești, limba de comunicare orală sau scrisă –
moldovenească sau rusă – o alege cetățeanul” (subl. n. – G. M.).
Devine clar că principiul director al Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe
teritoriul RSSM este, ca și în cazul Constituției modificate în 1989, principiul personalității care
permite individului libera alegere a comportamentului lingvistic în procesul de comunicare cu
organele puterii de stat, în acțiunile de procedură penală, civilă etc., nemaivorbind de relațiile dintre
persoane, comunicarea în activitatea de producție etc. Mai mult decât atât, în conformitate cu
Legea, limba de stat nu este obligatorie pentru ”activitatea […] transporturilor feroviar și aerian,
precum și în unitățile militare” (Articolul 5). Domeniul de utilizare a limbii de stat nu se extinde nici
asupra întreprinderilor private. Întucât însă procentul de alolingvi printre oamenii de afaceri constituie în
jur de 80%, devine firească întrebarea ”… în mâinile cui este soarta limbii și ce limbă se practică în
respectivele medii?” (Beșleagă 1999, p. 9).
De fapt, prin aceste prevederi se subminează importanța Legii în ansamblu, întrucât, în așa
mod, se urmărește scopul de a restabili în drepturi depline și de a menține situația de diglosie de
până la 1991. Articolul 6 lasă de înțeles că cetățenii Republicii Moldova sunt obligați să cunoască
fie cele două limbi (moldoveneasca/româna și rusa), fie doar una din ele. Cu alte cuvinte, principiul
personalității, așa cum este tălmăcit de Legislația lingvistică, are un caracter discriminatoriu,
întrucât el permite doar anumitor categorii de cetățeni să-și exercite dreptul la libera alegere a
comportamentului lingvistic. Mai mult decât atât, prevederea în cauză incită reprezentanții etniilor
minoritare nonruse să studieze, la fel ca și înainte, limba rusă.
Prin urmare, legislatorul moldovean, pe de o parte, proclamă limba moldovenească limbă de
stat care, în virtutea acestui fapt, îndeplinește funcțiile ”limbii de comunicare interetnică pe
teritoriul republicii” (art.1 din Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldovenești) iar, pe de altă parte, legiferează utilizarea limbii ruse pe teritoriul republicii ”alături
de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un
bilingvism național-rus și rus-național real” (Articolul 3, idem). Din cele menționate, ”…devine
189
limpede în ce măsură este ”de stat” limba de stat și ce cheltuieli neverosimile s-a angajat să facă
Moldova de dragul așa-zisului bilingvism ”armonios” moldo-rus…” (Ciobanu 2000, p. 16). Drept
rezultat, utilizarea limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică ”…este o realitate netăgăduită de
nimeni, numai că nu ”alături” de română sau găgăuză, ci unica, și deloc nu ”asigură” bilingvismul
armonios” (Purice 2004, p. 179).
Este adevărat că reinstituționalizarea bilingvismului în noile condiții era, într-o anumită măsură,
justificată de situația sociolingvistică moștenită de la fosta Uniune Sovietică, întrucât, în 1989, grație
politicii lingvistice promovate de autoritățile sovietice, limba rusă era limba de identificare pentru
circa 40% din populație. Cu toate acestea, atât diriguitorii legislației lingvistice, cât și aleșii poporului
nu au dat dovadă de suficientă fermitate și perspicacitate pentru crearea condițiilor necesare de
evoluare progresivă a bilingvismului deformat spre politica lingvistică de valorificare a limbii oficiale
și protejare a limbilor etniilor conlocuitoare. Din această perspectivă, perioada de bilingvism este
justificată doar ca o etapă de tranziție spre politică unilingvismului național cu elemente de bilingvism
situațional.
În cele ce urmează, vom încerca să examinăm Legislația lingvistică a Republicii Moldova din
perspectiva creării condițiilor favorabile pentru creșterea prestigiului și extinderea domeniilor de
funcționare a limbii oficiale, precum și protejarea și promovarea limbilor etniilor minoritare. În
acest sens, atât legile lingvistice adoptate în zorii independenței, cât și cele adoptate după 13 ani de
independență politică115 se caracterizează prin lipsă de claritate, ambiguitate și stipulări
contradictorii.
După cum am menționat mai sus, declararea prin Constituție a limbii națiunii titulare în
calitate de limbă oficială și protejarea altor limbi vorbite pe teritoriul țării este un lucru firesc și
destul de răspândit în practica internațională, însă prevederile constituționale urmează să fie
formulate fără echivoc pentru a exclude tot felul de interpretări. Cu regret, Legislația lingvistică a
Republicii Moldova denotă o strategie duplicitară în privința statutului limbii oficiale și a limbii
minorității de etnie rusă.
Astfel, din legile lingvistice în vigoare, se desprinde o stratificare ierarhică a limbilor în trei
niveluri, după cum urmează: (1) limbă oficială (moldoveneasca) – (2) limbă de comunicare
interetnică (rusa) – (3) alte limbi. Deși, spre deosebire de Legea cu privire la funcționarea limbilor
vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești și Constituția modificată (1989), Legea fundamentală,
adoptată după 4 ani de la declararea independenței (1994), nu conține nicio stipulare expresă cu
privire la statutul de limbă de comunicare între națiuni a limbii ruse, această prevedere decurge
115 Ne referim politicii naționale a Republicii Moldova aprobată prin Legea nr. 546-XV din 19 decembrie
2003.
190
implicit din Articolul 13 (alineatul 2) al Constituției, inspirat de Articolul 1 al Legii cu privire la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldovenești, care stipulează că ”Statul recunoaște
și protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcționarea limbii ruse (subl. n. – G. M.) și a
altor limbi vorbite pe teritoriul țării”.
După cum se vede, Constituția în vigoare operează o distincție netă între limba rusă, pe de o
parte, și alte limbi, pe de altă parte, atribuindu-i, prin aceasta, un statut superior față de alte limbi
folosite pe teritoriul republicii. Și atunci apare întrebarea firească: ce fel de statut? Statut de limbă
oficială? Dacă da, în virtutea cărui fapt? Legislatorul, se pare, este totuși conștient de faptul că
acordarea statutului de limbă oficială limbii ruse ar însemna o discriminare a altor limbi, deoarece
ponderea originarilor vorbitori de limbă rusă este inferioară celui al vorbitorilor de limbă
ucraineană116.
Mai mult decât atât, este regretabil faptul că Legea fundamentală a Republicii Moldova,
adoptată în vara anului reconfirmat pozițiile ideologiei comuniste privind denumirea
eronată a limbii, culturii și istoriei neamului, stipulând că ”Limba de stat (oficială) a Republicii
Moldova este limba moldovenească” (Articolul 13, alineatul 1). În așa mod, se ignoră oficial
adevărul științific și ”…se reia politica moldovenismului primitiv, românofobiei și neadevărului
științific și istoric” (Ciobanu 1997, p. 31). Este totuși de așteptat că ”procesul de democratizare a
societății noastre, de liberalizare a cugetării, a unor opinii și idei ce, pentru moment, vin în
contradicție cu […] ideologia oficială, va conduce încet, dar sigur, spre cunoașterea adevărului
total, spre triumful cauzei naționale” (Ciobanu 2001a, p. 31).
După părerea noastră, statutul privilegiat al limbii ruse față de alte limbi nu este deloc justificat.
Având în vedere că limba rusă este o limbă de circulație internațională, problema statutului ei ar putea
fi soluționată conform prevederilor ce se conțin la alineatul 3 al Articolului 13 din Constituție,
conform căruia ”Statul facilitează studierea limbilor de circulație internațională”. Această prevedere
obligă statul să întreprindă măsuri politice, juridice și administrativ-organizatorice în vederea
elaborării și implementării unor programe naționale de studiere a limbilor de circulație
internațională, inițiative statale care au repercusiuni și asupra programelor de studii din instituțiile
de învățământ, indiferent de nivelul lor. În virtutea acestui articol, în majoritatea instituțiilor de
învățământ (preșcolare, primare, medii, de specialitate, universitare și postuniversitare), studierea
limbilor de circulație internațională este obligatorie, limba rusă fiind una dintre ele. Pe de altă parte,
calitatea de limbă de comunicare interetnică atribuie, de o manieră tacită, limbii ruse același statut
116 Conform recensământului din 2004, conaționalii de etnie rusă alcătuiesc 5,9% din populația Republicii Moldova, pe
când ponderea celor de etnie ucraineană este de 8,4%.
191
social ca și limbii oficiale, contribuind, astfel, la crearea condițiilor de concurența neloială între ele,
în măsura în care statul nu prevede măsuri speciale de securizare a limbii oficiale.
Mai mult decât atât, ideea despre statutul limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică apare
din nou în Concepția politicii naționale a Republicii Moldova (2003), conform căreia limba rusă
”…se aplică și ea în diverse domenii ale vieții statului și societății”(Moldova Suverană, 4 ianuarie
2004, p.1). Iată că la finele anului 2003, după 13 ani de independență, Parlamentul moldovean a
dovedit, o dată în plus, că nu s-a eliberat de sub tutela limbii și ideologiei imperiale, revenind la
falsa teorie despre două limbi romanice, la bilingvismul moldo-rus de tristă faimă, la promovarea ideii
despre funcționarea a două limbi oficiale în Republica Moldova (a se vedea și Ciobanu 2004b, p.16).
Asumându-și rolul de arbitru suprem în materie de genealogie a limbilor, Legislatorul afirmă că
”limba națională moldovenească și limba națională română își păstrează fiecare
lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei națiuni: moldovenească și română”
(Concepția…, idem). Numai că areopagul moldovean n-a ținut cont de adevărul științific: după cum se
știe, criteriul identificator al clasificării limbilor nu este ”însemnul național”.
Așadar, deși semnificația legilor lingvistice, adoptate la 31 august 1989, este greu de
subapreciat, trebuie să subliniem totuși că nici Parlamentul ales în cadrul instituțional sovietic, nici
Parlamentele alese în mod democratic după proclamarea independenței Republicii Moldova (1991),
nu au fost în măsură să se ridice la înălțimea cuvenită pentru a soluționa două probleme de
importanță capitală pentru promovarea limbii și culturii națiunii titulare, și anume: (1) denumirea
corectă a limbii oficiale și (2) crearea condițiilor de securitate lingvistică necesare pentru
promovarea nestingherită a acesteia. Drept consecință, ”…limba populației băștinașe majoritare […]
duce și astăzi aceeași existență de cenușăreasă ca și altădată. Ea nu este implementată în măsura
cuvenită în toate sferele de activitate a statutului, nu a devenit cu adevărat limbă de contact
interetnic, unica menită, prin definiție, să servească drept bază în procesul de integrare în viața
societății a tuturor cetățenilor care locuiesc pe acest pământ, indiferent de apartenența etnică”
(Cotelnic 2003b, p. 263). În alți termeni, chiar dacă legile lingvistice aprobate în 1989 au consemnat
un eveniment marcant pentru destinul limbii române din noul stat suveran, ”…perioada de
funcționare a Legislației lingvistice ne provoacă sentimentul de iluzii pierdute, de regret și
dezamăgire” (Purice 2003, p. 80).
6.3.2. Măsuri legislative de menținere a echilibrului demolingvistic în
Republica Moldova (sic!)
Spre deosebire de Legislația lingvistică a altor state, Legislația lingvistică a Republicii
Moldova nu prevede măsuri adecvate de păstrare a echilibrului demolingvistic din țară pentru a
192
împiedica o modificare eventuală în proporția grupurilor lingvistice în contact. În primul rând, una
din problemele-cheie ține de faptul că posedarea limbii oficiale nu este obligatorie pentru cetățenii
noului stat independent.
Astfel, atât Legea Republicii Moldova cu privire la cetățenia Republicii Moldova nr. 596-XII
din 5 iunie 1991 (art.2), cât și Constituția (1994) oferea dreptul de a deveni cetățeni ai Republicii
Moldova tuturor rezidenților săi permanenți fără să se țină cont de cunoașterea limbii de stat. Legea
fundamentală nu prevede absolut nimic în ceea ce privește cunoașterea limbii de stat. Articolul 10
face următoarele precizări în acest sens: (1) ”Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii
Moldova. Republica Moldova este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi. (2). Statul
recunoaște și garantează dreptul tuturor cetățenilor la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”.
Or, politicile lingvistice ale statelor europene (chiar și a celor care au drept obiectiv
promovarea autonomiei lingvistice) prevăd anumite mecanisme de protejare și promovare a limbilor
naționale. De exemplu, Articolul 3 al Constituției spaniole (1978) declară următoarele: ”Limba
castiliană este limba spaniolă oficială a Statului. Toți cetățenii Spaniei sunt obligați să o cunoască și
au dreptul să o utilizeze”.
De asemenea, Constituția Bulgariei (1991) stipulează că ”Fiecare cetățean are dreptul și
obligația să învețe și să folosească limba bulgară” (Articolul 36). Permisivitatea legislației lingvistice
a Republicii Moldova este cu atât mai regretabilă cu cât limba română, în acest spațiu, nu este o limbă
forte, pe când castiliana, în Spania, și bulgara, în Bulgaria, sunt limbile predominante.
Aplicarea Legii din 5 iunie 1991 timp de aproape 10 ani, până la adoptarea unei noi legi cu
privire la cetățenia Republicii Moldova în iunie 2000 (Legea cetățeniei Republicii Moldova nr.
1024-XIV din 2000), a fost o perioadă suficientă pentru ca populația rusofonă din Republica Moldova
și din exteriorul ei să dobândească cetățenia Republicii Moldova și să acapareze puterea economică și
financiară, fapt care contribuie la crearea condițiilor propice pentru supremația limbii ruse.
Deși noua Lege a cetățeniei conține anumite exigențe lingvistice117, importanța ei este
diminuată prin faptul că nici Legea fundamentală, nicio altă lege lingvistică în vigoare nu prevăd
cunoașterea obligatorie a limbii oficiale și folosirea ei de toți cetățenii statului. Perenizarea acestei
situații va contribui, de fapt, la reinstaurarea diglosiei, deși Legislatorul moldovean pretinde că
117 În conformitate cu Articolul 17 al Legii cetățeniei din iunie , cetățenia se poate acorda la cerere persoanei care a
împlinit vârsta de 18 ani și care: (e) cunoaște limba de stat în măsură suficientă pentru a se încadra în viața socială.
Articolul 18 din Lege prevede nivelul cunoașterii limbii de stat. ”Se consideră că persoana cunoaște limba de stat, dacă: a)
înțelege suficient limba uzuală, informațiile cu caracter oficial; b) discută și răspunde la întrebări despre viața cotidiană; c)
poate citi și înțelege suficient orice text cu caracter social, orice lege sau alt act normativ; d) poate scrie o expunere la o
temă despre viața cotidiană.
193
Legislația lingvistică actuală are drept obiectiv crearea condițiilor propice pentru ca ”bilingvismul
moldo-rus să devină realitate”.118
Se pare că Legislatorul moldovean este conștient că minoritatea imperială din Republica
Moldova nu va manifesta niciodată voința de a învăța, dar mai ales, de a utiliza limba națiunii
titulare. În caz contrar, la ce bun ar promova cu insistență bilingvismul moldo-rus? Pe de altă parte,
este cunoscut faptul că minoritățile rusofone sunt instrumentalizate de către Rusia pentru a-și putea
menține prezența în zonă.
Posibilitățile autorităților rusești de a exploata existența minorităților rusofone sunt diverse,
cea mai gravă dintre ele fiind amenințarea cu intervenție militară cu scopul de a proteja cetățenii
ruși aflați în străinătate; o altă manevră este încurajarea manifestațiilor destabilizatoare pentru
apărarea drepturilor politice și economice a minorităților rusofone și utilizarea reprezentanților
acesteia ca forță de sprijin pentru a controla capitalul unor întreprinderi, în fine, șantajul economic.
Astfel, în pofida politicii lingvistice de compromis adoptate de autoritățile moldovenești și de
încercare a acestora de a pune bazele funcționării unui stat de drept în conformitate cu standardele
internaționale, problemele de natură etnolingvistică au servit drept motiv pentru declanșarea unui
dublu proces secesionist în estul și în sudul republicii, proces care a culminat cu declanșarea unui
conflict armat pe malul stâng al Nistrului. Opinia forțelor proruse conform căreia ”…la baza
conflictului din Transnistria s-ar afla nerespectarea drepturilor minorităților etnice și lingvistice” a
fost contestată de Legislativul moldovean care și-a exprimat convingerea că aceste
”pseudoprobleme interne” vin să justifice ”…un atentat la suveranitatea și integritatea Republicii
Moldova”119.
6.3.3. Drepturile lingvistice ale minorităților etnice în Republica Moldova:
între principiul personalității și principiul teritorialității
Începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, se susține din ce în ce mai mult ideea despre
necesitatea formulării, codificării, promovării și instituționalizării drepturilor lingvistice ale omului
(Skutnabb-Kangas 2002 ; Philipson 2003). Deoarece garantarea de către stat a drepturilor lingvistice
ale membrilor comunității dominante reprezintă un element sine qua non al existenței acestuia,
numeroși cercetători (Thornberry 2001; May 2005) au pus accentul pe necesitatea protejării, în
aceeași măsură, a drepturilor grupurilor minoritare care se bucură de mai puțină influență în spațiul
se vedea: ”Concepția politicii naționale a Republicii Moldova”. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-5
din 1 ianuarie 2004, p. 49.
119 Ne referim la ”Declarația Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparținând
minorităților etnice, lingvistice și religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea stângă a Nistrului”
publicată în Monitorul Oficial, nr. 5, 1992, p. 18-22.
194
sociopolitic dat, astfel încât să se poată vorbi nu despre drepturi lingvistice în general, dar mai curând
despre drepturile lingvistice ale minorităților.
În perioada de după 1991, drepturile minorităților naționale din Republica Moldova au fost
promovate în mai multe dimensiuni ale politicilor publice, printre care instituționalizarea diverselor
modalități de participare la actul legislativ și executiv, respectiv prin diverse măsuri legale și
instituționale menite să asigure protejarea, păstrarea și dezvoltarea particularităților identitare ale
minorităților (politici culturale, lingvistice, educaționale și administrative). Întrucât, după cum am arătat
în paragraful 3.4.3, limba reprezintă o componentă majoră (dacă nu centrală) a identității etnice, o parte
considerabilă a acestor politici s-a concentrat pe asigurarea reproducerii instituționale și folosirii publice
a limbilor minorităților din republică.
Legislația lingvistică a Republicii Moldova este destul de bogată în materie de protecție a
limbilor minoritare. Garantarea respectării și exercitării dreptului la identitatea lingvistică este
stipulată, în mod implicit sau expres, într-o serie de prevederi constituționale și legi organice. Este
cazul să amintim aici că ”Republica Moldova a anticipat cu mult ”Carta Europeană…”, a manifestat
o deschidere largă față de limbile minoritare și o teleranță avant la lettre […] – înainte ca
organismele internaționale să pună problema protejării acestor idiomuri” (Ciobanu 2003a, p. 93).
Ocrotirea și crearea garanțiilor necesare pentru dezvoltarea și extinderea consecventă a
utilizării limbilor minoritare au fost și rămân, în continuare, o preocupare permanentă a tânărului
stat moldovenesc. Astfel, pe parcursul primului deceniu, după declararea independenței, au fost
adoptate un șir întreg de documente juridice (hotărâri ale Guvernului, decrete, legi) cu privire la
protecția limbilor și culturilor etniilor conlocuitoare, cum ar fi: Decretul Președintelui Republicii
Moldova nr. 64 din 22 februarie 1991 ”Cu privire la măsurile de asigurare a dezvoltării culturii
naționale ucrainene în republică”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 219 din 25 aprilie
2001 ”Despre modul de executare a Decretului Președintelui ”Cu privire la măsurile de asigurare a
dezvoltării culturii naționale ucrainene în republică”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.
336 din 9 iunie 1991 ”Cu privire la măsurile necesare pentru dezvoltarea culturii naționale ruse în
republică”, Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 0604-945 din 12 august 1991 ”Privind
măsurile pentru asigurarea dezvoltării culturii naționale evreiești și satisfacerea necesităților sociale
ale populației evreiești din Republica Moldova”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 682
din 9 decembrie 1991 ”Cu privire la transpunerea în viață a Decretului Președintelui Republicii
Moldova din 12 august 1991 ”Privind măsurile pentru asigurarea dezvoltării culturii naționale
evreiești și satisfacerea necesităților sociale ale populației evreiești din Republica Moldova”,
Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 79 din 30 martie 1992 și Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 428 din 23 iunie 1992 ”Cu privire la dezvoltarea culturii naționale a
195
populației bulgare din Republica Moldova”, Legea Republicii Moldova privind statutul juridic
special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994, Legea cu privire la
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor nr.
382-XV din 19 iulie 2001.
Analiza și evaluarea conținutului prevederilor juridice denotă că drepturile lingvistice ale
minorităților din Republica Moldova au înregistrat îmbunătățiri semnificative începând cu 1989,
nemaivorbind de faptul că, spre deosebire de prima jumătate a anilor 90, în ultimii ani, normele
legale care fac posibile reproducerea instituțională și utilizarea regulată, în contexte oficiale, a altei
limbi decât limba oficială a statului, au devenit mai permisive, deschizând noi oportunități legale și
instituționale de însușire și utilizare a limbilor minoritare.
Astfel, în Articolul 4, Legea fundamentală consfințește respectarea drepturilor și libertăților
omului și prioritatea reglementărilor internaționale în acest sens. Or, dreptul la păstrarea identității
lingvistice este unul din drepturile fundamentale ale omului, de aici și necesitatea respectării și
exercitării lui.
Conform Articolului 10 din Constituție, statul recunoaște și garantează dreptul tuturor
cetățenilor la păstrarea, dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și
religioase.
În Articolul 16, Legea fundamentală prevede că respectarea și ocrotirea persoanei constituie o
îndatorire primordială a statului și că toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără deosebire de naționalitate, origine etnică, limbă etc.
Articolul 35 prevede că statul asigură dreptul de a alege limba de educație și instruire a
persoanelor.
De asemenea, Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova stabilește că:
• statul asigură ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor de
orice naționalitate care locuiesc pe teritoriul RSS. Moldovenești, indiferent de limba pe care
o vorbesc, în condițiile egalității tuturor cetățenilor în fața Legii;
• pe teritoriul Republicii se asigură condițiile necesare pentru folosirea și dezvoltarea
limbii ruse, precum și a limbilor populațiilor de alte naționalități care locuiesc în Republică;
• se garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ebraică, idiș, țigănească, a
limbilor altor grupuri etnice care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea
necesităților lor național-culturale;
196
• în localitățile în care majoritatea o constituie populația de naționalitate ucraineană,
rusă, bulgară sau de altă naționalitate, limba de comunicare este limba maternă sau o altă
limbă acceptată de majoritatea locuitorilor;
• în localitățile în care majoritatea o constituie populația de naționalitate găgăuză limba
oficială în diferite sfere ale vieții este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă;
• la diferite întruniri de masă, participanții sunt liberi să-și aleagă limba în care se vor
desfășura acestea;
• documentele care se emit de către organele puterii de stat vor fi traduse și în limba
rusă (Monitorul Oficial al Republicii Moldova), iar în unele cazuri și în alte limbi.
În conformitate cu Articolul 8 al Legii Învățământului (1995), statul, respectând Constituția și
prevederile articolelor 18, 19 și 20 din Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul
Republicii Moldova (1989), asigură dreptul de a alege limba de educație și instruire la toate nivelurile
și treptele de învățământ. Dreptul cetățenilor la educație și instruire în limba maternă se asigură prin
crearea numărului necesar de instituții de învățământ, clase, grupe, precum și a condițiilor de
funcționare a lor.
Această scurtă trecere în revistă a prevederilor legislative ne permite să desprindem
principiile directorii pe care se întemeiază politica, legislația și practica lingvistică din
Republica Moldova în domeniul limbilor minoritare: (1) recunoașterea limbilor minoritare ca o
expresie a diversității culturale a statului; (2) egalitatea în drepturi a vorbitorilor acestor limbi și a
restului populației; (3) respectarea ariei geografice a fiecărei limbi minoritare; (4) întreprinderea
unor acțiuni hotărâte pentru promovarea limbilor minoritare în vederea salvgardării lor; (5)
facilitarea și/sau încurajarea folosirii limbilor minoritare în viața publică și/sau privată; (6) stabilirea
de forme și mijloace adecvate de predare și studiere a limbilor minoritare la toate nivelurile
corespunzătoare; (7) desfășurarea învățământului în limbile minoritare la toate nivelurile
sistemului educațional. (subl. n. – G. M.).
Este evident că Legislația lingvistică a noului stat suveran este excesiv de permisivă, acordând
cetățenilor dreptul de a alege limba de instruire în școala superioară și medie de specialitate. Pentru
ca limba oficială să-și îndeplinească funcția de factor integrator în societate, este necesar ca
studiile în cauză să fie urmate în limba de stat, repercusiunile Legislației în vigoare putând avea
consecințe grave pentru republică (a se vedea și Ciobanu 1995b, p. 10-16).
După cum se vede din cele menționate mai sus, în procesul de extindere a drepturilor lingvistice
ale minorităților din Republica Moldova, s-au aplicat ambele principii menționate în literatura de
specialitate. Pe de o parte, în ceea ce privește drepturile lingvistice exercitate în procesul educațional,
197
dreptul de opțiune pentru o anumită limbă de predare este rezervat părinților (sau tutorelui) elevilor și
acesta poate fi exercitat pe întreg teritoriul Republicii Moldova (principiul personalității), indiferent
de numărul sau volumul vorbitorilor la nivelul unei unități administrative.120
Pe de altă parte, în unitățile teritorial-administrative, unde locuiesc compact anumite minorități
naționale (Unitatea teritorial-administrativă Gagauz-Yeri), exercitarea drepturilor lingvistice atât în
procesul educațional, cât și în contactul cu instituțiile administrației publice locale s-a făcut pe baza
principiului teritorialității, limbii găgăuze atribuindu-i-se statutul de limbă oficială.
Așadar, deși în Republica Moldova problema limbilor minoritare este rezolvată în mod echitabil,
sub presiunea reprezentanților minorității imperiale care, pretextând lezarea drepturilor lor, înaintează,
până în prezent, pretenții și revendicări neîntemeiate (Ciobanu 1995b, p. 12-13), guvernul de la
Chișinău vehiculează ideea păguboasă privind două limbi oficiale. În situația în care linba română
abia reintră în drepturile sale firești, ”Ajunsă a doua limbă de stat, rusa va prelua toate (sau aproape
toate) funcțiile social-comunicative în Republica Moldova, terminându-și marșul triumfal prin a
elimina totalmente din uzul oficial (și nu numai!) limba română” (Ciobanu 2003a, p. 98). În alți
termeni, statutul de limbă oficială al limbii ruse este menit ”…să lucreze” nu pentru limba rusă, ci
împotriva limbii române” (Condrea 2003, p. 7). În această ordine de idei, decretarea limbii ruse în
calitate de limbă de stat contravine ”Cartei Europene…”, conform căreia ”Încurajarea limbilor
regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale și a necesității de a le
însuși” (Carta Europeană…., preambul).
6.3.3.1. Gestionarea trilingvismului oficial în Gagauz-Yeri: o sfidare și/sau
un eșec?
Trebuie menționat că, în zorii independenței, guvernul Republicii Moldova a acceptat asistența
culturală acordată de Turcia în vederea susținerii procesului de renaștere a limbii și identității
populației găgăuze prin ”derusificarea” găgăuzilor (Gangloff 1997, p. 242). Dacă, în 1989, odată cu
adoptarea legislației lingvistice moldovenești, liderii găgăuzi mizau pe suportul Moscovei (Cojocaru
2000, p. 32-34), deja în 1991, fiind decepționați de atitudinea ambiguă a Rusiei, ei s-au întors cu fața
spre Turcia, care adoptase rolul de mediator politic, susținând integritatea Moldovei și statutul
autonom al regiunii găgăuze (Gangloff 1997, p. 242-243).
Deși Turcia s-a angajat să le acorde găgăuzilor asistență culturală” în domeniul educației, difuzării
limbii naționale și mass-media, procesul de construcție identitară a populației turcofone din Republica
120 Se impune o precizare: faptul că exercitarea acestui drept este condiționat de existența unui anumit număr de elevi,
care solicită învățământ în limba minorității respective, nu reprezintă o lezare sau o promovare imperfectă a principiului
personalității, ci o condiție impusă din rațiuni de gestionare cât mai eficientă a unor resurse limitate (bugetul
învățământului).
198
Moldova s-a dovedit a fi destul de dificil, întrucât, chiar dacă găgăuzii recunosc originea turcă a limbii
lor, ei insistă totuși asupra unei identității distincte, care se bazează, în primul rând, pe religia creștină
ortodoxă.121 Această tendință de susținere a propriei identități i-a făcut pe găgăuzi să-și creeze propriul
alfabet în baza grafiei latine, deși procesul de implementare a acestuia nu a fost deloc ușor.
Este oportun să menționăm că, deși protejarea limbii unei minorități etnice, prin
teritorializarea acesteia, este o practică cunoscută în lume (Belgia, Elveția, Canada), tentativa
autorităților moldovene de a proteja, prin această metodă, limba găgăuză are un cuvânt greu de spus atât
în degradarea statutului limbii găgăuze ca limbă oficială la nivel regional, cât și a limbii oficiale a
statului în acest teritoriu. Protejarea și promovarea limbii găgăuze ar fi avut efecte benefice atât asupra
renașterii și modernizării limbii găgăuze, în particular, cât și asupra situației sociolingvistice din țară, în
general, dacă Legislatorul moldovean n-ar fi fost, o dată în plus, un susținător zelos al limbii ruse.
Pe bună dreptate, declararea prin Legea sus-numită (Articolul 3) a celor trei limbi oficiale
(moldoveneasca, găgăuza și rusa) în Unitatea teritorial-administrativă Gagauz-Yeri a contribuit mai
degrabă la consolidarea dominației limbii ruse în acest teritoriu decât la revitalizarea și introducerea
progresivă a limbii găgăuze în circuitul comunicativ. În realitate, limba rusă nu numai că și-a păstrat
aici statutul de limbă dominantă în comunicarea cotidiană, dar este omniprezentă în administrația
publică locală, în justiție, educație și în alte domenii ale vieții publice.
Mai mult decât atât, în sistemul de învățământ, limba rusă este limba de studiu nu doar a
reprezentanților etniei găgăuze, ci și a tuturor celorlalte minorități de pe teritoriul Republicii
Moldova. Conform Direcției de Analiză, Monitorizare și Evaluare a Politicilor din cadrul
Ministerului Educației și Tineretului al Republicii Moldova, în Gagauz-Yeri, actualmente, nu există
nicio instituție de învățământ cu predarea în limba găgăuză. În același timp, limba rusă este limba
de instruire în 51 de instituții școlare și preșcolare cu un efectiv de 24112 copii, limba română fiind
limba de instruire doar în 2 școli unde învață 504 elevi.
Deși unii comentatori au sugerat, la momentul respectiv, că Gagauz-Yeri ar putea servi drept
exemplu pentru garantarea autonomiei locale pentru minoritățile din Europa de Est (King 1995
apud Cărăuș 2002), nu putem afirma că oficializarea trilingvismului este benefică pentru
comunitatea respectivă. În primul rând, pe teritoriul Gagauz-Yeri, doar 47% sunt găgăuzi, restul
populației îl constituie moldovenii și bulgarii. În al doilea rând, după cum am menționat mai sus, în
pofida decretării a trei limbi oficiale, se utilizează, în principal, o singură limbă: limba rusă. Situația
este de-a dreptul paradoxală, când limba de studiu în școlile etniei găgăuze, a minorităților bulgare
121 Unii cercetători pun la îndoială pertinența conceptului de ”turci creștini”. În opinia lui B. Lewis, de exemplu,
cuvântul generic ”turc” se identifică cu islamul, astfel încât sintagma ”turc creștin” este absurdă și contradictorie (Lewis
1989, p. 9).
199
și ucrainene este limba minorității ruse, dar nu limba oficială. În așa mod, limbii oficiale i se rezervă
doar al treilea loc în ierarhia limbilor studiate de aceste minorități, fapt care creează un mare
obstacol în însușirea limbii de stat.
Recunoașterea autonomiei acestui grup se pare că a contribuit la izolarea lui – această
comunitate nu își face simțită prezența în viața publică, științifică sau culturală a statului din care
face parte. În așa mod, în Republica Moldova, sub pretextul promovării multilingvismului și
multiculturalismului, se creează o fragmentare socială prin juxtapunere de comunități închise unele
față de altele, care nu comunică între ele. Concluzia care se impune este valabilă și pentru discuția
teoretică cu privire la drepturile culturale: recunoașterea publică a grupurilor particulare riscă să
cristalizeze particularismele în defavoarea factorilor unificatori, determinându-i pe cetățeni să intre în
comunitatea lor de origine, în loc să le ofere mijloace de a o depăși, de a intra în relație cu ceilalți.
Eșecul politicii de teritorializare se explică prin două motive esențiale. În primul rând, întrucât
obiectivul major urmărit de Lege este salvgardarea și promovarea limbii găgăuze, declararea limbii
ruse în calitate de limbă oficială în acest teritoriu nu era deloc necesară, oficializarea limbilor
moldovenească și găgăuză fiind suficientă.
Cu toate acestea, ținând cont de faptul că majoritatea populației găgăuze se exprima, în acea
perioadă, cu mai multă ușurință în limba rusă decât în limba de stat (consecință deplorabilă a
politicii lingvistice sovietice!), oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură
provizorie, aplicabilă pentru perioada de tranziție122 de la trilingvism la unilingvismul
teritorial cu valorificarea limbii găgăuze și a limbii de stat prin instituirea bilingvismului
situațional (circumstanțial).
În al doilea rând, este necesar să se țină cont și de faptul că geografia etnică a Moldovei este
foarte complexă: grupurile etnice nu sunt compacte și continue, ele sunt, mai degrabă, dispersate și,
de cele mai multe ori, mixte. Prin urmare, definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu
neputință. Cu toate că se poate vorbi, în mod convențional, de o anumită organizare teritorială în
cazul găgăuzilor și bulgarilor din sud-vestul Moldovei, comunitățile rusă și ucraineană, care
alcătuiesc împreună 14,3% din populația Republicii, sunt repartizate pe întreg teritoriul țării.
În ceea ce privește legătura dintre diversitatea culturală și drepturile lingvistice, în contextul în
care majoritatea minorităților lingvistice din Republica Moldova sunt conectate lingvistic de state în
care limba vorbită de minoritățile din republică este limbă oficială, acest aspect al promovării drepturilor
122 Efortul principal în perioada de tranziție urma să fie orientat spre reforma ortografiei și ortoepiei limbii găgăuze,
stabilirea normelor lexicale și gramaticale, modernizarea vocabularului uzual, crearea terminologiei tehnice și științifice,
producerea de manuale și dicționare, încurajarea tradiției literare etc., astfel încât limba rusă să fie înlocuită progresiv cu
limba găgăuză în sistemul educațional. Ținând cont de amploarea acestor obiective, perioada de tranziție putea fi stabilită
la 15-20 de ani cu o eventuală corecție, în caz de necesitate.
200
lingvistice pare să nu aibă o relevanță majoră, cu excepția limbii găgăuze, revitalizarea și promovarea
căreia poate fi considerată drept o contribuție la renașterea limbii în cauză și perpetuarea pluralismului
lingvistic.
Unul din mecanismele eficiente de protejare a limbilor minoritare îl constituie și respectarea
angajamentelor asumate de Republica Moldova în legătură cu aderarea ei la o serie întreagă de Convenții
ale Consiliului Europei privind drepturile omului și protecția minorităților naționale, printre care și
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale123, Carta Europeană a Limbilor Regionale sau
Minoritare și altele. Analiza efectuată ne permite să afirmăm, cu toată certitudinea, că atât practica, cât și
Legislația lingvistică din Republica Moldova nu este nici pe departe debitoare la acest capitol.
6.4. Politică și planificare lingvistică în autoproclamata Republică
Moldovenească Nistreană: un exemplu de epurare lingvistică
Întrucât cercurile guvernante ale autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (RMN) nu
recunosc legislația Republicii Moldova, niciuna din legile promulgate de Parlamentul Republicii
Moldova nu este aplicată în acest teritoriu. În plus, dat fiind faptul că regimul autoritar și xenofob
de interzice pluralismul politic, impune numeroase restricții în respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, refuză, în mod sistematic, să aplice normele internaționale ale
Consiliului Europei și ale Uniunii Europene, este greu de așteptat ca în pretinsa RNM să existe o
politică lingvistică echitabilă care să respecte drepturile lingvistice ale cetățenilor.
De altfel, anume cele trei legi adoptate de Republica Moldova la 31 august 1989, care aveau
drept scop reglementarea legislației lingvistice din republică și revenirea limbii de stat la grafia
latină, au servit, pentru liderii de , drept pretext pentru a-și justifica acțiunile lor
separatiste. Deși Legislația lingvistică a noului stat suveran, precum și legislația cu privire la
cetățenie era cu mult mai permisivă decât în alte state ex-sovietice,124 trecerea la grafia latină a fost
întâmpinată de către autoritățile locale de cu multă ostilitate.
123 Republica Moldova a semnat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale la 13 iulie 1995. Ea a fost
ratificată de Parlamentul moldovean la 20 noiembrie 1996 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1998.
124 În acest sens, o misiune în Republica Moldova a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa menționa
următoarele: ”Luând în considerare compoziția lingvistică a populației, aceste prevederi (cu privire
lingvistică – nota autorului) satisfac cerințele cu privire la respectarea limbilor minoritare. În Parlamentul moldovenesc,
ambele limbi, româna și rusa, sunt utilizate. Româna se traduce în rusă, în timp ce rusa nu se traduce în română,
deoarece toți membrii Parlamentului înțeleg și vorbesc rusa. Unica clauză controversată este Articolul 7, care prevede
că anumite persoane, care datorită funcției ocupate intră în contact cu alți cetățeni, trebuie să cunoască limba cetățenilor
la un nivel suficient pentru sarcinile lor profesionale. Prin urmare, mulți vorbitori de limbă rusă vor trebui să învețe
româna…”. Comentând legea cu privire la cetățenie, aceiași experți constatau că ”Legea este foarte liberală în acordarea
cetățeniei moldovenești, extinzându-se, practic, asupra fiecărei persoane care a avut reședință permanentă la data
proclamării suveranității” (Bloed, A., The Conference on Security and Co-operation in Europe: Analysis and Basic
Documents, 1972-1993, Dordrecht /Boston / London: Kluwer Academic Publishers, 1993, pp. 1166-1167.
201
Pretextând că Legislația lingvistică a Republicii Moldova contribuie la ”românizarea”
populației moldovenești din raioanele din stânga Nistrului, autoritățile prosovietice de au
boicotat implementarea legilor în cauză, aplicând, totodată, măsuri represive împotriva școlilor care
au trecut la grafia latină (Ciobanu 1995b, p. 14-15).
La puțin timp după autoproclamarea RMN, la 2 septembrie 1990, liderii separatiști au început
să promoveze, cu mai mult zel ca oricând, vechea teorie stalinistă a moldovenismului cu privire la
existența a două popoare distincte – românii și moldovenii – care ar vorbi două limbi diferite (Cotelnic
2003a, p. 125). Ideologii separatismului lingvistic consideră că limba română trebuie să utilizeze grafia
latină, în timp ce veșmântul natural al limbii moldovenești ar fi alfabetul chirilic. Această falsă teorie a
servit drept principiu călăuzitor în elaborarea politicii și planificării lingvistice a pretinsei RMN.
Astfel, sub pretextul de a prezerva originalitatea populației de ”etnie moldovenească” și de a o
proteja de ”românizare”, Sovietul Suprem al pretinsei RMN promovează o politică de
deznaționalizare și rusificare a populației băștinașe din stânga Nistrului, de separare lingvistică și
culturală a acesteia de restul populației din Republica Moldova și România. În acest scop, încă la 12
martie 1991, Sovietul Suprem al autoproclamatei republici a adoptat hotărârea ”Cu privire la
măsurile de neamânat de menținere a originalității poporului moldovenesc, a limbii și culturii lui”,
în care se menționa următoarele: ”În ultimul timp, în RSSM s-a activizat brusc procesul de
românizare a poporului moldovenesc. Toate mijloacele de informare în masă, organizațiile obștești
politizate naționaliste, organele oficiale ale puterii de stat și de conducere de toate nivelurile
desfășoară o politică antinațională de negare a specificului poporului moldovenesc, a culturii, limbii
și tradițiilor lui. Aceste forțe antinaționale prezintă tot ce e moldovenesc ca fiind românesc:
pământul, poporul, limba, scrisul, tradițiile. Această politică este promovată deosebit de intens în
instruirea și educarea tineretului. Școlile moldovenești, liceele, tehnicumurile, școlile medii de
specialitate au fost rebotezate în românește; catedrele de limba și literatura moldovenească de la
instituțiile de învățământ superior au devenit românești; subdiviziunile academice moldovenești s-au
transformat în românești. Prin presiuni administrative, în școlile din Transnistria se predă nu limba și
literatura moldovenească, nu istoria Moldovei, ci limba și literatura română și istoria românilor”125.
Plecând de la aceste constatări, Sovietul Suprem a cerut (1) sovietelor locale din zonă să adopte
măsuri urgente pentru păstrarea specificului poporului moldovenesc, a limbii și culturii lui; (2)
suspendarea din procesul didactic a cursului de istorie a românilor și introducerea, în mod obligatoriu, a
istoriei ținutului natal (Moldovei) și a istoriei Uniunii Sovietice, (3) studierea limbii moldovenești pe
baza grafiei ei tradiționale, chirilice, excepțiile fiind admise doar la decizia părinților elevilor; (4)
125 Sfatul Țării, nr.53 din 12 aprilie 1991.
202
editarea oricărei producții tipografice doar cu alfabetul chirilic. Totodată, au fost declarate lipsite de
putere juridică pe teritoriul pretinsei RMN ”…ca o încălcare a egalității în drepturi naționale a
cetățenilor” legile RSSM “Cu privire la statutul limbii de stat a RSSM", “Cu privire la funcționarea
limbilor pe teritoriul RSSM” și “Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină”.126
Autoproclamata RMN și-a elaborat propria politică lingvistică definită, în parte, de Constituția
autoproclamatei RMN127, dar, mai ales, de Legea cu privire la limbi a Republicii Moldovenești
Nistrene128 din 8 septembrie 1992, care reglementează statutul și funcționarea limbilor pe teritoriul
pretinsei republici. Probabil, în virtutea aceluiași efort de ”stăvilire a românizării”, Sovietul Suprem
de a atribuit, prin Constituție (Articolul 12) și prin legea sus-numită (Articolul 3), limbii
moldovenești, alături de alte două limbi (rusa și ucraineana), statutul de limbă oficială, declarând
grafia chirilică drept bază exclusivă pentru forma scrisă a limbii moldovenești (Articolul 6, alineatul
1 din lege). Mai mult decât atât, Articolul 6, alineatul 2 stipulează că ”folosirea grafiei latine atrage,
conform prevederilor pertinente ale legii, responsabilitate”.129
Trebuie menționat faptul că politica lingvistică din autoproclamata RMN este una foarte
specifică pentru un stat european, deoarece, încurajând și promovând, de jure, multilingvismul, ea
este, de facto, un exemplu clasic de politică de asimilare și de reprimare, unde cele mai elementare
drepturi lingvistice ale cetățenilor de etnie română sunt violate în mod sistematic (a se vedea și
Andrzsek & Grecu 2003; Grecu & Țurcanu 2005).
Cercurile guvernante din autoproclamata republică folosesc Legislația lingvistică doar ca
fațadă, dincolo de care se ascunde o politică abuzivă și discriminatorie. Astfel, deși articolele 17 și
43 din Constituția pretinsei RMN, precum și Articolul 1 din Legea cu privire la limbi stipulează
dreptul fiecărui cetățean de a utiliza, fără nicio restricție, limba maternă sau o altă limbă la libera
alegere în toate domeniile activității sociale, acest drept se aplică, în realitate, exclusiv în viața
privată a cetățenilor. Cât privește limba de comunicare a administrației, aici rusa este omniprezentă,
majoritatea funcționarilor ignorând limba oficială a Republicii Moldova. Limba
moldovenească/română este, practic, total exclusă din sfera jurisprudenței, din afișajul public și din
învățământul superior.
126 Moldova Suverană, nr. 76 din 3 aprilie 1991.
127 Constituția pretinsei RMN a fost adoptată la referendumul național din 24 decembrie 1995. Textul actual al
Constituției include amendamentele adoptate în 2000 și 2005.
128 O yazykah v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike.
129 Traducere neoficială din limba rusă a textului legii (traducerea ne aparține – G. M.).
203
Moldovenilor130 din acest teritoriu li se refuză dreptul la instruire în limba maternă. Chiar dacă am
accepta poziția oficială că moldoveneasca este una din cele trei limbi de stat, în realitate, chiar și
moldovenii/românii care au optat pentru alfabetul chirilic sunt marginalizați. Astfel, școlile românești cu
predare în limba moldovenească în grafie chirilică activează în condiții foarte dificile. Ele sunt dotate
sub orice nivel, duc lipsă de materiale didactice și manuale. În marea majoritate sunt folosite manualele
vechi, rămase din perioada sovietică. Drept consecință, numărul părinților moldoveni care-și înscriu
copiii în școlile rusești sporește continuu, iar numărul elevilor în școlile românești se reduce din an în an
(Grecu & Țurcanu 2005, p. 32).
Conform unui raport al Ministerului învățământului al pretinsei RMN, în 1999, elevii români
din școlile moldovenești reprezentau 32,6% din toți elevii din Transnistria, numărul lor fiind cel mai
mare în raioanele Grigoriopol (69%), Camenca (44%), Slobozia (43%) și Dubăsari (40%). Cu toate
acestea, doar 13% din copiii transnistreni au studiat în limba lor maternă în școlile primare. În
instituțiile/clasele de învățământ superior și speciale, doar 6% din studenți au învățat în limba
moldovenească (Ibidem).
Așadar, chiar dacă limba moldovenească este declarată drept limbă de stat în pretinsa RMN, ea
rămâne nedezvoltată, iar accesul la studii, în această, limbă este extrem de limitat. Trilingvismul oficial
al autoproclamatei RMN este pur simbolic, întrucât, în comunicarea cotidiană, el se reduce la
unilingvism, limba rusă fiind dominantă în toate domeniile vieții publice. Sociolingviștii vorbesc despre
o tendință generală de deznaționalizare a populației băștinașe, prin rusificarea învățământului mediu, în
această regiune, chiar și în raioanele cu o populație românofonă compactă (Cotelnic 1998, p. 89).
Concluzii
Cu cât mai mult ne îndepărtăm de data proclamării independenței (27 august 1991) cu atât mai
dependentă de limba rusă este politica lingvistică a Republicii Moldova, actuala politică lingvistică
de soiul ”laisser faire, laisser choisir” constituind un obstacol pentru dezvoltarea și funcționarea
limbii oficiale și a limbilor minoritare. Diriguitorii Legislației lingvistice și aleșii poporului nu au dat
dovadă de suficientă fermitate și perspicacitate pentru crearea condițiilor necesare de evoluare
progresivă a diglosiei, generatoare de bilingvism inegalitar, spre politica lingvistică de valorificare a
limbii oficiale și protejare a limbilor etniilor minoritare, fapt care dovedește, cu prisosință, că noul stat
130 Conform ultimului recensământ desfășurat pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, în 1989, 39,9 % din populația
raioanelor din stânga Nistrului erau moldoveni/români, 28,3% – ucraineni și 25,4% – ruși. Astăzi, dacă e să dăm crezare
rezultatelor recensământului desfășurat de autoritățile separatiste între 11 și 18 noiembrie 2004, moldovenii constituie
doar 32%, iar rușii și ucrainenii, respectiv, 30% și 29%. Pentru mai multe informații a se vedea:
(http://www.demoscope.ru/weekly/2006/0251/panorm01.php).
204
suveran nu s-a eliberat de sub tutela limbii imperiale. De aici, caracterul ambiguu al normelor juridice în
ceea ce privește limba oficială și limba de comunicare interetnică.
Duplicitatea Legislației lingvistice contribuie la degradarea statutului limbii oficiale și
consolidarea prerogativelor limbii ruse în calitatea ei de limbă de comunicare interetnică, în măsura
în care concurența neloială dintre limba de stat și limba rusă se întețește, iar statul nu prevede
măsuri speciale de securizare a limbii oficiale. Trihotomia limbă oficială – limbă de comunicare
interetnică – limbi minoritare constituie o discriminare a limbii națiunii titulare și o sfidare a
drepturilor lingvistice ale reprezentanților etniei ucrainene care sunt mai numeroși decât rușii.
Mai mult decât atât, decretarea limbii ruse în calitate de limbă oficială pe teritoriul Unității
teritorial-administrative Gagauz-Yeri constituie unul din motivele esențiale ale eșecului politicii de
teritorializare, această prevedere legală aducând atingere, o dată în plus, nu numai limbii oficiale,
dar și limbii găgăuze. În Gagauz-Yeri s-a produs o reconfigurare a pieței lingvistice locale, aceasta
însemnând impunerea primatului limbii ruse față de limba de stat și limba găgăuză în toate
domeniile comunicării publice. În consecință, în loc să susțină procesul de renaștere a limbii și identității
populației găgăuze prin derusificarea acestei etnii, politica lingvistică a Republicii Moldova a contribuit,
prin oficializarea trilingvismului, mai degrabă la consolidarea dominației limbii ruse decât la
revitalizarea și introducerea progresivă a limbii găgăuze în circuitul comunicativ.
Dat fiind faptul că majoritatea covârșitoare a găgăuzilor se exprima în acea perioadă mai ușor în
limba rusă decât în limba maternă (consecință deplorabilă a politicii lingvistice sovietice),
oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură provizorie aplicabilă doar pentru perioada
de tranziție de la trilingvism la bilingvismul teritorial cu valorificarea limbii găgăuze și a limbii de
stat.
În procesul de concepere și implementare a politicii și planificării lingvistice este necesar să se
țină cont și de faptul că geografia etnică a Republicii Moldova este foarte complexă: grupurile
etnice nu sunt compacte și continue, ele fiind mai degrabă dispersate și, de cele mai multe ori,
mixte. Prin urmare, definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu neputință. Cu toate că
se poate vorbi în mod convențional de o anumită organizare teritorială în cazul găgăuzilor și
bulgarilor din sud-vestul republicii, comunitățile rusă și ucraineană sunt repartizate pe întreg teritoriul
țării. Din această perspectivă, sub pretextul promovării multilingvismului și multiculturalismului, în
Republica Moldova, se creează, de fapt, o fragmentare socială de etnii închise care nu comunică între
ele, încurajarea particularismelor în defavoarea factorilor unificatori contribuind la izolarea etniilor, în
loc să le ofere soluții concrete de a intra în relație cu ceilalți membri ai societății.
Fragilitatea și insecuritatea limbii române din Republica Moldova sunt agravate și de tolerarea de
către autoritățile de a regimului prosovietic de tip stalinist din Transnistria, teritoriu în care
205
legile Republicii Moldova nu au putere juridică. Promovând, de jure, trilingvismul oficial, regimul de la
Tiraspol este, în realitate, un exemplu clasic de epurare lingvistică și etnoculturală, unde cele mai
elementare drepturi lingvistice ale populației de etnie română sunt violate în mod sistematic. Pretextând
prezervarea originalității populației de etnie ”moldovenească”, liderii de promovează, de
fapt, o politică de separatism lingvistic și cultural orientată spre deznaționalizarea și rusificarea
populației băștinașe din stânga Nistrului.
În ceea ce privește drepturile lingvistice ale etniilor conlocuitoare, atât legislația, cât și politica
lingvistică a Republicii Moldova poate servi drept model de protejare și extindere consecventă a
utilizării limbilor minoritare, deschizând noi oportunități legale și instituționale de însușire și utilizare a
acestora. Referitor la relația dintre diversitatea culturală și drepturile lingvistice, în contextul în care
majoritatea minorităților lingvistice din Republica Moldova sunt conectate lingvistic de state în care
limba vorbită de minoritățile din republică este limbă oficială, acest aspect al promovării drepturilor
lingvistice pare să nu aibă o relevanță majoră, cu excepția limbii găgăuze, a cărei revitalizare și
promovare pot fi considerate drept o contribuție la renașterea limbii în cauză și perpetuarea
pluralismului lingvistic.
206
CAPITOLUL VII
MODIFICAREA PEISAJULUI LINGVISTIC
AL REPUBLICII MOLDOVA DUPĂ 1989:
REZULTATELE UNEI ANCHETE SOCIOLINGVISTICE
7.1. Introducere
Schimbarea ordinii politice, economice și sociale legate de edificarea noii formațiuni statale,
tranziția la economia de piață și construirea unei societăți democratice în Republica Moldova a avut
drept consecință modificarea situației demolingvistice din țară. Astfel, conform recensământului
național din 2004, structura populației după limba în care vorbește de obicei, a înregistrat, față de
1989, o ușoară creștere în favoarea limbii oficiale, astfel încât vorbitorii de limbă
moldovenească/română alcătuiesc 75,2%131.
Dimpotrivă, ponderea vorbitorilor de limbă rusă – reprezentanți ai tuturor etniilor
conlocuitoare – s-a redus simțitor, alcătuind 16%. La rândul lor, alofonii, care vorbesc în alte limbi
decât în română și rusă sunt reprezentați, după cum urmează: 3,8% vorbitori de limbă ucraineană,
3,1% vorbitori de limbă găgăuză și 1,1% vorbitori de limbă bulgară.132
Pornind de la această nouă configurație a peisajului lingvistic, în ipoteza că atât atitudinile
cetățenilor față de limbile în contact, cât și comportamentul lingvistic al acestora s-au schimbat
odată cu modificările survenite în societate și scurgerea timpului, ne-am propus să verificăm
justețea ipotezelor în cauză prin intermediul unei anchete sociolingvistice, al cărei eșantion să fie
reprezentativ la nivel național133. Confirmarea acestor ipoteze ar însemna că politica lingvistică a
Republicii Moldova, elaborată în 1989, nu mai este fiabilă, întrucât nu corespunde realității
lingvistice în virtutea obsolescenței sale.
7.2. Realitatea lingvistică din perspectiva sociologică
După cum se știe, realitatea socială este constituită din structuri, forțe și condiții
obiective – existente în afara conștiinței și voinței individului – dar și dintr-o componentă
subiectivă. Realitatea subiectivă înseamnă, în coordonatele ei esențiale, că actorii sociali acționează
în virtutea unei motivații, care nu se reduce la nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte, locuință etc.),
ci cuprinde și trebuințe de ordin superior, precum realizarea plenară a personalității, atașamentul
față de tradițiile culturale, de limbă etc.
131 Din cei 78% moldoveni/români, doar 76,5% au declarat că limba moldovenească/română este limba lor maternă,
procentul de asimilare lingvistică printre aceștia fiind de 2,8% (Recensământul 2004, Chișinău, 2006, vol.1, p. 16, 34).
132 Recensământul 2004, Chișinău, 2006, vol.1, p. 16.
133 Ancheta a fost desfășurată în perioada martie–iunie 2007 pe un eșantion de 1046 de persoane din 91 de localități.
207
În al doilea rând, indivizii interpretează continuu micro- și macromediul sociocultural în care
trăiesc, comportamentele lor proprii și cele ale semenilor lor. La rândul lor, interpretările nu sunt
elemente pasive ale subiectivității, ele traducându-se în acte de conduită. În considerabilă măsură,
modul în care acționăm depinde de felul în care percepem și interpretăm cele din jurul nostru. Cu
alte cuvinte, agenții umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare și culturi, construiesc, prin
interacțiune, atât realitatea subiectivă, cât și cea obiectivă.
Relevarea dimensiunii subiectiv-interpretative a realității sociale și a relației inextricabile cu
obiectiv-structuralul are o importanță deosebită în înțelegerea cercetărilor legate de politica și
planificarea lingvistică. Aceasta, mai ales, când este vorba de atitudinile, intențiile și
comportamentul oamenilor, necunoașterea și/sau subaprecierea cărora poate conduce la eșecul total
al acțiunilor preconizate pentru efectuarea unei schimbări lingvistice în societate.
Într-adevăr, realizarea oricărui plan orientat spre inovația lingvistică trebuie să țină cont de
atitudinile lingvistice ale membrilor comunității, aceștia fiind destinatarii și beneficiarii schimbării
lingvistice. De fapt, aceste atitudini dezvăluie esența nevoilor reale ale populației în materie de
comunicare în cadrul societății și nu pot fi cunoscute altfel decât prin intermediul sondajului de
opinie și/sau al anchetei sociologice.
Ideal ar fi – din punct de vedere al temeiniciei cunoașterii – să se consulte fiecare membru al
societății. Din mai multe motive, acest lucru este dificil și aproape imposibil. De aceea, pentru
colectarea celor mai diverse informații privitoare la atitudinile lingvistice ale populației, am utilizat
metoda anchetei sociolingvistice. Rezultatele anchetei au un caracter generalizator și reprezentativ,
astfel încât constatările obținute pe eșantionul de cercetare să poată fi transferate, cu o marjă de
eroare și cu un risc acceptabil, la nivelul întregii populații a Republicii Moldova (cu excepția
regiunii transnistrene).
Chestionarul (a se vedea anexa 2) a fost conceput și formulat de o așa manieră, încât să
stimuleze un comportament verbal al subiecților chestionați, a cărui interpretare să ne ajute să
descoperim alte tipuri de comportamente ale acestora, sistemul de atitudini și valori, caracteristici
ale mediului social etc. Ca urmare, comportamentul verbal al subiectului nu a fost dependent doar
de conținutul întrebării, ci și de modul în care el însuși interpretează scopul pentru care i se
adresează o anumită întrebare și nu alta.
Răspunsurile așteptate urmau să furnizeze informații utile privitoare la competențele lingvistice,
domeniile de utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, opiniile personale față de
bilingvism, frecvența de utilizare a limbilor, motivațiile de ordin personal și social care determină
alegerea limbilor în comunicarea cotidiană, alternanța limbilor în același discurs. Chestionarul
208
urmărea, de asemenea, scopul de a colecta opiniile respondenților cu privire la denumirea oficială a
limbii materne a populației băștinașe, relația dintre limbă și identitate, asimilarea lingvistică și altele.
