Politica Publica In Domeniul Divortului
NOȚIUNEA DE DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Desfacerea căsătoriei după un dicționar explicativ al limbii române înseamnă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii și provine din latinescu divortium sau din cuvântul franțuzescu divorce. Desfacerea căsătoriei prin divorț, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate și încheiate și reprezintă măsura judecătorească de separare definittivă a soluților, pronunțată în condițiile legii.
Instituția divorțului, a fost reglementatî inițial în Codul Familiei,, după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil desfacerea căsătoriei este reglementată, în capitolul VII din Cartea a II-a, art. 373-402; procedura divorțului judiciar este redactată în noul Cod de procedură civilă, Cartea a VI-a, Titlul I, Procedura divorțului, art.903-923.
Cartea a II-a din noul Cod cicil recomandî o regândire a modalității de legiferare a materiei familiei, reunându-se la ideea unui cod distinct care se reglementeze acest domenii și anume Cod Civil. Desfacerea căsătoriei prin divorț este un mijloc juridic prin care se pune capăt existenței căsătoriei pe cale judecătorească sau administrativă.
Pentru a defini noțiunea de desfacerea căsătoriei vom încerca să o delimităm întâi de celelalte noțiuni de încetare a căsătoriei, desființarea căsătorieim de noțiunea de separație de fapt și separație de corp.
Noțiunea de desfacerea căsătoriei nu trebuie confrundată cu cea de încetare a căsătoriei care are loc prin moartea unuia din soți, declararea judecăorească a morții unuia din soți sau recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat judecătorește mort. Încetarea căsătoriei are loc de drept. Desfacerea căsătoriei poate avea loc prin hotărâre judecătorească ca o măsură cu caracter excepțional.
Desfacerea căsătoriei deosebește și de desființarea căsătoriei, deși în ambele situații există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai ființează. Astfel nulitatea sau anularea căsătoriei-în urma cărora căsătoria este desființată-se poate pronunța numai pentru cauye anterioare încheierii ei și își produce efectele, exceptând pe cale față de care copii și căsătoria putativă din chiar momentul încheierii ei, deci și pentru trecutm căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.
Noțiunea de divorț nu trebuie confrundată cu noțiunea de separație d efapt. Se întâmplă uneori că soții să decidă să trăiască un timp desparțiți, împrejurare numită separație de fapt atât în vorbirea curentă cât și în cea juridică. Deosebirea între ele două este evident: Divorțul pune capăt căsătorieim pe când separația de fapt menține căsătoria cu toate efectele personale și patrimoniale.
APRECIERI GENERALE ASUPRA DIVORȚULUI ÎN NOUA SA REGLEMENTARE
Dacă ar fi să identificăm principalele coordonate ale noutățiilor operate, le-am numi pe următoarele: multiplicarea motivelor de divorț –raportându-ne la dispoyițiile Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, observăm că în cea ce privește cazurile de divorț, aceasta reformulează situațiile prevătute de vechea reglementare și pe care le-am enumerat mai sus, introducând însă și un nou motiv. Astfel, art.373 din Legea nr.287/2009 reglementează o nouă situație care poate determina desfacerea căsătoriei și anume separație în fapt dintre cei doi soț, separație care trebuie să fi durat cel puțin 2 ani. Astfel desfacerea văsătoriei se poate realiya: prin acordul părțilorm la cererea ambilor soți; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți erau grav vătămate și continuarea căsătoriei; la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani; ”dejudiciarizarea”procedurii divorțului-desfacerea căsătoriei mai este competența exclusivă a instanțelor judecătorești; după cum am văzut în cazul divorțului prin acord propriu-zism chiar dacă sunt copii minori firești sau adoptați alături de calea judecătorească este deschisă în calea procedurii administrativesau notarialem iar dacă soții nu au copii sau evident, atunci când descendenții lor nu mai sunt copii, afară de calea judiciară și notarială, aceștia au posibilitatea de a alege calea administrativă de realizare a divorțului. În cayul diorțului pe cale administrativă sau notarială, o noutate o reprezintă, faptul că procedură va putea fi aplicată și în situația în care din căsătorie au rezultat copiim cu condiția că soții trebuie să se înțeleagă asupra tuturor celorlalte chestiuni accesorii(numele de familie pe care îl vor purta după divorț, exercitarea împreună a autorității părintești, alegerea locuinței copiilor după divorț, maniera de exercitare a drepturilor de legături personale, contribuțiile fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor); „dedramatizarea” proceduroo divorțului, prin favorizarea divorțului necontencios, inclusiv în fața instanței de judecată, chiar și în cazul divorțului solicitat din culpa exclusivă a pârâtului sau a reclamantuluim subyisă posibilitatea acordului subsecvent cererii prin acceptarea divorțului de către pârât, și prin această evitare a probării temeiniciei motivelor pretinse de reclamant; limitarea contenciosul post-divorț, prin încurajarea lichidării „tuturor societăților” căsătoriei, patrimoniale sau nepatrimoniale. În relație dintre soții și. Pe cât posibil, cu ocazia desfacerii căsătoriei. Astfel art.388 din Legea nr.287/2009 privind Codul Civil stabilește: Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prjudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească.
Spre deosebire de despăgubirile redactate de art. 388 din Legea nr.287/2009 care are mai curând valoarea unei sancțiuni pecuniare aplicate soțului vinovat de desfacerea căsătoriei și care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soțului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancționatorie, prestația compensatorie capătă și valenșele unui remediu juridic. Ea nu este condiționată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de asigura soțului divorțat nevinovat o viață cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.
Revenind la celelalte efecte juridice ale divorțului, constatăm că și noua reglementare, instanța care soluționează divorțul se va pronunța prin aceea și sentință asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii minori din căsătorie. Referitor la acest aspectm menționăm că primează interesul superior al minorului. Pe baza dispozițiilor art.397-403 din Noul Cod Civil în ceea ce privește exercitarea drepturilor părintești, se observă că leguitorul se oferă o abordare indeită.
Noul Cod Civil se introduce conceptul de autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinți chiar și ulterior desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, reținând dispozițiile art.398 din Legea nr. 287/2009, „…dacă existe motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copiluluim instanța hotărâte că autoritatea părântească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.” Așadar, observăm că dispare noțiunea de încredințare a minorului ca urmare a divorțului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare. Totodată prin sentința de divorț, instanța de judecată se va pronunța și asupra locuinței minorului, care va fi la părintele cu care locuiește în „mod statornic” , sau dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinți, la unul dintre ei.
CAZURILE DE DIVORȚ
CONSIDERAȚII GENERALE
Noul Cod Civil reglementează divorțul în capitolul VII din Cartea II-a, art. 373-404; procedura divorțului judiciar urmeayă regurile speciale, prescrise de noul Cod de procedură civilă, cartea a Vl-a, Titlul I, Procedura divorțului, art. 903-923. Articolul 373 din noul Cod Cicil stabilește că divorțul poate avea loc: prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau unuia dintre soți acceptată de celălalt soți; atunci când, din cauya unor motive temeinicem raporturile dintre soți sunt grave vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; la cererea unuia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Cazurile de divorț pot fi sistematizate astfel: divorțul remediu- sunt calificate ca atare de însuși leguitor divorțul prin acordul soților, divorțul la cererea unuia dintre soți acceptată decelălalt, precum și divorțul din motive de sănătate; divorțul din culpa soților,cerut fie pentru că din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsnicei nu mai este posibilă, fie pentru o separație în fapt care a durat cel puțin 2 ani. Deosebirile între cele două tipuri de divorț – remedium respectiv, din culpă-îți arată importanța mai cu seamă datorită efectelor sensibil distincte ale desfacerii căsătoriei într-un caz și în celălalt. Bineînțeles rezultatul este aceleaș, soții devin „foști soți” , numai că se pot genera unele consecințe „postmaritale” în relațiile personale dintre foștii soți dependente de temeiul disoluției căsătoriei. În cazul divorțului din culpă, factorul „vinovăție” a unuia dintre soții în dizolvarea relațiilor conjungale odată constat de instanță, va lăsa efectelor divorțului o funcție nedisimulat sancționarea în privința soțului împotriva căruia a fost pronunțat divorțul. Soțul, din cărui culpă exclusivă a fost pronunțat divorțul, pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le conferă acestora, drepturi care nu sunt lovite în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților. Câștigând acest context, exemplificăm printr-o ipoteză asupra căreia vom reveni, data fiind importanța sa: dacăm în cursul procesului de divorț cerut din vina exclusivă a soțului pârât soțul reclamant decedeayă, iar procesul fiind continuată de moștenitorii lui, instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, căsătoria, în loc să înceteze pe data decesului soțului reclamant, va fi considerată desfăcută la data divorțului, ceea ce înseamnă pierderea de către soțul exclusiv culpabil a tuturor avantajelor pe care le+ar fi avut în calitate de soț supraviețuitor. În ceea ce privește divorțul remediu, trebuie de știut că divorțul prin acordul soților este clar încurajat de leguitor, atât în cazul consimțământul ambilor soți, cât și în cazul în care divorțul este cerut inițial de unul dinre soți, acceptată în cursul procesului de celălalt.
DIVORȚUL PRIN ACORDUL SOȚILOR
Condițiile generale admisibilitate
După analizarea prevederile art. 374-378 din noul Cod Civil, aflăm că divorțul consensual propriu-zis este admisibil indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă sunt sau nu copii minori, firești sau adoptațim cu singura pretenție, explicată ca amândoi soții să aibă capacitatea deplină de exercițiu. Divorțul prin acordul soților nu poate fi cerute dacă unul dintre ei se află sub interdicție judecătorească și o altă condiție pentru realizarea divorțului prin consensual propriu-zis reprezintă consimțământ liber al fiecărui soți. Existența copiilor „comuni” ai soțiilor, născuți din căsătorie, din afară căsătoriei sau adoptați minori la data cererii, ni împiedică desfacerea căsătoriei prin acordul soților în niciuna dintre forme. De altfel, przența copiilor minori nu este lipsită de consecințe din punctul de vedere al traseului procedural pe care trebuie sau, după caz, poate să îl parcurge cererea comună de divorț: calea judiciară este obligatorie în cazul soților cu copii care nu au reușit să convină asupra efectelor divorțului în planul relațiilor dintre părinții și copii, calea administrativă este rezervată soțiilor fără copiim dar aceștia se pot adresa și instanței de judecată.
