Politica Pronatalista a Lui Ceausescu. Studiu de Caz Problematica Abandonului In Romania In Perioada Comunista Si Post Comunista
Politica pronatalistă a lui Ceaușescu.
Studiu de caz: Problematica abandonului în România în perioada comunistă și post-comunistă
Cuprins
introducere
CAPITOLUL I. Drepturile copilului
I.1. Istoria drepturilor copilului
I.2. Viziunea convenției internaționale a drepturilor copilului
I.3. Convenția internațională a drepturilor copilului în românia
I.3.1. Evoluția Sistemului de Protecție a copilului
I.3.2. Dezvoltarea sistemului după 1989
CAPITOLUL II. Drepturile reproductive și drepturile copilului în România în perioada comunistă
II.1. Politica natalistă a lui Ceaușescu
II.1.a. Apariția Decretului 770/1966
II.1.b. Instrucțiunile nr. 819 din 19 octombrie 1966 de aplicare a Decretului nr. 770
II.1.c. Reglementarea întreruperii de sarcină în perioada 1966 – 1989
II.1.d. Contracepția în România între 1966 și 1989
II.2. Respectarea drepturilor copilului în România în perioada comunistă (1966 – 1989)
II.2.a. Evoluția numărului de avorturi
II.2.b. Mortalitatea infantilă
II.2.c. Abandonul familial
II.2.d. Condițiile de îngrijire a copiilor în creșe
II.2.d.1. Condiții de trai
II.2.d.3. Consecințe: întârzieri în dezvoltare, distrofia, mortalitatea
CAPITOLUL III. studiu de caz: Problematica abandonului copiilor în România post-comunistă
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Argument
Între 1966 și 1989, regimul comunist a interzis în România intreruperile de sarcină în numele statului socialist. În domeniul public, reproducerea era invariabil asociată cu vigoarea națiunii și accesul cuplurilor la mijloace de contracepție era aproape imposibil. Chiar dacă după al doilea Război Mondial avortul a fost interzis în aproape toată Europa, și mai ales în statele socialiste, în România, politicile reproductive pronataliste vor rămâne întotdeauna un exemplu privilegiat din cauza puterii lor coercitive și consecințele extreme asupra vieții private. Creșterea populației fără precedent în anii '80 a fost fără egal în România. Progrese importante în înțelegerea dezvoltării copiilor a dus la noi abordări pentru ei, accentul fiind pus pe creșterea capitalizării copilăriei, concept necunoscut pentru statul român din cauza izolării sale în spatele Cortinei de Fier și întreruperea formării academice socio-umane la sfâșitul anilor '70. Toleranța abandonului mai mult de 20 ani dar și a dezvoltării simultane și progresive a unei infrastructuri de protecție instituțională a copiilor de către guvernul comunist (pentru copiii nedoriți, abandonați și neglijați), confirmă consecințele izolării României în ceea ce privește cunoștințele, în special în domeniul socio-uman.
Măsurile economice dure din anii '70 – '80 au dus la deficit alimentar, lipsa energiei, sărăcie națională, împreună contribuind la instituționalizarea a mai mult de 170.000 de copii. În lipsa implicării societății civile și a unei comunități bazată pe îngrijirea copiilor, doctorii recomandau familiilor aflate în dificultate plasarea copiilor în instituții. Copiii cu handicap au fost și mai mult separați, fiind plasați în instituții din zonele rurale izolate, unde controlul public și îngrijirea medicală nu ajungeau. În 1989, existau peste 700 de centre pentru copii, de la nou-născuți la tineri cu vârsta până în 18 ani, în toată țara. Odată ce regimul comunist a căzut, presa occidentală a expus situația deplorabilă a copiilor instituționalizați din România, declanșând astfel un val de asistență internațională. Deși mass-media i-a etichetat ca orfani, majoritatea copiilor aveau părinți, care, din punct de vedere economic, erau în imposibilitatea de a avea grijă de ei. În primul deceniu după 1989, românii și agențiile din străinătate au încercat din răsputeri să îmbunătățească condițiile de viață din orfelinate, să scadă dependența țării de marile instituții și să dezvolte programe durabile pentru a ajuta familiile la risc social înainte ca acesstea să își abandoneze copiii. Atenția internațională a reprezentat una din primele forțe care au folosit milioane de dolari și au adus mii de voluntari în țară pentru a realiza un sistem de protecție a copilului, ale cărui abordări politic și intervenție practică să se bazaze pe bunăstarea copilului.
Donatori, biserici din lumea întreagă, organizații non-guvernamentale și țări precum Statele Unite, au contribuit cu fonduri și voluntari pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la foametea, bolile, traumatismele emoționale și chiar moartea, cu care copiii se confruntau în acele instituții. De aceea, primele ajutoare au constat în ajutor medical de urgență, asistență umanitară, și programe de supraviețuire ale copiilor, inclusiv furnizarea de hrană, îmbrăcăminte și reparația instalațiilor din orfelinate. Pe lângă îmbunătățirea fizică a orfelinatelor, aceste ajutoare nu puteau fi continuate cu ușurință în România, iar în perioada 1990 – 1995, odată ce programul de asistență expira, totul revenea la situația inițială.
În 1996, multe studii sponsorizate de Fondul Națiunilor Unite pentru copii au confirmat ceea ce mulți voluntari suspectau: chiar dacă mii de copii au părăsit acele orfelinate prin intermediul adopțiilor în anii '90, populația instituționalizată a crescut din nou. Din 1989, mai multe instituții au fost închise. Datorită faptului că amploarea fenomenului de abandon a rămas neschimbată, copiii au continuat să rămână pentru periode lungi de timp în maternități sau cămine pentru că nu aveau unde să stea. La 6 ani de la căderea regimului, condițiile de trai se amelioraseră și mai puțini copii erau abuzați. Cu toate acestea, securitatea și fericirea lor erau compromise de impactul negativ al vieții instituționalizate: lipsa stimulării și a jocului constructiv, prea puțini asistenți și timp insuficient pentru a interacționa cu ei, anemia, infecții ale urechii, concurența pentru spațiu, hrana și pacea.
Având în vedere că sistemul românesc de protecție a copilului – structură, programul de angajare, bugetul – se învârte în jurul menținerii ocurilor ocupate în orfelinate, cadrul legislativ și politic trebuia schimbat la 180º pentru a se crea un sistem stimulent, cu accentul pe alternativele instituționalizării. De vreme ce ONG-urile erau noii jucători în România, rolul lor potențial în furnizarea de servicii sociale trebuia recunoscut. Între 1996 – 2000, organizațiile au modificat eforturile de asistență pentru a accentua intervențiile sustenabile, ce vizau destrămarea sistemului de instituționalizare, parte integrantă a îngrijirii copiilor. Deși primele încercări de schimbări sistematice au venit în 1993, abia în 1997, donatorii, susținuți de Banca Mondială și Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională, au reușit să încurajeze guvernul să adopte reforme sistematice majore relative la sistemul de protecție a copilului. În 1999, Uniunea Europeană declara de asemenea, că pentru a se alătura comunității UE, România trebuia să aducă întreaga abordare de protejare a copiilor la același nivel cu standardele europene de servicii sociale.
Stadiul cercetării
II.1. Documente publicate
Amploarea fenomenului abandonului copiilor nu se cunoștea în România înainte de 1989, în special din cauza faptului că acesta nu a fost oficial recunoscut. Un prim studiu realizat în 1990 de către Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului (IOMC) și UNICEF, intitulat Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici, a atras atenția asupra faptului că cei 9.000 de copii instituționalizați, cu vârste între 0-3 ani, 83% veneau direct din maternități, spitale de pediatrie și secțiile de distrofici în urma recomandărilor doctorilor. Majoritatea copiilor au suferit de probleme medicale cronice sau dizabilități, care s-au dezvoltat pe parcursul șederii lor în instituția respectivă din cauza lipsei de atenție necesară, stimulare, expunerea la soare și o alimentație adecvată. Puțini dintre ei au fost declarați legal abandonați, deși erau părăsiți. Cauzele instituționalizării erau numeroase, de la lipsa unui sprijin social și material (mame singure sau adolescente, lipsa părinților) până la probleme legate de sărăcia extremă (familii numeroase, alcoolism, prostituție, etc.). UNICEF, Fundația Internațională pentru Copil și Familie și IOMC au efectuat un al doilea studiu în 1996, intitulat Cauzele Instituționalizării Copiilor din România, care indica că aproximativ 70% din copiii instituționalizați, cu vârsta între 0-3 ani, veneau direct din maternități și spitale pediatrice.
Semnificative în ceea ce privește evidențierea și detalierea noțiunilor precum avortul, natalitatea, contracepția, funcționarea sistemului românesc prin instituțiile și practicile acestuia sunt și cele 2 lucrări ale lui Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, și Junga, Luciana și Soare, Florin, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. Instituții și practici, care subliniază utilizarea politicilor demografice pentru atingerea țelurilor de natură ideologică și scoate în evidență traumele trăite de copiii născuți și abandonați în acea perioadă. Mai mult decât atât, creșterea și aplicarea restricțiilor cu privire la întreruperea voluntară a sarcinii și-au pus amprenta asupra tuturor, în special a femeilor, care și-au dat viața pentru a dispune de propriul corp.
Lucrarea lui Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, descrie necazurile întâmpinate de societatea românească sub dictatura lui Ceaușescu. În analele demografiei politice contemporane, doar experiența chineză se aseamănă cu cea a României. În ambele cazuri, statul a impus un control al vieții sexuale a cuplurilor. Avortul, în lipsa contracepției, a reprezentat instrumentul principal în reglarea nașterilor. Interzisă mai întâi până în 1957, această procedură a fost liberalizată timp de un deceniu urmând să fie interzisă din nou în 1966. Este epoca când regimul subliniază rolul important al familiei în construirea socialismului. Cum Ceaușescu dorea ca România să aibă 30 milioane de locuitori până în 2000, reproducerea a devenit astfel o treabă patriotică iar avortul o crimă împotriva statului. Kligman demontează retorica puterii, care se dorește a fi feministă și avangardistă, și o opune realității cotidiene brutale, opresive: femeile sunt recunoscute doar din punctul de vedere al capacității reproductive. Duplicitatea evocată de autor marchează la atitudinea conducătorilor, a personalului medical, a colegilor de muncă, vecinilor decît pe cea a indivizilor însiși. Gail Kligman reamintește că opinia publică internațională nu a descoperit adevărata față a acestei politici decât după căderea comunismului. Mii de femei au murit în urma avorturilor clandestine; cât despre copiii nedoriți și abandonați, aceștia populau orfelinatele aflate în paragină și unde lipsa de igienă și de seringi îi expunea la transmiterea HIV. Izolaționismul, șantajul, complicitatea și teama de poliția secretă erau în centrul dispozitivului de control demografic.
De asemenea, Doina Pasca Harsanyi, subliniază în Romania's Women că apelând la avort, femeile încălcau legea iar acest lucru se pedepsea cu închisoarea și cu cazier judiciar. În plus, cei care efectuau avorturile ilegale erau și ei pedepsiți la rândul lor, dar niciodata partenerii sexuali ai femeilor. Astfel de reguli afectau grav sănătatea femeilor și practic, spulberau orice drept la viața privată. Pentru ca lucrurile să fie și mai rele, autoritățile au implementat monitorizarea vieții sexuale naționale și odată legea adoptată, doctrina comunistă a renunțat la sloganele referitoare la dragoste liberă. Orice semne și imagini ale frumuseții feminine au dispărut, fiind categorisite dăunătoare, indecente și imorale. Femeile care apăreau la TV sau în filme nu aveau voie să poarte scurte, bijuterii sau bluze fără mâneci iar filmele străine erau interzise.
II.2. Studii asupra temei
Pentru a răspunde atât întrebării centrale a acestei lucrări, cât și întrebărilor adiacente pe
care le impune proiectul de față,i îi expunea la transmiterea HIV. Izolaționismul, șantajul, complicitatea și teama de poliția secretă erau în centrul dispozitivului de control demografic.
De asemenea, Doina Pasca Harsanyi, subliniază în Romania's Women că apelând la avort, femeile încălcau legea iar acest lucru se pedepsea cu închisoarea și cu cazier judiciar. În plus, cei care efectuau avorturile ilegale erau și ei pedepsiți la rândul lor, dar niciodata partenerii sexuali ai femeilor. Astfel de reguli afectau grav sănătatea femeilor și practic, spulberau orice drept la viața privată. Pentru ca lucrurile să fie și mai rele, autoritățile au implementat monitorizarea vieții sexuale naționale și odată legea adoptată, doctrina comunistă a renunțat la sloganele referitoare la dragoste liberă. Orice semne și imagini ale frumuseții feminine au dispărut, fiind categorisite dăunătoare, indecente și imorale. Femeile care apăreau la TV sau în filme nu aveau voie să poarte scurte, bijuterii sau bluze fără mâneci iar filmele străine erau interzise.
II.2. Studii asupra temei
Pentru a răspunde atât întrebării centrale a acestei lucrări, cât și întrebărilor adiacente pe
care le impune proiectul de față, această cercetare s-a concentrat atât asupra surselor primare, cât
și asupra celor secundare. În ceea ce privește prima categorie de surse, am folosit materiale
elaborate de diferitele instituții europene și internaționale, rapoarte parlamentare, precum și o serie de antologii de documente oficiale, iar în ceea ce privește sursele secundare, am folosit jurnale, ziare și reviste academice, studii de cercetare, articole de specialitate care au fost elaborate in domeniu.
În ceea ce privește implementarea politicii pronataliste, Florin Soare și Luciana Jinga, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, Instituții și practici, se focusează asupra premiselor care au dus la declanșarea acestui proiect la nivel național și prezintă evoluția sistemului medical și a creșelor ca urmare a numărului mare de avorturi. O contribuție importantă în elaborarea acestei cercetări a avut-o și lucrarea lui Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu,o perspectivă comparativă. Datorită ei am înțeles faptul că politica natalistă este rezultanta a doi factori: dorința obsesivă a lui Nicolae Ceaușescu de a conduce un popor foarte numeros, admirația lui pentru Charles de Gaulle care susținea că o națiune numeroasă est o națiune puternică.
O altă sursă importantă, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, a cărui autor este Gail Kligman, mi-a fost de un real folos, întru-cât, grație informațiilor, a mărturiilor doctorilor dar și a cazurilor în instanță relevate, am reușit să surprind consecințele unei politici restrictive în domeniul sănătății reproducerii. Femeile și-au riscat viața și sănătatea iar prin urmare, multe dintre ele au murit sau au rămas invalide.
Demn de amintit este și raportul UNICEF, The Situation of Child Abandonment in Romania, grație căruia am perceput efectul abandonului copiilor în spitale în România post-comunistă, felul în care asistența socială și serviciile medicale au răspuns la această problemă majoră. Față de perioada comunistă, situația actuală nu diferă foarte mult. Deși au trecut peste două decenii de la căderea regimului Ceaușescu, multe mame continuă să își părăsească copiii din cauza sărăciei sau din simplul fapt că nu și i-au dorit. În plus, s-a constatat că pentru doctori era un lucru normal să încurajeze aceste femei să își abandoneze copiii argumentând că așa era cel mai bine pentru copii, mai ales în cazurile în care era vorba despre familii la risc. Acest tip de complicitate dintre mamă și instituții pentru binele copiilor a contribuit la creșterea fenomenului de abandon în România, mai ales în instituțiile de sănătate.