7.3. Metodologia anchetei sociolingvistice: criteriile generale de selectare
a respondenților
Drept criteriu de bază în selectarea respondenților a servit principiul elaborat de W. Labov
(Labov 1972) conform căruia comportamentul lingvistic al indivizilor se schimbă odată cu
schimbarea poziției sociale a acestora. Întru respectarea acestui principiu, eșantionul a fost construit
astfel, încât să ne furnizeze informații cât mai ample și mai credibile privitoare la diferențele sociale
de ordin demografic susceptibile să influențeze asupra atitudinilor și comportamentelor lingvistice
ale populației. În acest sens, profilul respondenților avea să reprezinte majoritatea grupurilor
socio-profesionale: de la elevi până la șomeri și pensionari.
Ținând cont de o serie de variabile, precum vârsta, sexul, locul de trai, profesia, studiile, limba
maternă, locul de naștere, precum și de impactul acestor variabile asupra atitudinilor și
comportamentelor lingvistice, am reușit să colectăm informații, care ne permit să răspundem la
întrebările clasice ale sociolingvisticii, și anume: cine, ce limbă vorbește, unde și cum, cu cine și
când? (Fishman 1965, p. 67-88).
7.3.1. Construcția eșantionului
După cum se știe, pentru ca rezultatele anchetei să fie fiabile, eșantionul trebuie să posede o
calitate esențială, numită, în genere, reprezentativitate, care constă în capacitatea lui de a reproduce
cât mai fidel structurile și caracteristicile populației din care este extras. Cele 1046 de persoane
chestionate reflectă, în mod fidel, ansamblul populației adulte a Republicii Moldova. Construcția
eșantionului a fost efectuată în baza rezultatelor recensământului național din 2004 prin metoda de
stratificare, populația fiind divizată în funcție de următoarele criterii: limba vorbită de obicei134,
mediul de reședință (urban/rural), zona geografică de reședință (nord/centru/sud/Gagauz-Yeri),
vârsta, studiile, ocupația, sexul.
Este important să menționăm că abaterile nesemnificative în stratificarea populației din
eșantionul final al anchetei, în raport cu anumite variabile, și distribuția procentuală a populației
extrasă din rezultatele recensământului se datorează, în primul rând, resurselor financiare limitate și
dificultăților inevitabile în eșantionarea, pe cote, a subiecților de anchetat. În al doilea rând, aceste
devieri se datorează evidențierii exprese, de către autorul anchetei, a unor variabile cu au un grad mai
înalt de pertinență pentru cunoașterea atitudinilor și comportamentelor lingvistice ale populației,
se nota că eșantionul a fost construit nu după criteriul etnic, ci după criteriul lingvistic.
209
precum limba vorbită, nivelul de instruire, profesiunea și vârsta respondenților decât, de exemplu,
regiunea geografică de reședință a acestora.
7.3.2. Profilul respondenților, validitatea chestionarului și fidelitatea
răspunsurilor
Subiecții de anchetat trebuiau să satisfacă următoarele criterii: să fie cetățeni ai Republicii
Moldova, să fie capabili să răspundă la întrebările din chestionar, fără a fi ajutați sau influențați de
operatorii de anchetă, să fie sinceri, deschiși și cooperativi.
În ipoteza că respondenții, în calitatea lor de cetățeni ai Republicii Moldova, cunosc bine
realitatea lingvistică din țară, eram convinși, de la bun început, că răspunsurile lor vor contribui la
elucidarea problemelor ridicate în chestionar. Cu toate acestea, conștienți de faptul că între opinia
declarată de către subiect, prin chestionar, și atitudinea lui autentică poate surveni o anumită
distanță, datorită dezirabilității sociale135 sau a altor mecanisme cognitiv-emoționale, fidelitatea136
unor răspunsuri a fost testată prin întrebări alternative, când același conținut al itemilor era prezentat
subiecților în diferite forme (a se compara, de exemplu, întrebarea 5 (C) din compartimentul I cu
întrebarea 5 (D) și/sau cu întrebarea 3 din compartimentul al II-lea (anexa 2).
În plus, fidelitatea răspunsurilor a fost asigurată prin consistența internă a chestionarului (a se
compara, de exemplu, multiplii itemi 5 (A), 5 (B), 5 (C), 5 (D), 5 (E) și 5 (F) din compartimentul I
care vizează un aspect relativ distinct, dar nu total independent al importantei probleme legate de
consecințele decretării a două limbi oficiale în Republica Moldova).
La rândul său, înainte de organizarea propriu-zisă a anchetei, conținutul chestionarului a fost
evaluat pentru a stabili dacă itemii din chestionar reflectă conținutul problemei abordate. În alți
termeni, chestionarul a fost supus unui test de validitate137. Deși este vorba de o evaluare subiectivă,
efectuată, în cazul nostru, de către doi experți, judecățile de valoare emise asupra validității
chestionarului au consolidat încrederea noastră în succesul anchetei. Validitatea chestionarului a
fost confirmată și de analiza intercriterială a rezultatelor obținute.
135 Prin sintagama ”dezirabilitate socială” se înțelege, în sens larg, tendința subiecților de a da răspunsuri în
conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social, de a apărea într-o lumină favorabilă, în concordanță cu
un set de norme și valori socialmente acceptate. Pentru mai multe detalii a se vedea: (Rotariu & Iluț 2001, p. 115-117).
A se vedea, de asemenea: Edwards, A., The Social Desirability Variable in Personality Assessment and Research., New
York: Dryden Press, 1957.
136 Fidelitatea, în cazul anchetei, înseamnă cât de bine un item, un set de itemuri sau un chestionar explorează, surprinde
realitatea, în sensul stabilității rezultatelor, al acurateței acestora și al predictibilității stărilor de fapt (Rotariu & Iluț
2001, p. 98).
137 În științele socioumane, conceptul de validitate înseamnă gradul în care un instrument (în cazul nostru chestionarul)
explorează ceea ce investigatorul intenționează să exploreze cu el (pentru mai multe detalii a se vedea: Rotariu & Iluț
2001, p. 97-102)
210
Conținutul chestionarului, divizat în trei compartimente, a fost pus la dispoziția participanților
la anchetă în versiune română și rusă, scopul nostru fiind de a crea un confort lingvistic maximal
pentru toți respondenții (a se vedea anexele 1 și 2).
Conform opiniilor operatorilor de anchetă, toți respondenții au fost binevoitori și cooperanți.
Cu toate acestea, în pofida caracterului confidențial al răspunsurilor, expresia feței unora dintre ei
trăda prezența unor suspiciuni. Trebuie menționat totuși că răspunsurile subiecților afectate de
mecanismul emoțional, ca sursă de distorsiune care poate deforma rezultatele unei anchete
sociolingvistice, au fost atât de nesemnificative din punct de vedere numeric, încât nu au fost în
măsură să afecteze reprezentativitatea informațiilor recoltate pe teren.
7.3.3. Structura eșantionului și caracteristica variabilelor sociolingvistice
După cum se știe, nu se poate vorbi de o reprezentativitate a unui eșantion în general, ci numai
în raport cu o caracteristică dată. De aceea, în acest paragraf, vom descrie structura eșantionului
final în funcție de principalele variabile sociolingvistice menționate în paragraful 7.3.1.
Așadar, segmentul de populație care a fost supus în mod nemijlocit investigației se prezintă în
felul următor:
• în funcție de limba vorbită.
Din numărul total de 1046 de respondenți care au participat la anchetă, 852 (81,5%) sunt
vorbitori de română/moldovenească și 194 (18,5%) sunt vorbitori de limba rusă (a se vedea figura
7.1). După cum se vede, criteriul de selectare a subiecților de anchetat nu a fost criteriul etnic, ci
criteriul lingvistic. Alegerea criteriului lingvistic este justificată, cel puțin, din două motive. În
primul rând, această variabilă reflectă, mai mult sau mai puțin adecvat, situația lingvistică reală din
țară.
Chestionar în limba:
română: 852
rusă: 194
Figura 7.1. Structura eșantionului în funcție de limba vorbită
211
În al doilea rând, prin confruntarea variabilei date cu variabilele ”limba maternă”, ”limba
maternă a tatălui” și ”limba maternă a mamei”, se poate măsura asimilarea lingvistică printre
reprezentanții diferitor etnii.
Cu toate acestea, deși eșantionarea prin stratificare s-a efectuat în funcție de limba vorbită, la
eșantionarea pe cote, pentru a respecta pe cât posibil structura populației după etniile de bază, s-a
recurs, mai degrabă, la criteriul etnic, astfel încât, printre respondenții de limbă rusă, reprezentanții
etniei ruse au constituit în jur de 8%, ucraunenii – 6%, găgăuzii – circa 3% și bulgarii – circa 1,5%.
• în funcție de mediul de reședință.
Diversitatea mediului de reședință, ca de altfel și limba vorbită, influențează atitudinile față de
limbi și comportamentul lingvistic al respondenților, în măsura în care mediul rural și mediul urban
prezintă, uneori, contraste vădite.
Într-adevăr, mediul rural este, de regulă, omogen din punct de vedere lingvistic și cultural,
membrii comunității având origini relativ comune. Dimpotrivă, mediul urban, în virtutea diversității
etnice și a activităților diverse, este de natură eterogenă.
În Republica Moldova, în mediul rural locuiește, preponderent, populația băștinașă –
agricultori și crescători de vite, a căror limbă de comunicare este româna, exceptând zonele
frontaliere unde se utilizează, de asemenea, ucraineana, precum și satele din Gagauz-Yeri unde
predomină găgăuza. Din contra, orașele sunt populate de multiple comunități lingvistice și categorii
socio-profesionale diverse.
Cifrele prezentate în figura 7.2 reflectă structura eșantionului în funcție de mediul de
reședință. Devierea nesemnificativă a eșantionului de la rezultatele recensământului se explică prin
dificultățile de acces la populația sătească și exodul rural al generației tinere.
51%
49%
51% – urban
49% – rural
Figura 7.2. Structura eșantionului în funcție de mediul de reședință
• în funcție de zona geografică de reședință.
Deși, din punctul de vedere al geografiei fizice, distincțiile dintre zonele geografice ale Republicii
Moldova nu sunt atât de tranșante și clare, criteriul zonei geografice de reședință este totuși relevant
pentru cunoașterea mai cuprinzătoare și mai nuanțată atât a peisajului lingvistic în ansamblu, cât și a
atitudinilor și comportamentelor lingvistice ale respondenților.
212
Am reținut această variabilă pentru dimensionarea eșantionului având în memorie că opiniile
respondenților sunt strâns legate de interese care, la rândul lor, se grupează predominant după
criterii socio-economice și demografice. Or, tocmai această diferențiere socio-economică și
demografică stă la baza distincției dintre zonele preconizate pentru selectarea respondenților.
În afară de aceasta, o altă variabilă subsumată variabilei ”zona geografică de reședință”, și
anume ”zona frontalieră de reședință”, are o influență decisivă asupra opțiunii, atitudinilor și
comportamentelor lingvistice ale populației din zonele frontaliere de nord, centru și sud.
Structura eșantionului în funcție de zona geografică de reședință este prezentată în figura 7.3.
Gagauz-
Yeri
4%
Sud
15% Nord
39%
Centru
42%
Figura 7.3. Structura eșantionului în funcție de zona geografică de reședință
• în funcție de vârstă.
Vârsta reprezintă un factor important în studierea schimbării lingvistice planificate.
Recunoscând valoarea incontestabilă a acestei caracteristici, opiniile sociolingviștilor sunt totuși
împărțite în ceea ce privește tranșele de vârstă care trebuie luate în considerare în alegerea
eșantionului de anchetă.
Astfel, unii (Ntakirutimana 2002, p. 181) sunt de părere că sondajele de opinie și anchetele
sociolingvistice ar trebui să se bazeze pe un anumit grup de vârstă susceptibil să inspire un spirit
de schimbare, luat drept grup de referință. Alții (Munyankesha 2004, p. 106), dimpotrivă, afirmă
că toate categoriile de vârstă sunt pertinente, exceptând copiii de vârsta precoce (sub 12 ani).
Acceptarea primei opinii ar însemna privilegierea a priori a unei categorii de vârstă în
detrimentul celorlalte, fapt care ar putea deforma rezultatele studiului. Cea de-a doua opinie,
acceptabilă, în esență, conține totuși anumite capcane legate, în primul rând, de faptul că
răspunsurile adolescenților sub 15 ani par a fi mai puțin fiabile, întrucât aceste persoane sunt în
plină metamorfoză fizică și psihică, iar atitudinile lor nu sunt încă stabile. Să se observe, de
asemenea, că persoanele de 60 de ani și peste reprezintă un public care se interesează mai puțin de
perspectiva de socializare și, cu atât mai mult, de perspectiva unei schimbări lingvistice.
213
O posibilitate, ce ni se pare rațională, ar fi să se țină cont de toate categoriile de vârstă,
începând cu 15 ani și terminând cu vârsta a treia. Din acest punct de vedere, pentru studiul de față,
am considerat oportună colectarea informațiilor de la șase tranșe de vârstă (a se vedea figura 7.4). În
așa mod, se pot compara opiniile diferitor grupe de vârstă care dezvăluie tendințele dinamice în
evoluția atitudinilor și comportamentelor lingvistice.
Figura 7.4. Structura eșantionului pe categorii de vârstă
• în funcție de nivelul de instruire.
Eșantionul respondenților a fost construit în ipoteza că atitudinile și comportamentele
lingvistice pot apărea dependente de nivelul de studii, pe de o parte, și de orientările valorice, pe de
altă parte. Cu alte cuvinte, variabila ”educație”, pe baza căreia a fost realizată ierarhizarea
subiecților de anchetat, presupune că persoanele cu un nivel scăzut de educație și un bagaj scăzut de
informații sunt mai susceptibile de a avea definiții dezumanizatoare ale limbii “celuilalt”, care
justifică comportamentul discriminatoriu și atitudinile de evaluare negativă a limbilor în contact.
Invers, un nivel înalt de educație influențează pozitiv toleranța etnică și lingvistică. De aceea,
subiecții-țintă ai anchetei au fost, în general, persoanele cu un grad mai mult sau mai puțin înalt de
educație astfel, încât respondenții cu studii superioare alcătuiesc 34,3%, absolvenții tehnicumurilor
și colegiilor -16,4%, iar absolvenții liceelor – 14,1%. Cu toate acestea, pentru colectarea celor mai
diverse informații, eșantionul a fost extins asupra tuturor nivelurilor de instruire (figura 7. 5).
0
50
100
150
200
250
300
Întrebarea nr.2 | Vârsta
frecvența 12 268 220 185 175 117 69
nonrăspuns
15 – 20
ani
21 – 30
ani
31 – 40
ani
41 – 50
ani
51 – 60
ani
60 ani +
răspuns
frecvența
structura
(%)
nonrăspunsuri 12 1,1
15 – 20 ani 268 25,6
21 – 30 ani 220 21,0
31 – 40 ani 185 17,7
41 – 50 ani 175 16,7
51 – 60 ani 117 11,2
60 ani + 69 6,6
TOTAL 1046 100,0
214
359
172
97
148
204
44
14
8
0 100 200 300 400
nonrăspunsuri
1-4 clase
5-8 clase
9-10 clase
liceu
școală profesională
tehnicum/colegiu
studii superioare
răspuns
frecvența
structura
(%)
nonrăspunsuri 8 0,8
1-4 clase 14 1,3
5-8 clase 44 4,2
9-10 clase 204 19,5
liceu 148 14,1
școală profesională 97 9,3
tehnicum/colegiu 172 16,4
studii superioare 359 34,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.5. Structura eșantionului după nivelul de instruire
• în funcție de sex.
Această variabilă joacă un rol important în propagarea schimbării lingvistice. Conform unor
cercetări (Labov 2001), tendința de utilizare a limbii standard este mai pronunțată printre femei
decât printre bărbați (Labov 2001, p. 266-293). În plus, populația feminină, spre deosebire de
populația masculină, tinde spre propagarea inovației lingvistice axate pe utilizarea variantei de
prestigiu (Ibidem). Nu trebuie omis nici faptul că femeile joacă un rol determinant în procesul de
achiziție a limbii materne de către copii, precum și în formarea atitudinilor și comportamentelor
lingvistice ale acestora.
F
M
40% – Bărbați
60% – Femei
Figura 7.6. Structura respondenților în funcție de sex
Ținând cont de aceste considerente, precum și de disponibilitatea sporită de care a dat dovadă
populația feminină în procesul de desfășurare a anchetei, proporția respondenților, în funcție de
variabila dată, a fost următoarea: 60% femei și 40% bărbați (a se vedea figura 7.6).
• în funcție de ocupație.
Variabila ”ocupația” sau ”profesiunea” este pertinentă pentru ancheta sociolingvistică de acest
gen, în măsura în care ea permite colectarea informațiilor privitoare la aspirațiile și așteptările
215
respondenților, antrenați în diverse sectoare de activitate ale societății, cu privire la problemele
ridicate de chestionar.
59
81
68
138
221
91
127
59
135
59
8
0 50 100 150 200 250
nonrăspunsuri
Agricultor
Muncitor calificat/necalificat
Cadru cu studii superioare
Cadru didactic
Funcționar
[anonimizat]
Șomer
Altceva
răspuns
frecvența
structura (%)
nonrăspunsuri 8 0,8
Agricultor 59 5,6
Muncitor calificat/necalificat 135 12,9
Cadru cu studii superioare 59 5,6
Cadru didactic 127 12,1
Funcționar 91 8,7
Student 221 21,1
Elev 138 13,2
Pensionar 68 6,5
Șomer 81 7,7
Altceva ceva 59 5,6
Figura 7.7. Structura eșantionului în funcție de ocupație
Chiar dacă natura anchetei în cauză nu implică alegerea expresă a unei categorii socioprofesionale
anume, este evident că variabila ”ocupația” derivă din variabila ”nivelul de
studii”. Nu întâmplător universul educațional (elevi/studenți/cadre didactice) reprezintă cel mai
important segment al respondenților (a se vedea figura 7.7). Accesibilitatea și disponibilitatea
acestui grup de respondenți, dar mai ales calitatea informațiilor așteptate de la acești subiecți au
determinat alegerea noastră.
7.4. Rezultatele anchetei
Procesarea și interpretarea informațiilor culese în cadrul anchetei ne-au permis să grupăm și să
regrupăm răspunsurile în ansambluri care să permită efectuarea unui studiu de sinteză. Astfel,
rezultatele obținute au fost analizate din perspectiva următoarelor categorii distincte: limbă și
identitate, competențele lingvistice ale populației în diferite limbi, domeniile și frecvența de
utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul țării, atitudinile lingvistice ale populației, motivațiile și
constrângerile în alegerea limbii (limbilor) în comunicarea de zi cu zi. Întrucât însă aceste categorii
sunt strâns legate între ele, fapt care se dovedește prin prezența ansamblurilor atât comune, cât și
216
distincte în interiorul categoriilor sus-numite138, a fost necesar să se efectueze o analiză a corelației
dintre aceste categorii
În contextul prezentei analize, am urmărit, înainte de toate, evaluarea atitudinilor populației
față de denumirea corectă a limbii și identității populației băștinașe, măsurarea configurației
comportamentului bilingv (român-rus) al cetățenilor și prospectarea opiniilor față de necesitatea
decretării limbii ruse în calitate de limbă co-oficială, și, respectiv, nivelul de cunoaștere a limbilor
vorbite pe teritoriul statului. Deoarece cunoașterea și utilizarea limbii sunt două lucruri distincte,
ne-am propus să analizăm domeniile și frecvența de utilizare atât a limbii oficiale, cât și a limbilor
etniilor minoritare.
Pornind de lingvistică a Republicii Moldova care stipulează recunoașterea și
garantarea persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la
exprimarea identității lor etnice, culturale și lingvistice (a se vedea capitolul al VI-lea), am considerat că
un indicator adecvat al păstrării identității lingvistice îl reprezintă gradul în care diferitele grupuri
etnolingvistice se identifică cu limba lor maternă, respectiv gradul suprapunerii identității etnice și
lingvistice în timp139, pe care l-am considerat un indicator al vitalității lingvistice. Prin vitalitate
lingvistică înțelegem capacitatea unui grup etnic de a-și păstra caracteristicile lingvistice
distinctive într-un mediu multilingv (Giles, Bourhis, and Taylor 1977, p. 308)
Recunoaștem că, datorită multitudinii factorilor care influențează asupra dinamicii vitalității
lingvistice, o evaluare de acest gen este dificilă. În acest sens, sprijinul legal-instituțional asigurat de stat
reprezintă doar unul din complexul de factori care determină vitalitatea unui grup lingvistic. Mai mult
decât atât, impactul factorului legal-instituțional nu poate fi evaluat izolat, acționând în contextul altor
factori, dintre care, probabil, cel mai important este gradul de concentrare a comunității lingvistice.
Asumându-ne aceste dificultăți, dorim să prezentăm, în continuare, o reflecție asupra
modificărilor conturate în peisajul lingvistic al Republicii Moldova în perioada 1989 – 2007, care ar
putea fi utilă atât pentru cercetări și analize ulterioare, cât și pentru factorii de decizie în materie de
politică și planificare lingvistică.
7.4.1. Limbă și identitate în Republica Moldova: o problemă controversată
cu un potențial de conflict ridicat
Orice politică și planificare lingvistică bine concepută trebuie să țină cont de așteptările și
aspirațiile populației care este, în același timp, destinatarul și beneficiarul politicii și planificării
138 De exemplu, ansamblurile ”limba ca simbol al identității” și ”transmiterea limbii generațiilor viitoare” fac parte atât din
categoria ”limbă și identitate”, cât și din categoria ”atitudini”.
139 Dinamica identității lingvistice și etnice în timp poate fi evaluată prin compararea limbii materne a respondentului și
a limbii materne a mamei și a tatălui.
217
lingvistice. Întrucât aceste aspirații reflectă nevoile reale ale comunității în domeniul lingvistic, ele
trebuie luate drept bază pentru adoptarea și implementarea oricărei acțiuni de planificare lingvistică,
astfel încât aceasta să răspundă în mod adecvat realității.
În această ordine de idei, am introdus în chestionar o serie de întrebări destinate să verse mai
multă lumină asupra atitudinilor populației vizavi de controversata problemă legată de denumirea
oficială a limbii populației băștinașe și definirea identității acesteia.
După cum se știe, în timp ce problema legată de decretarea limbii populației băștinașe în
calitate de limbă oficială a noului stat independent a servit drept factor unificator pentru populația
românofonă a Republicii Moldova, nu putem afirma același lucru și despre controversata problemă
a denumirii oficiale a limbii populației majoritare, determinată de definirea identității naționale a
populației respective.
Constituind rădăcinile unui conflict latent, în anii de agonie ai dominației sovietice, atunci când
frământările și acțiunile politice pentru lichidarea dominației străine s-au intensificat, problema în
cauză a ieșit la suprafață cu o mai mare îndrăzneală. În noile împrejurări, intelectualilor moldoveni li
se deschidea, astfel, un mediu dintre cele mai propice pentru propagarea ideii cu privire la
perspectivele dezvoltării noii formațiuni statale, dar mai ales, cu privire la emanciparea națională, care
însemna unitatea limbii și a identității poporului român de pe ambele maluri ale Prutului.
Deși fruntașii acestei mișcării au reușit să-și asigure sprijinul unui segment social receptiv față
de ideea românității care este în continuă creștere, problema dată a devenit motivul unei scindări
profunde în cadrul elitei politice și intelectuale a țării în două grupări, una de orientare
”proromână”, numită și ”panromânism”(King 1994, p. 345-346), pentru care termenul
”moldovenesc” indică doar o identitate regională în cadrul României Mari, iar alta ”moldovenistă”,
care susține că Moldova, cu toate că împărtășește cu România aceeași limbă și cultură, a fost
condamnată să fie stat aparte (King 2000, p. 6-7).
Odată cu accederea la guvernare a Partidului Democrat Agrar din Moldova, se întreprind
tentative de reorientare a politicii naționale a țării de la principiul național la cel civic, multietnic
(Hegarty 2001, p. 123-153). În aceeași perioadă, apare și necesitatea formulării unei ”idei
integratoare” pentru societatea moldovenească. Astfel începe construcția unei noi identități naționale,
care ar putea servi drept bază pentru concilierea etniilor conlocuitoare.
Opoziția fermă de care au dat dovadă reprezentanții elitei intelectuale din republică,
contestând identitatea ce i se impunea majorității etnice și considerând-o drept insultă pentru
adevărata identitate a acesteia, nu a reușit să influențeze poziția făuritorilor neamului moldovenesc.
În consecință, glotonimul ”limba moldovenească” a fost oficializat și de noua Constituție a
Republicii Moldova (1994).
218
Problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema identității lingvistice a
națiunii titulare, a produs o profundă scindare în sânul populației. Această discordanță se manifestă,
de asemenea, la nivelul cel mai înalt, provocând o adânca fisură între elita politică și cea
intelectuală a Moldovei (a se vedea și King 1992).
Presiunile din partea opoziției și inconsecvența politicienilor au determinat Parlamentul Republicii
să apeleze la opinia oamenilor de știință, care și-au expus fără ambiguitate punctul de vedere: ”Istoria ne
demonstrează printr-o mulțime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea
statului. În cazul Republicii Moldova, au fost multe premise și argumente care au condus la proclamarea
statului moldovenesc independent (deși era bine cunoscută comunitatea cu România). Existența acestui
nou stat n-o pune la îndoială nicio țară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere
politic astăzi nu este motivată excluderea din circulație a termenului limba română. Doar e bine
cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată și folosită astăzi la noi în toate
actele oficiale, chiar și în noua Constituție, în documentele guvernamentale și administrative, în
economie, inclusiv în industrie și, desigur, în știință, este parte componentă inalienabilă a limbii române
literare. Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista și prospera o societate modernă, civilizată și
nu poate fi scrisă nicio lucrare științifică.
Convingerea noastră este, de aceea, că Articolul 13 din Constituție trebuie să fie revăzut în
conformitate cu adevărul științific, urmând a fi formulat în felul următor: ”Limba de stat (oficială) a
Republicii Moldova este limba română”.140
În pofida recunoașterii unității limbii române și a celei moldovenești de către oamenii de
știință și a protestelor repetitive de amploare care au avut drept lozinci reabilitarea limbii și a istoriei
românilor, rezolvarea problemelor ce țin de identitatea națională a românilor basarabeni se amână
de fiecare dată, constituind un motiv de discordie și de animozitate în societate. Conform unor
sondaje de opinie efectuate de Institutul de Politici Publice în 2004 – 2005, problemele legate de
identitatea națională (români sau moldoveni?, istoria, limba de stat…) reprezintă și astăzi temele cu
potențialul de conflict cel mai ridicat.141
Politica națională ambiguă și lipsa unui dialog eficient cu minoritățile etnice au provocat o
scindare a societății moldovenești, fapt confirmat și de răspunsurile participanților
– Republica Moldova 2005. Opiniile respondenților au fost împărțite în două categorii distincte în
140 ”Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria și folosirea glotonimului limba
moldovenească” (Opinia specialiștilor-filologi de acceptată la ședința lărgită a Prezidiului AȘM). In
Revistă de lingvistică și știință literară, 1995, n°.1, p. 131-132.
141 Etnobarometru – Republica Moldova (raport de cercetare – studiu Delphi), Institutul de Politici Publice, 2005.
Disponibil la adresa :
http://www.ipp.md/files/Barometru/Etnobarometru/Raport%20de%20cercetare%20al%20studiului%20Delphy.pdf
219
funcție de două perspective ideologice diferite care reflectă două tipuri de discursuri identitare, și
anume: discursul identitar românesc și discursul identitar moldovenesc. 142
Astfel, unii (dintre care majoritatea moldoveni) asociază evenimentul independenței din 1991
cu renașterea națională și revenirea la românitate (revenirea la grafia latină, declararea limbii
române ca limbă de stat, restabilirea simbolică a legăturilor dintre cele două maluri ale Prutului
etc.), ca un început al democratizării regimului politic și al integrării Moldovei în organismele
internaționale. Alții (cu precădere, respondenții aparținând minorităților etnice), dimpotrivă,
estimează că obținerea independenței este un prilej de afirmare a unei națiuni noi – moldovenii,
națiune care are o istorie și o identitate aparte, care a presupus din start mixajul polietnic
(moldoveni, ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi etc.). Din aceste considerente, în opinia acestui
segment al societății, este nevoie de cel puțin două limbi de stat – moldoveneasca și rusa.143
7.4.1.1 Identitate etnică versus identitate civică (națională) în Republica
Moldova
Pentru cercetarea de față, este important să se facă o distincție între identitatea etnică și
identitatea națională, identitatea fiind definită, în general, ca o funcție a diferențelor în cadrul unui
sistem (Billig 1995; Jenkins 2005, p. 3-4).144 Identitatea națională este considerată drept un fenomen
modern prin excelență (Gellner 2006), iar ceea ce se consideră, de obicei, drept identitate națională
premodernă reprezintă, mai degrabă, identitatea etnică (Fishman 2000, p. 208).145
În alți termeni, distincția principală dintre identitatea etnică și identitatea națională este starea
nemobilizată politic a identității etnice (Fishman, 2000, p. 208; Cărăuș 2002), ai cărei indicatori
sunt limba, vestimentația, obiceiurile, hrana specifică și altele. Spre deosebire de identitatea etnică,
142 O sistematizare a acestor două tipuri de discursuri identitare din punctul de vedere al comportamentelor indivizilor
poate fi găsită în lucrarea T. Cărăuș (Cărăuș 2002).
143 Ibidem
144 Fără a intra în detalii cu privire la noțiunea de identitate, vom menționa doar existența a două teorii controversate cu
privire la natura și esența acesteia. Astfel, din perspectiva teoriei esențialiste, identitatea este esențială, fundamentală,
unitară și neschimbată. Din contra, conform teoriei instrumentaliste, identitatea nu este ceva imuabil, ea este construită
și reconstruită (Jenkins 2005, p. 11). Modelul instrumentalist este atractiv din două considerente. În primul rând, merită
atenție ideea despre caracterul schimbător al identității care se construiește ca funcție a diferențelor. Pe acest mecanism
se bazează opoziția ”noi – alții” care este determinantă în construcția identității naționale. În al doilea rând, un aspect
important al modelului instrumentalist este presupoziția că identitatea se constituie prin discurs și narațiune. Cu alte
cuvinte, pentru a spune ceva despre o anumită comunitate (când a apărut, ce istorie are, ce evenimente au marcat-o etc.),
apelăm la narațiune (MacIntyre 2007). Prin intermediul narațiunii se modelează viziunile și atitudinile unei comunități
față de propriul trecut și prezent. De asemenea, prin discurs devin inteligibile proiectele pentru viitorul comunității.
145 Etnicitatea, de asemenea, este abordată, în literatura de specialitate, din două perspective, și anume culturalistă și
constructivistă. Adepții abordării culturaliste (primordialiste) consideră etnicitatea ca o familie extinsă, bazată pe
legături de sânge și limbă (Fishman 2000, p. 208). Pentru adepții perspectivei constructiviste, identitățile etnice sunt
flexibile în timp, formele colective fiind generate continuu prin interacțiuni. În opinia lui F. Barth, fondatorul concepției
constructiviste, ”Trăsăturile care sunt luate în considerare nu reprezintă suma diferențelor obiective, ci numai acelea pe
care indivizii înșiși le consideră semnificative […]: unele trăsături sunt utilizate de indivizi drept semnale și embleme ale
diferenței, altele fiind ignorate, iar în unele relații diferențele radicale sunt minimalizate și negate” (Barth, 1969, p. 14)
(Traducerea ne aparține – G. M.).
220
identitatea națională implică o organizare socială omogenă, o educație și o cultură standard comună,
o economie și obiective politice comune (Hobsbawn 1992; Hroch 2000; Gellner 2006).146
Abordarea fenomenului identității naționale din perspectiva instrumentalistă și conștientizarea
distincției între, pe de o parte, identitatea etnică și, pe de altă parte, identitatea națională poate fi utilă
pentru înțelegerea vidului identitar care s-a creat în Republica Moldova, precum și pentru crearea
condițiilor propice de construire a unei identități naționale, în sensul geopolitic dar nu etnic, care ar
corespunde realității cotidiene din acest spațiu. O atare abordare este justificată, în primul rând, de
modul de percepție de către populație a definirii propriei identități și a identității etniilor conlocuitoare.
Astfel, rezultatele anchetei sociolingvistice au arătat că respondenții, în cvasitotalitatea lor, se
autoidentifică în conformitate cu principalele caracteristici ale identității etnice, dar nu ale identității
naționale ca identitate sociopolitică. După cum se vede în figura 7.8, în funcție de percepția propriei
identități, participanții la sondaj au fost, de fapt, împărțiți, cu mici excepții, în grupuri etnice,
delimitarea unui segment bine conturat al identității civice fiind cu neputință.
Drept indiciu al identității civice pot fi calificate răspunsurile cu o dublă dimensiune
identitară care reflectă atât identitatea etnică, cât și identitatea civică, precum: ”moldovean/rusrus/
moldovean”,”moldovean/ucrainean-ucrainean/moldovean”,”moldovean/bulgar-bulgar/moldovean”
,”moldovean/găgăuz-găgăuz/moldovean”și moldovean/român-român/moldovean”, aceasta însemnând că
persoana dată se identifică, în același timp, cu etnia rusă (ucraineană, bulgară, găgăuză, română)
și cu poporul moldovenesc147.
146 Această distincție între identitatea etnică și identitatea națională pare mai puțin nuanțată, dacă ne referim la
definiția etnicității din perspectiva primordialistă. O descriere mai mult sau mai puțin exhaustivă a trăsătirilor
caracteristice ale identității etnice, din această perspectivă, a fost de făcută de J. Hutchinson și A. Smith, în opinia
cărora etnicitatea se constituie din șase elemente fundamentale: (1) un nume comun care exprimă esența
comunității, (2) credința în existența strămoșilor comuni, (3) o istorie comună (4) o cultură comună (limbă,
obiceiuri, religie etc.) (5) atașamentul față de un teritoriu strămoșesc și (6) sentimentul de solidaritate cu membrii
comunității (Hutchinson & Smith 1996, p. 7).
147 Constituția Republicii Moldova, adoptată în 1994, nu conține nicio mențiune la identitatea etno-națională, ca o
caracteristică definitorie a statului, folosindu-se în repetate rânduri sintagma ”poporul Republicii Moldova”. Aceasta,
pentru a evita orice aluzie la vreo legătură dintre stat și etnie. Formularea dată este identică cu cea din Constituția
RSSM, adoptată în 1978, care declara RSSM drept ”Republica poporului moldovenesc” (Meurs 1996, p. 249),
formulare care sugerează că minoritățile, de asemenea, aparțin poporului moldovenesc, conotația etnică fiind, astfel,
depășită de conotația teritorială. De notat că, în majoritatea discuțiilor teoretice despre cetățenie, acest tip de cetățenie și
acest tip de cadru politic sunt considerate democratice și corecte în măsura în care participarea civică și politică a
cetățenilor se bazează exclusiv pe raționalitatea legii și pe respectarea drepturilor omului. Cu toate acestea, în pofida
existenței cadrului politic comun, tensiunile etnice în Republica Moldova se mențin.
221
3
465
189
73
35
11
24
111
32
18
3
2
56
12
9
1
2
0 100 200 300 400 500
nonrăspunsuri
moldovean
român
rus
ucrainean
bulgar
găgăuz
moldovean-român
moldovean-rus
moldovean-ucrainean
moldovean-bulgar
moldovean-găgăuz
român-moldovean
rus-moldovean
ucrainean-moldovean
bulgar-moldovean
găgăuz-moldovean
Series1
răspuns
frecvența
structura (%)
găgăuz-moldovean 2 0,2
bulgar-moldovean 1 0,1
ucrainean-moldovean 9 0,9
rus-moldovean 12 1,1
român-moldovean 56 5,4
moldovean-găgăuz 2 0,2
moldovean-bulgar 3 0,3
moldovean-ucrainean 18 1,7
moldovean-rus 32 3,1
moldovean-român 111 10,6
găgăuz 24 2,3
bulgar 11 1,1
ucrainean 35 3,3
rus 73 7,0
român 189 18,1
moldovean 465 44,5
nonrăspunsuri 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.8. Distribuirea respondenților în funcție de percepția propriei identități
Trebuie menționat că, în efortul intelectual făcut de tranzitologi, se recunoaște și faptul
că, acolo unde provocarea construcției statale include diviziuni etnice semnificative,
consolidarea democrației este favorizată de construcția unui stat atotcuprinzător ce oferă
egalitate politică tuturor cetățenilor statului (Diamond 2004, p. 26), inclusiv în baza
identităților multiple (Linz & Stepan 1996).
Abordarea identităților multiple ar fi una din soluțiile de compromis și în cazul
Republicii Moldova. Într-adevăr, pornind de la perspectiva instrumentalistă a identității, dacă
politicienii sau cercetătorii din domeniul științelor sociale nu forțează polarizarea, mulți
indivizi pot prefera să se considere ca având identități multiple și complementare, construite
pe baze sociale (Linz & Stepan 2004, p. 62).
În afară de faptul că binoamele sus-menționate reprezintă un indicator al unei identități
multiple, în corelație cu variabila ”limba maternă”, ele reflectă fenomenul asimilării lingvistice
printre aceste patru etnii și, respectiv, vitalitatea limbilor corespunzătoare. Astfel, analiza statistică a
binomului ”moldovean/rus-rus/moldovean” care reunește 44 de răspunsuri sau 4,2% din totalul
respondenților arată că 11 dintre ei consideră limba rusă ca limbă maternă, limba maternă a
celorlalți 33 repartizându-se în felul următor: româna – 11, moldovenească – 21 și bulgara – 1. Prin
222
urmare, cei 11 reprezentanți ai etniei ruse care alcătuiesc 9,4% din totalul etnicilor ruși se identifică,
mai întâi, cu etnia rusă, iar apoi cu poporul moldovenesc. Dimpotrivă, în cazul celor 32 de
români/moldoveni (2,67%) și 1 bulgar (6,7%) este vorba de asimilare lingvistică în favoarea limbii
ruse, identitatea culturală fiind totuși păstrată.
Ucraineni sunt la fel de puțin receptivi față de identitatea națională a poporului moldovenesc
ca și rușii. Rezultatele analizei au scos la iveală că 6 (9,67%) respondenți din totalul etnicilor
ucraineni și-au declarat apartenența la etnia ucraineană, fiind, în același timp, conștienți de faptul că
sunt parte componentă a poporului moldovenesc. De asemenea, în cadrul acestui binom am
înregistrat 17 (1,9%) cazuri de abandon lingvistic printre moldoveni/români în favorea limbii
ucrainene și 4 cazuri (11,4%)148 de abandon lingvistic printre ucraineni în favoarea limbii ruse.
Cât privește analiza binomului ”moldovean/găgăuz- găgăuz/moldovean”, am putut constata că
doar 7% dintre găgăuzi au declarat că fac parte din etnia respectivă și din poporul moldovenesc. În
același timp, au fost înregistrate două cazuri (0,23%) de asimilare lingvistică printre românii
basarabeni în favoarea limbii găgăuze.
În fine, din cele 4 răspunsuri înregistrate în cadrul binomului identitar ”moldovean/bulgarbulgar/
moldovean”, în 3 (0,35%) cazuri este vorba de abandon lingvistic printre moldoveni/români
în favoarea limbii bulgare. De asemenea, a fost înregistrat 1 (6,7%) caz de asimilare lingvistică
printre bulgari în favoarea limbii ruse, cele 6,7% reprezentând și ponderea populației de etnie
bulgară care se consideră parte integrantă a poporului moldovenesc.
După cum se vede, în medie, doar 8% din populația Republicii Moldova aparținând
etniilor minoritare se consideră parte componentă a poporului moldovenesc, grupurile etnice
fiind, în mare măsură, enclavizate. Aceasta constituie o dovadă a faptului că identitatea civică
este vagă și slab conturată.
Una din cauzele eșecului tentativei de construire a identității naționale bazate pe principiul de
cetățenie abstractă (respectarea drepturilor omului) și rațională sunt atașamentul afectiv și solidaritatea
etniilor minoritare față de națiunile din Rusia, Bulgaria și Ucraina, care își găsește manifestare în
autoidentificarea acestor etnii cu națiunile respective mai degrabă decât cu poporul moldovenesc. Mai
mult decât atât, această afectivitate este un stimulent pentru dobândirea cetățeniei statelor sus-numite pe
baza criteriului etnic.
se nota că această proporție nu reflectă rata asimilării lingvistice în favoarea limbii ruse în structura întregului segment al
reprezentanților etniei ucrainene, ci doar rata abandonului lingvistic printre populația de etnie ucraineană, care și-a declarat
apartenența atât la identitatea etnică respectivă, cât și la poporul moldovenesc. Rata asimilării lingvistice printre minoritățile
etnice în favoarea limbii ruse poate fi calculată din relația ”ucrainean/bulgar/găgăuz-rus” sau ”rus-ucrainean/bulgar/găgăuz” în
raport cu limba maternă declarată.
223
De asemenea, pentru grupul românilor basarabeni care își asumă discursul identitar românesc,
identitatea etnoculturală rămâne locul afectivității în care sunt împărtășite aceeași limbă și cultură –
România. Conform rezultatelor anchetei, 356 (34%) de persoane din totalul respondenților se
autoidentifică, în acea sau altă formă, români (18,1% – români, 5,4% – români-molodoveni, și
10,6% – moldoveni-români), ceea ce alcătuiește 43,3% din totalul respondenților de etnie română (a
se vedea figura 7.8).
De notat că proporția populației Republicii Moldova care aderă la discursul identitar românesc
este în continuă creștere. Dacă, în 2004, doar 2,2%149 dintre moldoveni se autoidentificau români, în
2007, aproape fiecare al doilea cetățean de etnie română se consideră, în acea sau altă măsură,
român. Or, toate aceste circumstanțe trebuie luate în considerare în procesul de construire a
identității civice (naționale) în Republica Moldova.
7.5. Percepția limbii materne ca opțiune de valoare: română sau
moldovenească?
După cum am arătat în paragraful 2.5, învestirea limbii cu o valoare economică și una
culturală contribuie, pe de o parte, la învățarea limbii secunde, iar, pe de altă parte, la prezervarea
limbii materne. În plus, în anumite cazuri, limbii i se atribuie valori politice. În cele ce urmează,
vom examina chestiunea legată de alegerea denumirii limbii materne de către populația majoritară
din republică ca opțiune de valoare.
Trebuie menționat faptul că alegerea unei limbi ca opțiune de valoare nu reprezintă un caz
unic în practica lingvistică internațională. În paragraful 4.2.2.3 am invocat opțiunea poporului evreu
pentru limba ebraică care, după regenerare, a devenit limba națională a Israelului, înlocuind limba
idiș considerată ca variantă joasă.
De asemenea, majoritatea norvegienilor au optat pentru varianta livrească bokmål, în loc de
nynorsk, variantă preferată de un segment al societății care este ostil vizavi de Europa, deși ambele
variante sunt considerate drept variante standard (Vikør (2002, p. 105-129).
În mod similar, alegerea denumirii limbii de stat pentru Republica Moldova nu este o simplă
opțiune: ea atrage după sine consecințe politice care își găsesc manifestare în comportamentul
populației. Astfel, persoanele care estimează că limba vorbită pe teritoriul republicii este limba
română vor vota în mod diferit, vor promova un discurs identitar diferit în comparație cu persoanele
care consideră că este limba moldovenească.
Problema denumirii limbii oficiale este una controversată atât pentru populația românofonă a
republicii, cât și pentru cea alofonă. Cu toate acestea, evoluția în dinamică a opiniei populației arată
149 Recensământul populației 2004, Chișinău, 2006, vol. 1, p. 35.
224
că din ce în ce mai mulți cetățeni optează pentru denumirea firească a limbii – limba română.
Astfel, dacă, în 2004, doar 16,5%150 moldoveni/români considerau că limba lor maternă este
româna, conform sondajului nostru din 2007, circa 50% din respondenți au declarat că vorbesc în
limba română (a se vedea figura 7.9). În același timp, numărul respondenților care vorbesc în limba
moldovenească s-a diminuat de la 58,8%151, în 2004, la 32,6%, în 2007.
De remarcat că numărul persoanelor care estimează că limba lor maternă este româna crește
odată cu ridicarea nivelului de competență lingvistică a populației în limba dată. Tendința de
majorare a segmentului de cetățeni ai Republicii Moldova care aleg opțiunea lingvistică în favoarea
limbii române se explică, printre altele, prin faptul că, în primii ani de independență, românii
basarabeni aveau un sentiment de insecuritate lingvistică condiționat de inferioritatea glotică,
întrucât ei vorbeau într-o limbă arhaică, rudimentară și pocită. Însă, pe măsură ce tânăra generație
își perfecționează, pe cele mai diverse căi, inclusiv prin imersiune totală și/sau prin interacțiune
lingvistică naturală, nivelul de competențe lingvistice în limba româna standard, acest sentiment de
inferioritate se estompează.
518
341
1
104
1
1
1
13
28
33
1
1
româna
moldoveneasca
moldoveneasca și rusa
rusa
rusa și româna
rusa și moldoveneasca
rusa și găgăuza
bulgara
găgăuza
ucraineana
ucraineana și moldoveneasca
ucraineana și rusa
Răspuns
frecvența
structura
(%)
româna 518 49,5
moldoveneasca 341 32,6
moldoveneasca și rusa 1 0,1
rusa 104 9,9
rusa și româna 1 0,1
rusa și moldoveneasca 1 0,1
rusa și găgăuza 1 0,1
bulgara 13 1,2
găgăuza 28 2,7
ucraineana 33 3,2
ucraineana și moldoveneasca 1 0,1
ucraineana și rusa 1 0,1
nonrăspunsuri 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.9. Distribuirea respondenților în funcție de percepția limbii materne
150 Recensământul populației 2004, Chișinău,2006, vol I, p. 34.
151Ibidem.
225
De aceea, concluziile lingviștilor de la universitățile din Germania la care face referință K.
Heitman (Heitman 1998, p. 141), conform cărora locuitorii acestei regiuni, vor continua să
vorbească în situațiile cotidiene în limba rudimentară, chiar dacă ei învață limba modernă standard,
ni se par exagerate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât vorbitorii fluenți ai românei moderne din
România utilizează variante regionale, fără a se strădui să ascundă diferențele fonetice.
Este cunoscut faptul că, uneori, multe din propozițiile confirmate de știință ca adevăruri
incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi și comunități, apar ca reprezentând incertitudini
sau chiar neadevăruri. De aceea, ancheta sociolingvistică are ca obiect de studiu și această
problematică a raportului dintre constatările științifice și convingerile populației. În acest sens,
pentru evaluarea atitudinilor populației față de mult vehiculata problemă cu privire la existența
”limbii moldovenești”, deosebită de limba română, respondenții au fost rugați să-și exprime opiniile
vizavi de relația care există între aceste două glotonime.
După cum este ilustrat în figura 7.10, în pofida faptului că ”Partizanii moldovenismului
primitiv nu doresc să recunoască glotonimul ”limba romănă”, susținând în continuare formula
antiștiințifică privind existența a 2 limbi romanice de Est: …” (Ciobanu 2000, p. 10), 48% din subiecții
chestionați sunt de părere că glotonimele în cauză denumesc un singur idiom – limba română.
Această opinie este împărtășită de încă 37% respondenți care susțin că limba moldovenească este un
dialect152 al limbii române. Prin urmare, 85% din totalul persoanelor care au participat la sondaj nu
au dubii în ceea ce privește unitatea limbii moldovenești și române, restul (13%) considerând totuși
că este vorba de două limbi diferite. De notat că 89% respondenți de etnie română consideră că
moldoveneasca și româna este una și aceeași limbă și doar 9,2% au o opinie contrară. Iată că, în
sfârșit, adevărul științific este confirmat de convingerile populației.
Proporția subiecților chestionați de alte etnii care estimează că este vorba de unul și
același idiom, este următoarea: ruși – 75%, ucraineni – 51%, găgăuzi – 50%, bulgari – 53%.
152 Delimitarea cu precizie a noțiunilor de limbă și dialect este dificilă și complicată (Coșeriu 2003, p. 66-70), deși este
evident că la baza disocierii lor se află criterii de natură socială mai degrabă decât de natură lingvistică (Fishman 1999,
p. 444). Dată fiind existența, din punct de vedere istoric, a variantelor lingvistice reciproc comprehensibile, varianta
care se bucură de un statut sociopolitic superior este considerată, de regulă, drept limbă, pe când celelalte variante sunt
considerate dialecte. Cu toate acestea, practica lingvistică internațională furnizează exemple, când principiul
comprehensibilității reciproce este violat în aprecierea gradului de înrudire a limbilor. De exemplu, idiomul german
vorbit în Elveția este considerat ca dialect al limbii germane standard, în pofida gradului înalt de opacitate dintre ele.
Drept criteriu de bază, în acest caz, servesc legăturile istorice și politice dintre Germania și regiunea germanofonă
respectivă din Elveția. De asemenea, diversele dialecte ale limbii chineze, departe de a fi reciproc comprehensibile, sunt
considerate ca dialecte ale uneia și aceleiași limbi. Dimpotrivă, există situații când, în pofida gradului de
comprehensibilitate reciprocă totală sau parțială dintre două variante, acestea din urmă sunt considerate ca două limbi
diferite. Drept exemplu pot servi norvegiana standard și daneza, româna și moldoveneasca. Aceasta, bineînțeles, din
motive sociopolitice recente.
226
În același timp, 24% ruși, 45% ucraineni, 50% găgăuzi și 38% bulgari consideră că
moldoveneasca și româna sunt două limbi diferite.
Întrebarea nr.2
Care este relația dintre limba moldovenească și
limba română?
2%
48%
13%
37%
48% – Aceeași limbă;
37% – Moldoveneasca este un dialect al limbii
române;
13% – Două limbi diferite;
2% – nonrăspunsuri;
răspuns
frecvența
structura (%)
Nonrăspunsuri 25 2,4
Aceeași limbă 500 47,8
Moldoveneasca este un
dialect al limbii române 383 36,6
Două limbi diferite 138 13,2
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.10. Atitudinea subiecților chestionați față de relația dintre limba moldovenească și limba română
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne oferă posibilitatea să constatăm că
ponderea populației care afirmă unitatea limbii moldovenești și a limbii române nu diferă
substanțial în funcție de nivelul de educație, variind între 80% și 93%. Cât privește
percepția relației dintre limba moldovenească și limba română în funcție de vârstă, se
observă că, odată cu majorarea vârstei respondenților, ponderea subiecților care estimează că limba
moldovenească și limba română este una și aceeași limbă crește, pe când proporția celor care afirmă că
moldovenească este un dialect al limbii române descrește (a se vedea figura 7.11).
În același timp, este important să menționăm că, în ceea ce privește unitatea limbii române și a
limbii moldovenești, populația din mediul rural este mai aproape de adevărul științific decât
populația din mediul urban. Conform sondajului nostru, ponderea populației de la sate care
estimează că româna și limba moldoveneasca reprezintă o singură limbă depășește de două ori
proporția respectivă a respondenților din mediul urban (65,7%, față de 34,3%). Dimpotrivă, proporția
respondenților din mediul rural și proporția respondenților din mediul urban, care estimează că
moldoveneasca este un dialect al limbii române, nu diferă prea mult: 49,3%, față de 50,7%.
Așadar, pentru a remedia greșeala din Legislația lingvistică în vigoare și pentru a nu alimenta
forțele ”extremismului moldovenesc” (Ciobanu 2000, p. 11) care ”instigă populația alogenă din RM
să nu învețe limba română, să saboteze glotonimul respectiv” (Ibidem) este necesar ca organele
227
competente să modifice de urgență cele două documente de bază153, care ”…blochează, în
mare măsură, funcționarea liberă a limbii de stat în RM” (Ciobanu 2002, p.152) și să
reformuleze Articolul 13 – ”antiștiințific și antinațional” (Berejan [2001] 2007a, p. 33) –
din Constituție după cum urmează: ”Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este
limba română” (a se vedea și Ciobanu 2000, p.15).
0,0
10,0
20,0
30,0
40,0
50,0
60,0
70,0
80,0
0 15-20 21-30 31-40 41-50 51-60 60 +
Aceeași limbă
Dialect
Limbi diferite
Figura 7.11. Percepția relației dintre limba moldovenească și limba română în funcție de vârsta respondenților
7.6. Atitudinile generale ale populației față de principalele limbi vorbite
în Republica Moldova
Atitudinile generale ale populației față de principalele limbi vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova s-au modificat esențial în comparație cu 1989. Pe de o parte, în ultimii șapte ani, se
manifestă o tendință predominantă a opiniei cetățenilor, conform căreia limba rusă ar trebui studiată
în școlile cu predarea în alte limbi decât limba rusă, la alegere, la fel ca orice altă limbă de circulație
internațională. Astfel, dacă proporția respondenților care s-au pronunțat pentru această opțiune
153 Ne referim la ”Programul complex de stat pentru asigurarea funcționării limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldovenești” (1989) și ”Actele legislative ale RSS Moldovenești cu privire la decretarea limbii moldovenești limbă de
stat și revenirea ei la grafia latină” ( 1990).
228
alcătuia, în 2001, 58% din totalul subiecților chestionați, în 2002, ea a atins cifra de 65%,154, pentru
a se situa, în 2007, la cota de 79,5%.
După cum este ilustrat în figura 7.12, 32,9% dintre respondenții care au participat la ancheta
din 2007 sunt de acord, iar 46,6% sunt perfect de acord cu această opțiune. De notat că nu doar
respondenții de etnie română (90%) sunt de acord ca limba rusă să fie studiată ca limbă străină la
libera alegere a elevilor și părinților, dar și reprezentanții altor etnii conlocuitoare, proporțiile
respective fiind următoarele: ruși – 50%, bulgari – 46,7%, ucraineni – 29% și găgăuzi – 17%.
Aceasta nu înseamnă însă că populația Republicii Moldova este dezinteresată de studierea
limbii ruse. Conform sondajului nostru, 65,4% de respondenți sunt conștienți de importanța
cunoașterii limbii ruse pentru a avea acces la bogata cultură a poporului rus (a se vedea figura 7.12).
În plus, 50,2% din subiecții chestionați sunt de acord că stăpânirea limbii ruse oferă șanse mai mari
pentru angajarea în câmpul muncii în Republica Moldova.
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
Rusa ca disciplină facultativă 0,3 3,4 8,7 8,1 32,9 46,6
Rusa = cheie de acces la cultura poporului rus 0,7 9,4 8,5 16,1 39,7 25,7
Preferințe privind numărul de ore de rusă
(școală/liceu)
1,4 8,9 24,1 32,3 26,3 7
Rusa ca șansă de angajare în câmpul muncii 0,9 7,6 20,5 20,9 30,7 19,5
nonraspunsuri dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
Figura 7.12. Distribuirea respondenților în funcție de percepția limbii ruse (în procente)
Prin urmare, randamentul cultural și economic al limbii ruse motivează populația republicii să
studieze această limbă care se bucură de un anumit prestigiu pe scară internațională, astfel încât
33,3% din respondenți doresc (ar fi dorit) să aibă (să fi avut) mai multe ore de limbă rusă în școală
sau liceu. Printre aceștia, găgăuzii alcătuiesc 85,7%, fiind urmați de bulgari, a căror proporție
constituie 66,7%. La rândul lor, bulgarii sunt secundați de ruși cu o pondere de 65%, după care vin
154 A se vedea rezultatele sondajului efectuat de Institutul de Politici Publice în perioada 20-31 martie 2002. Disponibil
la adresa: http://www.ipp.md/files/Barometru/2002/66
229
ucrainenii cu 29%, proporția respondenților de etnie română fiind de 25,7%). Ponderea relativ
scăzută a moldovenilor la acest capitol se explică, probabil, prin reacția negativă a acestui segment
de populație vizavi de impunerea studierii obligatorii a limbii ruse în sistemul școlar preuniversitar.
Pe de altă parte, limba oficială a statului a înregistrat progrese semnificative în extinderea
domeniilor de funcționare, fapt care a contribuit la ridicarea prestigiului acesteia printre populația
republicii. Potrivit sondajului nostru, 93,2% din subiecții chestionați sunt de acord că limba oficială
trebuie să fie simbolul națiunii. În același timp, 91,9% de respondenți sunt conștienți de rolul
unificator al limbii naționale și de obligativitatea cunoașterii acesteia de către toți cetățenii statului.
În consecință, 69,4% dintre respondenți doresc (ar fi dorit) o majorare a numărului de ore la limba
română, în școală (liceu).
Cu toate acestea, faptul că autoritățile moldovene vehiculează, începând cu 2004, ideea
bilingvismului social nu motivează, nicidecum, reprezentanții etniilor conlocuitoare să studieze limba
oficială a statului. Astfel, doar 28,6% dintre respondenții de etnie găgăuză doresc (ar fi dorit) să aibă mai
multe ore de română în liceu, fiind urmați de ucraineni, ponderea cărora constituie 29%. Bulgarii sunt
ceva mai interesați de studierea limbii de stat, proporția acestora alcătuind 33%. În fine, cei mai motivați
în studierea limbii române printre etniile minoritare din republică sunt rușii (47,9%).
Cât privește populația băștinașă, putem afirma că și aceasta resimte necesitatea perfecționării
nivelului de cunoaștere a limbii materne: din totalul respondenților de etnie română, 77,3% au optat
pentru majorarea numărului de ore de limbă română în planurile de învățământ.
7.7. Pro sau contra statutului oficial al limbii ruse în Republica Moldova
După cum se știe, limba moldovenească/română este, actualmente, singura limba oficială în
Republica Moldova. Întrucât însă, în ultimii ani, se vehiculează, din ce în ce mai mult, ideea despre
o eventuală oficializare a bilingvismului moldo-rus, unul din obiectivele majore ale anchetei noastre
a fost și acela de a cunoaște dacă populația dorește ca să fie păstrat acest statu quo sau dacă optează
pentru o schimbare a situației lingvistice existente axată pe atribuirea unui statut similar și limbii ruse.
