Politica Nationala In U.r.s.s. Intre Anii 1959 1979
INTRODUCERE
La modul formal, prăbușirea Uniunii Sovietice a însemnat apariția a 15 state succesoare ale masivului euroasiatic. Dar, termenul de “stat” nu coincide pe deplin cu declarațiile de independență ari cu extinderea recunoașterii internaționale asupra acestora. După trecerea unui deceniu de construcție națională s-au conturat o serie de modele distincte de evoluție. Aproape toate națiunile titulare au monopolizat implicit sau explicit proiectul construcției naționale, atribuindu-și astfel, noi prerogative. De exemplu, fiecare națiune titulară a atribuit limbii materne statutul de limbă oficială, deși nu întotdeauna prin excluderea altor limbi din practica curentă. Și totuși, ar fi exagerat să susținem că noile state sunt pe de-a întregul “etnice”. Noile lor structuri statale denotă multitudini de elemente, printre care putem vedea atât “civice”, cât și “etnice”.
U.R.S.S. s-a mândrit mult timp cu caracterul său de stat multinațional, cu sute de grupuri etnice, populând laolaltă imensele sale întinderi. Sintagma de politică națională a fost lansată de Lenin, preluată de Stalin și a devenit consacrată în timp. Această expresie are un conținut ambiguu, care i s-a acordat de la o perioadă la alta de către conducerea sovietică. În ansamblu, la exprimă, mai degrabă, un compromis între obiectivele finale ale regimului față de naționalități – asimilarea și nevoia de a formal respectarea drepturilor lor la autodeterminare. Prin urmare, era o formulare diplomatică, menită să țină cont atât de scopurile ultime ale comunismului, cât și de susceptibilitățile naționale existente. Însuși Lenin a înțeles necesitatea includerii problemei naționale în programul partidului, subliniind faptul că nu era posibilă elucidarea acestei probleme, decât dacă “ar fi existat oameni fără caracteristici naționale, dar astfel de oameni nu există”1. Mai mult decât atât, Lenin apreciase că deosebirile naționale “se vor păstra încă mult timp, chiar după instaurarea dictaturii proletariatului în toată lumea”2. E necesar de menționat o altă afirmație a lui Lenin, conform căreia “există două națiuni în cadrul fiecărei națiuni moderne… Există două culturi naționale în cadrul fiecărei culturi naționale”3. În viziunea ideologiei sovietice cultura și limba rusă aveau dreptul la un statut privilegiat în Uniunea Sovietică. În acest sens, împrumuturile de vocabular rusesc, de elemente de cultură rusească, impuse mai mult sau mai puțin voalat celorlalte popoare sovietice se înfățișau ca un fenomen normal.
Referindu-se la problema națională, Stalin aprecia: “minoritatea nu este nemulțumită de lipsa unei uniuni naționale, ci de lipsa dreptului de a utiliza limba maternă. Dați-i posibilitatea să folosească limba maternă și nemulțumirea va dispare de la sine”4.
Politica națională sovietică a fost dinamică, uneori se promova “înflorirea” și “apropierea” națiunilor, alteori se punea accent pe “convergența” națiunilor sovietice într-o singură comunitatea istorică, numită “popor sovietic”.
Tema de față are o importanță deosebită prin actualitatea ei. Situația destul de precară în sfera relațiilor naționale necesită cercetarea lacunelor și deformărilor în cadrul politicii naționale duse de Uniunea Sovietică, debarasarea de tot ce nu corespunde unei vieți democratice și construcția relațiilor interetnice și naționale. Evoluția relațiilor naționale în orice stat se află într-un anumit raport cu structura etnică a populației. În ultimul deceniu, în legătură cu colapsul Uniunii Sovietice, formarea noilor state suverane, a crescut interesul față de componența națională a republicilor și dinamica ei pe parcursul dezvoltării în cadrul U.R.S.S. Pentru a ajunge la o concluzie cât mai justă referitor la ponderea, sau, cel puțin, mărirea numărului populației alogene în unele regiuni, e necesar de a contrapune datele statistice existente din perioada anilor 1959-1979, complementând aceasta cu evoluția nemijlocită a procesului de "contopire” a națiilor, executată prin intermediul directivelor de stat și migrării interne neorganizate, dar, totodată încurajată de centru. Cunoștințele despre numărul populației, a popoarelor conlocuitoare și caracteristica dezvoltării lor ne ajută să înțelegem mai bine rolul lor în cadrul dezvoltării societății, în procesul contactelor interetnice.
Cronologic, lucrarea cuprinde perioada anilor 1959-1979. Aceste limite sunt dictate de evidențierea mai mult a unor date statistice, ambii fiind ani în care s-au efectuat recensăminte în cadrul U.R.S.S. Anume analiza datelor acestor recensăminte, adăugând la ele și alte izvoare, vor permite elucidarea problemei construcției naționale în Uniunea Sovietică.
Acestei teme îi sunt consacrate un număr impunător de lucrări. Din întreaga gamă a lor o bună parte se referă la dimensiunea economică a politicii naționale în Moldova Sovietică. În primul rând, menționăm câteva lucrări de referință aparținând economistului chișinăuian Sergiu Chircă5. Lucrările lui V.I. Țaranov6, S. Katruk7 și S. Ivanov8, sunt, de asemenea indispensabile pentru orice cercetător care se ocupă de modernizarea economică a Moldovei Sovietice. S. Chircă a reprezentat curentul economic basarabean care, beneficiind de o autoritate științifică în fața regimului, a abordat cu minuțiozitate dezavantajele dezvoltării economice a R.S.S. Moldovenești în comparație cu alte republici unionale din perspectiva “creării bazei materiale a comunismului”. V. Țaranov, la rândul său, a promovat, mai mult sau mai puțin voalat, mai mult sau mai puțin conștient, interesele Centrului, a departamentelor centrale acre erau cointeresate în dezvoltarea preferențială a anumitor sectoare economice în R.S.S.M. Privitor la consecințele etnodemografice, urbanizare, migrare, menționăm, mai întâi de toate, studiile semnate de V.S. Zelenciuc9.
Autorii sovietici, istorici sau propagandiști, care au exprimat politica partidului într-un moment sau altul, sunt citați pe parcursul textului. Merită o mențiune specială contribuția unor etnografi sovietici grupați în jurul revistelor “Sovetskaja etnografia”, care au abordat relațiile interetnice, procesele de asimilare culturală și lingvistică printr-o prismă mai puțin dogmatică. Dintre ei menționăm cercetătorul Iu. V. Arutiunean10.