Planul lucrării
Lucrarea de față, intitulată Politica pronatalistă a lui Ceaușescu. Studiu de caz: Problematica abandonului în România în perioada comunistă și post-comunistă, își propune să urmărească și să decripteze, așa cum sugerează și titlul, principalele coordonate ale evoluției procesului de abandon în România, cum s-a coagulat această politică natalistă și care a fost rolul ei. De asemenea, lucrarea urmărește și efectele rezultate în urma unui regim restrictiv. Astfel, lucrarea este structurată în trei capitole, a căror complementaritate este în concordanță cu tema acestei cercetări și care încearcă să răspundă întrebărilor pe care le-am enunțat în capitolul introductiv.
Având în vedere că fiecare persoană dispune de anumite drepturi fundamentale, ninclusiv copiii, iar încălcarea lor constituie o gravă problemă, pentru a întelege acest concept, este necesară o analiză a premiselor care au transformat acest deziderat într-un imperativ și ulterior chiar la asumarea și îndeplinirea acestuia. Dinacest punct de vedere, primul capitol al lucrării de față răspunde tocmai acestei cerințe, de a încerca să explice într-o manieră apriorică care au fost premisele dezvoltării Convenției Internaționale a Drepturilor Copilului, precum și implementarea acesteia în statul român.
Cel de-al doilea capitol al acestei lucrări urmărește să reliefeze contextul apariției regimului natalist și impactul acestuia în evoluția demografică a României și viața privată a tuturor cetățenilor, în special a femeilor și copiilor. Implementarea Decretului 770/1966 care a contribuit la interzicerea metodelor de contracepție și întreruperea voluntară de sarcină și în urma căruia s-a născut un număr mare de "decreței", ilustrează mentalitatea stalinistă a lui Nicolae Ceaușescu, copiii reprezentând pentru el viitorul Republicii Socialiste România, "continuitatea și progresul națiunii noastre". Numeroasele probleme apărute în urma adoptării decretului și a modificărilor aduse au dezvăluit autorităților consecințele acestuia, printre care putem enumera numărul mare de decese materne și infantile, instituții de plasament insuficiente comparativ cu numărul copiilor abandonați, și cel mai important, condițiile dificile de trai ale acestor copii în lipsa interesului statutului, a unui cadru medical specializat, respectiv a lipsei de afecțiune.
Cel de-al treilea capitol surprinde situația abandonului copiilor după căderea regimului comunist dar și proiectele de lege, și acțiunile care au fost implementate în România pentru ca fiecare copil să aibă dreptul la viață, condiții de trai bune în care să se poată dezvolta în mod normal. Astfel sunt evidențiate procesele prin care statul român a trecut pentru a scădea numărul de întreruperi de sarcină, sprijinirea mamelor în timpul sarcinii, în special a celor vulnerabile. Totodată, sunt prezentate și eforturile și ajutoarele oferite din partea organizațiilor internaționale în scopul ameliorării vieții infantile.
Metodologia de cercetare
Pentru a înțelege geneza și evoluția drepturilor copiilor și a drepturilor reproductive în România, precum și relația dintre politica natalistă implementată și întreruperile de sarcină, lucrarea de față abordează complementar două practici metodologice: cea obiectivă, bazată pe conceptul epistemologic al explicației, respectiv practica interpretativă, bazată pe conceptele epistemologice ale înțelegerii și interpretării.
În sprijinul celor afirmate mai sus vine primul capitol al acestui demers științific, care, în baza practicii metodologice bazată pe explicație și apelând la o metoda apriorică, expune obiectiv principalele etape în domeniu referitor apariția drepturilor copilului și aplicarea lor în statul român, urmând ca lucrarea de față să concluzioneze, în baza acestor teorii și a analizei empirice a acestei cercetări, care sunt transformările care și-au lăsat amprenta pe perioada copilăriei în România socialistă și post-socialistă. Complementar metodei teoretice, acest studiu sistematic al problematicii abandonului își propune să abordeze și metoda istorică și juridică.
În ceea ce privește metoda istorică, este evident utilizată, în măsura în care lucrarea de față, așa cum se poate observa din structura acestei cercetări, decriptează evoluția politicii nataliste dintr-o perspectivă cronologică, de la adoptarea Decretului 770 din 1966 și introducerea sistemului de protecție a copilului, până la restructurarea proiectelor de viață la nivel individual și colectiv.
Metoda juridică am aplicat-o la capitolul III, cu ajutorul căreia se urmărește, mai întâi într-o manieră obiectivă, să se reliefeze prevederile cu caracter juridic și efectele acestora asupra sistemului medical și a protecției copiilor și ulterior, în baza practicii metodei interpretative și într-o manieră subiectivă, să se analizeze și să se interpreteze implicațiile pozitive sau minusurile acestor prevederi juridice.
Întrebări fundamentale
În concordanță cu structura acestei cercetări, lucrarea de față urmărește să răspundă la o serie de întrebări relevante pentru România post-comunistă.
Cadrul instituțional al dezvoltării drepturilor copilului a fost asigurat după primul Război Mondial, în contextul situației critice a copiilor. Din acest punct de vedere, pentru a înțelege evoluția proiectului de apărare, această lucrare urmărește să clarifice în ce măsură a contribuit Convenția Internațională a Drepturilor Copiilor la reducerea numărului de abandonuri în România ?
Din același punct de vedere, lucrarea de față încearcă să răspundă întrebării de ce în perioada comunistă numărul populației a crescut foarte mult, în condițiile în care Nicolae Ceaușescu s-a ambiționat să implementeze o politică natalistă ? Cum a influențat această politică viața privată a cetățenilor și care au fost consecințele acesteia ?
Finalmente, în consonanță cu primul capitol teoretic al acestei cercetări, lucrarea urmărește să plieze concluziile obținute la aceste întrebări cu rezultatele obținute după căderea regimului comunist. Așadar, fenomenul abandonului în România post-socialistă se datorează faptului că regimul ceaușist a fost unul restrictiv sau lipsa de interes a autorităților naționale a contribuit la deteriorarea sistemului de protecție a copilului ?
CAPITOLUL I. DREPTURILE COPILULUI
I.1. Istoria Drepturilor Copilului
Până în timpurile moderne copilul a fost considerat proprietatea părinților, în acest caz, al tatălui. Ei îi decideau viața, în ceea ce privește învățătura cât și folosirea lui la muncă iar copilul trebuia să se supună. Odată cu industrializarea și introducerea sistemului de școlarizare obligatoriu societatea burgheză a început să distingă lumea copiilor de cea a adulților. Atenția acordată drepturilor omului după revoluțiile din America (1776) și Franța (1789) a stârnit interesul cu privire la situația copiilor. În Anglia, munca în fabrici a fost interzisă în 1833 pentru copiii cu vârste mai mici de 9 ani de English Factories Act, în timp ce în Germania, în 1896, Codul civil introducea pedepse pentru părinții care își maltratau copiii sau îi neglijau. Trei ani mai târziu, în 1899, au apărut tribunalele pentru minori în Statele Unite, până în acel moment, copiii fiind tratați ca niște adulți. Pedagoga Ellen Key declara în 1902 că secolul XX este "secolul copilului" și reprezintă epoca cea mai importantă din istoria drepturilor copilului, deși exploatarea, munca sau prostituția au continuat să le fure copilăria. Conform UNESCO, ideile lui Ellen Key au provocat controverse, ea privilegiind egalitatea în sânul căminului, libertatea copilului și opunându-se pedepsei corporale.
După primul Război Mondial, Eglantyne Jebb, alarmată de situația catastrofică a copiilor refugiați în Balcani și în Rusia, înființează în 1919 fundația Salvați Copiii pentru a oferi le asistență și protecție. Un an mai târziu, fundația este reorganizată și structurată în jurul Uniunii Internaționale Salvați Copiii, cu sprijinul Comitetului Internațional al Crucii Roșie. Eglantyne Jebb elaborează de asemenea și Carta Bunăstării Copilului, adoptată în 1924 de Adunarea Generală a Ligii Națiunilor sub denumirea de Declarația de la Geneva. Aceasta conținea drepturile fundamentale ale copilului în ceea ce privește bunăstarea copilului, dreptul la dezvoltare, la asistență și ajutor și dreptul la ajutor, fără a avea însă caracter juridic obligatoriu. Cel de-al doilea Război Mondial lasă în urma lui milioane de copii în dificultate. Din acest motiv, în 1947 este creat Fondul Națiunilor Unite pentru copii, UNICEF, care devine în 1953 o organizație permanentă internațională. Adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 nu conținea un document separat, adaptat nevoilor copiilor, în special protejării acestora și de aceea, pe 20 noiembrie 1959, Adunarea generală a Națiunilor Unite adoptă Declarația Drepturilor Copilului ce conținea drepturi concrete, precum dreptul la nume, la naționalitate, la învățământ gratuit.
În contextul Războiului Rece și după numeroase negocieri, două texte complementare Declarației Universale a Drepturilor Omului sunt adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite la New York: Pactul Internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale care recunoaște dreptul la protecție împotriva exploatării economice, dreptul la educație și la sănătate și Pactul relativ la Drepturile Civile și Politice care stabilește dreptul la nume și naționalitate. Anul 1979 este declarat "Anul Internațional al Copilului" și marchează o adevărată conștientizare, Polonia propunând un proiect de convenție a drepturilor copilului cu ocazia Conferinței Comisiei drepturilor omului a ONU. Deși proiectul a fost respins, fiind inspirat în mare parte din Declarația din 1959, un al doilea proiect, propus tot de Polonia în 1980, a stat la baza elaborării definitive a Convenției relative la drepturile copilului. Această Convenție trebuia să devină un instrument care să oblige statele să se angajeze în mod activ în protejarea copilului și să consemneze într-un singur document toate drepturile copilului, acestea fiind incluse în peste 80 de documente de drept internațional. Atât UNICEF cât și organizațiile internaționale au jucat un rol esențial în procesul de elaborare al Convenției. Pe 20 noiembrie 1989, Adunarea generală a Națiunilor Unite adoptă Convenția relativă la drepturile copilului, la 30 ani de la adoptarea Declarației drepturilor copilului. 61 de țări au participat la ratificarea documentului, intrând în vigoare pe 20 septembrie 1990. În prezent este textul internațional cel mai ratificat din lume, de către 193 state, cu excepția Statelor Unite și Somaliei. S-au adoptat și două protocoale adiționale: Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate (Le Protocole facultatif à la Convention relative aux droits de l’enfant concernant l’implication d’enfants dans les conflits armés) stipulează că, copiii cu vârste mai mici de 18 ani nu pot fi înrolați în forțele armate și precizează și limita de vârstă de 15 ani, care figurează în articolul 38 din Convenție. Tinerii care doresc din proprie inițiativă să se înroleze în serviciul militar trebuie să aibă cel puțin 16 ani. Dar, din nou, următorul principiu se aplică: nicio persoană tânără sub 18 ani nu are dreptul să ia parte la ostilități. Acest protocol a intrat în vigoare în luna februarie 2002, iar în prezent, peste 100 de state l-au ratificat. Cel de-al doilea protocol, Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituția infantilă și pornografia infantilă (Le Protocole facultatif à la Convention relative aux droits de l'enfant, concernant la vente d'enfants, la prostitution des enfants et la pornographie mettant en scène des enfants) interzice în mod expres astfel de practici și invită statele să urmărească aceste forme de exploatare ca un act criminal. Acest protocol a intrat în vigoare la 22 ianuarie 2002 iar în prezent este semnat și ratificat de 121 state și acceptat de 169 state.
I.2. Viziunea Convenției Internaționale a Drepturilor Copilului
Această Convenție definește principiile și normele cu privire la statutul copiilor. Merge dincolo de garanțiile obișnuite de sănătate, educație, etc., oferind drepturi relative la personalitatea proprie a copilului ca dreptul la libertatea de expresie sau la viață privată. Conform Convenției, copilul nu este proprietatea părinților sau beneficiarul fără apărare aflat la mila celorlalți, ci o persoană ce are drepturi și poate să le revendice. Chiar dacă acest document a fost precedat de diferite tratate referioare la drepturile copilului, el reprezintă punctul de plecare al unui nou mod de abordare legală unde guvernele sunt responsabile în cazul în care copiii nu au ceea ce le trebuie. Cu alte cuvinte, dacă înainte de această convenție drepturile copiilor nu erau decât o preocupare voluntară, ele sunt acum înscrise în lege și cer statelor semnatare să realizeze un șir de dispoziții astfel încât legislația, orientările și practicile să fie in conformitate cu normele din Convenție. Fiecare guvern trebuie să prezinte periodic unui comitet de experți independenți rapoarte cu privire la progresele făcute în ceea ce privește aceste drepturi. Rapoartele sunt verificate și comentate iar statele sunt încurajate să ia măsuri speciale și să creeze instituții speciale pentru promovarea și protecția drepturilor copilului. În caz de necesitate, aces comitet solicită ajutorul celorlalte guverne și asistență tehnică din partea organizațiilor ca UNICEF.
Potrivit Convenției, "copilul" reprezintă orice persoană cu vârstă mai mică de 18 ani, cu excepția cazului în care legea aplicabilă definește majoratul mai devreme. În anumite cazuri, în fiecare stat trebuie să existe o anumită coerență în definiția vârstei minime, de exemplu, vârsta necesară pentru primul loc de muncă sau finalizarea învățământului obligatoriu. În alte cazuri însă, Convenția întrece limitele, ca interzicerea închisorii pe viață sau pedeapsa capitală pentru cei cu vârste mai mici de 18 ani.
Există mai multe motive pentru care Convenția Internațională a Drepturilor Copilului este specială. Aceasta este în vigoare în cvasi-totalitatea statelor din lume, oferind un cadru moral și juridic comun pentru elaborarea programelor de acțiune în favoarea copiilor. A constituit primul exemplu de angajament oficial destinat să garanteze exercitarea drepturilor fundamentale ale copiilor și monitorizarea progresului situației lor și protejează rolul familiei în viața copilului. Indică de asemenea că drepturilor copiilor sunt drepturi fundamentale esențiale demnității umane a tuturor indivizilor. Aceste drepturi nu mai pot fi considerate o opțiune, o favoare sau o pomană făcută copiilor, impunând obligații și responsabilități care trebuie respectate. Textul a fost acceptat și de entități non-statale, precum Armata Populară de Eliberare, mișcare rebelă activă în sudul Sudanului. Servește ca referință pentru numeroase organizații care lucrează cu și pentru copii, inclusiv ONG-urile și agențiile ONU. Reafirmă că drepturile sunt importante și indispensabile pentru dezvoltarea deplină a copilului și noțiunea de responsabilitate a statelor în ceea ce privește realizarea drepturilor fundamentale, a valorilor de transparență și supraveghere publică care îi sunt asociate. Promovează crearea unui sistem de solidaritate internațională destinat să garanteze exercitarea drepturilor copiilor. Bazându-se pe procesul de raportare prevăzut de Convenție, țările donatoare trebuie să furnizeze asistență în domeniile în care au fost identificate nevoile specifice; țările beneficiare alocă, la rândul lor, aceste ajutoare asistenței oficiale pentru dezvoltare.
Care sunt măsurile pe care Convenția și Comitetul drepturilor copilului încurajează guvernele să le ia ?
În urma examănirii rapoartelor primite, Comitetul încurajează fiecare guvern să utilizeze Convenția ca ghid pentru elaborarea și executarea politicilor vizând să:
Pună în aplicare un program național complet în favoarea copiilor
Instituie organisme permanente care să faciliteze coordonarea, monitorizarea și evaluarea activităților în toate ramurile guvernului
Să se asigure că textele legislative sunt compatibile cu Convenția
Să realizeze studii de impact în ceea ce privește copiii
Să efectueze analize bugetare adecvate pentru a determina partea fondurilor publice consacrate copiilor și să supravegheze ca aceste resurse sunt utilizate corespunzător
Să asigure că există suficiente date colectate și folosite pentru a îmbunătăți situația tuturor copiilor din fiecare țară
Să sensibilizeze opinia publică și să difuzeze informații legate de Convenție, formând pe oricine participă la elaborarea politicilor oficiale și care lucrează cu sau pentru copii
Să implice societatea civilă, inclusiv copiii, în procesul realizării drepturilor copilului și de sensibilizare față de acestea
Să instaleze birouri independente legale – mediatori, comisii și alte instituții – pentru apărarea drepturilor copiilor.