Potrivit rezultatelor anchetei, 91,8% dintre respondenți consideră că oamenii pot vorbi în
limba în care doresc și că este dreptul lor de a alege limba de comunicare. În ceea ce privește
controversata problemă a limbii de stat și a limbii de comunicare interetnică, 88,9% din participanții
la anchetă sunt de părere că limba oficială trebuie să îndeplinească și funcția de limbă de
comunicare interetnică la nivel național (a se vedea figura 7.13).
Analiza în dinamică a atitudinilor populației vizavi de această spinoasă problemă scoate la
iveală o tendință de creștere a segmentului de populație care se pronunță pentru decretarea unei
singure limbi de stat. Astfel, dacă în 2002, potrivit unui sondaj efectuat de Institutul de Politici
230
Publice155, procentul persoanelor care au optat pentru o singură limbă de stat și a celor care au
pledat pentru oficializarea limbii ruse era egal (46%), ancheta sociolingvistică din 2007
demonstrează o schimbare radicală a situației: din totalul persoanelor chestionate, 765 (73,1%) s-au
pronunțat pentru o singură limbă oficială, în timp ce 266 (25,4%) au optat pentru două limbi oficiale
(a se vedea figura 7.14), această opțiune fiind promovată, cu precădere, de populația rusofonă.
0
10
20
30
40
50
60
70
Limba oficială = limbă de comunicare
interetnică
0,5 2,5 5,2 3 36,7 52,2
Limba oficială = simbol al națiunii 0,2 0,7 2,9 3,1 31,9 61,3
Obligativitatea cunoașterii limbii oficiale 0,4 1,1 3,3 3,3 24,3 67,6
Preferințe privind numărul de ore de română
(școală/liceu)
1,4 2,6 8,6 18 36,3 33,1
nonraspunsuri dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
Figura 7.13. Distribuirea subiecților chestionați în funcție de percepția limbii oficiale (în procente)
Astfel, 78,9% dintre moldoveni și 96,8% români au optat pentru o singură limbă oficială,
această opțiune fiind adoptată doar de 28,6% ucraineni, 12,5% găgăuzi, 9,6 % ruși și 9,1% bulgari.
Dimpotrivă, 90,9% dintre bulgari, 90,4% dintre ruși, 83,3% dintre găgăuzi și 71,4% dintre
ucraineni s-au pronunțat pentru decretarea a două limbi oficiale. Proporția populației de etnie
română care a optat pentru două limbi oficiale alcătuiește 21%.
Întrebarea nr.4
765
266
0
200
400
600
800
1000
Cum considerați?
În RM, trebuie să fie:
– o singură limbă oficială-
765 (73,1%);
– două limbi oficiale –
266 (25,4%)
Figura 7.14. Opținile respondenților privind statutul oficial al limbii (limbilor) în Republica Moldova
155 A se vedea rezultatele sondajului din 20-31 martie 2002, Institutul de Politici Publice, 2002. Disponibil la adresa:
http://www.ipp.md/files/Barometru/2002/55
231
Întrucât climatul de opinie include nu doar judecăți de valoare (preferințe axiologice – valori,
norme, atitudini, opinii), ci și judecăți de constatare (cunoștințe propriu-zise) și moduri de a gândi,
stereotipuri etc., am considerat necesar să ne facem transparente propriile supoziții și, pe cât posibil,
credințele pe care se bazează răspunsurile subiecților chestionați. De aceea, pentru a verifica
convergența dintre, pe de o parte, răspunsurile atitudinale cu privire la limba oficială (limbile
oficiale) și, pe de altă parte, modul de a gândi și justifica atitudinile respective, respondenții au fost
rugați să mediteze la impactul oficializării eventuale a limbii ruse asupra evoluției ulterioare a
situației lingvistice și a relațiilor interetnice din Republica Moldova.
În scopul de a evita obținerea unei multitudini de răspunsuri cu totul vagi, subiecților chestionați
li s-a propus să-și exprime opinia vizavi de o serie de consecințe sugerate de chestionar, printre care:
(1) consolidarea identității naționale a poporului moldovenesc (întrebarea 5A), (2) violarea drepturilor
lingvistice ale altor minorități etnice (întrebarea 5B), (3) promovarea egalitară a limbii române și a
limbii ruse (întrebarea 5C), (4) degradarea limbii române (întrebarea 5D), (5) întețirea concurenței
dintre limba rusă și limba română, fapt care va contribui la înrăutățirea relațiilor dintre populația
majoritară și minoritatea de etnie rusă (întrebarea 5F). Pentru evaluarea răspunsurilor a fost utilizată
scala lui Likert cu răspunsuri mergând de la ”dezacord total” la ”acord total”, pe cinci trepte (a se
vedea figura 7.15).
33,3
12,3
27,1
14,7
11,3
8,1
19,0
27,2
8,6
37,0
9,1
41,0
16,9
23,8
12,0
15,9
33,7
13,2
27,5
5,7
0%
20%
40%
60%
80%
100%
q105a q105c q105d q105f
Acord total
Acord
Nici/nici
Dezacord
Dezacord total
Nonrăspuns
Figura 7.15. Atitudinile respondenților față de impactul oficializării limbii ruse asupra evoluției situației
sociolingvistice din Republica Moldova
Analiza rezultatelor obținute denotă un grad de convergență destul de ridicat între răspunsurile
atitudinale și modul de a gândi a respondenților. Astfel, 64,8% din subiecții chestionați și-au
exprimat dezacordul față de ideea că oficializarea limbii ruse ar putea contribui la consolidarea
232
poporului moldovenesc, iar 61,4% nu sunt de acord că decretarea limbii ruse în calitate de limbă
oficială va avea drept rezultat promovarea egalitară a limbilor în Republica Moldova. Mai mult
decât atât, 61,2 % din respondenți estimează că o eventuală acțiune de planificare lingvistică
orientată spre oficializarea limbii ruse va contribui la intensificarea concurenței dintre limba română
și limba rusă, iar 64,2% dintre ei sunt de acord cu ideea că această concurență va avea drept rezultat
degradarea limbii române.
Pentru a verifica obiectivitatea atitudinilor interioare exprimate pe marginea itemilor 105A,
105B, 105D și 105F, respondenții au fost rugați să-și exprime opinia vizavi de următoarea
afirmație: ”Utilizarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică constituie un pericol
pentru promovarea limbii moldovenești/române.” Rezultatele obținute ne-au permis să constatăm
un nivel destul de ridicat de convergență a răspunsurilor: 2/3 (61%) din subiecții chestionați sunt
conștienți de faptul că funcționarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică
constituie un obstacol pentru dezvoltarea și promovarea nestingherită a limbii de stat în Republica
Moldova.
Proporțiile respondenților care au manifestat o atitudine defavorabilă față de folosirea limbii
ruse în această funcție nu variază simțitor după vârstă. Cu toate acestea, se observă că persoanele de
vârsta cuprinsă între 15-20 de ani (63,7%), 21-30 de ani (63,8%) și 41-50 de ani (66,5%) se opun
cel mai mult acestui fapt, pe când respondenții de vârsta cuprinsă între 31-40 de ani (59,7%) și
cei care au depășit vârsta de 60 de ani (61,7%) sunt puțin mai conservatori.
Cât privește corelația răspunsurilor la întrebarea sus-menționată cu variabila ”profesiunea”, se
observă că elevii (71,3%) se opun cel mai mult promovării limbii ruse în calitate de limbă de
comunicare interetnică, în timp ce printre funcționari doar 55,5% și-au exprimat acordul și acordul
total cu afirmația că utilizarea limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică prejudiciază
promovarea nestingherită a limbii române.
După cum am menționat mai sus, majoritatea covârșitoare a respondenților (91,9%) sunt de
acord ca toți cetățenii Republicii Moldova să cunoască, obligatoriu, limba oficială a statului, 4,4%
exprimându-și dezacordul vizavi de această afirmație. Unanimitatea opiniilor populației față de
această chestiune crucială pentru politica și planificarea lingvistică ar putea servi drept temei
plauzibil pentru introducerea unui articol special în Constituție care să prevadă obligativitatea,
pentru toți cetățenii Republicii Moldova, de a cunoaște și utiliza limba oficială a statului în toate
domeniile vieții publice. O stipulare expresă a unei atare obligații a cetățenilor în Legea
Fundamentală ar putea contribui, de la sine, la eliminarea unui șir întreg de probleme cu care se
confruntă societatea moldovenească.
233
După cum arată rezultatele anchetei, măsurarea atitudinilor populației față de limbi într-un
mediu multilingv are o importanță decisivă, în primul rând, asupra comportamentului politic al
cetățenilor. Astfel, din cei aproximativ 85% respondenți care s-au pronunțat pentru unitatea limbii
moldovenești și a limbii române, 73,1% au ales aceeași opțiune politică, și anume promovarea unei
singure limbi oficiale în Republica Moldova.
Invers, proporția respondenților (13%) care estimează că româna și moldoveneasca ar fi
două idiomuri diferite fac parte din segmentul celor 25% care au optat pentru decretarea a două
limbi oficiale. În așa mod, ancheta noastră confirmă rezultatele unui sondaj efectuat de W.
Mackey în Irlanda (Mackey 1979). În opinia autorului, ”Si les attitudes ne déterminent pas le
comportement linguistique, elles sont décisives, par contre, dans le comportement politique. C’est
ce comportement qui décide de l’appui que pourrait attirer une politique de promotion de la
langue, et de son rôle officiel comme langue administrative et langue scolaire” (Mackey 1979, p.
280).
7.8. Evaluarea globală a competențelor lingvistice ale populației în
principalele limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
Este cunoscut faptul că, în ultimii ani, în didactica limbilor moderne, accentul se pune mai
degrabă pe noțiunea de competența plurilingvă decât pe conceptul de competența multilingvă care
înseamnă cunoașterea a două sau mai multe limbi luate izolat. Abordarea plurilingvă se bazează pe
ideea că, în contextul său cultural, pe măsură ce experiența lingvistică a unui individ se extinde de
la limba utilizată în sânul familiei la limba de comunicare a unui grup social, iar apoi a altor grupuri
sociale, indiferent de faptul că această extindere are loc prin intermediul sistemului școlar sau prin
experiența directă, persoana dată nu clasează aceste limbi și culturi în compartimente separate, dar
își dezvoltă, mai curând, o competență comunicativă plurilingvă, la structurarea căreia contribuie
diverse cunoștințe și experiențe lingvistice.
În competența comunicativă de această natură, limbile se află în corelație și interacțiune, astfel
încât, în situații diferite, un vorbitor poate apela cu suplețe la diferitele componente ale acestei
competențe pentru a comunica în mod eficient cu interlocutorul său. Grație competenței plurilingve,
participanții la procesul de comunicare sunt în măsură să treacă de la o limbă la alta, fiecare dintre
ei exploatând capacitatea unuia sau altuia de a se exprima într-o limbă și de a înțelege o altă limbă.
Din această perspectivă, unul din obiectivele anchetei a fost evaluarea competențelor
lingvistice ale subiecților chestionați în limbile română și rusă în următoarele activități de
comunicare lingvistică: înțelegere, vorbire, citire și scriere. Evaluarea a fost efectuată pe scala lui
Likert, pe patru trepte, în baza autoevaluării respondenților, cu răspunsuri mergând de la ”ignoranță
234
totală” până la ”stăpânire perfectă” după cum urmează: (0) nimic, (1) puțin, (2) bine și (3) foarte
bine.
După cum este ilustrat în figura 7.16, 89,9% din subiecții chestionați nu au nicio dificultate în
a înțelege cu ușurință un discurs în limba română vorbită. În același timp, 5,9% dintre ei înțeleg
enunțuri foarte simple, pe când 4,1% nu înțeleg nimic în limba dată.
4,1
5,3
5,6
7,7
5,9
6,8
22,9
28,3
23,7
30,1
67,0
59,8
64,8
55,4
6,6
5,8
0
10
20
30
40
50
60
70
80
Înțeleg Vorbesc Citesc Scriu
Procente
Nimic Puțin Bine Foarte bine
Figura 7.16. Distribuirea respondenților după nivelul de cunoaștere a limbii de stat
Cât privește competența de vorbire în limba română, rezultatele anchetei au arătat că 88,1%
dintre respondenți pot să participe fără efort la orice conversație sau discuție, exprimându-se fluent
și spontan. În jur de 7% pot să participe într-o conversație simplă pe subiecte cunoscute sau de
necesitate imediată, pe când 5,3% nu pot vorbi deloc în limba română.
Tabelul 7.16 oferă, de asemenea, o viziune de ansamblu asupra competenței de citire a
populației în limba română. După cum se vede, 88,5% din totalul respondenților pot să citească fără
nicio dificultate orice text, chiar dacă este abstract sau complex. Proporția celor care pot să citească
și să înțeleagă texte foarte simple, anunțuri, afișe etc. alcătuiește 5,8%, iar ponderea subiecților
chestionați care nu știu să citească în limba de stat este de 5,6%.
Segmentul populației care poate să scrie texte clare și bine structurate în limba de stat
alcătuiește 85,5%. În același timp, în comparație cu alte competențe, proporția persoanelor care nu
știu să scrie în înregistrează cel mai ridicat nivel, alcătuind 7,7%.
235
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne-a permis să scoatem la iveală existența unui
nivel relativ scăzut de competențe în limba de stat printre reprezentanții etniilor minoritare din
republică. Astfel, 25% de găgăuzi nu înțeleg nimic în limba română, 36% nu pot vorbi în această
limbă, 25% nu știu să citească și 29% nu știu să scrie în limba oficială. În același timp, doar 36% de
găgăuzi înțeleg bine un discurs sau un text în limba română, iar 17% pot vorbi în limba de stat.
O situație similară se înregistrează printre bulgari. Proporțiile respective ale celor care nu
înțeleg, nu pot să vorbească, nu știu să citească și să scrie în limba de stat sunt următoarele: 23%,
23%, 15% și 23%. În același timp, 38% dintre bulgari înțeleg fără dificultate un discurs sau un text
în limba română, iar 31% pot participa cu ușurință la o conversație în limba română.
Cât privește ucrainenii, ponderea celor care nu înțeleg deloc limba oficială este relativ scăzută,
alcătuind doar 6%. Din contra practic fiecare al cincilea ucrainean nu poate să vorbească, nu știe să
citească sau să scrie în limba română, proporțiile respective fiind de 21%, 24% și 34%. Cu toate
acestea, 73% dintre ucraineni înțeleg cu ușurință orice discurs oral în limba de stat, 31% pot vorbi
fără dificultate în română, 54% pot citi și înțelege orice tip de text, iar 24% scriu bine și foarte bine.
Printre ruși se observă aceeași tendință ca și printre ucraineni. Astfel, doar 8% de ruși nu
înțeleg nimic în limba de stat. Dimpotrivă, proporțiile rușilor care nu pot vorbi, citi și scrie în limba
română sunt relativ înalte, alcătuind, respectiv, 21%, 24% și 33%. Trebuie menționat totuși că
ponderea rușilor care estimează că înțeleg bine și foarte bine un discurs în limba română se ridică la
58%. Mai mult decât atât, 40% dintre ruși au declarat că vorbesc fără dificultate în limba de stat,
57% pot să citească și să înțeleagă orice tip de text în limba română, iar 42% pot să se exprime în
scris fără efort.
În ceea ce privește cunoașterea limbii ruse, 82,7% dintre respondenți estimează că înțeleg fără
efort limba vorbită, 10,7% afirmă că pot să înțeleagă punctele esențiale din mesaje scurte și clare,
pe când 6,6% nu înțeleg deloc limba în cauză (a se vedea figura 7.17).
Cât privește participarea la conversație, 78,6% dintre respondenți au afirmat că pot să se
exprime fluent în limba rusă. În plus, 16,6% pot să comunice în situații simple și uzuale, iar 6,6%
nu sunt în măsură să participe la o discuție în limba rusă. Proporția celor care pot să citească cu
ușurință orice tip de text în limba rusă alcătuiește 78%. În afară de aceasta, 14,5% dintre
respondenți pot să citească și să înțeleagă texte foarte simple și scurte, pe când 7,5% nu pot citi în
limba rusă. În fine, 71,7% pot să scrie fără dificultate texte clare și bine structurate, 19,6% pot să
scrie mesaje scurte și simple, iar 8,8% nu pot să scrie în limba rusă.
Competențele lingvistice ale reprezentanților etniilor conlocuitoare în limba rusă apar în felul
următor: practic toți respondenții de etnie găgăuză (100%) înțeleg, vorbesc, citesc și scriu bine și
foarte bine în limba rusă. Printre bulgari, proporția celor care estimează că au competențe de
236
înțelegere, vorbire, citire și scriere bune și foarte bune în această limbă alcătuiește 92%. Un nivel
înalt de cunoaștere a limbii ruse este caracteristic și pentru ucraineni. Astfel, 91% dintre ucraineni
înțeleg fără nicio dificultate orice discurs în limba rusă, 94% dintre ei vorbesc fluent în această
limbă, iar 88% pot să citească și să scrie texte cursive, adaptate stilistic contextului.
6,6
4,8
7,5
8,8
10,7
16,6
14,5
19,6
37,7
42,9
39,7
42,4
45,0
35,7
38,3
29,3
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
Înțeleg Vorbesc Citesc Scriu
Procente
Nimic Puțin Bine Foarte bine
Figura 7.17. Distribuirea respondenților în funcție de nivelul de cunoaștere a limbii ruse
În fine, 82,3% dintre reprezentanții etniei române nu au nicio dificultate în a înțelege orice tip
de discurs în limba rusă, 75% dintre ei pot participa fără efort la orice discuție, 76,3% pot să
citească și să înțeleagă cu ușurință orice tip de text, iar 68,5% pot să scrie texte clare și detaliate. În
plus, 12,8% înțeleg puțin rusa vorbită, 20% pot să comunice în situații simple și uzuale, 17,4% pot
să citească și să înțeleagă texte simple, iar 23,7% pot să scrie puțin în limba rusă. Proporțiile
respective ale etnicilor români care nu înțeleg, nu pot vorbi, citi și scrie în limba rusă sunt
următoarele: 5%, 5%, 6,3% și 7,8%.
Prin urmare, conform rezultatelor anchetei sociolingvisitce din 2007, 95,9% dintre respondenți
înțeleg, în acea sau altă măsură, româna vorbită; 94,7% dintre ei vorbesc, mai mult sau mai puțin, în
această limbă; 94,4% pot să citească, iar 92,3% pot să scrie în limba de stat. În același timp,
proporțiile celor care înțeleg, vorbesc, citesc și scriu, în acea sau altă măsură, în limba rusă
alcătuiesc, respectiv, 93,4%, 95,2%, 92,5% și 91,2%.
Este revelator faptul că rezultatele obținute în cadrul anchetei noastre nu diferă cu mult de
rezultatele sondajului efectuat de Institutul de Politici Publice în 2002, conform căruia limba
237
moldovenească/română este cunoscută de 91% din populație, iar limba rusă – de 93%156. Diferența
dintre aceste două sondaje dezvăluie tendința de creștere a segmentului de populație care este
interesat de cunoașterea limbii de stat. Această situație vorbește despre faptul că, după 1989, s-a
produs o schimbare radicală în statutul și funcționarea limbii române din Republica Moldova care,
dintr-o limba vorbită, cu precădere, în sânul familiei, s-a transformat în limba oficială a statului,
devenind un mijloc de promovare socială. De remarcat că nivelul de cunoaștere a limbilor română și
rusă este diferit la diferite categorii de vârstă (a se vedea tabelul 7.1).
Înțeleg Vorbesc Vârsta Gradul de Citesc Scriu
competență Româna Rusa Româna Rusa Româna Rusa Româna Rusa
nimic 1 1 3 3 1 3 2 4
puțin 8 11 8 22 3 15 4 21
bine 18 43 26 44 20 46 30 49
15-20
foarte bine 73 45 63 31 76 36 64 26
nimic 5 5 3 5 4 6 5 8
puțin 3 9 8 15 25 15 2 18
bine 18 32 25 40 18 36 22 39
21-30
foarte bine 74 54 64 40 76 43 71 35
nimic 4 4 5 3 4 5 8 6
puțin 5 8 4 12 7 14 6 19
bine 23 40 29 45 25 35 34 42
31-40
foarte bine 68 48 62 40 64 46 52 33
nimic 4 10 5 6 7 10 10 10
puțin 6 8 9 10 9 10 13 19
bine 31 39 33 51 33 46 33 43
41- 50
foarte bine 59 43 53 33 51 34 44 28
nimic 8 13 9 9 7 11 10 14
puțin 2 16 2 19 9 20 5 21
bine 30 38 32 41 29 38 33 40
51-60
foarte bine 60 33 57 31 55 31 52 25
nimic 6 20 15 7 25 22 25 25
puțin 14 19 9 26 16 20 22 19
bine 29 26 29 29 23 26 35 30
60 +
foarte bine 51 35 47 38 36 32 18 26
Tabelul 7.1. Ponderea respondenților după nivelul de cunoaștere a limbilor română și rusă pe categorii de
vârstă (în procente)
După cum se vede în tabel, interesul manifestat de tânăra generație (postsovietică) față de
dezvoltarea competenței plurilingve a crescut simțitor. Spre exemplu, dacă ponderea persoanelor de
vârsta cuprinsă între 51-60 de ani care nu înțeleg deloc româna alcătuiește 8%, iar a celor care nu
înțeleg deloc rusa este de 13%, printre respondenții de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani, proporția
celor care nu înțeleg nimic în română și rusă alcătuiește doar 1%.
156 A se vedea: Barometrul de Opinie Publică – aprilie 2002, Institutul de Politici Publice, 2002. Disponibil la adresa:
http://www.ipp.md/barometru1.php?l=ro&id=15
238
În același timp, 73% dintre respondenți de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani înțeleg foarte
bine româna, față de 60% dintre respondenți din categoria de vârstă cuprinsă între 51-60 de ani.
Situația este similară în privința limbii ruse: 45% de respondenți de vârsta cuprinsă între 15-20 de
ani înțeleg perfect rusa, în comparație cu 33% din subiecții chestionați de vârsta cuprinsă între
51-60 de ani.
7.9. Domeniile și frecvența de utilizare a limbilor vorbite în Republica
Moldova
Este evident că cine nu cunoaște o limbă nu este în măsură să o utilizeze. Pe de altă parte, după
cum reiese din paragraful precedent, există un prag minimal al competenței lingvistice, dincolo de care
utilizarea eficientă a limbii devine puțin probabilă. În plus, cunoașterea unei limbi nu înseamnă și
utilizarea acesteia. De aceea, printre obiectivele anchetei sociolingvistice se numără și delimitarea
domeniilor de utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul republicii, precum și evaluarea frecvenței de
utilizare a acestora.
În acest scop, subiecții chestionați au fost rugați să răspundă la întrebarea cât de des folosesc
limbile română, rusă, ucraineană, găgăuză și bulgară într-un șir de situații ale vieții cotidiene (a se
vedea anexa 2, compartimentul III, itemul 1) care au fost grupate în următoarele domenii: (1) cadrul
familial, (2) domeniul educațional și mediul profesional (3) sfera serviciilor publice și (4)
manifestări sociale și administrația publică. Pentru evaluarea frecvenței de utilizare a limbilor în
cauză, am folosit scala lui Likert, răspunsurile fiind structurate pe următoarele cinci trepte: (0)
niciodată, (1) rareori (2), uneori, (3) deseori, (4) întotdeauna.
După cum este ilustrat în tabelul 7.2, cel mai înalt coeficient de utilizare a limbilor în cele 15
situații ale vieții cotidiene, cuprins între 2,52 și 3,29, a fost înregistrat pentru limba română,
coeficientul mediu pentru toate situațiile fiind de circa 3,02. Aceasta înseamnă că frecvența medie
de utilizare a limbii române depășește nesemnificativ calificativul ”deseori”.
Dat fiind faptul că 82,1% dintre respondenți au declarat că limba moldovenească/română este
limba lor maternă, este absolut firesc ca această limbă să aibă cea mai largă arie de extindere și cea mai
înaltă frecvență de utilizare. Cele mai înalte valori ale coeficientului de utilizare a limbii române au fost
înregistrate în situațiile de comunicare în sânul familiei, cu prietenii și rudele (3,29), precum și în
comunicarea cu părinții și bunicii (3,28). Cât privește domeniile publice, cea mai înaltă frecvență de
utilizare a limbii oficiale apare în comunicarea la piață (magazin) și la poștă (3,13), secundată de
comunicarea în transportul public și comunicarea cu funcționarii din administrația publică (3,1). În
situațiile respective, frecvența de utilizare a limbii de stat variază între ”deseori” și ”întotdeauna”.
239
Limba
Situația Moldoveneasca/
Româna Rusa Ucraineana Găgăuza Bulgara
Acasă cu părinții și bunicii 3,28 1,05 0,23 0,10 0,05
Acasă cu prietenii și rudele 3,29 1,32 0,2 0,09 0,05
Acasă cu copii 2,96 0,84 0,12 0,04 0,02
La școală (liceu, universitate.) 2,95 1,18 0,05 0,04 0,01
La serviciu 2,68 1,32 0,07 0,03 0,02
La piață sau magazin 3,13 1,87 0,08 0,05 0,01
La manifestări sociale 2,97 1,33 0,05 0,04 0,02
Cu persoane necunoscute 2,95 1,81 0,06 0,04 0
La stațiile de deservire auto 2,52 1,52 0,05 0,03 0
Cu vecinii 3,21 1,34 0,08 0,08 0,03
La bancă 2,97 1,44 0,03 0,02 0
La policlinică/spital 3,10 1,57 0,04 0,02 0
Cu funcționarii publici 3,10 1,35 0,04 0,03 0
La poștă 3,13 1,31 0,03 0,03 0
În transportul public 3,10 1,72 0,05 0,05 0,02
Tabelul 7.2. Coeficientul de utilizare a limbilor vorbite în Republica Moldova
Dimpotrivă, cele mai scăzute valori au fost înregistrate în comunicarea la stațiile de deservire
auto (2,52) și în comunicarea la serviciu (2,68), unde coeficientul de utilizare a limbii ruse este
relativ înalt. În situațiile respective, frecvența de utilizare a limbii române se situează între
calificativele ”rareori” și ”deseori”.
Pe poziția a doua se situează limba rusă, al cărei coeficient de utilizare este cuprins între 0,8 și
1,87, valoarea medie pentru toate situațiile alcătuind 1,4. Prin urmare, frecvența medie de utilizare a
limbii ruse variază între calificativele ”uneori” și ”rareori”.
Cel mai frecvent, limba rusă este utilizată în următoarele situații ale vieții publice: la piață și
în magazine (1,87), în comunicarea cu persoanele necunoscute (1,81), în transportul public (1,72),
la policlinică și în spitale (1,57), la stațiile de deservire auto (1,52) și la bănci (1,44).
Cât privește limbile ucraineană, găgăuză și bulgară, frecvența medie de utilizare a acestora în
toate situațiile analizate gravitează în jurul calificativului ”niciodată”, limbile în cauză fiind utilizate,
cu precădere, de reprezentanții etniilor respective în sânul familiei, în comunicarea cu prietenii și
rudele, rareori la piață, în magazine și în alte locuri publice.
În tabelul 7.3 este reflectată proporția utilizării limbilor vorbite pe teritoriul republicii în funcție
de frecvența medie la toate situațiile descrise în tabelul 7.2. După cum se vede, în medie, în aproape
șase cazuri din zece, locuitorii Republicii Moldova comunică întotdeauna între ei în limba română.
240
Limba rusă este utilizată într-un caz din zece, ucraineana se folosește în șapte cazuri dintr-o mie,
găgăuza servește drept mijloc de comunicare în trei cazuri dintr-o mie, pe când bulgara – într-un
singur caz dintr-o mie.
româna rusa ucraineana găgăuza bulgara
răspuns
Frecvența
medie
Structura
(%)
Frecvența
medie
Structura
(%)
Frecvența
medie
Structura
(%)
Frecvența
medie
Structura
(%)
Frecvența
medie
Structura
(%)
niciodată 152 14,5 423 40,4 1006 96,2 1026 98,1 1038 99,2
rareori 39 3,7 190 18,2 17 1,6 5 0,5 2 0,2
uneori 60 5,7 158 15,1 9 0,9 4 0,4 3 0,3
deseori 180 17,2 143 13,7 7 0,7 8 0,8 2 0,2
întotdeauna 615 58,8 132 12,6 7 0,7 3 0,3 1 0,1
TOTAL 1046 100 1046 100 1046 100 1046 100 1046 100
Tabelul 7.3. Proporția utilizării limbilor vorbite în Republica Moldova în comunicarea cotidiană după frecvența
medie de utilizare a acestora
7.9.1. Utilizarea limbilor în sânul familiei și în comunicarea cu prietenii
Limbă poate supraviețui esențialmente grație locutorilor săi. Cu cât mai frecvent o limbă este
utilizată în sânul familiei cu atât mai mult ea este percepută ca un instrument de necesitate vitală.
Devenind o practică de rutină, utilizarea acestui instrument în comunicarea cu membrii familiei se
perpetuează de la o generație la alta.
În acest sens, analiza rezultatelor anchetei scoate la iveală că reprezentanții etniilor
conlocuitoare utilizează în comunicarea cu membrii familiei, prietenii și rudele, preponderent, limba
lor maternă, asigurând, pe această cale, vitalitatea limbilor respective și diversitatea lingvistică în
republică.
Astfel, respondenții de etnie română folosesc aproape în exclusivitate limba română în sânul
familiei: 87,6% dintre ei au declarat că folosesc întotdeauna această limbă în comunicarea cu
părinții și bunicii, 9,8% dintre ei utilizează deseori româna, în acest scop, pe când 1% nu folosesc
niciodată limba maternă în situația dată. De asemenea, 87,5% dintre etnicii români folosesc limba
maternă în comunicarea cu rudele și prietenii, 13,6% dintre ei comunică deseori în această limbă în
situația dată, iar 1,2% nu utilizează, în acest scop, limba română. Cât privește utilizarea limbii
materne în comunicarea cu copiii, proporțiile respective sunt următoarele: 79,3% dintre respondenți
folosesc întotdeauna limba maternă, în acest scop, 9,5% dintre ei utilizează această limbă deseori,
abandonul lingvistic alcătuind 1,2%.
241
Analiza pluricriterială arată că variația medie a frecvenței de utilizare a limbii române în sânul
familiei, în funcție de vârstă și sex, este nesemnificativă. Cât privește profesia și mediul de reședință
al respondenților, cea mai înaltă frecvență de utilizare a limbii române a fost înregistrată în mediul
rural printre agricultori și cadrele didactice.
În același timp, limba română este folosită pentru comunicarea în sânul familiei și de
reprezentanții altor etnii. Astfel, 7,6% dintre bulgari, 3,5% dintre găgăuzi, 5,8% dintre ruși și 3 %
dintre ucraineni comunică întotdeauna cu părinții și bunicii în limba română. În plus, 7,6% dintre
bulgari, 3,5% dintre găgăuzi, 5,8% dintre ruși și 6% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba
română în comunicarea cu prietenii, rudele și copiii. În majoritatea cazurilor, este vorba de familii
mixte în care unul din părinți este de etnie română.
La rândul lor, 72,8% dintre ruși utilizează întotdeauna limba maternă în comunicarea cu părinții și
bunicii, 14,5% folosesc limba dată deseori, pe când 8,7% comunică cu părinții și bunicii în alte limbi
vorbite în acest teritoriu. De asemenea, 70% dintre ruși vorbesc întotdeauna cu prietenii și rudele în
limba maternă, 19,4 dintre ei folosesc deseori rusa, în acest scop, iar 5,8% comunică în această situație
în alte limbi. Cât privește comunicarea cu copiii, 53,3% dintre respondenții de etnie rusă au declarat că
folosesc întotdeauna limba maternă în acest scop, iar 19,4% dintre ei utilizează rusa deseori.
În plus, limba rusă este frecvent utilizată în comunicarea cu membrii familiei de către
reprezentanții altor etnii, în special, de reprezentanții etniilor minoritare din republică. Astfel, 30%
dintre ucraineni, 43% dintre găgăuzi și 53% dintre bulgari comunică întotdeauna cu părinții în
limba rusă. În afara de aceasta, 24% dintre ucraineni, 25% dintre găgăuzi și 7,6% dintre bulgari
utilizează deseori limba rusă, în acest scop. O frecvență similară se observă în comunicarea cu
rudele, prietenii și copiii. Cât privește respondenții de etnie română, 2,9% dintre ei au declarat că
folosesc întotdeauna în comunicarea cu părinții limba rusă, iar 5,4% utilizează această limbă
deseori.
Limba ucraineană este folosită, cu mici excepții, de ucraineni, frecvența ei la nivel național
fiind nesemnificativă. Cu toate acestea, 51% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba maternă
în comunicarea cu părinții și bunicii, 24% recurg la limba ucraineană deseori, în această situație, pe
când 18% nu folosesc niciodată limba maternă în acest scop. De asemenea, în comunicarea cu
prietenii și rudele, doar 21% dintre ucraineni folosesc întotdeauna limba lor maternă, 27% dintre ei
recurg deseori la această limbă, pe când 18% nu folosesc limba în cauză niciodată.
Cât privește comunicarea cu copiii, doar 27,2% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba
maternă în acest scop, 21,2% o folosesc în mod sporadic, iar 36,5% dintre ei nu folosesc limba
maternă niciodată în situații similare.
242
În ceea ce privește utilizarea limbii găgăuze în cadrul familial, analiza rezultatelor anchetei ne-a
permis să constatăm că doar 46% dintre găgăuzi utilizează întotdeauna în comunicarea cu părinții și
bunicii limba maternă, iar 14,2 % nu comunică niciodată în situații similare în limba găgăuză.
O frecvență relativ scăzută de utilizare a limbii găgăuze printre reprezentanții acestei etnii se
observă, de asemenea, în comunicarea cu prietenii și rudele: doar 28,5% dintre găgăuzi folosesc
întotdeauna limba maternă în acest scop, 21,2% o folosesc deseori, iar 14% nu utilizează niciodată
această limbă.
Situația este de-a dreptul alarmantă în ceea ce privește utilizarea limbii materne în comunicarea cu
copiii: doar 10,7% dintre găgăuzi folosesc întotdeauna această limbă în calitate de mijloc de comunicare
cu copiii, 21% utilizează deseori găgăuza, în acest scop, pe când 53,5% dintre ei nu recurg niciodată la
limba maternă pentru a comunica cu copiii și a o transmite din generație în generație. Aceasta, cu atât
mai mult cu cât găgăuza, spre deosebire de alte limbi vorbite în Republica Moldova, este amenințată cu
dispariția.
În fine, 46% dintre bulgari comunică întotdeauna cu părinții și bunicii în limba maternă,
pe când 23% nu folosesc niciodată această limbă în situația dată. În plus, doar 38,4% dintre
bulgari utilizează întotdeauna bulgara pentru a comunica cu rudele și prietenii, 15,3% o folosesc
deseori, iar 31% – niciodată. Cât privește utilizarea limbii materne în comunicarea cu copiii, se
observă aceeași valoare scăzută a ratei respective, de altfel, ca și printre găgăuzi și ucraineni:
doar 15,3 % dintre bulgari folosesc întotdeauna limba bulgară în această situație, 7,6% o
utilizează deseori, pe când 69,2% – niciodată.
7.9.2. Utilizarea limbilor în domeniul educațional și în mediul profesional
Deseori, condițiile de educație și de muncă implică utilizarea de bună voie sau de nevoie a
unei sau altei limbi. În alți termeni, folosirea limbilor în mediul educațional și profesional depinde
de profilul lingvistic al majorității elevilor (studenților), de tipul de activitate profesională, de
preferințele lingvistice ale angajatorului, de profilul lingvistic al clienților și partenerilor, de
preferințele colegilor etc.
După cum se vede în tabelul 7.2, în școli, licee și universități, limbile cele mai frecvent utilizate
sunt româna și rusa. Astfel, 74,4% dintre etnicii români comunică întotdeauna, în situațiile date, în limba
română, 12% dintre ei utilizează româna deseori, iar 11% nu folosesc această limbă niciodată. În plus,
4,8% dintre ruși, 6% dintre ucraineni, 7% dintre găgăuzi și 7,6% dintre bulgari comunică întotdeauna în
mediul profesional respectiv în limba română.
Limba rusă este utilizată întotdeauna de 68,8% dintre ruși, 69,2 % dintre bulgari, 53,5% dintre
găgăuzi, 30% dintre ucraineni și 2,5% dintre moldoveni. În plus, 18,4% dintre ruși, 12,5% dintre
243
bulgari, 15,2% dintre găgăuzi, 24,2% dintre ucraineni și 11% dintre moldoveni vorbesc deseori în
rusă la școală, liceu sau universitate.
Cât privește limbile ucraineană, găgăuză și bulgară, frecvența de utilizare a acestora în mediul
școlar și universitar este relativ scăzută, întrucât majoritatea reprezentanților etniilor respective
comunică, în situațiile date, în limba rusă. Astfel, doar 9% dintre ucraineni, 7% dintre găgăuzi și 15%
dintre bulgari utilizează întotdeauna limba maternă la școală, liceu sau universitate.
Frecvența de utilizare a limbilor la serviciu nu diferă cu mult de frecvența utilizării acestora în
sistemul de educație. Astfel, româna este vorbită întotdeauna de 63,6% dintre reprezentanții de etnie
română, de 8,7% dintre ruși, 7,6% dintre bulgari, 3,5% dintre găgăuzi și 3% dintre ucraineni.
În același timp, 13,3% dintre moldoveni/români, 18,7% dintre ruși, 7,6% dintre bulgari și 15%
dintre ucraineni comunică deseori la serviciu în limba oficială, pe când 18,9% dintre
moldoveni/români, 61,5% dintre bulgari, 82,1% dintre găgăuzi, 52,4% dintre ruși și 36,6% dintre
ucraineni nu utilizează niciodată limba română în mediul profesional. Prin urmare, proporția
reprezentanților etniilor conlocuitoare care utilizează întotdeauna limba oficială în mediul
profesional este foarte joasă, alcătuind, în medie, doar 5,7%, cea mai redusă valoare fiind
înregistrată printre ucraineni și găgăuzi.
La rândul ei, rusa este utilizată întotdeauna în mediul profesional de 41,7% dintre ruși, 69,2%
dintre bulgari, 42,4% dintre ucraineni 35,7% dintre găgăuzi și 2,2% dintre moldoveni. În plus,
22,3% dintre ruși, 7,6% dintre bulgari, 21,4% dintre găgăuzi, 33,3% dintre ucraineni și 14,3% dintre
moldoveni/români folosesc deseori rusa la serviciu. După cum se vede, ucrainenii, găgăuzii și
bulgarii comunică la serviciu preponderent în limba rusă, dar nu în limba oficială.
Tabelul 7.4 reflectă frecvența de utilizare a limbilor în mediul profesional, în valoare absolută
și în procente, de către totalitatea respondenților, indiferent de apartenența etnică a acestora. După
cum reiese din acest tabel, se poate vorbi despre o tendință conturată în utilizarea regulată a unei
alte limbi decât limba de stat în mediul profesional, fapt care dovedește că în Republica Moldova
există norme legal-instituționale și oportunități reale de însușire și utilizare a limbilor minoritare în
cele mai diverse domenii.
Cât privește limbile ucraineană, găgăuză și bulgară, ele sunt folosite în mediul profesional
doar de reprezentanții etniilor respective. Astfel, 12% dintre ucraineni, 17,8% dintre găgăuzi și
7,6% dintre bulgari comunică întotdeauna la serviciu în limba maternă. În afară de aceasta, 9%
dintre ucraineni, 17,8% dintre găgăuzi și 7,6% dintre bulgari utilizează deseori limba maternă în
această situație.
După cum se vede, lipsa unui cadru legislativ clar și precis cu privire la domeniile de utilizare
a limbii oficiale și a limbii ruse, înălțată la rangul de limbă de comunicare interetnică, contribuie la
244
îngroșarea rândurilor vorbitorilor de limbă rusă pe seama celorlalte etnii minoritare din republică.
Situația: la serviciu
Niciodată Rareori Uneori Deseori Întotdeauna Total
Limba
frecvența
%
frecvența
%
frecvența
%
frecvența
%
frecvența
%
frecvența
%
Româna 263 25,1 26 2,5 54 5,1 143 13,7 560 53,6 1046 100
Rusa 464 44,4 166 15,8 141 12,5 165 15,8 110 10,5 1046 100
Ucraineana 1007 96,3 23 2,2 7 0,7 4 0.3 5 0,5 1046 100
Găgăuza 1030 98,5 3 0,3 5 0,5 8 0,8 0 0 1046 100
Bulgara 1037 99,1 1 0,1 5 0,5 1 0,1 2 0,2 1046 100
Tabelul 7.4. Distribuirea respondenților în funcție de frecvența de utilizare a limbilor în mediul profesional
7.9.3. Utilizarea limbilor în comunicarea cu persoanele necunoscute și în
sfera serviciilor publice
În timp ce alegerea limbii de comunicare în sânul familiei, în domeniul educațional și în
mediul profesional se efectuează relativ ușor, în ceea ce privește alegerea limbii în comunicarea
informală cu persoane necunoscute și în sfera serviciilor, situația este de altă natură.
Într-adevăr, dacă utilizarea limbii (limbilor) în sânul familiei depinde de profilul lingvistic al
părinților, iar folosirea limbii de comunicare în domeniul educațional și profesional este, în acea sau
altă măsură, reglementată de Legislația lingvistică, în comunicarea informală, alegerea limbii de
comunicare pare să fie determinată de anturaj, iar șansele de a impune o anumită limbă sunt
minimale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Legislația lingvistică a Republicii Moldova este ambiguă
în privința utilizării limbii (limbilor) în sfera serviciilor publice.
După cum este ilustrat în tabelul 7.5, cea mai înaltă valoare medie a coeficientului de utilizare a
limbilor în sfera serviciilor publice a fost înregistrată pentru limba română (2,99), aceasta însemnând
că frecvența de utilizare a limbii de stat în domeniul respectiv corespunde calificativului ”deseori”. Pe
poziția a doua se situează limba rusă, al cărei coeficient de utilizare este egal cu 1,60, ceea ce
înseamnă că frecvența de utilizare a limbii date în sfera serviciilor oscilează între calificativele
”rareori” și ”uneori”.
Astfel, cel mai înalt coeficient de utilizare a limbii ruse în acest domeniu a fost înregistrat în
comunicarea la piață/magazin (1,87), în comunicarea cu persoane necunoscute (1,81) și în
transportul public (1,72). În așa mod, studiul nostru confirmă ipoteza că majoritatea populației
245
băștinașe nu s-a debarasat definitiv de complexul inferiorității lingvistice, continuând să se adreseze
persoanelor necunoscute în limba imperială.
Situația Româna Rusa UcLraiminbeaan a Găgăuza Bulgara
La piață sau magazin 3,13 1,87 0,08 0,05 0,01
La stațiile de deservire auto 2,52 1,52 0,05 0,03 0
La bancă 2,97 1,44 0,03 0,02 0
La policlinică /spital 3,10 1,57 0,04 0,02 0
La poștă 3,13 1,31 0,03 0,03 0
În transportul public 3,10 1,72 0,05 0,05 0,02
Cu persoane necunoscute 2,95 1,81 0,06 0,04 0
Media la toate situațiile 2,99 1,60 0,04 0,03 0,005
Tabelul 7.5. Coeficientul de utilizare a limbilor în sfera serviciilor publice
Cât privește celelalte limbi vorbite în republică, frecvența de utilizare a acestora în domeniul
analizat gravitează în jurul calificativului ”niciodată”, deși ele sunt folosite în aceste situații
ocazional de către minoritățile respective în comunicarea cu persoane cunoscute.
7.9.4. Utilizarea limbilor la manifestările sociale și în comunicarea cu
funcționarii publici
Ca și în alte domenii ale vieții publice, în comunicarea la manifestări sociale și cu funcționarii
publici, limba română și limba rusă sunt cele mai utilizate limbi. De remarcat că limba de stat a
înregistrat, după 1989, progrese importante în extinderea ariei sale de utilizare, mai ales, în viața
publică.
Conform sondajului nostru, 609 (58,2%) din totalul respondenților au declarat că folosesc
întotdeauna, în cadrul manifestărilor sociale, limba oficială. În afară de aceasta, 167 (16%) din ei
utilizează această limbă deseori, 108 (10,3%) participanți la anchetă au declarat că recurg la română
rareori și uneori, pe când 162 (15,5%) nu comunică niciodată în limba de stat în situații similare.
În același timp, 631 (60,3%) de respondenți utilizează, în comunicarea cu funcționarii
administrației publice locale și centrale, întotdeauna limba română. De asemenea, 190 (18,2%) din
ei folosesc în această situație limba oficială deseori, 83 (8%) comunică rareori și uneori în limba de
stat, în timp ce 142 (13,5%) nu utilizează deloc limba în cauză.
La rândul ei, limba rusă este utilizată întotdeauna la manifestările sociale de 12,6% dintre
respondenți. În plus, 12,2% dintre ei folosesc această limbă în situații similare deseori, 31,5%
comunică rareori și uneori în limba rusă, iar 43,6% nu utilizează niciodată limba dată.
246
Proporțiile populației care folosesc limba rusă în comunicarea cu funcționarii administrației
publice și frecvența de utilizare a acesteia nu diferă prea mult de indicatorii care reflectă utilizarea
limbii ruse la manifestările sociale. Astfel, 138 (13, 2%) de respondenți au declarat că folosesc în
cazul dat întotdeauna limba rusă, 125 (12%) din ei comunică deseori în rusă cu funcționarii publici,
349 (33,4%) utilizează limba în cauză rareori și uneori, iar 434 (41,5%) au declarat că nu folosesc
niciodată limba rusă în această situație.
Cât privește limbile ucraineană, găgăuză și bulgară, utilizarea acestora în situațiile date este
nesemnificativă. De notat că, deși limba găgăuză este declarată limbă oficială în Gagauz-Yeri,
proporția populației care folosește limba dată în comunicarea cu funcționarii din administrația
publică locală, precum și frecvența de utilizare a acesteia sunt extrem de scăzute.
Conform sondajului nostru, 75% dintre respondenții de etnie găgăuză au declarat că nu
folosesc niciodată limba maternă în această situație, 14,2% dintre ei utilizează găgăuza deseori, iar
10,7% – rareori. În același timp, 71,4% dintre găgăuzi au declarat că folosesc în comunicarea cu
administrația publică locală exclusiv limba rusă, pe când, în română, comunică întotdeauna doar
3,5%.
Prin urmare, datele statistice obținute în cadrul anchetei sociolingvistice infirmă afirmațiile
autorităților oficiale cu privire la funcționarea trilingvismului în administrația publică locală din
Gagauz-Yeri. În realitate, oficializarea trilingvismului nu le-a permis găgăuzilor să-și dezvolte o
competență adecvată în limba maternă, astfel încât găgăuza să poată fi utilizată atât în comunicarea
cu funcționarii publici, cât și la anumite manifestări publice sau private cu caracter ceremonial.
Aceasta, datorită politicii lingvistice neadecvate a Republicii Moldova, a cărei deficiență majoră
continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor prin care statul înțelege să administreze
pluralismul lingvistic în societate.
7.10. Motivațiile și constrângerile populației în alegerea limbii (limbilor)
de comunicare
Ținând cont de rolul crucial pe care îl joacă limba ca indiciu al apartenenței etnolingvistice și
vehicul al culturii (Fishman 1977b, p. 25), alegerea limbii de comunicare în anumite situații îmbracă o
importanță capitală. În acest sens, există numeroase cercetări care ilustrează că alegerea limbii de
comunicare într-un spațiu multilingv nu este o opțiune neutră Bourhis 1979; Giles & Johnson 1981;
Sachdev & Bourhis 1990), ci una socialmente marcată (Myers-Scotton, 1993, p.132; Bourhis, Lepicq &
Sachdev 2000).
Motivațiile care determină alegerea limbii de comunicare într-un context multilingv pot fi
clasificate în motivații de natură lingvistică (gradul de competența lingvistică), politică (dorința de
247
a-și promova propria limbă și identitate, imaginea etc.), socială (excluderea inegalității și integrarea
socială), economică (dorința de a obține anumite beneficii grație unei comunicări eficiente), precum
și de natură interpersonală (Giles & Coupland 1991; Ager 2001).
Sondajul nostru confirmă ipoteza conform căreia, între atitudinile membrilor comunității față
de limbă (limbi) și comportamentul lingvistic al acestora, nu există o relație de dependență liniară.
Cu alte cuvinte, constrângerile care determină inutilizarea unei limbi și folosirea alteia nu sunt de
natură internă, ci externă (Mackey 1979, p. 279). Prin urmare, studiile orientate spre cunoașterea
atitudinilor lingvistice ale populației nu pot fi utilizate cu un grad înalt de credibilitate pentru
prognozarea opțiunilor lingvistice157 ale populației în diverse situații, acestea fiind determinate de
constrângerile sociale și situațiile interpersonale.
Astfel, 60,7% din totalul respondenților au declarat că utilizează limba rusă în comunicarea cu
interlocutorii lor (șef, prieten, vecin) pentru că știu că aceștia din urmă preferă să vorbească în limba
rusă. Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei arată că situațiile interpersonale determină în
mare măsură alegerea limbii de comunicare practic în toate domeniile vieții publice. Pentru a apărea
într-o lumină favorabilă în fața interlocutorului său, 71,1% dintre muncitori, 64,8% dintre
funcționari, 62,7% dintre agricultori și 60,6% dintre cadrele didactice comunică în diverse situații
cu șefii, vecinii și prietenii în limba rusă. E o constatare pesimistă. Iată că, în 2007, la fel ca și după 10
ani de la adoptarea Legislației lingvistice, ”Din păcate, mai sunt cetățeni care ”se jenează” a comunica în
limba strămoșilor și continuă să se umilească în fața alofonilor” (Ciobanu 1999, p. 20).
Concluzia despre alegerea limbii de comunicare din perspectiva economică (instrumentalistă)
se desprinde din atitudinea respondenților vizavi de următoarea afirmație: ”Cunoașterea limbii ruse
oferă șanse sporite de angajare în câmpul muncii în Republica Moldova”. Răspunsurile subiecților
chestionați denotă faptul că 50,2% din populația republicii este de acord și perfect de acord cu
afirmația dată. Cu alte cuvinte, fiecare al doilea cetățean al Republicii Moldova este conștient de
faptul că posedarea limbii ruse reprezintă pentru el o valoare adăugată, care poate să-i ofere mai
multe șanse de majorare a veniturilor sale.
Motivațiile de natură politică joacă un rol important în utilizarea limbilor. Conform sondajului
nostru, cea mai răspândită motivație de natură politică printre participanții la anchetă, indiferent de
originea etnică a acestora, este dorința de a-și promova propria limbă și identitate. Astfel,
cvasitotalitatea respondenților (96,7%) sunt conștienți de importanța promovării și transmiterii
limbii materne copiilor lor. În plus, după cum am arătat în paragraful 7.4.1.1, majoritatea
157 După cum am arătat în paragraful 7.7, evaluarea atitudinilor lingvistice are o importanță majoră pentru previziunea
comportamentului politic al membrilor comunității.
248
covârșitoare a subiecților chestionați nu se autoidentifică după principiul civic, ci după principiul
etnic, fapt care denotă dorința implicită a respondenților de promovare a propriei identități.
În pofida unei atitudini favorabile față de limba maternă, această bună intenție nu se manifestă
nicidecum în comportamentul lingvistic al multor găgăuzi și bulgari (a se vedea paragraful 7.9.1),
fapt care dovedește, o dată în plus, că atitudinile față de limbi nu influențează direct
comportamentul lingvistic al populației. În alți termeni, prezența unei atitudini favorabile față de o
anumită limbă este insuficientă pentru a motiva utilizarea limbii în cauză. Una din constrângerile
fundamentale în utilizarea limbii materne de către găgăuzi și bulgari, în contextul dat, pare să fie
competența lingvistică insuficientă a părinților în limbile respective.
Întrucât Republica Moldova a moștenit de la fosta Uniune Sovietică o situație de bilingvism
diglosic, ne-am propus să analizăm, în afară de comunicarea unilingvă care presupune existența
unui locutor ”ideal” (Chomsky 1965), comunicarea axată pe alternanța idiomurilor în contact,
considerată de unii cercetători (Romaine 1995; Hamers & Blanc 2000; Sachdev & Bourhis 2001) ca
manifestarea cea mai frecventă a comunicării bilingve și multilingve.
După cum se știe, alternanța codurilor lingvistice implică utilizarea alternativă a două sau a
mai multor limbi în același enunț sau în aceeași conversație (Grosjean 1982, p. 145; Myers-Scotton
1997, p. 217-237). Cercetările consacrate alternanței codurilor lingvistice cuprind o gamă largă de
manifestări ale fenomenului în cauză care este destul de controversat.
Astfel, numeroși lingviști și sociolingviști se străduiesc să elucideze relația dintre împrumutul
lingvistic și alternanța limbilor (Eastman 1992; Milroy & Muysken 1995), dintre alternanța
codurilor lingvistice și amestecul limbilor (Hamers & Blanc 2000). O problemă nu mai puțin
importantă este identificarea aspectelor structurale ale alternanței limbilor din perspectiva
constrângerilor lingvistice (Romaine 1995; Hamers & Blanc 2000), precum și evaluarea
dimensiunii didactice a fenomenului dat în procesul de achiziție a limbilor (Grosjean 1982;
Koppe & Meisel 1995).
Fără a intra aici în detalii asupra acestui subiect, care poate face obiectul unui studiu aparte,
vom menționa doar că specialiștii disting trei tipuri de alternanță a codurilor lingvistice, și anume:
(1) utilizarea alternativă a două limbi în aceeași propoziție de tipul ”Have agua please” (Romaine
1995, p. 2), (2) alternanța interfrastică a idiomurilor de tipul ”Now it’s really time to get up.
Lève-toi”. (Grosjean 1982, p. 114) și (3) utilizarea alternativă a două coduri diferite în replicile
respective ale interlocutorilor în cadrul aceleiași conversații (Myers-Scotton 1993, p. 148)158.
158 Pentru ilustrare, autoarea aduce următorul exemplu:
– Tatăl: ”Where have you been? ”
– Fiul: ” Onyango nende adlu aora, baba” (Am fost la râu, tată).
249
Pornind de la ipoteza despre existența celor trei tipuri de alternanță a limbilor în comunicarea
curentă a cetățenilor Republicii Moldova, am considerat necesar și util să efectuăm o evaluare atât a
gradului de extindere, cât și a frecvenței fenomenului dat. În acest scop, respondenții au fost rugați
să răspundă la întrebarea cât de des amestecă română și rusă în aceeași propoziție. Pentru a evalua
frecvența alternanței codurilor lingvistice, am folosit scala lui Likert, răspunsurile fiind structurate
pe următoarele cinci trepte: (0) niciodată, (1) rareori (2), uneori, (3) deseori și (4) întotdeauna.
Conform rezultatelor anchetei, doar 30,7% dintre respondenți nu amestecă niciodată limba
română și limba rusă în comunicarea cotidiană, pe când mai mult de 2/3 dintre ei amestecă limbile
date în același enunț, frecvența alternanței variind de la calificativul ”rareori” (31,9%) până la
calificativul ”întotdeauna” (1,2%) (a se vedea figura 7.18).
Întrebarea nr.11
13
137
241
321 334
0
50
100
150
200
250
300
350
400
niciodată rareori uneori deseori întotdeuna
răspuns
frecvența
structura
(%)
niciodată 321 30,7
rareori 334 31,9
uneori 241 23,0
deseori 137 13,1
întotdeauna 13 1,2
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.18. Ponderea respondenților care amestecă româna și rusa în același enunț și frecvența alternanței
codurilor lingvistice respective
De remarcat că amestecul limbilor română și rusă în același enunț este răspândit printre
reprezentanții tuturor etniilor conlocuitoare care vorbesc, de regulă, în limba rusă. Astfel, 46%
dintre respondenți de etnie bulgară, 50% dintre găgăuzi, 75,8% dintre ucraineni, 65% dintre ruși și
71,7% dintre moldoveni/români utilizează rusa și româna, în același enunț, cu un grad diferit de
frecvență (a se vedea tabelul 7.6).
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne-a permis să stabilim o relație invers
proporțională între nivelul de instruire al subiecților chestionați și ponderea respondenților care
amestecă româna și rusa în același enunț. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de instruire al populației este
mai scăzut cu atât proporția celor care recurg la alternanța limbilor în comunicarea curentă este mai
mare. Pentru ilustrare vom prezenta proporțiile respondenților care amestecă ”uneori” româna și rusa
în același enunț în funcție de nivelul de instruire: 1-4 clase – 50%; 5-8 clase – 29%; școala
profesională – 24,7%; 9-10 clase – 22%; liceu -19,5%; studii superioare -19%.
250
Apartenența etnicFrecvența Moldoveni/Români Ruși Ucraineniă Găgăuzi Bulgari
Niciodată 29,3% 35,0% 24,2% 50,0% 54,0%
Rareori 34,4% 23,3% 15,2% 25.0% 23,0%
Uneori 22,5% 29,1% 18,2% 21,4% 15,4%
Deseori 12,8% 8,7% 39,4% 3,6% 7,6%
Întotdeauna 0,9% 3,9% 3,0% – –
Total 100% 100% 100% 100% 100%
Tabelul 7.6. Ponderea respondenților care amestecă româna și rusa în același enunț și frecvența alternanței codurilor
lingvistice în funcție de apartenența etnică a acestora
Cât privește corelația dintre alternanța limbilor și profesiunea respondenților, cea mai scăzută
pondere a persoanelor care amestecă ”uneori” limbile română și rusă în același enunț a fost stabilită
printre cadrele cu studii superioare (15%) și cadrele didactice (17%), înregistrând o ușoară creștere
printre elevi (18%) și studenți (19%), pentru a atinge cotele respective de 25% și 28,8% printre
muncitori și agricultori, situându-se, în fine, la cota maximă de 41% printre pensionari.
În afară de alternanța codurilor lingvistice în cadrul aceluiași enunț, comunicarea între
cetățenii Republicii Moldova oferă un bun prilej pentru analiza alternanței interfrastice, precum și a
alternanței limbilor, de la interlocutor la interlocutor, în cadrul unei conversații.