Divorțul consensual propriu-zis pe cale judiciară (art.374 Noul Cod civil)
Condiții de admisibilitate: cerințele de admisibilitate ale divorțului consimțit de la bun început de ambii soții și adus în fața judecătoruluim se rezumă la cerințele generale, amume capacitatea deplină de exercițiu și existența consimțământul neviciat al fiecărui dintre soți. Accentuez încă odată că în cazul soțilorm din a căror căsătorie au rezultat copii minori la data cererii de divorț, din afara căii judiciare există și alte opțiuni pentru cererea de divorți, aceștia se pot adresa, de asemenea, notarului public. Soții care nu au copii minori au libertatea de a alege între cale judiciară, administrativă sau notarială.
Cererea de divorț va cuprinde numele copiilor din căsătorie ori adoptați sau, după caz, menționarea c soții nu au copii minori. Pe lângă acestea, soții vor indica modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile acestorii a divorțului, desigur în măsura în care soții au realizat o atare înțelegere. Potrivit articolul 907 alineatul 1 după noul Cod Procedură Civilă, cererea accesorie a divorțului poate avea ca obiect unul sau mai multe dintre următoare pretenții: cererile referitoare la exercitoarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința acestora, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copii; numele soților după divorț –aceste cereri sunt obligatorii deoarece instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra lor sau să ia act de învoiale soților, după caz. Pe lângă cereri accesorii obligatorie există și cereri accesorii facultative referitoare la locuința familiei, referitoare la despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătorieim cererii privind obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți și cereri care privesc încetarea regimului matrimonial și după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora. Dintre aceste cereri accesoriim cerința cu privire la depăgubirea pentru prejudicii materiale sau morale încercate din cauza divorțului, precum și cea referitoare la prestația compensatorie între foștii soți, sunt incompatibile cu divorțul prin acordul soților pentru că au ca permisă, fiecare, vinovăția exclusivă a unuia dintre soți.
Cererea trebuie să fie semnată de ambii soți, sau de către un mandatar comun, cu procură specială și autentică și dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților. Există situații în care, în cererea de divorț soții stabilesc modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii a divorțului. Instanța va verifica existența consimțământului soților, după care va fixa termen pentru soluționare cererii.
Instanța competentă în materia divorțului este judecătoria din circumscripția căreia se află ultima locuința comună a soților. Dacă soții nu au avut o locuință comună sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuiește în raza teritorială a judecătorie ultimei locuințe comune a soțilorm este competența judecătoriei în a cărei rază teritorială își are locuința pârâtului, iar dacă acesta nu locuiește în țară, judecătoria în a căreiarie teritorială se află locuința reclamantului. Dacă niciunul din soți nu mai au domiciliu în România, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la oricare judecătorie dein țară. În lipsa înțelegerii dintre ei, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorul 5 almunicipiului Bucureșt.
Depunerea cererii de divorț și soluționarea acesteia: cererea se completează și se semnează de către amândoi soțiim după acesta instanța este obligată să verifice existența consimțământulliber și neviciat al soțilorm ceea ce înseamnă că prezența a personală a soților este absolut necesar, soți trebuie să depună personal cererea. Instanța stabilește primul termen de judecată pentru soluționarea cererii în camera de consiliu. La termenul de judecată fixată, instanță verifică dacă soții stăruie să divorțeze prin consimțământ mutual, atunci pronință fără a face mențiune despre culpa soților; prin aceași hotărâre, instanța ia act de învoiala părților cu privire la cererile accesorii. În cazul în care soții nu se înțeleg cu privire la cererile accesorii, instanța va pronunță doar divorțul prin hotărâre definitivă și apoi adminisrează probe necesare referitoare la soluționării cererilor accesorii. Subliniez că instanța este obligată să decidă, chiar și din oficium cu privire la exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, precum și cu privire la numele soților după divorț.
Divorțul consensual propriu-zis pe cale administrativă sau notarială(art.375-378 Noul Cod civil )
Condiții speciale de admisibilitate: alături de cerințele comune divorțului prin acordul soțilorm adică existența consimțământul liber și neviciat al soților și existența deplină capacitate de exercițiu –care înseamnă că, dacă un soț, este pus sub interdicție judecătorească, divorțul consensual nu este posibil- mai este o condiție, anume că soții să cadă de acord asupra numelui pe care îl vor purta după divorț –fie în sensul păstrări numelui comun din căsătorie, fie în sensul reluării numelui dinaintea căsătoriei- , în caz contrar, ofițerul de stare civilă sau notarul public, emite o decizie de respingerea cererii de divorț și îndrumă părțile la instanța competentă.
Dacă soții au copii din căsătorie, din afara csătorie sau prin adopție la data cererii de divorț, atunci soții nu pot alege cale divorțului administrativ. În cazul în care soții au copiim notarul public poate constata divorțul dar numai în cazul în care soții s-au înțeles cu privire la cererile accesorii principale referitor la numele soților după divorț, exercitarea comună a autorității părinteștim modalitățile de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, stabilirea locuinței copiilorm precum și referitor la contribuția fiecărui soți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
„Competența în materie aparține, la alegerea soților, ofițerului de stare civilă sau notarului public, teritorial iarăși la alegerea soțilorm de la locul încheierii căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților”
După opinia mea la momentul înregistrării cererii nu sunt de cercetat existența și caracterul liber al consimțământului fiecăruia dintre soți, dar trebuie verificată identitatea părților. La expirarea termenului de „răzgândire” ,soții trebuie să prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau notarul public, învestit cu cererea, verifică dacă soții insistă să divorțeze și dacă în acest sens, consimțământul fiecăruia este liber și neviciat. Când toate cerințele se confirmă și soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau după caz notarul public eliberează certificatul de divorț fără s facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.
În cazul în care soții nu se înțelege asupra numelui de familie pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei, ofițerul de stare civilă sau notarul public va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă părțile să se adreseze instanței cu o cererea de divorț consensual. Tot așa va proceda și notarul public învestit cu o cerere de divorț „cu copii” ,în cazul în care a constatat că soți ni au căzut de acord asupra citării în comunm a autorității părintești și ulterior divorțului, ori asupra stabilirii locuinței copiilor, a dreptului părintelui separat de copii de a menține legăturile personale cu fiecare dintre minori, a contribuției fiecărui părinte, la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Soluționare oricăror cereri privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțelege este de competența instanței judecătorești. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soțul nteresat sau soții enteresați se pot adresa cu cererea lor de divorț instanței de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau pe baza unui alt temei prevăzut de lege. Este o rezolvaă legală operativă, de aceea judicioasă
În cazul în care refuzul notarului public sau al ofițerului de stare cicilă, de a constata divorțul, a fost abuziv și prin aceasta s-a creat un prejudiciu, oricare dintre soți se poate adresa pe cale separată instanței competentă pentru repararea prejudiciului.
Legea prevede dreptul părților la o acțiune în despăgubiri, pe temeiul răspunderi civile delictuale. Cât privește caracterul abuziv al refuzului, sunt acele situațiii în care fie cererea de divorț a fost respinsă cu toate că erau îndeplinite cerințele divorțului prin procedură administrativă sau, după caz, notarială, fie, deși cererea de divorț a fost admisă, s-a refuzat eliberarea certificatului de divorț. Cea ce privește acțiunea în despăgubiri, nu este vorba de o cale de atac împotriva refuzului de ofițerului de stare civilă sau a notarului public, ci de o veritabilă acțiune în despăgubiri.
Data desfacerii căsătoriei conform art.382 noul Cod Civil, este aceea a eliberării certificatului de divorț. Csătoria este desfăcută din ziua când hotărârea privind divorțul a rămas definitivă. Există o excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant care a decedat, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului. În cazul divorțului pe cale administrativă sau notarială, căsătoria este desființată pe data eliberării certificatului de divorț.
Împotriva soluției de desfacerea căsătoriei sa a certificatului de divorț eliberat nu există cale de atac. Dar în practică s-ar putea ivi situații în care unul dintre foștii soți vrea să conteste divorțul, pe pildă afirmând că nu s-a prezentat pentru a-și exprima consimțământul la divorț, ori consimțământul exprimat a fost viciat, sau era pus sub interdicția la data cererii de divorț. Pentru situațiile de acest fel doctrina a admis ideea admisibilității de principiu a unei acțiuni în anulare certificatului de divorț.
Divorțul la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt (divorțul consensual imperfect)-art. 379 alin.(2)Noul Cod Civil
Această categorie a divorțului este una din noutățile noului Cod Civil. Divorțul consensual, imperfect este o formă intermediară între divorțul din culpă și divorțul consensual, în sensul că este inițiat ca divorț din culpă și finalizat ca divorț consensual, prin acordul manifestat ulterior de către pârât. Acest lucru rezultă și din interpretarea art.920 din Noul Cod din procedură civilă, care prevede că atunci când cererea de divorț se bazează pe culpa soțului pârât, iar aceasta recunoaște faptele ce au determinat desfacerea căsătoriei, instanța-cu acordul reclamantului-va propune o hotărâre de desfacere a căsătoriei fără a reține culpa soților.
Este adevărat că, art.373 lit. a) Noul Cod civil se referă la divorțul prin acordul soților în două variante, la cererea ambilor soți și la cererea unuia acceptată de celălalt, insuficient lămuritor însă, de vreme ce Codul Civil nu mai face nici o precizare le divorțul acceptat în afară de posibilitatea finalizării amiabile a divorțului cerut pentru o separație faptică de cel puțin doi ani. Eu consider că, a limita această for,ă a divorțului consensual la ipoteza cererii inițiale pentru o separație faptică, care a durat cel puțin doi ani, este garanția cvasi-inutilității sale practice: când cererea de divorț al reclamantului este astfel motivată, pârâtul nu are niciun interes să renume, dimpotrivă, el ar fi avantajat de o soluție fondată pe faptul separației, pentru că divorțul s-ar pronunța împotriva reclamantului, din culpa exclusivăa acestuia, beneficiile nevinovăției soțului pârât ar fi pe termen lung și de loc neglijabile, anume la drepturi la despăgubiri și, comulabil, dreptul la prestația compensatorie, cuvenite exclusiv soțului nevinovat, dreptul la întreținere cu obligația corelativă față de soțul unic vinovat limitată ca durată la un an de data desfacerii căsătorieim culpa în desfacerea căsătoriei este criteriu subsidiar în atribuirea contractului de închiriere asupra locuinței conjungale sau, după caz, atribuirea provizorie a dreptului de folosire a locuinței care a fost proprietate comună a celor doi soți. Așadar, admisibilitatea acceptării divorțului cerut de unul dintre soți este de recunoscui cu cracter general, pentru toate cazurile de divorț din culpă, în spiritul „culturii divorțului consensual” promovat de noua lege civilă.