Privitor la aprecierea post-factum ale politicii naționale sovietice, prezintă interes deosebit câteva reviste moscovite, publicistice sau de specialitate. Din istoriografia postsovietică din Republica Moldova, una din contribuțiile cele mai importante lucrări privitoare la aspectul lingvistic al politicii naționale sovietice în R.S.S.M. aparține lui Gh. Negru11. Totodată, menționăm că una din cele mai importante lucrări privitoare la aspectul cultural al politicii naționale sovietice în Basarabia îi aparține lui I. Constantin12, dar în care lipsesc cu desăvârșire documentele de arhivă și este negată istoriografia sovietică, cu excepția lui A.M. Lazarev și a altor câțiva autori.
În ultimii ani au ieșit de sub tipar un șir de articole13 și apoi o monografie14 a tânărului istoric I. Cașu. Prin acestea autorul aduce material inedit referitor la politica națională în R.S.S.M., analizează minuțios datele statistice, elucidând această temă prin prisma adevărului istoric. Importantă este reflectarea politicii naționale sovietice în R.S.S.M. din punct de vedere al istoriografiei occidentale.
De o valoare științifică incontestabilă este articolul semnat de I. Cașu și A. Mușchei15. Ideea de bază a studiului, în viziunea noastră, este o constatare a recrudescenței naționalismului moldovenesc, în actualul context socio-politic, care, în opinia autorilor, “a devenit o realitate, o doctrină politică legitimată” pe fondul “uzurii ideologice și dezastrului economic”. Autorii, “fără a fi adepți ai determinismului istoric hegelian”, consideră că comunismul este un fenomen condiționat istoric, cu alte cuvinte, o încercare cu metode specifice comunismului, a “depăși mizeria unei economii subdezvoltate”. Neîndoios, modernizarea sovietică în R.S.S.M. s-a dovedit a fi dezastruoasă. După cum bine au remarcat și autorii studiului, ea a provocat o mobilitate socială sporită, care a dislocat structurile și valorile tradiționale ale comunităților etnice, facilitând astfel asimilarea culturală și lingvistică a națiunilor mai mici. Suntem perfect de acord cu această ipoteză, cu atât mai mult cu cât ea include și precaritatea spirituală sau științifică a intelectualității moldovenești din acea vreme.
Baza izvoristică a lucrării o constituie recensămintele din anii 1959, 1970, 197916, pentru evidențierea esenței politicii naționale au fost utilizate: Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice17; Materialele Congresului al XXII al PCUS18 și datele statistice privitoare la dezvoltarea economiei republicilor unionale în cadrul U.R.S.S19.
Pentru realizarea tezei de licență “Politica națională în URSS (1959-1979)” ne-am propus următoarele obiective:
să determinăm esența politicii naționale a U.R.S.S. și evoluția ei pe parcursul anilor 1959-1979;
să stabilim căile de realizare a politicii naționale a statului sovietic în republicile unionale;
să analizăm datele statistice oficiale și să stabilim dinamica etnodemografică a populației din republicile unionale și, în special în R.S.S.M.;
să constatăm consecințele dimensiunii economice a politicii naționale în R.S.S.M. și alte republici;
să elucidăm consecințele etnoculturale ale stăpânirii sovietice în RSS Moldovenească.
Referințe:
Lenin V.I. Opere complete, Chiținău, Cartea Moldovenească,1975, vol. 38, p. 184.
Ibidem, vol. 41, p. 77.
Ibidem, vol. 24, p. 129.
Сталин И.В. Марксизм и национальный вопрос, Moсква, 1946, p. 75-76.
Киркэ С. Исследование уровня развития и структуры промышленности союзной республики (на примере МССР). Кишинев, 1970; Idem. Региональные проблемы процесса создания материально-технической базы комунизма в СССР. Кишинев, 1979.
Царанов В.И. К истории промышленного развития Молдовы (40-е – 50-е годы). // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3, 1992.
Katruk S. Moldova în complexul economic unic al Uniunii RSS. Chiținău, 1976.
Ivanov V.I. RSS Moldovenească – stat suveran în componența Uniunii RSS. Chișinău, 1983.
Zelenciuc V.S. Procesele etnodemografice în Moldova. // Probleme actuale ale evoluției relațiilor dintre națiuni în R.S.S. Moldovenească. Chișinău, 1989; Idem. Население Молдавии. Кишинев, 1973.
Арутюнян Ю.В. Опыт этносоциологического исследования образа жизни: по материалам Молдавской ССР. Москва, 1980.
Negru Gh. Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chișinău, 1998.
Constantin I. Basarabia sub ocupație sovietică, de la Stalin la Gorbaciov. București, 1994.
Cașu Igor. Modernizarea sovietică în Basarabia // Revista de Istorie a Moldovei; Idem. Integrare sau asimilare? Politica etnoculturală a Uniunii Sovietice în Basarabia (1944-1989). // Anuarul Institutului de Istorie “A:D: Xenopol”, XXXIV, Iași, 1997, p. 271-195.
Idem. “Politica națională” în Moldova sovietică (1944-1989). Chișinău, 2000.
Cașu Igor, Mușchei Ala. Comunismul sovietic și “omul nou” în Basarabia. // Xenopoliana, V, 1997, 1- 4.
Итоги Всесоюзной переписи населения 1959 г. Молдавская ССР. М., 1962; Итоги Всесоюзной переписи населения 1970 г. Т. IV. Москва, 1971; Численность и состав населения СССР. По данным всесоюзной переписи 1979 г. М., 1984; Национальный состав населения СССР, союзных и автономных республик, краев, областей и национальных округов. М., 1973.
Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Chișinău, Cartea Moldovenească, 1986.
Materialele Congresului al XXII al PCUS. Chișinău, 1961.
Народное хозяйство Молдавской ССР в 1974 г. Кишинев, 1975; Народное хозяйство СССР в 1985 г. Москва, 1986.
CAPITOLUL I.
Evoluția obiectivelor de bază a ale politicii naționale sovietice.
§ 1. Concepția “apropierea și contopirea națiilor socialiste”. Între enunț teoretic și realitate.
Adesea, când se spunea că Uniunea Sovietică a atins etapa socialismului dezvoltat era menționat faptul că Pсть и состав населения СССР. По данным всесоюзной переписи 1979 г. М., 1984; Национальный состав населения СССР, союзных и автономных республик, краев, областей и национальных округов. М., 1973.
Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Chișinău, Cartea Moldovenească, 1986.