Ținând cont de caracterul diglosic al bilingvismului din Republica Moldova, în condițiile
căruia alegerea limbii de comunicare implică conotații identitare și simbolice care reflectă o
anumită rivalitate între populația majoritară și minoritatea rusă, analiza alternanței codurilor
lingvistice în replicile subsecvente ale interlocutorilor în cadrul unei conversații ar putea vărsa mai
multă lumină asupra strategiilor de acomodare comunicativă159 (Giles et al, 1977; Bourhis 1979) a
românofonilor și rusofonilor.
Astfel, pentru identificarea frecvenței acestor două tipuri de alternanță a idiomurilor în
comunicarea de zi cu zi, participanții la anchetă au fost întrebați, mai întâi, cât de des li se întâmplă
ca ei să vorbească în limba moldovenească/română, iar interlocutorii să le răspundă în limba rusă.
159 Discuția noastră cu privire la teoria acomodării comunicative se limitează la elucidarea rolului acesteia în explicarea
alternanței codurilor lingvistice în condițiile multilingvismului. Înr-un context multilingv, persoanele bilingve pot să-și
adapteze comportamentul lingvistic prin alegerea limbii în care se adresează interlocutorului său. Spre deosebire de
tendința normativă a sociolingvisticii tradiționale, conform căreia utilizarea limbii este determinată de atitudinile și
motivațiile individuale, teoria acomodării lingvistice (Giles et al. 1977) permite de a explica și prognoza utilizarea
limbii materne și a limbii secunde atât la nivel interpersonal, cât și la nivel de grup. Teoria acomodării comunicative a
permis identificarea a trei strategii de adaptare a comportamentului lingvistic în cadrul scimburilor interculturale, și
anume: (1) utilizarea limbii interlocutorului (convergența lingvistică), (2) utilizarea limbii materne (promovarea propriei
limbi), și (3) accentuarea distanței dintre limba utilizată și limba interlocutorului (divergența lingvistică). Pentru mai
multe detalii a se vedea: (Bourhis 1979; Bourhis et al. 1979).
251
Adresându-le această întrebare, urmăream scopul de a evalua nivelul de acomodare comunicativă a
populației rusofone din republică pe baza calculului coeficientului de divergență.
Analizând tabelul 7.7, observăm că doar 103 (9,8%) respondenți au declarat că nu li s-a
întâmplat niciodată acest lucru, pe când ceilalți 943 (91,2%) din subiecții chestionați au afirmat că
astfel de situații li s-au întâmplat cu un grad de frecvență care variază între calificativele ”rareori” și
”întotdeauna”, coeficientul de divergență fiind egal cu 2, 22.
Se întâmplă ca eu să vorbesc în moldovenească/română,
iar interlocutorul să-mi răspundă în rusă
răspuns frecvența structura (%)
niciodată 103 9,8
rareori 96 9,2
uneori 351 33,6
deseori 458 43,8
întotdeauna 38 3,6
TOTAL 1046 100,0
Tabelul 7.7. Frecvența alternanței limbilor română și rusă într-o conversație inițiată în limba română
Datele statistice prezentate în tabelul de mai sus demonstrează că vorbitorii de limbă rusă fac prea
puține eforturi pentru asigurarea convergenței lingvistice cu vorbitorii de limbă română, fapt care nu
contribuie nici la eficientizarea comunicării și nici la facilitarea schimburilor interculturale. Chiar dacă
luăm în considerare insuficiența competenței lingvistice în limba de stat la o bună parte din populația
rusofonă, se pare că comportamentul disociativ al vorbitorilor de limbă rusă reflectă mai degrabă
reminiscența complexului imperial de superioritate a acestora. Conform unor cercetări (Street 1982;
Bourhis 1983), chiar dacă vorbitorii nu-și dau întotdeauna seama că își modifică maniera de
comunicare, nivelul de conștiință este mai ridicat în caz de divergență lingvistică decât în caz de
convergență.
Pentru a evalua, de data aceasta, strategiile de acomodare comunicativă a românofonilor în
contextul sociolingvistic al Republicii Moldova, în baza alternanței codurilor lingvistice,
participanții la anchetă au fost rugați să răspundă la întrebarea cât de des li se întâmplă ca ei să
vorbească în limba rusă, iar interlocutorul să le răspundă în limba română.
După cum se vede în tabelul 7.8, 425 (40,6%) de respondenți au declarat că nu li s-a întâmplat
niciodată acest lucru, iar 621 (59,4%) din ei au afirmat că atare situații li se întâmplă, răspunsurile
variind între calificativele ”rareori” și ”întotdeauna”, astfel încât coeficientul de divergență este egal
cu 0,97. Analiza comparativă a datelor statistice din tabelele 7.7 și 7.8 permite să constatăm o
252
diferență sensibilă în comportamentul lingvistic al românofonilor și cel al rusofonilor în comunicarea
bilingvă, românofonii fiind mult mai cooperanți.
Pentru ilustrare vom face aici doar două comparații: în timp ce ponderea respondenților care au
inițiat o conversație în limba rusă și au primit răspuns în aceeași limbă alcătuiește 40,6%, proporția
respectivă a celor care s-au adresat interlocutorilor lor în limba română și au primit răspunsuri în
această limbă alcătuiește doar 9,8%. De asemenea, din numărul total al respondenților, doar 76 (7,3%)
au declarat că atunci când se adresează interlocutorilor lor în limba rusă, aceștia din urmă le răspund
deseori în limba română, față de 458 (43,8%) de respondenți care, inițiind o conversație în limba
română, au primit deseori răspunsuri în limba rusă.
Se întâmplă ca eu să vorbesc în rusă,
iar interlocutorul să-mi răspundă în moldovenească/română
răspuns frecvența structura (%)
niciodată 425 40,6
rareori 308 29,4
uneori 234 22,4
deseori 76 7,3
întotdeauna 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Tabelul 7.8. Frecvența alternanței limbilor rusă și română într-o conversație inițiată în limba rusă
Așadar, luând ca bază de comparație coeficienții de divergență care reflectă, în cazul nostru,
comportamentul lingvistic disociativ al interlocutorilor în contextul multilingv, suntem îndreptățiți
să afirmăm că românofonii adoptă de două ori și ceva mai des un comportament de convergență
lingvistică decât rusofonii. Se poate presupune că acest comportament asociativ al românofonilor
constituie o dovadă a faptului că populația băștinașă tinde spre o comunicare funcțională și
eficientă, lipsită, din ce în ce mai mult, de conținutul simbolic. Dimpotrivă, comportamentul
lingvistic, în mare măsură, disociativ al vorbitorilor de limbă rusă reflectă dorința acestora de a
impune grupului majoritar exogen identitatea lor diferită de cea a populației băștinașe.
7.11. Climatul interetnic în Republica Moldova: în căutarea consolidării
Printre obiectivele anchetei sociolingvistice se numără și evaluarea atitudinilor subiecților
chestionați față de relațiile interetnice din țară. Deși rezultatele obținute nu pot oferi o imagine
cuprinzătoare despre relațiile în cauză, ele permit, mai întâi și-ntâi, să observăm că există anumite
diferențe între tiparele atitudinilor etnice printre reprezentanții etniilor conlocuitoare. Mai apoi, se
pot constata diferențe între tiparele atitudinale în funcție de alte variabile, precum vârsta, mediul de
rezidență, nivelul de instruire și ocupația respondenților.
253
Pentru atingerea obiectivului dat, participanții la anchetă au fost rugați să-și exprime
atitudinea față de următoarea aserțiune: ”Relațiile între etniile conlocuitoare din Republica Moldova
sunt bune”. În vederea evaluării răspunsurilor, am utilizat scala lui Likert cu răspunsuri mergând de
la calificativele ”dezacord total” la ”acord total”, pe cinci trepte (a se vedea figura 7.19).
Analizând rezultatele din tabel, observăm că 52,5 % dintre respondenți sunt de acord și perfect
de acord cu afirmația dată. Prin urmare, fiecare al doilea locuitor al Republicii Moldova consideră că
relațiile între etniile conlocuitoare sunt bune. În același timp, 15,7% dintre respondenți nu împărtășesc
această opinie, pe când 31,4% dintre ei au avut dificultăți să răspundă.
Fără îndoială, existența unor relații interetnice bune implică, în primul rând, toleranță
reciprocă și lipsă de prejudecăți în relațiile cu reprezentanții altor etnii. La rândul ei, toleranța, ca
indiciu al acceptării ”diferențelor”, își găsește reflectare în atitudini. Astfel, se poate formula
ipoteza, conform căreia cu cât este mai mare segmentul de populație care dă o apreciere pozitivă
relațiilor interetnice cu atât mai extinsă este proporția celor care dau dovadă de toleranță etnică,
contribuind, astfel, la ameliorarea relațiilor dintre etnii. În alți termeni, populația care estimează că
relațiile interetnice sunt bune afirmă implicit că putem trăi împreună, mai mult sau mai puțin în
armonie, cu alte etnii.
răspuns frecvența
structura
(%)
nonrăspunsuri 5 0,5
dezacord total 25 2,4
dezacord 139 13,3
nici/nici 328 31,4
acord 419 40,1
acord total 130 12,4
TOTAL 1046 100,0
5 25
139
328
419
130
0
50
100
150
200
250
300
350
400
450
nonrăspunsuri
dezacord total
dezacord
nici/nici
acord
acord total
Figura 7.19. Atitudinile respondenților vizavi de relațiile interetnice din Republica Moldova
Astfel, ținând cont de relația existentă între gradul de omogenitate/eterogenitate etnică și
nivelul de toleranță și deschidere față de ”celălalt” (Tufiș 2001), pentru verificarea ipotezei
formulate supra, ne-am propus să evaluăm ponderea respondenților fiecărui grup etnic care percepe
254
relațiile dintre etnii ca fiind bune, fapt care ne-ar permite să judecăm despre gradul de toleranță al
acestora.
Analiza corelațională a rezultatelor anchetei confirmă ideea că toleranța etnică scăzută se
înregistrează în regiunile cu un grad de eterogenitate etnică scăzută, pe când toleranța etnică ridicată
se întâlnește în regiunile cu o eterogeneitate ridicată (Tufiș 2001, p.104). Astfel, cea mai scăzută
pondere a respondenților, care estimează că relațiile interetnice din republică sunt bune, a fost
înregistrată printre găgăuzi (25%) și bulgari (46%), populație care locuiește relativ compact într-o
regiune cu un grad scăzut de eterogenitate etnică.
Dimpotrivă, ponderea cea mai ridicată a fost înregistrată printre ucraineni (81,8%) și ruși
(58,2%), aceștia fiind dispersați pe întreg teritoriul țării, în timp ce printre moldoveni/români
proporția respectivă alcătuiește 52%. Putem afirma, așadar, că în regiunile omogene din punct de
vedere etnic, absența interacțiunilor etnice multiple constituie un factor favorizant pentru
prejudecăți și o atitudine mai puțin tolerantă, precum și pentru perenizarea situației din zona
proprie ca situație ideală.
Relația dintre omogenitatea etnică și atitudinile de intoleranță nu este însă una de tip liniar.
Mediul de reședință, capitalul uman, ocupația și vârsta se dovedesc a fi predicatori relevanți ai
calității relațiilor interetnice.
Astfel, după cum se știe, cu cât expunerea comunităților de vorbire la comunicare este mai
mare cu atât mai deschise sunt aceste comunități la valorile moderne ale dezvoltării umane
(Inglehart & Welzel 2005). Din această perspectivă, este de așteptat, spre exemplu, că toleranța
etnică și, prin urmare, gradul de consolidare al etniilor va fi mai ridicat în localitățile urbane decât
în cele rurale, acestea din urmă fiind adesea cantonate în sine. Factorii care determină populația
urbană să manifeste atitudini mai tolerante față de membrii altor grupuri etnice rezidă în structura
urbei moderne, caracterizată prin aspectul impersonal al relațiilor, precum și vaga definire a
”celuilalt”. În așa mod, deschiderea și modernitatea localităților urbane facilitează adoptarea unui
comportament mai tolerant, pe când mediul rural păstrează un nivel ridicat de tradiționalism și o
atitudine mai puțin flexibilă față de relațiile dintre grupurile etnolingvisitice.
Deși, conform rezultatelor anchetei, proporțiile respondenților din mediul urban și a celor din
mediul rural, care sunt de acord că relațiile interetnice din țară sunt bune, nu se deosebesc
semnificativ (40% și, respectiv, 41%), aceasta nu înseamnă totuși că ipoteza formulată supra este
infirmată. O atare situație reflectă, probabil, și consecința unor strategii ale elitelor politice de a
folosi mediul urban pentru promovarea unor acțiuni de factură etnică.
O altă variabilă care intervine în evaluarea atitudinilor față de relațiile interetnice este
”ocupația” care, la rândul ei, derivă din variabila ”capitalul uman” sau ”educația”. Conform
255
observațiilor noastre, oamenii cu un bagaj scăzut de cunoșitnțe și un nivel redus de interacțiune cu
”ceilalți” sunt mai sceptici în privința aprecierii relațiilor între etnii. Dimpotrivă, persoanele cu
funcții necesitând un capital uman ridicat sunt mai deschise la multiple interacțiuni și mai optimiste
în evaluarea relațiilor în cauză. Astfel, dacă proporția agricultorilor care sunt de acord și perfect de
acord că relațiile între etnii sunt bune alcătuiește 45%, procentajul în cauză se ridică la 54% printre
muncitorii calificați, înregistrând cota de 57% printre cadrele cu studii superioare, pentru a atinge
cota maximă de 66% printre cadrele didactice.
Modernitatea individuală, deschiderea către nou și individualismul care caracterizează, mai
ales, tânăra generație, par să fie însoțite de o atitudine tolerantă față de alte grupuri etnice. Conform
rezultatelor anchetei, 50% dintre elevi de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani estimează că relațiile
interetnice sunt bune.
În fine, vârsta, de asemenea, definește gradul de deschidere spre alte persoane, în general, și spre
grupurile etnice, în particular, influențând astfel și atitudinile față de relațiile interetnice. Rezultatele
anchetei au scos la iveală o relație directă între majorarea vârstei subiecților chestionați și creșterea
proporției celor care sunt de acord și perfect de acord că relațiile dintre etniile conlocuitoare din
Republica Moldova sunt bune (a se vedea tabelul 7.9).
Relațiile dintre etniile conlocuitoare Vârsta Total re din RM sunt bune
respondenti Acord % Acord total % Total (%)
21-30 220 66 30,1 20 9,1 39,2
31-40 185 77 41,6 26 14,1 55,7
41-50 175 80 45,7 21 12 57,7
51-60 117 57 48,7 14 12 60,7
60+ 69 42 60,9 6 8,7 69,6
Tabelul 7.9. Ponderea respondenților după vârstă care estimează că relațiile interetnice din republică sunt bune
Concluzii
Schimbarea ordinii politice, economice și sociale legată de construcția noului stat suveran a
avut drept consecință modificarea situației demolingvistice din acest spațiu, noua configurație a
peisajului demolingvistic condiționând o schimbare atât a atitudinilor cetățenilor față de limbile în
contact, cât și a comportamentului politic al acestora. Drept urmare, politica lingvistică a Republicii
Moldova, concepută în 1989, a devenit obsoletă în fața realității lingvistice actuale. Provocând, în
momentul adoptării, o scindare profundă în sânul elitei politice și intelectuale, politica lingvistică în
cauză a provocat, odată cu scurgerea timpului, o fisură adâncă în sânul populației în ansamblu,
256
divizând societatea moldovenească în două categorii distincte, care reflectă două discursuri
identitare: discursul identitar românesc și discursul identitar moldovenesc.
Afișând un liberalism exagerat, care pune accentul pe mixajul polietnic, politica lingvistică în
vigoare a condus la enclavizarea etniilor conlocuitoare, delimitarea unui segment al identității civice
(naționale) fiind cu neputință: doar 8% din populația republicii aparținând etniilor minoritare se
consideră parte componentă a poporului moldovenesc, cvasitotalitatea acestora autoidentificându-se
în conformitate cu principalele caracteristici ale identității etnice, fapt care dovedește că identitatea
civică este slab conturată. Cât privește identitatea etnică a populației băștinașe, se observă o tendință
de creștere vertiginoasă de la 2,2 %, în 2004, la 43,3%, în 2007, a proporției celor care aderă la
discursul identitar românesc. Astfel, aproape fiecare al doilea cetățean de etnie română se consideră,
actualmente, în acea sau altă măsură român, fapt care trebuie luat în considerare în procesul de
construire a identității naționale în noul stat suveran.
Una din soluțiile posibile pentru remedierea situației legate de apariția vidului identitar în
Republica Moldova ar fi delimitarea noțiunilor de identitate etnică și identitate națională și
abordarea fenomenului identității naționale din perspectiva instrumentalistă, accentul fiind deplasat
pe crearea condițiilor favorabile de construire a unei identități naționale în sensul geopolitic, dar nu
etnic, oferind egalitate politică tuturor cetățenilor statului, inclusiv în baza identităților multiple,
ceea ce ar corespunde realității cotidiene din acest spațiu.
Alegerea denumirii limbii oficiale în Republica Moldova nu este o opțiune neutră, ci una
politică care își găsește manifestare concretă în comportamentul politic al populației. În pofida
inconsecvenței factorilor de decizie, evoluția în dinamică a opiniei cetățenilor atestă o majorare de
la 16,5%, în 2004, la 49,5%, în 2007, a proporției populației băștinașe care optează pentru
denumirea firească a limbii române. Tendința de majorare a segmentului de cetățeni, care estimează
că limba lor maternă este româna, se explică prin depășirea sentimentului de inferioritate lingvistică
odată cu creșterea nivelului de competență în limba română standard a acestora.
În plus, mult vehiculata teză cu privire la existența ”limbii moldovenești” a fost infirmată de
participanții la anchetă, 85% din totalul acestora fiind de părere că cele două glotonime denumesc
un singur idiom – limba română, proporția populației de etnie română care s-a pronunțat pentru
unitatea limbii moldovenești și a limbii române alcătuind 89%. Bineînțeles că opțiunea dată a
populației nu trebuie și nu poate fi ignorată de factorii de decizie în procesul de reactualizare a
legislației și politicii lingvistice.
Atitudinile generale ale populației față de principalele limbi în contact s-au modificat esențial
în comparație cu 1989, limba oficială înregistrând progrese semnificative în extinderea domeniilor
de funcționare și frecvenței de utilizare, fapt care contribuie la ridicarea prestigiului acesteia. Drept
257
urmare, 93,2% dintre participanții la anchetă sunt conștienți de rolul unificator al limbii oficiale ca
simbol al națiunii, 91,2% dintre ei exprimându-și acordul cu privire la obligativitatea cunoașterii
acesteia de către toți cetățenii statului. În această ordine de idei, vehicularea de către autoritățile
moldovene a ideii bilingvismului social nu motivează, nicidecum, etniile conlocuitoare să studieze
limba oficială a statului: doar 28,6% dintre găgăuzi, 29% dintre ucraineni, 33% dintre bulgari și
47,9% dintre ruși doresc să aibă mai multe ore de română la școală (liceu).
Pe de altă parte, în ultimii șapte ani, se observă o tendință predominantă a opiniei populației,
conform căreia, în școlile cu predarea în alte limbi decât limba rusă, aceasta din urmă ar trebui
studiată la libera alegere, la fel ca orice altă limbă de circulație internațională, proporția celor care
s-au pronunțat pentru opțiunea dată înregistrând o creștere de la 58%, în 2001, la circa 80%, în
2007. De remarcat că nu doar respondenții de etnie română împărtășesc opinia dată (90%), dar și
reprezentanții altor etnii, cea mai înaltă pondere fiind înregistrată printre ruși (50%), iar cea mai
scăzută – printre găgăuzi (17%). Aceasta nu înseamnă însă că cetățenii republicii sunt dezinteresați
de studierea limbii ruse, 65,4% dintre ei fiind conștienți de importanța cunoașterii acesteia ca
instrument de acces la bogata cultură a poporului rus.
În ceea ce privește controversata problemă a limbii de stat și a limbii de comunicare
interetnică, majoritatea covârșitoare a respondenților (89 %) sunt de părere că limba oficială trebuie
să îndeplinească și funcția de limbă de comunicare între etnii. În consecință, în ultimii ani, se
observă o tendință de majorare a segmentului de populație de la 46%, în 2002, la 73%, în 2007, care
optează pentru decretarea unei singure limbi de stat. De remarcat că cele 25% dintre respondenți,
care au optat pentru două limbi oficiale, reprezintă, preponderent, populația rusofonă, bulgarii
alcătuind 90,9% din totalul reprezentanților etniei respective, rușii – 90,4%, găgăuzii – 83,3% și
ucrainenii – 71,4%, această opțiune fiind împărtășită de 21% dintre moldoveni.
Deși limba oficială se situează pe prima poziție după aria de extindere și frecvența medie de
utilizare, în principalele domenii ale vieții publice, se observă o tendință conturată în folosirea
regulată a unei alte limbi decât limba de stat în mediul profesional și în sfera serviciilor publice din
republică, cu precădere, a limbii ruse. Pretextând crearea normelor legal-instituționale și a
oportunităților reale de utilizare a limbilor minoritare în cele mai diverse domenii, cadrul legislativ
imprecis al Republicii Moldova cu privire la delimitarea clară a domeniilor de utilizare a limbii
oficiale și a limbii ruse, erijată la rangul de limbă de comunicare interetnică, contribuie, de fapt, la
îngroșarea rândurilor vorbitorilor de limbă rusă pe seama celorlalte etnii.
Mai mult decât atât, urmare a trilingvismului oficial din Gagauz-Yeri, printre găgăuzi se
observă o tendință crescândă de abandon lingvistic în masă în favoarea limbii ruse, 53,3% dintre ei
neutilizând deloc limba maternă în comunicarea cu copiii. Politica lingvistică neadecvată a
258
Republicii Moldova, a cărei deficiență majoră continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor
prin care statul înțelege să administreze multilingvismul în societate nu le-a permis găgăuzilor să-și
dezvolte o competență adecvată în limba maternă, astfel încât găgăuza să poată fi utilizată atât în
sistemul de învățământ, în mediul profesional, cât și în administrația publică locală.
Alegerea limbii de comunicare într-un spațiu multilingv este o opțiune socialmente marcată.
În condițiile bilingvismului diglosic din Republica Moldova, în care alegerea limbii de comunicare
implică conotații identitare și simbolice, studierea alternanței codurilor lingvistice are o importanță
majoră în cercetarea strategiilor de acomodare comunicativă a populației. Analiza comparativă a
coeficienților de convergență/divergență, care reflectă comportamentul asociativ/disociativ al
interlocutorilor într-un context multilingv, denotă că românofonii adoptă de două ori și ceva mai des
un comportament de convergență lingvistică decât rusofonii, dovadă a faptului că populația
băștinașă tinde spre o comunicare funcțională și eficientă, lipsită, din ce în ce mai mult, de
conținutul simbolic. Dimpotrivă, comportamentul lingvistic, în mare măsură, disociativ al
vorbitorilor de limbă rusă ilustrează dorința acestora de a impune grupului majoritar exogen
identitatea lor diferită de cea a populației băștinașe, fapt care își găsește reflectare în calitatea
relațiilor interetnice din republică.
259
ÎNCHEIERE
Ajunși la capătul acestei expuneri de ansamblu asupra politicii și planificării lingvistice, ca
disciplină teoretică și domeniu practic de activitate umană, ne vedem obligați a formula unele
concluzii finale, a căror menire rezidă nu numai în sistematizarea și recapitularea concluziilor
preliminare formulate în cele șapte capitolele ale lucrării de față, dar, într-un anume fel, și în
sintetizarea și/sau explicitarea unor afirmații, constatări, reflecții etc. cu scopul de a formula o serie
de recomandări practice în vederea pregătirii terenului favorabil pentru elaborarea și implementarea
unei politici lingvistice adecvate în Republica Moldova. Aceste considerații finale se vor a fi un
reper teoretico-metodologic în investigarea și valorificarea diferitor aspecte ale politicii și
planificării lingvistice între teorie și practică. Cu toate acestea, dată fiind imposibilitatea, de
principiu, a epuizării obiectului oricărei cercetări, nu vom pune afirmațiile din cuprins sub semnul
închiderii. Dimpotrivă, le vedem ca pe un punct de pornire pentru demersuri similare, pe care le-am
dori cât mai rapid demarate.
1. Concluzii finale
Cercetarea de față constituie o tentativă de elucidare a rolului și paradigmei de înțelegere a
politicii și planificării lingvistice, la acest început de mileniu, ținând cont de sinteza dintre tendința
de dezvoltare a particularismelor locale, pe de o parte, și afirmarea agresivă a naționalismului civic
la nivel național și la scară internațională în condițiile globalizării, pe de altă parte. Ea ne-a oferit
posibilitatea să descoperim atât unele fațete inexplorate, cât și unele aspecte sintetizatoare și integratoare
ale subiectului în discuție. Astfel, identificarea și definirea politicii și planificării lingvistice se dezvăluie
prin conjugarea mai multor profiluri, cele mai importante fiind dimensiunea lingvistică, socială,
economică și politică, fapt care îi conferă domeniului examinat un caracter transdisciplinar prin
excelență. Din această perspectivă, lucrarea pune accentul pe modalitățile prin care politica și
planificarea lingvistică se înscrie, ca parte integrantă, în concepția dezvoltării naționale și în planul de
dezvoltare a resurselor naționale ale societății, limba fiind considerată drept o resursă societală
(capitolul I).
Ceea ce ar putea fi preluat ca prețios și valorizant provine din analiza acelor deschideri pe care
le oferă conceptul unitar de politică și planificare lingvistică (capitolul I), modelul integrat de
descriere a politicii și planificării lingvistice ca disciplină teoretică și domeniu practic de activitate
umană (capitolele III, IV), modelul de analiză a raportului cost-beneficiu extrapolat asupra
domeniului dat din științele economice (capitolul IV), analiza aspectului valoric al limbii
(capitolele II,VII), disocierea noțiunilor de bilingvism și diglosie ca elemente de analiză a
260
multiligvismului societal (capitolul II), precum și distincția utilă dintre identitatea etnică și
identitatea civică dezvoltată în lucrare (capitolul VII).
Abordarea integrativă a procesului de politică și planificare lingvistică constituie leitmotivul
demersului investigativ întreprins în lucrare. Din această perspectivă, politica și planificarea
lingvistică este un concept unitar, care reflectă unitatea indivizibilă a acțiunilor întreprinse de
societate orientate spre inovația lingvistică (paragraful 1.3). Avantajul conceptului unitar de politică
și planificare lingvistică constă nu numai în faptul că el oferă o viziune întregită despre intervenția
conștientă și voluntară asupra limbilor, dar și în faptul că el reflectă legătura indisolubilă dintre cele
două aspecte, care se întrepătrund și se intercondiționează în timp și spațiu, ale procesului întregit
de schimbare lingvistică. Având drept obiectiv evaluarea situației lingvistice cu scopul de a propune
soluții și modalități concrete de rezolvare a diverselor probleme de natură lingvistică în societate,
politica și planificarea lingvistică poate fi considerată ca un agent transformator al societății.
În pofida caracterului unitar al fenomenului analizat, o eventuală distincție dintre cele două
componente este totuși posibilă în scopuri didactice și de cercetare. În acest sens, politica lingvistică
înglobează deciziile majore cu privire la selectarea și reglementarea utilizării, în comunicarea pe
teritoriul unui stat (nivel național) sau în comunicarea între diferite state (nivel supranațional), a
uneia sau a mai multor limbi. La rândul ei, planificarea lingvistică constă în determinarea cu
precizie a modalităților și termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în
funcție de realitățile concrete și resursele economice și umane disponibile.
Analiza experienței internaționale în domeniu ne conduce la ideea că relația dintre politica
lingvistică și planificarea lingvistică nu este una liniară, fapt care justifică, o dată în plus,
necesitatea utilizării conceptului unitar evocat supra. Dacă noțiunea de planificare lingvistică
implică neapărat noțiunea de politică lingvistică, relația inversă nu este obligatorie, istoria
furnizându-ne multiple exemple de opțiuni politice în materie de limbi (politică lingvistică), care nu
au fost transpuse în practică, inclusiv în Republica Moldova (paragraful 1.3), fie pentru că
implementarea lor este imposibilă, fie pentru că autoritățile statale nu sunt în măsură sau nu doresc
să o facă (planificare lingvistică).
Dimensiunea lingvistică a fenomenului analizat implică atragerea nemijlocită a lingviștilor în
procesul de politică și planificare lingvistică, consultațiile acestora fiind extrem de prețioase la diferite
faze ale conceperii și implementării acțiunilor axate pe schimbarea lingvistică deliberată (paragraful
1.5.4). Contribuția lingviștilor este inestimabilă, mai ales, în statele multilingve, în care măsurile de
politică și planificare lingvistică scot la iveală numeroase puncte nevralgice legate de practicile
lingvistice uzuale, de reglementarea statutului limbilor în contact, de identitatea etnică și identitatea
261
națională. De aceea, intuiția factorilor de decizie trebuie înlocuită cu regulile explicite și bine
argumentate ale lingviștilor.
La rândul ei, dimensiunea politică intervine pentru a spulbera impresia că lingvistica se
identifică cu politica și planificarea lingvistică sau că aceasta din urmă presupune doar implicarea
lingviștilor, lingvistica fiind necesară, dar nu suficientă. În măsura în care politica și planificarea
lingvistică reprezintă un fel de politică și planificare a limbii, constatările științelor politice privind
modalitățile de soluționare a conflictelor și arta de a câștiga consensul celor guvernați sunt, de
asemenea, extrem de importante. Prin urmare, politica și planificarea lingvistică acreditează ideea
unui paralelism interconexat al problemelor lingvistice și politice.
Multilingvismul societal din statele postmoderne și concurența limbilor în contact repun în
discuție problema gestionării situațiilor multilingve, aceasta însemnând managementul
concurenței limbilor în contact prin adoptarea măsurilor specifice de politică și planificare
lingvistică (capitolul II). Caracterizate prin prezența situațiilor de diglosie, triglosie sau poliglosie,
pentru contracararea instaurării supremației unei singure limbi și promovarea diversității lingvistice,
statele multilingve se văd obligate a reconsidera ideea ”un stat – o limbă – o națiune”, care a
dominat spiritele romantice din Europa timp de aproape două secole, începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea.
Din această perspectivă, politica și planificarea lingvistică a unui stat multilingv, fiind
orientată fie spre tolerarea și acceptarea diferențelor, fie spre denegarea multilingvismului, îmbracă
o dimensiune socială. Întrucât cea de-a doua opțiune provoacă intensificarea tensiunilor sociale,
soluția optimă ar fi adoptarea unei politici lingvistice mixte de valorificare a limbii oficiale și de
protejare a limbilor minoritare. Deși acest fapt în sine introduce o anumită discriminare în raport cu
celelalte limbi și comunități lingvistice, soluția dată este perfect explicabilă, dacă este nevoie să se
creeze și/sau să se mențină un cadru de comunicare translinguală și transculturală.
Constituind o problemă inconturnabilă pentru tinerele state ieșite din componența Imperiului ,
gestionarea multilingvismului societal în noile democrații trebuie orientată, în primul rând, spre
reglementarea funcționării echitabile a limbii națiunii titulare și a limbii ruse, majoritatea
reprezentanților etniilor minoritare din fostele republici sovietice fiind ruși sau vorbitori de limbă
rusă. Una din soluțiile posibile pentru atenuarea tensiunilor sociale și eliminarea bipolarității
lingvistice a societății din noile state postsovietice este ridicarea limbii națiunii titulare la rangul de
limbă oficială, creându-se, totodată, norme legal-instituționale și oportunități reale pentru studierea
limbii oficiale și a limbilor minoritare.
Politica și planificarea lingvistică este terenul confruntărilor și rivalității ideologice, fapt
care necesită, atât din partea cercetătorilor, cât și a factorilor de decizie, respectarea principiului
262
imparțialității și eticii deontologice. În această ordine de idei, lucrarea de față deschide o ușă spre
adevărul științific, operând o disociere a bilingvismului și a diglosiei ca forme total diferite de
manifestare a multilingvismului societal. Drept criteriu de diferențiere a acestor fenomene servește
modelul de analiză cu intrare dublă individual-social dezvoltat în lucrare (paragrafele 2.4, 2.4.1, 2.7).
Reconsiderarea fenomenelor și conceptelor de bilingvism și diglosie ne conduce la concluzia
despre caracterul socialmente marcat al diglosiei, redefinirea acesteia conturându-se și cimentându-se
în contextul luptei comunităților de vorbire dominate pentru emanciparea politică, socială și lingvistică.
Din această perspectivă, bilingvismul este un tip de comportament al individului care
utilizează alternativ două idiomuri diferite, comutarea de la o limbă la alta neavând o semnificație
socialmente marcată (paragraful 2.4.1). Practicat de mai multe persoane, acest bilingvism utilitar
poate căpăta un caracter, mai mult sau mai puțin, de masă, fiind calificat deseori, în mod eronat, ca
bilingvism social.
Cercetarea de față demonstrează că bilingvismul social este un fenomen caduc în societatea
modernă, drept dovadă servind inconsistența concepției și eșecul tentativelor de edificare a
națiunilor bilingve în Belgia și Canada (paragraful 2.6). La rândul său, bilingvismul individual este
justificat în măsura în care există persoane monolingve în comunitatea lingvistică respectivă. În alți
termeni, o societate bilingvă nu are niciun motiv să rămână bilingvă atâta timp cât toți membrii ei
sunt bilingvi, cu atât mai mult cu cât bilingvismul utilitar reprezintă, pe termen lung, o verigă
intermediară pe calea asimilării glotice (paragrafele 2.4.2, 2.5.1, 2.5.1.2).
Tentativa de impunere a bilingvismului prin instituționalizarea acestuia constituie o dovadă a
contradicțiilor lingvistice și sociale, bilingvismul social revendicat de statele care doresc să-și etaleze
liberalismul lingvistic întrunind, de fapt, caracteristicile proprii situației de diglosie (paragraful 2.7). Ca
formă de manifestare a multilingvismului societal, diglosia reprezintă un fenomen social bazat pe
inegalitatea de statut social al idiomurilor în contact și al vorbitorilor limbilor respective, fapt care
generează conflictul lingvistic (paragraful 2.7.1). Impusă de sus, diglosia nu poate fi neutră din punct de
vedere sociopolitic și este incompatibilă cu democrația.
Prin urmare, bilingvismul social nu poate constitui obiectivul unei politici lingvistice
dezideologizate, echitabile și democratice care pune accentul mai degrabă pe bi- și plurilingvismul
popoarelor ca opțiune liber aleasă a individului. Cât privește noțiunea de bilingvism social, ea
trebuie abordată dintr-o perspectivă critică în circuitul științific, fiind inutilizabilă în legislația
lingvistică.
Politica și planificarea lingvistică este domeniul de căutare a compromisului între local și
național, național și universal. Având un pronunțat caracter istoric și local (fapt care determină
singularitatea oricărui program de politică și planificare lingvistică), prin importanța sa teoretică și
263
metodologică ca disciplină academică, politica și planificarea lingvistică transcende hotarele
naționale, devenind universală. Mai mult decât atât, în condițiile globalizării, când concurența
limbilor depășește limitele teritoriale ale unui stat, fenomenul analizat capătă o dimensiune
internațională, statele fiind nevoite fie să conteste regulile supranaționale, fie să adapteze politicile
lor lingvistice la noul cadru.
Abordarea complexă a fenomenului analizat ne conduce la ideea despre o nouă
problematizare a evoluției limbilor ca resursă societală în timp și spațiu. Conform observațiilor
noastre, dezvoltarea ascendentă, regresivă sau chiar dispariția limbilor este, mai degrabă, rezultanta
tranzitorie a măsurilor deliberate de politică și planificare lingvistică, decât a legilor funcționale de
dezvoltare a limbilor. Drept dovadă servește instaurarea dominației unei singure limbi în statelenațiune
din Europa în secolul al XIX-lea (paragrafele 2.3, 2.3.1), tentativa de creare a ”limbii
moldovenești” (paragraful 5.3), regenerarea limbii ebraice (paragraful 4.2.2.3), revoluția lingvistică
din Turcia (paragraful 4.2.2.2) etc.
Înscriindu-se, într-un anumit fel, în conceptul de economie a limbii, cercetarea de față
deschide noi oportunități pentru analiza asimilării glotice din perspectiva aspectului valoric al limbii
(paragraful 2.5). Deși greu de apreciat, valoarea economică a limbii își găsește manifestare în
competența lingvistică a individului, oferindu-i acestuia diverse oportunități pe piața muncii. În
acest sens, randamentul net al limbilor influențează asupra deciziilor persoanelor de a investi sau
de a nu investi în studierea limbilor, fapt care, la rândul său, are un impact asupra fenomenului
asimilării lingvistice. Concluzia dată incită la o reconsiderare a factorilor care accelerează sau
frânează abandonul limbii materne.
Modelul integrat al politicii și planificării lingvistice, prezentat în lucrare, are avantajul de a
reflecta o viziune de ansamblu asupra fenomenului analizat (paragrafele 3.3.4, 4.2.1). Înglobând în
sine nu numai planificarea statutului și planificarea corpusului (modelul clasic), dar, de
asemenea, planificarea achiziției și planificarea prestigiului limbii, modelul integrat contribuie la
redefinirea cadrului conceptual și metodologic al politicii și planificării lingvistice, ținând cont de
cele mai recente acquis-uri ale sociolingvisticii. Necesitatea și utilitatea completării modelului
clasic derivă din complexitatea și integritatea fenomenului analizat: în timp ce planificarea
statutului, corpusului și achiziției limbii reprezintă activități productive, planificarea prestigiului
reflectă componenta emoțională a politicii și planificării lingvistice.
Modelul integrat, dezvoltat în lucrare, facilitează inventarierea și sistematizarea
obiectivelor politicii și planificării lingvistice, obiective care se articulează în jurul celor patru
componente esențiale ale domeniului în cauză (paragraful 4.2.1). Întrucât obiectivele politicii și
planificării lingvistice conțin, dincolo de dimensiunea lingvistică, importante valențe sociopolitice,
264
modelul integrat al fenomenului analizat poate servi, în această configurație, drept document de
referință nu numai pentru factorii de decizie și responsabilii de conceperea și implementarea
politicii și planificării lingvistice, ci și pentru beneficiarii acesteia.
Dimensiunea economică a politicii și planificării lingvistice se proiectează în eficiența
economică a acesteia, calculul eficienței fiind efectuat în timp și spațiu. Analiza raportului costbeneficiu,
extrapolată asupra fenomenului analizat din științele economice, permite cuantificarea și
evaluarea celei mai eficiente (mai puțin costisitoare) alternative de politică și planificare lingvistică
(paragraful 4.3.2). Din acest punct de vedere, analiza estimativă a celor două alternative posibile ale
politicii și planificării lingvistice în Republica Moldova (utilizarea în calitate de limbă de
comunicare interetnică a limbii oficiale sau a limbii oficiale și a limbii ruse) ne conduce la
concluzia că orientarea spre bilingvism nu este nici justificată și nici eficientă, fapt care dovedește
că opțiunea dată este bazată, mai degrabă, pe populism eșuat decât pe analiza realistă a situației
glotice din țară și pe calcule concrete. Aceasta, din două motive: în primul rând, promovarea
bilingvismului într-o țară atât de săracă este total lipsită de sens, în al doilea rând, costul marginal al
promovării celor două limbi (româna și rusa) este net superior față de avantajul marginal
(competențele obținute de membrii societății pe unitate monetară investită), care decurge din
cunoașterea acestora.
Propensiunea autorităților moldovene și a unui segment nesemnificativ al populației spre
bilingvism se explică prin moștenirea lingvistică și identitară complicată a Basarabiei, care, peste
aproape două secole, constituie rădăcina dificultăților sociopolitice și lingvistice ale Republicii
Moldova. Cercetarea de față ne îndreptățește să afirmăm că această moștenire a fost prefigurată de
politicile lingvistice ale celor două imperii – țarist și sovietic. Analiza documentelor de arhivă și a
surselor statistice ne conduce spre stabilirea unui paralelism uluitor la nivel de obiective strategice
ale politicilor lingvistice în cauză, ambele fiind orientate spre asimilarea glotică și pervertirea
identitară a populației autohtone din spațiul entolingvistic românesc, în care s-a format Republica
Moldova, una din stratagemele esențiale pentru atingerea acestui obiectiv fiind tentativa de creare a
”limbii moldovenești” (capitolul V).
Având la origine graiul popular și cronicăresc rudimentar, ”îmbogățit” masiv cu tot felul de
rusisme și creații proprii ale logofeților acestei invenții (paragraful 5.3), ”limba moldovenească”
avea menirea să împingă populația dintre Prut și Nistru să-și caute obârșia exclusiv în moștenirea
strict provincială de până la 1812, din perspectiva separatismului statal medieval. Considerat ca
soluția cea mai sigură, prin care românitatea răsăriteană poate fi ruptă de valorile ei autentice și
apropiată de spiritul slav, moldovenismul, erijat în rangul de politică oficială, a devenit un
instrument de manipulare a acestei frânturi de românitate.
265
Cercetarea de față constituie un prilej de demistificare a mitului despre instaurarea
bilingvismului armonios în RSSM promovat și elogiat de apologeții regimului sovietic. Analiza
situației sociolingvistice din Moldova sovietică, prin prisma noțiunilor de bilingvism și diglosie,
infirmă existența bilingvismului social în spațiul dat, multilingvismul societal întrunind aici
caracteristicile proprii unei situații de diglosie bazată pe inegalitatea statutului social ale celor două
idiomuri în contact. Bilingvismul inegalitar, impus etniilor conlocuitoare de către minoritatea
imperială, nu era decât produsul firesc al diglosiei, contribuind, mai degrabă, la apariția unei categorii
specifice de semilocutori cu o dublă incompetență lingvistică decât la formarea locutorilor cu o dublă
competență lingvistică (paragraful 5.4).
În pofida unor prejudicii ireparabile aduse populației autohtone în dezvoltarea și modernizarea
limbii și culturii ei autentice, românii basarabeni au rezistat cu stoicism, astfel încât politica
lingvistică sovietică, orientată spre pervertirea identității naționale a populației majoritare din
RSSM, a eșuat, drept dovadă servind proporția nesemnificativă a abandonului lingvistic printre
băștinași la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut (paragraful 5.4.1).
Dimpotrivă, asimilarea glotică a căpătat proporții alarmante în rândul reprezentanților etniilor
neruse din republică, fapt care a avut drept consecință modificarea profilului sociolingvistic al
RSSM: în urma procesului de implicare masivă a moldovenilor în bilingvismul inegalitar, însoțit de
asimilarea îngrijorătoare a etniilor nonruse (paragraful 5.4.1), limba rusă nu numai că și-a
consolidat statutul de lingua franca în acest spațiu, dar a devenit și limba cea mai cunoscută aici
(paragraful 5.4.1). În așa mod, politica lingvistică promovată de autoritățile sovietice a condus la
bipolarizarea lingvistică a societății mai degrabă decât la unitate prin diversitate, bipolarizarea în
cauză constituind un obstacol considerabil în promovarea limbii oficiale a Republicii Moldova în
condițiile actuale.
În plus, inculcarea moldovenismului în mentalitatea unui anumit segment al populației
constituie o explicație a persistenței, în rândul populației autohtone, a unei atitudini, dacă nu ostile
față de românism, cel puțin indiferente față de revenirea la valorile culturale și lingvistice
aparținând patrimoniului comun al neamului românesc (paragrafele 7.4.4.1, 7.5). Nu întâmplător,
după aproape două decenii de independență, Republica Moldova nu a fost în măsură să soluționeze
două probleme-cheie pentru promovarea limbii și a culturii națiunii titulare: denumirea corectă a
limbii oficiale și crearea condițiilor de securitate lingvistică pentru promovarea nestingherită a
acesteia.
Preocupate de creșterea ratingului politic al noului stat suveran pe arena internațională, în
termeni de evaluare a naturii liberale a democrației, autoritățile moldovene s-au precipitat să afișeze
o politică lingvistică pe cât se poate de liberală, fără să se îngrijească câtuși de puțin de
266
implementarea acestei politici care antrenează costuri considerabile, tentativa de legiferare a
pretinsului bilingvism social însemnând, de fapt, perenizarea situației de diglosie generatoare de
conflicte.
Eșafodată după principiul ”laisser faire, laisser choisir”, actuala politică lingvistică a noii
formațiuni statale contribuie la degradarea statutului limbii oficiale și a limbilor etniilor minoritare
nonruse, consolidând, totodată, prerogativele limbii ruse în calitatea ei de limbă de comunicare
interetnică. Mai mult decât atât, fragilitatea și insecuritatea limbii române, în acest teritoriu, este
agravată de politica separatismului lingvistic și cultural a regimului de la Tiraspol orientată spre
epurarea lingvistică și etnoculturală a populației de etnie română din stânga Nistrului (paragraful
6.4).
Utilizarea unei limbi exogene în calitate de limbă de comunicare interetnică, în condițiile în
care limba populației autohtone are o tradiție literară datând de câteva secole, contravine opțiunii
firești a națiunilor oligomodale, în care se înscrie și Republica Moldova (paragraful 3.4.2),
alegerea firească a limbii oficiale și/sau a limbii de comunicare interetnică, în aceste state, urmând
să se bazeze pe criteriul majorității numerice a locutorilor și criteriul evoluției naturale a limbilor în
spațiul respectiv. Din această perspectivă, soluția optimă pentru noua formațiune statală este
promovarea limbii populației autohtone, în același timp, ca limbă oficială și ca limbă de
comunicare interetnică, bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional. Mai mult decât atât,
limba rusă nu poate fi acceptată ca limbă de comunicare interetnică în virtutea criteriului
neutralității politice, rusa purtând în acest spațiu ștampila de limbă de oprimare.
În această ordine de idei, analiza legislației lingvistice a Republicii Moldova scoate în vileag
ambiguitatea și duplicitatea normelor juridice, prin care noua democrație înțelege să gestioneze
funcționarea limbilor în societate (paragrafele 6.3 – 6.3.2), instituționalizarea trihotomiei limbă
oficială – limbă de comunicare interetnică – limbi minoritare constituind o discriminare a limbii
oficiale și o sfidare a drepturilor lingvistice ale etnicilor ucraineni care depășesc numeric
minoritatea de etnie rusă.
Pretextând crearea normelor legal-instituționale și a oportunităților reale de utilizare a limbilor
minoritare în cele mai diverse domenii, cadrul legislativ imprecis al Republicii Moldova cu privire la
delimitarea clară a domeniilor de utilizare a limbii oficiale și a limbii ruse, ridicată la rangul de limbă de
comunicare interetnică, contribuie, de fapt, la majorarea numărului vorbitorilor de limbă rusă pe seama
celorlalte etnii (paragrafele 7.9; 7.9.2; 7.9.4).
Printre punctele cele mai vulnerabile ale legislației și politicii lingvistice ale Republicii
Moldova, se numără nu numai atribuirea statutului de limbă de comunicare interetnică limbii ruse,
dar și decretarea acesteia în calitate de limbă oficială pe teritoriul Unității teritorial-administrative
267
Gagauz-Yeri, fapt care s-a soldat cu eșecul politicii de teritorializare (paragraful 6.3.3.1). Analiza
situației sociolingvistice din acest teritoriu demonstrează că oficializarea trilingvismului a avut
drept rezultat o reconfigurare a pieței lingvistice locale, aceasta însemnând, înainte de toate,
impunerea primatului limbii ruse față de limba de stat și limba găgăuză în toate domeniile
comunicării publice.
Drept rezultat, în loc să contribuie la demararea procesului de renaștere a limbii și a identității
populației găgăuze prin derusificarea reprezentanților acestei etnii, politica lingvistică a Republicii
Moldova a contribuit, prin oficializarea trilingvismului, mai degrabă la consolidarea dominației
limbii ruse, decât la revitalizarea și introducerea progresivă a limbii găgăuze în circuitul
comunicativ.
Mai mult decât atât, urmare a politicii lingvistice neadecvate a Republicii Moldova, a cărei
deficiență majoră continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor preconizate, printre
găgăuzi se observă o tendință crescândă de abandon în masă al limbii materne în favoarea limbii
ruse (paragraful 7.9.1), o dovadă în plus că oficializarea trilingvismului nu le-a permis găgăuzilor
să-și dezvolte o competență adecvată în limba maternă, astfel, încât găgăuza să poată fi utilizată în
sistemul de instruire, în mediul profesional, în administrația publică locală și în alte domenii ale
vieții publice, nemaivorbind de cadrul familial. Prin urmare, trilingvismul oficial din Gagauz-Yeri,
ușor de realizat și de justificat in vitro, continuă să fie o sfidare politică in vivo.
Întrucât majoritatea covârșitoare a găgăuzilor se exprima, în zorii independenței Republicii
Moldova, cu mai multă ușurință în limba rusă decât în limba maternă (consecință deplorabilă a
politicii lingvistice sovietice), oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură provizorie,
aplicabilă exclusiv pentru perioada de tranziție de la trilingvism la unilingvismul teritorial cu
valorificarea limbii găgăuze și a limbii de stat prin instituirea, pe termen lung, a bilingvismului
situațional român-găgăuz.
Pe de altă parte, luând în considerare gradul înalt de complexitate al geografiei etnice a
Republicii Moldova, tentativa de soluționare a problemelor de natură glotică prin teritorializarea
comunităților de vorbire trebuie abordată cu multă prudență. Dat fiind faptul că grupurile etnice din
republică nu sunt compacte și omogene, ele fiind mai degrabă dispersate și mixte (doar în mod
convențional se poate vorbi de o anumită organizare teritorială în cazul găgăuzilor și a bulgarilor
din sud-vestul țării), definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu neputință.
Din acest punct de vedere, în loc să pună accentul pe promovarea limbii oficiale ca factor de
unificare civică și de consolidare a coeziunii sociale, actuala politică lingvistică a Republicii
Moldova, pretextând susținerea multilingvismului și multiculturalismului, contribuie la
268
fragmentarea, izolarea socială și enclavizarea etniilor, încurajând particularismele în defavoarea
factorilor unificatori.
Drept rezultat, sentimentul de apartenență la poporul moldovenesc este lipsit de importanță
pentru populația republicii, cvasitotalitatea cetățenilor autoidentificându-se în conformitate cu
principalele caracteristici ale identității etnice, fapt care denotă că identitatea civică (națională) este
vagă și slab conturată. Proporția nesemnificativă (8%), a reprezentanților etniilor minoritare, care
se consideră parte componentă a poporului moldovenesc constituie o dovadă a vidului identitar din
Republica Moldova (paragraful 7.4.1.1).
Ancheta sociolingvistică organizată în cadrul investigației de față atestă că modificările
intervenite în societatea moldovenească legate de edificarea noului stat suveran au provocat o
redimensionare a configurației peisajului demolingvistic din acest spațiu, fapt care a condiționat
o schimbare atât a atitudinilor cetățenilor față de limbile în contact, cât și a comportamentului
politic al acestora (capitolul VII).
Drept urmare, Legislația și politica lingvistică în vigoare a Republicii Moldova, concepută și
adoptată de Sovietul Suprem al RSSM în 1989, a devenit obsoletă în fața realității glotice actuale.
Provocând, din momentul adoptării, datorită ambiguității sale, o fisură ideologică adâncă în sânul
populației, politica lingvistică în cauză, pe lângă enclavizarea etniilor, a divizat societatea
moldovenească în două categorii distincte care reflectă, în funcție de două perspective ideologice,
două discursuri identitare: discursul identitar românesc și discursul identitar moldovenesc
(paragraful 7.4.1).
Analiza în evoluție a celor două tipuri de discursuri identitare, pe parcursul ultimilor cinci ani,
scoate în relief o tendință de creștere vertiginoasă a proporției populației băștinașe care aderă la
identitatea română, aceasta atingând, în 2007, cifra de 43,3%, fapt care trebuie luat în considerare în
procesul de construire a identității naționale în noul stat suveran.
Conform observațiilor noastre, cele două tipuri de discursuri identitare își găsesc manifestare
concretă în comportamentul politic al cetățenilor, inclusiv în opțiunea acestora cu privire la
denumirea corectă a limbii oficiale. În pofida inconsecvenței și lipsei de fermitate a factorilor de
decizie, analiza în dinamică a opiniei populației atestă o tendință de majorare semnificativă a celor
care optează pentru denumirea firească a limbii române, proporția respectivă situându-se, în
2007, la circa 50% (paragraful 7.4.1.1).
În plus, mult vehiculata teză pseudoștiințifică cu privire la existența ”limbii moldovenești”,
deosebită de limba română, în jurul căreia se articulează întreaga politică lingvistică actuală, este
infirmată de majoritatea covârșitoare a populației (85%). De remarcat că proporția populației de
269
etnie română care s-a pronunțat pentru denumirea firească a limbii noastre se ridică la circa 90%,
adevărul științific fiind, astfel, confirmat de convingerile populației (paragraful 7.5).
Sondajul de opinie efectuat în cadrul cercetării de față demonstrează că atitudinile generale ale
populației, vizavi de principalele limbi vorbite pe teritoriul republicii, s-au modificat esențial în
comparație cu 1989, limba oficială devenind mult mai atractivă. Conștienți de rolul unificator al
limbii oficiale ca simbol al națiunii, cvasitotalitatea cetățenilor (91,2%) sunt de acord cu teza despre
obligativitatea cunoașterii acesteia de către toți membrii societății.
Dimpotrivă, importanța atribuită limbii ruse pe scara valorilor înregistrează o tendință de
descreștere în ultimii ani, marea majoritate a populației (circa 80%) estimând că rusa trebuie
studiată în școli la libera alegere. În legătură cu precizarea în cauză, trebuie să relevăm totuși că
cetățenii republicii nu sunt dezinteresați de studierea limbii ruse, majoritatea din ei (65,4%) fiind
conștienți de importanța cunoașterii acesteia ca instrument de acces la bogata cultură a poporului
rus (paragraful 7.6).
Atitudinile populației față de spinoasa problemă a limbii de stat și a limbii de comunicare
interetnică, de asemenea, s-au modificat în mod radical, majoritatea covârșitoare a subiecților
chestionați (89%) fiind de părere că limba oficială trebuie să fie în același timp și limbă de
comunicare interetnică. Drept urmare, în ultimii cinci ani, se observă o tendință de creștere sensibilă
a segmentului de populație (73%) care se pronunță pentru decretarea unei singure limbi oficiale.
De remarcat că 25% dintre respondenții, care au pledat pentru două limbi oficiale reprezintă,
preponderent, vorbitorii de limbă rusă din republică, opțiunea dată fiind adoptată de 21% dintre
moldoveni (paragraful 7.7).
Gradul înalt de unanimitate al opiniilor populației față de problemele cruciale pentru politica
și planificarea lingvistică din republică ar putea servi drept temei plauzibil pentru oficializarea
unilingvismului național cu elemente de bilingvism situațional și introducerea unui articol în
Constituție, care să prevadă obligativitatea, pentru toți cetățenii statului, de a cunoaște și a utiliza
limba română în toate domeniile principale ale vieții publice, fapt care ar contribui la eliminarea
unui șir întreg de probleme cu care se confruntă societatea moldovenească. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât circa 95% din populația republicii cunoaște și poate utiliza în acea sau altă măsură limba
de stat (paragraful 7.8).
Așadar, cercetarea de față ne conduce la concluzia despre o răsturnare a piramidei valorilor
în societatea moldovenească, dovadă a faptului că, în raport cu progresele învățământului și culturii
naționale, noile generații de tineri din spațiul pruto-nistrean se debarasează, din ce în ce mai mult,
de dogmele ideologice prosovietice și se desprind progresiv de mentalitatea etnoculturală stalinistă.
270
Acest lucru nu trebuie și nu poate fi ignorat de factorii de decizie în procesul de readaptare a
politicii și planificării lingvistice la realitățile actuale.
2. Recomandări pentru o nouă politică și planificare lingvistică în
Republica Moldova
În baza investigației întreprinse, pot fi făcute unele recomandări pentru o politică lingvistică
echitabilă și eficientă în Republica Moldova.
2.1. În procesul de elaborare a politicii și planificării lingvistice, este indispensabil să se
recurgă la o abordare transdisciplinară a problemelor de limbă, întrucât luarea în
considerare doar a unor particularități – fie ele și pertinente – se poate dovedi
insuficientă pentru dezvăluirea esenței fenomenului respectiv.
2.2. Conceperea și transpunerea în practică a politicii și planificării lingvistice trebuie să fie
precedate obligatoriu de analiza prealabilă a situației sociolingvistice din țară, cu
scopul de a stabili obiective reale și realiste, care urmează a fi definite cu precizie și
claritate în documentele oficiale și în Legislația lingvistică a statului.
2.3. În acest scop, este necesar să se organizeze, la solicitarea guvernului, o investigație
sociologică la nivel național, echipa de cercetători înglobând cel puțin un lingvist, un
sociolog, un istoric, un politolog, un economist, un informatician și un specialist în
domeniul planificării. Misiunea echipei de organizare și desfășurare a investigației
sociolingvistice se va finaliza odată cu prezentarea raportului la guvern, deși unii membri ai
acesteia ar putea fi implicați, în etapa de elaborare a deciziilor, în activitatea de consiliere.
2.4. Pentru a se convinge de pertinența unor eventuale acțiuni vizând o intervenție deliberată
asupra limbilor, organizarea de către factorii de decizie a unei largi campanii de
sensibilizare a populației este o condiție preliminară inconturnabilă.
2.5. Politica și planificarea lingvistică a Republicii Moldova ar trebui să se axeze, mai întâi și întâi,
pe promovarea eficientă a limbii oficiale cu scopul de a o moderniza, aceasta însemnând
crearea condițiilor favorabile de securizare atât a statutului, cât și a corpusului acesteia.
2.6. Întrucât convingerile majorității populației confirmă, în sfârșit, adevărul științific în ceea
ce privește denumirea firească a limbii noastre, este imperativ să se opereze
amendamentele respective în Legea Fundamentală și în alte legi organice, stipulându-se,
fără echivoc, că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.
2.7. Pentru eliminarea unui șir întreg de probleme, cu care se confruntă societatea
moldovenească, se impune introducerea unui articol în Constituție, care să prevadă
271
obligativitatea, pentru toți cetățenii statului, de a cunoaște și a utiliza limba română
în toate domeniile principale ale vieții publice.