Instanța trebuie să trimită din oficiu hotărâre de divorț, serviciul de stare civilă care a încheiat căsătoria părților, registrul național notarial al convențiilor matrimoniale, precum și Registrul comerțului, dacă este cazul.
Divorțil din motive de sănătate ( art.381 Noul Cod civil )
Potrivit art. 381 din Cod Civil căsătoria poate desființată la cererea aceluia dintre soți cărui de sănătate face imposibilă continiare căsătoriei. În acest caz, potrivit art. 381 din Cod Civil desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. Admisibilitatea cererii de divorț necesită întrunirea a patru condiții: divorțul poate fi cerut numai de către soțul bolnav; trebuie să există situația imposibilității continuarii căsătoriei; între starea soțului și imposibilitatea continuării căsătoriei trebuie să există un raport de cazualitate. Leguitorul nu dorește păstrarea unei căsătorii a cărei continuare nu mai este posibilă datorită stării sănătății unuia dintre soții. Ca urmare, obligația de sprijin datorată reciproc de soți va fi îndeplinită numai prin stabilirea unei contribuții de întreținere în favoarea soțului bolnav.
Stare de sănătate a unuia dintre soți poate fi de natură fizică, dar și de natură psihică. Gravitatea bolii și gravitatea formelor sale de manifestare sunt importante sub aspectul admisibilității divorțului. Nu contează dacă boala invocată este sau nu vindecabilă, dacă efectează sau nu discernământul, contează să existe la data cererii de divorț. Existența bolii în sine nu invocă desfacerea căsătoriei, ci efectele sale asupra relațiilor conjungare, datorită faptului că starea de boală a soțului face imposibilă continuarea căsătoriei.
Data desfacerea căsătoriei este data la care hotărârea de divorț a rămas definitivă. Instanța trebuie să trimită hotărârea definitivă, din oficiu Registrului național al regimurilor matrimoniale, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, precum și-în cazul în care unul dintre soți a fost întreprinzător-registrul comerțului.
DIVORȚUL DIN CULPĂ
Considerații generale
Divorțul din culpă poate fi pronunțat în prezența următoarelor condiții: trebuie să există motive temeinice de divorț; vătămarea gravă a raporturilor dintre soți; continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Reclamantul trebuie să facă dovada realității și severității motivelor de divorț invocate. Motivele de divorț nu ar putea fi prevăzute expres de legem acestea fiind apreciate prin raportare la îndatoririle personale și patrimoniale ale soților. Aceste motive aduc o vătămare gravă a relațiilor de familie, ce face imposibilă continuarea căsătoriei.
Divorțul la cerererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani, se pronunță divorțul tot din clpă exclusivă a soțului reclamantm cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se va pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților. Spre deosebire de vechea reglementare a divorțului, când soțul, când soțul reclamant într-un proces de divorț deceda și, ca urmare, se punea capt procesului de divorț, în noua reglementarem potrivit art.380 Codul Civil, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț. Această acțiune însă va putea fi admis numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.
Procedura divorțului din culpă
Dreptul de cerere desfacerea căsătoriei are caracter personalm cea ce inseamnă că numai de către soții poate nfi cerut divorțul. Prezența personală a soților în fața primei instanțe este justificată prin caracterul personal al acțiunii de divorț, numai soții având calitate procesuală. Terții nu pot iniția acțiunea de divorț și nici nu o pot continua, dar există o singură excepție prevăzută de art. 380. Cod Civil care prevede: dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenirii lui pot continua acțiunea de divorț, dar acțiunea continuată de moștenitori va putea fi admisă numai dacă intanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. În acest caz, instanța va ddesface căsătoria din vina soțului pârât, iar acesta poate fi obligat să plătească, dacă acest lucru a fost cerut în cuprinsul cererii de chemare în judecată, despăgubiripntru prejudiciului pe care l-a cauzat soțului decedat, despăgubiri ce vor fi plătite moștenitorilor soțului reclamant. În cazul în care instanța constată că nu este culpa pârâtului sau este vorba despre o culpă comună a soților, atunci va constata încetarea căsătoriei și va dispune închiderea dosarului prin hotărâre definitivă.
Există excepții, în care soții pot fi reprezentați, după caz, de către avocați, mandatari sau reprezentanți legali, conform art. 909 noul Cod de procedură civilă: unul dintre soți este în executarea unei pedepse privative de libertate; unul dintre soți suferă de o boală gravă; unul din soți este pus sub interdicție judecătorească; soțul/soții au reședință în străinătate sau se află într-o altă situație care nu le permite să se prezinte personal. Totuși, faptul că ambii soți trebuie să se prezinte personal la procesul de divorț în prima instanță, absența pârâtului, nejustificată, nu determină respingerea acțiunii, iar cererea de divorț va fi judecată în continuare. Sancțiunea nereprezentării nejustificate a reclamantului la termenul de judecată în condițiile în care pârâtul se prezintă este respingerea cererii de divorț ca nesusținută. Dacă ambele părți nu se prezintă la termenul de judecată, în mod nejustificat, procesul se suspendă; la expirarea termenului de suspendare, procesul se pune din nou pe rol, din oficiu, cu citarea părților, iar dacă acestea nu se prezintă în mod nejustificat la primul termen de judecată, după repunerea pe rol a procesului, atunci acțiunea de divorț se perimă.
Pe lângă elementele formale, condiții generale, pe care trebuie să le îndeplinească orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorț trebuie să conțină mențiuni specifice cu indicarea numele copiilor (minori) ai soților, din căsătorie ori adoptați sau după caz, precizarea că nu au copii minori (în această cauză trebuie să fie precizate numele și vârsta acestora. Alături de capătul de cerere principal, referitor la desfacerea căsătoriei există mai multe capete de cerere accesorii, cereri a căror soluționare depinde de soluția dată în capătul principal de cerere. Cererea accesorie divorțului poate avea ca obiect unul sau mai multe dintre următoare pretenții indicate de articolul 907, alineatul 1 Cod Procedură Civilă: exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educarea copiilor, locuința acestora, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copii; numele soților după divorț – aceste cereri accesorii sunt calificate ca fiind cereri obligatorii deoarece instanța de tutelă este obligată să se pronunțe asupra acestora, din oficiu, chiar dacă nu a fost sesizată asupra lor nici de către reclamant, în cererea principală, nici de către pârât, eventual, princerere reconvențională. –locuința familiei; despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; obligația de întreținere și prestația compensatorie între foști soți; încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora. Despăgubirile pentru prejudiciile materiale sau morale încercate din cauza divorțului, precum și prestații compensatorie între foștii soți nu pot fi valorificate decât odată cu desfacerea căsătoriei. Aceste drepturi sunt cuvenite exclusiv fostului soți nevinovat de divoț, ele nu pot fi pretinse de soțul reclamant care își fondează cererea principală, de divorț, pe despărțirea faptică de cep puțin 2 ani. Asupra oricărei pretenții exprimată printr-o cerere accesorie, soții pot să găsească o soluție amiabilă. În cazul cererilor accesorii obținute, instanța nu este obligată să se pronunțe, dacă nu este sesizată.
Cererea reconvențională formează cererea de divorț a soțului pârât, soluționându-se împreună cu cererea principală. Această conferă pârâtului și calitatea procesuală de reclamant, iar reclamantului și pe aceea de pârât, dacă pârâtul dorește divorțul din culpa exclusivă a reclamantului, atunci este obligat să facă această cerere. În cazul în care instanța constată din administrarea probelor, că ar fi culpa exclusivă a reclamantului în destrămarea căsătoriei – atunci respinge acțiunea, ca fiind nemotivată. Deci lipsa cererii reconvenționale, instanța ar putea să admită acțiunea numai din culpa exclusivă a pârâtului su din culpă comună.
În situația în care procesul de divorț a fost pornit prin cererea reclamantului care, solicită desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, dar pârâtul nu se împotrivește divorțului, dar nici nu accepță că ar fi doar el vinovat. Dacă se rezumă, în calitatea sa de pârât, să se apere în fața alegațiilor soțului reclamant, el poate influența soluția instanței fie în sensul admiterii cererii de divorț din culpa ambilor soții – iar nu din culpa exclusivă a pârâtului, cum s-a cerut – fie în sensul respingerii cererii de divorț, constatându-se că pârâtul nu are nici o vina exclusivă a soțului reclamant.
Dacă pârâtul are alte cerințe, diferite de cele ale reclamantului, atunci le poate exprima numai prin cerere reconvențiponală, pentru că instanța nu se autosesizează.Solicitantul se poate depunea cererea reconvențională până la primul termen de judecată. Pentru fapte petrecute după această dată, el poate formula cererea reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului, iar dacă motivele de divorț au apărut ulterior, în timpul fazei procesuale a apelului, pârâtul poate depune cererea sa reconvențională direct la instanța învestită cu soluționarea apelului. Sancțiunea neintroducerii cererii în termenele arătate determină decăderea pârâtului din dreptul de a valorifica acele motive de divorț dar, dacă cererea reclamantului a fost respinsă, pârâtul poate cere divorțul pentru motive survenite ulterior demersului reclamantului într-o viitoare acțiune.
În materia de divorț copetența teritorială a instanței este reglementată prin norme imperative derogatorii de la dreptul comun. Potrivit art. 903 instanța competentă este judecătoria în circumscripția căreia se află cea din urmă locuința comună a soților. Dacă soții nu au avut o domiciliu comun sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția instanței de la cea din urmă locuință comună, este competența judecătoriei în cărei rază teritorială își are locuința pârâtul. În cazul în care pârâtul nu locuiește în țară instanța competentă a judeca divorțul este acea șn circumscripția căreia se află locuința reclamantului. Dacă niciunul di soți nu are domiciliul în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la oricare judecătorie din România, dacă lipsește acest acord între ei, cererea de divorț este competența Judecătorie Sectorului 5 al municipiului București. Competența instanței de divorț se extinde și asupra cererilor acc„esorii, chiar aceste, în mod obișnuit țin de competența teritorială a altei instanțe.