Materialele Congresului al XXII al PCUS. Chișinău, 1961.
Народное хозяйство Молдавской ССР в 1974 г. Кишинев, 1975; Народное хозяйство СССР в 1985 г. Москва, 1986.
CAPITOLUL I.
Evoluția obiectivelor de bază a ale politicii naționale sovietice.
§ 1. Concepția “apropierea și contopirea națiilor socialiste”. Între enunț teoretic și realitate.
Adesea, când se spunea că Uniunea Sovietică a atins etapa socialismului dezvoltat era menționat faptul că PCUS ține sub toate aspectele cont de caracterul multinațional al societății sovietice și, conform rezultatelor căilor parcurse, a fost rezolvată cu succes problema națională.
După o perioadă de destindere a regimului sovietic, inclusiv privitor la politica culturală față de naționalități, la sfârșitul anilor ’50 considerente de ordin informațional (revoluția maghiară și mișcările muncitorilor polonezi) și intern (accelerarea ritmului de construcție a comunismului) l-au determinat pe N.M. Hrușciov să reabiliteze lozinca apropierii rapide a naționalităților.
În octombrie 1961 a avut loc congresul al XXII-lea al PCUS, care a adoptat al treilea program1 al partidului. Acesta constituia manifestul construirii comunismului, preconizat de a fi încheiat la începutul anilor ’80. Se stipula că deosebirile naționale urmau să dispară după cele de clasă, odată cu “victoria mondială a comunismului”. Dacă documentul era, în sine, oarecum echivoc cu privire la rezolvarea problemei naționale, ideologii partidului au precizat în anii următori că scopul final era “Ștergerea deosebirilor naționale și convergența națiunilor într-o familie frățească cu o singură limbă”2.
Noul program al partidului enunța faptul că partidul pornește de la premisa că în statul socialist multinațional în procesul muncii și vieții comune a peste 100 de națiuni și naționalități apar, în mod firesc, noi sarcini legate de perfecționarea relațiilor naționale.
Programul conținea sarcinile înaintate în acest domeniu:
Întărirea dezvoltării pe toate căile a statului multinațional unitar. PCUS urma să lupte împotriva oricăror manifestări ale localismului și mărginirii naționale și, în același timp, urma să contribuie la ridicarea continuă a rolului republicilor, regiunilor și districtelor autonome în rezolvarea sarcinilor întregului popor, să stimuleze participarea intensă a oamenilor muncii de toate națiile la activitatea organelor legislativ și executiv;
Sporirea potențialului material și spiritual al fiecărei republici în cadrul complexului economic unic;
Dezvoltarea culturii unice, diverse prin formele naționale, internaționale prin spirit. Asigurării dezvoltării libere a folosirii pe picior de egalitate de către toți cetățenii U.R.S.S. a limbilor materne. În același timp însușirii, alături de limba propriei naționalități, a limbii ruse, acceptate în mod firesc, benevol de către oamenii sovietici ca mijloc de comunicare între nații3.
În cadrul Congresului al XXII-lea a fost făcut bilanțul Programului Unionist, adoptat la Congresul al VIII-lea PCUS (1919). Principalul succes realizat, în viziunea comuniștilor, era biruința deplină și definitivă a socialismului în U.R.S.S., care avea “o însemnătate istorică”4.
Construirea comunismului, se menționa în program, era legată de rezolvarea a trei sarcini istorice independente:
Crearea bazei tehnico-materiale;
Dezvoltarea relațiilor sociale comuniste;
Educarea omului nou.
Statul, care a luat naștere ca un stat al dictaturii proletariatului – se menționa în program, s-a transformat în etapa nouă, contemporană, într-un stat al întregului popor, într-un organ de exprimare a intereselor și voinței lui.
Presa sovietică propaga ideea că Programul a reflectat o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor naționale din U.R.S.S. să că socialismul marcase începutul acțiunii a două tendințe interdependente în problema națională:
Dezvoltarea multilaterală a fiecărei nații;
Apropierea tot mai strânsă a națiilor, înrâurirea lor reciprocă.
Programul prevedea faptul că în procesul constituirii comunismului urma să aibă lor o continuă apropiere a națiilor. Construcția bazei tehnico-materiale a comunismului trebuia să ducă la o unire și mai strânsă a popoarelor din cadrul U.R.S.S. Ștergerea deosebirilor dintre clase și dezvoltarea relațiilor sociale comuniste urmau să accentueze omogenitatea socială a tuturor națiilor și să contribuie la dezvoltarea trăsăturilor comuniste comune ale culturii, moralei și traiului, la întărirea continuă a încrederii reciproce și la prietenia între ele5.
Un alt aspect care a fost menționat în acest program era axat pe problema limbilor vorbite de națiile și națiunile fostei U.R.S.S.: “Partidul asigură dezvoltarea liberă a limbilor popoarelor U.R.S.S., fără a admite nici un fel de mărginiri, privilegii sau constrângeri în folosirea unei limbi sau alteia. Ștergerea deosebirilor naționale este un proces istorico-obiectiv, care are un caracter progresist. Însă acesta este un proces foarte îndelungat și accelerarea lui artificială poate duce numai la o înviorare a rămășițelor naționaliste dăunătoare”6. Așadar, în octombrie 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS au fost înaintate sarcinile principale cu privire la politica națională și au fost trasate căile de realizare a lor.
La mijlocul anilor ’70 s-a constatat că rolul dominant în conștiința oamenilor de diferite naționalități reveneau ideilor de educare a tineretului, “întărirea apărării”; “întărirea disciplinei”7. Într-un stat multinațional relațiile naționale sunt o proiecție a relațiilor sociale. De aici, particularitățile național-culturale, influența asupra proceselor sociale, totodată prblemele sociale nerezolvate și contradicțiile influențează relațiile naționale.
Ideea principală a propagandei sovietice constă în faptul că ea pregătea terenul pentru a legifera rolul conducător al partidului. Cu acest scop se publicau date statistice, noțiuni teoretice care au adus la aceea că, în sfârșit, în Constituția din 1977 și Constituțiile republicane a fost reintrodus articolul special – articolul 68. Acest articol a stârnit un val de indignare în rândurile intelectualității. Conducerea PCUS a purces la restructurarea organelor de conducere ale partidului, incluzând în componența biroului politic al PCUS toți prim-secretarii partidelor republicilor unionale, dorind să demonstreze că politica națională se răsfrângea și asupra vieții de partid. Acest act demonstra că rolul conducerii republicane era în creștere și, respectiv, suveranitatea republicilor se ridica la un nivel nou. Dar aceste măsuri au fost luate cu întârziere.