2.8. Parlamentul și Guvernul ar trebui să purceadă de urgență la revizuirea Legislației
lingvistice în vigoare și rescrierea acesteia în lumina adevărului științific și istoric, să
elaboreze și să adopte Legea Limbii de Stat, care să se bazeze pe Constituția modificată
a Republicii Moldova, pe Declarația de Independență a Republicii Moldova și pe
normele de drept internațional.
2.9. Măsurile concrete de planificare lingvistică trebuie să fie orientate spre achiziția și
utilizarea limbii oficiale de către toți membrii societății, astfel încât, în calitate de limbă
comună, limba oficială să devină un factor de unificare și de consolidare a coeziunii sociale,
respectându-se, totodată, diferențele lingvistice și culturale ale etniilor conlocuitoare.
2.10. Pentru a asigura funcționarea de facto a limbii de stat, este imperativ să se creeze un
mediu lingvistic adecvat, astfel încât etniile conlocuitoare să conștientizeze nevoia de a
însuși și utiliza limba oficială a statului în toate domeniile vieții publice, fără exercitarea
unor presiuni sau constrângeri.
2.11. În acest sens, noua politică și planificare lingvistică a Republicii Moldova urmează să
modifice radical dinamica relațiilor dintre diferitele componente ale societății
moldovenești: având menirea să asigure condiții de securitate glotică pentru etnia majoritară
a populației, ea trebuie să prevadă concomitent măsuri concrete și realiste de menținere și
promovare a pluralismului lingvistic, fiind orientată cu precădere spre revitalizarea,
modernizarea și introducerea limbii găgăuze, amenințate cu dispariția, în circuitul
comunicativ .
2.12. În vederea creării condițiilor egale pentru dezvoltarea limbilor minoritare din republică,
este indispensabil să se renunțe la limba imperială ca limbă de comunicare interetnică și
la noțiunea iluzorie de bilingvism social.
2.13. Din această perspectivă, pentru a fi echitabilă și eficientă, politica și planificarea
lingvistică din Republica Moldova trebuie să fie axată pe unilingvismul național cu
elemente de bilingvism situațional, bilingvismul având un caracter utilitar și
individual.
2.14. Pentru a redresa situația lingvistică în noul stat suveran, este oportun să fie repus în
drepturi censul „cunoașterea limbii de stat” la angajarea funcționarilor, la numirea
persoanelor în funcții de stat, la alegerea deputaților în Parlament, în organele
administrației publice centrale și locale, la numirea conducătorilor de instituții,
organizații, întreprinderi etc.
272
2.15. Dat fiind faptul că grupurile etnice din republică nu sunt compacte și omogene, tentativa
de soluționare a problemelor de natură lingvistică prin teritorializarea comunităților de
vorbire este indezirabilă și ineficientă.
2.16. Pentru depășirea vidului identitar din republică, este nevoie să se opereze o disociere
conceptuală a noțiunilor de identitate etnică și identitate civică, disociere care ar
permite abordarea fenomenului identității naționale din perspectiva instrumentalistă, cu
deplasarea accentului pe crearea condițiilor favorabile de construire a unei identități
naționale în sensul geopolitic, dar nu etnic, oferind egalitate politică tuturor cetățenilor
statului, inclusiv în baza identităților multiple, ceea ce ar corespunde realității cotidiene
din noul stat suveran.
2.17. În măsura în care politica și planificarea lingvistică este parte componentă a concepției
politicii naționale și a planului de utilizare a resurselor naționale, este inevitabil ca
factorii de decizie să examineze problema în cauză în cadrul schemei generale de
planificare a resurselor naționale și să prevadă mijloacele financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor respective din bugetul de stat și/sau din bugetele autorităților
publice locale.
2.18. Politica și planificarea lingvistică este un domeniu atât de delicat și atât de important
pentru noul stat suveran, încât se impune necesitatea creării unui organ oficial, pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, învestit cu competența de a concepe, implementa și
monitoriza mecanismele de reglementare a funcționării și promovării limbii oficiale, în
paralel cu respectarea drepturilor lingvistice ale etnicilor minoritari din republică.
2.19. În procesul predării disciplinelor socioumane în învățământul de toate gradele, trebuie să
nu se evite examinarea chestiunilor spinoase legate de politica și planificarea lingvistică
în republică, pretextându-se incompetența auditoriului sau/și sensibilitatea și
obscuritatea problemei ca atare.
2.20. În vederea pregătirii profesioniștilor în domeniul politicii și planificării lingvistice, este
necesar să se introducă în planurile de studii ale facultăților socioumane o disciplină
autonomă – politica și planificarea lingvistică. În plus, este oportună deschiderea unei
noi specializări la masterat – managementul lingvistic.
Deși, cu referire la politica și planificarea lingvistică în Republica Moldova, încă nu se poate
vorbi de anumite tradiții certe, o multitudine de probleme legate de abordarea politică,
fenomenologică (desigur, nu în sensul husserlian al cuvântului, ci într-unul care permite regăsirea
anumitor tipologii fenomenale în contexte diferite), sociologică și culturologică a problemelor
lingvistice fie că se află în faza tatonărilor, fie că urmează a fi reinterpretate, fie că, în general, își
273
așteaptă soluționarea. Printre acestea, se numără și problemele legate de evaluarea situației limbii
oficiale și a limbilor minoritare, construcția identității civice, consolidarea relațiilor interetnice,
studierea strategiilor de acomodare comunicativă a populației din republică etc.
Lucrarea de față, fiind o încercare de a face lumină asupra anumitor laturi esențiale ale
politicii și planificării lingvistice, în general, și a politicii lingvistice din Republica Moldova, în
particular, este, totodată, și un îndemn către specialiști de a-și aduce contribuția la elucidarea
aspectelor mai puțin conturate, susceptibile de completări, reconsiderări și dezvoltări ulterioare ale
subiectului în discuție.
Cuvinte-cheie: actorii politicii și planificării lingvistice, alternanța codurilor lingvistice
amenajare lingvistică, anchetă sociolingvistică, asimilare glotică, bilingvism, comportament glotic,
comunitate lingvistică (de vorbire), concurența linbilor, conflict lingvistic, contactul limbilor,
diglosie, difuzarea limbii, dirijism lingvistic, dispariția limbii, diversitate lingvistică, domeniu de
utilizare a limbii, drepturi lingvistice, echitate socială, eficiența politicii și planificării lingvistice,
endoglosie, exoglosie, etnicitate, funcția limbii, glotopolitică, identitate etnică, identitate națională,
insecuritate lingvistică, liberalism lingvistic, limbă clasică, limbă dominantă, limbă dominată, limbă
globală, limbă indigenă (autohtonă), limbă majoritară, limbă minoritară, limbă națională, limbă
oficială, limbă vehiculară, limbă vernaculară, lingua franca (limbă de comunicare interetnică),
modernizarea limbii, multilingvism societal, națiune amodală, națiune multimodală, națiune
oligomodală, națiune unimodală, obiectivele politicii și planificării lingvistice, pidginuri și creole,
planificare lingvistică, planificarea achiziției limbii, planificarea corpusului limbii, planificarea
prestigiului limbii, planificarea statutului limbii, plurilingvism, politică lingvistică, politică și
planificare lingvistică, promovarea limbii, purificarea limbii, reforma limbii, renașterea
(regenerarea limbii), revitalizarea limbii, schimbare lingvistică, standardizarea (normarea) limbii,
variantă, (varietate).
Keywords: actors of language policy and language planning, language switching
(code-switching), language policy and language planning, sociolinguistic survey, language shift,
bilingualism, language behavior, speach community, language competition, language conflict,
language contact, diglossia, language spread, linguistic dirigism, language death, linguistic
diversity, domain of language use, language rights, social equity, language policy and planning
efficiency, endoglossia, exoglossia, ethnicity, language function, glottopolitics, ethnic identity,
national identity, language insecurity, linguistic liberalism, classical language, dominant language,
274
dominated language, global language, indigenous language, majority language, minority language,
national language, official language, vehicular language, vernacular language, lingua franca
(language of wider communication), language modernisation, societal multilingualism, a-modal
nation, multi-modal nation, oligo-modal nation, uni-modal nation, language policy and language
planning goals, pidgins and creoles, language planning, acquisition planning (language-in-education
planning), corpus planning, prestige planning, status planning, plurilingualism, language policy,
language policy and planning, language promotion, language purification, language reform,
language regenesis, language revival, language change, language standardisation, variant (variety).
Ключевые слова: воздействующие субъекты языковой политики и языкового
планирования, переход от одного языка к другому, языковое обустройство,
социолингвистическая анкета, языковая ассимиляция, двуязычие (билингвизм), языковое
поведение, языковое сообщество, соперничество языков, языковой конфликт, языковой
контакт, диглоссия, языковое распространение, лингвистический дирижизм, исчезновение
языка, языковое разнообразие, сфера использования языка, языковые права, социальная
справедливость, эффективность языковой политики и языкового планирования, эндоглоссия,
экзоглоссия, этничность, функция языка, глоттополитика (языковая политика и языковое
планирование), этническое самосознание, национальное самосознание, языковая
незащищенность, лингвистический либерализм, классический язык, доминирующий язык,
доминированный язык, глобальный язык, автохтонный язык, мажоритарный язык,
миноритарный язык, национальный язык, официальный язык, язык широкого
распространения, язык узкого распространения (вернакулярный язык), lingua franca (язык
межэтнического/межнационального общения), модернизация языка, многоязычие,
амодальная нация, многомодальная нация, олигомодальная нация, мономодальная нация,
цели языковой политики и языкового планирования, пиджины и креольские языки, языковое
планирование (строительство), планирование овладения языком, планирование корпуса
(внутренней структуры) языка, планирование престижа языка, планирование статуса языка,
плюрилингвизм, языковая политика, языковая политика и языковое планирование, языковое
развитие, пурификация (очищение) языка, языковая реформа, регенерация (возрождение)
языка, восстановление (реконструкция) языка, языковое изменение, стандардизация
(нормирование) языка, вариант (вариантность).
275
REZUMAT
Lucrarea de față este primul studiu monografic de amploare care întreprinde o analiză
complexă a politicii și planificării lingvistice cu referire la spațiul romanic din sud-estul Europei în
care s-a format, ca stat suveran, Republica Moldova. Proiectul lucrării este acela de a arăta care este
rolul și paradigma de înțelegere a politicii și planificării lingvistice în societatea modernă, ținând cont
de sinteza dintre, pe de o parte, tendința de dezvoltare a particularismelor locale și, pe de altă parte,
afirmarea agresivă a naționalismului civic la nivel național. Demersul investigativ, dezvoltat în
lucrare, ține de valorificarea utilității sociale a limbii, orientarea pansocială a evoluției lingvistice la
toate nivelurile limbii, găsindu-și confirmare în experiența umană privind modalitățile de utilizare și
de promovare a limbii ca mijloc principal și universal de comunicare, alias în politica și planificarea
lingvistică.
Considerațiile din Partea I a tezei (capitolele I-IV) se doresc a constitui un fundal teoretic și
metodologic pentru înțelegerea mai cuprinzătoare și mai nuanțată a politicii și planificării lingvistice
ca disciplină academică și domeniu practic de activitate umană. Identificarea și definirea politicii și
planificării lingvistice ca parte integrantă a planificării resurselor naționale ale statului se dezvăluie,
în teză, prin conjugarea mai multor profiluri ale fenomenului examinat, cele mai importante fiind
dimensiunea politică, lingvistică, socială, economică, ideologică și culturologică, fapt care permite
considerarea politicii și planificării lingvistice ca agent transformator al societății. Modelul integrat al
politicii și planificării lingvistice, propus în lucrare, include nu numai planificarea statutului și a
corpusului limbii (modelul clasic), dar, de asemenea, planificarea achiziției și a prestigiului limbii,
fapt care contribuie la redefinirea cadrului conceptual și metodologic al politicii și planificării
lingvistice, facilitând,totodată, sistematizarea obiectivelor fenomenului analizat.
Partea a II-a a lucrării (capitolele V-VII) prezintă o analiză amplă a politicii și planificării
lingvistice din teritoriul romanic în care s-a format, ca stat suveran, Republica Moldova. După o
analiză detaliată a politicilor lingvistice, promovate de guvernele țarist și sovietic, al căror obiectiv
major a fost pervertirea identității etnice și lingvistice a populației autohtone din arealul dat, această
secțiune furnizează o analiză complexă a politicii și planificării lingvistice a noului stat suveran prin
prisma moștenirii lingvistice complicate care constituie, până în prezent, rădăcina dificultăților
sociopolitice și lingvistice ale Republicii Moldova. În baza sistematizării rezultatelor unei anchete
sociolingvistice, desfășurate în cadrul prezentei investigații, lucrarea oferă strategii, metode,
instrumente și recomandări utile pentru conceperea și implementarea unei politici lingvistice
adecvate în Republica Moldova, evocându-se redimensionarea configurației peisajului
demolingvistic și răsturnarea piramidei valorilor în societatea moldovenească.
276
ABSTRACT
This paper is the first ample monographic study that undertakes a complex analysis of the
language policy and planning with a special focus on the European East-Romanic area, actually
named the Republic of Moldova. It aims to reveal the role and the paradigm of understanding the
language policy and planning in the modern society, which is characterized by the synthesis, on the
one hand, between the tendency to develop local peculiarities and, on the other hand, the aggressive
assertion of civic nationalism at national level. This investigation is performed with a view to
emphasizing ways to capitalize on the language social utility, pan-social language evolution at all
levels being acknowledged by human experience that reflects a variety of methods to apply and
promote the language as the main tool of communication, alias in language policy and planning.
The first part (chapters I – IV) establishes the theoretical and methodological foundations to
enable a thorough comprehension of the language policy and planning as an academic discipline
and a practical domain of human activity. It identifies and defines the language policy and planning
as an integral part of national resources planning by incorporating the most important facets of this
phenomenon, i.e. the political, linguistic, social, economic, and cultural dimensions. From this
perspective, language policy and planning is viewed as an agent transformer of the society. This
part tackles an integrated model of language policy and planning that encompasses not only status
planning and corpus planning (the classical model), but also language acquisition planning and
prestige planning. The integrated model allows redefining the conceptual and methodological framework
and facilitates systematizing the objectives of language policy and planning.
The second part (chapters V-VII) looks at language policy and planning in the specific context
of the territory, where the Republic of Moldova has been created. After reporting the strategies,
goals and results of the language policy and planning that has been promoted by Tsarist and Soviet
Authorities, this part examines the language policy and planning of the new democracy by placing
actual complex and puzzling sociolinguistic situation in its historical context, which, even at
present, gives rise to language and socio-political conflicts in the Republic of Moldova. The
emphasis falls on the titular nation of the Republic of Moldova since it is to the Romanians alone
amongst the inhabitants of the territory that the Russian and Soviet Empires have attempted through
language policy and planning to give a distinct language and identity. This part offers strategies,
methods, instruments and useful recommendations how to elaborate and implement an adequate
language policy in Moldova by applying the results of a sociolinguistic survey conducted within the
framework of this investigation, which reveals the change of the sociolinguistic profile and the
inversion of the scale of values in the Moldovan society.
277
РЕЗЮМЕ
Данная работа представляет собой первый опыт монографического исследования, посвященного
комплексному анализу языковой политики и языкового планирования. Цель работы – показать роль и
выявить механизм проведения языкового планирования и языковой политики в рамках современного
общества, характеризующегося, с одной стороны, тенденцией к дифференциации местных особенностей, с
другой стороны, интенсификацией развития национализма на государственном уровне. Концепция,
лежащая в основе исследования, вписывается в плоскость глобальной темы «Взаимодействие языка и
общества», которая вскрывает общественный характер развития и функционирования языков. Bопрос о
возможности сознательного вмешательства в стихийный процесс развития языка подтверждается
многовековым опытом человеческой цивилизации в области практических мер воздействия на
функциональную сторону языка.
Научные положения, содержащиеся в первой части работы (главы I-IV), составляют теоретическую и
методологическую основу для комплексного изучения и понимания анализируемого феномена как
теоретической дисциплины и практической деятельности, направленной на оптимизацию обеспечения
языковой коммуникации u1074 социуме. Идентификация и определение границ языковой политики и языкового
планирования как составной части планирования национальных ресурсов, проводится в работе путем
системно-моделирующего и междисциплинарного подходов, позволяющих выявить многогранность
исследуемого явления, среди которых политический, лингвистический, социальный, экономический
культурологический и другие аспекты. Предложенная в работе интегративная модель, включающая в себя
не только планирование корпуса и планирование статуса языка (классическая модель), но и планирование
овладения языком, равно как и планирование престижа языка обосновывает необходимость и
целесообразность дополнения концептуальной и методологической модели исследуемого явления. Это
облегчает систематизацию основных целей языковой политики и языкового планирования.
Вторая часть диссертации (главы V-VII) посвящена всестороннему анализу языковой политики и
языкового планирования в романском пространстве юго-восточной Европы, где сформировалось суверенное
государство Республика Молдова. После анализа языковых политик царского и советского правительств,
приоритетом которых было искажение национальной и языковой идентичности местного населения, в этой
части проводится комплексный анализ языковой политики и языкового планирования суверенного
государства через призму сложного языкового наследия, которое до настоящего времени является причиной
социально-политических и языковых проблем Республики Молдова. На основе систематизации результатов
социолингвистического анкетирования предлагаются стратегии, механизмы и методы, а также полезные
рекомендации по разработке и внедрению в республике адекватной языковой политики, обусловленной
изменением этнолингвистической картины и переоценкой системы ценностей в молдавском обществе.
278
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1 ABOU, S., Eléments pour une théorie générale de l’aménagement linguistique. In
LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning,
May 25-29, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 5-15.
2. ADEGBIJA, E., Language Attitudes in Sub-Saharan Africa: A Sociolinguistic Overview,
Clevedon: Multilingual Matters, 1994. 130 p.
3. AGER, D., Motivation in Language Planning and Language Policy, Multilingual Series 119,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001. vi, 210 p.
4. AGER, D., Image and Prestige Planning. In Current Issues in Language Planning, Clevedon:
Multilingual Matters, 2005a, vol..6, no .1, p. 1-43.
5. AGER, D., Prestige and Image Planning. In HINKEL, E. (ed.), Handbook of Research in
Second Language Teaching and Learning , Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum, 2005b,
p. 1035-1054.
6. AHLQVIST, A., Language Conflict and Language Planning in Ireland. In JAHR, E. (ed.),
Language Conflict and Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1993, p. 7-20.
7. AKIN, S. et AKINCI, M., La réforme linguistique turque. In Revue de sociolinguistique en
ligne Glottopol, Rouen: Université de Rouen, 2003, no.1, p. 76-86. Disponibil la adresa:
www.univ-rouen.fr/dyalang/
8. AKINNASO, F., One Nation, Four Hundred Languages: Unity and Diversity in Nigeria’s
Language Policy. In Language Problems and Language Planning, Amsterdam: John
Benjamins Publishing Company, 1989, vol. 13, p. 133-146.
9. AKSORNKOOL, N., A Historical Study of Language Planning, Singapore: Singapore
University Press, 1985. 172 p.
10. ALCAINE, A., Polítiques educatives al Paraguai: revisió i balanç. In: ARIADNA LLUIS I
VIDAL-FOLCH and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica
Llatina: IV Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma
de Madrid), II Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació
Iberoamericana), Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 203-210.
11. ALISJAHBANA, S., The Concept of Language Standardization and its Application to the
Indonesian Language. In COULMAS, F. (ed.), Linguistic Minorities and Literacy:
Language Policy Issues in Developing Countries, Berlin: Walter de Gruyter, 1984, p. 77-98.
12. ALTEHENGER-SMITH, S., Language Change via Language Planning: Aspects with a
Focus on Singapore, Hamburg: Helmut Buske Verlag, 1990. xi, 212 p.: ill.
279
13. ALTOMA, S., Language Education in Arab Countries and the Role of the Academies. In
SEBEOK, T. (ed.), Current Trends in Linguistics, The Hague: Mouton, 1971, vol.6,
p. 690 – 720.
14. AMMON, U., The Federal Republic of Germany’s Policy of Spreading German. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin-New York: Mouton de Gruyter,
1992, vol. 95, p. 33-50.
15. ANDJELIÇ, N., Arrêt sur le langage en Bosnie-Herzégovine. In Raisons politiques: La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 149-151.
16. ANDRZSEK, O., GRECU, M., Unworthy Partner: the Schools Issue as an Example of
Human Rights Abuses in Transnistria. In Helsinki Monitor, 2003, vol. 14, no. 2, p. 101-116.
Disponibil, în limba română, la adresa:
http://www.soviet-medals-orders.com/images/Publ/Unworthy_partner_rom3.pdf
17. APPEL, R., MUYSKEN, P., Language Contact and Bilingualism, Amsterdam: Amsterdam
University Press, 2006. 228 p.
18. ARACIL, L., Conflicte lingüístic i normalizació lingüística à l’Europa Nova. In ARACIL,
L. Papers de sociolingüística, Barcelona: La Magrana, 1982, p. 23-38.
19. ARDELEANU, S., La norme communicationnelle du français courant. In Strategii discursive:
Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005, Chișinău: Centrul
Editorial-poligrafic al Universității de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 5-14.
20. ATNACHEV, T., Les nouvelles frontières de la civilisation russe. In : Raisons politiques : La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 153-173.
21. AVRAM, M., Limba română în Republica Moldova (Analogii istorice generatoare de optimism).
In Limba Română, nr. 7-8, Chișinău, 2004, p. 228-234.
22. AVRAMESCU, T . (ed.), Basarab, M., Scrisori din Basarabia, 1880-1883, Vol.1, Chișinău:
Știința, 1996. 320 p.
23. BAGGIONI, D., Du rôle des États dans la construction de l'unicité et de la diversité en
Europe à l'aube de l'an 2000. In DiversCité Langues, 1997, vol. II. Disponibil la adresa:
http://www.uquebec.ca/diverscite
24. BAKER, C., Foundations of Bilingual Education and Bilingualism, Clevedon: Multilingual
Matters, 2001. xiii, 440 p.
280
25. BALDAUF, R., Jr. and EGGINGTON W., Language Reform in Australian Languages. In
FODOR, I. and. HAGÈGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske, 1989, vol. IV, p. 29-43.
26. BALDAUF, R., Jr. and INGRAM, D., Language-in-Education. In FRAWLEY, W. (ed.),
International Encyclopedia of Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2003, vol. 2,
p. 412-416.
27. BALDAUF, R., Jr. Issues of Prestige and Image in Language-in-Education Planning in
Australia. In Current Issues in Language Planning, Clevedon: Multilingual Matters, 2004,
vol. 5, no. 4, p. 376-388.
28. BALDAUF, R., Jr. Language Planning and Policy Research: An Overview. In HINKEL, E.
(ed.), Handbook of Research in Second Language Teaching and Learning, Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum, 2005, p. 957-970.
29. BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN, R., Language Policy and Planning in Fiji, The Philippines
and Vanuatu. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds), Language Planning and Policy
in the Pacific: Fiji, The Philippines, and Vanuatu, Clevedon: Multilingual Matters, 2006,
vol. IV, p. 7-21.
30. BARNES, D., The Implementation of Language Planning in China. In COBARRUBIAS, J.
and FISHMAN, J., Progress in Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1983,
p. 291-308.
31. BARTH, F., Introduction. In BARTH, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries: The Social
Organization of Culture Difference, Bergen and Oslo: Universitetsforlaget, London: George
Allen & Un- win, 1969, p. 9-38.
32. BATIBO, H., Language Decline and Language Death in Africa: Causes, Consequences and
Challenges, UK: Multilingual Matters, 2005. 174 p.
33. BAYLON, Chr., Sociolinguistique: société, langue et discours, Paris: A. Colin, 2005. 303 p.
34. BAZIEV, A., ISAEV, M., Iazyk i nația, Moskva, 1973. 247 p.
35. BELL, D., Ethnicity and Social Change. In GLAZER, N. and MOYNIHAN, D. (eds),
Ethnicity: Theory and Experience, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1975,
p. 141-176.
36. BENTAHILA, A. and DAVIES, E., Language Revival: Restoration or Transformation. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1993, vol. 14, p. 355-374.
281
37. BENTON, R., Language Policy in New Zeeland: Defining the Ineffable. In HERMANN, M.
and BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case
Studies, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, p. 62-98.
38. BEREJAN, S., Monolingvismul populației rusofone în Republica Moldova și bilingvismul
populației băștinașe. In Limba Română, nr. 6-12 (60-66), Chișinău, 2000, p. 43-47.
39. BEREJAN, S., Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte
identitare. In Basarabia. Dilemele identității, Iași: Editura Fundația Academică ”A. D.
Xenopol”, 2001, p. 261-266, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău:
Elan Poligraf SRL, 2007a, p. 30-34.
40. BEREJAN, S., Despre cauzele pierderii identității lingvistice și etnice într-o regiune ruptă din
întreg. In Identitatea limbii și a literaturii în perspectiva globalizării, Iași: Editura Trinitas,
2002, p. 53-59, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf
SRL, 2007b, p. 19-24.
41. BEREJAN, S., Specificul regional ca piedică în restabilirea identității etnice și naționale la
populația românească din Republica Moldova. In Limba și literatura română în spațiul
etnocultural dacoromânesc și în Diaspora, Iași: Editura Trinitas, 2003a, p.17-21, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007c, p.35-39.
42. BEREJAN, S., De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi
numită moldovenească? In Limba Română, nr.6-10, Chișinău, 2003b, p. 49-53, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007d, p. 25-29.
43. BEREJAN, S., Aspectul vorbit al limbii române în spațiul dintre Prut și Nistru. In Limba
Română, nr. 9-10, Chișinău, 2004a, p. 51-53.
44. BEREJAN, S., Prof. Anatol Ciobanu în sociolingvistica românească modernă. In Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău: CEP USM, 2004b,
p. 167-171.
45. BEREJAN, S., Degradarea vorbirii orale într-un stat, în care funcționează paralel două limbi
oficiale. In Revistă de lingvistică și știință literară, nr. 3-4, Chișinău, 2007e, p.11-18.
46. BEREJAN, S., Funcționarea oficială a două limbi în Republica Moldova – obstacol în calea
integrării europene (privilegiul de a fi monolingv într-un stat cu două limbi folosite
paralel). In BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007f,
p. 45-49.
47. BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, selecție și prefață de Al. Bantoș, Chișinău: Elan
Poligraf SRL, 2007g . 240 p.
282
48. BERNARDÓ, D., Catalogne-Nord: le traumatisme de la coupure. In Pluriel débat, no. 7,
1976, p. 5-27.
49. BERRUTO, G., Lingua, dialetto, diglossia, dilalìa. In HOLTUS, G. and KRAMER, J. (eds),
Festschrift für Žarko Muljačić, Romania et Slavia Adriatica, Hamburg: Helmut Buske
Verlag, 1987, p. 57-81.
50. BEȘLEAGA, V., În mâinile cui este soarta limbii? In Limba Română, nr.6-8, 1999, p. 8-9.
51. BHATIA, T. and RITCHIE, W. (eds), The Handbook of Bilingualism, U.K: Blackwell
Publishing, 2004. 864 p.
52. BILLIG, M., Banal Nationalism, London: Sage Publications Ltd., 1995. 208 p.
53. BLOMMAERT, J., Language Policy and National Identity. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 238-254.
54. BLOOMFIELD, L., Literate and Illiterate Speech. In American Speech, 1927, vol. 2,
p. 429-439.
55. BLOOMFIELD, L., Language, New York: Henry Holt and Company, 1933. 580 p.
56. BOCHMANN, K., Substandard und Rumänische Sprachgeschichte. Ein Forschungsbereich.
In HOLTUS, G. und RADTKE, E. (eds), Sprachlicher Substandard, II, Tübingen, 1989,
p. 41-54.
57. BOCHMANN, K., La formation du roumain standard: Conditions sociolinguistiques. In
Sociolinguistica, 1992, no. 6, p. 100-107.
58. BOKAMBA, E., French Colonial Language Policies in Africa and their Legacies. In
MARSHALL, D. (ed.), Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman
on the Occasion of his 65-th Birthday, Amsterdam – Philadelphia: John Benjamins, vol. 3,
1991, p. 175-215.
59. BORȘCI, A., Limba rusă – limbă de contact între popoarele Uniunii Sovietice și de contact
internațional, Chișinău: Cartea moldovenească, 1967. 114 p.
60. BOSEKER, B., The Disappearance of American Indian Languages. In Journal of Multilingual
and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, vol. 15, p. 147-160.
61. BOSSONG, G., Sprachausbau und Sprachpolitik in der Romania. In KLOEPFER, R. et
al.(eds), Bildung und Ausbildung in der Romania. Bd. II: Sprachwissenschaft und
Landeskunde. München: Fink, 1979, p. 491-503.
62. BOURDIEU, P., BOLTANSKI, L., Le fétichisme de la langue. In Actes de la recherche en
sciences sociales, Paris, 1975, vol. 1, no. 4, p. 2-32.
283
63. BOURDIEU, P., Language and Symbolic Power: Oxford: Polity Press and Blackwell
Publishing LTD, 1991. ix, 302 p.
64. BOURHIS, R. and GILES, H., The Language of Intergroup Distinctiveness. In GILES, H.
(ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations, London: Academic Press, 1977,
p. 119-135.
65. BOURHIS, R., Language in Ethnic Interaction: a Social Psychological Approach. In GILES,
H. and SAINT-JACQUES, B. (eds), Language and Ethnic Relations, Oxford: Pergamon
Press, 1979, p. 117-142.
66. BOURHIS, R., GILES, H., LEYENS, J-P. and TAJFEL, H., Psycholinguistic Distinctiveness:
Language Divergence in Belgium. In GILES, H. and CLAIR, R. (eds), Language and Social
Psychology, Oxford: Basil Blackwell, 1979, p. 158-185.
67. BOURHIS, R., Language Attitudes and Self-reports of French-English Usage in Quebec. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1983, no. 4, p. 163-179.
68. BOURHIS, R., LEPICQ, D. et SACHDEV, I., La psychologie sociale de la communication
multilingue. In DiversCité Langues, 2000, vol. V. Disponibil la adresa:
http://www.teluq.uquebec.ca/diverscite
69. BRADLEY, D. and BRADLEY, M. (eds), Language Endangerment and Languge
Maintenance: An Active Approach, UK: Routledge, 2002. 356 p.
70. BRETON, A. and MIESZKOWSKI, P., The Economics of Bilingualism. In OATES, W. (ed.),
The Political Economy of Fiscal Federalism, Lexington, Ma: D.C Heath, 1977, p. 261-273.
71. BRETON, R., The Handicaps of Language Planning in Africa. In MARSHALL, D. (ed.),
Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman on the Occasion of his
65-th Birthday, vol. 3, Amsterdam- Philadelphia: John Benjamins, 1991, p. 153-174.
72. BRETON, A., Le rendement culturel des langues et l’assimilation linguistique. In BRETON,
A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine Canadien, 2002, p. 95-121.
73. BROCK, P., Some Current Initiatives in Language and Literacy Education in Australia. In
BROCKS, P. et al. (eds), Developping Language and Literacy, UK: Trentham Books, 1995,
p. 19-40.
74. BROMLEI, Y. et al., Sovremennyje etniceskie proțessy v SSSR, Moskva: Nauka, 1977. 562 p.
75. BRUCHIS, M., One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the
Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldavia): A Look Back, a
Survey, and Perspectives, 1924-1980), Boulder, Colorado: East Europeans Monographs,
1982, no. 109. p. 371.
284
76. BUGARSKI, R., Language Situation and General Policy. In BUGARSKI, R. and
HAWKESWORTH, C. (eds), Language Planning in Yugoslavia: Slavica, Columbus, OH,
1992, p. 10-26.
77. BURKE, P., Languages and Communities in Early Modern Europe, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. x, 224 p.
78. CALVET, L.-J., La guerre des langues et les politiques linguistiques, Paris: Payot, 1987.
294 p.
79. CALVET, L.-J., La France a-t-elle une politique linguistique? In JUILLARD, C. et
CALVET, L-. J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et Réalités. Premières Journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth: FMA, AUPELF-UREF, 1996, p. 89-101.
80. CALVET, L.-J., La sociolinguistique, Paris: Presses Universitaires de France, 2002. 127 p.
81. CĂRĂUȘ, T., Republica Moldova: identități false, adevărate sau naționale? In Contrafort, nr.
4-5, 2002. Disponibil la adresa: http://www.contrafort.md/ 2002/90-91/338.html
82. CERRÓN-PALOMINO, R., Language Policy in Peru: A Historical Overview. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1989, vol.77,
p. 11-33.
83. CHARPENTIER, J.-M., Le pidgin bislama(n) et le multilinguisme aux Nouvelles-Hébrides :
Langues et Civilisations à Tradition Orale, Paris: SELAF, 1979. 416 p.
84. CHARPENTIER, J-M., Quand et où parler du bilinguisme et de diglossie? Le problème des
pidgins et des patois quasi assimilés dans le cas du bichelamar de Vanouatou (ex-
Nouvelles-Hébrides) et du patois francisé du Poitou. In La linguistique, 1982, vol. 18, no. 1,
p. 65-84.
85. CHAUDENSON, R., Langues et économie: L’état des recherches interdisciplinaires. In
CHAUDENSON, R., ROBILLARD, DIDIER de (éds), Langues, économie et
développement (Tome 1), Collection Langues et Développement, Institut d’Etudes Créoles
et Francophones UA 1041 du Centre National de Recherches Sociolinguistiques, Université
de Provence, 1989, p. 23-37.
86. CHAUDENSON, R., Politique et aménagement linguistiques. Des concepts revisités à la
lumière de quelques expériences”. In JUILLARD, C. et CALVET, L-. J. (éds), Les
politiques linguistiques, Mythes et réalités, Monréal: AUPELF/UREF, 1996, p. 115-126.
87. CHAUDENSON, R., Francopolyphonie et Francocacophonie: problématique de la
coexistence des langues. In Coexistence des langues dans l’espace francophone, approche
macrosociolinguistique, Canada: AUF, 2000, p. 190-197.
285
88. CHAUDENSON, R. et al., Creolization of Language and Culture, New York and London:
Routledge, 2001. xiii, 340 p.
89. CHITI-BATELLI, A., Can Anything be Done about the “Glottophagy” of English? A
Bibliographical Survey with a Political Сonclusion. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, vol. 27, no.2,
p. 137-153.
90. CHOMSKY, N., Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass.: MIT Press, 1965.
251 p.
91. CHRISTIANSEN, P., Language Policy in the European Union: European/ English/
Elite/Equal/ Esperanto Union? In Language Problems and Language Planning, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2006, vol. 30, no. 1, p. 21-44.
92. CINCILEI G., Les notions de langue et nation roumaine à l’Est du Prut : In SERIOT, P. (éd.),
Langue et nation en Europe Centrale et Orientale du XVIII – ème siècle à nos jours. Cahiers
de l’ILSL, Lausanne : Université de Lausanne, 1996, no. 8, p.75-92.
93. CIOBANU, A., Unele cauze ale erodării factorului ”conștiință națională”. In Limba
Română, nr. 4, Chișinău, 1995a, p. 67-72.
94. CIOBANU, A., Legislația lingvistică din Republica Moldova (După șase ani de la adoptarea
ei). In Limba Română, nr. 6, Chișinău, 1995b, p. 5-17.
95. CIOBANU, A., Profesorul universitar Grigore Cincilei și unele probleme de sociolingvistică.
In Omagiu lui Grigore Cincilei la 70 de ani, Chișinău : Universitatea de Stat din Moldova,
1997, p. 27 -37.
96. CIOBANU, A., Lingviștii și politica lingvistică în Republica Moldova. In Revistă de
lingvistică și știință literară, nr. 5, Chișinău, 1998, p. 40-48.
97. CIOBANU, A., Parlamentul și Guvernul ar trebui să refacă din rădăcină Legislația
lingvistică. In Limba Română, nr. 6-8, Chișinău, 1999, p. 17-21.
98. CIOBANU, A., Un deceniu cu Legislația lingvistică. In Arta comunicării – necesitate
stringentă în societatea contemporană. Materialele Conferinței Științifico-Didactice dedicate
Anului Eminescu, Chișinău: Editura ASEM, 2000, p.7-17.
99. CIOBANU, A., Revista Limba Română și unele aspecte ale instruirii filologice. In Limba
Romănă, nr. 4-8, Chișinău, 2001a, p. 29-31.
100. CIOBANU, A., Politici lingvistice. In Revistă de lingvistică și știință literară, nr. 4-6,
Chișinău, 2001b, p. 52-61.
286
101. .CIOBANU, A., Privire retro- și prospectivă asupra situației lingvistice din Republica
Moldova. In Probleme actuale de lingvistică: Omagiu profesorului universitar Valeriu Rusu,
Chișinău: USM, 2002, p. 139-153.
102. CIOBANU, A., ”Carta Europeană a Limbilor…” și diversitatea politicilor lingvistice la
unele state. In Limbaje și comunicare: in honorem E. Coșeriu: Colocviul Internațional de
Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava: Editura Universității din
Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 87-100.
103. CIOBANU, A., Limba ca factor decisiv în politica națională a statului. In Limba Română,
nr. 6-10, Chișinău, 2003b, p. 64-79.
104. CIOBANU, A., Dialog: Al. Bantoș – A. Ciobanu. In Limba Română, nr. 1-3, Chișinău,
2004a, p. 28-41.
105. CIOBANU, A., Nici un stat cu adevărat suveran nu este predispus să permită unei etnii
minoritare să-și declare limba sa drept limbă de comunicare interetnică. In Limba Română,
nr. 7-8, Chișinău, 2004b, p.15-17.
106. CIOBANU, A., Progrese și regrese în politica glotică din Republica Moldova. In Strategii
discursive: Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005,
Chișinău: Centrul Editorial – poligrafic al USM, 2006, p. 15-28.
107. CIOLAC, M., Sociolingvistică românească, București: Editura Universității din București,
1999. 289 p.
108. CISCEL, M. Language and Identity: L.2 Acquisition in Post-Soviet Moldova, PhD Thesis:
University of South Carolina, 2002. xiv, 281 p.
109. CLYNE, M. (ed.), Undoing and Redoing Corpus Planning (Contributions to the Sociology
of Language), Berlin: Mouton de Gruyter, 1997a, viii, 520 p.
110. CLYNE, M., Multilingualism. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997b, p. 300-314.
111. CLYNE, M., Community Languages: The Australian Experience, Cambridge: Cambridge
University Press, 2003a. 308 p.
112. CLYNE, M., Dynamics of Language Contact: English and Immigrant Languages,
Cambridge: Cambridge University Press, 2003b. 282 p.
113. COBARRUBIAS, J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin – New-York – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983. 387 p.
114. COBARRUBIAS, J., Ethical Issues in Status Planning. In COBARRUBIAS, J. and
FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International Perspectives, Berlin –
NewYork – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983, p. 41-85.
287
115. COJOCARU, Gh., Separatismul în slujba Imperiului, Chișinău: Civitas, 2000. 192 p.
116. COLESNIC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918), Chișinău:
Museum, 2003. 151 p.
117. COMRIE, B., The Languages of the Soviet Union, Cambridge: Cambridge University Press,
1981. xx, 317 p.
118. CONDREA, I., Politica lingvistică – o problemă spinoasă în Republica Moldova. In Limba
Română, nr. 1, Chișinău, 2003, p. 6-8.
119. COOPER, R., Socioliguistic Surveys: State of the Art. In POOL, J. (compiler), International
Conference on the Methdology of Sociolingustic Surveys Proceedings, 1975, p. 28-41.
120. COOPER, R., A Framework for the Study of Language Spread. In COOPER, R. (ed.),
Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana University
Press, 1982, p. 5-36.
121. COOPER, R., Language Planning and Social Change, Cambridge: Cambridge University
Press and New York: Cambridge University Press, 1989. 216 p.
122. CORBEIL, J.-C., Principes sociolinguistiques de la Charte de la langue française . In
Langues et usage des langues, Québec: Conseil de la langue française, collection Notes et
Documents, 1977, no. 50, p. 1-12.
123. CORBEIL, J.-C., L’aménagement linguistique du Québec, Collection Langue et société,
Montréal: Guérin, 1980. 154 p.
124. CORBEIL, J.-C., Langues et usage des langues: recueil des textes, Québec: Conseil de la
langue française, 1986. 154 p.
125. CORBEIL, J.-C., DUMAS, G., MAILLET, N., L’enjeu de la société québécoise: In
Langues: une guerre à mort, Paris: Editions Corlet, 2000, p. 118-123.
126. CORLĂTEANU, N., Egală între egale. (Limba moldovenească literară în perioada
sovietică), Chișinău: Editura Academiei de Științe a RSSM, 1971. 59 p.
127. CORLĂTEANU, N., Româna literară în Republica Moldova. In Limba Română, nr. 4,
Chișinău, 1995, p. 10-19.
128. COȘERIU, E., Socio- și etnolingvistica. Bazele și sarcinile ei. In Anuar de lingvistică și
istorie literară, Iași, 1992-1993, vol. XXXIII, p. 9 – 29.
129. COȘERIU, E., Latinitatea Orientală. In Limba Română, nr. 3, Chișinău, 1994, p. 10-25.
130. COȘERIU, E., Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu. București: Ed.
Fundației Culturale Române, 1996. 184 p.
131. COȘERIU, E., Identitatea limbii și a poporului nostru. In Limba Română, nr.10, Chișinău,
2002, p. 2-3.
288
132. COȘERIU, E., Politici lingvistice. In Limbaje și comunicare: in honorem E. Coșeriu:
Colocviul Internațional de Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava:
Editura Universității din Suceava, 2003, vol. al VI-lea, partea I, p. 59-70.
133. COTELNIC, T., Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. In Revistă de
lingvistică și știință literară, nr.1, Chișinău: Știința, 1998, p. 82-92.
134. COTELNIC, T., Politică lingvistică în Transnistria. In Limbaje și comunicare: in honorem E.
Coșeriu: Colocviul Internațional de Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001,
Suceava: Editura Universității din Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 119-126.
135. COTELNIC, T., De ce în Republica Moldova limba română nu este mijloc de comunicare
interetnică? In Probleme de lingvistică generală și romanică, Chișinău: Centrul Editorial al
USM, 2003b, vol.1, p. 262-265.
136. COUDERC, Y., Le problème linguistique en Occitanie. In Cahier du Groupe de recherches sur
la diglossie Franco-Occitane, Montpellier, 1974, no. 1, p. 1-15.
137. COUDERC, Y., A propos du francitan. In Cahier du Groupe de recherches sur la diglossie
Franco-Occitane, Montpellier, 1976, no. 3, p. 1-17.
138. COULMAS, F., The Language Trade in the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific
Communication, 1991, vol. 2, no.1, p. 1-27.
139. CREȚU, N., Învățământul profesional din Basarabia (1870-1917). In Destin românesc,
Revistă de Istorie și Cultură, nr.3-4, Chișinău – București: Tipogrup, 2004, p. 57 – 81.
140. CRISP, S., Soviet Language Planning 1917-1953. In KIRKWOOD, M. (ed.), Language
Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan Press LTD, University of London,
1989, p. 23 – 45.
141. CRYSTAL, D., English as a Global Language, Cambridge: Cambridge University Press,
1997. x, 150 p.
142. CRYSTAL, D., Language Death, Cambridge: Cambridge University Press, 2002. 208 p.
143. D’ANGLEJAN, A., Language Planning in Quebec: An Historical Overview and Future
Trends. In BOURHIS, R. (ed.), Conflict and Language Planning in Quebec, Clevedon:
Multilingual Matters, 1984, p. 29-52.
144. DALMAZZONE, S., L’économie de la langue: méthode des externalités de réseau. In:
BRETON, A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique,
Ottawa : Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 69-94.
145. DĂNILĂ, I., Elasticitatea unei triade lingvistice: sistem-normă-uzaj: In Strategii discursive:
Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005, Chișinău: Centrul
Editorial – poligrafic al Universității de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 110-117.
289
146. DANSEREAU, J., La politique linguistique du Québec. Vérités et mensonges. In Globe, Revue
internationale d’études québécoises, 1999, vol.2, no. 2, p. 65 – 82.
147. DAOUST, D. et MAURAIS, J., L’aménagement linguistique. In MAURAIS, J. (ed.),
Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue
française, 1987, p. 5-46.
148. DAOUST, D., Language Planning and Language Reform. In COULMAS, F. (ed.), The
Handbook of Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 437- 452.
149. DAS GUPTA, J. and JERNUDD, B., Towards a Theory of Language Plannning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned?: Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: University Press of Hawaii, 1975, p. 195-215.
150. DECHECCHIS, J., The Current State of the Ainu Language. In MAHER, J. and YASHIRO,
K. (eds), Multilingual Japan. Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1995,
vol. 16, no. 1-2 (Special Issue), p. 103-124.
151. DÉCSY, G. and KRUEGER, J., The Linguistic Identity of Europe, Part I, Bloomington:
Indiana University Press, 2000. 262 p.
152. DEL VALLE, J., Monoglossic Policies for Heteroglossic Culture: Misinterpreted
Multilingualism in Modern Galicia. In Language and Communication, 2000, vol. 20,
p. 105-132.
153. DELETANT, D., Language Policy and Linguistic Trends in Soviet Moldavia. In
KIRKWOOD, M. (ed.), Language Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan
Press LTD, University of London, 1989, p. 189-216.
154. DEPREZ, K., Le néerlandais en Belgique. In MAURAIS, J. (ed.), Politique et aménagement
linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue française, 1987, p. 49-110.
155. DEȘERIEV, I., Zakonomernosti razvitiya literaturnyh yazykov narodov SSSR v sovetskuiu
epohu, Moskva: Nauka, 1976. 431p.
156. DEUMERT, A. and VANDENBUSSCHE, W. (eds), Germanic Standardization. Past to
Present, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003. vi, 480 p.
157. DHIR, K., and SAVAGE T., The Value of a Working Language. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158,
p. 1-35.
158. DIACONESCU, E., Românii din Răsărit, Transnistria, Iași, 1942, 314 p.
159. DIAMOND, L., În căutarea consolidării. In DIAMOND, L., PLATTNER, M. et al.
(coord.), Cum se consolidează democrația, (trad. Muntean, M., Muntean, A.), Iași: Polirom,
2004, p. 15-38.
290
160. DIECKHOFF, A., La nation dans tous ses Etats: Les identités nationales en mouvement.
Paris: Flammarion, 2000. 300 p.
161. DIECKHOFF, A., L'invention de l'hébreu, langue du quotidien national. In La politique de
Babel, Paris : Karthala, 2002, p. 261-276.
162. DIXON, R., Australian Languages: their Nature and Development, New York: Cambridge
University Press, 2002. 776 p.
163. DJITÉ, P., Langues et développement en Afrique. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1991, vol. 15, p. 121-138.
164. DOMENICHELLI, L., Comparaison entre les stratégies linguistiques de Belgique et du
Canada. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la coexistence
linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 125-145.
165. DOMINTE, C., Precursori din România ai planificării lingvistice și ai limbilor construite.
In Analele Universității din București. Limba și literatura română, București, 1985, nr. 34,
p. 65-71.
166. DORIAN, N., The Problem of Semi-speakers in Language Death. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1977, vol. 12,
p. 23 – 32.
167. DRESSLER, W. and WODAK-LEODOLTER, R., Language Preservation and Language
Death. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton
de Gruyter, 1977, vol. 12, p. 33 – 44.
168. DRESSLER, W., Acceleration, Retardation, and Reversal in Language Decay. In COOPER,
R. (ed.), Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana
University Press, 1982, p. 321-336.
169. DUMENIUK, I, MĂTCAȘ, N., Coloana infinită a graiului matern: File din marea bătălie
pentru limbă, Chișinău: Hyperion, 1990. 307 p.
170. EASTMAN, C., Language Planning. An Introduction, San Francisco: Chandler and Sharp
Publishers, Inc., 1983. 276 p.
171. EASTMAN, C., Codeswitching as an Urban Language-Contact Phenomenon. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1992, no. 13,
p. 1-17.
172. EDWARDS, J., Language, Society and Identity, Oxford: Basil Blackwell, 1985. x, 245 p.
173. EGGINGTON, W., From Oral to Literate Culture: an Australian Aboriginal Experience. In
DUBIN, F. and KUHLMAN, N. (eds), Cross-Cultural Literacy: Global Perspectives on
Reading and Writing, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1992, p. 81-98.
291
174. EGGINGTON, W., Language Policy and Planning in Australia. In GRABE, W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1994,
no. 4, p. 137-155.
175. EGGINGTON, W., Unplanned Language Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Oxford
Handbook of Applied Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2002, p. 404-415.
176. EGUSKI, U., La langue basque dans tous ses états: Sociolinguistique du Pays Basque,
Paris: l’Harmattan, 2006. 113 p.
177. EREMIA, A., Unitatea limbii române : politică și adevăr științific. In Limba Română, nr. 4,
Chișinău, 1995, p. 44-48.
178. ERVIN, S. and OSGOOD, C., Second Language Learning and Bilingualism. In OSGOOD,
C. and SEBEOK, T. (eds), Psycholinguistics, Journal of Abnormal Psychology Supplement,
1954, p. 139-146.
179. FASOLD, R., The Sociolinguistics of Society, Oxford –New York: B. Blackwell, 1993.
335 p.
180. FELLMAN, J., Some Thoughts on the Hebrew Revival. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1993, vol. 17,
p. 62-65.
181. FERGUSON, Ch., Diglossia. In Word, 1959, vol. 15, p. 325-340.
182. FERGUSON, Ch., The Language Factor in National Development. In Anthropological
Linguistics, 1962, vol. 4, issue 1, p. 23-27.
183. FERGUSON, Ch., On Sociolinguistically Oriented Language Surveys. In DIL. A. (ed.),
Language Study and Language Use. Essays by Ch. A. Ferguson, Stanford: Stanford
University Press, 1971, p. 149-161.
184. FERGUSON, Ch., Standardization as a Form of Language Spread. In LOWENBERG, P.
(ed.), Language Spread and Language Policy: Issues, Implications and Case Studies,
Washington, DC: Georgetown University Press, 1988, p. 119-132.
185. FERGUSON, Ch., Sociolinguistic Perspectives: Papers on Language in Society (1959-
1994), T. HUEBNER (ed.), New York: Oxford University Press, 1996. 348 p.
186. FETTES, M., Language Planning and Education. In WODAK, R. and CORSON, D. (eds),
Language Policy and Issues in Education, Boston: Kluwer Academic Press, 1997, p. 13-22.
187. FISHERMAN, H., Attitudes toward Foreign Words in Contemporary Hebrew. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter,
1990, vol. 86, p. 5-40.
292
188. FISHMAN, J., Who Speaks What Language to Whom and When? In La Linguistique, 1965,
vol. 2, p. 67-88.
189. FISHMAN, J., Bilingualism with Diglossia and without Diglossia; Diglossia with and
without Bilingualism. In Journal of Social Issues, 1967, vol. 23, no. 2, p. 29-38.
190. FISHMAN, J., The Sociology of Language. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology
of Language, The Hague; Paris: Mouton, 1968, p. 5-13.
191. FISHMAN, J., Sociolinguistics, a Brief Introduction, Rowley: Mass., 1970. 160 p.
192. FISHMAN, J., The Sociology of Language: An Interdisciplinary Social Science Approach to
Language in Society. In FISHMAN, J. (ed). Advances in the Sociology of Languages, vol. I.
The Hague: Mouton, 1971a, p. 217-404.
193. FISHMAN, J., The Impact of Nationalism on Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971b, p. 3-20.
194. FISHMAN, J., National Languages and Languages of Wider Communication. In Language
in Sociocultural Change. Essays by Joshua A. Fishman selected by A. S. Dil, Stanford:
Stanford University Press, 1972, p. 191-223.
195. FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974a. 585 p.
196. FISHMAN, J., Language Planning and Language Planning Research: the State of the Art.
In FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974b,
p.15 – 33.
197. FISHMAN, J., Selected Dimensions of Language Planning: a Comparative Analysis. In
RUBIN, J., JERNUDD, B., DAS GUPTA, J., FISHMAN, J.and FERGUSON, Ch., (eds),
Language Planning Process, The Hague: Mouton de Gruyter, 1977a, p. 194 -214.
198. FISHMAN, J., Language and Ethnicity. In GILES, H. ( ed.), Language, Ethnicity and
Intergroup Relations, London : Academic Press, 1977b, p. 15-57.
199. FISHMAN, J., Bilingual Education, Language Planning and English. In SCHNEIDER, E.
(ed.), English World-Wide, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1979, vol.1,
no. 1, p. 11-22.
200. FISHMAN, J., The Rise and Fall of the Ethnic Revival, Berlin: Mouton de Gruyter, 1985.
531 p.
201. FISHMAN, J., Conference Comments: Reflections on the Current State of Language
Planning. In LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language
Planning , May 25-29, Ottawa, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 405-428.
293
202. FISHMAN, J., Language and Nationalism: Two Integrative Essays. Part I: The Nature of
Nationalism. In FISHMAN, J. (ed.), Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic
Perspective, Clevedon and Philadelphia: Multilingual Matters, 1989, p. 97-175.
203. FISHMAN, J., Critiques of Language Planning: a Minority Languages Perspective. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1994, vol. 15, p. 91- 99.
204. FISHMAN, J., Concluding Comments. In FISHMAN, J. (ed.), Handbook of Language and
Ethnic Identity, Oxford: Oxford University Press, 1999, p. 444-454.
205. FISHMAN, J., Social Theory and Ethnography: Language and Ethnicity in Eastern Europe.
In. HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism, Critical Concepts in Political
Science, London and NewYork: Routledge, 2000, vol. I., p. 200-215.
206. FISHMAN, J., Can Threatened Languages Be Saved? Reversing Language Shift, Revisited:
Clevedon; Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2001a. 503 p.
207. FISHMAN, J., Reversing Language Shift: Theoretical and Empirical Foundations of
Assistance to Threatened Languages, Clevedon – Buffalo – Toronto: Multilingual Matters,
2001b. 448 p.
208. FISHMAN, J., Diglossia and Multilingualism. In HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and
PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language Planning, and Language Revitalization.
Recent Writings and Reflections from J. A. Fishman, Clevedon – Buffalo – Toronto:
Multilingual Matters, 2006, p. 69-78.
209. FODOR, I. and HAGEGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske Verlag, 1983-1994 (6 vol. ). 2707 p., 90 il.
210. FRANCARD, M., Insécurité linguistique. In Sociolinguistique: Concepts de base, Liège:
Mardaga, 1997, p. 170-176.
211. FRUNTAȘU, I., O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Chișinău: Cartier, 2002.
592 p.
212. GALLAGHER, C., Language Reform and Social Modernization in Turkey. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971, p. 159-178.
213. GANGLOFF, S., L’émancipation politique des Gagaouzes, turcophones chrétiens de
Moldavie. In: Cahiers d’études sur la Méditerrannée orientale et le monde turco-iranien,
1997, no. 23, p. 231-258.
294
214. GARDÈS-MADREY, F., Conflits de nomination en situation diglossique: In VERMES, G.
et BOUTET, J. (eds), France, pays multilingue, Tome 2: Pratique des langues en France,
Paris : l’Harmattan, 1987, p. 78-90.
215. GARVIN, P. and MATHIOT, M., The Urbanization of the Guarani Language: a Problem in
Language and Culture. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The
Hague: Mouton, 1968, p. 365-374.
216. GARVIN, P., Some Comments on Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 69-79.
217. GARVIN, P., The Standard Language Problem: Concepts and Methods. In Anthropological
Linguistics, 1959, vol. 1, p. 28-31.
218. GASTONGUAY, Ch., Assimilation linguistique et remplacement des générations
francophones et anglophones au Québec et au Canada. In Recherches sociographiques,
XLIII, Québec : Universite Laval, 2002, no.1, p. 149-182.
219. GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et constitutions: Recueil des
clauses linguistiques des constitutions du monde, Québec: Les Publications du Québec;
Paris: Conseil International de la langue française, 1993. 130 p.
220. GEE, J., Socio-cultural Approaches to Literacy (Literacies). In GRABE,W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1992,
vol. 12, p. 31-48.
221. GELLNER, E., Nations and Nationalism (New Perspectives on the Past), Oxford: Blackwell
Publishing, 2006. 204 p.
222. GFELLER, E., La société et l’école face au multilinguisme, Paris, Karthala, 2000. 242 p.
223. GHEȚIE, I. și MAREȘ A., Originile scrisului în limba română, București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1985. 464 p.
224. GILES, H., BOURHIS, R. and TAYLOR, D., Towards a Theory of Language in Ethnic
Group Relations. In GILES, H. (ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations,
New-York: Academic Press, 1977, p. 307-348.
225. GILES, H. and JOHNSON, P., The Role of Language in Ethnic Group Relations. In
TURNER, J. and GILES, H. (eds), Intergroup Behaviour, Oxford: Blackwell, 1981,
p. 199-243.
226. GILES, H. and COUPLAND, N. Language: Contexts and Consequences, Milton Keynes:
Open University Press, 1991. 264 p.
227. GLÜCK, H., Sprachtheorie und Sprach(en)politik. Bemerkungen zur gegenwärtigen Lage
und zu diesem Heft. In Osnabrücker Beiträge zur Sprachtheorie, 1981, no. 18, p. i-xiv.
295
228. GRABE, W., Foreword. In GRABE, W. (ed.), Annual Review of Applied Linguistics,
Cambridge: Cambridge University Press, 1994, vol. 14, p. vii-xii.
229. GRAUR, A., Studii de lingvistică generală, București: Editura Academiei Române, 1960.
513 p.
230. GRECU, M., ȚURCANU, A., Politica de epurare lingvistică în Transnistria, Chișinău,
2005. 47 p. Disponibil la adresa:
http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/Grecu,%20Taranu%20-%20Epurare%20
lingvistica%20in%20Transnistria,pdf.pdf
231. GRECUL, A., Rasțvet moldavskoi soțialisticeskoi nații, Kișinev: Cartea moldovenească,
1974. 303 p.
232. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Endangered Languages: Current Issues and Future
Perspectives. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 1996, vol. 118, p. 209 – 223.
233. GRENOBLE, L., Language Policy in the Soviet Union, Boston: Kluwer Academic Press,
2003. 248 p.