De-a lungul timpului, Convenția a inspirat un proces de punere în aplicare la nivel național și o schimbare socială în toate regiunile lumii, lucru ce a dus la integrarea principiilor relative la drepturile omului în legislație, instituirea organelor inter-ministeriale și pluridisciplinare, elaborarea programelor naționale în favoarea copiilor, consolidarea parteneriatelor pentru copii, restructurarea alocațiilor bugetare, aplicarea principiului nediscriminării și nu în ultimul rând, focusarea pe supraviețuirea și dezvoltarea copilului.
Secretarul general al Națiunilor Unite a cerut ca problema drepturilor omului să fie integrată în toate domeniile de intervenție ale ONU. Se poate cita ca exemplu, mandatul Înaltului Comisariat pentru Refugiați (UNHCR) pentru copii, sau angajamentul Organizației Internaționale a Muncii (OIM) pentru eliminarea muncii copiilor. În cazul UNICEF, Convenția a devenit mai mult decaât o referință, fiind o axă de orientare sistematică a activităților organizației. După cum este menționat în declarația misiunii sale, UNICEF este mandatat să promoveze protejarea drepturilor copilului și încearcă să facă din aceste drepturi principii morale durabile și norme de comportament internaționale. UNICEF apără atât principiile și dispozițiile Convenției, cât și integrarea sistematică a drepturilor copilului în activitățile sale de pledorie, programare, monitorizare și evaluare. Convenția relativă la drepturile copilului ajută UNICEF la identificarea domeniilor care ar trebui evaluate și furnizează un instrument ce îi permite să măsoare progresele din aceste domenii. Integrarea unei abordări bazate pe drepturile omului în toate activitățile UNICEF este un proces de învățare continuă care necesită ca, cadrul utilizat pentru elaborarea programelor de dezvoltare să fie extins. Continuând să se concentreze pe supraviețuirea și dezvoltarea copilului, UNICEF trebuie să țină cont de situația tuturor copiilor, să analizeze mai bine condițiile economice și sociale, să creeze parteneriate pentru a spori contribuția, să sprijine intervențiile pe baza nediscriminării și să acționeze în interesul superior al copilului.
I.3. Convenția Internațională a Drepturilor Copilului în România
I.3.1 Evoluția Sistemului de Protecție a copilului
Similar cu alte țări din Europa, România a început să creeze un sistem de protecție al copiilor prin intermediul bisericii și, mai târziu, prin intermediul aristocrației, care se ocupa de adăposturile pentru săraci, persoane cu handicap și abandonate, încă din secolul al XVI-lea. Asistența socială și primele legi de protecție și infrastructură au fost dezvoltate abia la începutul secolului XX. Totuși, instituționalizarea își are originile în ideologia sovietică, care considera că părinții sunt incapabili să își crească copiii conform doctrinei corecte și promova asistența socială ca alternativă. Deși această abordare a fost una generală în blocul comunist, în România, politica pronatalistă din 1966, interzicerea contracepției și a avortului pentru femeile sub 45 ani și taxarea cuplurilor fără copii, a făcut din instituționalizare cea mai dură și cea mai răspândită formă a serviciilor de protecție (doar 14% din copiii instituționalizați au fost dați în plasament familial în 1989). În paralel, profesia de asistent social a fost interzisă în credința că regimul furniza o protecție suficientă prin politica social-universală, nu mai era necesară susținerea profesională suplimentară iar statul era cel mai capabil să aibă grijă de copiii abandonați. Astfel, familiile au fost considerate cu ușurință incompetente în ceea ce privește rolul parental și și-au pierdut capacitatea juridică parentală, întrucât contactul cu copiii nu a fost încurajat sau susținut.
Copiii malnutriți care au trăit în mizerie și sărăcie au fost exemplul cel mai mediatizat și controversat al condițiilor inume din Europa de Est, la sfâșitul comunismului. Această imagine a provocat reacții imediate din Occident, astfel încât mai multe organizații au contribuit la salvarea, îmbunătățirea, schimbarea, modificarea și modernizarea condițiilor de trai ale copiilor. Fără un ajutor extern, un sistem care stagnase timp de 30 ani, nu ar fi putut fi schimbat cu ușurință având în vedere că în unele țări căderea comunismului era considerată deja o reformă. Din păcate, impulsul pentru o schimbare rapidă nu a fost însoțit de cunoștințe suficiente pentru fiecare dintre părți. Cu toate acestea, România a făcut progrese notabile, reformând sistemul de îngrijire al copilului de două ori și treptat, crescând gradul de conștientizare și implicare a experților locali pentru îmbunătățirea sistemului. Principala provocare în acest proces a fost impactul la nivel de practică și abordarea privind schimbarea, impusă de actorii externi și interni.
I.3.1 Dezvoltarea sistemului după 1989
Chiar dacă s-a aflat printre primele țări care au ratificat Convenția Internațională a Drepturilor Copilului în 1990, din cauza insuficienței infrastructurii și a personalului necalificat, condițiile de viață din casele de copii au rămas neschimbate până la prima reformă de protecție a copilului, inițiată de către noul guvern conservator în 1997. În 1990, România a adoptat o legislație națională vizând să îmbunătățească condițiile de viață ale copiilor din instituțiile statului și să schimbe semnificativ condițiile legale pentru adopție. Deși se preferau adopțiile naționale, noua legislație a liberalizat politica de adopție internațională a României, ducând la o explozie de adopții internaționale la începutul anilor '90. Aproximativ 30.000 de familii au adoptat copiii români, 8.000 din aceștia găsindu-și o casă permanentă în familiile americane în timp ce alte mii de copii au ajuns la familiile din Europa Occidentală. Cu toate acestea, noul sistem de adopții a fost ușor de manipulat și rapoartele au arătat lumii întregi probleme legate de traficul de copii, mamele surogat care cer beneficii materiale și documentele false. În 1993, România a adoptat o lege cu privire la cooperarea în materia adopției internaționale, definind copilul abandonat în momentul în care nici un părinte nu demonstrază vreun interes mai mult de 6 luni. Astfel, copiii abandonați erau eligibili pentru adopția internațională. Cu toate acestea, proiectul de lege nu doar a dus la un nou val de adopții dar a și contribuit la abuzurile suplimentare din acest sistem. În acest timp, serviciile de protecție a copilului din România erau sensibile la practicile de corupție și majoritatea resurselor financiare generate de programele de protecție a copilului în procesul de adopție internațională erau deturnate, conform unui raport din 2001 publicat de Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și Departamentul american pentru Sănătate și Servicii Sociale (DHHS). Raportul descria activitățile de adopție ca fiind necontrolate, din moment ce posibilii părinți puteau să meargă în România și să adopte direct de la părinți sau funcționarii instituției. În acest context, România a început să facă eforturi serioase pentru a reduce abuzurile din acest sistem.
Imboldul pentru schimbare l-a reprezentat cererea de aderare la Uniunea Europeană, care a fost, printre altele, condiționată de îmbunătățirea situației copiilor aflați în îngrijire. Schimbarea care a urmat a fost mai degrabă sistematică și legislativă aceasta afectând atât copiii cât și personalul. Reforma s-a bazat pe prima legislație modernă care a înlocuit legea comunistă din 1970 introducând conceptul de drepturi ale omului și descentralizând sistemul prin acordarea puterii de decizie autorităților locale. Un nou departament de protecție al copilului a preluat responsabilitatea administrativă a trei ministere diferite (sănătate, educație și muncă) și a început să închidă sau să transforme casele de copii în centre de plasament temporare și case de tip familial, să dezvolte sistemul de asistență parentală și să reunească copiii cu familiile lor. După 27 ani de stagnare schimbarea a fost puternică. Infrastructura, statutul profesional, contextul juridic al practicii și limbajul corespunzător au început să se schimbe.
Această reformă a fost criticată de noile generații de asistenți sociali formați la universități pentru a merge "prea departe, prea repede" fără a avea cunoștințele adecvate, viziunea și orientarea. Descentralizarea a fost impusă fără o atenție asupra implicațiilor financiare pentru autoritățile locale, creând astfel riscul de colaps total în sistemul de protecție al copilului care nu putea susține costurile la mâncare și medicamente în centrele de plasament locale. Închiderea instituțiilor a fost vazută ca o soluție rapidă, copiii fiind mutați în centre necunoscute dar similare sau trimiși înapoi la familiile care îi exploatau, obligându-i astfel să fugă de acasă și să ajungă din nou în aceste centre. Serviciile de sprijin familial au fost prost organizate și nu au fost integrate în planurile naționale de dezinstituționalizare. Când trebuiau să părăsească aceste instituții, tinerii nu aveau acces la un sistem de sprijin iar mulți dintre ei au rămas acolo, ceea ce a dus la creșterea oprimării copiilor mai mici. Fragmentarea, lipsa de informații, deciziile superficiale și luate în grabă sub presiunea externă, au dus la incapabilitatea instituțiilor și la efecte negative pe termen lung. Poveștile practicanților au arătat că aveau nevoie de informație clară și actualizată, de o viziune a motivului și natura schimbării, de aprecierea eforturilor și susținerea anxietății lor dar și de posibilități mai bune de învățare. În mod similar, tinerii aveau nevoie de interacțiuni de calitate cu personalul, o evaluare forte, un plan de ieșire din centre și diverse posibilități de învățare. În loc de toate astea, schimbarea rapidă a creat un conflit între actori și sectoare (public și ONG), o paralizie printre practicanți și un sentiment de abandon printre copii și tineri.
Majoritatea lacunelor din prima reformă au fost abordate în pachetul legislativ din 2004. Noua strategie sugera adoptarea unui număr mare de reforme care să aducă România la același nivel cu standardele internaționale de protecție a copilului, accentul fiind pus pe transformarea sistemului, de la unul instituționalizat la un sistem de tip familial. Activitățile care au făcut obiectul acestei strategii au fost:
închiderea și restructurarea centrelor de plasament,
prevenirea separării copiilor de familiile lor, prin dezvoltarea unor servicii de sprijin acordat familiilor nevoiașe
aducerea sisteului de protecție a copilului din România la standardele Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin îmbunătățirea, completarea și armonizarea legilor românești.
Respectivul pachet legislativ cuprindea Legea referitoare la protecția și promovarea drepturilor copilului, un set de norme de calitate care abordează diferite forme, metode și etape de îngrijire (de exemplu, asistența parentală, prevenția), proiectul de lege pentru înființarea Oficiului Român pentru Adopții, Legea privind regimul juridic al adopției și Legea pentru înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție. Câțiva ani mai târziu s-au observat schimbări la nivel de procedeu de transfer al copiilor în centre, tipurile de servicii disponibile, calitatea îngrijirii în instituții, și tipurile de copii aflați în îngrijire. Admiterea în instituțiile de tip rezidențial este mult mai dificilă (interzisă copiilor sub 2 ani, cu exepția cazului în care suferă de handicapuri grave), în timp ce furnizarea de asistență este organizată în jurul unui set de planuri individualizate (prevenirea separării sau plasamentul temporar în centre). Familia este mediul privilegiat pentru îngrijirea copilului. Cu toate acestea, atunci când acest lucru nu este valabil, serviciile de îngrijire alternative, cum sunt casele de tip familie, centrele de zi și centrele de plasament temporar, înlocuiesc instituțiile. Obligația statului de a asigura traiul după părăsirea acestor instituții, care în anii '90 a fost aproape abandonată, este acum mai bine structurată și recunoscută. Deși nu s-a exprimat ca atare, statul pare să adopte rolul de părinte corporativ prin sporirea șanselor de viață ale tinerilor prin îngrijire extinsă, până la 2 ani la cerere, dispoziții pentru dezvoltarea competențelor de viață independente, resurse financiare generoase și posibilități de angajare după părăsirea centrelor.
CAPITOLUL II. DREPTURILE REPRODUCTIVE ȘI DREPTURILE COPILULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
II.1. Politica natalistă a lui Ceausescu
II.1.a. Apariția Decretului 770/1966
Interzicerea întreruperilor de sarcină nu a fost o măsură spontană, ci a reprezentat o perioadă de nouă luni de negocieri și discuții între puterea politică și tehnocrați. În anul 1966, România trecea printr-o criză demografică, exprimată mai ales prin scăderea indicelui de natalitate, acesta înregistrând o valoare de doar 14,6 ‰. Într-un studiu realizat de Ministerul Sănătății în 1966, acest indicator "nu asigura nici măcar reproducerea simplă a populației, adică un copil de sex feminin de fiecare femeie în perioada ei de fertilitate 15-49 de ani". Libertinajul, egoismul, comoditatea, nevoia de împlinire materială erau considerate cauzele principale ale scăderii natalității, iar legătura directă a fost făcută cu întreruperile de sarcină. Astfel, la nivel național, autoritățile au decis să intervină, prin adoptarea de măsuri legislative, pentru un control amănunțit în ceea ce privește reproducerea populației. Deși scopul inițial îl reprezenta preîntâmpinarea întreruperilor de sarcină și creșterea natalității, această inițiativă s-a transformat treptat într-o politică restrictivă cu caracter pronatalist.
În cadrul ședinței Comitetului Executiv a CC al PCR din 2 august 1966 subiectul principal pe ordinea de zi l-a reprezentat situația natalității din România, accentul fiind pus pe modificarea legislației în vigoare privind avortul și divorțurile. Deși pozițiile majorității participanților se bazau mai mult pe acest subiect, Ion Gheorghe Maurer, la acea dată Președintele Consiliului de Miniștri, considera că pe lângă această modificare era necesar și adoptarea unor programe educative pe termen lung. În opinia sa, trebuia stabilită o limită a implicării statului în viața personală a cetățenilor săi : "până la urmă problema familiei este o problemă pe care din ce în ce mai mult o rezolvă familia însăși. (…) Trebuie să ne gandim că nu putem impune familiei mai mulți copii decât familia vrea să aibă".
În același timp, Iosif Banc, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, propunea modificări la nivel financiar, astfel încât taxa de întrerupere a sarcinii să crească de la 30 la 500 lei sau chiar 1.000 lei iar cea pentru desfacerea căsătoriei să fie între 1.500 și 2.500 lei. Se dorea ca prin majorarea acestor taxe să nu se mai recurgă la avort în primul rând, iar in al doiolea rând, să aducă venituri suplimentare la bugetul de stat.
Nicolae Ceaușescu și-a exprimat ferm poziția cu privire la acest subiect, declarându-se nemulțumit de situația existentă : "După părerea mea, prin decretul de legalizare a avorturilor, noi am legalizat prostituția prin avorturi și îngăduința la divorțuri. (…) Cred că trebuie să punem imediat capăt întreruperilor de sarcină." și decide ca în două săptămâni să prezinte un proiect de lege privind reglementarea situației întreruperilor de sarcină și prezentarea măsurilor cu privire la sancționarea drastică a celor care încalcă noile prevederi, lipsind însă problema mijloacelor contracepționale.
În urma Protocolului nr. 26 al ședinței Comitetului Executiv al CC al PCR din 2 august 1966, s-a decis refacerea "Studiului privind situația natalității în România" în vederea rezolvării problemei creșterii natalității. O singură măsură economică a fost inclusă în acest proiect, care nu trebuia să fie costisitoare: organizarea creșelor la sate și orașe care, cu cheltuieli minime, să supravegheze și să educe copiii ai căror părinți se află în câmpul muncii.