Congresul al XXVII-lea al PCUS, la care a fost luat cursul spre restructurizare, a fost un imbold spre revizuirea unor probleme rezolvate neadecvat sau nerezolvate în general, cum ar fi problema națională. Cele mai elocvente dovezi sunt procesele ce au avut loc în Țările Baltice, RASS Iakutia, Kazahstan, Armenia, Moldova și alte regiuni naționale ale statului sovietic. În sfârșit, a avut loc Sumgait-ul, care a zdruncinat Uniunea Sovietică multinațională și care a avut un ecou larg în toate țările lumii.
Întru studierea construcției naționale în fosta U.R.S.S. trebuie să abandonăm vechile dogme, lozincile declarative și de a numi lucrurile pe nume. După cum menționează scriitorul georgian Ciabua Amiradjibi “din toate problemele existente în fosta U.R.S.S., cea mai acută era problema națională”9. “Inexistența” acestei probleme, cât și a celor de ordin social, a fost caracteristica de bază a ideologiei sovietice în perioada anilor 1959-197910. Dar, odată ce nu exista problema, nu exista nici soluționarea ei.
Inițial, credem, ar fi necesar să dăm o explicație asupra conținutului problemei naționale. Astfel, Marea Enciclopedie Sovietică definește problema națională astfel: “un complex de relații politice, economice, teritoriale, de drept, ideologice și culturale între nații, grupuri naționale și poporații în diferite formațiuni social-economice”11. Trebuie de menționat că, conform definiției date, problema națională e un “complex de relații”. Principalul neajuns este lipsa unității problemei, a fost pierdută esența și faptul asigurării acestei unități12.
În anii ‘60-’70 orice amenințare a intereselor naționale era interpretată ca o manifestare a naționalismului. Totodată, internaționalismul nu înseamnă refuzul sau abandonarea intereselor naționale. În această perioadă era susținută ideea că problema națională a trecut pe locul secund, primordiale devenind problemele de alt ordin, de un spectru mai larg. În diferite condiții social-economice și politice problema națională este reflectată diferit, în același timp, era presupune interacțiunea națiunilor. În societatea bazată pe antagonism tendința de “internaționalizare” este realizată violent – prin cotropirea și subjugarea unei nații de către alta. Opinia publică mondială, însă, exclude violența ca mijloc de rezolvare a problemei naționale.
În U.R.S.S. anilor ‘50-’70 problema națională era considerată o temă epuizată, iar construcția comunismului presupunea ștergerea deosebirilor naționale. “Noi încă n-am construit comunismul, dar suntem pe această cale și, perspectiv, pe calea contopirii națiilor, elementele căreia se profilează în cadrul poporului sovietic” 13. Fostul prim-secretar al CC al PC din Ucraina, P.E. Șelest, amintindu-și despre ideologul “numărul unu” ale aceste ideologii Suslov, menționa: “Rolul activității sale noi îl mai strângem și acum, în cadrul istoriei, politicii și problemei naționale. El insista foarte mult la contopirea cât mai grabnică a națiilor, a limbii și culturii lor. Rezultatul este evident – situația din Carabahul de Munte”14.
În construcția națională a U.R.S.S. era evident principiul primordial, însoțit de relații ideologizate. Logica piramidalității, răsfrântă asupra relațiilor naționale, a format o ierarhie a formelor statalității naționale. Funcționarea nesatisfăcătoare a structurilor economice și politice în cadrul republicilor unionale a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea centralismului. Constituția U.R.S.S. garanta autonomia unităților național-teritoriale ca unul din principalele principii de construire a statalității. În același timp, locuitorii teritoriilor sau națiunea nu erau proprietarii acestui pământ și resurselor naturale. Republicile nu aveau dreptul de “veto” asupra folosirii propriilor teritorii pentru necesitățile unionale, nu aveau cuvântul hotărâtor în determinarea structurii economiei regionale, deoarece interesele complexului agro-industrial al țării erau dominante în raport cu interesele dezvoltării regionale și naționale15. Interlegăturile economice dintre republici și regiuni se efectuau preponderent prin intermediul Centrului, ceea ce le conferea un caracter neeconomic16.
Demisionarea lui Hrușciov și creșterea activității opoziției au dat impuls “primăverii de la Praga” și evenimentelor din 1968 din Polonia. Națterea mișcării de opoziție în U.R.S.S., în anii 1964-1968 și apariția germenilor opiniei publice erau însoțite de intensificarea sentimentelor naționale în republicile sovietice. Politica conducerii sovietice avea un caracter dublu: în 1967 se încheiase lupta popoarelor mici, deportate în timpul războiului la Răsărit, pentru reabilitare oficială. Au fost emise ucazurile respective. S-ar părea că conflictul a fost aplanat. În realitate, însă, tătarilor din Crimeea le-a fost interzis de a se întoarce la baștină, meshamilor (georgienilor musulmani) – să se întoarcă în Georgia, nemților povolginei – în Povolgia17.
La mijlocul anilor ’60 se intensifică mișcările naționale în Ucraina, Lituania, Transcaucazia.
În anul 1965 un val de mișcări a străbăturu Ucraina. Lovitura a fost îndreptată asupra intelectualității și tineretului studios. Criticul literar Ivan Dziuba a expediat primului secretar al CC al PCU P. Șelest și Președintelui Sovietului de Miniștri V. Serbițki un memorandum întitulat “Internaționalism și rusificare”, în care a explicat neliniștea intelectualității ucrainene. I. Dziuba protesta împotriva “rusificării”, în care vedea pericolul orientat asupra poporului ucrainean, învinuind guvernul ucrainean de încălcare a principiilor politicii naționale și construcției naționale18.
În anul 1966, cunoscutul jurnalist ucrainean Veaceslav Ciornil, chemat în calitate de martor în procesul împotriva lui M. Osadcii, arestat pentru editarea cărții “Belimo”, în care era redată viața în lagăre, a declarat protest împotriva încălcării legilor sovietice. Adresându-se procurorului general a republicii în vederea oprimării urmăririlor inteligențimii, Ciornil a fost arestat19.