234. GRENOBLE, L. and WHALEY, L. (eds), Endangered Languages, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. 380 p.
235. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Saving Languages: An Introduction to Language
Revitalization, New York: Cambridge University Press, 2006. 244 p.
236. GRIN F., The Economic Approach to Minority Languages. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, vol. 11, no. 1-2,
p. 153-173.
237. GRIN F., The Relevance of Thresholds in Language Maintenance and Shift: A Theoretical
Examination. In Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual
Matters, 1993, vol. 14, no. 5, p. 375-392.
238. GRIN, F., L’identification des bénéfices de l’aménagement linguistique : la langue comme
actif naturel. In PHLIPPONNEAU, C., (éd.), Sociolinguistique et aménagement des
langues. Actes du XVI- e Colloque Annuel de l’Association de linguistique des Provinces
Maritimes (novembre 1992), Québec : Université de Moncton, 1994, p. 67-101.
239. GRIN F., Economic Approach to Language and Language Planning: An Introduction. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de
Gruyter, 1996a, vol. 121, p. 1-16.
296
240. GRIN F., The Economics of Language: Survey, Assessment and Prospects. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 1996b,
vol. 122, p. 17- 44.
241. GRIN, F., Recherche européenne en économie de la langue: résultats récents et pertinence
pour le Canada. In Nouvelles perspectives canadiennes, Canada: Ottawa, Ministère du
Patrimoine, 1997. 276 p.
242. GRIN, F., Offre et demande: outils d’analyse pour la politique linguistique. In BRETON, A.
(dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 37- 67.
243. GROSJEAN, F., Life with Two Languages: An Introduction to Bilingualism, Cambridge,
Mass.: Harvard University Press, 1982. 370 p.
244. GUBOGLO, M., Razvitie dvuyazyciya v Moldavskoi SSR, Kișinev: Știința, 1979. 158 p.
245. GUESPIN, L., Matériaux pour une glottopolitique . In WINTHER , A. (éd.), Problèmes de
glottopolitique , Cahiers de linguistique sociale, Université de Rouen, 1985, no 7, p. 13-33.
246. GUESPIN, L. et MARCELLESI, J.-B., Pour la glottopolitique. In Langages, n. 83, Paris:
Larousse, 1986, p. 5-35.
247. GUMPERZ, J., Linguistic and Social Interaction in Ttwo Communities. In American
Anthropologist, 1964, vol. 2, p. 37-53.
248. GUMPERZ, J., Comunitatea de vorbire. In IONESCU-RUXĂNDOIU L, CHIȚORAN, D.,
Sociolingvistica: orientări actuale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975,
p. 103-111.
249. GUMPERZ, J. and HYMES, D. (eds), Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of
Communication, 2nd edition, Oxford: Basil Blackwell, 1986. x, 598 p.
250. HAARMANN, H., Sprachpolitische Organisationsfragen der Europäischen Gemeinschaft,
Hamburg: Stiftung Europa-Kolleg, 1974. 190 p.
251. HAARMANN, H., Sprachen und Sprachenpolitik. In AMMON, U., DITTMAR, N. and
MATTHEIER, K. (eds), Sociolinguistics. An International Handbook of the Science of
Language and Society, Berlin and New York: Walter de Gruyter, 1988, p. 1660-1678.
252. HAARMANN, H., Language Planning in the Light of a General Theory of Language: A
Methodological Framework. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin –
New York: Mouton de Gruyter, 1990, vol. 86, p. 103-126.
253. HAAS, W., Standard Languages: Spoken and Written, Manchester: Manchester University
Press, 1982. 192 p.
254. HAGÈGE, Cl., L’enfant aux deux langues, Paris: Odile Jacob, 1996. 298 p.
297
255. HAGÈGE, C., Halte à la mort des langues, Paris: Odile Jacob, 2000. 402 p.
256. HAILEMARIAN, C., KROON, S. and WALTERS, J., Multilingualism and Nation
Building: Language and Education in Eritrea. In Journal of Multilingual and Multicultural
Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1999, vol. 20, no. 6, p. 475-493.
257. HALL, R., Jr., Leave Your Language Alone!, Ithaca – New York: Linguistica, 1950. ix,
254 p.
258. HALL, R., Jr., External History of the Romance Languages, New York: Elsevier, 1974, xiii,
344 p.
259. HAMERS, J. and BLANC, M., Bilinguality and Bilingualism, Cambridge: Cambridge
University Press, 2000, 482 p.
260. HAUGEN, E., Bilingualism in the Americas: a Bibliography and Research Guide, Alabama:
University of Alabama Press, 1956. 159 p.
261. HAUGEN, E., Language Planning in Modern Norway. In Anthropological linguistics,
Bloomington: Indiana University Press, 1959, 1/ 3, p. 8-21, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.),
Readings in the Sociology of Language, The Hague-Paris: Mouton, 1968, p. 673-687.
262. HAUGEN, E., Language Conflict and Language Planning. The Case of Modern Norwegian,
Cambridge: (Mass.), Harvard University Press, 1966. 393 p.
263. HAUGEN, E., Linguistics and Language Planning. In HAUGEN, E. (ed.), The Ecology of
Language, California: Stanford University Press, 1972, p. 159-190.
264. HAUGEN, E., The Implementation of Corpus Planning: Theory and Practice. In
COBARRUBIAS, J. and FISHMAN. J. (eds.), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin, New York: Mouton Publishers, 1983, p. 269-289.
265. HAVRÁNEK, B., Zur Problem der Norm in der heutigen Sprachwissenschaft und
Sprachkultur. In Actes du IY-ème Congrès International des Linguistes, Copenhague, 1938,
p. 151-156.
266. HEGARTY T., The Politics of Language in Moldova. In O’REILLY, C. (ed.), Language,
Ethnicity and the State, vol. 2: Minority Languages in Eastern Europe Post – 1989,
NewYork: Palgrave Macmillan 2001, p. 123-153.
267. HEINE, B. and KUTEVA, T., Language Contact and Grammatical Change (Cambridge
Approaches to Language Contact), Cambridge: Cambridge University, 2005. 326 p.
268. HEITMAN, K., Limbă și politică în Republica Moldova, Chișinău: ARC, 1998. 189 p.
269. HERMANN, P., Prinzipien der Sprachgeschichte, Halle: Niemeyer, 1886. xv, 428 p.
270. HERSLUND, M., Une politique ou des politiques linguistiques. In Sprogforum, no. 19,
2001, p. 28-30.
298
271. HICKEY, R. (ed.), Motives of Language Change, Cambridge: Cambridge University Press,
2003. 286 p.
272. HIRATAKA, F., Language-spread Policy of Japan: In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 93-108.
273. HOBSBAWN, E., Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality,
Cambridge: Cambridge University Press, 1992. 214 p.
274. HORNBERGER, N. and RICENTO, T. (eds), Language Planning and Policy and the
English Language Teaching Profession. Special Topic Issue of TESOL Quarterly,
1996, vol. 30, issue 3. 243 p.
275. HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language
Planning, and Language Revitalization. Recent Writings and Reflections from J. A.
Fishman, Clevedon – Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2006. 264 p.
276. HORNBERGER, N., Frameworks and Models in Language Policy and Planning. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 24 – 41.
277. HROCH, M., Nationalism and National Movements: Comparing the Past and the Present of
Central and Eastern Europe. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism,
Critical Concepts in Political Science, London and New York: Routledge, 2000, vol. II,
p. 607-617.
278. HUDSON A., Toward the Systematic Study of Diglossia. In PAULSTON BRATT, C. and
TUCKER, R. (eds), Sociolinguistics, U.K: Blackwell Publishing, 2003, p. 366-376.
279. HUDSON, R., Sociolinguistics, New York: Cambridge University Press, 1987. xiii, 279 p.
280. HUTCHINSON, J. AND SMITH, A., Introduction. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A.
(eds), Ethnicity: A Reader, Oxford: Oxford University Press, 1996, p. 3-14.
281. HYMES, D., Foundations in Sociolinguistics. An Ethnographic Approach, Philadelphia:
University Press, 1974. x, 245 p.
282. IAȚENCO, I., Unul din momentele istoriei. In Moldova Suverană, 9 octombrie1990.
283. INGLEHART, R. AND WELZEL, C., Modernization, Cultural Change, and Democracy:
The Human Development Sequence, Cambridge – New York – Melbourne: Cambridge
University Press, 2005. 344 p.
284. INGRAM, D., Language-in-Education Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Annual Review of
Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1990, vol. 10, p. 53-78.
285. IONAȘCU A., Clasificarea tipologică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
București, Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 449-479.
299
286. IRIMIA, D., Identitatea și unitatea românilor în două oglinzi : Mihai Eminescu și Alexei
Mateevici. In Limba Romănă, nr. 6-10, Chișinău, 2003, p. 138-144.
287. ISAEV, M., Soțiolingvisticeskie problemy yazykov narodov SSSR, Moskva: Vysșaia Școla,
1982. 168 p.
288. JACQUES, G., Les aspects non- linguistiques dans la lutte pour le plurilinguisme. In
HERRERAS, J. (dir.), L’enseignement des langues étrangères dans les pays de l’Union
Européenne, Louvain-la-Neuve: Petters, 1998, p. 389 – 401.
289. JAHR, E., Language Conflict and Language Planning. Trends in Linguistics. Studies and
Monographs 72, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1993. VIII, 320 p.
290. JANSE, M. and TOL, S. (eds), Language Death and Language Maintenance: Theoretical,
Practical and Descriptive Approaches, Amsterdam and Philadelphia: John Benjamins, 2003.
244 p.
291. JARDEL, J-P., De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglossie. In
MANESSY, G. et WALD, P. (éds), Plurilinguisme : Normes, situations, stratégies, Paris :
l’Harmattan, 1979, p. 26-37.
292. JENKINS, R., Social Identity (Key Ideas). London and New York: Routledge, 2005. 232 p.
293. JERNUDD, B., Notes on Economic Analysis for Solving Language Problems. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1971, p. 263-276.
294. JERNUDD, B. and DAS GUPTA, J., Towards a Theory of Language Planning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B., (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971, p. 195-215.
295. JERNUDD, B., Language Planning as a Type of Language Treatment. In RUBIN, J. and
SHUY, R. (eds), Language Planning: Current Issues and Research, Washington:
Georgetown University Press, 1973, p. 11-23.
296. JERNUDD, B., Language Planning as a Focus for Language Correction. In Language
Planning Newsletter, 1982, vol. 8, no. 4, p. 1-3.
297. JERNUDD, B. and THUAN, E., Naming Fish: a Problem Exploration. In Language in
Society, 1984, vol. 13, p. 235-244.
298. JERNUDD, B. and NEUSTUPNÝ, J., Language Planning: for Whom? In LAFORGE, L.
(ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning, Québec: Les
Presses de l’Université Laval, 1987, p. 71-84.
299. JERNUDD, B. and SHAPIRO, M. (eds), The Politics of Language Purism, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1989. vi, 250 p.
300
300. JESPERSEN, O., Menneskehed, Nasjon og Individ I Sproget, Oslo, 1925. 208 p.
301. JOHNSON, E., Police Speak. In New Language Planning Newsletter, 1994, vol. 8, no. 3,
p. 1-5.
302. JOSEPH, J., Eloquence and Power: The Rise of Language Standards and Standard
Languages, London: Frances Pinter, 1987. xii, 200 p.
303. KACHRU, B., KACHRU Y. and NELSON, C. (eds), The Handbook of World Englishes,
Bloomington: Indiana State University, 2006. 832 p.
304. KAHANE, H. and KAHANE R., Language Spread and Language Policy: the Prototype of
Greek and Latin. In LOWENBERG, P. (ed.), Language Spread and Language Policy:
Issues, Implications and Case Studies. Washington, DC: Georgetown University Press,
1988, p. 16-24.
305. KALE, J., Language Planning and the Language Education in Papua New Guinea. In
BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in Australia and
the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 182-196.
306. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning from Practice to Theory, Clevedon
– Philadelphia – Toronto – Sydney – Johannesbourg: Multilingual Matters, 1997.
403 p.
307. KAPLAN R., English – the Accidental Language of Science? In AMMON, U. (ed.), The
Dominance of English as a Language of Science: Effects on Other Languages and Language
Communities, Berlin; New York: Mouton de Gruyter, 2001, p. 3-25.
308. KAPLAN, R., Foreword. In HALL, J. and EGGINGTON, W. (eds), The Sociolinguistic of
English Language Teaching, Clevedon – Buffalo – Toronto – Sydney: Multilingual Matters,
2003, p. vii-xiv.
309. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning in Singapore . In KAPLAN, R.
and BALDAUF, R. Jr., Language and Language-in-Education Planning in the Pacific Basin,
Dordrecht: Kluwer Academic Publishers, 2003a, p. 123-142.
310. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Policy and Power: Who are the Actors? In
HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of Inequality,
Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de Lenguas
Extranjeras, 2003b, p. 19-39.
311. KELMAN, H., Language as an Aid and Barrier to Involvement in the National System. In
RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of
Hawaii, 1971, p. 21-51.
301
312. KHUBCHANDANI, L. (ed.), Language in a Plural Society, Delhi: Banarasidass and Shimla:
Indian Institute of Advanced Study, 1988. viii, 158 p.
313. KING, Ch, The Language of Politics and the Politics of Language : Moldavian Identity and
Soviet-Romanian Relations, 1985-1991. In Revue roumaine d’études internationales,
Bucarest, 1992, XXVI, 2 (118), p. 137-155.
314. KING ,Ch., Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism. In Slavic Review,
1994, vol. 53, no. 2, p. 345-368.
315. KING, Ch., The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of Culture, Stanford: Hoover
Institution Press, 2000. 303 p.
316. KLEINEIDAM, H., Politique de diffusion linguistique et francophonie: l’action linguistique
menée par la France. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 11-31.
317. KLINKENBERG, J., Les politiques linguistiques: pour qui? pour qoui? In Français de
l’avenir, avenir du français, Paris, Didier, 2000, p. 99-114.
318. KLOSS, H., Types of Multilingual Communities: A Discussion of Ten Variables. In
LIEBERSON, S. (ed.), Explorations in Sociolinguistics, Bloomington: Indiana University;
The Hague: Mouton, 1966, p. 7-18.
319. KLOSS, H., ”Abstand Languages” and ”Ausbau Languages”. In Anthropological
Linguistic, 1967, vol. 9, issue 7, p. 29-41.
320. KLOSS, H., Notes Concerning a Language-nation Typology. In FISHMAN, J.,
FERGUSON, Ch. and DAS GUPTA, J. (eds), Language Problems of Developing Nations,
New-York – London – Sidney – Toronto: John Wiley and sons inc., 1968, p. 69-85.
321. KLOSS, H., Research Possibilities on Group Bilingualism: A Report, Québec: International
Centre for Research on Bilingualism, 1969. 94 p.
322. KLOSS, H., The American Bilingual Tradition. Language in Education: Theory and
Practice, 88, Washington, DC: Center for Applied Linguistics, 1998. 489 p.
323. KÖPPE, R. and MEISEL, J., Code-switching in Bilingual First Language Acquisition. In
MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages: Cross-disciplinary
Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, p. 276-301.
324. KREMNITZ, G., Une Alsace bilingue? In Lengas, Revue de sociolinguistique, 1980, vol. 7,
p. 93-112.
325. KREMNITZ, G., Du «bilinguisme» au «conflit linguistique». Cheminement de termes et de
concepts. In Langages: Larousse, 1981, vol. 61, p. 63-74.
302
326. KRISHNAMURTI, B., The Regional Language vis-à-vis English as the Medium of
Instruction in Higher Education: The Indian Dilemma. In PATTANAYAK, D. (ed.),
Multilingualism in India, New Delhi: Orient Longman, 2007, p. 15 – 24.
327. KUO, E., The Sociolinguistic Situation in Singapore. In AFENDRAS, E. and KUO, E. (eds),
Language and Society in Singapore, Singapore: Singapore University Press, 1980, p. 39-62.
328. KYMLICKA, W., Multicultural Citizenship; A Liberal Theory of Minority Rights, USA:
Oxford University Press, 1995. 296 p.
329. LABOV, W., The Social Stratification of English in New York City, Washington: Center for
Applied Linguistics, 1966. 501 p.
330. LABOV, W., The Reflexion of Social Processes in Linguistic Structures. In FISHMAN, J.
(ed.), Reading in the Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1968,
p. 240-251.
331. LABOV, W., Sociolinguistic Patterns. Philadelphia: University of Pennsylvania Press,
1972. x, 337 p.
332. LABOV, W., Principles of Linguistic Change: Social Factors, vol.2. – Oxford: Blackwell
Publishing, 2001. 592 p.
333. LAMBERT, W., A Social Psychology of Bilingualism. In PRIDE, J. and HOMMES, J. (eds),
Sociolinguistics, Harmondsworth: Penguin Modern Linguistics Readings, 1972, p. 336-349.
334. LANGER, N. and DAVIES, W. (eds), Linguistic Purism in The Germanic Languages
(Studia linguistica Germanica), Berlin: Mouton de Gruyter, 2005. 374 p.
335. LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Languages_of_India
336. LAPIERRE, J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris: Presses Universitaires de
France, 1988. 297 p.
337. LAPONCE, J., Langue et territoire. Québec: Presses de l’Université Laval, 1984. 265 p.
338. LAPORTE, P., Les mots-clés du discours politique en aménagement linguistique au Québec
et au Canada. In Truchot, Cl. (éd.), Le plurilinguisme européen. Théories et pratiques en
politique linguistique, collection politique linguistique, Paris: Champion, 1994, 2, p. 97-114.
339. LAROUSSI, F., Glottopolitique et minoration linguistique en Tunisie. In JUILLARD, C. et
CALVET, J.- L. (éds), Les politiques linguistiques, Mythes et réalités: Premières journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth, Montréal (Québec) Canada: AUPELF-UREF, 1996, p. 229-235.
303
340. LEAP, W., Linguistics and Written Discourse in Particular Languages: Contrastive Studies:
English and American Indian Languages. In KAPLAN, R. et al. (eds), Annual Review of
Applied Linguistics, Rowley, MA: Newbury House, 1983, no. 3, p. 24-37.
341. LECLERC, J., Langue et société, Laval : Mondia Éditeur, collection «Synthèse», 1986.
708 p.
342. LECLERC, J., L’interventionnisme linguistique. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_def.htm
343. LECLERC, J., Les effets pervers de l’interventionnisme. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001b. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_effpervers.htm
344. LECLERC J., Le recensement des langues. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2003. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_recens.htm
345. LECLERC, J., Les langues par continent. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2005. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_continent.htm
346. LECLERC, J., Australie. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/pacifique/australie.htm
347. LECLERC, J., Etats-Unis: Législation sur les langues amérindiennes. In L’aménagement
linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Universiré Laval, 2006b. Disponibil la adresa :
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ USA-loi-amerindiens00.htm
348. LECLERC, J., La politique linguistique fédérale américaine. In LECLERC, J.,
Aménagement linguistique dans le monde, Québec: TLFQ, Université Laval, 2006c.
Disponibil la adresa: http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ usa_2pol-federale.htm
349. LECLERC, J., Luxembourg. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006d. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/luxembourg.htm
350. LECLERC, J., Turquie: La politique linguistique à l’égard des minorités nationales. In
Aménagement linguistique dans le monde, 2006e. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/asie/turquie_4politique_ling.htm
351. LEVADA, Yu., L’homme soviétique ordinaire: Entre le passé et l’avenir, enquête. Paris:
Presse Nationale des Sciences Politiques, 1993. 341 p.
304
352. LEWIS, E., Multilingualism in the Soviet Union: Aspects of Language Policy and its
Implementation, The Hague and Paris: Mouton, 1972. xx, 322 p.
353. LEWIS, B., Islam et laïcité: La naissance de la Turquie moderne, Paris: Fayard, 1989. x,
520 p.
354. LEWIS, G., The Turkish Language Reform: A Catastrophic Success, Oxford: Oxford
University Press, 2000. 200 p.
355. LIKERT, R., A Technique for the Measurement of Attitudes. In Archives of Psychology,
New York: Columbia University Press, 1932, no. 140, p. 1-55.
356. LINDENBAUER, P., Discursive Practice in Bukovina Textbooks: Aspects of Hegemony and
Subordination. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies
and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York: Mouton de Gruyter,
2003, p. 233-270.
357. LINZ, J. AND STEPAN, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London: The
Johns Hopkins University Press, 1996. 504 p.
358. LINZ, J., STEPAN, A., Drumul spre o democrație consolidată. In DIAMOND, L.,
PLATTNER, M. et al. (coord.), Cum se consolidează democrația (trad. Muntean, M.,
Muntean.A.), Iași: Polirom, 2004, p. 51-67.
359. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part 1. In Soviet Studies, 1981a, vol. 33, no. 3, p. 327-351.
360. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part II. In Soviet Studies, 1981b, vol. 33, no. 4, p. 573-592.
361. LO BIANCO, J., National Policy on Languages, Canberra: Australian Governement
Publishing Service, 1987. 102 p.
362. LOBIUC, I., Au putut ”crea” influențele o nouă limbă est-romanică (”moldovenească”)? In
Limba Română, nr. 3, Chișinău, 1994, p. 90-100.
363. LOBIUC, I., Contactele dintre limbi: Istoricul teoriilor și metodologiilor, vol. 1, Iași:
Universitatea A. I. Cuza, 1998. 220 p.
364. LOMAN, B., Sprachliche Standardisierungsprozesse in Skandinavien. In Sociolinguistica,
1988, no. 2, p. 209-231.
365. LOUBIER, C., Fondements de l’aménagement linguistique. In L’aménagement linguistique,
Québec: Office de la langue française, 2004. Disponibil la adresa:
http://www.olf.gouv.qc.ca/RESSOURCES/ sociolinguistique/amenagement/loubier_1.pdf
366. LÜDI, G., Sprachstandardisierung, Schwiez: Universitätsverlag Freiburg, 1994. 290 p.
305
367. LÜDI, G., L’identité linguistique des migrants en question: perdre, maintenir, changer. In
LÜDI, G., PY, B. et al. (éds), Changement de langage et langage du changement. Aspects
linguistiques de la migration interne en Suisse, Lausanne : l’Age d’Homme, 1995,
p. 205- 292.
368. LUKE, A., MCHOUL, A. and MEY, J., On the Limits of Language Planning: Class, State
and Power. In BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in
Australia and the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 25-44.
369. MACDONALD, D., La Croatie: un exemple d’”épuration langagière”? In Raisons
politiques: La république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des sciences
politiques, 2001, no 2, p. 127-148.
370. MACINTYRE, A., After Virtue: A Study in Moral Theory, Bloomington: University of
Notre Dame Press, 2007. 312 p.
371. MACKEY, W., The Description of Bilingualism. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the
Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton, 1968, p. 554 -584.
372. MACKEY, W., Bilinguisme et contact des langues, Paris: Klincksieck, 1976. 539 p.
373. MACKEY, W., L’irrédentisme linguistique: une enquête témoin: In MANESSY, G. et
WALD, P. (éds), Plurilinguisme: Normes, situations, stratégies, Paris: Editions l’Harmattan,
1979, p. 263-284.
374. MACKEY, W., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, 1983a, vol. 7, Fasc. 3, p. 2-23.
375. MACKEY, W., Language Status Policy and the Canadian Experience. In COBARRUBIAS,
J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning. International Perspectives,
Berlin – New York – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983b, p. 173-206.
376. MACKEY, W., Prolégomènes à la dynamique des langues. In DiversCité Langues, 2000,
vol.V. Disponibil la adresa: http://www.teluq.uquebec.ca/ diverscite/entree.htm
377. MACMILLAN, M., La Loi sur les langues officielles et la Charte de la langue française:
Vers un consensus? In Globe, Revue internationale d’études québécoises, 1999, vol. 2,
no. 2, p. 83-100.
378. MACPHERSON, S., To STEAL or to TELL: Teaching English in the Global Era. In KANU,
Y. (ed.), Curriculum as Cultural Practice, Toronto – Buffalo – London: University of
Toronto Press, 2006, p. 71-94.
379. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
306
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris : Editions Karthala, 2002,
p. 155-190.
380. MADAN, L., Gramatica moldovenească. Partea I. Fonetica și morfologia, Tiraspol, 1930
(microfilm).
381. MAHAPATRA, B., A Demographic Appraisal of Multilingualism in India. In
PATTANAYAK, D.(ed.), Multilingualism in India, Clevedon – New Delhi: Orient
Longman, 2007, p. 1-14.
382. MAHEU, R., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, Laval: Département d’anthropologie de l’Université de Laval, 1983, vol. 7, no. 3,
p. 2-23.
383. MARCELLESI, J., Bilinguisme, diglossie, hégémonie: problèmes et tâches. In Langages :
Larousse, 1981, vol. 61, p. 5-11.
384. MAROUZEAU, J., Lexique de la terminologie linguistique, Paris: Geuthner, 1951. xii,
268 p.
385. MARTEL, A., La politique linguistique canadienne et québécoise: Entre stratégies de
pouvoir et identités. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la
coexistence linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 37-63.
386. MARTEL, A., Politique linguistique, valeurs sociales et sciences. Réflexions dans le cadre
de la politique linguistique québécoise. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158, p. 183-209.
387. MARTINET, A., Eléments de linguistique générale, Paris: Colin, 1970. 224 p.
388. MARTINET, A., Bilinguisme et diglossie. Appel à une vision dynamique des faits. In La
linguistique, 1982, vol. 18, fasc.1, p. 5-16.
389. MATEENE, K., Reconsideration of the Official Status of Colonial Languages in Africa. In
MATEENE, K., KALEMA, J. and CHOMBA, B. (eds), Linguistic Liberation and Unity of
Africa, Kampala: OAU Bureau of Languages, OAU/BIL, 1985, Publication 6, p. 18-28.
390. MAURAIS, J., L’expérience québécoise d’aménagement linguistique. In MAURAIS, J.
(éd.), Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la
langue française, 1987, p. 360-416.
391. MAY, S., Language Rights: Moving the Debate Forward. In Journal of Sociolinguistics,
USA: Blackwell Publishing, 2005, vol. 9, p. 319-347.
392. MAZRUI, A., Language Policy and the Foundations of Democracy: an African Perspective.
In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de
Gruyter, 1996, vol. 118, p. 107-124.
307
393. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris: Editions Karthala, 2002,
p.155-190.
394. MEILLET, A., Linguistique historique et linguistique générale, Tome I, Paris: Champion,
1921. 335 p.
395. MEILLET, A., Les langues dans l’ Europe nouvelle, 2-ième édition , Paris: Payot, 1928.
496 p.
396. MELCHERS, G. and SHAW, P., World Englishes: An Introduction, Oxford: A Hodder
Arnold Publication, 2003. 240 p.
397. MELNICIUC, I., Fiecare vorbitor de limba română trebuie să devină cetate. In Limba
Romănă, nr. 7-8, Chișinău, 2004, p. 22.
398. MENZ, A., Endangered Turkic Languages: The Case of Gagauz. In JANSE, M. and TOL,
S. (eds), Language Death and Language Maintenance. Theoretical, Practical and Descriptive
Approaches, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, p. 143-155.
399. MEURS, W., Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chișinău: ARC, 1996.
524 p.
400. MIHAIL, Z., Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865), București:
România de mâine, 2001. 155 p.
401. MIHĂILĂ, G., Unitatea și specificul limbii române în concepția lui R. A. Budagov,
București: Editura Academiei Române, 2000. 31 p.
402. MILROY, L. and MUYSKEN, P., Introduction : Code-switching and Bilingualism
Research. In MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages:
Cross-disciplinary Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University
Press, 1995, p. 1-14.
403. MIREN, M., Language Policy and Planning of the Status of Basque, I: The Basque
Autonomous Community. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin –
New York: Mouton de Gruyter, 2005, vol.174, p. 9-23.
404. MITCHELL, T., Sociolinguistic and Stylistic Dimensions of the Educated Spoken Arabic of
Egypt and the Levant. In WOODS, J. (ed.), Language Standards and their Codification:
Process and Application, Exeter: University of Exeter, 1985, p. 42-57.
405. MOLDOVEANU, Gh., De limba moldovenească. In Omagiu profesorului și omului de
știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău : CEP USM, 2004, p.198-208.
308
406. MOLDOVANU, Gh., Politică, planificare și amenajare lingvistică. In Limba Română,
nr. 4-6, Chișinau, 2004, p. 140-143.
407. MOLDOVANU, Gh., Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru
analiza limbilor în contact. In Limba Română, nr. 11, Chișinău, 2005a, p.6-17.
408. MOLDOVANU, Gh., Legislația lingvistică a Republicii Moldova. In Buletinul Institutului
de Lingvistică al Academiei de Științe a Moldovei, nr. 4, 2005b, p. 85-100.
409. MOLDOVANU, Gh., Politicile lingvistice ale Franței în interiorul Hexagonului, în Europa,
în Comunitatea Statelor Francofone și în restul lumi. In Francofonia ca vector al comunicării,
Chișinău: ULIM/AUF, 2006, p. 54-61.
410. MÜHLEISEN, S., (ed.), Creole Language in Creole Literatures: Special Issue of Journal of
Pidgin and Creole Languages, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2005,
vol. 20, no. 1. 232 p.
411. MÜHLHÄUSLER, P., Linguistic Ecology: Language Change and Linguistic Imperialism in
the Pacific Region, London: Routledge, 1995. 416 p.
412. MÜHLHÄUSLER, P., Ecological and Non-Ecological Approaches to Language Planning.
In HELLINGER, M. and AMMON, U. (eds), Contrastive Sociolinguistics, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1996, p. 205-212.
413. MUNYANKESHA, P., Les défis du plurilinguisme officiel du Rwanda. Analyse
sociolinguistique, London/Ontario: University of Western Ontario, 2004. 336 p. (Thèse de
doctorat).
414. MYERS-SCOTTON, C. (1993). Social Motivations for Code-switching: Evidence from
Africa. Oxford: Clarendon Press, 1993. xii, 177 p.
415. MYERS-SCOTTON, C., Code-switching. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of
Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 217-237.
416. MYERS-SCOTTON, C., Contact Linguistics: Bilingual Encounters and Grammatical
Outcomes, Oxford: Oxford University Press, 2002. xiv, 342 p.
417. MYERS-SCOTTON, C., Multiple Voices. An Introduction to Bilingualism, London:
Blackwell Publishing, 2006. 457 p.
418. MĂTCAȘ, N., O limbă – o națiune. In Limba Romănă, nr. 4, Chișinău, 1995, p. 73-82.
419. MĂTCAȘ, N., O întreprindere falită sau acad. Ion Petrovici versus Petre P. Moldovan. In
Limba Română, nr. 3-4, Chișinău, 1997, p. 40-47.
420. NAHIR, M., The five Aspects of Language Planning: In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1977, vol. 1, no. 2,
p. 107-124.
309
421. NAHIR, M., Language Planning Goals: A Classification. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1984, vol. 8, no. 3,
p. 294-327
422. NAHIR, M., Language Planning and Language Acquisition: the ”Great Leap” in the
Hebrew Revival. In PAULSTON, C. (ed.), International Handbook of Bilingualism and
Bilingual Education, New York: Greenwood Press, 1988, p. 273-295.
423. NEGRU, G., Lupta lingvistică în RSS Moldovenească (1940-1988). In Destin Românesc,
nr. 2, Chișinău – București: Editura Arc, 1996, p. 3-35.
424. NEGRU, G., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău: Prut Internațional,
2000. 132 p.
425. NELDE, P., Dutch as a Language in Contact. In International Journal of Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1988, vol. 73, p. 111-119.
426. NELDE, P., Language Conflict. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997, p. 285-300.
427. NEUGAARD, E., The Continuing Valencian Language Controversy. In Language Problems
and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1995, vol. 19,
p. 60-66.
428. NEUSTUPNÝ, J., Basic Types of Treatment of Language Problems. In Linguistic
Communications, 1970, vol. 1, p. 77-98, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague – Paris: Mouton, 1974, p. 37-47.
429. NEUSTUPNÝ, J., Language Norms in Australian – Japanese Contact Situations. In
CLYNE, M. (ed.), Australia Meeting Place of Languages, Canberra: Pacific Linguistics,
1985, p. 161-170.
430. NEUSTUPNÝ, J., Towards a Paradigm in Language Planning. In SINGH, U. and
SRIVASTAVA, R. (eds), Perspectives in Language Planning, Calcutta: Mithila Darshan,
1987, p. 1-10.
431. NICULESCU, A., Cultura di elite e cultura populare nell’occidentalizzazione romanza del
rumeno moderno. Premesse sociloculturale. In XIY-e Congresso Internazionale de
Linguistica e Filologia Romanza. Napoli, 15 – 20 aprile 1974. In MACCHIAROLI,
GAETANO e BENJAMINS, JOHN (eds.), Atti, Napoli – Amsterdam, 1976, vol. II,
p. 283-290.
432. NINYOLES, R., Conflicte lingüístic valèncià,Valèncià: Fernando Torres, 1969. 184 p.
433. NINYOLES, R., Idioma y Poder Social, Madrid: Tecnos, 1972. 228 p.
310
434. NINYOLES, R., Estructura social y politica lingüística, Valèncià: Fernando Torres, 1975.
207 p.
435. NOREEN, A., Über Sprachrichtigkeit. In Indogermanische Forschungen, 1892, tome 1,
p. 95-157.
436. NTAKIRUTIMA, E., La langue swahili comme base d’unification dans la région des
Grands Lacs africains, Québec: Université de Laval, 2002. xxi, 343 p. (Thèse de doctorat).
437. Ó LAOIRE, M., An Historical Perspective on the Revival of Irish outside the Gaeltacht,
1880-1930, with Reference to the Revitalization of Hebrew. In Current Issues in Language
and Society, Clevedon: Multilingual Matters, 1995, vol. 2, p. 223-235.
438. O’KEEFE, M., Minorités francophones: assimilation et vitalité des communautés. In
Nouvelles perspectives canadiennes, Canada : Ottawa, Ministère du Patrimoine, 2001.
107 p.
439. OAKES, L., Language and National Identity: Comparing France and Sweden, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2001. x, 305 p.
440. OFFICIAL LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Official_languages_of_India
441. OKSAAR, E., Mehrsprachigkeit, Sprachkontakt, Sprachkonflikt. In NELDE, P. (ed.)
Languages in Contact and in Conflict, Wiesbaden: Steiner, 1980, p. 43-52.
442. OZOLINS, U. La politique linguistique en Australie – un modèle non législatif. In Revue
d'aménagement linguistique, Québec, Office québécois de la langue française, 2002,
p. 209-215.
443. PAULSTON, C., POW, C. and CONNERTY, M., Language Regenesis: a Conceptual
Overview of Language Revival, Revitalisation and Reversal. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1993, vol.14, p. 275-286.
444. PAULSTON BRATT, C., Language Policies and Language Rights. In Annual Review of
Anthropology, 1997, vol. 26, p. 73-85.
445. PAUWELS, A., The Concept of Diglossia in the Study of Language Maintenance in
Australia. In VEIT, W. (Hrsg.), Antipodische Aufklärungen – Antipodean Enlightenments,
Festschrift für Leslie Bodi, Frankfurt am Main – Bern – New York: Lang, 1987, p. 355-365.
446. PAVEL, V., Unitatea și varietatea limbii române din perspectiva geografică. In Limba
Română, nr. 4, Chișinău, 1995, p. 56-58.
447. PHILLIPSON, R., Linguistic Imperialism, Oxford: Oxford University Press, 1992. 365 p.
448. PHILLIPSON, R., English Language Spread Policy. In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 7-24.
311
449. PHILLIPSON, R., English-Only Europe: Challenging Language Policy, London:
Routledge, 2003. 240 p.
450. PHILLIPSON, R., Language Policy and Linguistic Imperialism. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 346-361.
451. PIOTROWSKI, R., Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica Moldova. In Revistă
de Lingvistică și Știință Literară, nr. 3, Chișinău: Știința, 1997, p. 88-95.
452. POOL, J., Soviet Language Planning: Goals, Results, Options. In AZRAEL, J. (ed.), Soviet
Nationality Policies and Practices, New York: Praeger, 1978, p. 216-226.
453. POȘTARENCU, D., O istorie a Basarabiei în date și documente, 1812-1940, Chișinău:
Cartier, 1998. 219 p.
454. PSICHARI, J., Un pays qui ne veut pas sa langue. In Mercure de France, I-X, 1928,
p. 63-120.
455. PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs), Langue et droit : Actes du Premier Congrès de
l’Institut International de Droit Linguistique Comparé, Montréal : Wilson et Lafleur, 1989.
641 p.
456. PURICE, M., Legislația lingvistică și condițiile însușirii limbii române de către alolingvi. In
Limba Română, nr. 6-10, Chișinău, 2003, p. 80-85.
457. PURICE, M., Problemele limbii de stat în viziunea prof. Anatol Ciobanu. In Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău : CEP USM, 2004,
p.176-182.
458. PÜTZ, M., The Present and Future Maintenance of German in the Context of Namibia’s
Official Language Policy. In Multilingua, 1992, vol. 11, no. 3, p. 293-323.
459. RABIN, C., A Tentative Classification of Language Planning Aims. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii, 1971,
p. 277-280.
460. RAFITOSON, E., Aspects de la diglossie français/malgache. Bilinguisme et diglossie. In
JUILLARD C. et CALVET L.-J., (éds.), Lers politiques linguistiques. Mythes et réalités.
Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et
dynamique des langues, Beyrouth : FMA et Montréal : AUPELF-UREF, 1996, p. 271- 276.
461. RAY, P., Language Standardization: Studies in Prescriptive Linguistics. Janua Linguarum,
Series Minor, 29, The Hague: Mouton, 1963. 159 p.
312
462. RAY, P., Language Standardization. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology of
Language, The Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1968, p. 754-765.
463. RAYNAULD, A. et MARION, P., Une analyse économique de la disparité inter-ethnique des
revenus. In Revue économique, 1972, vol. 23, no. 1, p. 1-19.
464. RENIU, M., Planificació lingüística: estructures i legislació, Catalunya: Direcció General
de Política Lingüística, 1993. 78 p.
465. RIAGÁIN, P. et LÜDI, G., Eléments pour une politique de l’éducation bilingue, Division
des Politiques linguistiques, Strasbourg : Conseil de l’Europe, 2003. 56 p.
466. RICENTO, T., Historical and Theoretical Perspectives in Language Policy and Planning.
In Journal of Sociolinguistics, London: Blackwell Publishing, 2000, no. 4, p. 196-213.
467. RICENTO, T., Methodological Perspectives in Language Policy: An Overview. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 129-134.
468. RIDGE, S., Language Policy in a Democratic South Africa. In HERRIMAN, M and
BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case Studies,
Clevedon: Multilingual Matters, 1996, p. 15-34.
469. RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies and Practice in
the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 2003a. vi,
351 p.
470. RINDLER SCHJERVE, R., Introduction. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and
Power: Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New
York: Mouton de Gruyter, 2003b, p. 1-14.
471. RINDLER SCHJERVE, R. and VETTER, E., Historical Sociolinguistics and
Multilingualism: Theoretical and Methodological Issues in the Development of
Multifunctional Framework. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power:
Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 2003, p. 35-62.
472. ROBERTSON, D., A History of the French Academy: 1635 [4] – 1910, New York: G. W.
Dillingham, 1910. 379 p.
473. ROCHER, G., Les dilemmes identitaires à l’origine de l’engendrement de la Charte de la
langue française. In BOUCHARD, P., BOURHIS R. Y. (dirs), L’aménagement linguistique
au Québec: 25 ans d’application de la Charte de la langue française, Québec: Les
Publications du Québec, hors série, automne, 2002, p. 17-25.
474. ROMAINE, S. Bilingualism, Oxford: Blackwell, 1995. 400 p.
313
475. ROTARIU, T., ILUȚ, P., Ancheta sociologică și sondajul de opinie: Teorie și practică, Iași:
Polirom, 2001. 216 p.
476. RUBIN, J. and JERNUDD, B., Introduction: Language Planning as an Element in
Modernization. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. H, (eds.) Can Language Be Planned?
Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971,
p. xii–xxiv.
477. RUBIN, J., Evaluation and Language Planning. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can
Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations,
Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 217-252.
478. RUBIN, J., Introduction. In RUBIN, J. and SHUY, R. (eds), Language Planning: Current
Issues and Research, Georgetown: Georgetown University School of Languages and
Linguistics, 1973, p. V-X.
479. RUIZ, R., La crise de l’anglais aux Etats-Unis . In MAURAIS, J. (éd.), La crise des
langues, Québec: Conseil de la langue française du Québec et éditions du Robert, 1985
p. 147-188.
480. SACHDEV, I. and BOURHIS, R., Language and Social Identification. In ABRAMS, D.
and HOGG, M. (eds), Social Identity Theory: Constructive and Critical Advances, Hemel
Hempstead, U.K.: Harvester Wheatsheaf, 1990, p. 33-51.
481. SACHDEV, I. and BOURHIS, R. Multilingual Communication. In ROBINSON, W. and
GILES, H. (eds), The New Handbook of Language and Social Psychology, New York:
Wiley, 2001, p. 407- 428.
482. SAMUELSON, P., The Pure Theory of Public Expenditure. In Review of Economics and
Statistics, 1954, vol. 36, no. 4, p. 387-389.
483. SÁNCHEZ, A., Politica de difusión del español. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 51-69.
484. SAUSSURE, F. de, Cours de linguistique générale, publié par Ch. Bally, A. Séchéhaye et
A. Riedlinger, Genève : Droz, 1962. 331 p.
485. SCHIFFMAN, H., Linguistic Culture and Language Policy, London and New York:
Routledge, 1996. 351 p.
486. SCHMID, M. et al. (eds), First Language Attrition. Interdisciplinary Perspectives on
Methodological Issues, Amsterdam: John Benjamins, 2004. x, 378 p.
487. SHARON L. SHELLY, The Dilemma for French Language Policy in the 21st Century. In
Language and Communication, October 1999, vol. 19, issue 4, p. 305-316.
314
488. ȘIȘMARIOV, V., Romanskie yazyki yugo-vostocinoi Evropy i naționlinyi yazyk Moldavskoi
SSR. In Voprosy yazykoznaniya, 1952, no. 1, p. 80-106.
489. SKUTNABB-KANGAS. T., Linguistic Genocide in Education – or Worldwide Diversity and
Human Rights? London: Erlbaum, 2000. xxxiii, 785 p.
490. SKUTNABB-KANGAS. T., Marvellous Human Rights Rhetoric and Grim Realities. Language
Rights in Education. In Journal of Language, Identity, and Education, USA: Lawrence Erlbaum
Associates, Inc., 2002, no. 1, p. 179-206.
491. SLAVE, E., Clasificarea genealogică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
București: Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 480-489.
492. SMITH, A., The Ethnic Revival in the Modern World, New York: Cambridge University
Press, 1981. 240 p.
493. SMITH, L., Discourse across Cultures: Strategies in World Englishes, London: Prentice
Hall, 1987. 190 p.
494. SMITH, G. et al., Nation-building in the Post-Soviet Borderlands: The Politics of National
Identities, New York: Cambridge University Press, 1998. 293 p.
495. SØNDERGAARD, B., Switching between Seven Codes within one Family. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1991, vol. 12,
p. 85-92.
496. SPINA, J., Adolescent Attachment to Canada and Commitment to Bilingualism. In LAMY,
P., (ed.), Language Planning and Identity Planning, International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1979, vol. 20, p. 23-36.
497. SPOLSKY, B., Conditions for Language Revitalization: A Comparison of the Cases of
Hebrew and Maori. In Current Issues in Language and Society, Clevedon: Multilingual
Matters, 1995, no. 2, p. 177-201.
498. SPOLSKY, B., Language Policy, Cambridge: Cambridge University Press, 2004. 262 p.
499. STEPANOV, G., Tipologhiya yazykovyh sostoyanii i situații v stranah romanskoi reci,
Moskva: Nauka, 1976. 224 p.
500. STEVENS, P. and WEEKS, F., The Creation of a Regularized Subset of English for
Mandatory Use in Maritime Communications: See Speak. In Language Planning Newsletter,
1985, vol. 11, no. 2, p. 1-6.
501. STEWART, W., A Sociolinguistic Typology for Describing National Multilingualism. In
FISHMAN, J., (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton,
1968, p. 531-545.
315
502. STREET, R., Jr., Evaluation of Noncontent Speech Accommodation. In Language and
Communication, 1982, no. 2, p. 13-31.
503. ȘVEIȚER, A., Sovremennaia soțiolingvistica. Teoria, problemy, metody, Moskva: Nauka,
1977. 176 p.
504. TABI-MANGA, J., Les politiques linguistiques du Cameroun, Paris: Editions Karthala,
2000. 237 p.
505. TABOURET-KELLER, A., Plurilinguisme et interférences. In MARTINET, A. (éd.), La
linguistique, Guide alphabétique, Paris: Denoël-Gonthier, 1969, p. 305-310.
506. TABOURET-KELLER, A., Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements
universitaires au malaise social. In La linguistique, 1982, vol. 18, fasc. 1, p. 19 – 43.
507. TABOURET-KELLER, A., Que coûte une politique linguistique? Analyse de trois
exemples. In JUILLARD, C. et CALVET, L-.J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et
Réalités. Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche
sociolinguistique et dynamique des langues, Beyrouth : FMA, AUPELF-UREF, 1996,
p. 309 – 321.
508. TABOURET-KELLER, A., Bilinguisme et plurilinguisme : le poids des inégalités. In
PERERA, J. (éd.), Plurilingüisme i educacio: els reptes del segle XXI. Ensenyar llengües en
la diversitat i per a la diversitat, Université de Barcelone : Institut des Sciences de
l’Education, 2003, p. 43-58.
509. TAGLIAVINI, C., Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică,
București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977. 599 p.
510. TAGUIEFF, P.-A., La République enlisée: Pluralisme, communitarisme et citoyenneté,
Paris: Editions des Syrtes, 2005. 346 p.
511. TAULI, V., Introduction to a Theory of Language Planning. In Acta Universitatis
Upsaliensis. Studia Philologie Scandinavicae Upsaliensia, 6, Uppsala: University of
Uppsala, 1968. 227 p.
512. TAULI, V., The Theory of Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 49-67.
513. TAULI, V., The Failure of Language Planning Research. In GONZALEZ, A. (ed.), Panagani:
Essays in Honour of Bonifacio P. Sibayan on his Sixty-Seventh Birthday, Manila: Linguistic
Society of the Philipines, 1984, p. 85-92.
514. TECHTMEIER, B., Influencer les comportements langagiers et/ou intervenir dans
l’évolution de la langue. In WINTHER, A. (éd.), Problèmes de glottopolitique, Cahiers de
linguistique sociale, no.7, Rouen, Université de Rouen, 1985, p. 113-119.
316
515. TEGNÉR, E., Om sprâk och nationalitet. In Svensk Tidskrift, Stockholm, 1874, p. 102- 110.
516. TERRACINI, B., Conflitti di lingue e di cultura, Venezia: Neri Pozza, 1957. 265 p.
517. THODY, P., Le Franglais: Forbidden English, Forbidden American: Law, Politics and
Language in Contemporary France, New York: Athlone Press, 2001. 300 p.
518. THORBURN, T., Cost-benefit Analisys in Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 253-262.
519. THORNBERRY, P., International Law and the Rights of Minorities, USA: Oxford
University Press, 2001. 464 p.
520. TOLLEFSON, J., Centralized and Decentralized Language Planning. In Language
Problems and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1981,
vol. 5, no. 2, p. 175-188.
521. TOLLEFSON, J., Language Policy and the Meanings of Diglossia. In Word, 1983, vol. 34,
p. 1-9.
522. TOLLEFSON, J., Planning Language, Planning Inequality: Language Policy in the
Community. London: Longman, 1991. 234 p.
523. TOSCO, M., The Case for a Laissez-faire Language Policy. In Language and
Communication, USA: Elsevier Science, 2004, vol. 2, issue 2, p. 165-181.
524. TRIMM, L., Language Treatment in Brittany: In Language Planning Newsletter, Honolulu,
HI: East-West Culture Learning Institute, 1982, vol. 8, no. 3, p.1-6.
525. TRUCHOT, C., Les langues européennes dans les espaces globalisés. Esquisse d’un cadre
d’analyse. In Les linguistiques appliquées et les sciences du langage, Actes du 2- ième
Colloque de Linguistique Appliquée, Strasbourg: Université de Strasbourg, 1997,
p. 265-271.
526. TUFIȘ, P., Structură socială și etnicitate. In Sociologie Românească, nr. 1-4, București:
Grupul editorial Tritonic, 2001, p. 97-123.
527. UNESCO, The Use of Vernacular Languages in Education, Paris: UNESCO, 1953. 156 p.
528. VAILLANCOURT, F., Differences in Earnings by Language Groups in Quebec, 1970: an
Economic Analysis, Québec: CIRB, 1980. 232 p.
529. VAILLANCOURT, F. (éd.), Economie et langue, Montréal : Centre de Recherche en
développement économique, 1985. 302 p.
530. VAILLANCOURT, F., The Economics of Language: Theory, Empiricism and Application
to the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific Communication, 1991, vol. 2, issue 1,
p. 29-44.
317
531. VALLVERDÚ, F., Dues llengües: dues funcions? La història contemporània de Catalunya,
des d'un punt de vista sociolingüístic. 2a ed. rev. i actualitzada. Barcelona: Laia, 1979.
276 p.
532. VALLVERDÚ, F., Processos De Normalitzacio Linguistica: L'extensio D'us Social I La
Normativitzacio, Barcelona: Laia, 1991. 228 p.
533. VAN OVERBEKE, M., Introduction au problème du bilinguisme, Bruxelles: Labor/Nathan,
1972. 214 p.
534. VELTMAN, C., Language Shift in the United States, The Hague: Mouton, 1983. x, 432 p.
535. VENDRYES, J., Le langage: introduction linguistique à l’histoire, Paris: Albin Michel,
1968. 444 p.
536. VIKØR, L., Principles of Corpus Planning as Applied to the Spelling Reforms of Indonesia
and Malaysia. In JAHR, E. (ed.), Language Conflict and Language Planning, Berlin:
Mouton de Gruyter, 1993, p. 279-298.
537. VIKØR, L., Northern Europe: Language as Prime Markers of Ethnic and National Identity. In
BARBOUR, S. and CARMICHAEL, C. (eds), Language and Nationalism in Europe. Oxford:
Oxford University Press, 2002, p. 105-129.
538. VINTILĂ-RĂDULESCU, I., Sociolingvistică și globalizare, București: Oscar Print, 2002. 320 p.
539. VON BUSEKIST, A., Nationalisme contre bilinguisme: le cas belge. In LACORNE, D. et
JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des
peuples, Paris : Editions Karthala, 2002, p. 191-225.
540. VON GLEICH, U., Language Spread Policy: The Case of Quechua in the Andean Republics
of Bolivia, Ecuador and Peru. In International Journal of the Sociology of Language, The
Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 77-113.
541. VOYAUME, J., Le statut des langues en Suisse. In PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs),
Langue et droit: Actes du Premier Congrès de l’Institut International de Droit Linguistique
Comparé, Montréal: Wilson et Lafleur, 1989, p. 343 -350.
542. WARDHAUGH, R., Languages in Competition: Dominance, Diversity, and Decline (The
Language Library), Oxford: Blackwell, 1988. 228 p.
543. WARDHAUGH, R., An Introduction to Sociolinguistics (Blackwell Textbooks in
Linguistics), Oxford: Blackwell, 2005. viii, 418 p.
544. WEBER, M., Economie et société, collection recherches en sciences humaines, Paris: Plon,
1971. 650 p.
318
545. WEINREICH, U., Is a Structural Dialectology Possible? In Word, 1954, vol.14, p. 338-400,
reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague; Paris:
Mouton, 1968, p. 305-319.
546. WEINREICH, U., Languages in Contact. Findings and Problems, seventh printing, The
Hague – Paris: Mouton, 1970. xii, 150 p.
547. WEINSTEIN, B., Language Planning in Francophone Africa. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1980, vol. 4, no. 1,
p. 55-77.
548. WEINSTEIN, B., The Civic Tongue: Political Consequences of Language Choice, New
York: Longman, 1983. xii, 213 p.
549. WELTENS, B., DE BOT, K. and VAN ELS, T. (eds), Language Attrition in Progress,
Dordrecht: Foris, 1987. 232 p.
550. WHITNEY, W., Language and the Study of Language; Twelve Lectures on the Principles of
Linguistic Science, New York: Scribner’s 1901. xi, 505 p.
551. WILEY, T., Language Planning and Policy. In MCKAY, S. and HORNBERGER, N. (eds),
Sociolinguistics and Language Teaching, New York: Cambridge University Press, 1996,
p. 106-120.
552. WINDISH, U., Multiculturalisme et plurilinguisme: le cas suisse. In LACORNE, D. et JUDT,
T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris:
Editions Karthala, 2002, p. 227-259.
553. WINSA, B., Language Planning in Sweden. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds),
Language Planning and Policy in Europe, vol 1. Hungary, Finland and Sweden, Clevedon –
Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2006, p. 233-330.
554. WINTHER, A., (dir.), Problèmes de glottopolitique, Actes du Symposium International, 20-
23 septembre 1984, Rouen: Publication de l’Université de Rouen, 1985. 250 p.
555. WITHERS, C., The Geographical History of Gaelic in Scotland. In WILLIAMS, C. (ed.),
Language in Geographic Context, Clevedon: Miltilingual Matters, 1988, p. 136-166.
556. WOERHLING, J., Préface. In GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et
constitutions: Recueil des clauses linguistiques des constitutions du monde. – Québec: Les
Publications du Québec; Paris: Conseil International de la langue française, 1993, p. VII-XI.
557. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Issues in the Successor States of the
Former USSR, Clevedon – Buffalo – Toronto – Sidney: Multilingual Matters, 2000. 91 p.
558. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Planning, New York: Palgrave
MacMilian, 2004. ix, 311 p.
319
559. XU DAMING and LI WEI., Linguistic Dirigisme and Language Management in Singapore.
In HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of
Inequality, Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de
Lenguas Extranjeras, 2003, p. 121-154.
560. YAĞMUR, K., Languages in Turkey. In EXTRA, G. and GORTER, D. (eds), The Other
Languages of Europe: Demographic, Sociolinguistic and Educational Perspectives,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001, p. 407- 427.
561. ZAJÍCOVÁ , L., Actituds i usos del guaraní al Paraguai. In ARIADNA LLUIS i VIDALFOLCH
and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica Llatina: IV
Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma de Madrid), II
Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació Iberoamericana),
Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 211-225.
562. ZEITOUN, E. and CHING-HUA, YU., The Formosan Language Archive: Linguistic
Analysis and Language Processing. In Computational Linguistics and Chinese Language
Processing, 2005, vol. 10, no. 2, p. 167-200. Disponibil la adresa:
http://aclclp.org.tw/clclp/v101n2/v10n2a2.pdf
320
Anexe
321
(4) Anexa 1
Surse documentare
I. Documente de arhivă:
Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (A.O.S.P.M.), fond 49, inv.1: d. 2, d. 42, d.
516, d. 1019, d. 1809, d. 1410, d. 3883.
II. Documente oficiale:
1. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Srtasbourg,1992. Disponibilă, în versiunea
română, la adresa : http://www.dri.gov.ro/documents/carta%20limbilor.pdf
2. Constituția Republicii Moldova, Chișinău: Moldpres, 1994.
3. Konstituția Moldavskoi Pridnestrovskoi Respubliki, Tiraspoli, 1995. Text integral disponibil la adresa:
http://www.demoscope.ru/weekly/ 2006/0251/panorm01.php
4. Concepția politicii naționale a Republicii Moldova, aprobată prin Legea nr. 546-XV din 19 decembrie
2003. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-5 din 1ianuarie 2004.
5. Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 53 -54/597 din 28 septembrie 1995.
6. Declarația Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparținând
minorităților etnice, lingvistice și religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea
stângă a Nistrului. In Monitorul Oficial, nr. 5, 1992.
7. Hotărârea Parlamentului nr. 3466 din 1 septembrie despre modul de punere în aplicare a Legii cu privire la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. In Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/217, 1989.
8. La Charte de la langue française du Québec: Québec, 1977.
9. Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină nr. 3462-XI din 31 august 1989. In
Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/214, 1989.
10. Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS. Moldovenești nr. 3464 din 31 august 1989. In Veștile
Sovietului Suprem, nr. 9/216, 1989.
11. Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova nr. 3465 din 1
septembrie 1989. In Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/217, 1989.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la cetățenia Republicii Moldova nr.596-XII din 5 iunie 1991.
Disponibilă la adresa: http://www.cis-legal-reform.org/document.asp?id=1497
13. Legea cu privire la Curtea Constituțională nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 8/86 din 7 februarie 1995.
14. Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din
23 decembrie 1994. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4/51 din 14 ianuarie 1995.
15. Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 59-60 , octombrie – decembrie 1995.
322
16. Legea nr. 917-XIII din 11 iulie 1996 ”Pentru completarea Legii cu privire la Curtea Constituțională și a
Codului jurisdicției constituționale”. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55 din 15 august
1996.
17. Legea cetățeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000. In Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 98-101/709 din 10 august 2000.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a președintelui Republicii Moldova nr. 1234-
XIY din 22 septembrie 2000. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 139-140/996 din 2
noiembrie 2000.
19. Legea cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la statutul juridic al
organizațiilor lor nr. 382-XV din 19 iulie 2001. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.107/819
din 4 septembrie 2001.
20. O yazykah v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike, Tiraspoli, 1992.
III. Documente statistice:
1. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1959 goda: Moldavskaia SSR, Moskva, 1962.
2. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1970, goda, Tom IV, Moskva, 1970.
3. Vestnic statistiki, no. 10, Moskva, 1980.
4. Vestnic statistiki, no. 11, Moskva, 1980.
5. Naselenije SSSR. Po dannym vsesoiuznoi perepisi naseleniya 1979 goda, Moskva, 1980.
6. Totalurile recensământului unional al populației din RSS Moldova din anul 1989, Chișinău, 1990, vol.1,
cartea 1.
7. Recensământul populației 2004, vol. 1: Caracteristici demografice, naționale lingvistice, culturale,
Chișinău, 2006.