II.1.b. Instrucțiunile nr. 819 din 19 octombrie 1966 de aplicare a Decretului nr. 770/1966
Noul Decret trebuia să intre în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea sa în Buletinul Oficial, fiind abrogat în același timp și Decretul 463 din 30 septembrie 1957, pentru încuviințarea întreruperilor de sarcină. În această perioadă, ministrul Sănătății emite, conform aceleiași prevederi, Instrucțiunile nr. 819 din 19 octombrie 1966 de aplicare a Decretului nr. 770/1966 pentru întreruperea cursului sarcinii.
În baza articolului 4 din Decretul 770 se stipula în aceste Instrucțiuni ca toate cabinetele de întrerupere a sarcinii la cerere sa își înceteze activitatea, indicațiile medicale pentru care se putea aproba o intervenție fiind plasate într-o anexă. Acestea erau grupate în 18 categorii, și anume : tuberculoză, boli infecțioase, sifilis, boli ale glandelor endocrine, boli pulmonare, boli cardio-vasculare, boli reumatismale și colagenoze, tumori maligne, boli neuropsihice, boli digestive și ale glandelor anexe, boli de nutriție, boli ale sângelui și organelor hematopoietice, boli renale și ale căilor urinare, boli obstetricale și ginecologice, boli ortopedice, boli ORL, boli oftalmologice și dermato-venerice. Chiar dacă una din aceste boli era depistată, acest lucru nu însemna neapărat că, cursul sarcinii putea fi întrerupt.
Odată cu Instrucțiunile 819 erau reglementate și atribuțiile fiecărui membru al comisiei, orarul de funcționare, sediul, dotarea cu instrumentar, formularele ce trebuiau completate și pe baza cărora Direcția Asistenței Medicale întocmea rapoarte care ajungeau la Secretarul General al PCR. Întregul sistem era unul destul de riguros și birocratic și avea ca scop limitarea la maximum a efectuării intervențiilor în termeni legali de către gravide.
II.1.c. Reglementarea întreruperii de sarcină în perioada 1966 – 1989
Punerea în aplicare a legislației antiavort s-a desfășurat în 3 etape: 1966 – 1973, 1972 – 1984, 1983 -1989.
1966 – 1973
Prima etapă a reglementării întreruperii de sarcină a adus cu ea și primele probleme, la aproape un an de la aplicarea Decretului 770. Acestea au fost detaliate într-o "Informare" a Secției de Sănătate a CC al PCR din 28 martie 1967 care conține sugestii privind modificarea, completarea sau clarificarea anumitor prevederi ale Decretului 770 și Instrucțiunilor nr. 819 și vor fi finalizate prin elaborarea Instrucțiunilor nr. 405 din 9 mai 1967.
Una dintre sugestii făcea referire la autorizarea întreruperii sarcinii, în cazul în care viața femeii este pusă în pericol. Articolul nu include detalii despre situația în care fătul poate fi afectat fără a periclita și viața mamei în același timp (de exemplu, sindromul hemolitic congenital – incompatibilitatea Rh).
O altă problemă a fost cea în cazurile de viol sau incest. Legislația permitea efectuarea avortului doar în primele 3 luni de sarcină însă judecarea procesului, procurarea actelor doveditoare depășeau acest termen iar avortul devenea ilegal. În acest sens, au fost grăbite formalitățile de obținere a dovezii de viol sau incest pentru ca avortul să poată fi efectuat în cele 3 luni.
Păstrarea sarcinii la minorele de până la 16 ani: Atât Decretul 770 cât și Instrucțiunile nr. 819 nu făceau nici o referire la acest aspect, cu atât mai mult cu cât o asemenea vârstă nu permite fizic purtarea unei sarcini. Conform Instrucțiunilor 405/1967, doar femeile care au născut 4 copii și îi au în îngrijire sau i-au îngrijit și minorele sub 14 ani împliniți, pe motivul că sarcina este rezultatul unei infracțiuni, puteau solicita întreruperea sarcinii. Pentru tinerele cu vîrste cuprinse între 14 și 16 ani, avortul era condiționat de pericolul reprezentat de evoluția sarcinii pentru viața minorei.
O altă observație a reprezentat-o femeile cu cetățenie română aflate în misiuni diplomatice în străinătate. Pentru a putea face avort în cazurile prevăzute déjà în articolul 2 literele d, e, f din Decretul 770 era nevoie de prezentare în fața comisiei. Deși Ministerul Sănătății susținea că perioada de 3 luni în care se permitea întreruperea de sarcină era suficientă pentru a se întoarce în țară și a începe procedurile necesare, Procuratura Generală sprijinea eliberarea autorizației doar pe baza actelor constatatoare trimise către comisie prin Ministerul de Externe. Prin intermediul Instrucțiunilor 716, aplicarea Decretului devine mai lejeră odată cu introducerea unor prevederi ce facilitau obținerea avizului de avort.Astfel, se putea face apel la o singură comisie, cea a Maternității Polizu din București, iar întreruperile de sarcină se făceau în instituții sanitare specializate doar în țările în care legislația permitea efectuarea lor.
1972 – 1984
Cea de-a doua etapă aduce primele modificări ale Decretului 770/1966. Pe data de 16 februarie 1972 est adoptat Decretul 53 în vederea modificării articolului 2 litera d din Decretul 770 pentru reglementarea avortului. Astfel, vârsta minimă legală pentru a efectua o întrerupere de sarcină scade de la 45 la 40 ani. În urma unor studii și rapoarte efectuate de catedra de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Brâncovenesc, s-a dovedit faptul că problemele din timpul sarcinii cresc exponențial la femeile cu vârste de peste 40 ani: prematuritatea (16% față de 8% la o naștere sub 40 ani), ruperea prematură a membranelor, prezentație pelviană, placenta praevia, prezentație transversală, mortalitate perinatală crescută (6,5% față de 1,3%).
1983 – 1989
În urma unui raport cu caracter secret, ce viza evoluția natalității și care se realiza în fiecare an pe anul anterior, s-a constatat în 1982 că populația României era de 22,5 milioane de locuitori în condițiile în care estimările medii erau de 22,8 milioane. Deși Decretul 770/1966 a avut ca scop creșterea natalității pentru "a asigura țării noi și noi generații care să contribuie la înflorirea națiunii noastre socialiste, la triumful socialismului și comunismului în România", natalitatea a scăzut extrem de mult începând cu anul 1975, atingând o valoare de 15,3‰ în 1982.
În aceste condiții, autoritățile hotărăsc în cadrul Ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 26 aprilie 1983 să înăsprească măsurile în această privință :
Controale cu miliția și procuratura în vederea descoperirii focarelor avortogene
Restrângerea criteriilor medicale de autorizare a întreruperii de sarcină
Examene ginecologice tuturor femeilor care se internează în spital
Examene ginecologice, în special a grupei de vârstă 20-30 ani, în cadrul controlului medical periodic al femeilor din producție
Reducerea maternităților în care se pot efectua avorturi
Reducerea numărului de medicamente ce pot fi prescrise femeilor însărcinate
Control permanent al modului în care legislația este respectată, cu accent pe circuitul truselor pentru întreruperile de sarcină
Încadrarea cu specialiști care au dovedit în activitatea lor principialitate, corectitudine, pregătire profesională și revizuirea componenței comisiilor de întrerupere a sarcinii
Este elaborat și un "Program de măsuri pentru creșterea natalității și asigurarea sporului natural al populației" al cărui scop era să reducă cu 30% numărul de avorturi, cu 8-10% mortalitatea infantilă, să îmbunătățească asistența medicală a femeii însărcinate și supravegherea evoluției sarcinii.
Deși aceste măsuri au scăzut numărul de avorturi cu 466.555, la nivel de natalitate rezultatele nu au fost foarte pozitive, în 1983 numărul de nașteri fiind cu 22.900 mai mic decât în 1982. Doi ani mai târziu, numărul de întreruperi de sarcină la cerere crescuse foarte mult, aproximativ 300.00, ceea ce făcea ca România să ocupe locul 1 în Europa. În aceste condiții, autoritățile hotărăsc modificarea articolului 2, punctul d și e din Decretul 770/1966, și anume, revenirea la vârsta de 45 ani de la care se putea solicita întreruperea de sarcină și creșterea numărului de copii, 5, pe care femeia trebuia sa îi nască și să îi aibă în îngrijire. Se spune că această modificare a reprezentat "ultima și cea mai dură etapă a politicii demografice ceaușiste", având efecte negative în ceea ce privește atît mortalitatea maternă și infantilă (crește de la 22‰ la 30‰) cât și numărul tot mai mare de copii distrofici, prematuri sau cu afecțiuni congenitale.
II.1.d. Contracepția în România între 1966 și 1989
În perioada comunistă conceptul de contracepție era unul necunoscut iar referirile la metodele contraceptive erau minime, fiind asociate cu efecte negative ale acestora astfel încât femeile să nu dispună de mijloace ușoare de prevenire a unei sarcini iar natalitatea să crească. Existau totuși două metode, care erau și cele mai folosite: cea tradițională, coitus interruptus, și avortul.
Fiind un subiect destul de controversat, autoritățile române au marginalizat această temă, contracepția fiind valabilă numai pentru femeile care au născut déjà 4 – 5 copii și "și-au făcut datoria". Se dorea o utilizare rațională a contraceptivelor, astfel încât, în perioada 1966-1989 acestea erau cvasiabsente pe piața românească și erau prescrise de medic și folosite doar în condiții speciale. România socialistă ajunsese cunoscută la nivel european ca fiind singura țară care nu accepta introducerea pilulelor anticoncepționale.
În anii '80, autoritățile au fost nevoite să admită tacit importul de contraceptive, chiar dacă folosirea acestor mijloace nu a beneficiat de o reglementare clară, nici măcar pentru femeile care aveau dreptul legal să întrerupă sarcina. Astfel, introducerea lor în țară nu a mai fost împiedicată la vamă, populația făcând apel la rudele din străinătate. Cei mai avantajați au fost locuitorii din vestul României, care se aprovizionau din Ungaria, pe piața neagră găsindu-se atât prezervative, pilule, cât și dispozitive intrauterine și spermicide.
Întrucât natalitatea continua să scadă, autoritățile române au adoptat o serie de măsuri care echivalau cu interzicerea contracepției moderne. Una din acestea a constat în interzicerea sterilizării chirurgicale prin ligatura trompelor și utilizarea steriletelor și a fost introdusă prin Ordinul ministrului Sănătății nr. 300 din 18 august 1986. Se considera că orice tentativă medicală de suprimare a capacității de procreere a femeii constituia o încălcare a concepției partidului și trebuia pedepsită. S-a plasat astfel în afara legii orice prescriere de rețete contraceptive.
În 1987, Secretariatul General al ONU pregătea o anchetă demografică la nivel mondial pentru întocmirea unui Plan mondial de acțiune în domeniul populației, în cursul anului 1989, intitulată "Evaluarea și aplicarea în politicile guvernamentale a tendințelor și nivelurilor demografie în contextual dezvoltării în anul 1987". În acest sens, România a primit o scrisoare însoțită de un chestionar iar în urma rezultatelor, s-a constatat că politica guvernului român respingea și nu sprijinea direct sau indirect furnizarea de mijloace anticoncepționale.
Tabelul 1. Situația folosirii contraceptivelor în România la nivelul anului 1987
Existau medici, profesori-doctori, care cunoșteau adevărata situație și se confruntau zilnic cu efectele negative ale renumitului Decret 770/1966 și au încercat să remedieze pe cât de mult au putut lipsurile din legislația antiavort. Tocmai de aceea, în 1969 apare propunerea înființării unor centre pentru aplicarea și studierea mijloacelor contraceptive moderne, beneficiare fiind doar femeile care dispuneau de dreptul legal la avort. În acest sens, a fost creat Serviciul de consultații și tratamente anticoncepționale care, în 1974, a devenit Colectivul pentru combaterea sterilității, contracepției, sfat genetic și colposcopie.
Prin intermediul acestui centru, mai multe femei au beneficiat de un tratament cu contraceptive, printre care putem enumera: diafragme vaginale și spermicide, dispozitive intrauterine, tratamente cu progestative de sinteză.
Având în vedere că tot mai multe femei beneficiau de contraceptive prin intermediul acestui centru, treptat, autoritățile consideră că acesta este un "dușman" al politicii nataliste, ceea ce duce la închiderea lui în iunie 1985. Șeful pe țară pe probleme de obstetrică și ginecologie hotărăște de asemenea ca utilizarea steriletelor să fie interzisă iar acestea să fie blocate la Oficiul Central Farmaceutic.
II.2. Respectarea drepturilor copilului în românia în perioada comunistă (1966 – 1989)
II.2.a. Evoluția numărului de avorturi
Odată cu adoptarea Decretului 770/1966, numărul avorturilor a scăzut de la 973.447 în 1966 la 205.783 în 1967. Cum am menționat și în capitolul precedent, întreruperea de sarcină reprezenta în această perioadă principala metodă de contracepție la îndemâna femeilor, în lipsa unei educații sexuale și a metodelor contraceptive (diafragmă, sterilet, prezervativ etc). Astfel, din cele 205.783 de avorturi, 75% erau avorturi incomplete și numai 25% erau legale.
Perioada 1980 – 1989 a înregistrat o scădere: între 1980 – 1983 avorturile au depășit 400.000 cu un maximum de 468.041 atins în 1982 iar următorii doi ani au cunoscut o scădere semnificativă, ajungând la 302.838. Odată cu modificarea articolului 2, punctul d și e din Decret în 1985 (revenirea la vârsta de 45 ani respectiv creșterea și întreținerea a minimum 5 copii pentru a putea face întrerupere de sarcină) numărul avorturilor a înregistrat o nouă scădere, ajungând în intervalul 1986 – 1989 la 185.000 pe an.
Numărul total de întreruperi de sarcină a fost influențat atât de avorturile incomplete cât și de cele legale. Avorturile incomplete cuprindeau totalitatea avorturilor spontane, provocate, dar nedepistate de autorități, și ilegale. Din punct de vedere medical, în anii '70 era imposibilă o diferențiere între ele, însă pentru anii '80 se cerea o efectuare a examenului histopatologic, lucru care era trecut cu vederea de personalul medical.
În ceea ce privește avorturile incomplete, perioada 1966 – 1980 nu a prezentat variații foarte mari, cu excepția anului 1972, când s-a înregistrat o creștere mai pronunțată, de 217.748 avorturi incomplete. În al doilea interval, se înregistrează o scădere bruscă cu 100.000 în 1984, numărul cazurilor reducându-se cu aproape jumătate.
S-a stabilit de asemenea și o metodologie pentru a se diferenția născutul viu de născutul mort și avort. Astfel, născutul viu reprezenta sfârșitul sarcinii, când fătul a prezentant semne de viață dar și cazurile în care se reușește instalarea unei respirații pulmonare naturale la fătul avortat. Născutul mort reprezenta sfârșitul sarcinii de minimum 28 săptămâni când fătul nu prezenta nici un semn de viață. Avortul avea loc în momentul în care fătul nu avea coeficienții de viabilitate (durata sarcinii de peste 28 saptămâni, greutate de peste 1.000 grame și lungime de peste 35 cm) în momentul explusiei. Autoritățile române considerau că, conduita necorespunzătoare a personalului medical reprezenta principalul vinovat pentru numărul foarte mare de avorturi incomplete, utilizându-se în exces diagnosticul de avort în caz de sarcină extrauterină, metroragii, amenoree, fibromioame, corioepitelioame. De aceea, prin Ordinul de ministru 473 din 1983 s-au stabilit noi criterii de diagnostic pentru sarcină, avort și tulburări neurohormonale: diagnosticul de avort se va folosi numai după efectuarea unui examen clinic, numai în cazul eliminării în staționar a fătului sau a examenului histopatologic. La majoritatea femeilor care se internau, se constata în urma acestui examen, că erau în stare foarte gravă, cu multiple complicații, întrucât apelaseră înainte la metode abortive ilegale. În urma acestei modificări, cifra avorturilor incomplete se înjumătățise în 1984 iar cifra globală scăzuse cu 30%.