Divorțul din culpă atrage după sine dovedirea motivelor temeinice invocate în susținerea cererii. Sarcina probei revine reclamantului, respectiv pârâtului dacă introduce cererea reconvențională. Fie că divorțul este argumentată de parte prin existența unor motive temeinice și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, fie de o despărțire de fapt care a durat cel puțin doi ani, probațiunea vizează împrejurări de fapt, ca atare sunt admisibileoricare din mijloacele de probă reglementate de lege.
EFECTELE DIVORȚULUI
EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚII
Divorțul produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Cu privire laaceste efecte, putem să deosebim relațiile dintre soți sau de cele dintre părinți și copii. În ambele cazuri, existe efecte cu privire la relațiile patrimoniale, nepatrimoniale, și capacitatea sde exercițiu. După momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii de divorț încetează calitatea de soți. Soți se pot recăsători cu o altă persoană, după cum foștii se pot recăsători între ei.
Deodată cu divorțul, fiecare dintre soți își va lua di nou numele avute înainte de încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre soți a luat, la înceierea căsătoriei, numele celuilalt, după divorț el va reveni la numele purtat anterior căsătoriei. Acesta poate fi numele său de familie, al adoptatorului, dacă a fost adoptat sau numele de familie al fostului soț, dacă urmare a unei căsătorie, a păstrat acel nume. Conform articolul 383-384 din Cod Civil legea cuprinde în rezum soluțiile posibile în privința numelui purtat în timpul căsătoriei și să expune, drepturile soțului divorțat.
Cu privir la numele dobândit prin căsătorie, există două posibilități: soți pot conveni în privința păstrării numelui comun purtat în timpul căsătoriei și instanța ia act de învoiala acestuia; în lipsa unei învoieli între soți, pentru motive temeinice justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința că soți să păstreze numele folosit în timpul căsătoriei. Reluarea numelui avut înainte de încheierea căsătoriei poate aduce, în unele situați, prejudicii morale soțului respectiv, de exemplu, unul dintre soți a devenit în timpul căsătoriei, o personalitate cunoscută în viața publică, iar revenirea la numele purtat înainte de înceierea căsătoriei, i-ar putea provoca prejudicii morale; în lipsa învoielii soților sau, dacă instanța nu a dat acordul, fiecare dintre foștii soți va purta numele dinainte căsătoriei. Reamintim că, atunci când soții nu cad de acord asupra numelui de purtat după divorț, numai instanța de tutelă poate decide și numai în cadrul procedurii divorțului.
Leguitorul face limitare cea ce privește posibilităților de alegere numeui la încheierea căsătoriei, restrânge posibilitatea că soți să poată crea alte situații care se referă la numele ce-l vor purta. Posibilitatea soților va fi făcută fie în cuprinsul declarației de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va atașa la declarația de căsătorie. În cazul în care viitori soți nu s-au declarat în niciun fel, până în momentul încheierii căsătoriei, cu privire la numele ce-l vor purta viitor, se prespune că fiecare rămâne la numele avut până atunci. După luarea numelui comun declarat, soții sunt obligați să-l poartă tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimțământul celuilalt soț. În cazul în care fiecare dintre soți și-a păstrat numele avut dinainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui, pe cale administrativă, se poate face fără consimțământul celuilalt soți, cu privire la numele căruia această schimbare nu are niciun efect.
În privința încetarea îndatoririlor soților, Codul Civil nu prevede în mod expres aceste efecte. Ca urmare a încheierii calității de soți, încetează obligația de sprijin moral reciproc, obligația de fidelitate, obligația de coabitare, obligația conjungală a soților și obligația de a locui împreună. Divorțul nu produce nici un efect asupra cetățenia soților. În cazul soțului care este minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, s-a căsătorit cu respectarea condițiilor legale, a primit deplina capacitate de exercițiu și divorțează înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta nu va fi pierde acest capacitate, chiar dacă hotărârea de divorț constată culpa sa exclusivă.
EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI.
Drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ce provin din calitatea de soți încetează, deci obligația de sprijin material reciproc, obligația de a contribui material la sarcinile căsătoriei, obligația de întreținere fundamentată pe calitatea de soț, vocația succesorală reciprocă, statul protejat al locuinței familiei – se stinge, și face necesară ”încheierea socotelilor” pecuniare înter foștii soți. De asemenea divorțul poate atrage după sine unele efecte reparatorii de natură patrimonială între foștii soții: dreptul la despăgubiri, dreptul la întreținere, dreptul la întreținere, dreptul la prestația compensatorie.
Conform articolul 382, alineatul 1 și alienatul 2 din Cod Civil, căsătoria este desfăcută pe data rămânirii definitive a hotărârii de divorț sau, dacă divorțul prin acordul soților a urmat calea procedurii administrative sau notariale, pe data eliberării certificatului de divorț. C a regulă generală, efectele divorțului se produc de la această dată. La fel ca orice regulă, există excepții: desfacerea căsătoriei la data decesului soțului reclamant în divorț; data la care are loc încetarea regimului matrimonial.
În cazul desfacerii căsătoriei la data decesului soțului reclamant în cursul procesului de divorț, dacă desfacerea căsătoriei a fost inițiat din culpa exclusivă a soțului pârât și, întrucât în cursul judecății soțul reclamant a decedat, acțiunea a fost continuată de moștenitorii defunctului iar instanța a admis cererea de divorț constatând culpa exclusivă a soțului pârât, căsătoria se consideră desfăcută pe data decesului soțului reclamant, iar nu la data ramânerii definitive a hotărârii.
Moartea unuia dintre soți în cursul procedurii divorțiului, inclusiv din culpă, nu atrage desfacerea căsătoriei pe data decesului, ci, de regulă, ăncetarea acesteia. Trebuie să fie îndeplinite, cumulativ următoare condiții pentru căsătoria va fi considerată desfăcută la data decesului unuia dintre soți: divorțul a avut ca temei culpa exclusivă a celuilalt soț, pârât în proces – așadar, dacă motivul de divorț a fost separația faptică de cel puțin doi ani, decesul oricăruia dintre soți înainte de pronunțarea hotărâri de divorț atrage cu siguranță încetarea căsătoriei, datorită faptului că, în această ipoteză a divorțului din culpa reclamantului invocă propria sa vină și nu vina celuilalt soți; în cazul decesul soțului reclamant, moștenitorii acestuia înțeleg să continuă acțiune de divorț – dacă nu există moștenitor, sau dacă aceștia nu doresc să continue acțiunea de divorț instanța ia act de încetarea căsătoriei și dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului – moștenitorii pot continua judecata, numai în cazul în care cauza este în stadiu procesual, dacă de exemplu, decesul părții a intervenit în recurs, hotărârea dată asupra divorțului este definitivă atunci moștenitorii nu au posibilitate de a continua judecății; acțiunea continuată de moștenitorii soțului reclamant decedat a fost admisă de instanța, constatându-se culpa exclusivă a soțului pârât – dacă din probele administrate, rezultă fie culpa comună a ambilor soți, fie culpa exclusivă a soțului decedat, instanța nu va accepta acțiunea de divorț, ci va constata încetarea căsătoriei (la data decesului), dispunând închederea dosarului.
Judecarea divorțului prin decesul soțului reclamant, legat indisolubil de culpa exclusivă a soțului pârât în viața, este aceea de a licvida vocția succesorală a acestuia la moștenirea definctului. Dacă nu ar fi intervenit moartea soțului nevinovat, desfacerea căsătoriei ar fi generat în sarcina soțului pârât exclusiv în culpă, tocmai pentru că a fost găsit vinovat exclusiv, ar fi imoral și nedrept ca același soț responsabil pentru divorț, din cauza evenimentului survenit, să poate avea șansa unor avantaje patrimoniale în calitatea de soț supraviețuitor, inclusiv acelea decurgând din eventuala cauză de preciput din convenția matrimonială.
Există distanță în timp între data divorțului și data încetării regimului matrimonial, indiferent de motivul divorțului sau calea procedurală aleasă de părți, încetarea regimului matrimonial a produce de la data introducerii cererii de divorț. Regimul matrimonial a produce de la data introducerii cererii de divorț. Regimul matrimonial aplicabil soților în cazul în care aceștia s-au împăcat în cursul divorțului, poate fi regimul matrimonial existent la data promovării divorțului sau, regimul comunități legale. Este esențial ca regimul matrimonial să înceteze înainte de divorțul părților, dar regimul primar imperativ ramâne în ființa și activ în ceea ce privește statul locuinței familiei și obligația fiecăruia dintre soți de a contribui la cheltuielile căsniciei. Există o excepție conform căruia regimul matrimonial regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț, oricare dintre soți sau aceștia împreună pot cere instanța de judecată să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt. În modul acesta, soțul poate împiedica că, soțul celălalt să profite din beneficiile munci sale, obținute într-o perioadă în care nu a primit nici un sprijin de la acesta. A nu se confunda separația faptică din acest context cu motivul de divorț al separație faptice de ceș puțin doi ani, și nici să nu stabilim o legătură necesară între ele. Conform art. 385 alin.(2) și (3) rezultă clar faptul că ”antedatarea” încetării regimului matrimonial poate fi cerută indiferent de motivul de divorț sau de calea procedurală urmată, nu doar în cazul divorțului pentru despărțire faptică îndelungată. Stabilirea datei încetării regimului matrimonial nu este condiționată de vreo durată minimă a separației de fapt și, din câte înțeleg, nici de motivarea cererii în acest sens.
Efecte cu privire la regimul matrimonial
În conformitate cu art. 345, alin. 4, din Cod civil, regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorț, astfel actele încheiate ulterior de cătr unul dintr soți referitoare la înstrăinarea, de grevare cu titlul oneros a bunurilor mobile comune pentru care nuu este necesar publicitatea, precum și cele referitoare la obligațiile născute în sarcina comunității, sunt anulabile, dacă au fost încheiate în frauda celuilalt soț. Dacă actele de dispoziție respective au fost încheiate cu un terț de bună-credință, care a depus diligențele necesare pentru a afla natura juridică a bunului înstrăinat, atunci soțul care nu a participat la încheierea actului juridic nu poate cere anularea respectivului act, ci doar daune-interese de la soțul vinovat.