În anul 1965, pentru protestul împotriva “rusificării”, a fost arestat învățătorul de istorie Valentin Moroz20.Soarta întemeietorilor mișcării naționale de la mijlocul anilor ‘60’ reflectă soarta mișcării, după primul arest au urmat celelalte. I. Dziuba, condamnat în 1973 la 5 ani, și-a retras învinuirile. Mai întâi în “Literaturnaja Ukraina”, iar apoi în lucrarea “Grani kristalla” el a renunțat de la ideile sale anterioare, regretând că ele au fost “influențate de propaganda dușmănoasă național-burgheză de peste hotare”21.
Mișcarea de opoziție din Lituania din anii ’60 e indisolubil legată de urmările activității bisericii catolice. Conform datelor oficiale, aproximativ 50 la sută din locuitorii republicii practicau catolicismul. În a doua jumătate a anilor ’60 Sovietul Suprem al Lituaniei a emis ordine speciale cu scopul interzicerii tinerilor de a frecventa biserica. Acest lucru a stârnit un val de repulsii de nemulțămire. Judecarea a doi preoți catolici, învinuiți de faptul că învățau copiii catehismul, a provocat demonstrații de protest22.
La sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 Uniunea Sovietică trece printr-o criză acută în pan internațional și, mai ales, în plan politic intern. Popoare întregi au început să se revolte împotriva puterii centrale, iau amploare mișcările naționale, punând în pericole existența ultimului imperiu colonial23. Se adâncește și criza economică. La sfârșitul anilor ’60 scade nivelul dezvoltării economice, acest fapt fiind oglindit chiar în datele statistice oficiale. Era evident că metoda extensivă de dezvoltare nu mai era acceptabilă. Reforma economică, proclamată solemn după demiterea lui Hrușciov așa a și rămas doar pe hârtie.
Acutizarea relațiilor interetnice și naționale în republicile Transcaucaziei și Asiei Mijlocii era cauzat de disproporția în dezvoltarea social-economică, de lipsa echității sociale și politica de cadre24. E clar că reprezentanța neproporțională a naționalităților în structurile ierarhice ale puterii contribuie la formarea unor orientări internaționaliste șubrede, trezește nemulțămirea populației autohtone de la periferii25.
Crearea “imperiului ideal” a adâncit conflictele naționale, a amplificat problema națională. Ea s-a transformat într-un nod de probleme, în care se împleteau problema națională din cadrul U.R.S.S. și cea din țările limitrofe. Trezirea conștiinței naționale a popoarelor U.R.S.S. a luat diferite forme. În Ucraina erau lansate chemări de desfășurare a luptei naționale de eliberare și lupta pentru democrație26. În Armenia, în 1968, a fost creat Partidul Național Unional, care activa în ilegalitate și scopul căreia era “crearea statului independent Armenia”27. Lozincile de independență au căpătat o popularitate largă în Lituania. La 14mai 1972, un tânăr muncitor Romas Kalanta și-a dat foc în centrul Kaunasului, declarând că moare pentru libertatea Lituaniei. Funeraliile lui Kalanta s-au transformat în demonstrații de amploare, demonstranții intrând în conflict cu armata28. Matrosul Simon Kudirka, care a încercat să fugă în 1972 de la bordul vaporului sovietic în SUA și care a fost extrădat de către americani puterii sovietice, și-a încheiat cuvântarea în judecată cu cuvintele: “Rog să i se ofere patriei mele – Lituania – independență”. În Gruzia, Ucraina, în Țările Baltice crește rezistența față de introducerea forțată a limbii ruse și “rusificarea” învățământului. Roma niciodată n-a impus limba latină popoarelor cucerite. Limba metropolei era impusă de la sine. Cel ce vroia să-și facă o carieră în lumea romană, trebuia să învețe limba latină. Limba rusă era necesară tuturor celor ce vroiau să-și facă o carieră în statul sovietic, dar, totodată, ea era impusă forțat tuturor supușilor U.R.S.S. ca un instrument al ideologiei sovietice.
Statul sovietic a folosit diferite forme de luptă împotriva mișcărilor naționale, care erau mereu în ascendență. Prima formă de luptă – veche și încercată – represiunile, apoi urmau aresturile, lagărele, spitalele de psihiatrie. Cu cât erau mai puternice mișcările naționale, cu atât erau mai aspre represiunile. Deosebit de necruțătoare erau represiunile împotriva mișcărilor naționale din Ucraina, Lituania și Armenia. La 30 ianuarie 1979 TASS a anunțat despre împușcarea naționaliștilor armeni S. Zatikian, A. Stepanean și Z. Bagdasarean. Arestați în noiemrbie 1977 și învinuiți de organizarea exploziei în metroul moscovit la 8 ianuarie 1977, naționaliștii armeni au fost condamnați de către judecată, petrecută cu ușile închise, la moarte, cu toate că vina lor n-a fost demonstrată29. Împușcarea acestora a fost prima executare de ordin politic în perioada poststalinistă și a fost o avertizare pentru naționaliștii din alte regiuni.
Un rol important în complexul de metode de luptă cu naționalismul l-a jucat “patriotismul sovietic”, care presupunea dezvoltarea de mai departe a ideii “național-bolșevice”. La sfârșitul anilor ’60 în presa sovietică apar articole în care ideile “național-bolșevice” erau propăvăduite într-o formă nouă – “slaveanofilă”30. Erau pedepsite orice încercări de manifestare a naționalismului în cadrul partidelor comuniste ale republicilor unionale. De obicei, acesta era un naționalism al satrapilor, doritori să-și însușească mai multă putere și să fie mai îndependenți față de centru. În anul 1972, de exemplu, a avut loc demiterea lui P. Șelest, prim-secretarului CC al Ucrainei. El a fost unul din principalii adepți ai intervenției în Cehoslovacia, părtaș al măsurilor severe de represare aplicate celor cu idei naționaliste din Ucraina, Uniunii Sovietice și țărilor Tratatului de la Varșovia. Șelest a părut Biroului politic prea independent și cariera lui a luat sfârșit31.
Sistema de conducere a republicilor unionale de la Moscova se baza pe garanții administrative: al doilea secretar al CC al fiecărei republici era rus de naționalitate. Ca regulă, rușii erau în fruntea K.G.B.-ului și comandau cu armatele regionale32. Ucraineanul, georgianul, armeanul, cazahul, devenind secretar al CC, ajungând în cercurile superioare de conducere, își pierdeau naționalitatea, fiind toți parte a Partidului Puterii.