Cât despre avorturile legale, aprobate din motive medicale, acestea s-au caracterizat printr-o constantă a cifrelor, singura creștere înregistrându-se în primii doi ani de la aplicarea Decretului 770. A mai existat o categorie specială, care era aprobată de comisiile medicale, și anume, sarcinile rezultate dintr-un viol sau incest. Exista o ipoteză conform căreia datele privind această categorie au fost inversate în statisticile oficiale cu cele ale întreruperilor de sarcină incomplete, astfel încât cifra reală a avorturilor clandestine să fie ascunsă.
II.2.b. Mortalitatea infantilă
În anii 1967 – 1968 au fost identificate o serie de cauze ale deceselor infantile: depistări tardive ale îmbolnăvirilor la sugari, deficiențe în dispensarizarea gravidelor și asistența la naștere, deficiențe în activitatea profilactică, capacitate de spitalizare redusă în secțiile de pediatrie/nou-născuți și prematuri din spitale ceea ce ducea la favorizarea producerii infecțiilor intraspitalicești, lipsa de cadre medico-sanitare din spitale, dificultăți în aprovizionarea continuă cu lapte praf, dotarea insuficientă cu aparatură medicală, nivel educativ cultural și sanitar al unor mame. Pe lângă acestea, natalitatea crescută din acei ani, în urma aplicării Decretului 770/1966, a dus la augmentarea mortalității infantile. Pentru a înlătura aceste cauze, Ministrul Sănătății a adoptat, încă din 1966, programe de măsuri în vederea reducerii ratei mortalității: intensificarea acțiunilor de educație sanitară și creștere a nivelului de răspundere cetățenească, asigurarea cu cantități suficiente de lapte praf și preparate dietetice pentru sugari, îmbunătățirea rețelei sanitare de asistență medicală a mamei și copilului, măsuri care au fost completate începând cu anii '70 cu metode "de sanționare a oricăror acte de indisciplină, neimplicare sau deficiențe".
Potrivit unui raport UNICEF, "Situația copiilor în lume", România se afla afla pe primul loc la cel mai mare număr de copii morți până la vârsta de un an în perioada 1970 – 1984 și era singura țară din Europa de Est care avea un coeficient mijlociu de mortalitate juvenilo-infantilă, în condițiile în care cele 130 de țări care au fost analizate în raport au fost clasificate în 4 categorii: cu coeficient foarte ridicat, ridicat, mijlociu și scăzut. Se specifica de asemenea că aportul zilnic de calorii pe locuitor era cel mai mic față de celelalte țări din Est deși RSR a avut în 1982 – 1984 un indice de producție alimentară pe locuitor cu 19% mai mare decât în 1974 – 1976.
Pe lângă cauzele enumerate mai sus, a existat un alt factor determinant în creșterea mortalității infantile de-a lungul perioadei ceușiste: nivelul de trai foarte scăzut. Odată ce Ceaușescu a decis să plătească în avans datoria externă restantă, calitatea vieții s-a deteriorat air producția a fost îndreptată spre export. Astfel, căldura și electricitatea au fost limitate iar alimentele raționalizate. Din această cauză, atât laptele cât și hrana specială pentru sugari, nu se mai găseau atât de des iar incubatoarele nu funționau mereu, în lipsă de energie, fapt ce a dus la creșterea ratei mortalității de la 18 la 63‰ de nou-născuți.
Mortalitatea infantilă din RSR s-a caracterizat prin mai multe tipuri: mortalitate perinatală, neonatală și postneonatală.
În urma unui studiu efectuat în 1970 de către Centrul de Calcul și Statistică Sanitară, mortinatalitatea scăzuse de la 15‰ în 1969 la 13.4‰ în 1970 iar mortalitatea neonatală precoce a scăzut și ea cu 1.5 procente, ajungând în 1970 la 11.1‰. Anomaliile placentei și cordonului, anomaliile congenitale, afecțiunile gravidice ale mamei, bolile anoxemice și hipoxemice, leziunile de origine obstetricală au fost principalele cauze ale mortalității perinatale.
În 1972, Centrul de Calcul și Statistică Sanitară a realizat un nou raport cu privire la mortalitatea neonatală. S-a observat o evoluție în scădere până în anul 1965 urmată de o creștere accentuată între 1967 – 1968 și iar o scădere începând cu 1969. Se considera că rata de mortalitate era mai mare la nivel urban (19.5‰) decât rural (18‰) iar ocupațiile mamelor au contribuit și ele la numărul mare de decese, înregistrându-se o proporție mai mare la mamele care nu lucrau. Au existat și cauze care nu au fost făcute publice de autoritățile române: lipsa cadrelor medicale, a unei hrane adecvate specifice gravidelor, condiții precare de asistență medicală.
În ceea ce privește mortalitatea postneonatală, aceasta nu a înregistrat fluctuații importante, perioada '60 – 70' caracterizându-se prin ușoare creșteri și scăderi. În nurma datelor statistice realizate de Ministerul Sănătății, se stabilea că în mediul rural mortalitatea înregistra un indica mai ridicat (33.1‰) decât în mediul urban (25.8‰) din cauza condițiilor de igienă, a lipsei laptelui, a regimului alimentar al sugarilor dar și a nivelului cultural-sanitar al mamelor (jumătate din ele nu aveau școala elementară terminată).
II.2.c. Abandonul familial
Din punct de vedere legal, legea nr. 3/1970 a reprezentat actul normativ conform căruia minorii erau ocrotiți de către stat în perioada 1970-1989. Au existat 4 categorii de minori care intrau în grija statului în acea perioadă: minorii orfani; minorii deficienți, care aveau nevoie de îngrijire specială și aceasta nu putea fi asigurată în familie; minorii a căror dezvoltare fizică, intelectuală sau a căror sănătate le era pusă în pericol în familie; minorii care au săvârșit fapte penale sau contribuiau la răspândirea de vicii în rândul altor minori.
Dacă minorul nu putea fi încredințat în plasament familial, acesta ajungea în leagănele pentru copii în vârstă de până la 3 ani, casele de copii pentru preșcolari și școlari, grădinițe, școli generale și licee de cultură generală pentru deficienții recuperabili, școli profesionale și licee de specialitate pentru deficienții recuperabili, cămine-școală și cămine-atelier pentru deficienți parțial recuperabili sau cămine pentru deficienți irecuperabili. Potrivit legii, statul era obligat să asigure în totalitate cheltuielile pentru ocrotirea minorilor în respectivele instituții iar aparținătorii legali ai minorului trebuiau să contribuie și ei lunar pe toată perioada de ocrotire.
Majoritatea copiilor au fost abandonați la naștere și lăsați în grija sau la mila cadrelor medicale din spitale sau leagăne, astfel încât la sfârșitul anului 1978, numărul lor ajunsese la 1 459. Ca urmare a Decretului nr. 770, numărul nașterilor a înregistrat o creștere foarte mare iar autoritățile române s-au vazut puse în situația în care numărul locurilor în instituțiile specializate să fie prea mic în comparație cu numărul de copii abandonați.
II.2.d. Condițiile de îngrijire a copiilor în creșe
II.2.d.1. Condiții de trai
Atât igiena precară cât și condițiile de viață din leagănele românești au contribuit la transformarea copiilor, aceștia ajungând perfect sănătoși și urmând ca pe parcurs să dezvolte diferite probleme, fie fizice sau psihice. Nici calitatea hranei nu era mai presus: cei mici primeau o porție de terci iar cei mari un amestec de carbohidrați si lipide. Căminul-spital de la Turnul Roșu, care adăpostea numai fete cu handicap, avea în meniu doar pâine cu diferite preparate din carne grasă, de calitate inferioară. La Ploiești lipsea cu desăvârșire laptele praf, în timp ce la Botoșani nu exista în meniurile copiilor ouăle, brânza, carnea și untul. Meniul realizat în majoritatea acestor instituții nu făcea decât să înrăutățească situația, în 38% din cazuri copiii cu vârsta între 0 și 3 ani ajungând să sufere de malnutriție. Pentru copiii cu probleme, existau neconcordanțe între datele din foia de tratament și condica de alimentație, tratamentele nu erau luate în seamă, ei având nevoie de un meniu special.
În ceea ce privește îmbrăcămintea copiilor, în diferitele inventare exista strictul necesar atât pentru sezonul cald cât și cel rece: lenjerie de corp, cămăși de noapte, pantaloni, rochițe, fuste, îmbrăcăminte sport, căciuli și fulare de lână, paltoane de lână, mănuși etc. Totuși, în practică, aceștia umblau pe jumătate dezbrăcați sau chiar înveliți în pături murdare.
II.2.d.3. Consecințe: întârzieri în dezvoltare, distrofia, mortalitatea
Deși Decretul 770 a avut ca scop creșterea demografică în România socialist, abandonul familial a fost unul din factorii negativi care au contribuit la falimentul acestei politici pronataliste. Numărul copiilor abandonați era mult mai mare decât locurile disponibile în instituțiile de ocrotire, astfel că la sfârșitul anilor '80 aceștia au fost internați și în cămine-spital destinate adulților. Majoritatea acestor instituții erau localizate în sate, departe de ochii lumii, unde acești copii nu mai aveau nici un viitor. Abandonați perfet sănătoși, ajungeau în timp să dezvolte anumite anomalii, caracteristice unei persoane cu handicap, incapabilă să vorbească, să meargă, din cauza lipsei de afecțiune și a exercițiului fizic. Mai greu era pentru copiii care, odată ce primeau diagnosticul de "irecuperabili", erau ignorați și lăsați practic să moară.
Consecințele cele mai grave au fost disfuncțiile somatice, dar și comportamentul agresiv față de sine și/sau celelalte persoane, tentivele de suicid, tulburările emoționale, de adaptare și relaționare socială.
Conform normelor Ministerului Sănătății în ceea ce privește ocrotirea copiilor, exista un program specific fiecărei grupe de vârstă pentru dezvoltarea sănătoasă, întărirea organismului, însușirea deprinderilor igienice și de comportament social. În buletinele de analiză, datele erau însă contradictorii, astfel încât la început se menționa faptul că situația se ameliorase iar câteva paragrafe mai jos, era precizată lipsa cadrelor medicale care ducea la carențe în îngrijirea copiilor, dar și la apariția de noi handicapuri irecuperabile. Pe parcursul anului 1987, în urma a mai multe controale, s-a constatat că existau leagăne, ca cel din Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu sau Călărași, unde, personalul medical nu foarte de bine pregătit și lipsa de interes au contribuit la întârziri în dezvoltarea neuropsihomotorie a copiilor, fiind ținuți permanent în pat. În caz de îmbolnăvire, fișele medicale nu se completau și nu cunoștea astfel evoluția stării de sănătate. Cazul căminului de la Cighid a fost unul dintre cele mai mediatizate, atât la nivel național cât și înternațional: "Orfanii și copiii cu handicap, inutili în țara unui dictator comunist, stăteau închiși în camere neîncălzite, înconjurați de propriile materii fecale, urină și vomă. În doi ani au ajuns aici 139 de copii dintre care jumătate au murit. Gyöngyi Brasa, infirmieră, declara că acești copii ar fi trebuit să fie omorâți la naștere."
Din statisticile realizate de Ministerul Sănătății reieșea că distrofia reprezenta principala cauză de deces în rândul copiilor. În 1985, autoritățile române atrăgeau atenția că aprovizionarea slabă cu lapte praf în rândul populației și în instituțiile specializate duce la creșterea cazurilor de distrofie. Pe lângă aceasta, supraaglomerarea și lipsa alimentelor necesare nu permiteau individualizarea planurilor alimentare de recuperare, în special la sugarii mari, astfel încât, din 10 decese, 4 sufereau de distrofie de gradele II și III, fiind forme foarte grave.
Numărul foarte mare de copii abandonați, condițiile de trai foarte proaste și infecțiile apărute în lipsa unei igieni necorespunzătoare au participat la mortalitatea infantilă din perioadă comunistă. Situația era cu atât mai gravă în căminele-spital, unde jumătate din copii mureau în fiecare an. La Cighid, de exemplu, 100 de copii erau internați în medie/an. În 1988 au fost înregistrate 54 de decese iar în 1989, 52 de decese. Majoritatea celor abandonați aici erau clasați drept "irecuperabili" iar cauzele de deces erau cu atât mai îngrozitoare: dizenterii, aprinderi de plămâni, înecat cu propria vomă, septicemie, hidrocefalii.
CAP. III. STUDIU DE CAZ: PROBLEMATICA ABANDONULUI COPIILOR ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ
Politica avortului este dezbătută în țări unde avortul este în prezent legal, efectuat de medici specialiști iar femeile au dreptul să avorteze în condiții de siguranță. Anumite grupări religioase din Ungaria, Polonia, Germania, Spania, Suedia și Statele Unite ale Americii încearcă să interzică această practică sau măcar să o limiteze pe cât posibil. Atât susținătorii cât și cei care sunt împotriva avortului legal dezbat problema în termeni legați de drepturile femeilor, drepturile fătului, teoriile religioase sau principiile constituționale. În orice caz, cei ce se vor hotărî în acest sens, vor realiza, mai devreme sau mai târziu, ce se poate întâmpla femeilor și copiilor când și dacă dreptul la avortul în condiții de siguranță le este luat. În momentul în care accesul la avortul în condiții de siguranță a fost introdus într-o țară, mortalitatea maternă a scăzut. În anii '60, s-a observat o scădere a mortalității materne în anumite state din SUA atunci când legile referitoare la avort au devenit mai puțin restrictive, iar odată ce Curtea Supremă a SUA a decis în 1973 ca femeile să avorteze legal, rata mortalității a scăzut și mai mult la nivel național. Nici în Anglia și Țara Galilor nu au existat decese survenite în urma avortului în perioada 1982 – 1984, comparativ cu perioada dinainte de adoptarea actului de legalizare a avortului din 1967. Totuși, mai instructiv este ce se întâmplă într-o țară unde avortul este ilegal. Înainte de 1966, femeile din România aveau dreptul să avorteze în mod legal prin intermediul sistemului de sănătate din țară. Odată ce Nicolae Ceaușescu a introdus politica pronatalistă, s-a trecut la un regim restrictiv, avortul și planificarea familială devenind ilegale. Informatorii Securității erau în orice spital, astfel încât doctorii puteau fi urmăriți penal dacă efectuau avorturi neautorizate iar asistentele trebuiau să facă vizite neașteptate pentru a verifica dacă mamele aveau grijă de copiii lor. Ulterior, mortalitatea maternă în urma avortului a crescut de 10 ori mai mult decât în orice stat european. În perioada 1980 – 1989, rata mortalității era de 150 de decese materne la 100.000 de născuți vii. În fiecare an, aproximativ 500 de femei mureau din cauza hemoragiilor post-avort, septicemiei, traumatismului abdominal sau chiar a otrăvirii.