Soții au posibilitate de a introduce în convenția matrimonială clauze referitoare la modalitățile concrete în care înțeleg să procedeze, dacă și atunci dând este cazul, la lichidarea comunității convenționale. În lipsa unor clauze speciale stabilite de părți în cuprinsul convenției matrimoniale, referitoare la modalitățile prin care să se lichideze regimul matrimonial, se vor aplica regulile care guvernează regimul comunității legale.
Potrivit art. 365 din Cod Civil, la încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț, până la acoperirea completă a datoriilor pe care le au, unul față de celălalt. Teoretic, încetarea regimului matrimonial al separației de bunuri ar trbui să fie scutită de ”complicația” lichidării propriu-zis; practic însă, inevitabil, încetarea regimului matrimonial face necesară clarificarea legăturilor patrimoniale între soți, ceea ce, în lipsa dispozițiilor speciale, se va realiza potrivit dreptului comun în materie de partaj, îmbogățire fără justă cauză, compensația. Ca particularitate, leguitorul consideră fiecăruia dintre soți un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de altul.
Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și după caz, certificatul de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public suntopozabile față de terți, în condițiile legii. Formalitățile de publicitate privind regimul matrimonial și convenția matrimonială trebuie respectate la toate formele divorțului.
Desfacerea căsătoriei atrage după sine inevitabil ”dezfacerea ” conjungală a locuinței. Potrivit art. 324 Cod civil, în cazul nerealizării unui acord cea ce privește locuința familiei, care este bun comun în devălmășie sau de cote părți sau obiect al unui contract de închiriere, dacă nueste posibil folosirea acesteia de amândoi soții, atunci acordarea beneficiului locuinței familiei se realizează de către instanța de tutelă. Datorită faptului că vorbim despre o cerere accesorie obișnuită, instanța se va pronunța asupra locuinței familiei numai la cererea unuia sau ambilor soți.
Cea ce privește atribuirea judiciară a locuinței, criteriile de atribuire sunt aceleași, nu facem distincție între locuința închiriată și cea aflată în proprietate comună, fie în devălmășie, într-un regim al comunității, fie pe cote-părți, în regimul separației de bunuri anume , în ordine, interesul superior al copiilor minori, culpa soților în destrămare căsătoriei, posibilitățile locative proprii ale fiecărul soț. Cu toate acestea, în timpul în care atribuirea locuinței închiriate are loc cu titlu definitiv, atribuirea locuinței proprietate comună este temporară, până la lichitarea regimului matrimonial.
Soțul, cine a primit dreptul de folosința locuinței comune, sau care beneficiază contractului de închiriere trebuie să-i plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor se instalare într-o altă locuință – cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului respectiv. Dacă, există bunuri comune atunci, această indemnizație se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului care trebuie să o plătească.
În cazul imobilul bun propriu al unuia dintre soți care se află în regimul comunității legale sau convenționale sau, după caz, proprietatea exclusivă în regimul separației de bunuri, imobil care a fost locuința familiei, nimic nu împiedică pe foștii soți să convină asupra folosinței comune, în condițiile stabilite de comun acord. Dacă soții nu pot înțelege asupra folosința locuinței, instanța nu poate decide atribuirea, nici chiar temporară, acesteia, soțului neproprietar. Există un caz, în care unul dintre soți beneficiază prestația de compensatorie, atunci, aceasta poate fi stabilită de instanță sub forma uzufructului asupra bunuri mobile sau imobile ale debitorului.
Reglementarea cuprinsă în prevederile art. 22 din Legea nr. 5/1973, referitoare la atribuirea beneficiului contractului de închiriere pentru locuință, în caz de divorț, atunci cân nu există copii și când divorțul a fost pronunțat di vina ambilor soți, lasă instanței de o largă posibilitate de investigare pentru a determina, prin probe convingătoare, criterii care să conducă la rezolvarea justă a atribuirii locuinței unuia dintre soți. Criteriile de preferință se stabilesc examinând, exemplificativ, gradul de culpă al soților în destrămarea relațiilor de familie, posibilitatea fiecăruia de a-și asigura o altă locuință starea sănătății lor, precum și alte aspecte referitoare la situația foștilor soți. În cazul în care divorțul a fost pronunțat din culpa ambilor soți iar din motivarea soluției rezultă un grad de vinovăție sporit în sarcina pârâtului, justifică soluția de atribuire a contractului de închiriere soției. Împrejurarea în care apartamentul a fost închiriat ca accesoriu al contractului de muncă nu poate determina, prin ea însăși, atribuirea beneficiului contractului pârâtului, ci impune unele măsuri care să asigure menținerea spațiului de locuit în fondul locativ din care a fost repartizat.
DREPTUL LA DESPĂGUBIRI
Potrivit art. 388 Cod Civil, distict de dreptul la prestația compensatorie, soțul nevinovat de divorț, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Aceasta este o cerere accesorie, soluțiantă prin hotărâre de divoț și este distinctă de dreptul la prestația compensatorie prevăzut de art. 390.
Divorțul trebuie să fie pronunțată din culpa exclusivă a unuia dintre soți, deci, dacă instanța stabilește culpa comună sau, dacă la cererea soților, divorțul a fost nemotivat, atunci nici unul dintre soți nu poate fi beneficiarul despăgubirilor. Când divorțul are la bază culpa excusivă a unuia dintre soți, atunci nu conteză dacă divorțul din culpă exclusivă a fost pronunțat pe fondul unei cereri pentru motive denumite de lege, ori pentru separația în fapt care a durat cel puțin 2 ani și, tot așa dacă divorțul este consecința admiterii cererii principale sau a cererii reconvențiale. Dacă desfacerea căsătoriei este înființată prin acordul soților sau dacă instanța a reținut culpa comună a soților în destrămarea căsătoriei, nici unul dintre soți nu poate cere despăgubire.
Soțul nevinovat trebuie să suferă un prejudiciu material sau moral – legea nu distinge – prin desfacerea căsătoriei. Un perjudiciu experimentat de soțul nevinovat, este clar că este vorba despre un prejudiciu care nu s-a dezvăluit complet – deoarece, dezbaterile asupra dreptului la despăgubiri al soțului trebuie să fie examinate înainte de desfacerea căsătoriei. De exemplu, în Franța instanțele au apreciat că singurătatea morală și afectivă stabilită în urma divorțului, după o conviețuire de lângă durată, constituie prejudiciu moral, care trebuie să fie despăgubit, la fel și refuzul soțului împotriva căruia a fost pronunțat divorțul de a accepta un divorț consensual.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate dintre desfacerea căsătoriei și prejudiciul suferit de soțul nevinovat – prjudiciul suferit este consecința faptului desfaceri căsătoriei. Legătura de cauzalitate între desfacerea cpsătoriei și prejudiciul suferit de soțul nevinovat este mai ușor de stabilit în cazul prjudiciului de natură morală. Trauma emoțională este susceptibilă să argumenteze cererea în despăgubiri a soțului nevinovat și poate fo accentuată de împrejurările personale ale soțului îndreptășit – de exemplu o anume celebritate, imagine publică etc. – dar și de circumstanțele divorțul în sin – cum ar fi caracterul inopinat al descoperirii care a făcut indezirabilă menținerea căsătoriei. Conform doctrinei franceze, în practica instanțelor prejudiciu de natură materială, este rar întâlnit cu titlu de cauză a cererii în despăgubiri deoarece, pe de o parte, este dificilă dovedirea faptului că un prejudiciu material anume este consecința directa a desfacerii căsătoriei, iar pe de altă parte, pentru că lipsurile de ordin material produse soțului nevinovat pot fi reparate prin prestații compensatorii și, în acelaș fel, adăugăm noi, atunci când cere împrejurarea, prin obținerea unei indemnizații care să acopere cheltuielile de stabilire întro altă locuință. Orice alt prjudiciu rezultat din îmrejurările desfacerii căsătoriei, cauzat de conduită celuilalt soț, dar care nu este rezultatul direct a desfacerii căsătoriei, este nepotrivit să susțină o cerere în despăgubiri fundată pe art.388 Cod Civil, dar poate întemeia o acțiune în răspunderii civile delictuale de drept comun, chiar ulterioară divorțului. De exemplu starea depresivă provocată de infidelitate celuilalt soț este o pagubă morală distinctă de cel cauzat prin divorț și poate înființa o accțiune în răspundere civilă.
Dreeptul la despăgubirii poate fi valorificat numai în cadrul procesului de divorț, nu printr-o acțiune directă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii. Neexercitarea dreptului în timpul procesului de divorț atrage decăderea din exercițiul acestuia. Se poate evita calea judiciară, soții pot înțerlege asupra despăgubirilor cuvenite unuia dintre ei înainte de punere în mișcare a acțiunii civile, împreună cu mediere conciliere sau tranzacție, de asemenea, este admisibilă împăcarea por în cursul soluționării cererii de divorț. Daunele interese cu titlu de despăgubirii au ca obiect repararea prejudiciului suferit, pe cale de consecința este incident principiul reparării integrale și este nerelevant starea materială a soțului debitor. În tăcerea legii cred că, prejudiciile cuvenite soțului nevinovat de divorț pot fi acordate sub forma unei sume globale sau a unei rente, darpot fi atribuite sub forma de executare in natură, așa cum un drept de uzufruct asupra unui bun al soțului vinovat de divorț.Putem să întrebăm în ce măsură cuantumul despăgubirilor acordate poate fi recalculat ulterior rămânerii definitive al divorțului pe motiv că bunăoară, starea de sănătate schimbată din cauza divorțilui s-a deteriorat remarcabil. Precizarea este neîndoielnică din cuprinsul art. 388 Cod Civil conform căreia ” instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț” face un răspuns negativ căci per a contrario orice cerere pentru despăgubirii pentru prejudicii suferite prin divorțul formulată ulterior divorțului, este inadmisibilă. Dar putem să ”învingem” obstacolul de natură procedurală, pentru că nu vorbim despre o cerere nouă în sensul propriu al cuvântului, cererea a fost formulată și admisă în contextul procesului de divorț, cererea ulterioară este de ” ajustare ” a unor drepturi câștigate.