Un rol important în lupta cu naționalismul l-a jucat antisemitismul oficial. Prima lucrare cu caracter antisemit, ce propăvăduia această idee deschis, a fost “Iudaismul fără margini” de T. Kiciko, editată la A.Ș. a Ucrainei în anul 1964. Broșura lui Kiciko, ilustrațiile sale, luate din “Sturmerul” hitlerist a trezit proteste în Occident. Hrușciov a fost nevoit pentru o perioadă de timp să o scoată din circuit. În anii ’70 numărul unor astfel de lucrări crește considerabil, cu un caracter și mai radical. Războiul de 6 zile din 1967 a deschis o nouă etapă în istoria antisemitismului sovietic. Ideologilor sovietici le-a reușit să ducă la bun sfârșit lucrul început de Hitler.
În ultimul sfert al secolului XX problema națională în U.R.S.S. capătă o importanță destul de mare în legătură cu schimbările demografice ce aveau loc în țară. Recensământul din 1979 a demonstrat regresul populației sovietice. Creșterea numărului populației între anii 1959-1979 era aproape aceeași ca în anii 1926-193933. Dar anii ’30 au fost ani ai colectivizării, foamei și terorii, iar anii ’60 – perioadă pașnică și cu un nivel al vieții relativ ridicat. Demografii așteptau, reieșind din datele recensământului din 1959, creșterea populației până la 250 mln. În realitate, era cu 10 mln. mai puțin, aceasta fiind rezultatul căderii natalității.
În anul 1970 populația R.S.F.S.R. constituia 53,7 % din populația țării, popoarele Asiei Mijlocii – 13,7 %, popoarele Caucazului – 5,1 %34. Conform prognozelor, populația U.R.S.S. trebuia să crească de la 243 mln (1970) până la 267 mln în 1980. În anul 1979 populația U.R.S.S. era puțin mai mare de 262 mln35. A scăzut natalitatea în rândul populației ruse și ucrainene. În anul 1979 populația rusă constituia 52,4 % din întregul număr al populației țării, deci, timp de 10 ani numărul populației a scăzut cu 1%.
Paralele cu intențiile declarate ale noii conduceri sovietice, anii ’70 marchează o cotitură în politica națională sovietică din punct de vedere al libertății de a trata acest subiect în mediile intelectuale. Dincolo de mesajele textelor oficiale care accentuează în continuare fie apropierea, fie fuziunea, mai rar înflorirea naționalităților, în discursurile specialiștilor, în special, al etnografilor, se acordă o atenție sporită acestei problematici. Psihologia etnică sau etnopsihologia, considerată până atunci o pseudoștiință burgheză, este reabilitată și apar o serie de articole, monografii, se organizează mese rotunde care o consacră ca disciplină utilă36. Se constată, printre altele, că politica etnoculturală, modernizarea statului sovietic, în general, nu au ca efect ștergerea deosebirilor etnice, ci, din contra, are loc conservarea sau chiar intensificarea conștiinței naționale în rândul minorităților etnice37 și în egală măsură a națiunii ruse dominante. Conducerea sovietică a considerat de cuviință să creadă că eliminarea conflictelor interetnice poate fi înfăptuită prin accelerarea procesului de fuziune a naționalităților, a lichidării diferențelor etnice, adică, problema națională va dispare în Uniunea Sovietică atunci când vor dispare naționalitățile și va exista doar o singură națiune38. Astfel, la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 criteriul de reprezentare proporțională a naționalităților în politica de cadre a fost abandonat. Moscova a decis ca principalul criteriu în selectarea cadrelor să fie cel profesional și nu cel etnic.
Chiar dacă admitem că măsura a avut justificare economică, pragmatică, într-un stat multinațional precum U.R.S.S., acest act a căpătat un accentuat caracter politic ce dezavantaja minoritățile, pe cei care nu cunoșteau limba rusă ca limbă maternă și erau din start dezavantajați când era vorba de continuarea studiilor în instituțiile superioare de învățământ. Aceștia au văzut în noua politică o discriminare și o promovare deschisă a șovinismului velicorus. Iarăși, intenționat sau nu, regimul a afișat o atitudine imprudentă față de cei ce nu aparțineau nației ruse. Rezultatele au fost în contradicție cu intențiile – naționalitățile s-au simțit amenințate de marginalizarea progresivă din sectoarele vitale ale societății sovietice, mai ales, la nivelul republicilor, care constituiau, din punct de vedere juridic, conform Constituției sovietice, statele naționale ale naționalității majoritare sau titulare, politica regimului în privința cadrelor a contribuit la sporirea conștiinței identitare a naționalităților. Altfel spus, tendințele de uniformizare sau omogenizare din perioada contemporană, inclusiv din spațiul sovietic, au stârnit reacții de nemulțumire și au contribuit, acolo unde nu era încă prea târziu, la accentuarea sentimentului de solidaritate a membrilor comunităților care aveau o memorie colectivă, un trecut și o limbă comună.
Într-o serie de cazuri se încuraja procesul migrației interrepublicane, care, asociat unui amestec geografic de secole al grupurilor etnice, a produs o hartă etnică extrem de complicată39. De aici și legalitatea duplicitară pe care noile state apărute în spațiul euroasiatic trebuie s-a înfrunte: predominarea intelectuală a unor elemente exclusiv naționaliste coexistă greu cu realitatea concretă a unor grupuri etnice diferite, populând aceleași teritorii. Cu excepția Lituaniei, grupurile netitulare constituie minorități considerabile în majoritatea statelor ex-sovietice (în unele cazuri reprezentând aproape jumătate din numărul total al locuitorilor).
Politicienii care urmăresc edificarea mai degrabă a unei națiuni civice decât a uneia etnice vor încerca să asigure loialitatea politică a tuturor locuitorilor, fără a atenta la diferențele lor culturale. Cetățenia nu este o anexă a etnicității, astfel, toți cetățenii se vor bucura de drepturi politice egale. Cu toate acestea, istoric conține numeroase exemple ale unor largi societăți multietnice în care oamenii sunt mândri de cetățenia trans-etnică, cât și de identitatea lor națională. Multe dintre aceste “națiuni” din Asia Centrală, de exemplu, reprezintă invenții tipice ale etnografilor moderni ori ale unor comisari, dornici să le contrapună unei posibile influențe panturcești ori a ummab-ului musulman40.
Consolidarea etnică și construcția națională a sistemului politic pot alimenta tensiuni puternice și adverse, pe care cineva ar dori să le rezolve prin colapsul acestora în aventura improbabilă care se numește construcția etnică de stat.