După moartea lui Nicolae Ceaușescu autoritățile române au luat primele măsuri pentru liberalizarea avortului: decretele 770 și 441 dar și articolele 185-188 din Codul penal au fost abrogate. Prin introducerea noului decret-lege nr. 1, articolul 8 din 27 decembrie 1989, avortul este posibil în primele 3 luni de sarcină, la cerere, cu posibilitatea de a fi efectuat și după acest termen în cazul unei boli grave sau ereditare. 7 ani mai târziu, în 1996, articolul 185 este reintrodus în Codul penal, avortul fiind pedepsit conform legislației în vigoare după 14 săptămâni de sarcină, efectuat în alte unități decât cele medicale sau de persoane necalificate. Din acel moment numărul avorturilor a crescut foarte mult iar mortalitatea maternă a scăzut cu aproape jumătate, după numai un an. Odată cu anii '90, guvernul și-a manifestat interesul și în ceea ce privește sănătatea reproductivă a femeilor. Ministerul Sănătății a încercat să crească disponibilitatea pentru planificarea familială și să îmbunătățească educația sexuală, diminuând astfel rata avortului, de la 980.000 în 1990 la doar 254.855 în 2001, fără să impună restricții. Cu toate acestea, contracepția și educația sexuală au continuat să fie un subiect dificil: multe femei nu aveau încredere în metodele moderne contraceptive, le era teamă de posibilele efecte secundare și nu erau informate suficient cu privire la siguranța și utilizarea lor.
Anul 1997 reprezintă un moment important în evoluția serviciilor de planificare socială: adoptarea legii nr. 145/1997 cu privire la asigurările sociale de sănătate. Tot în aceeași perioadă, este promulgată legea nr. 100/1998 privind asistența de sănătate publică, prin care erau definite programul de planificare familială și programele naționale de sănătate. În 2003 a fost lansată "Strategia privind reproducerea și sexualitatea în perioada 2002-2006", care a dat un sens intervențiilor programului de sănătate a mamei și copilului.
La începutul anilor 2000, atât autoritățile române cât și Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională considerau utilizarea continuă a avortului drept o problemă de sănătate publică. În acest sens, a fost creat un program amplu, de "securitate contraceptivă", pentru a permite femeilor, în special celor cu dificultăți financiare și celor care locuiesc în mediul rural, accesul și la alte forme de contracepție. Dezvoltarea Programului Național de Planificare Familială s-a realizat cu ajutorul proiectului "Inițiativa pentru Sănătatea Familiei în România", implementat de către John Snow Institute for training and research, care a introdus conceptul "Abordul celor 3 piloni": "instruirea furnizorilor de servicii de planificare familială și distribuția gratuită de contraceptive pentru grupurile vulnerabile". Prin intermediul acestui program, Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională a oferit României asistență tehnică în perioada 2001 – 2002, aceasta contribuind în același timp și la implementarea a patru decizii guvernamentale:
Ministerul Sănătății a acordat mai multe fonduri pentru contraceptive gratuite (2001 – 2002)
Acordarea contraceptivelor prin intermediul asigurării medicale (2002)
Fonduri oferite ONG-urilor implicate în programele de sănătate pentru acordarea de contraceptive gratuite persoanelor nevoiașe (2003)
Declarație pe proprie răspundere pentru persoanele care nu au venit pentru a avea acces la contraceptive gratuite (2003).
În 2004, Organizația Mondială a Sănătății menționa într-un raport că femeile din România considerau avortul drept o procedură tradițională, securizată, accesibilă, rapidă și relativ ieftină, în ciuida faptului că este neplăcută și stresantă. În plus, ele vedeau în această procedură un mijloc de rezolvare a unei probleme deja existente (o sarcină nedorită), în timp ce contracepția este un mijloc de rezolvare a unei probleme eventuale (o posibilă sarcină nedorită).
Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică și Ministerului Muncii, publicate la 20 noiembrie 2013, peste 90.000 de fete , cu vârste mai mici de 19 ani, au devenit mame între 2009 și 2012 și peste 39.000 au întrerupt sarcina. Aceste cifre dezvăluie o deteriorare semnificativă a sănătății sexuale și reproductive în România, în timp ce multe centre de planificare familială se închid și stocurile de contraceptive gratuite se epuizează. În 2013, România s-a angajat să adopte o strategie națională în ceea ce privește drepturile sexuale și reproductive: Statul trebuia să introducă cursuri de educație sexuală obligatorii și adaptate în școlile românești. În ciuda angajamentelor luate, bugetul din 2014 nu aloca nici o resursă pentru dezvoltarea programelor în acest domeniu. Deși până în 2008, țara dispunea de o strategie care a îmbunătățit semnificativ accesul la mijloacele de contracepție, toate progresele făcute sunt astăzi în pericol.
Începând cu 2003, ONG-urile "Care France" și "SERA România" finanțează un program de planificare familială ce vizează reducerea numărului de sarcini nedorite și abandonul copiilor. "CARE France" a investit în acest proiect peste 845.000 euro pentru stabilirea echipelor în România, care au consiliat peste 100.000 de beneficiari. Acestea informau femeile vulnerabile sau izolate despre principiul contracepției, le furnizau ajutoare sociale, le urmăreau eventualele sarcini și propuneau cursuri de educație sexuală. Drept urmare, 94.000 de femei au beneficiat de acest program și 60% dintre ele au decis să folosească un mijloc de contracepție, ceea ce a dus la o scădere a numărului de abandonuri, de avorturi și o mai bună monitorizare a sarcinilor dorite. Una din numeroasele beneficiare, în vârstă de 33 ani, mărturisește că ar fi putut evita să își abandoneze copiii dacă ar fi știut din timp despre mijloacele contraceptive.
Nemaiexistând o politică natalistă, populația României a scăzut și ea cu aproximativ 1.500.000 într-o perioadă relativ scurtă, de doar 10 ani. Se înregistrau în jur de 22 decese cauzate de avort la 100.000 de nașteri. Timp de două decenii, respectiv 1990-2010, natalitatea a scăzut în mod accelerat, ajungând de la 13,6 născuți vii la 1.000 de locuitori la doar 9,9 născuți vii în 2010.
O altă "moștenire" lăsată de politica natalistă a regimului ceaușist sunt miile de copii abandonați în instituții specializate. Unele femei care nu au avortat, și-au părăsit copiii fie pentru că nu și-i doreau fie din cauza situației financiare. Deși nu se cunoștea numărul de copii instituționalizați înainte de căderea comunismului, la scurt timp după revoluție, datele au arătat că în jur de 150.000 – 200.000 de copii erau plasați în aceste centre. Plasarea copiilor în instituții a distrus sistemul de sănătate și a redus standardul de îngrijire. Această politică a fost menținută, cu mici modificări, până în 1989, când, după căderea comunismului, România a revenit la o politică liberală în ceea ce privește avortul și metodele contraceptive moderne. Prin programele actuale mulți copii instituționalizați au revenit la familiile lor sau au fost adoptați. Cu toate acestea, mii de copii cu retard de dezvoltare sau cu probleme de handicap au rămas pentru tot restul vieții în aceste centre.
În 2010, în România erau 3.9 milioane de copii dintre care 1.6% erau separați de familiile lor. Până în 2014, aproape 40.000 locuiau în case de tip familial (asistență socială, plasament familial, adopție) și aproximativ 22.000 în instituții publice și private de tip rezidențial. Există mai multe motive care explică acest fenomen: serviciile de asistență socială slab dezvoltate, care, dacă ar fi fost acordate sistematic familiilor cu dificultăți, s-ar fi evitat numărul mare de abandonuri; lipsa promovării planificării familiale. Majoritatea serviciilor sunt disponible în spitalele din marile orașe deși 45% din populația României trăiește în mediul rural. Locuitorii din zonele rurale nu au acces la contracepție iar conceptul de planificare familială este insuficient cunoscut; absența unei politici naționale de sensibilizare pentru schimbarea mentalităților și percepția abandonului, considerat în prezent o procedură normală și necondamnabil.
Tabel 2. Numărul copiilor aflați în îngrijire și distribuirea serviciilor la 31.12.2014
Până în 2006, existau 1.140 centre publice și 405 private. Centrele rezidențiale publice erau repartizate astfel: 467 locuințe sociale, 361 case de tip familial, 132 instituții modulare și 180 de centre de plasament. Cu toate acestea, în timp ce până în 2006 această tendință a fost în continuă creștere, un audit recent al autorităților locale a descoperit că doar 8 din 45 de directori ai Direcțiilor județene de Asistență Socială și Protecția Copilului au raportat planuri de închidere a instituțiilor, indicând o încetinire semnificativă în procesul de dezinstituționalizare. Admiterea în centrele de îngrijire se datorează în mare parte neglijenței (68% din cazuri), asociată sărăciei. Totuși, un număr mare de copii ajunge aici din cauza eșecului asistenței maternale (20%) sau a reintegrărilor familiale nereușite (în 2006 au avut loc 134 de întoarceri în centre, 67% provenind din mediul rural).
În instituțiile de tip rezidențial public și privat majoritatea tinerilor au între 10 – 17 ani, urmați în număr mare de cei cu vârsta de peste 18 ani (Tabel 3.). Statisticile mai arată și că, în ciuda interzicerii admiterii copiilor mici, 648 de copii cu vârsta sub 2 ani continuă să locuiască în aceste centre, ceea ce ne duce cu gândul la întrebarea dacă sistemul este destul de capabil să protejeze drepturile copiilor.
Tabel 3. Vârsta tinerilor din instituțiile de tip rezidențial în martie 2011
Din rândul grupurilor vulnerabile instituționalizării fac parte copiii cu handicap și copiii romi. Deși nu există date oficiale, numărul copiilor romi depășește cu mult capacitatea locurilor din centre. În urma unui studiu efectuat în 2011, Centrul European pentru drepturile romilor a constatat că există între 20% și 80% de copii romi în centrele de îngrijire. Similar Ungariei, studiul a arătat că lipsa datelor privind originea etnică a copiilor s-a datorat în mare parte din cauza lipsei instrumentelor antidiscriminare.
În România, vârsta legală până când pot rămâne în instituțiile specializate variază între 18 și 26 ani și depinde dacă tinerii mai cer încă 2 ani de sprijin conform legii sau daca își continuă studiile. În perioada 2001-2005, 45.000 de copii și tineri au plecat din centre, majoritatea pentru a fi din nou cu familia naturală (53%) sau pentru că atingeau vârsta legală (27%), tendință care a rămas constantă până în 2012. Potrivit Autorității Naționale, până în 2006 plecau în jur de 2.000 de tineri pe an, acest grup ne mai fiind o prioritate în perioada următoare în lipsa de date accesibile publicului.
Copiii părăseau centrele și prin intermediul adopțiilor. În anii '90, România a intensificat adopțiile internaționale, procedură reglementată vag. În timp ce acest fenomen era văzut de specialiștii locali drept "salvarea orfanilor", raportul pe țară l-a considerat un abuz al drepturilor omului (copiii erau trimiși uneori în medii nereglementate și nesupravegheate cu risc mare de pericol). Alte prevederi din legi, concepute și ele pentru a se plia după convențiile internaționale, au fost introduse probabil cu scopul de a rezolva problemele endemice din România. Interzicerea adopțiilor internaționale, cu excepția adopției de către bunici, prin legea nr. 273, dar și prevederea corespunzătoare articolului 132 și a următoarelor cu privire la pedepsele acordate părinților care își trimit copiii să practice cerșetoria, se încadrează în mod clar în această categorie. Nu în ultimul rând, una din prevederile cele mai importante face referire la instituționalizarea copiilor și problema abandonului, în special în maternități. Noua lege subliniază politica de dezinstituționalizare prin interzicerea utilizării instituțiilor rezidențiale în cazul copiilor mici sau când există prezumții legale contra acestui lucru pentru copiii mai mari. Astfel, în temeiul articolului 60, alineatul 1 din legea 272, nici un copil cu vârsta sub doi ani nu poate fi plasat unui serviciu de tip rezidențial decât în cazul în care copilul suferă de dizabilități severe și este dependent de serviciile din aceste centre. Pentru copiii mai mari, prioritatea este reintegrarea lor în familie sau, dacă acest lucru nu este posibil, plasarea lor în cadrul familiilor extinse. Articolul 54, alineatul 4, stipulează că " planul individualizat de protecție poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul în care nu a putut fi
instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoanã sau familie, în condițiile prezentei legi".
Multe din prevederile noilor legi reflectă îndeaproape sau reproduc prevederile Convenției Internaționale a Drepturilor Copilului iar altele reflectă în mod amănunțit cerințele CEDO. Un exemplu îl reprezintă articolul 2, alineatul 3 din legea 272 care reproduce articolul 3 din Convenție, unde interesele copiilor prevalează în toate acțiunile care îi privesc. Importanța familiei și necesitatea de a implica părinții în procesul decizional este reflectată în articolul 2, alineatul 4, care specifică că toate autoritățile publice, instituțiile private autorizate și instanțele judecătorești trebuie "să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei". Importanța menținerii contactului cu membrii familiei, o chestiune subliniată de mai multe ori de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se reflectă în articolul 14. Acesta recunoaște dreptul copilului de a menține contacte directe nu doar cu părinții ci și cu rudele sau cu "alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament". Legea recunoaște că viața de familie poate fi constituită atât din relații sociale cât și relații juridice și biologice. Cu alte cuvinte, contactul copilului cu bunicii, frații și surorile sau alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie nu poate fi împiedicat decât în condițiile în care "instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului".
Numărul copiilor abandonați în România a fost puternic contestat. Un studiu efectuat de UNICEF în 2005, ce arăta un număr de 5.000 de copii pe an, a fost luat în derâdere de către specialiștii români din asistența socială. Totuși, ce nu a fost pus la îndoială a fost problema mamelor care, din cauza sărăciei în mare parte, își lăsau copiii în spitale. Noua lege urmărea deci combaterea acestui tip de problemă dar și protejarea dreptului copilului la identitate prin două modalități: monitorizarea mamelor în cazul în care încearcă să își abandoneze copiii și sprijinirea lor pe parcursul sarcinii. Cât despre înregistrarea nașterilor, instituțiile medicale, inclusiv maternitățile, trebuie să angajeze un lucrător social cu atribuții în materie de securitate socială (articolul 9, alineatul 1 din legea 272). Poliția trebuie să desemneze o persoană responsabilă de luarea de măsuri pentru a înregistra nașterea unui copil găsit sau abandonat (articolul 9, alineatul 2 din legea 272). Certificatul de naștere trebuie livrat de către personalul medical în termen de 24 de ore de la naștere (articolul 10, alineatul 1 din legea 272). Instituțiile de asistență socială trebuie să informeze departamentul de securitate socială și de poliție în termen de 24 de ore de la dispariția mamei după naștere. Copilul este plasat de urgență iar poliția trebuie "să întreprindă verificările specifice privind identitatea mamei". Autoritățile române iau în calcul mult mai serios legea cu privire la abandon prin adoptarea de sancțiuni penale adresate părinților și funcționarilor publici care nu își îndeplinesc obligațiile (articolul 135 din legea 272). În ceea ce privește susținerea femeilor gravide, articolul 43 din legea 272 impune instituțiilor de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și instituțiilor medico-sanitare publice și private să ia toate măsurile necesare pentru a asigura servicii medicale pentru femei în timpul sarcinii și în perioada post-natală, indiferent dacă acestea sunt sau nu înregistrate în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Articolul reglementează în același timp și vizitele medicale la domiciliul gravidelor în primul an de viață al copiilor. Acesta a fost conceput în mod expres pentru a proteja sănătatea mamei și a copilului, pentru a oferi educație medicală, dar și pentru a preveni abandonul, abuzul și neglijarea copiilor.