Dreptul la întreținere
La momentul încheierii căsătoriei între soți se naște dreptul la obligația de întreținere, odată cu desfacerea vieții conjungale acest drept încetează și se realizează, dacă este cazul, obligația de întreținere dintre soții soți. Conform art.389 alin. (2) Cod Civil soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă este determinat de o încapacitate de muncă survenită înainde de căsătorie ori în timpul căsătoriei el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se naște în decurs de un ani de la desfacerea căsătoriei, doar numai dacă incapacitatea este pricinuită de o împrejurare care este în legătură cu căsătoria.
Această obligație este diferită facă de îndatorirea de prijin material reciproc din timpul căsătoriei, după cum sunt distincte și condițiile celor două feluri de obligații. Ca caracter comun în ambele cazuri avem ca idea de bază instituția căsătoriei, deoarece și între soții soți originea obligației de întreținere este căsătoria.
Raporturile morale și umanitarea care au existat între foștii soți alcătuiesc fundamentul juridic al obligației de întreținere dintre foști soți temeiul juridic al obligației de întreținere este căsnicia care a existat vereodată între părți. Obligația de întreținere nu poate fi cumulată cu prestația compensatorie în schimb, prestația compensatorie poate fi cumulatăn cu despăgubirile pentru prejudiciul pricinuit soțului nevinovat de desfacerea căsătoriei.
Fostul șoi poate beneficia dreptul la întreținere și în cazul în care a primit despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei în condițiile art.388 Cod Civil, temeiul juridic, la fel și obiectul celor două categorii de drepturi fiind diferite. În schimb comform dispozițiilor exprese ale legii, soțul care cere prestația compensatorie nu poate solicita de la fostul său soți și pensie de întreținere.
Cerințele generale ale obligației legale de întreținere:
starea de nevoie a creditorului întreținerii din cauza incapacitate de muncă, care a avut loc înainte sau în timpul căsătoriei;
Prezența mijloacelor materiale sau posibilitatea de ale realiza, din partea debitorului obligației de întreținere;
Starea de nevoie pentru care fostul șoț va fi înreptășit să primească întreținere trebuie să intervine înainte, în timpul căsătoriei sau în termen de 1 ani de la divorț, dar numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
În cazul divorțului din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta va putea opține întreținere doar o perioadă de 1 ani de la desfacerea căsătoriei. Rezultă că, dacă starea de nevoie este chiar consecința divorțului, soțul vinovat de desfacerea căsătoriei va primi întreținere de la soțul nevinovat doar 1 ani de la data rămâniri definitive a hotărârii de divorț. Fostul soț poate dobândește prestații cu titlu de întreținere indiferent de temeiul divorțului sau cale procedurală urmată pentru desfacerea căsătoriei,inclusiv atunci când instanța a hotărât că,soțul este exclusiv culpabil pentru destrămarea căsătoriei;trebuie să adăug o precizare esențial de reținut legată de calitatea de creditoral acestuisoț,vinovat exclusiv:are drept la întreținere pentru o perioadă predeterminată de lege,anume pentrutimp de 1 an de la data desfacerii căsătoriei.Proriu-zis el poate beneficia la maxim de acest drept dacă care înreținere în timpul procesukui de divorți,orice solicitare ulterioară divorțului poate fi „onorată” numao pentru perioada care a mai rămas din termenul de 1 an socotot de la rămânerea definitivă de a hotărârii de divorț sau,după caz,de la data eliberării certificatului de divorț.Limitarea temporală a dreptului la întreținere este o sancțiune indirectă pentru comportamentul acestui fost soț,exclusiv în culpa pentru divorț,față de debitorul obligției de înreținere.În orice fel,situația sa este mai favorabilă de cât în ”dreptul comun”,deoarece potrivit art.226 alin.(1) Cod Civil ”nu poate pretinde înreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere defapte grave,contrare legii sau bunelor moravuri”.Între foștii soți deoportivă în culpa pentru destrămarea căsătoriei,cât și între soții despre a căror culpă,nu s-a făcut mențiune – pentru că au urmat cele divorțului consensual,propriu-zis,ori imperfect sau divorțul a fost pronunțat din cauza stării de sănătate a soțului remarcat dreptul la înreținere are caracter reciproc,oricare dintre ei poate primește întreținere.
Starea de nevoie a creditului întreținerii,condiție generală în materia obligției de legale deîntreținere,este relevantă în cazul fostului soț numai dacă este consecința incapacității de muncă survenită înainte sau în timpul căsătoriei,ori în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei și,în această din urmă ipoteză,dintr-o împrejurera în legătură cu căsătoria,cum ar fi,în cazul fostei soții,o incapacitate priciunită deneaștere.Întotdeauna obligția de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptășit.Deoarece obligația de întreținere există în primul rând între soți,fostul soț recăsătorit își poate valorifica dreptul la întreținere față de foțul actual.În cazul în care aceasta în urmă căsătoriei ca fi desființată,iar creditorul întreținerii nu beneficiază de avantajele futativitații căsătoriei nule sau anulate,se va reactiva obligația de întreținere a fostului soț; soțul de bunăcredință din căsătoria desființată păstrează dreptul la înreținere față de soțul din această căsătorie – art.304 alin.(2) Cod Civil din materia nulitații căsătoriei face trimitereîn cea ce privește raporturile patrimoniale,la dispozițiile relative divorțului prin urmare obligația fostului soț din căsătoria antrioară celei desființate a încetat,de astă dată fără posibilitatea de a fi din nou pusă din acțiună. Dat fiind caracterul personal al obligației legate de întreținere în general, afară de recăsătorirea creditorului,dreptul la întreținere al fostului soț se stinge prin decesul său ori al debitorului întereținerii(art.514 alin (1) și (2) Cod Civil).
Întreținerea datorată soțului aflat în nevoie se stabilește până la o pătrime din venitul de net. Al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditului. Această întreținere, împreună cu inreținere datorată copiilor, nu va putea depăși jumătatea din venitul net al celui obligat la plată.
Reluând concluzii care își păstrează justiția indicând nivelul maxim al creanței întrețineri din venitului net al debitorului, leguitorul nu a urmărit să facă evaluarea stării de nevoie – aceasta este o situație obiectivă legată de creditorul întreținerii, independență de veniturile debitorului- ci să determine cu aproximație aceea câtime din venit care poate fi dirijată pentru acoperirea nevoilor fostului soț fără ca echilibrul patrimonial al debitorului să fie amenințat. La cerere întreținerea datorată în baza unei hotărâri judecătorești poate fi ”ajustată”, adică mărită sau, după caz, micșorată, dacă se ivește o schimbare a circumstanțelor avute în credere cu ocazia stabilirii acesteia; pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial în funcție rata inflației. ( art. 531 C. Civ.)
Dreptul la prestația compensatorie
Noul Cod Civil reglementează o instituție cu totul nouă pentru noi, și anume prestația compensatorie care este distinctă de dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat în desfacerea căsătoriei.
Prestația compensatorie este aceea prestație pe care o achită soțul vinovat de desfacerea căsătoriei, pentru a-i asigura soțul nevinovat, același nivel de trei pe care l-a avut în timpul căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei se poate cauza restumare aupra condițiilor materiale de viață ale unuia sau mbilor foști soți. Dacă, pe timpul căsătoriei unirea resurselor celor doi soți făcea mai ușor suportabile costurile gospodăriei, odată cu desfacerea căsătoriei fiecare dintre foști soți rămâne ”pe cont propriu ” , de aici rezultă o reducere semnificativă a condițiilor de viață. De multe ori, dezechilibru patrimonial între soți a survenit din cauze legate de sarcinile căsniciei și a evoluat împotriva interesului unuia din aceleași cauze, de exemplu, condiția femeii soție și mamă prinsă în capcana sacrificiului de ”dragul familiei”, care a renunțat la carieră ori la profesie pentru a se consacra creșterii copiilor și treburilor casnice. Din acest motiv, este echitabil și totodată moral ca soțul care prin efectul divorțului imputabil exclusiv celuilalt a suferit un dezechilibru semnificativ în ceeace privește condițiile sale de viață se beneficieze de o compensație care să restabilească, pe cât posibil, echilibrul. Prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere, în schimb se poate adăuga despăgubitorilor obținute de același soți. Este un drept distinct, de acela de a obține o compensație în măsura îmbogățirii celuilalt soț, recunoscut soțul care a contribuit efectiv la activitatea profesională a celuilalt peste limitele obligației de sprijin material reciproc și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsniciei.
Asemănare între prestația compensatorie și dreptul la despăgubiri este unul de ordin subiectiv, și anume, nevinovăția în desfacerea căsătoriei a soțului îndreptățit la despăgubiri ori la prestația compensatorie. Articolul 390 Cod civil, reglementând condițiile prestației compensatorii, prevede că, ”în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui o solicită.”
Această prestație este și o indemnizație, dar și o asistență apropiată de ideea de întreținere legală, deoarece se urmărește înlăturarea unui disconfort material provenit din divorț, atunci când soțul inocent a fost obișnuit cu un anumit nivel de trai, în timpul căsătoriei.
Divorțul trebuie să fie pronunțat exclusiv din culpa unuia dintre soți, cu alte cuvinte numai soțul nevinovat poate solicita prestația compensatorie. Față de redactarea parțial defectuoasă a normei din art. 390 alin. (1) – ”În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât soțul reclamant poate beneficia de o prestație…” – este necesar să preciz că nu ne interesează calitate de reclamant sau de pârât în proces, numai faptul că unul dintre soți este exclusiv responsabil pentru desfacerea căsătoriei, chiar dacă la început, în cererea introductivă de instanță, acest soți avea calitate de reclamant, însă divorțul a fost ”acordat” în cererea reconvențională a soțului pârât. Nu se poate solicita acesta prestație, în cazul desfacerii căsătoriei din culpa comună, al divorțului nemotivat sau al divorțului amiabil. Conform alin. (2) al art. 390 durata căsătoriei trebuie să fi fost de cel puțin 20 de ani, timp în care soțul nevinovat de divorț s-a obișnuit un anumit nivel de trai care, dacă l-ar pierde, l-ar dezechilibra semnificativ sub aspect material, psihic, social. Trebuie să fie vizibil diferența dintre condițiile de viață ale soțului negreșit în timpul căsătoriei și, la desfacerea acesteia. Această diferență dintre condițiile de viață de care beneficia soțul nevinovat în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia o=reprezintă o chestiune de fapt ce este lăsată la aprecierea instanței.