În ansamblu, proiectul construcției naționale post-sovietice deschide o serie de caracteristici comune, punctate totodată de diferențe majore. Și dacă o serie din aceste diferențe pot fi atribuite unor circumstanțe “obiective” ca structura demografică, istoria și geografia, unele dintre ele pot fi, de asemenea, percepute ca fiind produsul unor decizii politice deliberate și ai altor factori “subiectivi”. O serie de variante pot fi detectate din faptul că unii dintre inginerii acestor procese de construcție națională au urmat o strategie mai mult sau mai puțin consistentă, în timp ce schimbările dramatice din alte țări n-a lăsat nici o șansă proiectului inițial.
§ 2. Consecințele promovării politicii naționale în U.R.S.S.
Ipoteza de lucru a studierii noastre constă în faptul că există mai multe căi de modernizare, printre care cea sovietică se înfățișează ca cea mai rapidă și cea mai dramatică, în comparație cu altele. Industrializarea este, probabil, cel mai contradictoriu termen dintre cei aflați în atenția noastră. Până acum trei decenii “revoluția industrială” era expresia consacrată în cercetările dedicate dezvoltării industriale. În 1970, însă, la Colocviul Internațional de la Lyon, s-a propus înlocuirea sintagmei “revoluție industrială” cu un termen mai neutru, industrializarea, dar problema a rămas în continuare la fel de complexă41.
S-a formulat opinia, întemeiată pe clacule estimate, potrivit căreia planurile cincinale ale Uniunii Sovietice exprimau anumite priorități economice ale regimului și că, cel puțin până la sfârșitul anilor ’60, domeniul predilect al planurilor era industria grea și, aproape de fiecare dată, erau îndeplinite, chiar dacă aceasta implica unele limitări de fonduri și resurse prevăzute anterior pentru alte sectoare economice.
Pentru a compara dezvoltarea economică a diferitor regiuni ale U.R.S.S., aducem câteva date pentru anul 1965. Coeficientul de dezvoltare a republicilor sovietice a fost calculat de economistul K. Vermișev42 și repezintă raportul dintre cota ce revenea fiecărei republici, raportat la totalul populației sovietice în același an. O unitate exprimă media unională, iar Moldova avea în 1965 coeficientul de 0,97, adică, coincidea, practic, cu nivelul de dezvoltare a Uniunii Sovietice în ansamblu. Comparația cu alte republici ne ilustrează, însă, următoarele diferențe. Republicile slave – Rusia, Ucraina și Belorusia – depășeau cu puțin media unională (1,05; 1,04 și, respectiv, 101), iar Republicile Baltice aveau coeficientul mediu de 1,11 (Lituania – 1,02; Letonia – 1,17 și Estonia – 1,14), situându-se, astfel, în topul republicilor după nivelul dezvoltării economice. Celelalte republici erau sub pragul mediei unionale: republicile caucaziene cu 0,86 (Azerbaidjan – 0,71; Armenia – 0,84 și Georgia – 0,87), iar republicile asiatice – cu media 0,76 (Uzbekistan – 0,71; Kazahstan – 0,88; Tadjikistan – 0,69; Turcmenistan – 0,77 și Kârgâstan – o,76)43. Pentru același an, 1965, dispunem de cifre privitoare la producția industrială pe cap de locuitor. Astfel, Ucraina și Lituania aveau aproximativ același coeficient de dezvoltare (1,04, respectiv, 1,02) și aceeași cantitate de producție industrială pe cap de locuitor (91,7% și, respectiv, 91,47% din media unională). În timp ce Moldova și Georgia aveau numai circa 62% de producție industrială pe cap de locuitor din media unională44 și dispuneau de un coeficient de dezvoltare oarecum comparabil, 0,97 și, respectiv, 0,87, adică mai redus decât nivelul economic al U.R.S.S. în ansamblu și mult mai redus în comparație cu media celorlalte republici sovietice europene (1,07)45.
O problemă controversată din prisma politicii naționale a Uniunii Sovietice rămâne problema migrației și rolul acesteia în schimbările etnodemografice. Este dificil să stabilim cu exactitate în ce măsură migrațiile au fost dirijate de Centru și în ce măsură ele s-au datorat unor procese firești, declanșate de modernizarea economică, oriunde în lume. După unele calcule, în 1970, în procesul de migrație participau aproximativ 4,5% din întreaga populație activă a Uniunii Sovietice, de 30 de ori mai mult decât în Rusia țaristă, dar de 4-5 ori mai puțin decât cota populației migratoare în Statele Unite ale Americii în același an46.
Astfel, după criteriul mobilității sociale, U.R.S.S. se situa la un nivel relativ modest în comparație cu cea mai dezvoltată țară din lume și Moscova a fost nevoită să încurajeze prin măsuri speciale procesele migraționiste, mobilitatea socială a populației, în intenția de a asigura cu forță de muncă teritorii și domenii economice insuficient dezvoltate și care duceau lipsă de resurse umane. Cu toate acestea, migrația populației sovietice nu a putut fi dirijată preponderent spre regiunile deficitare în resurse umane și a avut un caracter dezorgnizat47. În perioada anilor ‘60-’80, de exemplu, din totalul populației migratoare, numai aproximativ 5% o alcătuiau migranții muncitori industriali și agricoli recrutați în mod organizat de organele statului48. Astfel încât Moldova, Țările Baltice etc., republici care dispuneau de surplusuri demografice importante, au atras populații din teritorii mai puțin populate. Dacă este adevărat că regimul sovietic a încurajat migrația românilor moldoveni și a altor naționalități cu o densitate mare a populației spre Ural sau Siberia, teritorii cu o populație redusă și materii prime care urmau a fi puse în valoare, este la fel de adevărat că a încercat alteori să limiteze migrația spre teritorii dens populate, chiar dacă aceste procese nu corespundeau scopurilor strategice, geopolitice, de termen lung ale Moscovei. Cei care migrau spre Moldova sau Țările Baltice erau, de regulă, de proveniență salvă, cu o mobilitate socială ridicată, datorată sentimentului că alcătuiesc majoritatea populației sovietice, posedă limba oficială a statului și dețin privilegii importante, indiferent de faptul că locuiesc sau nu în republica lor natală49. Abia mai târziu, în anii ’70, pentru a atrage migranții spre teritorii deficitare în resurse umane, regimul sovietic a oferit anumite înlesniri: salarii mai ridicate, servicii și asigurări sociale privilegiate etc.50
Nu negăm faptul că, din punct de vedere economic, republicile U.R.S.S. s-au dezvoltat esențial51, însă centralizarea, politica economică greșită dusă de conducerea țării au stagnat dezvoltarea ei. Pierderi colosale au avut de suferit republicile de pe urma livrării producției în fondul unional. Era diferit prețul de cumpărare a mărfurilor în diferite regiuni ale fostei U.R.S.S. De exemplu, din Costroma o tonă de lapte era cumpărată cu 920 ruble, iar din Moldova – numai cu 590 ruble, o tonă de carne de vită – cu 11 000 și, respectiv 2400 ruble52.