Legislația din 2004 a adus România mai aproape de practicile din țările mai avansate. Cu toate acestea, evaluarea realizată șapte ani mai târziu a dovedit că implementarea a fost inegală. Criza financiară din 2008, împreună cu reducerea finanțărilor din partea Uniunii Europene și investițiile din partea agențiilor internaționale de dezvoltare post-aderare, au creat noi bariere în schimbarea procesului. Literatura de specialitate susține că principalele provocări ale sistemului de protecție socială și protecția copilului sunt: dezvoltarea metodologiei și a serviciilor de prevenție, în special în zonele rurale; pregătirea asistenților sociali și dezvoltarea practicii adecvate pentru dezinstituționalizarea copiilor cu handicap. Calitatea slabă a asistenților sociali a fost considerată drept un obstacol în calea asigurării protecției copiilor și a drepturilor de participare în procesul de reformare. O mare parte din problemă este asociată cu angajarea pe motive politice în contextul șomajului ridicat, lucru care duce la angajați sociali fără experiență în cadrul serviciilor sociale pentru copii. În 2013 s-a constatat că peste 60% din angajații din programele de prevenție, în special în mediul rural, nu aveau studii în domeniu în timp ce doar 8% din lucrătorii sociali angajați de direcțiile de asistență publică erau calificați. În același timp, din cauza lipsei de personal, fiecare asistent social avea în grijă 4.000 de persoane (spre deosebire de Marea Bitanie, unde un asistent social are în grijă doar 600 de persoane). Criticii susțin că există o legătură între lipsa calificării și abuzul copiilor, îngrijirea necorespunzătoare în instituții și serviciile de prevenție, în timp ce schimbarea frecventă a managerilor împiedică punerea în aplicare a politicii și a bunelor practici. Tocmai de aceea, strategia guvernului român pentru perioada 2011-2013 a pus accent pe profesionalizarea forței de muncă. În acest scop, personalul a luat parte la formări de dezvoltare profesională timp de 120 zile minim, jumătate din timp bazându-se pe deprinderi de viață independente (precum consolidarea capacității tinerilor de a lua decizii) și managementul cazurilor sociale.
Reducerile de finanțări la nivel de județ au avut o serie de efecte negative aupra eficienței pe teren. Transportul lucrătorilor sociali este afectat de tăierea sumelor alocate pentru ei, în special în zonele rurale, împiedicându-i astfel să își efectueze activitățile de monitorizare și prevenție în mod adecvat și crescând riscul abuzurilor și neglijenței copiilor. Reducerea salariului cu 25% le-a îngreunat situația financiară iar un număr mare de profesioniști au părăsit sistemul, în timp ce reducerea costurilor de formare împiedică profesionalizarea celor rămași. Lipsa finanțării încetinește dezvoltarea infrastructurii de tip familial și procesul de dezinstituționalizare. De asemenea, resursele se pierd și prin golurile create de administrarea unei infrastructuri în dublu. La nivel județean, prestarea serviciilor este monitorizată de direcții ce răspund în fața Consiliilor Județene. La nivel local, furnizarea serviciilor se face de către Serviciul Public de Asistență Socială și, în paralel, de către angajații Consiliilor Județene. Prin lipsa resurselor și risipirea lor, această structură fragmentează puterea și responsabilitatea pentru asistența socială. Un caz similiar a fost observat la nivel central, unde autoritățile naționale și-au împărțit între ele rolurile și responsabilitățile. În prezent, sistemul este coordonat la nivel național de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, o subdiviziune a Ministerului Muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice. Cu toate acestea, această mișcare pare să diminueze importanța protecției copilului, lucru care este în contradicție cu recomandarea primită de la Comitetul drepturilor copilului în 2009.
Copiii identificați ca fiind la riscul excluziunii sociale și economice în comunitățile lor au fost etichetați drept "invizibili" de către autoritățile locale pentru a indica astfel lipsa de preocupare a guvernului cu privire la protecția socială. Printre aceștia, un grup îl reprezintă "copiii lăsați în urmă" de părinții plecați în străinătate ca să lucreze. Conform estimărilor realizate de UNICEF, din 350.000 de copii cu cel puțin un părinte plecat, un sfert au fost abandonați de ambii părinți, ceea ce reprezintă o altă formă de abandon. Uniunea Europeană a recunoscut acest fenomen drept un efect neintenționat al migrării forței de muncă. În România, această situație afectează cu precădere județele din nord, est și anumite regiuni sud-estice. Efectele asupra copiilor sunt foarte dăunătoare, astfel încât ei trebuie să joace rolul părinților pentru frații lor mai mici, performanța școlară este afectată, fiind mai vulnerabili la presiunea de grup, abuzul de substanțe și comportamentele anti-sociale, pierd legătura cu părinții și devin depresivi, ajungându-se la sinucidere în cazuri extreme.
În cele din urmă, pentru a evidenția prevederile care au legătură cu problemele din România, trebuie să menționăm și ceea ce legea 272 spune despre copiii cu handicap. Articolul 46 din această lege reflectă în mod fidel articolul 23 din Convenția Internațională a Drepturilor Copilului și subliniază principiul incluziunii sociale. În primul rând, enunță principiul general, și anume că, "copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale". În al doilea rând, copilul cu handicap "are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii, în vederea dezvoltării personalității sale". Îngrijirea specială "constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor". În cele din urmă, instituțiile de specialitate ale administrației publice centrale și locale trebuie să "inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap și ale familiilor acestora în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității".
În România există și astăzi mulți copii plasați în diferite centre, unele dintre ele oferind condiții de viață dificile, chiar inumane. Astăzi, se face diferența între "instituții de tip vechi" și servicii complexe. În 1989 existau 600 de instituții pentru copii iar în prezent sunt peste 2.500 de servicii. Fiecare dintre noi a asistat la o explozie a marilor structuri în celule mai mici și mai adaptate nevoilor copiilor. Totuși, centrele de plasament pentru copii sau tineri cu handicap sunt cele mai greu de închis. În acest sens, "SERA România" a contribuit la închiderea a mai mult de 55 de instituții după 1990, dintre care 35 erau de tip cămine-spital pentru copiii cu handicap, iar restul, adevărate "lagăre". Un astfel de exemplu este centrul de plasament de la Bilteni, un sat izolat, situat la 30 km de Târgu-Jiu. Acest orfelinat, cu doar 200 de paturi, facea parte din categoria căminelor-spital și adăpostea copiii abandonați și cu handicap. În momentul în care "SERA România" a intervenit, în 1990, s-a descoperit că acești copii mureau de frig, de foame și de abuzuri, în indiferența tuturor. În următorii 12 ani, SERA a încercat să facă față provocării și a reușit să remedieze situația: progresul material realizat la început a fost spectaculos iar starea copiilor s-a îmbunătățit considerabil. În 2002, s-a dorit ca soarta pensionarilor din acest orfelinat să fie schimbată pe deplin. Deși a durat 4 ani, proiectul a fost dus la bun sfârșit: cei 53 de copii, cu vârsta mai mică de 18 ani, au fost transferați în luna aprilie 2003 într-o clădire nouă la Târgu-Jiu. Investițiile, finanțate integral de SERA, s-au ridicat la aproape 1 milion de euro, sumă strânsă din partea donatorilor SERA dar și din partea telespectatorilor M6, în urma unei emisiuni difuzate pe acest subiect. În paralel, cei 30 de adulți cu handicapuri mai puțin grave, au fost transferați, la sfârșitul anului 2003, tot în Târgu-Jiu. Puteau să urmeze o școală profesională și locuiau în apartamente, în grupuri de 3 sau 4. Restul persoanelor, 140 de adulți cu handicap grav, au fost transferați într-un centru din Târgu-Jiu, reabilitat, amenajat și echipat de către SERA. Pensionarii puteau beneficia de servicii ca psihoterapie, educație specializată, ergoterapie, kineziterapie, SERA recrutând personal competent.
CONCLUZII
Creșterea puternică a numărului de avorturi în urma adoptării Decretului 770/1966 a reprezentat una din dovezile falimentului politicii demografice a lui Nicolae Ceaușescu. Automutilarea, șocurile toxico-septice sau otrăvirea făceau parte din principalele cauze care duceau la decesul prin avort. Femei de toate vârstele, din orice categorie socială, din mediul urban sau rural care se împotriveau să dea naștere la mai mulți copii recurgeau la avort ilegal.
Dacă privim cu atenție politicile de reproducere din alte țări europene, în special statele socialiste, Decretul 770 nu poate fi considerat drept un eveniment unic în viața socială a Europei de la mijlocul secolului XX. Modul în care acesta a fost pus în aplicare îl singularizează pe scena internațională. Dincolo de modificarea strictă a politicilor demografice, regimul comunist român a dezvoltat, începând cu 1966, o construcție și o punere în scenă meticuloasă a unei propagande pronataliste la scară largă. Construirea tradiției femeie-mamă, de-a lungul celor 23 ani de interzicere a avortului, a alimentat interiorul pronatalismului român, prin memoria oficială a maternității, văzută ca o datorie socială și o misiune nobilă a tuturor femeilor. Reglementarea principiilor etice, creștine și valorile culturii tradiționale românești au făcut discursul pronatalist inatacabil. Acest discurs oficial era considerat un subiect tabu în trecut iar în prezent, constituie o privire critică asupra acestui aspect din trecutul comunist român.
Timp de 23 ani, populația României a trebuit să facă față planurilor demografice ale regimului comunist. Odată cu căderea acestui regim, după 1989, efectele acestor planuri au continuat să influențeze sănătatea reproductivă a societății românești. Liberalizarea imediată a avortului a avut și numeroase efecte pozitive, cel puțin pe termen scurt, precum scăderea considerabilă a mortalității materne și infantile. În același timp, la nivel oficial, anul 1990 a înregistrat cea mai mare rată de avorturi, de aproape 1 milion de cereri. Potrivit statisticilor oficiale, în perioada post-comunistă populația României a scăzut cu aproximativ 1.5 milioane de locuitori. Evident, această situație se datorează mai multor cauze, însă cele mai importante sunt accesul la contracepție, planificarea familială și migrația în masă în străinătate. Cu toate acestea, chiar dacă mijloacele de contracepție au apărut pe piața națională, România continuă să facă parte din primele țări din Europa unde rata avortului este foarte mare și unde încă se practică avorturi la domiciliu.
O privire profundă asupra trecutului din România comunistă ar putea să ne ofere câteva ipoteze despre cauzele ascunse ale acestei realități. Chiar dacă regimul Ceaușescu a dorit creșterea natalității, pe termen lung nu a reușit să convingă populația, în ciuda tuturor strategiilor de persuasiune implementate. Din contră, oamenii au început să perceapă natalitatea drept o comandă a sistemului. Avortul, singura posibilitate pentru a scăpa de o sarcină nedorită, a devenit un mod de viață. Omniprezent, a provocat o adevărată cultură urbană, ale cărei consecințe directe și mai ales indirecte sunt resimțite și astăzi de populația românească. Cei care au trăit pe propria piele pronatalismul regimului comunist, în particular femeile, asociau vizitele la ginecolog cu controlul excesiv al statului.
În același timp, asigurarea unei educații de sănătate reproductivă în România necesită implementarea politicilor publice timp de mai multe generații. Mentalitatea acelei populații este transmisă și generațiilor post-comuniste. Drept urmare, ignorând factorii de risc și simptomele diverselor boli clasice, România are în prezent cea mai mare rată a mortalității din Europa în ceea ce privește cancerul de col uterin, dar și cea mai mică rată de supraviețuire a persoanelor diagnosticate cu cancer la sân.
Deficitul demografic al populației României este în prezent un fenomen complex, a cărei provocare principală rămâne, ca și în restul statelor europene care s-au confruntat cu această problemă, diminuarea lentă, dar constantă, a ratei generale de fertilitate. Împiedicarea acestei scăderi trebuie să devină o prioritate în politicile publice românești și poate fi realizată prin dezvoltarea și promovarea strategiilor vizând creșterea natalității. Din păcate, din cauza amintirilor traumatizante din trecut, chiar și dezbaterea acestei idei se adeverește a fi complicată. Prin urmare, explorarea memoriei pronatalismului român ar trebui să fie una din considerațiile de bază în studiile și politicile actuale despre sănătatea reproductivă a populației. Construirea unui viitor durabil poate fi realizată numai printr-o privire critică asupra trecutului pronatalist.
Căderea regimului comunist instaurează o perioadă nouă pentru familia românească, caracterizată prin transformări demografice și prin reconstrucția raporturilor între spațiul public și privat. Transformările sociale, politice și economice conduc la redefinirea familiei și reconstruirea spațiului privat. Condițiile de viață nesigure și instabile au influențat decizia mariajului și a numărului de copii născuți. Dacă vârsta de căsătorie este timpurie, rata mariajului și a natalității sunt în scădere. Raționalizarea comportamentului reproductiv face parte din strategiile de adaptare în contextul tranziției. Există și un decalaj între două segmente ale populației: indivizii cu nivel de educație ridicat au adoptat modelul familiei cu unul sau doi copii, în timp ce persoanele cu un nivel mediu de școlarizare au peste cinci copii. Această diferență reflectă de asemenea și polarizarea societății în două straturi: una săracă, cu natalitate crescută, și alta școlarizată, mai bogată și cu o natalitate limitată. De fapt, aceste segmente se caracterizează prin standarde de viață diferite. Un nivel ridicat de educație este asociat cu accesul la informații și mijloacele de contracepție. În plus, familiile numeroase se află în pragul sărăciei mai des decât familiile cu unul sau doi copii. În aceste condiții, aceste familii adoptă comportamente deviante, precum abandonul copiilor, care a generat fenomenul de "copiii străzii", dificil de controlat și cu repercusiuni dramatice pentru situația și sănătatea copiilor. O alternativă pentru copiii abandonați este instituționalizarea, însă orfelinatele oferă condiții grele de trai și de dezvoltare pentru copii (locuri insuficiente, servicii deficiente). O altă practică foarte răspândită este exploatarea lor, fiind folosiți ca surse de venit, prin cerșetorie, furturi sau prostituție. Chiar dacă rata natalității a scăzut, numărul copiilor abandonați și instituționalizați a crescut iar delicvența juvenilă crește continuu.
Aceste fenomene, dar și problemele din viața familială în timpul perioadei de tranziție, sunt efecte ale politicilor duse de către regimul Ceaușescu. Printre cele mai dure, putem enumera condițiile de viață critice, creșterea gradului de sărăcie, criza locuințelor care îi afectează în special pe tineri. Efectele cela mai vizibile ale politicilor pronataliste sunt carențele educației pentru viața familială, refuzul asumării responsabilității în familiile numeroase, practicrea avortului ca mijloc de contracepție, ca rezultat al unei educații slabe la nivelul cunoștințelor despre sexualitate și sănătate.
În timpul perioadei de tranziție, caracterul excesiv al politicilor pronataliste a fost înlocuit cu un gol juridic în ceea ce privește reglementările asupra vieții familiale. Nu a fost formulată nici o politică familială explicită și coerentă, măsurile, vizând diferite aspecte ale familiei, au fost implementate ca reacție la perioada precedentă sau pentru a răspunde la nevoile urgente. Dreptul familiei este modificat gradual și substanțial astfel încât procesul de reformă legislativă nu este finalizat. Reformele legislative nu urmăresc un program bine stabilit, ele fiind implementate pe măsură ce diverse probleme sunt identificate; acestea sunt răspunsuri la probleme precise și limitate fără a se lua în calcul o vedere de ansamblu și obiective precise. În acest fel, dreptul familiei arată mai mult ca un mozaic de măsuri puse în practică în funcție de nevoia de protecție socială, care se resimte în condiții de instabilitate.
Deși regulamentele și legile emise în ultimii ani au avut ca scop asigurarea accesului la asistență medicală primară pentru segmentele marginalizate ale populației, rezultatele au fost destul de slabe. Prevederile care obligă personalul medical să înregistreze fiecare nou-născut pe lista medicului de familie nu sunt respectate. Mulți doctori au acuzat nerespectarea numeroaselor reglementări și legi, adoptate într-o perioadă scurtă de timp, în timp ce medicii de familie se justifică invocând incoerența diferitelor măsuri existente în contract. Nerespectarea este posibilă și pentru că nu există prevederi cu privire la sancțiuni.