Criterii de stabilire a prestației compensatorii: la momentul stabilirii prestației compensatorie se ține seamă resursele soțului care o solicită, precum și mijloacele materiale ale soțului care trebuie să o plătească; efectele pe care le are desființarea regimului matrimonial asupra nivelului de trai al soților; alte împrejurări, după cum ar fi: vârsta, starea de sănătate, contribuția soților la creșterea și educarea copiilor minori, pregătirea lor profesională sau posibilitatea de a desfășura activități ce produc venituri și altele asemenea. Legea enumeră, cu titlu exemplificativ, criteriile conform cărora instanța stabilește prastația compensatorie.
Forma prestației compensatorii: conform art. 392 alin. (1) Cod civil, prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. Prin urmare, prestația poate fi determinată și în bani și în natură, după opinia mea nu trebuie exclusă nici varianta mixtă, adică parte în bani, parte în natură. Dacă prestația compensatorie este stabilită în bani, aceasta se poate îmbracă sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere. Renta poate constă într-o cotă determinată din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinat și poate fi acordat într-adevăr pe toate durata vieții beneficiarului, sau pentru o perioadă precizat. Atât renta, cât și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții creditorului sau numai pentru o perioadă determinată – prin hotărârea instanței. Cea ce privește creditorul, prestația executată sub forma plății unei sume globale poate fi mai avantajoasă decât celălalte forme de plăți pentru că, reduce riscul neexecutării și elimină posibilitatea recalculării prestației în cazul în care intervin schimbări semnificative în mijloacele debitorului sau ale creditorului. Dacă soțul reclamant primește rentă, viageră sau provizorie, această se indexează trimestrial cu rata inflației. În cazul prestației compensatorii în natură, aceasta se stabilește sub forma uzufructului viager sau temporar asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului.
Garantarea prestației compensatorii: la cererea soțului creditor, instanța de judecată îl poate constrânge pe soțul debitor să înființeze o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei. De asemenea și în cazul obligației de întreținere, schimbarea pe parcurs a celor două elemente în funcție de care se acordă prestația compensatorie, nevoia creditorului și posibilitățile de plată ale debitorului, atrage și modificarea obligației prestației compensatorii. În modul acesta, art. 394 prevede că instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie dacă se modifică, în mod expresiv, mijloacele debitorului și resursele creditorului.
Caracterele juridice ale prestației compensatorii: este o obligație legală, deoarece temeiul ei este legea; este o obligație unilaterală și personală, pentru că este stabilită de instanță în sarcina soțului vinovat de destrămarea căsătoriei după o căsnicie de cel puțin 20 de ani; este o obligație, de regulă, cu executarea succesivă, având în vedere și prevederea ei ca o alternativă la pensia de întreținere, în funcție de preferința soțului creditor, dar ea poate fi determinată și sub forma unei sume globale ori sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparținând debitorului; este o obligație variabilă, pentru motivul că se poate modifica în raport de schimbările ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele de plată ale debitorului ori chiar în amândouă.
Prestația compensatorie poate fi valorificată numai odată cu divorțul, de asemenea și în cazul dreptului la despăgubiri, nesolicitarea dreptului la prestații compensatorii în cadrul procesului de divorț atrage decăderea din exercitarea dreptului. Părțile procesului pot evita cale judiciară, soții pot înțelege asupra despăgubirilor cuvenite unuia dintre ei mai înainte de cererea divorțului, inclusiv prin conciliere, tranzacție sau mediere, astfel, este admisibilă convenirea lor în cursul soluționării cererii de divorț.
EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE PĂRINȚ ȘI COPIII LOR MINORI
Precizări prealabile
Desfacerea căsătoriei prin divorț are consecințe foarte importante și în relațiile dintre părinți și copii. Divorțul are o influență negativă asupra copiilor minori, datorită acestei influență negativă, copiii, imediat cu desfacerea familiei, nu mai pot să bucure de un mediu familial armonios, atât de necesară dezvoltării lor psihopfizice din copilărie. Codul civil stabilește reguli pentru a se micșora pe cât posibil consecințele negative pe care le cauzează divorțul pentru viața copiilor. Conform acestor reguli, de îndată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinți divorți și copii lor minori ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportuluin de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.
În practica judiciară s-a considerat ”prin acțiunea civilă înregistrată la data de 27.09.2011 sub nr.3265/332/2011 la această instanță, reclamantul M.I.E a chemat în judecată pe pârât M.N pentru divorț. Reclamantul a solicitat instanței că prin hotărârea ce se va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei părților din vina exclusivă pârâtei a numelui avut anterior căsătoriei, acelea de ”T”, încredințarea minori M.A.R, născută la 22.03.2000 spre creștere și educare a tatălul. Analizând actele și lucrările dosarului, probele administrate în cauză și dispozițiile martorilor audiați, instanța reține următoarele: Părțile s-au căsătorit la data de 05.05.1999. Din căsătoria părților a rezultat minora M.A.R. , născută la 22.03.2000. În ce privesc relațiile conjungale ale soților, instanța a reținut din susținerile părților, confirmate de martori audiați, că aceste relații sunt grav vătămate. Astfel din declarațiile martorilor rezultă că părțile s-au separat din luna noiembrie 2011. În prezent minora se află în întreținerea reclamantului împotriva voinței pârâtei. Instanța mai reține că reclamanta nu realizează venituri din privatizare sau alte surse, singurul venit fiind cel din creșterea animalelor. Potrivit art. 309 al. 1 Cod Civil ” soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral. ” În raport de situația de fapt probată, instanța concluzionează că ambelor părți le revine culpa în deterioarea raporturilor de familie, niciuna din părți nedorind reluarea conviețuirii. Deși prin acțiunea formulată reclamantul a solivitat divorțul din culpa exclusivă a pârâtei instanța nu poate reține o astfel de culpă. Potrivit art.373 lit. b. Cod civil, ”divorțul poate avea loc atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate, și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.” Vănzând și dispozițiile art.379 alin.1 Cod civil divorțul se poate pronunța din culpa comună. Ca atare, instanța va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună având în vedere faptul că nici unul dintre soți nu dorește reluarea căsătoriei. Cu privire la capătul de cerere accesoriu referitor la nume, potrivit art. 383 alin.3 Cod civil: ”dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințare, fiecare dintre foștii va purta numele ce avea înainte de căsătorie” , instanța urmează să dispună ca pârâta să revină la numele purtat înainte căsătoriei și anume acela de ”T”. Reținând interesul superior al copilului în conformitate cu art.263 Cod civil prin prisma criteriilor de apreciere avute în vedere de istanță potrivit dispozițiilor prevăzute de art.487,488 și 493 cod civil fără a pierde din vedere că din materialul probator reiese că pârâta reclamantă s-a ocupat în mod constant de creșterea minorei și ținând seamă că reclamantul a solicitat ca exercitarea autorității părintești să-i fie încredințată, instanța urmează să dispună ca exercitarea autorității părintești să revină în comun ambilor părinți. În conformitate cu art.400, alin.1 Cod civil, instanța, în baza aceluiași material probator, având în vedere lipsa înțelegerii dintre părinți, urmează să stabilească odată cu pronunțarea divorțului locuința minorei la mamă, având în vedere și dorința minorei axprimată în fața instanței. Pentru întinderea obligației de întreținere în natură instanța urmează să stabilească în ce valoare reclamantul, în funcție de îmbrăcăminte și de încălțăminte, rechizite școlare pentru minora M.A.R. Instanța obligă reclamantul la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, în cuantum de 150 lei lunar începând cu datea de 24.01, 2012.”
Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți
Noțiunea de ”autoritatea părintească” este o noutate în dreptul românesc, este inspirată din dreptul francez și cel al provinciei Quebec, deși există și în alte sisteme de drept, printre care cele belgian, elvețian, german etc.
Potrivit art. 483 C. Civ. Prin noțiunea de ”autoritate părintească” se înțelege ansamblul de drepturi și îndatoriri referitoare la persoana și la bunurile copilului. Referitor la aceste noțiune, s-a arătat că exercițiul comun al autorității părintești atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinți, în fiecare zi. Astfel, dacă parinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzut de art. 503 alin. 2 Noul Cod Civil.
Conform art. 397 Noul Cod civil după desfacerea casatoriei, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Potrivit art.398 dacă existe motive intemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărâște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Celelalt părinte pastrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului precum și dreptul de a consimți la adoptația acestuia.
După reglementarea anterioară a codului civil divorțul părinților atrage după sinne despărțirea autorități părintești, în sensul că drepturile părintești au fost atribuite aceluia dintre părinți căruia instanța a încredințat creșterea și educarea copilului, celălalt părinte a păstrat numai prerogativa de a veghea la creșterea, educarea, pregătirea profesională a copilului și a păstrat legături personale cu acesta. Dar astăzi exercitarea drepturilor părintești de către unul dintre părinți este excepție în noul Cod civil. Leguoitorul a urmărit instituirea regula exercitări comune a autorității părintești pentru a se responsabiliza mai mult pe părinți în luarea decizilor referitoare la creșterea și educarea copiilor.
În toate siteme de drept în care este cunoscut noțiunea de ”autoritatea părintească”, exercițiul autorității părintești după desfacerea căsătooriei înseamnă informarea părinților la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de divorț este important să li se explice părinților că atunci când judecătorul pronunță exercitarea autorității părintești de cătr ambii părinți în comun, nu înseamnă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor curente de zi cu zi intră în conținutul noțiunii de ”autoritatea părintască exercitată în comun” ( de exemplu, alegerea școlii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extrașcolare) și aceste decizii care vor organiza viața copilului aparțin ambilor părinți, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va decide părintele la care copilul locuiește.
Comform art. 400 Cod Civil, părinții se pot cădeau de acord cu privire la locuința copilului – este chiar favorabilă o atare înțelegere – ori în sensul de a locui la unul sau la altul dintre părinți, ori de a locui la bunici sau alte rude ori persoane, cu încuvințarea acestora. În cazul în care apare o neânțelegere ceea ce privește locuința copilului atunci la cerere instanța de tutelă va lua o decizie ținând seama, în primul rând, de interesul superior al copilului.