323
Anexa 2
Chestionar în limba română
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
CATEDRA LIMBI MODERNE DE AFACERI
CHESTIONAR
© Autor: G. Moldovanu
Chișinău, 2007
324
Chestionarul de față are drept obiectiv analiza situației lingvistice din Republica Moldova și evaluarea
orientării principale în funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii.
Chestionarul urmează să identifice atitudinile populației Republicii Moldova față de funcționarea
limbilor în contact și să scoată în evidență problemele cu care se confruntă societatea în procesul de
comunicare în noile condiții sociopolitice.
Vă asigurăm că răspunsurile Dv. nu vor fi divulgate și că informațiile obținute vor fi utilizate doar în
scopuri științifice.
Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a răspunde la acest chestionar și vă dorim succese în
eliminarea obstacolelor care împiedică comunicarea eficientă.
325
I. Limbă și identitate
1. În general și independent de vreo situație concretă, Dumneavoastră vă simțiți:
Moldovean
Român
Rus
Ucrainean
Bulgar
Găgăuz
Moldovean – Român Român – Moldovean
Moldovean – Rus Rus – Moldovean
Moldovean – Ucrainean Ucrainean – Moldovean
Moldovean – Bulgar Bulgar – Moldovean
Moldovean – Găgăuz Găgăuz – Moldovean
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
2. Care este, în opinia Dumneavoastră, relația dintre limba moldovenească și limba română:
Aceeași limbă
Moldoveneasca este un dialect al limbii române
Două limbi diferite
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
3. Cum apreciați abilitatea Dumneavoastră de a înțelege, vorbi, citi și scrie în fiecare dintre limbile
din tabelul de mai jos. Variante de răspuns:
(0) – Nimic (1) – Puțin (2) – Bine (3) – Foarte bine
Înțeleg Vorbesc Citesc Scriu
Moldoveneasca/Româna
Rusa
Cum considerați?
4. În Republica Moldova trebuie să fie:
326
o singură limbă oficială (moldoveneasca/româna)
două limbi oficiale (moldoveneasca/româna și rusa)
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
5. Dacă limba rusă va deveni limbă oficială, acest fapt va avea drept rezultat: (notați răspunsul cu
semnul X în pătratul corespunzător)
A: consolidarea identității naționale a moldovenilor ca națiune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
B: Violarea drepturilor lingvistice ale altor minorități naționale
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
C: Promovarea egalitară a limbii moldovenești/române și a limbii ruse
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
D: Degradarea limbii moldovenești/române
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
E: Situația nu se va schimba cu nimic
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
F: Concurența dintre limba moldovenească/română și limba rusă se va înteți, iar relațiile dintre
populația majoritară și minoritatea de etnie rusă se vor înrăutăți
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
II. Situația lingvistică în Republica Moldova
Vă rugăm să vă exprimați atitudinea vizavi de următoarele afirmații: (notați răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
327
1. Limba oficială trebuie să fie limbă de comunicare între popoarele conlocuitoare din Republica
Moldova
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Limba oficială trebuie să fie simbol al națiunii
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
3. Utilizarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică constituie un pericol pentru
promovarea limbii moldovenești/române
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Toți cetățenii Republicii Moldova sunt obligați să cunoască limba oficială a statului
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Limba rusă trebuie să fie considerată limbă străină și să fie studiată în școli la libera alegere a
copiilor și părinților
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Relațiile între etniile conlocuitoare din R. Moldova sunt bune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Marea majoritate a moldovenilor cunosc limba rusă și vorbesc în această limbă
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Marea majoritate a reprezentanților etniilor minoritare din Republica Moldova vorbesc în limba
moldovenească/română.
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
III. Utilizarea limbilor
328
1. Cât de des folosiți limbile din tabelul de mai jos în fiecare din situațiile următoare: (Variante de
răspuns)
2.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) – deseori (4) – întotdeauna
Limba
Situația Moldoveneasca /
Româna
Rusa Ucraineana Găgăuza Bulgara
1 2 3 4 5 6
Acasă cu părinții și bunicii
Acasă cu prietenii și rudele
Acasă cu copiii
La școală (liceu, universitate)
La serviciu
La piață sau magazin
La manifestări sociale
Cu persoane necunoscute
La stațiile de deservire auto
Cu vecinii
La bancă
La policlinică/spital
Cu funcționarii publici (primărie,
inspectorat fiscal)
La poștă
În transportul public
IV. Motivațiile
Vă rugăm să vă exprimați atitudinea vizavi de următoarele motivații: (notați răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
1. Este bine să fii bilingv
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Vorbesc în limba rusă, pentru că știu că interlocutorul meu (prieten, șef, vecin) preferă să vorbesc
cu el în această limbă
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
329
3. Este important să cunosc limba rusă pentru a avea acces la bogata cultură a acestui popor
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Este important să cunosc limba maternă și să o transmit copiilor mei
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Cunoașterea limbii ruse oferă șanse mai mari de angajare în câmpul muncii în Republica Moldova
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Aș dori (aș fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă română în școală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Aș dori (aș fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă rusă în școală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Este alegerea mea când vorbesc în acea sau altă limbă și este dreptul meu să procedez în așa mod
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
9. Se întâmplă ca eu să vorbesc în moldovenească/română, iar interlocutorul să-mi răspundă în rusă
(Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
10. Se întâmplă ca eu să vorbesc în limba rusă, iar interlocutorul sa-mi răspundă în
moldovenească/română (Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
11. Amestec moldoveneasca/româna și rusa în aceeași propoziție.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
330
Date demografice
1.Sex: M F
2. Vârsta: 15-20
21-30
31-40
41-50
51-60
60+
3. Locul nașterii: Republica Moldova
Alte state
4. Locul de trai _______________________
5. Studii
1-4 clase
5-8 clase
9-10 clase
liceu
școală profesională
tehnicum/colegiu
studii superioare
6. Ocupația
Agricultor
Muncitor calificat/necalificat
Cadru cu studii superioare
Cadru didactic
Funcționar
Student
Elev
Pensionar
Șomer
Altceva: _______________________________
331
7. Limba maternă:_________________________
8. Limba maternă a mamei __________________
9. Limba maternă a tatălui ____________________
10. Alte limbi pe care le cunoașteți:_____________
332
Anexa 3
Chestionar în limba rusă
МОЛДАВСКАЯ ЭКОНОМИЧЕСКАЯ АКАДЕМИЯ
КАФЕДРА СОВРЕМЕННЫХ ЯЗЫКОВ БИЗНЕСА
АНКЕТА
© Автор: Г. Молдовану
Кишинэу, 2007
333
Целью настоящей анкеты является анализ языковой ситуации в Республике Молдова и оценка
основных направлений в функционировании разговорных языков на территории pеспублики.
Основная задача анкеты – выявить отношение населения Молдовы к проблеме
функционирования языков и определить трудности, с которыми сталкивается общество в
процессе общения в новых социально-политических условиях.
Автор анкеты гарантирует полную конфиденциальность ответов. Полученная информация
будет использована исключительно в научных целях.
Мы заранее благодарим Вас за согласие принять участие в опросе и желаем успехов в
преодолении трудностей, препятствующих межнациональному общению.
334
I. Язык и национальное самосознание
1. Кем вы себя считаете, независимо от конкретной ситуации:
Молдаванином
Румыном
Русским
Украинцем
Болгарином
Гагаузом
Молдаванином – Румыном Румыном – Молдаванином
Молдаванином – Русским Русским – Молдаванином
Молдаванином – Украинцем Украинцем – Молдаванином
Молдаванином – Болгарином Болгарином – Молдаванином
Молдаванином – Гагаузом Гагаузом – Молдаванином
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
2. По вашему мнению, каковы взаимоотношения между румынским и молдавским
языками.
Один и тот же язык
Молдавский язык является диалектом румынского языка
Два разных языка
3. Как вы оцениваете Ваши навыки понимания, чтения, говорения и письма на каждом из
нижеприведенных языков. Варианты ответа:
(0) – Нулевые (1) – Слабые (2) – Хорошие (3) – Очень хорошие
Понимаю Говорю Читаю Пишу
Молдавский/Румынский
Русский
Как вы считаете?
4. В Республике Молдова должно быть:
Один официальный язык (молдавский/румынский)
Два официальных языка (молдавский/румынский и русский)
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
335
5. Если русский язык станет государственным языком, то результатом этого будет:
A: Укрепление национального самосознания молдавского народа (обозначьте ответ знаком Х в
соответствующем квадрате)
1 2 3 4 5
Категорически не согласен не согласен ни да/ни нет согласен полностью согласен
B: Нарушение языковых прав национальных меньшинств
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
C: Равноправное развитие молдавского/румынского и русского языков
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
D: Обеднение и деградация молдавского/румынского языка
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
E: Ситуация ___________не изменится
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1 ABOU, S., Eléments pour une théorie générale de l’aménagement linguistique. In
LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning,
May 25-29, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 5-15.
2. ADEGBIJA, E., Language Attitudes in Sub-Saharan Africa: A Sociolinguistic Overview,
Clevedon: Multilingual Matters, 1994. 130 p.
3. AGER, D., Motivation in Language Planning and Language Policy, Multilingual Series 119,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001. vi, 210 p.
4. AGER, D., Image and Prestige Planning. In Current Issues in Language Planning, Clevedon:
Multilingual Matters, 2005a, vol..6, no .1, p. 1-43.
5. AGER, D., Prestige and Image Planning. In HINKEL, E. (ed.), Handbook of Research in
Second Language Teaching and Learning , Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum, 2005b,
p. 1035-1054.
6. AHLQVIST, A., Language Conflict and Language Planning in Ireland. In JAHR, E. (ed.),
Language Conflict and Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1993, p. 7-20.
7. AKIN, S. et AKINCI, M., La réforme linguistique turque. In Revue de sociolinguistique en
ligne Glottopol, Rouen: Université de Rouen, 2003, no.1, p. 76-86. Disponibil la adresa:
www.univ-rouen.fr/dyalang/
8. AKINNASO, F., One Nation, Four Hundred Languages: Unity and Diversity in Nigeria’s
Language Policy. In Language Problems and Language Planning, Amsterdam: John
Benjamins Publishing Company, 1989, vol. 13, p. 133-146.
9. AKSORNKOOL, N., A Historical Study of Language Planning, Singapore: Singapore
University Press, 1985. 172 p.
10. ALCAINE, A., Polítiques educatives al Paraguai: revisió i balanç. In: ARIADNA LLUIS I
VIDAL-FOLCH and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica
Llatina: IV Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma
de Madrid), II Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació
Iberoamericana), Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 203-210.
11. ALISJAHBANA, S., The Concept of Language Standardization and its Application to the
Indonesian Language. In COULMAS, F. (ed.), Linguistic Minorities and Literacy:
Language Policy Issues in Developing Countries, Berlin: Walter de Gruyter, 1984, p. 77-98.
12. ALTEHENGER-SMITH, S., Language Change via Language Planning: Aspects with a
Focus on Singapore, Hamburg: Helmut Buske Verlag, 1990. xi, 212 p.: ill.
279
13. ALTOMA, S., Language Education in Arab Countries and the Role of the Academies. In
SEBEOK, T. (ed.), Current Trends in Linguistics, The Hague: Mouton, 1971, vol.6,
p. 690 – 720.
14. AMMON, U., The Federal Republic of Germany’s Policy of Spreading German. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin-New York: Mouton de Gruyter,
1992, vol. 95, p. 33-50.
15. ANDJELIÇ, N., Arrêt sur le langage en Bosnie-Herzégovine. In Raisons politiques: La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 149-151.
16. ANDRZSEK, O., GRECU, M., Unworthy Partner: the Schools Issue as an Example of
Human Rights Abuses in Transnistria. In Helsinki Monitor, 2003, vol. 14, no. 2, p. 101-116.
Disponibil, în limba română, la adresa:
http://www.soviet-medals-orders.com/images/Publ/Unworthy_partner_rom3.pdf
17. APPEL, R., MUYSKEN, P., Language Contact and Bilingualism, Amsterdam: Amsterdam
University Press, 2006. 228 p.
18. ARACIL, L., Conflicte lingüístic i normalizació lingüística à l’Europa Nova. In ARACIL,
L. Papers de sociolingüística, Barcelona: La Magrana, 1982, p. 23-38.
19. ARDELEANU, S., La norme communicationnelle du français courant. In Strategii discursive:
Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005, Chișinău: Centrul
Editorial-poligrafic al Universității de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 5-14.
20. ATNACHEV, T., Les nouvelles frontières de la civilisation russe. In : Raisons politiques : La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 153-173.
21. AVRAM, M., Limba română în Republica Moldova (Analogii istorice generatoare de optimism).
In Limba Română, nr. 7-8, Chișinău, 2004, p. 228-234.
22. AVRAMESCU, T . (ed.), Basarab, M., Scrisori din Basarabia, 1880-1883, Vol.1, Chișinău:
Știința, 1996. 320 p.
23. BAGGIONI, D., Du rôle des États dans la construction de l'unicité et de la diversité en
Europe à l'aube de l'an 2000. In DiversCité Langues, 1997, vol. II. Disponibil la adresa:
http://www.uquebec.ca/diverscite
24. BAKER, C., Foundations of Bilingual Education and Bilingualism, Clevedon: Multilingual
Matters, 2001. xiii, 440 p.
280
25. BALDAUF, R., Jr. and EGGINGTON W., Language Reform in Australian Languages. In
FODOR, I. and. HAGÈGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske, 1989, vol. IV, p. 29-43.
26. BALDAUF, R., Jr. and INGRAM, D., Language-in-Education. In FRAWLEY, W. (ed.),
International Encyclopedia of Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2003, vol. 2,
p. 412-416.
27. BALDAUF, R., Jr. Issues of Prestige and Image in Language-in-Education Planning in
Australia. In Current Issues in Language Planning, Clevedon: Multilingual Matters, 2004,
vol. 5, no. 4, p. 376-388.
28. BALDAUF, R., Jr. Language Planning and Policy Research: An Overview. In HINKEL, E.
(ed.), Handbook of Research in Second Language Teaching and Learning, Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum, 2005, p. 957-970.
29. BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN, R., Language Policy and Planning in Fiji, The Philippines
and Vanuatu. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds), Language Planning and Policy
in the Pacific: Fiji, The Philippines, and Vanuatu, Clevedon: Multilingual Matters, 2006,
vol. IV, p. 7-21.
30. BARNES, D., The Implementation of Language Planning in China. In COBARRUBIAS, J.
and FISHMAN, J., Progress in Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1983,
p. 291-308.
31. BARTH, F., Introduction. In BARTH, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries: The Social
Organization of Culture Difference, Bergen and Oslo: Universitetsforlaget, London: George
Allen & Un- win, 1969, p. 9-38.
32. BATIBO, H., Language Decline and Language Death in Africa: Causes, Consequences and
Challenges, UK: Multilingual Matters, 2005. 174 p.
33. BAYLON, Chr., Sociolinguistique: société, langue et discours, Paris: A. Colin, 2005. 303 p.
34. BAZIEV, A., ISAEV, M., Iazyk i nația, Moskva, 1973. 247 p.
35. BELL, D., Ethnicity and Social Change. In GLAZER, N. and MOYNIHAN, D. (eds),
Ethnicity: Theory and Experience, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1975,
p. 141-176.
36. BENTAHILA, A. and DAVIES, E., Language Revival: Restoration or Transformation. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1993, vol. 14, p. 355-374.
281
37. BENTON, R., Language Policy in New Zeeland: Defining the Ineffable. In HERMANN, M.
and BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case
Studies, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, p. 62-98.
38. BEREJAN, S., Monolingvismul populației rusofone în Republica Moldova și bilingvismul
populației băștinașe. In Limba Română, nr. 6-12 (60-66), Chișinău, 2000, p. 43-47.
39. BEREJAN, S., Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte
identitare. In Basarabia. Dilemele identității, Iași: Editura Fundația Academică ”A. D.
Xenopol”, 2001, p. 261-266, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău:
Elan Poligraf SRL, 2007a, p. 30-34.
40. BEREJAN, S., Despre cauzele pierderii identității lingvistice și etnice într-o regiune ruptă din
întreg. In Identitatea limbii și a literaturii în perspectiva globalizării, Iași: Editura Trinitas,
2002, p. 53-59, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf
SRL, 2007b, p. 19-24.
41. BEREJAN, S., Specificul regional ca piedică în restabilirea identității etnice și naționale la
populația românească din Republica Moldova. In Limba și literatura română în spațiul
etnocultural dacoromânesc și în Diaspora, Iași: Editura Trinitas, 2003a, p.17-21, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007c, p.35-39.
42. BEREJAN, S., De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi
numită moldovenească? In Limba Română, nr.6-10, Chișinău, 2003b, p. 49-53, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007d, p. 25-29.
43. BEREJAN, S., Aspectul vorbit al limbii române în spațiul dintre Prut și Nistru. In Limba
Română, nr. 9-10, Chișinău, 2004a, p. 51-53.
44. BEREJAN, S., Prof. Anatol Ciobanu în sociolingvistica românească modernă. In Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău: CEP USM, 2004b,
p. 167-171.
45. BEREJAN, S., Degradarea vorbirii orale într-un stat, în care funcționează paralel două limbi
oficiale. In Revistă de lingvistică și știință literară, nr. 3-4, Chișinău, 2007e, p.11-18.
46. BEREJAN, S., Funcționarea oficială a două limbi în Republica Moldova – obstacol în calea
integrării europene (privilegiul de a fi monolingv într-un stat cu două limbi folosite
paralel). In BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chișinău: Elan Poligraf SRL, 2007f,
p. 45-49.
47. BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, selecție și prefață de Al. Bantoș, Chișinău: Elan
Poligraf SRL, 2007g . 240 p.
282
48. BERNARDÓ, D., Catalogne-Nord: le traumatisme de la coupure. In Pluriel débat, no. 7,
1976, p. 5-27.
49. BERRUTO, G., Lingua, dialetto, diglossia, dilalìa. In HOLTUS, G. and KRAMER, J. (eds),
Festschrift für Žarko Muljačić, Romania et Slavia Adriatica, Hamburg: Helmut Buske
Verlag, 1987, p. 57-81.
50. BEȘLEAGA, V., În mâinile cui este soarta limbii? In Limba Română, nr.6-8, 1999, p. 8-9.
51. BHATIA, T. and RITCHIE, W. (eds), The Handbook of Bilingualism, U.K: Blackwell
Publishing, 2004. 864 p.
52. BILLIG, M., Banal Nationalism, London: Sage Publications Ltd., 1995. 208 p.
53. BLOMMAERT, J., Language Policy and National Identity. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 238-254.
54. BLOOMFIELD, L., Literate and Illiterate Speech. In American Speech, 1927, vol. 2,
p. 429-439.
55. BLOOMFIELD, L., Language, New York: Henry Holt and Company, 1933. 580 p.
56. BOCHMANN, K., Substandard und Rumänische Sprachgeschichte. Ein Forschungsbereich.
In HOLTUS, G. und RADTKE, E. (eds), Sprachlicher Substandard, II, Tübingen, 1989,
p. 41-54.
57. BOCHMANN, K., La formation du roumain standard: Conditions sociolinguistiques. In
Sociolinguistica, 1992, no. 6, p. 100-107.
58. BOKAMBA, E., French Colonial Language Policies in Africa and their Legacies. In
MARSHALL, D. (ed.), Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman
on the Occasion of his 65-th Birthday, Amsterdam – Philadelphia: John Benjamins, vol. 3,
1991, p. 175-215.
59. BORȘCI, A., Limba rusă – limbă de contact între popoarele Uniunii Sovietice și de contact
internațional, Chișinău: Cartea moldovenească, 1967. 114 p.
60. BOSEKER, B., The Disappearance of American Indian Languages. In Journal of Multilingual
and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, vol. 15, p. 147-160.
61. BOSSONG, G., Sprachausbau und Sprachpolitik in der Romania. In KLOEPFER, R. et
al.(eds), Bildung und Ausbildung in der Romania. Bd. II: Sprachwissenschaft und
Landeskunde. München: Fink, 1979, p. 491-503.
62. BOURDIEU, P., BOLTANSKI, L., Le fétichisme de la langue. In Actes de la recherche en
sciences sociales, Paris, 1975, vol. 1, no. 4, p. 2-32.
283
63. BOURDIEU, P., Language and Symbolic Power: Oxford: Polity Press and Blackwell
Publishing LTD, 1991. ix, 302 p.
64. BOURHIS, R. and GILES, H., The Language of Intergroup Distinctiveness. In GILES, H.
(ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations, London: Academic Press, 1977,
p. 119-135.
65. BOURHIS, R., Language in Ethnic Interaction: a Social Psychological Approach. In GILES,
H. and SAINT-JACQUES, B. (eds), Language and Ethnic Relations, Oxford: Pergamon
Press, 1979, p. 117-142.
66. BOURHIS, R., GILES, H., LEYENS, J-P. and TAJFEL, H., Psycholinguistic Distinctiveness:
Language Divergence in Belgium. In GILES, H. and CLAIR, R. (eds), Language and Social
Psychology, Oxford: Basil Blackwell, 1979, p. 158-185.
67. BOURHIS, R., Language Attitudes and Self-reports of French-English Usage in Quebec. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1983, no. 4, p. 163-179.
68. BOURHIS, R., LEPICQ, D. et SACHDEV, I., La psychologie sociale de la communication
multilingue. In DiversCité Langues, 2000, vol. V. Disponibil la adresa:
http://www.teluq.uquebec.ca/diverscite
69. BRADLEY, D. and BRADLEY, M. (eds), Language Endangerment and Languge
Maintenance: An Active Approach, UK: Routledge, 2002. 356 p.
70. BRETON, A. and MIESZKOWSKI, P., The Economics of Bilingualism. In OATES, W. (ed.),
The Political Economy of Fiscal Federalism, Lexington, Ma: D.C Heath, 1977, p. 261-273.
71. BRETON, R., The Handicaps of Language Planning in Africa. In MARSHALL, D. (ed.),
Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman on the Occasion of his
65-th Birthday, vol. 3, Amsterdam- Philadelphia: John Benjamins, 1991, p. 153-174.
72. BRETON, A., Le rendement culturel des langues et l’assimilation linguistique. In BRETON,
A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine Canadien, 2002, p. 95-121.
73. BROCK, P., Some Current Initiatives in Language and Literacy Education in Australia. In
BROCKS, P. et al. (eds), Developping Language and Literacy, UK: Trentham Books, 1995,
p. 19-40.
74. BROMLEI, Y. et al., Sovremennyje etniceskie proțessy v SSSR, Moskva: Nauka, 1977. 562 p.
75. BRUCHIS, M., One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the
Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldavia): A Look Back, a
Survey, and Perspectives, 1924-1980), Boulder, Colorado: East Europeans Monographs,
1982, no. 109. p. 371.
284
76. BUGARSKI, R., Language Situation and General Policy. In BUGARSKI, R. and
HAWKESWORTH, C. (eds), Language Planning in Yugoslavia: Slavica, Columbus, OH,
1992, p. 10-26.
77. BURKE, P., Languages and Communities in Early Modern Europe, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. x, 224 p.
78. CALVET, L.-J., La guerre des langues et les politiques linguistiques, Paris: Payot, 1987.
294 p.
79. CALVET, L.-J., La France a-t-elle une politique linguistique? In JUILLARD, C. et
CALVET, L-. J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et Réalités. Premières Journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth: FMA, AUPELF-UREF, 1996, p. 89-101.
80. CALVET, L.-J., La sociolinguistique, Paris: Presses Universitaires de France, 2002. 127 p.
81. CĂRĂUȘ, T., Republica Moldova: identități false, adevărate sau naționale? In Contrafort, nr.
4-5, 2002. Disponibil la adresa: http://www.contrafort.md/ 2002/90-91/338.html
82. CERRÓN-PALOMINO, R., Language Policy in Peru: A Historical Overview. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1989, vol.77,
p. 11-33.
83. CHARPENTIER, J.-M., Le pidgin bislama(n) et le multilinguisme aux Nouvelles-Hébrides :
Langues et Civilisations à Tradition Orale, Paris: SELAF, 1979. 416 p.
84. CHARPENTIER, J-M., Quand et où parler du bilinguisme et de diglossie? Le problème des
pidgins et des patois quasi assimilés dans le cas du bichelamar de Vanouatou (ex-
Nouvelles-Hébrides) et du patois francisé du Poitou. In La linguistique, 1982, vol. 18, no. 1,
p. 65-84.
85. CHAUDENSON, R., Langues et économie: L’état des recherches interdisciplinaires. In
CHAUDENSON, R., ROBILLARD, DIDIER de (éds), Langues, économie et
développement (Tome 1), Collection Langues et Développement, Institut d’Etudes Créoles
et Francophones UA 1041 du Centre National de Recherches Sociolinguistiques, Université
de Provence, 1989, p. 23-37.
86. CHAUDENSON, R., Politique et aménagement linguistiques. Des concepts revisités à la
lumière de quelques expériences”. In JUILLARD, C. et CALVET, L-. J. (éds), Les
politiques linguistiques, Mythes et réalités, Monréal: AUPELF/UREF, 1996, p. 115-126.
87. CHAUDENSON, R., Francopolyphonie et Francocacophonie: problématique de la
coexistence des langues. In Coexistence des langues dans l’espace francophone, approche
macrosociolinguistique, Canada: AUF, 2000, p. 190-197.
285
88. CHAUDENSON, R. et al., Creolization of Language and Culture, New York and London:
Routledge, 2001. xiii, 340 p.
89. CHITI-BATELLI, A., Can Anything be Done about the “Glottophagy” of English? A
Bibliographical Survey with a Political Сonclusion. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, vol. 27, no.2,
p. 137-153.
90. CHOMSKY, N., Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass.: MIT Press, 1965.
251 p.
91. CHRISTIANSEN, P., Language Policy in the European Union: European/ English/
Elite/Equal/ Esperanto Union? In Language Problems and Language Planning, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2006, vol. 30, no. 1, p. 21-44.
92. CINCILEI G., Les notions de langue et nation roumaine à l’Est du Prut : In SERIOT, P. (éd.),
Langue et nation en Europe Centrale et Orientale du XVIII – ème siècle à nos jours. Cahiers
de l’ILSL, Lausanne : Université de Lausanne, 1996, no. 8, p.75-92.
93. CIOBANU, A., Unele cauze ale erodării factorului ”conștiință națională”. In Limba
Română, nr. 4, Chișinău, 1995a, p. 67-72.
94. CIOBANU, A., Legislația lingvistică din Republica Moldova (După șase ani de la adoptarea
ei). In Limba Română, nr. 6, Chișinău, 1995b, p. 5-17.
95. CIOBANU, A., Profesorul universitar Grigore Cincilei și unele probleme de sociolingvistică.
In Omagiu lui Grigore Cincilei la 70 de ani, Chișinău : Universitatea de Stat din Moldova,
1997, p. 27 -37.
96. CIOBANU, A., Lingviștii și politica lingvistică în Republica Moldova. In Revistă de
lingvistică și știință literară, nr. 5, Chișinău, 1998, p. 40-48.
97. CIOBANU, A., Parlamentul și Guvernul ar trebui să refacă din rădăcină Legislația
lingvistică. In Limba Română, nr. 6-8, Chișinău, 1999, p. 17-21.
98. CIOBANU, A., Un deceniu cu Legislația lingvistică. In Arta comunicării – necesitate
stringentă în societatea contemporană. Materialele Conferinței Științifico-Didactice dedicate
Anului Eminescu, Chișinău: Editura ASEM, 2000, p.7-17.
99. CIOBANU, A., Revista Limba Română și unele aspecte ale instruirii filologice. In Limba
Romănă, nr. 4-8, Chișinău, 2001a, p. 29-31.
100. CIOBANU, A., Politici lingvistice. In Revistă de lingvistică și știință literară, nr. 4-6,
Chișinău, 2001b, p. 52-61.
286
101. .CIOBANU, A., Privire retro- și prospectivă asupra situației lingvistice din Republica
Moldova. In Probleme actuale de lingvistică: Omagiu profesorului universitar Valeriu Rusu,
Chișinău: USM, 2002, p. 139-153.
102. CIOBANU, A., ”Carta Europeană a Limbilor…” și diversitatea politicilor lingvistice la
unele state. In Limbaje și comunicare: in honorem E. Coșeriu: Colocviul Internațional de
Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava: Editura Universității din
Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 87-100.
103. CIOBANU, A., Limba ca factor decisiv în politica națională a statului. In Limba Română,
nr. 6-10, Chișinău, 2003b, p. 64-79.
104. CIOBANU, A., Dialog: Al. Bantoș – A. Ciobanu. In Limba Română, nr. 1-3, Chișinău,
2004a, p. 28-41.
105. CIOBANU, A., Nici un stat cu adevărat suveran nu este predispus să permită unei etnii
minoritare să-și declare limba sa drept limbă de comunicare interetnică. In Limba Română,
nr. 7-8, Chișinău, 2004b, p.15-17.
106. CIOBANU, A., Progrese și regrese în politica glotică din Republica Moldova. In Strategii
discursive: Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005,
Chișinău: Centrul Editorial – poligrafic al USM, 2006, p. 15-28.
107. CIOLAC, M., Sociolingvistică românească, București: Editura Universității din București,
1999. 289 p.
108. CISCEL, M. Language and Identity: L.2 Acquisition in Post-Soviet Moldova, PhD Thesis:
University of South Carolina, 2002. xiv, 281 p.
109. CLYNE, M. (ed.), Undoing and Redoing Corpus Planning (Contributions to the Sociology
of Language), Berlin: Mouton de Gruyter, 1997a, viii, 520 p.
110. CLYNE, M., Multilingualism. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997b, p. 300-314.
111. CLYNE, M., Community Languages: The Australian Experience, Cambridge: Cambridge
University Press, 2003a. 308 p.
112. CLYNE, M., Dynamics of Language Contact: English and Immigrant Languages,
Cambridge: Cambridge University Press, 2003b. 282 p.
113. COBARRUBIAS, J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin – New-York – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983. 387 p.
114. COBARRUBIAS, J., Ethical Issues in Status Planning. In COBARRUBIAS, J. and
FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International Perspectives, Berlin –
NewYork – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983, p. 41-85.
287
115. COJOCARU, Gh., Separatismul în slujba Imperiului, Chișinău: Civitas, 2000. 192 p.
116. COLESNIC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918), Chișinău:
Museum, 2003. 151 p.
117. COMRIE, B., The Languages of the Soviet Union, Cambridge: Cambridge University Press,
1981. xx, 317 p.
118. CONDREA, I., Politica lingvistică – o problemă spinoasă în Republica Moldova. In Limba
Română, nr. 1, Chișinău, 2003, p. 6-8.
119. COOPER, R., Socioliguistic Surveys: State of the Art. In POOL, J. (compiler), International
Conference on the Methdology of Sociolingustic Surveys Proceedings, 1975, p. 28-41.
120. COOPER, R., A Framework for the Study of Language Spread. In COOPER, R. (ed.),
Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana University
Press, 1982, p. 5-36.
121. COOPER, R., Language Planning and Social Change, Cambridge: Cambridge University
Press and New York: Cambridge University Press, 1989. 216 p.
122. CORBEIL, J.-C., Principes sociolinguistiques de la Charte de la langue française . In
Langues et usage des langues, Québec: Conseil de la langue française, collection Notes et
Documents, 1977, no. 50, p. 1-12.
123. CORBEIL, J.-C., L’aménagement linguistique du Québec, Collection Langue et société,
Montréal: Guérin, 1980. 154 p.
124. CORBEIL, J.-C., Langues et usage des langues: recueil des textes, Québec: Conseil de la
langue française, 1986. 154 p.
125. CORBEIL, J.-C., DUMAS, G., MAILLET, N., L’enjeu de la société québécoise: In
Langues: une guerre à mort, Paris: Editions Corlet, 2000, p. 118-123.
126. CORLĂTEANU, N., Egală între egale. (Limba moldovenească literară în perioada
sovietică), Chișinău: Editura Academiei de Științe a RSSM, 1971. 59 p.
127. CORLĂTEANU, N., Româna literară în Republica Moldova. In Limba Română, nr. 4,
Chișinău, 1995, p. 10-19.
128. COȘERIU, E., Socio- și etnolingvistica. Bazele și sarcinile ei. In Anuar de lingvistică și
istorie literară, Iași, 1992-1993, vol. XXXIII, p. 9 – 29.
129. COȘERIU, E., Latinitatea Orientală. In Limba Română, nr. 3, Chișinău, 1994, p. 10-25.
130. COȘERIU, E., Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu. București: Ed.
Fundației Culturale Române, 1996. 184 p.
131. COȘERIU, E., Identitatea limbii și a poporului nostru. In Limba Română, nr.10, Chișinău,
2002, p. 2-3.
288
132. COȘERIU, E., Politici lingvistice. In Limbaje și comunicare: in honorem E. Coșeriu:
Colocviul Internațional de Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava:
Editura Universității din Suceava, 2003, vol. al VI-lea, partea I, p. 59-70.
133. COTELNIC, T., Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. In Revistă de
lingvistică și știință literară, nr.1, Chișinău: Știința, 1998, p. 82-92.
134. COTELNIC, T., Politică lingvistică în Transnistria. In Limbaje și comunicare: in honorem E.
Coșeriu: Colocviul Internațional de Stiințe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001,
Suceava: Editura Universității din Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 119-126.
135. COTELNIC, T., De ce în Republica Moldova limba română nu este mijloc de comunicare
interetnică? In Probleme de lingvistică generală și romanică, Chișinău: Centrul Editorial al
USM, 2003b, vol.1, p. 262-265.
136. COUDERC, Y., Le problème linguistique en Occitanie. In Cahier du Groupe de recherches sur
la diglossie Franco-Occitane, Montpellier, 1974, no. 1, p. 1-15.
137. COUDERC, Y., A propos du francitan. In Cahier du Groupe de recherches sur la diglossie
Franco-Occitane, Montpellier, 1976, no. 3, p. 1-17.
138. COULMAS, F., The Language Trade in the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific
Communication, 1991, vol. 2, no.1, p. 1-27.
139. CREȚU, N., Învățământul profesional din Basarabia (1870-1917). In Destin românesc,
Revistă de Istorie și Cultură, nr.3-4, Chișinău – București: Tipogrup, 2004, p. 57 – 81.
140. CRISP, S., Soviet Language Planning 1917-1953. In KIRKWOOD, M. (ed.), Language
Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan Press LTD, University of London,
1989, p. 23 – 45.
141. CRYSTAL, D., English as a Global Language, Cambridge: Cambridge University Press,
1997. x, 150 p.
142. CRYSTAL, D., Language Death, Cambridge: Cambridge University Press, 2002. 208 p.
143. D’ANGLEJAN, A., Language Planning in Quebec: An Historical Overview and Future
Trends. In BOURHIS, R. (ed.), Conflict and Language Planning in Quebec, Clevedon:
Multilingual Matters, 1984, p. 29-52.
144. DALMAZZONE, S., L’économie de la langue: méthode des externalités de réseau. In:
BRETON, A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique,
Ottawa : Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 69-94.
145. DĂNILĂ, I., Elasticitatea unei triade lingvistice: sistem-normă-uzaj: In Strategii discursive:
Colocviul Internațional de științe ale limbajului E. Coșeriu, ediția 2005, Chișinău: Centrul
Editorial – poligrafic al Universității de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 110-117.
289
146. DANSEREAU, J., La politique linguistique du Québec. Vérités et mensonges. In Globe, Revue
internationale d’études québécoises, 1999, vol.2, no. 2, p. 65 – 82.
147. DAOUST, D. et MAURAIS, J., L’aménagement linguistique. In MAURAIS, J. (ed.),
Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue
française, 1987, p. 5-46.
148. DAOUST, D., Language Planning and Language Reform. In COULMAS, F. (ed.), The
Handbook of Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 437- 452.
149. DAS GUPTA, J. and JERNUDD, B., Towards a Theory of Language Plannning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned?: Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: University Press of Hawaii, 1975, p. 195-215.
150. DECHECCHIS, J., The Current State of the Ainu Language. In MAHER, J. and YASHIRO,
K. (eds), Multilingual Japan. Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1995,
vol. 16, no. 1-2 (Special Issue), p. 103-124.
151. DÉCSY, G. and KRUEGER, J., The Linguistic Identity of Europe, Part I, Bloomington:
Indiana University Press, 2000. 262 p.
152. DEL VALLE, J., Monoglossic Policies for Heteroglossic Culture: Misinterpreted
Multilingualism in Modern Galicia. In Language and Communication, 2000, vol. 20,
p. 105-132.
153. DELETANT, D., Language Policy and Linguistic Trends in Soviet Moldavia. In
KIRKWOOD, M. (ed.), Language Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan
Press LTD, University of London, 1989, p. 189-216.
154. DEPREZ, K., Le néerlandais en Belgique. In MAURAIS, J. (ed.), Politique et aménagement
linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue française, 1987, p. 49-110.
155. DEȘERIEV, I., Zakonomernosti razvitiya literaturnyh yazykov narodov SSSR v sovetskuiu
epohu, Moskva: Nauka, 1976. 431p.
156. DEUMERT, A. and VANDENBUSSCHE, W. (eds), Germanic Standardization. Past to
Present, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003. vi, 480 p.
157. DHIR, K., and SAVAGE T., The Value of a Working Language. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158,
p. 1-35.
158. DIACONESCU, E., Românii din Răsărit, Transnistria, Iași, 1942, 314 p.
159. DIAMOND, L., În căutarea consolidării. In DIAMOND, L., PLATTNER, M. et al.
(coord.), Cum se consolidează democrația, (trad. Muntean, M., Muntean, A.), Iași: Polirom,
2004, p. 15-38.
290
160. DIECKHOFF, A., La nation dans tous ses Etats: Les identités nationales en mouvement.
Paris: Flammarion, 2000. 300 p.
161. DIECKHOFF, A., L'invention de l'hébreu, langue du quotidien national. In La politique de
Babel, Paris : Karthala, 2002, p. 261-276.
162. DIXON, R., Australian Languages: their Nature and Development, New York: Cambridge
University Press, 2002. 776 p.
163. DJITÉ, P., Langues et développement en Afrique. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1991, vol. 15, p. 121-138.
164. DOMENICHELLI, L., Comparaison entre les stratégies linguistiques de Belgique et du
Canada. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la coexistence
linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 125-145.
165. DOMINTE, C., Precursori din România ai planificării lingvistice și ai limbilor construite.
In Analele Universității din București. Limba și literatura română, București, 1985, nr. 34,
p. 65-71.
166. DORIAN, N., The Problem of Semi-speakers in Language Death. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1977, vol. 12,
p. 23 – 32.
167. DRESSLER, W. and WODAK-LEODOLTER, R., Language Preservation and Language
Death. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton
de Gruyter, 1977, vol. 12, p. 33 – 44.
168. DRESSLER, W., Acceleration, Retardation, and Reversal in Language Decay. In COOPER,
R. (ed.), Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana
University Press, 1982, p. 321-336.
169. DUMENIUK, I, MĂTCAȘ, N., Coloana infinită a graiului matern: File din marea bătălie
pentru limbă, Chișinău: Hyperion, 1990. 307 p.
170. EASTMAN, C., Language Planning. An Introduction, San Francisco: Chandler and Sharp
Publishers, Inc., 1983. 276 p.
171. EASTMAN, C., Codeswitching as an Urban Language-Contact Phenomenon. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1992, no. 13,
p. 1-17.
172. EDWARDS, J., Language, Society and Identity, Oxford: Basil Blackwell, 1985. x, 245 p.
173. EGGINGTON, W., From Oral to Literate Culture: an Australian Aboriginal Experience. In
DUBIN, F. and KUHLMAN, N. (eds), Cross-Cultural Literacy: Global Perspectives on
Reading and Writing, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1992, p. 81-98.
291
174. EGGINGTON, W., Language Policy and Planning in Australia. In GRABE, W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1994,
no. 4, p. 137-155.
175. EGGINGTON, W., Unplanned Language Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Oxford
Handbook of Applied Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2002, p. 404-415.
176. EGUSKI, U., La langue basque dans tous ses états: Sociolinguistique du Pays Basque,
Paris: l’Harmattan, 2006. 113 p.
177. EREMIA, A., Unitatea limbii române : politică și adevăr științific. In Limba Română, nr. 4,
Chișinău, 1995, p. 44-48.
178. ERVIN, S. and OSGOOD, C., Second Language Learning and Bilingualism. In OSGOOD,
C. and SEBEOK, T. (eds), Psycholinguistics, Journal of Abnormal Psychology Supplement,
1954, p. 139-146.
179. FASOLD, R., The Sociolinguistics of Society, Oxford –New York: B. Blackwell, 1993.
335 p.
180. FELLMAN, J., Some Thoughts on the Hebrew Revival. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1993, vol. 17,
p. 62-65.
181. FERGUSON, Ch., Diglossia. In Word, 1959, vol. 15, p. 325-340.
182. FERGUSON, Ch., The Language Factor in National Development. In Anthropological
Linguistics, 1962, vol. 4, issue 1, p. 23-27.
183. FERGUSON, Ch., On Sociolinguistically Oriented Language Surveys. In DIL. A. (ed.),
Language Study and Language Use. Essays by Ch. A. Ferguson, Stanford: Stanford
University Press, 1971, p. 149-161.
184. FERGUSON, Ch., Standardization as a Form of Language Spread. In LOWENBERG, P.
(ed.), Language Spread and Language Policy: Issues, Implications and Case Studies,
Washington, DC: Georgetown University Press, 1988, p. 119-132.
185. FERGUSON, Ch., Sociolinguistic Perspectives: Papers on Language in Society (1959-
1994), T. HUEBNER (ed.), New York: Oxford University Press, 1996. 348 p.
186. FETTES, M., Language Planning and Education. In WODAK, R. and CORSON, D. (eds),
Language Policy and Issues in Education, Boston: Kluwer Academic Press, 1997, p. 13-22.
187. FISHERMAN, H., Attitudes toward Foreign Words in Contemporary Hebrew. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter,
1990, vol. 86, p. 5-40.
292
188. FISHMAN, J., Who Speaks What Language to Whom and When? In La Linguistique, 1965,
vol. 2, p. 67-88.
189. FISHMAN, J., Bilingualism with Diglossia and without Diglossia; Diglossia with and
without Bilingualism. In Journal of Social Issues, 1967, vol. 23, no. 2, p. 29-38.
190. FISHMAN, J., The Sociology of Language. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology
of Language, The Hague; Paris: Mouton, 1968, p. 5-13.
191. FISHMAN, J., Sociolinguistics, a Brief Introduction, Rowley: Mass., 1970. 160 p.
192. FISHMAN, J., The Sociology of Language: An Interdisciplinary Social Science Approach to
Language in Society. In FISHMAN, J. (ed). Advances in the Sociology of Languages, vol. I.
The Hague: Mouton, 1971a, p. 217-404.
193. FISHMAN, J., The Impact of Nationalism on Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971b, p. 3-20.
194. FISHMAN, J., National Languages and Languages of Wider Communication. In Language
in Sociocultural Change. Essays by Joshua A. Fishman selected by A. S. Dil, Stanford:
Stanford University Press, 1972, p. 191-223.
195. FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974a. 585 p.
196. FISHMAN, J., Language Planning and Language Planning Research: the State of the Art.
In FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974b,
p.15 – 33.
197. FISHMAN, J., Selected Dimensions of Language Planning: a Comparative Analysis. In
RUBIN, J., JERNUDD, B., DAS GUPTA, J., FISHMAN, J.and FERGUSON, Ch., (eds),
Language Planning Process, The Hague: Mouton de Gruyter, 1977a, p. 194 -214.
198. FISHMAN, J., Language and Ethnicity. In GILES, H. ( ed.), Language, Ethnicity and
Intergroup Relations, London : Academic Press, 1977b, p. 15-57.
199. FISHMAN, J., Bilingual Education, Language Planning and English. In SCHNEIDER, E.
(ed.), English World-Wide, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1979, vol.1,
no. 1, p. 11-22.
200. FISHMAN, J., The Rise and Fall of the Ethnic Revival, Berlin: Mouton de Gruyter, 1985.
531 p.
201. FISHMAN, J., Conference Comments: Reflections on the Current State of Language
Planning. In LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language
Planning , May 25-29, Ottawa, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 405-428.
293
202. FISHMAN, J., Language and Nationalism: Two Integrative Essays. Part I: The Nature of
Nationalism. In FISHMAN, J. (ed.), Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic
Perspective, Clevedon and Philadelphia: Multilingual Matters, 1989, p. 97-175.
203. FISHMAN, J., Critiques of Language Planning: a Minority Languages Perspective. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1994, vol. 15, p. 91- 99.
204. FISHMAN, J., Concluding Comments. In FISHMAN, J. (ed.), Handbook of Language and
Ethnic Identity, Oxford: Oxford University Press, 1999, p. 444-454.
205. FISHMAN, J., Social Theory and Ethnography: Language and Ethnicity in Eastern Europe.
In. HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism, Critical Concepts in Political
Science, London and NewYork: Routledge, 2000, vol. I., p. 200-215.
206. FISHMAN, J., Can Threatened Languages Be Saved? Reversing Language Shift, Revisited:
Clevedon; Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2001a. 503 p.
207. FISHMAN, J., Reversing Language Shift: Theoretical and Empirical Foundations of
Assistance to Threatened Languages, Clevedon – Buffalo – Toronto: Multilingual Matters,
2001b. 448 p.
208. FISHMAN, J., Diglossia and Multilingualism. In HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and
PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language Planning, and Language Revitalization.
Recent Writings and Reflections from J. A. Fishman, Clevedon – Buffalo – Toronto:
Multilingual Matters, 2006, p. 69-78.
209. FODOR, I. and HAGEGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske Verlag, 1983-1994 (6 vol. ). 2707 p., 90 il.
210. FRANCARD, M., Insécurité linguistique. In Sociolinguistique: Concepts de base, Liège:
Mardaga, 1997, p. 170-176.
211. FRUNTAȘU, I., O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Chișinău: Cartier, 2002.
592 p.
212. GALLAGHER, C., Language Reform and Social Modernization in Turkey. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971, p. 159-178.
213. GANGLOFF, S., L’émancipation politique des Gagaouzes, turcophones chrétiens de
Moldavie. In: Cahiers d’études sur la Méditerrannée orientale et le monde turco-iranien,
1997, no. 23, p. 231-258.
294
214. GARDÈS-MADREY, F., Conflits de nomination en situation diglossique: In VERMES, G.
et BOUTET, J. (eds), France, pays multilingue, Tome 2: Pratique des langues en France,
Paris : l’Harmattan, 1987, p. 78-90.
215. GARVIN, P. and MATHIOT, M., The Urbanization of the Guarani Language: a Problem in
Language and Culture. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The
Hague: Mouton, 1968, p. 365-374.
216. GARVIN, P., Some Comments on Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 69-79.
217. GARVIN, P., The Standard Language Problem: Concepts and Methods. In Anthropological
Linguistics, 1959, vol. 1, p. 28-31.
218. GASTONGUAY, Ch., Assimilation linguistique et remplacement des générations
francophones et anglophones au Québec et au Canada. In Recherches sociographiques,
XLIII, Québec : Universite Laval, 2002, no.1, p. 149-182.
219. GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et constitutions: Recueil des
clauses linguistiques des constitutions du monde, Québec: Les Publications du Québec;
Paris: Conseil International de la langue française, 1993. 130 p.
220. GEE, J., Socio-cultural Approaches to Literacy (Literacies). In GRABE,W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1992,
vol. 12, p. 31-48.
221. GELLNER, E., Nations and Nationalism (New Perspectives on the Past), Oxford: Blackwell
Publishing, 2006. 204 p.
222. GFELLER, E., La société et l’école face au multilinguisme, Paris, Karthala, 2000. 242 p.
223. GHEȚIE, I. și MAREȘ A., Originile scrisului în limba română, București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1985. 464 p.
224. GILES, H., BOURHIS, R. and TAYLOR, D., Towards a Theory of Language in Ethnic
Group Relations. In GILES, H. (ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations,
New-York: Academic Press, 1977, p. 307-348.
225. GILES, H. and JOHNSON, P., The Role of Language in Ethnic Group Relations. In
TURNER, J. and GILES, H. (eds), Intergroup Behaviour, Oxford: Blackwell, 1981,
p. 199-243.
226. GILES, H. and COUPLAND, N. Language: Contexts and Consequences, Milton Keynes:
Open University Press, 1991. 264 p.
227. GLÜCK, H., Sprachtheorie und Sprach(en)politik. Bemerkungen zur gegenwärtigen Lage
und zu diesem Heft. In Osnabrücker Beiträge zur Sprachtheorie, 1981, no. 18, p. i-xiv.
295
228. GRABE, W., Foreword. In GRABE, W. (ed.), Annual Review of Applied Linguistics,
Cambridge: Cambridge University Press, 1994, vol. 14, p. vii-xii.
229. GRAUR, A., Studii de lingvistică generală, București: Editura Academiei Române, 1960.
513 p.
230. GRECU, M., ȚURCANU, A., Politica de epurare lingvistică în Transnistria, Chișinău,
2005. 47 p. Disponibil la adresa:
http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/Grecu,%20Taranu%20-%20Epurare%20
lingvistica%20in%20Transnistria,pdf.pdf
231. GRECUL, A., Rasțvet moldavskoi soțialisticeskoi nații, Kișinev: Cartea moldovenească,
1974. 303 p.
232. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Endangered Languages: Current Issues and Future
Perspectives. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 1996, vol. 118, p. 209 – 223.
233. GRENOBLE, L., Language Policy in the Soviet Union, Boston: Kluwer Academic Press,
2003. 248 p.
234. GRENOBLE, L. and WHALEY, L. (eds), Endangered Languages, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. 380 p.
235. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Saving Languages: An Introduction to Language
Revitalization, New York: Cambridge University Press, 2006. 244 p.
236. GRIN F., The Economic Approach to Minority Languages. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, vol. 11, no. 1-2,
p. 153-173.
237. GRIN F., The Relevance of Thresholds in Language Maintenance and Shift: A Theoretical
Examination. In Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual
Matters, 1993, vol. 14, no. 5, p. 375-392.
238. GRIN, F., L’identification des bénéfices de l’aménagement linguistique : la langue comme
actif naturel. In PHLIPPONNEAU, C., (éd.), Sociolinguistique et aménagement des
langues. Actes du XVI- e Colloque Annuel de l’Association de linguistique des Provinces
Maritimes (novembre 1992), Québec : Université de Moncton, 1994, p. 67-101.
239. GRIN F., Economic Approach to Language and Language Planning: An Introduction. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de
Gruyter, 1996a, vol. 121, p. 1-16.
296
240. GRIN F., The Economics of Language: Survey, Assessment and Prospects. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 1996b,
vol. 122, p. 17- 44.
241. GRIN, F., Recherche européenne en économie de la langue: résultats récents et pertinence
pour le Canada. In Nouvelles perspectives canadiennes, Canada: Ottawa, Ministère du
Patrimoine, 1997. 276 p.
242. GRIN, F., Offre et demande: outils d’analyse pour la politique linguistique. In BRETON, A.
(dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 37- 67.
243. GROSJEAN, F., Life with Two Languages: An Introduction to Bilingualism, Cambridge,
Mass.: Harvard University Press, 1982. 370 p.
244. GUBOGLO, M., Razvitie dvuyazyciya v Moldavskoi SSR, Kișinev: Știința, 1979. 158 p.
245. GUESPIN, L., Matériaux pour une glottopolitique . In WINTHER , A. (éd.), Problèmes de
glottopolitique , Cahiers de linguistique sociale, Université de Rouen, 1985, no 7, p. 13-33.
246. GUESPIN, L. et MARCELLESI, J.-B., Pour la glottopolitique. In Langages, n. 83, Paris:
Larousse, 1986, p. 5-35.
247. GUMPERZ, J., Linguistic and Social Interaction in Ttwo Communities. In American
Anthropologist, 1964, vol. 2, p. 37-53.
248. GUMPERZ, J., Comunitatea de vorbire. In IONESCU-RUXĂNDOIU L, CHIȚORAN, D.,
Sociolingvistica: orientări actuale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975,
p. 103-111.
249. GUMPERZ, J. and HYMES, D. (eds), Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of
Communication, 2nd edition, Oxford: Basil Blackwell, 1986. x, 598 p.
250. HAARMANN, H., Sprachpolitische Organisationsfragen der Europäischen Gemeinschaft,
Hamburg: Stiftung Europa-Kolleg, 1974. 190 p.
251. HAARMANN, H., Sprachen und Sprachenpolitik. In AMMON, U., DITTMAR, N. and
MATTHEIER, K. (eds), Sociolinguistics. An International Handbook of the Science of
Language and Society, Berlin and New York: Walter de Gruyter, 1988, p. 1660-1678.
252. HAARMANN, H., Language Planning in the Light of a General Theory of Language: A
Methodological Framework. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin –
New York: Mouton de Gruyter, 1990, vol. 86, p. 103-126.
253. HAAS, W., Standard Languages: Spoken and Written, Manchester: Manchester University
Press, 1982. 192 p.
254. HAGÈGE, Cl., L’enfant aux deux langues, Paris: Odile Jacob, 1996. 298 p.
297
255. HAGÈGE, C., Halte à la mort des langues, Paris: Odile Jacob, 2000. 402 p.
256. HAILEMARIAN, C., KROON, S. and WALTERS, J., Multilingualism and Nation
Building: Language and Education in Eritrea. In Journal of Multilingual and Multicultural
Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1999, vol. 20, no. 6, p. 475-493.
257. HALL, R., Jr., Leave Your Language Alone!, Ithaca – New York: Linguistica, 1950. ix,
254 p.
258. HALL, R., Jr., External History of the Romance Languages, New York: Elsevier, 1974, xiii,
344 p.
259. HAMERS, J. and BLANC, M., Bilinguality and Bilingualism, Cambridge: Cambridge
University Press, 2000, 482 p.
260. HAUGEN, E., Bilingualism in the Americas: a Bibliography and Research Guide, Alabama:
University of Alabama Press, 1956. 159 p.
261. HAUGEN, E., Language Planning in Modern Norway. In Anthropological linguistics,
Bloomington: Indiana University Press, 1959, 1/ 3, p. 8-21, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.),
Readings in the Sociology of Language, The Hague-Paris: Mouton, 1968, p. 673-687.
262. HAUGEN, E., Language Conflict and Language Planning. The Case of Modern Norwegian,
Cambridge: (Mass.), Harvard University Press, 1966. 393 p.
263. HAUGEN, E., Linguistics and Language Planning. In HAUGEN, E. (ed.), The Ecology of
Language, California: Stanford University Press, 1972, p. 159-190.
264. HAUGEN, E., The Implementation of Corpus Planning: Theory and Practice. In
COBARRUBIAS, J. and FISHMAN. J. (eds.), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin, New York: Mouton Publishers, 1983, p. 269-289.
265. HAVRÁNEK, B., Zur Problem der Norm in der heutigen Sprachwissenschaft und
Sprachkultur. In Actes du IY-ème Congrès International des Linguistes, Copenhague, 1938,
p. 151-156.
266. HEGARTY T., The Politics of Language in Moldova. In O’REILLY, C. (ed.), Language,
Ethnicity and the State, vol. 2: Minority Languages in Eastern Europe Post – 1989,
NewYork: Palgrave Macmillan 2001, p. 123-153.
267. HEINE, B. and KUTEVA, T., Language Contact and Grammatical Change (Cambridge
Approaches to Language Contact), Cambridge: Cambridge University, 2005. 326 p.
268. HEITMAN, K., Limbă și politică în Republica Moldova, Chișinău: ARC, 1998. 189 p.
269. HERMANN, P., Prinzipien der Sprachgeschichte, Halle: Niemeyer, 1886. xv, 428 p.
270. HERSLUND, M., Une politique ou des politiques linguistiques. In Sprogforum, no. 19,
2001, p. 28-30.
298
271. HICKEY, R. (ed.), Motives of Language Change, Cambridge: Cambridge University Press,
2003. 286 p.
272. HIRATAKA, F., Language-spread Policy of Japan: In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 93-108.
273. HOBSBAWN, E., Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality,
Cambridge: Cambridge University Press, 1992. 214 p.
274. HORNBERGER, N. and RICENTO, T. (eds), Language Planning and Policy and the
English Language Teaching Profession. Special Topic Issue of TESOL Quarterly,
1996, vol. 30, issue 3. 243 p.
275. HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language
Planning, and Language Revitalization. Recent Writings and Reflections from J. A.
Fishman, Clevedon – Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2006. 264 p.
276. HORNBERGER, N., Frameworks and Models in Language Policy and Planning. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 24 – 41.
277. HROCH, M., Nationalism and National Movements: Comparing the Past and the Present of
Central and Eastern Europe. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism,
Critical Concepts in Political Science, London and New York: Routledge, 2000, vol. II,
p. 607-617.
278. HUDSON A., Toward the Systematic Study of Diglossia. In PAULSTON BRATT, C. and
TUCKER, R. (eds), Sociolinguistics, U.K: Blackwell Publishing, 2003, p. 366-376.
279. HUDSON, R., Sociolinguistics, New York: Cambridge University Press, 1987. xiii, 279 p.
280. HUTCHINSON, J. AND SMITH, A., Introduction. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A.
(eds), Ethnicity: A Reader, Oxford: Oxford University Press, 1996, p. 3-14.
281. HYMES, D., Foundations in Sociolinguistics. An Ethnographic Approach, Philadelphia:
University Press, 1974. x, 245 p.
282. IAȚENCO, I., Unul din momentele istoriei. In Moldova Suverană, 9 octombrie1990.
283. INGLEHART, R. AND WELZEL, C., Modernization, Cultural Change, and Democracy:
The Human Development Sequence, Cambridge – New York – Melbourne: Cambridge
University Press, 2005. 344 p.
284. INGRAM, D., Language-in-Education Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Annual Review of
Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1990, vol. 10, p. 53-78.
285. IONAȘCU A., Clasificarea tipologică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
București, Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 449-479.
299
286. IRIMIA, D., Identitatea și unitatea românilor în două oglinzi : Mihai Eminescu și Alexei
Mateevici. In Limba Romănă, nr. 6-10, Chișinău, 2003, p. 138-144.
287. ISAEV, M., Soțiolingvisticeskie problemy yazykov narodov SSSR, Moskva: Vysșaia Școla,
1982. 168 p.
288. JACQUES, G., Les aspects non- linguistiques dans la lutte pour le plurilinguisme. In
HERRERAS, J. (dir.), L’enseignement des langues étrangères dans les pays de l’Union
Européenne, Louvain-la-Neuve: Petters, 1998, p. 389 – 401.