Dincolo de aceste neajunsuri, familiile defavorizate au nevoie nu doar de un medic de familie, dar și de educație la domiciliu din partea unor experți, pentru a putea beneficia de serviciile comunitare déjà existente. Prin urmare, ar fi recomandat ca serviciile comunitare să fie menținute, astfel încât acestea să sprijine menținerea copilului în familia naturală. Vizitele educative pot fi extrem de benefice în prevenirea oricărui tip de excluziune socială, inclusiv prevenirea neglijării copiilor și abandonul lor. În plus, este nevoie și de o diversificare a serviciilor pentru a satisface nevoile copiilor și a oferi sprijin mamelor și familiilor. Creșele existente, ar putea să dezvolte servicii pentru copiii cu handicap, astfel încât să evite separarea lor de familie iar în mediul rural, grădinițele, ar putea să își extindă activitățile prin oferirea de servicii necesare menținerii copiilor în familiile naturale.
Un alt mijloc de prevenire a abandonului îl reprezintă promovarea planificării familiale. Acest tip de programme trebuie să vizeze populația cu grad ridicat de risc, inclusiv a celor cu nevoi speciale de sănătate: alcoolism, probleme psihologice și mentale, handicap. Aproximativ jumătate din femei au auzit vorbindu-se despre mijloacele de contracepție moderne, însă puține le folosesc. Punctele de referință ale modului lor de viață sunt instabile și nesigure. Mesajele srise nu le influențează pentru că sunt analfabete. Cultura lor dominată de bărbați le împiedică să ia propriile decizii de teama unor represalii. Într-o mare măsură, viețile lor sunt o succesiune de dezamăgiri și speranțe pentru "privilegiul" de a depinde de un bărbat, iar soarta copilului este decisă în funcție de acest lucru. Într-o astfel de cultură, modificarea programelor de prevenire a sarcinilor care poti duce la abandon, pot fi ineficiente dacă astfel de particularități nu sunt luate în seamă. Uneori, este imposibil ca aceste femei să fie sensibilizate după naștere, într-cât părăsesc maternitatea la scurt timp. În aceste cazuri, serviciile publice specializate joacă un rol destul de important în planificarea familială, având în vedere că intră în contact direct cu majoritatea mamelor. De aceea, specialiștii ar trebui să le informeze și să ofere consiliere prin mijloace specifice fiecărui caz în parte.
În ceea ce privește dezvoltarea politicilor și strategiilor în domeniul respectării drepturilor copilului, este nevoie de consolidarea competențelor persoanelor implicate în diferitele etape de luare a deciziilor, astfel încât să se ajungă la soluții de protejare stabile și permanente a copiilor abandonați. Având în vedere că legea 272/2004, relativă la protecția și promovarea drepturilor copilului, stabilește obligația autorităților administrative locale de a garanta și promova este drepturi, este necesară o formare pentru: personalul instituțiilor și serviciilor locale în vederea asigurării condițiilor necesare pentru dezvoltarea copiilor; specialiștii din comisiile pentru protecția copilului pentru o mai bună responsabilitate în ceea ce privește propunerile de protecție, transmitere a valorilor comune, aplicare a legii în favoarea fiecărui copil. Factorii de decizie trebuie să fie capabili să elaboreze politici locale asigurându-se în același timp că există o îmbunătățire a situației copilului, inclusiv a celor abandonați. Astfel de politici și strategii trebuie elaborate în colaborare cu toți cei implicați din instituțiile medicale, direcția pentru protecția copilului, consiliile locale și primăriile, pe baza situației existente, propunând măsuri eficiente și efectuarea evaluărilor periodice.
România trebuie să promoveze prevenirea instituționalizării copiilor abandonați și în special, să susțină mamele pentru a se păstra legăturile familiale. Deși părinții susțin că abandonul se datorează în mare parte sărăciei, acest lucru trebuie schimbat din cauza efectelor instituționalizării. Copiii părăsiți în astfel de centre pentru periode lungi de timp, se integrează cu dificultate în societate și mulți dintre ei nu se mai întorc la familia lor, părinții ne mai asumându-și rolul de "părinte". În același timp, măsurile alternative de protecție a copilului în situații dificile, cum ar fi Centrul de sănătate maternă, grădinița sau adopția, trebuie făcute cunoscute întregii populații, părinții reușind astfel să își asume rolul și responsabilitățile parentale. Există și centrul maternal, unde mama și copilul pot beneficia de servicii de tip rezidențial, și este singura instituție care asigură o bună relație între ei și facilitează formarea autonomiei parentale și prevenirea abandonului copiilor.
Rămâne de văzut cât timp îi va lua pentru a crea condiții echitabile la nivel național și pentru a le implementa. Răspunsul se află în mâinile actorilor politici actuali și ale ONG-urilor locale și trebuie să lucreze împreună, într-un mod constructiv, pentru a putea elima obstacolele deja existente.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări speciale
Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, Iași, Editura Polirom, 2010
Junga, Luciana; Soare, Florin, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. Instituții și practici, Iași, Editura Polirom, 2011
Kligman, Gail, Politica duplicității. Contolul reproducerii în România lui Ceaușescu, București, Editura Humanitas, 2000
Documente, memorii, jurnale
Abortion: Pro and Contra, Penn Bioethics Journal, 2006, Vol. 2
Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională, A Policy Approach to Contraceptive Security in Romania, 2000-2003, 2004
Anghel, Roxana; Herczog, Maria, The challenge of reforming child protection in Eastern Europe: The cases of Hungary and Romania, Psychosocial Intervention, 2013, Vol. 22
Buzducea, Doru, Copiii în alte situații de vulnerabilitate, Editura Vanemonde, București, 2013
Chiva, Cristina, The Limits of Europeanisation: EU Accession and Gender Equality in Bulgaria and Romania, Perspectives on European Politics & Society. 2009, Vol. 10
Dickens, J., și Serghi, C., Attitudes to child care reform in Romania: findings from a survey of Romanian social workers, European Journal of Social Work, 3, 2000
Fărcășanu, Dana, Programul național de planificare familială 1990-2008 – analiza contribuției organizațiilor internaționale la dezvoltarea programului -, Jurnalul Management în sănătate, 2008
Guvernul Român, CERME și UNICEF, Sprijinirea copiilor „invizibili“. Al doilea raport de evaluare, 2013
Hollá, Kateřina; Weiss, Petr; Unzeitig, Vít; Cibula, David, Abortions and Contraception Use among Czech and Romanian Women: Comparison of Representative National Studies, Journal of Sexual Medicine, 2011, Vol. 8
Institutul Național de Statistică, Evoluția natalității și fertilității în România, 2012
Lakey, Cynthia K.; Wolf, Patrice A.; Leuner, Jean D'Meza, Health care and nursing in Romania, Journal of Advanced Nursing, 1996, Vol. 23
Lazăr, Florin, și Grigoraș, Vlad, Protecție Socială, în Preda, Marian; Buzducea, Doru; Fărcășanu, Dana; Grigoras, Vlad; Lazar, Florin și Rentea, Georgiana-Cristina, Analiza situației copiilor din România, București, Editura Vanemonde, 2013
Ministerul Sănătății, Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului și Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, Cauze ale instituționalizării copiilor în leagane și secții de distrofici în România, Studiu populațional – raport și recomandări, București, 1991
Organizația Mondială a Sănătății, Avortement et Contraception en Roumanie, une évaluation stratégique des questions de politique, programmes et de recherche, 2004
Rankin, Carrie, Romania's new child protection legislation: change in intercountry adoption law results in a human rights violation, Syracuse Journal of International Law & Commerce, 2006, Vol. 34
UNESCO, Perspectives : revue trimestrielle d’éducation comparée, vol. XXIII, n° 3-4, 1993
UNICEF, Ministerul Muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice, Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului, The Situation of Child Abandonment in Romania, București, 2005
Surse Internet
Portalul UNICEF http://www.unicef.org
ONG international HUMANIUM http://www.humanium.org
ONG de solidaritate international CARE France http://www.carefrance.org/
Revista de analiză juridică și actualitate internațională http://www.ridi.org/
Portalul Drepturilor Copiilor http://www.drepturilecopiilor.ro/
http://sfatmedical.ro
http://sfatulmedicului.ro
http://romedic.ro
http://suntgravida.ro
http://synevo.ro
http://csid.ro
http://dexonline.ro
http://contraboli.ro
ANEXE
ANEXA I.1.
DECLARAȚIA DE LA GENEVA
(februarie 1924)
Sursa: Arhivele statului elvețian, accesibil online la
http://etat.geneve.ch/dt/archives/declaration_geneve-66-2193-1072.html
ANEXA I.2.
DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966
pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii
ACT EMIS DE: CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
ACT PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966
Avind in vedere ca intreruperea cursului sarcinii reprezinta un act cu grave consecinte asupra sanatatii femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:
Art. 1
Intreruperea cursului sarcinii este interzisa.
Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
Art. 3
Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.
In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.
Art. 4
Intreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevazute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, in unitati sanitare de specialitate.
Art. 5
Autorizarea intreruperii cursului sarcinii se da de catre o comisie medicala raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanta.
Art. 6
In cazuri de extrema urgenta medicala, cind intreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuata, medicul are obligatia ca inainte de interventie, sau cind nu este posibil, in cel mult 24 ore de la aceasta sa anunte in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist si a oricaror alte date, daca interventia pentru intreruperea cursului sarcinii a fost necesara.
Art. 7
Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte conditii decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal.
Art. 8
Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sanatatii si prevederilor sociale va emite instructiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviintarea intreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.
Sursa: Monitorul Oficial, accesibil online la
http://www.expert-monitor.ro/LexMonitor/Demo/index.jsp
ANEXA I.3.
DREPTURILE COPILULUI ÎN LUME
(2015)
Sursa: Organizația non-guvernamentală internațională pentru protecția copilului, Humanium, accesibil online la
BIBLIOGRAFIE
Lucrări speciale
Doboș, Corina, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, Iași, Editura Polirom, 2010
Junga, Luciana; Soare, Florin, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. Instituții și practici, Iași, Editura Polirom, 2011
Kligman, Gail, Politica duplicității. Contolul reproducerii în România lui Ceaușescu, București, Editura Humanitas, 2000
Documente, memorii, jurnale
Abortion: Pro and Contra, Penn Bioethics Journal, 2006, Vol. 2
Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională, A Policy Approach to Contraceptive Security in Romania, 2000-2003, 2004
Anghel, Roxana; Herczog, Maria, The challenge of reforming child protection in Eastern Europe: The cases of Hungary and Romania, Psychosocial Intervention, 2013, Vol. 22
Buzducea, Doru, Copiii în alte situații de vulnerabilitate, Editura Vanemonde, București, 2013
Chiva, Cristina, The Limits of Europeanisation: EU Accession and Gender Equality in Bulgaria and Romania, Perspectives on European Politics & Society. 2009, Vol. 10
Dickens, J., și Serghi, C., Attitudes to child care reform in Romania: findings from a survey of Romanian social workers, European Journal of Social Work, 3, 2000
Fărcășanu, Dana, Programul național de planificare familială 1990-2008 – analiza contribuției organizațiilor internaționale la dezvoltarea programului -, Jurnalul Management în sănătate, 2008
Guvernul Român, CERME și UNICEF, Sprijinirea copiilor „invizibili“. Al doilea raport de evaluare, 2013
Hollá, Kateřina; Weiss, Petr; Unzeitig, Vít; Cibula, David, Abortions and Contraception Use among Czech and Romanian Women: Comparison of Representative National Studies, Journal of Sexual Medicine, 2011, Vol. 8
Institutul Național de Statistică, Evoluția natalității și fertilității în România, 2012
Lakey, Cynthia K.; Wolf, Patrice A.; Leuner, Jean D'Meza, Health care and nursing in Romania, Journal of Advanced Nursing, 1996, Vol. 23
Lazăr, Florin, și Grigoraș, Vlad, Protecție Socială, în Preda, Marian; Buzducea, Doru; Fărcășanu, Dana; Grigoras, Vlad; Lazar, Florin și Rentea, Georgiana-Cristina, Analiza situației copiilor din România, București, Editura Vanemonde, 2013
Ministerul Sănătății, Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului și Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, Cauze ale instituționalizării copiilor în leagane și secții de distrofici în România, Studiu populațional – raport și recomandări, București, 1991
Organizația Mondială a Sănătății, Avortement et Contraception en Roumanie, une évaluation stratégique des questions de politique, programmes et de recherche, 2004
Rankin, Carrie, Romania's new child protection legislation: change in intercountry adoption law results in a human rights violation, Syracuse Journal of International Law & Commerce, 2006, Vol. 34
UNESCO, Perspectives : revue trimestrielle d’éducation comparée, vol. XXIII, n° 3-4, 1993
UNICEF, Ministerul Muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice, Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului, The Situation of Child Abandonment in Romania, București, 2005
Surse Internet
Portalul UNICEF http://www.unicef.org
ONG international HUMANIUM http://www.humanium.org
ONG de solidaritate international CARE France http://www.carefrance.org/
Revista de analiză juridică și actualitate internațională http://www.ridi.org/
Portalul Drepturilor Copiilor http://www.drepturilecopiilor.ro/
http://sfatmedical.ro
http://sfatulmedicului.ro
http://romedic.ro
http://suntgravida.ro
http://synevo.ro
http://csid.ro
http://dexonline.ro
http://contraboli.ro
ANEXE
ANEXA I.1.
DECLARAȚIA DE LA GENEVA
(februarie 1924)
Sursa: Arhivele statului elvețian, accesibil online la
http://etat.geneve.ch/dt/archives/declaration_geneve-66-2193-1072.html
ANEXA I.2.
DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966
pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii
ACT EMIS DE: CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
ACT PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966
Avind in vedere ca intreruperea cursului sarcinii reprezinta un act cu grave consecinte asupra sanatatii femeii si aduce mari prejudicii natalitatii si sporului natural al populatiei,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania decreteaza:
Art. 1
Intreruperea cursului sarcinii este interzisa.
Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
Art. 3
Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii.
In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.
Art. 4
Intreruperea cursului sarcinii se efectueaza, in cazurile prevazute de art. 2 si 3, de medici obstetricieni-ginecologi, in unitati sanitare de specialitate.
Art. 5
Autorizarea intreruperii cursului sarcinii se da de catre o comisie medicala raionala sau oraseneasca instituita in acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraselor Bucuresti si Constanta.
Art. 6
In cazuri de extrema urgenta medicala, cind intreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuata, medicul are obligatia ca inainte de interventie, sau cind nu este posibil, in cel mult 24 ore de la aceasta sa anunte in scris pe procuror, care urmeaza a constata, pe baza avizului medicului legist si a oricaror alte date, daca interventia pentru intreruperea cursului sarcinii a fost necesara.
Art. 7
Efectuarea intreruperii cursului sarcinii in alte conditii decit cele prevazute in acest decret constituie infractiune si se pedepseste potrivit dispozitiilor Codului penal.
Art. 8
Prezentul decret intra in vigoare la 30 zile de la publicare. In acelasi termen, ministrul sanatatii si prevederilor sociale va emite instructiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrarii in vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru incuviintarea intreruperilor de sarcina, publicat in Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.
Sursa: Monitorul Oficial, accesibil online la
http://www.expert-monitor.ro/LexMonitor/Demo/index.jsp
ANEXA I.3.
DREPTURILE COPILULUI ÎN LUME
(2015)
Sursa: Organizația non-guvernamentală internațională pentru protecția copilului, Humanium, accesibil online la
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Pronatalista a Lui Ceausescu. Studiu de Caz Problematica Abandonului In Romania In Perioada Comunista Si Post Comunista (ID: 107591)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.