În situația în care nu există înțelegere între părinți sau dacă aceasta este înpotriva interesul copilului, instanța de tutelă hotărește odată cu pronunțarea divorțului locuința copilului minori la părintele cu care locuiește în mod stabil. Dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit împreună cu ambii părinți instanța îi stabilește locuința launul dintre ei, luând în considerare interesul său. În caz extraordinar, și numai dacă este în interesul superior al copilului instanța poate stabili locuința copilului la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. În această situație ambii părinți sunt părinți nerezidenti. Persoanele respective supravegheză copilul și fac tot ce este necesar pentru asigurarea sănătății educației și învățăturii sale. Locuința minorului nu poate fi schimbată fără acordul ambelor părinți dacă acest fapt ar afecta exercițiul autorității sau a altor drepturi părintești. În cazul în care părinți nu se înțeleg cu privire la aceste aspecte, instanța va decide dacă o schimbarea locuinței este oportună sau nu, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultăndu-i pe părinți. De asemenea, ascultarea copilului este obligatorie.
Când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copilului și la ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii care privesc viața de zi cu zi, iar acestea trebuie să se exercite în comun și după desfacerea căsătoriei pentru că divorțul este al părinților, nu al copilului de unul dintre părinți. Codul civil se referă și la bunurile copilului, dacă acesta are de exemplu, un apartament, părinții, indiferent dacă sunt căsătoriți sau nu. Trebuie să ia decizii cu privire la acel bun. Este vorba despre instituția administrării simple. În exercitarea autorității părintești părintele se comportă ca o administrator cu privire la bunurile minorului; prin urmare noțiunea de ”autoritatea părintească” se referă la dreptul de a decide cu privire la tot ce ține de viața și averea copilului.
Pentru a avea în vedere interesul superior al copilului este foarte important ascultarea acestuia dacă a implinit vârsta de 10 ani, dar poate fi audiat și copilul sub 10 ani , dartrebuie să menționez că opiniile exprimate de copil sunt informative și vor fi avute în vedere potrivit cu vârsta și gradul său de maturitate, iar dorințele exprimate vor fi urmate numai dacă sunt pentru interesul superiora al copilului.
Drepturile părintelui separat de copil sunt prevăzute în art. 401 C. Civ, care spune că: părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul să aibă legături persoanele cu acestea iar în caz de neînțelegere între părinț, instanța de tutelă va decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului care a împlinit 10 de ani este obligatorie și în această situație.
Conform art. 402, Cod civil în, situația neînțelegerii dintre părinți în legătură cu acest aspect, instanța de tutelă va stabili contrubuție fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Noul Cod civil prevede că obligația de întreținere se execută de regulă în natură, prin asigurarea celor necesare a traiurul și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Plata în bani prezintă o alternativă în cazul în care unul dintre părinți nu se achită de acestora obligție sau solicită expres să îsi îndeplinească obligația de îndtreținere prin plata unei pensii de înteținere în bani.Pensia de întreținere poate fi sub forma unui sume fixe,sau a unei cote procentuale din venitul net lunar al celui care datorează întreținere și se plătește în rate periodice,la termenele convenite. Dacă nu există o înțelegere în acest sens pensia de întreținere se va plăti la termenele prevăzute în hotărârea judecătorească. Pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației. Întreținerea datorată de părinte se stabilește până la o pătrime din venitul sau lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mult copii. Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătatea di venitul net lunar al celui obligat. Părinții pot conveni, sau dacă există motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să fie achitată prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale copilului pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații. Există două excepții de la obligația de pensie de întreținere: exercitarea autorității părintești de către alte persoane.
Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
Conform art. 398, Noul Cod civil, instanța de tutelă poate ordona exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, pentru motive temeinice, dar trebuie să privească interesul superior al copilului. Noul Cod Civil stabilește că părinți se pot ajunge la învoială cu privire la exercitarea autorității părintești, dacă este respectat interesul superior al copilului și după caz, cu ascultarea copilului. Părintele care exercită autoritatea părintească va exercita drepturile și îndatoririle părintești, cu privire la persoana copilului și cele referitoare la administrarea bunurilor sale, încuvințarea actelor juridice civile ale minorului. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia; la fel, el are dreptul de a avea legături personale cu copilul. Pentru căsătoria minorului, este suficientă încuvințarea părintelui care exercită autoritatea părintească. Obligația părinților de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului nu este influențată în niciun fel de descompunerea autorității părintești. (speța)
Exercitarea autorității părintești de către alte persoane
În situații excepționale, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la alte familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților numai cu privire la persoana copilului. În ceea ce privesc drepturile cu privire la bunurile copilului, instanța stabilește dacă acestea se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.
Dispoziții tranzitorii privind efectele divorțului
În ceea ce privesc efectele divorțului în raporturile dintre soții care au divorțat, potrivit Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, prevederile referitoare la încetarea regimului matrimonial, ca regulă la data introducerii cererii de divorț, ori prin excepție, la cererea unuia sau ambilor soț, la o dată anterioară, anume la data separației în fapt sunt incidente numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a noului Cod civil. Actele de dispoziție cu titlu oneros privind bunurile mobile comune pentru a căror înstrăinare legea nu prevede formalități de publicitate, precum și actele prin care se nasc obligații în sarcina comunității încheiate de unul dintre soți după introduerea cererii cererii de divorț, în frauda celuilalt soți, sunt sancționate cu nulitatea relativă conform art. 386 Noul cod civil numai în cazul cererilor de divorț introdusă ulterior intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul juridic a fost încheiat de un soț în frauda celuilalt soț după introducerea cererii de divorț. Dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei poate fi valorificat numai dacă motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Referitor la efectele divorțului asupra relației dintre părinți și copii, Lege de punere în aplicare a Codului civil, art. 46, conține o singură dispoziție: hotărârile judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrare în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit prevederilor art. 403 Cod civil; această înseamnă că, în cazul schimbării împrejurărilor care au condus la rânduirea într-un fel, anume a raporturilor dintre copii și părinții lor divorțați sub regimul reglementărilor anterioare, pot fi modificate de instanța de tutelă la cererea oricăruia dintre părinți, a unul alt membru de familie, a copilului, a instanței de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.
Concluzii
Divorțul reprezintă un fenomen care duce la destrămarea familiei, la ruperea relațiilor între membrii familiei și are urmări pe termen lung. Motivul pe care am ales această temă este faptul că în societatea în care trăim rata divorțului a crescut tot mai mult. Indiferent de religie, vârsta, ocupație, mediu de proveniența oamenii aplează la divorț ca fiind singura soluție. Din perspectiva subiectivă motivul pentru care am ales această tema a fost determinat de contactul cu persoane care s-au confruntat cu divorțul. Divorțul are consecințe importante asupra evoluției ulterioare a membrilor care constituiau o familie.
Dezorganizarea familiei prin divorț reprezintă unul dintre cele mai dramatice evenimente care intervin în viața unui cuplu, un moment fundamental de criză și de ruptură datorat acumulării treptate a unor frustrări și a unor conflicte care nu și-au putut găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soți.
Divorțul afectează atât resursele economice, proiectele de viitor, stilul de viață cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual și afectiv, cu consecințe dramatice atât pentru familia constituită cât și penru cei apropiați.
Există multe opinii și argumente de ordini religios și moral împotriva instituția divorțului pentru că produce efecte sociale negative. După opinia mea, trebuie să existe o simetrie între principiul libertății de a încheia căsătoria și principiul libertății de a putea cere desfacerea acesteia, dacărelațiile dintre soți sunt grave și irevocabil deteriorate.
Prin urmare Legea nr. 71/2011 aduce schimbări în aproape toate domeniile dreptului privat, înființând noi reglementări care vor guverna raporturile de drept civil, dreptul familiei, drept comercial. Prin abrogarea Legii nr.4/1953 privind Codul familiei, noul Cod civil prevede modificări esențiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Se stabilesc noțiuni și concepte noi, cum ar fi logodna sau consiliul de familie, iar instituțiile deja consacrate dobândesc noi valențe. Dintre acestea din urmă, cea care a trezit un interes remarcabil, poate și datorită impactului social semnificativ este desfacerea căsătoriei.
Referitor la divorț, Noul Cod Civil menționează o serie de situații în care acesta intră în vigoare și diferite excepții, motive, proceduri, efecte sau alte posibilități care au de-a face cu acest subiect.
Principale modificări în domeniul divorțului sunt:
-multiplicarea motivelor de divorț: astfel desfacerea căsătoriei se poate realiza prin acordul părților, la cererea ambilor soți; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți erau grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai era posibilă; la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate făcea imposibilă continuarea căsătoriei; la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
-dejudiciarizarea procedurii divorțului: desfacerea căsătoriei nu mai este competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Divorțul prin acordul soților va putea fi constatat de ofițerul de stare civilă ori de notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, dacă aceștia nu au copii minori născuți din căsătoriei, din afară căsătoriei, sau adoptați. Notarii publici au competența de a constata divorțul și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afară căsătoriei sau adoptăți, cu condiția ca soții care solicită constatarea divorțului în aceste condiții să se înțeleagă asupra tuturor aspectelor prevăzute de lege.
-dedramatizarea procedurii divorțului, prin favorizarea divorțului necontencios, inclusiv în fața instanței de judecată, chiar și în cazul divorțului solicitat din culpa exclusivă a pârâtului sau a reclamantului, subzistă posibilitatea acordului subsecvent cererii prin acceptarea divorțului de către pârât, și prin această evitare a probării temeiniciei prin acceptarea divorțului de către pârât, și prin această evitare a probării temeiniciei motivelor pretinse de reclamant.
-limitarea contenciosul post-divorț, prin încurajarea lichidării ”tuturotr socotelilor” căsătoriei, patrimoniale sau nepatrimoniale, în relație dintre soți și, pe cât posibil, cu ocazia desfacerii căsătoriei.
Referitor la exercitarea autorității părintești după divorț, noul Cod Civil prevede că în cazul divorțului părinților autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor din cod referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii. În limbaj comun se folosește sintagma ”custodia copiilor” , termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic cu exercitarea autorității părintești după divorț, dar care este folosit și într-o serie de documente internaționale, cum ar fi Convenția Europeană privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor și restabilirea custodiei copiilor din 1980.
Pe lângă dispozițiile Noului Cod civil privind efectele divorțului în raporturile dintre copii și părinți, trebuie avute în vedere și drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecța și promovarea drepturilor copilului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Publica In Domeniul Divortului (ID: 128973)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.