289. JAHR, E., Language Conflict and Language Planning. Trends in Linguistics. Studies and
Monographs 72, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1993. VIII, 320 p.
290. JANSE, M. and TOL, S. (eds), Language Death and Language Maintenance: Theoretical,
Practical and Descriptive Approaches, Amsterdam and Philadelphia: John Benjamins, 2003.
244 p.
291. JARDEL, J-P., De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglossie. In
MANESSY, G. et WALD, P. (éds), Plurilinguisme : Normes, situations, stratégies, Paris :
l’Harmattan, 1979, p. 26-37.
292. JENKINS, R., Social Identity (Key Ideas). London and New York: Routledge, 2005. 232 p.
293. JERNUDD, B., Notes on Economic Analysis for Solving Language Problems. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1971, p. 263-276.
294. JERNUDD, B. and DAS GUPTA, J., Towards a Theory of Language Planning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B., (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971, p. 195-215.
295. JERNUDD, B., Language Planning as a Type of Language Treatment. In RUBIN, J. and
SHUY, R. (eds), Language Planning: Current Issues and Research, Washington:
Georgetown University Press, 1973, p. 11-23.
296. JERNUDD, B., Language Planning as a Focus for Language Correction. In Language
Planning Newsletter, 1982, vol. 8, no. 4, p. 1-3.
297. JERNUDD, B. and THUAN, E., Naming Fish: a Problem Exploration. In Language in
Society, 1984, vol. 13, p. 235-244.
298. JERNUDD, B. and NEUSTUPNÝ, J., Language Planning: for Whom? In LAFORGE, L.
(ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning, Québec: Les
Presses de l’Université Laval, 1987, p. 71-84.
299. JERNUDD, B. and SHAPIRO, M. (eds), The Politics of Language Purism, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1989. vi, 250 p.
300
300. JESPERSEN, O., Menneskehed, Nasjon og Individ I Sproget, Oslo, 1925. 208 p.
301. JOHNSON, E., Police Speak. In New Language Planning Newsletter, 1994, vol. 8, no. 3,
p. 1-5.
302. JOSEPH, J., Eloquence and Power: The Rise of Language Standards and Standard
Languages, London: Frances Pinter, 1987. xii, 200 p.
303. KACHRU, B., KACHRU Y. and NELSON, C. (eds), The Handbook of World Englishes,
Bloomington: Indiana State University, 2006. 832 p.
304. KAHANE, H. and KAHANE R., Language Spread and Language Policy: the Prototype of
Greek and Latin. In LOWENBERG, P. (ed.), Language Spread and Language Policy:
Issues, Implications and Case Studies. Washington, DC: Georgetown University Press,
1988, p. 16-24.
305. KALE, J., Language Planning and the Language Education in Papua New Guinea. In
BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in Australia and
the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 182-196.
306. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning from Practice to Theory, Clevedon
– Philadelphia – Toronto – Sydney – Johannesbourg: Multilingual Matters, 1997.
403 p.
307. KAPLAN R., English – the Accidental Language of Science? In AMMON, U. (ed.), The
Dominance of English as a Language of Science: Effects on Other Languages and Language
Communities, Berlin; New York: Mouton de Gruyter, 2001, p. 3-25.
308. KAPLAN, R., Foreword. In HALL, J. and EGGINGTON, W. (eds), The Sociolinguistic of
English Language Teaching, Clevedon – Buffalo – Toronto – Sydney: Multilingual Matters,
2003, p. vii-xiv.
309. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning in Singapore . In KAPLAN, R.
and BALDAUF, R. Jr., Language and Language-in-Education Planning in the Pacific Basin,
Dordrecht: Kluwer Academic Publishers, 2003a, p. 123-142.
310. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Policy and Power: Who are the Actors? In
HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of Inequality,
Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de Lenguas
Extranjeras, 2003b, p. 19-39.
311. KELMAN, H., Language as an Aid and Barrier to Involvement in the National System. In
RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of
Hawaii, 1971, p. 21-51.
301
312. KHUBCHANDANI, L. (ed.), Language in a Plural Society, Delhi: Banarasidass and Shimla:
Indian Institute of Advanced Study, 1988. viii, 158 p.
313. KING, Ch, The Language of Politics and the Politics of Language : Moldavian Identity and
Soviet-Romanian Relations, 1985-1991. In Revue roumaine d’études internationales,
Bucarest, 1992, XXVI, 2 (118), p. 137-155.
314. KING ,Ch., Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism. In Slavic Review,
1994, vol. 53, no. 2, p. 345-368.
315. KING, Ch., The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of Culture, Stanford: Hoover
Institution Press, 2000. 303 p.
316. KLEINEIDAM, H., Politique de diffusion linguistique et francophonie: l’action linguistique
menée par la France. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 11-31.
317. KLINKENBERG, J., Les politiques linguistiques: pour qui? pour qoui? In Français de
l’avenir, avenir du français, Paris, Didier, 2000, p. 99-114.
318. KLOSS, H., Types of Multilingual Communities: A Discussion of Ten Variables. In
LIEBERSON, S. (ed.), Explorations in Sociolinguistics, Bloomington: Indiana University;
The Hague: Mouton, 1966, p. 7-18.
319. KLOSS, H., ”Abstand Languages” and ”Ausbau Languages”. In Anthropological
Linguistic, 1967, vol. 9, issue 7, p. 29-41.
320. KLOSS, H., Notes Concerning a Language-nation Typology. In FISHMAN, J.,
FERGUSON, Ch. and DAS GUPTA, J. (eds), Language Problems of Developing Nations,
New-York – London – Sidney – Toronto: John Wiley and sons inc., 1968, p. 69-85.
321. KLOSS, H., Research Possibilities on Group Bilingualism: A Report, Québec: International
Centre for Research on Bilingualism, 1969. 94 p.
322. KLOSS, H., The American Bilingual Tradition. Language in Education: Theory and
Practice, 88, Washington, DC: Center for Applied Linguistics, 1998. 489 p.
323. KÖPPE, R. and MEISEL, J., Code-switching in Bilingual First Language Acquisition. In
MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages: Cross-disciplinary
Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, p. 276-301.
324. KREMNITZ, G., Une Alsace bilingue? In Lengas, Revue de sociolinguistique, 1980, vol. 7,
p. 93-112.
325. KREMNITZ, G., Du «bilinguisme» au «conflit linguistique». Cheminement de termes et de
concepts. In Langages: Larousse, 1981, vol. 61, p. 63-74.
302
326. KRISHNAMURTI, B., The Regional Language vis-à-vis English as the Medium of
Instruction in Higher Education: The Indian Dilemma. In PATTANAYAK, D. (ed.),
Multilingualism in India, New Delhi: Orient Longman, 2007, p. 15 – 24.
327. KUO, E., The Sociolinguistic Situation in Singapore. In AFENDRAS, E. and KUO, E. (eds),
Language and Society in Singapore, Singapore: Singapore University Press, 1980, p. 39-62.
328. KYMLICKA, W., Multicultural Citizenship; A Liberal Theory of Minority Rights, USA:
Oxford University Press, 1995. 296 p.
329. LABOV, W., The Social Stratification of English in New York City, Washington: Center for
Applied Linguistics, 1966. 501 p.
330. LABOV, W., The Reflexion of Social Processes in Linguistic Structures. In FISHMAN, J.
(ed.), Reading in the Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1968,
p. 240-251.
331. LABOV, W., Sociolinguistic Patterns. Philadelphia: University of Pennsylvania Press,
1972. x, 337 p.
332. LABOV, W., Principles of Linguistic Change: Social Factors, vol.2. – Oxford: Blackwell
Publishing, 2001. 592 p.
333. LAMBERT, W., A Social Psychology of Bilingualism. In PRIDE, J. and HOMMES, J. (eds),
Sociolinguistics, Harmondsworth: Penguin Modern Linguistics Readings, 1972, p. 336-349.
334. LANGER, N. and DAVIES, W. (eds), Linguistic Purism in The Germanic Languages
(Studia linguistica Germanica), Berlin: Mouton de Gruyter, 2005. 374 p.
335. LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Languages_of_India
336. LAPIERRE, J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris: Presses Universitaires de
France, 1988. 297 p.
337. LAPONCE, J., Langue et territoire. Québec: Presses de l’Université Laval, 1984. 265 p.
338. LAPORTE, P., Les mots-clés du discours politique en aménagement linguistique au Québec
et au Canada. In Truchot, Cl. (éd.), Le plurilinguisme européen. Théories et pratiques en
politique linguistique, collection politique linguistique, Paris: Champion, 1994, 2, p. 97-114.
339. LAROUSSI, F., Glottopolitique et minoration linguistique en Tunisie. In JUILLARD, C. et
CALVET, J.- L. (éds), Les politiques linguistiques, Mythes et réalités: Premières journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth, Montréal (Québec) Canada: AUPELF-UREF, 1996, p. 229-235.
303
340. LEAP, W., Linguistics and Written Discourse in Particular Languages: Contrastive Studies:
English and American Indian Languages. In KAPLAN, R. et al. (eds), Annual Review of
Applied Linguistics, Rowley, MA: Newbury House, 1983, no. 3, p. 24-37.
341. LECLERC, J., Langue et société, Laval : Mondia Éditeur, collection «Synthèse», 1986.
708 p.
342. LECLERC, J., L’interventionnisme linguistique. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_def.htm
343. LECLERC, J., Les effets pervers de l’interventionnisme. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001b. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_effpervers.htm
344. LECLERC J., Le recensement des langues. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2003. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_recens.htm
345. LECLERC, J., Les langues par continent. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2005. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_continent.htm
346. LECLERC, J., Australie. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/pacifique/australie.htm
347. LECLERC, J., Etats-Unis: Législation sur les langues amérindiennes. In L’aménagement
linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Universiré Laval, 2006b. Disponibil la adresa :
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ USA-loi-amerindiens00.htm
348. LECLERC, J., La politique linguistique fédérale américaine. In LECLERC, J.,
Aménagement linguistique dans le monde, Québec: TLFQ, Université Laval, 2006c.
Disponibil la adresa: http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ usa_2pol-federale.htm
349. LECLERC, J., Luxembourg. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006d. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/luxembourg.htm
350. LECLERC, J., Turquie: La politique linguistique à l’égard des minorités nationales. In
Aménagement linguistique dans le monde, 2006e. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/asie/turquie_4politique_ling.htm
351. LEVADA, Yu., L’homme soviétique ordinaire: Entre le passé et l’avenir, enquête. Paris:
Presse Nationale des Sciences Politiques, 1993. 341 p.
304
352. LEWIS, E., Multilingualism in the Soviet Union: Aspects of Language Policy and its
Implementation, The Hague and Paris: Mouton, 1972. xx, 322 p.
353. LEWIS, B., Islam et laïcité: La naissance de la Turquie moderne, Paris: Fayard, 1989. x,
520 p.
354. LEWIS, G., The Turkish Language Reform: A Catastrophic Success, Oxford: Oxford
University Press, 2000. 200 p.
355. LIKERT, R., A Technique for the Measurement of Attitudes. In Archives of Psychology,
New York: Columbia University Press, 1932, no. 140, p. 1-55.
356. LINDENBAUER, P., Discursive Practice in Bukovina Textbooks: Aspects of Hegemony and
Subordination. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies
and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York: Mouton de Gruyter,
2003, p. 233-270.
357. LINZ, J. AND STEPAN, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London: The
Johns Hopkins University Press, 1996. 504 p.
358. LINZ, J., STEPAN, A., Drumul spre o democrație consolidată. In DIAMOND, L.,
PLATTNER, M. et al. (coord.), Cum se consolidează democrația (trad. Muntean, M.,
Muntean.A.), Iași: Polirom, 2004, p. 51-67.
359. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part 1. In Soviet Studies, 1981a, vol. 33, no. 3, p. 327-351.
360. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part II. In Soviet Studies, 1981b, vol. 33, no. 4, p. 573-592.
361. LO BIANCO, J., National Policy on Languages, Canberra: Australian Governement
Publishing Service, 1987. 102 p.
362. LOBIUC, I., Au putut ”crea” influențele o nouă limbă est-romanică (”moldovenească”)? In
Limba Română, nr. 3, Chișinău, 1994, p. 90-100.
363. LOBIUC, I., Contactele dintre limbi: Istoricul teoriilor și metodologiilor, vol. 1, Iași:
Universitatea A. I. Cuza, 1998. 220 p.
364. LOMAN, B., Sprachliche Standardisierungsprozesse in Skandinavien. In Sociolinguistica,
1988, no. 2, p. 209-231.
365. LOUBIER, C., Fondements de l’aménagement linguistique. In L’aménagement linguistique,
Québec: Office de la langue française, 2004. Disponibil la adresa:
http://www.olf.gouv.qc.ca/RESSOURCES/ sociolinguistique/amenagement/loubier_1.pdf
366. LÜDI, G., Sprachstandardisierung, Schwiez: Universitätsverlag Freiburg, 1994. 290 p.
305
367. LÜDI, G., L’identité linguistique des migrants en question: perdre, maintenir, changer. In
LÜDI, G., PY, B. et al. (éds), Changement de langage et langage du changement. Aspects
linguistiques de la migration interne en Suisse, Lausanne : l’Age d’Homme, 1995,
p. 205- 292.
368. LUKE, A., MCHOUL, A. and MEY, J., On the Limits of Language Planning: Class, State
and Power. In BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in
Australia and the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 25-44.
369. MACDONALD, D., La Croatie: un exemple d’”épuration langagière”? In Raisons
politiques: La république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des sciences
politiques, 2001, no 2, p. 127-148.
370. MACINTYRE, A., After Virtue: A Study in Moral Theory, Bloomington: University of
Notre Dame Press, 2007. 312 p.
371. MACKEY, W., The Description of Bilingualism. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the
Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton, 1968, p. 554 -584.
372. MACKEY, W., Bilinguisme et contact des langues, Paris: Klincksieck, 1976. 539 p.
373. MACKEY, W., L’irrédentisme linguistique: une enquête témoin: In MANESSY, G. et
WALD, P. (éds), Plurilinguisme: Normes, situations, stratégies, Paris: Editions l’Harmattan,
1979, p. 263-284.
374. MACKEY, W., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, 1983a, vol. 7, Fasc. 3, p. 2-23.
375. MACKEY, W., Language Status Policy and the Canadian Experience. In COBARRUBIAS,
J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning. International Perspectives,
Berlin – New York – Amsterdam: Mouton Publishers, 1983b, p. 173-206.
376. MACKEY, W., Prolégomènes à la dynamique des langues. In DiversCité Langues, 2000,
vol.V. Disponibil la adresa: http://www.teluq.uquebec.ca/ diverscite/entree.htm
377. MACMILLAN, M., La Loi sur les langues officielles et la Charte de la langue française:
Vers un consensus? In Globe, Revue internationale d’études québécoises, 1999, vol. 2,
no. 2, p. 83-100.
378. MACPHERSON, S., To STEAL or to TELL: Teaching English in the Global Era. In KANU,
Y. (ed.), Curriculum as Cultural Practice, Toronto – Buffalo – London: University of
Toronto Press, 2006, p. 71-94.
379. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
306
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris : Editions Karthala, 2002,
p. 155-190.
380. MADAN, L., Gramatica moldovenească. Partea I. Fonetica și morfologia, Tiraspol, 1930
(microfilm).
381. MAHAPATRA, B., A Demographic Appraisal of Multilingualism in India. In
PATTANAYAK, D.(ed.), Multilingualism in India, Clevedon – New Delhi: Orient
Longman, 2007, p. 1-14.
382. MAHEU, R., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, Laval: Département d’anthropologie de l’Université de Laval, 1983, vol. 7, no. 3,
p. 2-23.
383. MARCELLESI, J., Bilinguisme, diglossie, hégémonie: problèmes et tâches. In Langages :
Larousse, 1981, vol. 61, p. 5-11.
384. MAROUZEAU, J., Lexique de la terminologie linguistique, Paris: Geuthner, 1951. xii,
268 p.
385. MARTEL, A., La politique linguistique canadienne et québécoise: Entre stratégies de
pouvoir et identités. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la
coexistence linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 37-63.
386. MARTEL, A., Politique linguistique, valeurs sociales et sciences. Réflexions dans le cadre
de la politique linguistique québécoise. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158, p. 183-209.
387. MARTINET, A., Eléments de linguistique générale, Paris: Colin, 1970. 224 p.
388. MARTINET, A., Bilinguisme et diglossie. Appel à une vision dynamique des faits. In La
linguistique, 1982, vol. 18, fasc.1, p. 5-16.
389. MATEENE, K., Reconsideration of the Official Status of Colonial Languages in Africa. In
MATEENE, K., KALEMA, J. and CHOMBA, B. (eds), Linguistic Liberation and Unity of
Africa, Kampala: OAU Bureau of Languages, OAU/BIL, 1985, Publication 6, p. 18-28.
390. MAURAIS, J., L’expérience québécoise d’aménagement linguistique. In MAURAIS, J.
(éd.), Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la
langue française, 1987, p. 360-416.
391. MAY, S., Language Rights: Moving the Debate Forward. In Journal of Sociolinguistics,
USA: Blackwell Publishing, 2005, vol. 9, p. 319-347.
392. MAZRUI, A., Language Policy and the Foundations of Democracy: an African Perspective.
In International Journal of the Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de
Gruyter, 1996, vol. 118, p. 107-124.
307
393. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris: Editions Karthala, 2002,
p.155-190.
394. MEILLET, A., Linguistique historique et linguistique générale, Tome I, Paris: Champion,
1921. 335 p.
395. MEILLET, A., Les langues dans l’ Europe nouvelle, 2-ième édition , Paris: Payot, 1928.
496 p.
396. MELCHERS, G. and SHAW, P., World Englishes: An Introduction, Oxford: A Hodder
Arnold Publication, 2003. 240 p.
397. MELNICIUC, I., Fiecare vorbitor de limba română trebuie să devină cetate. In Limba
Romănă, nr. 7-8, Chișinău, 2004, p. 22.
398. MENZ, A., Endangered Turkic Languages: The Case of Gagauz. In JANSE, M. and TOL,
S. (eds), Language Death and Language Maintenance. Theoretical, Practical and Descriptive
Approaches, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, p. 143-155.
399. MEURS, W., Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chișinău: ARC, 1996.
524 p.
400. MIHAIL, Z., Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865), București:
România de mâine, 2001. 155 p.
401. MIHĂILĂ, G., Unitatea și specificul limbii române în concepția lui R. A. Budagov,
București: Editura Academiei Române, 2000. 31 p.
402. MILROY, L. and MUYSKEN, P., Introduction : Code-switching and Bilingualism
Research. In MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages:
Cross-disciplinary Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University
Press, 1995, p. 1-14.
403. MIREN, M., Language Policy and Planning of the Status of Basque, I: The Basque
Autonomous Community. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin –
New York: Mouton de Gruyter, 2005, vol.174, p. 9-23.
404. MITCHELL, T., Sociolinguistic and Stylistic Dimensions of the Educated Spoken Arabic of
Egypt and the Levant. In WOODS, J. (ed.), Language Standards and their Codification:
Process and Application, Exeter: University of Exeter, 1985, p. 42-57.
405. MOLDOVEANU, Gh., De limba moldovenească. In Omagiu profesorului și omului de
știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău : CEP USM, 2004, p.198-208.
308
406. MOLDOVANU, Gh., Politică, planificare și amenajare lingvistică. In Limba Română,
nr. 4-6, Chișinau, 2004, p. 140-143.
407. MOLDOVANU, Gh., Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru
analiza limbilor în contact. In Limba Română, nr. 11, Chișinău, 2005a, p.6-17.
408. MOLDOVANU, Gh., Legislația lingvistică a Republicii Moldova. In Buletinul Institutului
de Lingvistică al Academiei de Științe a Moldovei, nr. 4, 2005b, p. 85-100.
409. MOLDOVANU, Gh., Politicile lingvistice ale Franței în interiorul Hexagonului, în Europa,
în Comunitatea Statelor Francofone și în restul lumi. In Francofonia ca vector al comunicării,
Chișinău: ULIM/AUF, 2006, p. 54-61.
410. MÜHLEISEN, S., (ed.), Creole Language in Creole Literatures: Special Issue of Journal of
Pidgin and Creole Languages, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2005,
vol. 20, no. 1. 232 p.
411. MÜHLHÄUSLER, P., Linguistic Ecology: Language Change and Linguistic Imperialism in
the Pacific Region, London: Routledge, 1995. 416 p.
412. MÜHLHÄUSLER, P., Ecological and Non-Ecological Approaches to Language Planning.
In HELLINGER, M. and AMMON, U. (eds), Contrastive Sociolinguistics, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1996, p. 205-212.
413. MUNYANKESHA, P., Les défis du plurilinguisme officiel du Rwanda. Analyse
sociolinguistique, London/Ontario: University of Western Ontario, 2004. 336 p. (Thèse de
doctorat).
414. MYERS-SCOTTON, C. (1993). Social Motivations for Code-switching: Evidence from
Africa. Oxford: Clarendon Press, 1993. xii, 177 p.
415. MYERS-SCOTTON, C., Code-switching. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of
Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 217-237.
416. MYERS-SCOTTON, C., Contact Linguistics: Bilingual Encounters and Grammatical
Outcomes, Oxford: Oxford University Press, 2002. xiv, 342 p.
417. MYERS-SCOTTON, C., Multiple Voices. An Introduction to Bilingualism, London:
Blackwell Publishing, 2006. 457 p.
418. MĂTCAȘ, N., O limbă – o națiune. In Limba Romănă, nr. 4, Chișinău, 1995, p. 73-82.
419. MĂTCAȘ, N., O întreprindere falită sau acad. Ion Petrovici versus Petre P. Moldovan. In
Limba Română, nr. 3-4, Chișinău, 1997, p. 40-47.
420. NAHIR, M., The five Aspects of Language Planning: In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1977, vol. 1, no. 2,
p. 107-124.
309
421. NAHIR, M., Language Planning Goals: A Classification. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1984, vol. 8, no. 3,
p. 294-327
422. NAHIR, M., Language Planning and Language Acquisition: the ”Great Leap” in the
Hebrew Revival. In PAULSTON, C. (ed.), International Handbook of Bilingualism and
Bilingual Education, New York: Greenwood Press, 1988, p. 273-295.
423. NEGRU, G., Lupta lingvistică în RSS Moldovenească (1940-1988). In Destin Românesc,
nr. 2, Chișinău – București: Editura Arc, 1996, p. 3-35.
424. NEGRU, G., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău: Prut Internațional,
2000. 132 p.
425. NELDE, P., Dutch as a Language in Contact. In International Journal of Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1988, vol. 73, p. 111-119.
426. NELDE, P., Language Conflict. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997, p. 285-300.
427. NEUGAARD, E., The Continuing Valencian Language Controversy. In Language Problems
and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1995, vol. 19,
p. 60-66.
428. NEUSTUPNÝ, J., Basic Types of Treatment of Language Problems. In Linguistic
Communications, 1970, vol. 1, p. 77-98, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague – Paris: Mouton, 1974, p. 37-47.
429. NEUSTUPNÝ, J., Language Norms in Australian – Japanese Contact Situations. In
CLYNE, M. (ed.), Australia Meeting Place of Languages, Canberra: Pacific Linguistics,
1985, p. 161-170.
430. NEUSTUPNÝ, J., Towards a Paradigm in Language Planning. In SINGH, U. and
SRIVASTAVA, R. (eds), Perspectives in Language Planning, Calcutta: Mithila Darshan,
1987, p. 1-10.
431. NICULESCU, A., Cultura di elite e cultura populare nell’occidentalizzazione romanza del
rumeno moderno. Premesse sociloculturale. In XIY-e Congresso Internazionale de
Linguistica e Filologia Romanza. Napoli, 15 – 20 aprile 1974. In MACCHIAROLI,
GAETANO e BENJAMINS, JOHN (eds.), Atti, Napoli – Amsterdam, 1976, vol. II,
p. 283-290.
432. NINYOLES, R., Conflicte lingüístic valèncià,Valèncià: Fernando Torres, 1969. 184 p.
433. NINYOLES, R., Idioma y Poder Social, Madrid: Tecnos, 1972. 228 p.
310
434. NINYOLES, R., Estructura social y politica lingüística, Valèncià: Fernando Torres, 1975.
207 p.
435. NOREEN, A., Über Sprachrichtigkeit. In Indogermanische Forschungen, 1892, tome 1,
p. 95-157.
436. NTAKIRUTIMA, E., La langue swahili comme base d’unification dans la région des
Grands Lacs africains, Québec: Université de Laval, 2002. xxi, 343 p. (Thèse de doctorat).
437. Ó LAOIRE, M., An Historical Perspective on the Revival of Irish outside the Gaeltacht,
1880-1930, with Reference to the Revitalization of Hebrew. In Current Issues in Language
and Society, Clevedon: Multilingual Matters, 1995, vol. 2, p. 223-235.
438. O’KEEFE, M., Minorités francophones: assimilation et vitalité des communautés. In
Nouvelles perspectives canadiennes, Canada : Ottawa, Ministère du Patrimoine, 2001.
107 p.
439. OAKES, L., Language and National Identity: Comparing France and Sweden, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2001. x, 305 p.
440. OFFICIAL LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Official_languages_of_India
441. OKSAAR, E., Mehrsprachigkeit, Sprachkontakt, Sprachkonflikt. In NELDE, P. (ed.)
Languages in Contact and in Conflict, Wiesbaden: Steiner, 1980, p. 43-52.
442. OZOLINS, U. La politique linguistique en Australie – un modèle non législatif. In Revue
d'aménagement linguistique, Québec, Office québécois de la langue française, 2002,
p. 209-215.
443. PAULSTON, C., POW, C. and CONNERTY, M., Language Regenesis: a Conceptual
Overview of Language Revival, Revitalisation and Reversal. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1993, vol.14, p. 275-286.
444. PAULSTON BRATT, C., Language Policies and Language Rights. In Annual Review of
Anthropology, 1997, vol. 26, p. 73-85.
445. PAUWELS, A., The Concept of Diglossia in the Study of Language Maintenance in
Australia. In VEIT, W. (Hrsg.), Antipodische Aufklärungen – Antipodean Enlightenments,
Festschrift für Leslie Bodi, Frankfurt am Main – Bern – New York: Lang, 1987, p. 355-365.
446. PAVEL, V., Unitatea și varietatea limbii române din perspectiva geografică. In Limba
Română, nr. 4, Chișinău, 1995, p. 56-58.
447. PHILLIPSON, R., Linguistic Imperialism, Oxford: Oxford University Press, 1992. 365 p.
448. PHILLIPSON, R., English Language Spread Policy. In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 7-24.
311
449. PHILLIPSON, R., English-Only Europe: Challenging Language Policy, London:
Routledge, 2003. 240 p.
450. PHILLIPSON, R., Language Policy and Linguistic Imperialism. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 346-361.
451. PIOTROWSKI, R., Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica Moldova. In Revistă
de Lingvistică și Știință Literară, nr. 3, Chișinău: Știința, 1997, p. 88-95.
452. POOL, J., Soviet Language Planning: Goals, Results, Options. In AZRAEL, J. (ed.), Soviet
Nationality Policies and Practices, New York: Praeger, 1978, p. 216-226.
453. POȘTARENCU, D., O istorie a Basarabiei în date și documente, 1812-1940, Chișinău:
Cartier, 1998. 219 p.
454. PSICHARI, J., Un pays qui ne veut pas sa langue. In Mercure de France, I-X, 1928,
p. 63-120.
455. PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs), Langue et droit : Actes du Premier Congrès de
l’Institut International de Droit Linguistique Comparé, Montréal : Wilson et Lafleur, 1989.
641 p.
456. PURICE, M., Legislația lingvistică și condițiile însușirii limbii române de către alolingvi. In
Limba Română, nr. 6-10, Chișinău, 2003, p. 80-85.
457. PURICE, M., Problemele limbii de stat în viziunea prof. Anatol Ciobanu. In Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău : CEP USM, 2004,
p.176-182.
458. PÜTZ, M., The Present and Future Maintenance of German in the Context of Namibia’s
Official Language Policy. In Multilingua, 1992, vol. 11, no. 3, p. 293-323.
459. RABIN, C., A Tentative Classification of Language Planning Aims. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii, 1971,
p. 277-280.
460. RAFITOSON, E., Aspects de la diglossie français/malgache. Bilinguisme et diglossie. In
JUILLARD C. et CALVET L.-J., (éds.), Lers politiques linguistiques. Mythes et réalités.
Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et
dynamique des langues, Beyrouth : FMA et Montréal : AUPELF-UREF, 1996, p. 271- 276.
461. RAY, P., Language Standardization: Studies in Prescriptive Linguistics. Janua Linguarum,
Series Minor, 29, The Hague: Mouton, 1963. 159 p.
312
462. RAY, P., Language Standardization. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology of
Language, The Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1968, p. 754-765.
463. RAYNAULD, A. et MARION, P., Une analyse économique de la disparité inter-ethnique des
revenus. In Revue économique, 1972, vol. 23, no. 1, p. 1-19.
464. RENIU, M., Planificació lingüística: estructures i legislació, Catalunya: Direcció General
de Política Lingüística, 1993. 78 p.
465. RIAGÁIN, P. et LÜDI, G., Eléments pour une politique de l’éducation bilingue, Division
des Politiques linguistiques, Strasbourg : Conseil de l’Europe, 2003. 56 p.
466. RICENTO, T., Historical and Theoretical Perspectives in Language Policy and Planning.
In Journal of Sociolinguistics, London: Blackwell Publishing, 2000, no. 4, p. 196-213.
467. RICENTO, T., Methodological Perspectives in Language Policy: An Overview. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 129-134.
468. RIDGE, S., Language Policy in a Democratic South Africa. In HERRIMAN, M and
BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case Studies,
Clevedon: Multilingual Matters, 1996, p. 15-34.
469. RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies and Practice in
the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 2003a. vi,
351 p.
470. RINDLER SCHJERVE, R., Introduction. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and
Power: Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New
York: Mouton de Gruyter, 2003b, p. 1-14.
471. RINDLER SCHJERVE, R. and VETTER, E., Historical Sociolinguistics and
Multilingualism: Theoretical and Methodological Issues in the Development of
Multifunctional Framework. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power:
Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin – New York:
Mouton de Gruyter, 2003, p. 35-62.
472. ROBERTSON, D., A History of the French Academy: 1635 [4] – 1910, New York: G. W.
Dillingham, 1910. 379 p.
473. ROCHER, G., Les dilemmes identitaires à l’origine de l’engendrement de la Charte de la
langue française. In BOUCHARD, P., BOURHIS R. Y. (dirs), L’aménagement linguistique
au Québec: 25 ans d’application de la Charte de la langue française, Québec: Les
Publications du Québec, hors série, automne, 2002, p. 17-25.
474. ROMAINE, S. Bilingualism, Oxford: Blackwell, 1995. 400 p.
313
475. ROTARIU, T., ILUȚ, P., Ancheta sociologică și sondajul de opinie: Teorie și practică, Iași:
Polirom, 2001. 216 p.
476. RUBIN, J. and JERNUDD, B., Introduction: Language Planning as an Element in
Modernization. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. H, (eds.) Can Language Be Planned?
Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971,
p. xii–xxiv.
477. RUBIN, J., Evaluation and Language Planning. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can
Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations,
Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 217-252.
478. RUBIN, J., Introduction. In RUBIN, J. and SHUY, R. (eds), Language Planning: Current
Issues and Research, Georgetown: Georgetown University School of Languages and
Linguistics, 1973, p. V-X.
479. RUIZ, R., La crise de l’anglais aux Etats-Unis . In MAURAIS, J. (éd.), La crise des
langues, Québec: Conseil de la langue française du Québec et éditions du Robert, 1985
p. 147-188.
480. SACHDEV, I. and BOURHIS, R., Language and Social Identification. In ABRAMS, D.
and HOGG, M. (eds), Social Identity Theory: Constructive and Critical Advances, Hemel
Hempstead, U.K.: Harvester Wheatsheaf, 1990, p. 33-51.
481. SACHDEV, I. and BOURHIS, R. Multilingual Communication. In ROBINSON, W. and
GILES, H. (eds), The New Handbook of Language and Social Psychology, New York:
Wiley, 2001, p. 407- 428.
482. SAMUELSON, P., The Pure Theory of Public Expenditure. In Review of Economics and
Statistics, 1954, vol. 36, no. 4, p. 387-389.
483. SÁNCHEZ, A., Politica de difusión del español. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 51-69.
484. SAUSSURE, F. de, Cours de linguistique générale, publié par Ch. Bally, A. Séchéhaye et
A. Riedlinger, Genève : Droz, 1962. 331 p.
485. SCHIFFMAN, H., Linguistic Culture and Language Policy, London and New York:
Routledge, 1996. 351 p.
486. SCHMID, M. et al. (eds), First Language Attrition. Interdisciplinary Perspectives on
Methodological Issues, Amsterdam: John Benjamins, 2004. x, 378 p.
487. SHARON L. SHELLY, The Dilemma for French Language Policy in the 21st Century. In
Language and Communication, October 1999, vol. 19, issue 4, p. 305-316.
314
488. ȘIȘMARIOV, V., Romanskie yazyki yugo-vostocinoi Evropy i naționlinyi yazyk Moldavskoi
SSR. In Voprosy yazykoznaniya, 1952, no. 1, p. 80-106.
489. SKUTNABB-KANGAS. T., Linguistic Genocide in Education – or Worldwide Diversity and
Human Rights? London: Erlbaum, 2000. xxxiii, 785 p.
490. SKUTNABB-KANGAS. T., Marvellous Human Rights Rhetoric and Grim Realities. Language
Rights in Education. In Journal of Language, Identity, and Education, USA: Lawrence Erlbaum
Associates, Inc., 2002, no. 1, p. 179-206.
491. SLAVE, E., Clasificarea genealogică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
București: Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 480-489.
492. SMITH, A., The Ethnic Revival in the Modern World, New York: Cambridge University
Press, 1981. 240 p.
493. SMITH, L., Discourse across Cultures: Strategies in World Englishes, London: Prentice
Hall, 1987. 190 p.
494. SMITH, G. et al., Nation-building in the Post-Soviet Borderlands: The Politics of National
Identities, New York: Cambridge University Press, 1998. 293 p.
495. SØNDERGAARD, B., Switching between Seven Codes within one Family. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1991, vol. 12,
p. 85-92.
496. SPINA, J., Adolescent Attachment to Canada and Commitment to Bilingualism. In LAMY,
P., (ed.), Language Planning and Identity Planning, International Journal of the Sociology of
Language, Berlin – New York: Mouton de Gruyter, 1979, vol. 20, p. 23-36.
497. SPOLSKY, B., Conditions for Language Revitalization: A Comparison of the Cases of
Hebrew and Maori. In Current Issues in Language and Society, Clevedon: Multilingual
Matters, 1995, no. 2, p. 177-201.
498. SPOLSKY, B., Language Policy, Cambridge: Cambridge University Press, 2004. 262 p.
499. STEPANOV, G., Tipologhiya yazykovyh sostoyanii i situații v stranah romanskoi reci,
Moskva: Nauka, 1976. 224 p.
500. STEVENS, P. and WEEKS, F., The Creation of a Regularized Subset of English for
Mandatory Use in Maritime Communications: See Speak. In Language Planning Newsletter,
1985, vol. 11, no. 2, p. 1-6.
501. STEWART, W., A Sociolinguistic Typology for Describing National Multilingualism. In
FISHMAN, J., (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague – Paris: Mouton,
1968, p. 531-545.
315
502. STREET, R., Jr., Evaluation of Noncontent Speech Accommodation. In Language and
Communication, 1982, no. 2, p. 13-31.
503. ȘVEIȚER, A., Sovremennaia soțiolingvistica. Teoria, problemy, metody, Moskva: Nauka,
1977. 176 p.
504. TABI-MANGA, J., Les politiques linguistiques du Cameroun, Paris: Editions Karthala,
2000. 237 p.
505. TABOURET-KELLER, A., Plurilinguisme et interférences. In MARTINET, A. (éd.), La
linguistique, Guide alphabétique, Paris: Denoël-Gonthier, 1969, p. 305-310.
506. TABOURET-KELLER, A., Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements
universitaires au malaise social. In La linguistique, 1982, vol. 18, fasc. 1, p. 19 – 43.
507. TABOURET-KELLER, A., Que coûte une politique linguistique? Analyse de trois
exemples. In JUILLARD, C. et CALVET, L-.J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et
Réalités. Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche
sociolinguistique et dynamique des langues, Beyrouth : FMA, AUPELF-UREF, 1996,
p. 309 – 321.
508. TABOURET-KELLER, A., Bilinguisme et plurilinguisme : le poids des inégalités. In
PERERA, J. (éd.), Plurilingüisme i educacio: els reptes del segle XXI. Ensenyar llengües en
la diversitat i per a la diversitat, Université de Barcelone : Institut des Sciences de
l’Education, 2003, p. 43-58.
509. TAGLIAVINI, C., Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică,
București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977. 599 p.
510. TAGUIEFF, P.-A., La République enlisée: Pluralisme, communitarisme et citoyenneté,
Paris: Editions des Syrtes, 2005. 346 p.
511. TAULI, V., Introduction to a Theory of Language Planning. In Acta Universitatis
Upsaliensis. Studia Philologie Scandinavicae Upsaliensia, 6, Uppsala: University of
Uppsala, 1968. 227 p.
512. TAULI, V., The Theory of Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 49-67.
513. TAULI, V., The Failure of Language Planning Research. In GONZALEZ, A. (ed.), Panagani:
Essays in Honour of Bonifacio P. Sibayan on his Sixty-Seventh Birthday, Manila: Linguistic
Society of the Philipines, 1984, p. 85-92.
514. TECHTMEIER, B., Influencer les comportements langagiers et/ou intervenir dans
l’évolution de la langue. In WINTHER, A. (éd.), Problèmes de glottopolitique, Cahiers de
linguistique sociale, no.7, Rouen, Université de Rouen, 1985, p. 113-119.
316
515. TEGNÉR, E., Om sprâk och nationalitet. In Svensk Tidskrift, Stockholm, 1874, p. 102- 110.
516. TERRACINI, B., Conflitti di lingue e di cultura, Venezia: Neri Pozza, 1957. 265 p.
517. THODY, P., Le Franglais: Forbidden English, Forbidden American: Law, Politics and
Language in Contemporary France, New York: Athlone Press, 2001. 300 p.
518. THORBURN, T., Cost-benefit Analisys in Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 253-262.
519. THORNBERRY, P., International Law and the Rights of Minorities, USA: Oxford
University Press, 2001. 464 p.
520. TOLLEFSON, J., Centralized and Decentralized Language Planning. In Language
Problems and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1981,
vol. 5, no. 2, p. 175-188.
521. TOLLEFSON, J., Language Policy and the Meanings of Diglossia. In Word, 1983, vol. 34,
p. 1-9.
522. TOLLEFSON, J., Planning Language, Planning Inequality: Language Policy in the
Community. London: Longman, 1991. 234 p.
523. TOSCO, M., The Case for a Laissez-faire Language Policy. In Language and
Communication, USA: Elsevier Science, 2004, vol. 2, issue 2, p. 165-181.
524. TRIMM, L., Language Treatment in Brittany: In Language Planning Newsletter, Honolulu,
HI: East-West Culture Learning Institute, 1982, vol. 8, no. 3, p.1-6.
525. TRUCHOT, C., Les langues européennes dans les espaces globalisés. Esquisse d’un cadre
d’analyse. In Les linguistiques appliquées et les sciences du langage, Actes du 2- ième
Colloque de Linguistique Appliquée, Strasbourg: Université de Strasbourg, 1997,
p. 265-271.
526. TUFIȘ, P., Structură socială și etnicitate. In Sociologie Românească, nr. 1-4, București:
Grupul editorial Tritonic, 2001, p. 97-123.
527. UNESCO, The Use of Vernacular Languages in Education, Paris: UNESCO, 1953. 156 p.
528. VAILLANCOURT, F., Differences in Earnings by Language Groups in Quebec, 1970: an
Economic Analysis, Québec: CIRB, 1980. 232 p.
529. VAILLANCOURT, F. (éd.), Economie et langue, Montréal : Centre de Recherche en
développement économique, 1985. 302 p.
530. VAILLANCOURT, F., The Economics of Language: Theory, Empiricism and Application
to the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific Communication, 1991, vol. 2, issue 1,
p. 29-44.
317
531. VALLVERDÚ, F., Dues llengües: dues funcions? La història contemporània de Catalunya,
des d'un punt de vista sociolingüístic. 2a ed. rev. i actualitzada. Barcelona: Laia, 1979.
276 p.
532. VALLVERDÚ, F., Processos De Normalitzacio Linguistica: L'extensio D'us Social I La
Normativitzacio, Barcelona: Laia, 1991. 228 p.
533. VAN OVERBEKE, M., Introduction au problème du bilinguisme, Bruxelles: Labor/Nathan,
1972. 214 p.
534. VELTMAN, C., Language Shift in the United States, The Hague: Mouton, 1983. x, 432 p.
535. VENDRYES, J., Le langage: introduction linguistique à l’histoire, Paris: Albin Michel,
1968. 444 p.
536. VIKØR, L., Principles of Corpus Planning as Applied to the Spelling Reforms of Indonesia
and Malaysia. In JAHR, E. (ed.), Language Conflict and Language Planning, Berlin:
Mouton de Gruyter, 1993, p. 279-298.
537. VIKØR, L., Northern Europe: Language as Prime Markers of Ethnic and National Identity. In
BARBOUR, S. and CARMICHAEL, C. (eds), Language and Nationalism in Europe. Oxford:
Oxford University Press, 2002, p. 105-129.
538. VINTILĂ-RĂDULESCU, I., Sociolingvistică și globalizare, București: Oscar Print, 2002. 320 p.
539. VON BUSEKIST, A., Nationalisme contre bilinguisme: le cas belge. In LACORNE, D. et
JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des
peuples, Paris : Editions Karthala, 2002, p. 191-225.
540. VON GLEICH, U., Language Spread Policy: The Case of Quechua in the Andean Republics
of Bolivia, Ecuador and Peru. In International Journal of the Sociology of Language, The
Hague – Paris: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 77-113.
541. VOYAUME, J., Le statut des langues en Suisse. In PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs),
Langue et droit: Actes du Premier Congrès de l’Institut International de Droit Linguistique
Comparé, Montréal: Wilson et Lafleur, 1989, p. 343 -350.
542. WARDHAUGH, R., Languages in Competition: Dominance, Diversity, and Decline (The
Language Library), Oxford: Blackwell, 1988. 228 p.
543. WARDHAUGH, R., An Introduction to Sociolinguistics (Blackwell Textbooks in
Linguistics), Oxford: Blackwell, 2005. viii, 418 p.
544. WEBER, M., Economie et société, collection recherches en sciences humaines, Paris: Plon,
1971. 650 p.
318
545. WEINREICH, U., Is a Structural Dialectology Possible? In Word, 1954, vol.14, p. 338-400,
reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague; Paris:
Mouton, 1968, p. 305-319.
546. WEINREICH, U., Languages in Contact. Findings and Problems, seventh printing, The
Hague – Paris: Mouton, 1970. xii, 150 p.
547. WEINSTEIN, B., Language Planning in Francophone Africa. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1980, vol. 4, no. 1,
p. 55-77.
548. WEINSTEIN, B., The Civic Tongue: Political Consequences of Language Choice, New
York: Longman, 1983. xii, 213 p.
549. WELTENS, B., DE BOT, K. and VAN ELS, T. (eds), Language Attrition in Progress,
Dordrecht: Foris, 1987. 232 p.
550. WHITNEY, W., Language and the Study of Language; Twelve Lectures on the Principles of
Linguistic Science, New York: Scribner’s 1901. xi, 505 p.
551. WILEY, T., Language Planning and Policy. In MCKAY, S. and HORNBERGER, N. (eds),
Sociolinguistics and Language Teaching, New York: Cambridge University Press, 1996,
p. 106-120.
552. WINDISH, U., Multiculturalisme et plurilinguisme: le cas suisse. In LACORNE, D. et JUDT,
T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris:
Editions Karthala, 2002, p. 227-259.
553. WINSA, B., Language Planning in Sweden. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds),
Language Planning and Policy in Europe, vol 1. Hungary, Finland and Sweden, Clevedon –
Buffalo – Toronto: Multilingual Matters, 2006, p. 233-330.
554. WINTHER, A., (dir.), Problèmes de glottopolitique, Actes du Symposium International, 20-
23 septembre 1984, Rouen: Publication de l’Université de Rouen, 1985. 250 p.
555. WITHERS, C., The Geographical History of Gaelic in Scotland. In WILLIAMS, C. (ed.),
Language in Geographic Context, Clevedon: Miltilingual Matters, 1988, p. 136-166.
556. WOERHLING, J., Préface. In GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et
constitutions: Recueil des clauses linguistiques des constitutions du monde. – Québec: Les
Publications du Québec; Paris: Conseil International de la langue française, 1993, p. VII-XI.
557. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Issues in the Successor States of the
Former USSR, Clevedon – Buffalo – Toronto – Sidney: Multilingual Matters, 2000. 91 p.
558. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Planning, New York: Palgrave
MacMilian, 2004. ix, 311 p.
319
559. XU DAMING and LI WEI., Linguistic Dirigisme and Language Management in Singapore.
In HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of
Inequality, Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de
Lenguas Extranjeras, 2003, p. 121-154.
560. YAĞMUR, K., Languages in Turkey. In EXTRA, G. and GORTER, D. (eds), The Other
Languages of Europe: Demographic, Sociolinguistic and Educational Perspectives,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001, p. 407- 427.
561. ZAJÍCOVÁ , L., Actituds i usos del guaraní al Paraguai. In ARIADNA LLUIS i VIDALFOLCH
and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica Llatina: IV
Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma de Madrid), II
Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació Iberoamericana),
Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 211-225.
562. ZEITOUN, E. and CHING-HUA, YU., The Formosan Language Archive: Linguistic
Analysis and Language Processing. In Computational Linguistics and Chinese Language
Processing, 2005, vol. 10, no. 2, p. 167-200. Disponibil la adresa:
http://aclclp.org.tw/clclp/v101n2/v10n2a2.pdf
320
Anexe
321
(4) Anexa 1
Surse documentare
I. Documente de arhivă:
Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (A.O.S.P.M.), fond 49, inv.1: d. 2, d. 42, d.
516, d. 1019, d. 1809, d. 1410, d. 3883.
II. Documente oficiale:
1. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Srtasbourg,1992. Disponibilă, în versiunea
română, la adresa : http://www.dri.gov.ro/documents/carta%20limbilor.pdf
2. Constituția Republicii Moldova, Chișinău: Moldpres, 1994.
3. Konstituția Moldavskoi Pridnestrovskoi Respubliki, Tiraspoli, 1995. Text integral disponibil la adresa:
http://www.demoscope.ru/weekly/ 2006/0251/panorm01.php
4. Concepția politicii naționale a Republicii Moldova, aprobată prin Legea nr. 546-XV din 19 decembrie
2003. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-5 din 1ianuarie 2004.
5. Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 53 -54/597 din 28 septembrie 1995.
6. Declarația Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparținând
minorităților etnice, lingvistice și religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea
stângă a Nistrului. In Monitorul Oficial, nr. 5, 1992.
7. Hotărârea Parlamentului nr. 3466 din 1 septembrie despre modul de punere în aplicare a Legii cu privire la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. In Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/217, 1989.
8. La Charte de la langue française du Québec: Québec, 1977.
9. Legea cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină nr. 3462-XI din 31 august 1989. In
Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/214, 1989.
10. Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS. Moldovenești nr. 3464 din 31 august 1989. In Veștile
Sovietului Suprem, nr. 9/216, 1989.
11. Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova nr. 3465 din 1
septembrie 1989. In Veștile Sovietului Suprem, nr. 9/217, 1989.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la cetățenia Republicii Moldova nr.596-XII din 5 iunie 1991.
Disponibilă la adresa: http://www.cis-legal-reform.org/document.asp?id=1497
13. Legea cu privire la Curtea Constituțională nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 8/86 din 7 februarie 1995.
14. Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din
23 decembrie 1994. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4/51 din 14 ianuarie 1995.
15. Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 59-60 , octombrie – decembrie 1995.
322
16. Legea nr. 917-XIII din 11 iulie 1996 ”Pentru completarea Legii cu privire la Curtea Constituțională și a
Codului jurisdicției constituționale”. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55 din 15 august
1996.
17. Legea cetățeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000. In Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 98-101/709 din 10 august 2000.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a președintelui Republicii Moldova nr. 1234-
XIY din 22 septembrie 2000. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 139-140/996 din 2
noiembrie 2000.
19. Legea cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la statutul juridic al
organizațiilor lor nr. 382-XV din 19 iulie 2001. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.107/819
din 4 septembrie 2001.
20. O yazykah v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike, Tiraspoli, 1992.
III. Documente statistice:
1. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1959 goda: Moldavskaia SSR, Moskva, 1962.
2. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1970, goda, Tom IV, Moskva, 1970.
3. Vestnic statistiki, no. 10, Moskva, 1980.
4. Vestnic statistiki, no. 11, Moskva, 1980.
5. Naselenije SSSR. Po dannym vsesoiuznoi perepisi naseleniya 1979 goda, Moskva, 1980.
6. Totalurile recensământului unional al populației din RSS Moldova din anul 1989, Chișinău, 1990, vol.1,
cartea 1.
7. Recensământul populației 2004, vol. 1: Caracteristici demografice, naționale lingvistice, culturale,
Chișinău, 2006.
323
Anexa 2
Chestionar în limba română
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
CATEDRA LIMBI MODERNE DE AFACERI
CHESTIONAR
© Autor: G. Moldovanu
Chișinău, 2007
324
Chestionarul de față are drept obiectiv analiza situației lingvistice din Republica Moldova și evaluarea
orientării principale în funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii.
Chestionarul urmează să identifice atitudinile populației Republicii Moldova față de funcționarea
limbilor în contact și să scoată în evidență problemele cu care se confruntă societatea în procesul de
comunicare în noile condiții sociopolitice.
Vă asigurăm că răspunsurile Dv. nu vor fi divulgate și că informațiile obținute vor fi utilizate doar în
scopuri științifice.
Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a răspunde la acest chestionar și vă dorim succese în
eliminarea obstacolelor care împiedică comunicarea eficientă.
325
I. Limbă și identitate
1. În general și independent de vreo situație concretă, Dumneavoastră vă simțiți:
Moldovean
Român
Rus
Ucrainean
Bulgar
Găgăuz
Moldovean – Român Român – Moldovean
Moldovean – Rus Rus – Moldovean
Moldovean – Ucrainean Ucrainean – Moldovean
Moldovean – Bulgar Bulgar – Moldovean
Moldovean – Găgăuz Găgăuz – Moldovean
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
2. Care este, în opinia Dumneavoastră, relația dintre limba moldovenească și limba română:
Aceeași limbă
Moldoveneasca este un dialect al limbii române
Două limbi diferite
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
3. Cum apreciați abilitatea Dumneavoastră de a înțelege, vorbi, citi și scrie în fiecare dintre limbile
din tabelul de mai jos. Variante de răspuns:
(0) – Nimic (1) – Puțin (2) – Bine (3) – Foarte bine
Înțeleg Vorbesc Citesc Scriu
Moldoveneasca/Româna
Rusa
Cum considerați?
4. În Republica Moldova trebuie să fie:
326
o singură limbă oficială (moldoveneasca/româna)
două limbi oficiale (moldoveneasca/româna și rusa)
(Notați răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
5. Dacă limba rusă va deveni limbă oficială, acest fapt va avea drept rezultat: (notați răspunsul cu
semnul X în pătratul corespunzător)
A: consolidarea identității naționale a moldovenilor ca națiune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
B: Violarea drepturilor lingvistice ale altor minorități naționale
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
C: Promovarea egalitară a limbii moldovenești/române și a limbii ruse
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
D: Degradarea limbii moldovenești/române
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
E: Situația nu se va schimba cu nimic
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
F: Concurența dintre limba moldovenească/română și limba rusă se va înteți, iar relațiile dintre
populația majoritară și minoritatea de etnie rusă se vor înrăutăți
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
II. Situația lingvistică în Republica Moldova
Vă rugăm să vă exprimați atitudinea vizavi de următoarele afirmații: (notați răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
327
1. Limba oficială trebuie să fie limbă de comunicare între popoarele conlocuitoare din Republica
Moldova
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Limba oficială trebuie să fie simbol al națiunii
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
3. Utilizarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică constituie un pericol pentru
promovarea limbii moldovenești/române
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Toți cetățenii Republicii Moldova sunt obligați să cunoască limba oficială a statului
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Limba rusă trebuie să fie considerată limbă străină și să fie studiată în școli la libera alegere a
copiilor și părinților
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Relațiile între etniile conlocuitoare din R. Moldova sunt bune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Marea majoritate a moldovenilor cunosc limba rusă și vorbesc în această limbă
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Marea majoritate a reprezentanților etniilor minoritare din Republica Moldova vorbesc în limba
moldovenească/română.
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
III. Utilizarea limbilor
328
1. Cât de des folosiți limbile din tabelul de mai jos în fiecare din situațiile următoare: (Variante de
răspuns)
2.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) – deseori (4) – întotdeauna
Limba
Situația Moldoveneasca /
Româna
Rusa Ucraineana Găgăuza Bulgara
1 2 3 4 5 6
Acasă cu părinții și bunicii
Acasă cu prietenii și rudele
Acasă cu copiii
La școală (liceu, universitate)
La serviciu
La piață sau magazin
La manifestări sociale
Cu persoane necunoscute
La stațiile de deservire auto
Cu vecinii
La bancă
La policlinică/spital
Cu funcționarii publici (primărie,
inspectorat fiscal)
La poștă
În transportul public
IV. Motivațiile
Vă rugăm să vă exprimați atitudinea vizavi de următoarele motivații: (notați răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
1. Este bine să fii bilingv
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Vorbesc în limba rusă, pentru că știu că interlocutorul meu (prieten, șef, vecin) preferă să vorbesc
cu el în această limbă
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
329
3. Este important să cunosc limba rusă pentru a avea acces la bogata cultură a acestui popor
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Este important să cunosc limba maternă și să o transmit copiilor mei
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Cunoașterea limbii ruse oferă șanse mai mari de angajare în câmpul muncii în Republica Moldova
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Aș dori (aș fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă română în școală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Aș dori (aș fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă rusă în școală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Este alegerea mea când vorbesc în acea sau altă limbă și este dreptul meu să procedez în așa mod
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
9. Se întâmplă ca eu să vorbesc în moldovenească/română, iar interlocutorul să-mi răspundă în rusă
(Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
10. Se întâmplă ca eu să vorbesc în limba rusă, iar interlocutorul sa-mi răspundă în
moldovenească/română (Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
11. Amestec moldoveneasca/româna și rusa în aceeași propoziție.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
330
Date demografice
1.Sex: M F
2. Vârsta: 15-20
21-30
31-40
41-50
51-60
60+
3. Locul nașterii: Republica Moldova
Alte state
4. Locul de trai _______________________
5. Studii
1-4 clase
5-8 clase
9-10 clase
liceu
școală profesională
tehnicum/colegiu
studii superioare
6. Ocupația
Agricultor
Muncitor calificat/necalificat
Cadru cu studii superioare
Cadru didactic
Funcționar
Student
Elev
Pensionar
Șomer
Altceva: _______________________________
331
7. Limba maternă:_________________________
8. Limba maternă a mamei __________________
9. Limba maternă a tatălui ____________________
10. Alte limbi pe care le cunoașteți:_____________
332
Anexa 3
Chestionar în limba rusă
МОЛДАВСКАЯ ЭКОНОМИЧЕСКАЯ АКАДЕМИЯ
КАФЕДРА СОВРЕМЕННЫХ ЯЗЫКОВ БИЗНЕСА
АНКЕТА
© Автор: Г. Молдовану
Кишинэу, 2007
333
Целью настоящей анкеты является анализ языковой ситуации в Республике Молдова и оценка
основных направлений в функционировании разговорных языков на территории pеспублики.
Основная задача анкеты – выявить отношение населения Молдовы к проблеме
функционирования языков и определить трудности, с которыми сталкивается общество в
процессе общения в новых социально-политических условиях.
Автор анкеты гарантирует полную конфиденциальность ответов. Полученная информация
будет использована исключительно в научных целях.
Мы заранее благодарим Вас за согласие принять участие в опросе и желаем успехов в
преодолении трудностей, препятствующих межнациональному общению.
334
I. Язык и национальное самосознание
1. Кем вы себя считаете, независимо от конкретной ситуации:
Молдаванином
Румыном
Русским
Украинцем
Болгарином
Гагаузом
Молдаванином – Румыном Румыном – Молдаванином
Молдаванином – Русским Русским – Молдаванином
Молдаванином – Украинцем Украинцем – Молдаванином
Молдаванином – Болгарином Болгарином – Молдаванином
Молдаванином – Гагаузом Гагаузом – Молдаванином
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
2. По вашему мнению, каковы взаимоотношения между румынским и молдавским
языками.
Один и тот же язык
Молдавский язык является диалектом румынского языка
Два разных языка
3. Как вы оцениваете Ваши навыки понимания, чтения, говорения и письма на каждом из
нижеприведенных языков. Варианты ответа:
(0) – Нулевые (1) – Слабые (2) – Хорошие (3) – Очень хорошие
Понимаю Говорю Читаю Пишу
Молдавский/Румынский
Русский
Как вы считаете?
4. В Республике Молдова должно быть:
Один официальный язык (молдавский/румынский)
Два официальных языка (молдавский/румынский и русский)
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
335
5. Если русский язык станет государственным языком, то результатом этого будет:
A: Укрепление национального самосознания молдавского народа (обозначьте ответ знаком Х в
соответствующем квадрате)
1 2 3 4 5
Категорически не согласен не согласен ни да/ни нет согласен полностью согласен
B: Нарушение языковых прав национальных меньшинств
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
C: Равноправное развитие молдавского/румынского и русского языков
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
D: Обеднение и деградация молдавского/румынского языка
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
E: Ситуация ___________не изменится
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Si Planificare Lingvistica Abordare Teoretica Si Aplicativa (ID: 107601)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.