Altă latură a politicii promovate de centru a fost plasarea nejustificată a unui șir de întreprinderi de subordonare republicană și unională pe teritoriul republicii, fără a se ține cont de specificul economiei ei, a condițiilor naturale, a densității excesive a populației, ceea ce a dus la grave daune ecologice, afectând sănătatea oamenilor, poluând apa, aerul, solul.
În ceea ce privește particularitățile naționale ale culturii și vieții sociale, conform recensământului de la sfârșitul anilor ’60 oamenii cu studii medii și superioare (la 1000 de locuitori) în Lituania, de exemplu, erau de 2 ori mai puțini decât în Georgia, Armenia. Coeficientul de variație în URSS referitor la oamenii cu studii superioare mereu erau în scădere. În 1959coeficientul de variație era de 50,8%, în 1970 – 36,6%, iar în anul 1979 – 32,7%53. (Tabelul nr. 1)
Unele popoare credeau, mai mult sau mai puțin, în mitul despre prietenia popoarelor, respectiv, erau mai dispuse să accepte integrarea în societatea sovietică și consecința ei, asimilarea în cadrul noii comunități istorice trans-etnice, numită ”popor sivetic”. Alte opoare, pe de altă parte, erau refractare la procesele declanșate de puterea sovietică.
Se pare, însă, că majoritatea absolută a popoarelor sovietice au fost afectate în egală măsură de cel puțin o idee principală răspândită de ideologia oficială și care a rămas, probabil, cea mai imporantă carcateristică a “omului sovietic”, cu consecințe profunde pentru o perioadă îndelungată de timp54. Anume, este vorba de intoleranță. Intoleranța față de tot ce este diferit a fost propagată, deoarece se considera că ea era “garantul cel mai sigur al eliminării prejudecăților învechite”, pentru că “în ajunul instaurării comunismului fiecare vrea să fie mai bun, mai pur”. Mai mult, intoleranța sau “nerăbdarea”, cum s-ar mai putea traduce rusescul “neterpimosti”, era considerată una dintre cele mai “însemnate trăsături ale miilor de oameni sovietici” și “una dintre cele mai pronunțate semne ale timpului”55. Intoleranța era apreciată ca fiind cel mai important mijloc pentru a ajunge la perfecțiune, un principiu moral care, după cum considerau ideologii partidului, determina oamenii sovietici să se considere “oameni cu cel mai mare suflet și cu cele mai nobile idealuri”56.
Tabelul nr. 1
Dinamica schimbărilor numărului specialiștilor cu studii superioare și medii speciale în republicile unionale în anii 1965-1975 (mii oameni)
Această trăsătură , cu părțile sale bune și mai puțin bune, după cât se pare, are origine în mentalitatea, felul de a fi al rușilor, al religiozității lor specifice, care nu a dispărut în perioada comunistă, dar a fost sublimată, a cunoscut noi forme de manifestare, chiar dacă “îmbrăcată” în frazeologie comunistă57.
Cu toate că ideea de popor sovietic și-a avut originea și în tradiția culturală rusă, în sens de căutare disperată a perfecțiunii umane, obiectivul creării omului nou viza și schimbarea unor caracteristici naționale ale rușilor, considerate nepotrivite cu vremurile noi, și anume lipsa de disciplină, indulgența exagerată, spirit dezordonat, imprevizibil și irascibil58.
Pe de altă parte, dacă promovarea idealului de “om sovietic” a fost confundată adesea cu ceea ce s-a numit rusificare, trebuie de menționat că aceasta implica nu numai impunerea limbii ruse ca limbă de comunicare, dar și trăsături de mentalitate rusești, mai pronunțate decât la alte popoare, de aceea, pot fi numite specifice rusești59.
O altă caracteristică a rușilor, care a fost inoculată și altor popoare care constituiau în imaginar poporul sovietic – tendința de a impune omogenitate în comportament, habitudini, valori, limbaj și limbă unică de comunicare etc. – constituia și un ideal al doctrinei comuniste.
Din punct de vedere al coeziunii de grup, estonienii, letonii și lituanienii stau foarte bine, Pentru aceștia problema esențială se leagă de integrarea grupurilor minoritare (în primul rând, al rușilor și altor vorbitori de limbă rusă, sosiți într-un număr mare în perioada sovietică). Spre deosebire de restul celor 12 republici post-sovietice, balticii nu se considerau deloc “succesori” ai Uniunii Sovietice.
Tensiunile din societate și politica națională dusă de către organele de conducere sovietice a dus la dizolvarea U.R.S.S. A fost oare politica națională cauza destrămării Uniunii Sovietice? La această întrebare caută să găsească răspuns istorici, politologie etc. Ideea că aceste popoare, din cauza “opresiunii” naționale sau a conștiinței islamice, făceau presiuni asupra sistemului sovietic, acestea ducând și la dezmembrarea uniunii, pare a fi, mai degrabă, expresia ororii justificate a unor observatori occidentali față de sistemul sovietic și a credinței că aceasta nu putea să reziste mult timp60. De fapt, Asia Centrală, și-a continuat inerția politică până la dezmembrarea U.R.S.S., cu excepția unor pogromuri îndreptate împotriva minorităților naționale, pe care Stalin le-a inițiat în acele regiuni îndepărtate. Naționalismul respectivelor republici este un fenomen postsovietic.
Schimbările începute în anul 1989 nu se datorează tensiunilor naționale, care au rămas sub control chiar acolo unde existau de multă vreme, ca în Polonia sau printre iugoslavi, ci mai ales deciziei regimului sovietic de a accepta reforma și, prin aceasta, de a retrage sprijinul militar regimurilor sale satelite, de a submina chiar fundamentul regimurilor comuniste în Balcani. Naționalismul a fost doare beneficiarul acestei situații și, nici un caz, factorul determinant61.
Cât despre U.R.S.S., ea nu s-a prăbușit, cum preziseră sovietologii, datorită tensiunilor naționale interne, oricât ar fi ele de importante, ci datorită dificultăților economice. Înainte de venirea lui Gorbaciov, nici o republică sovietică nu-și propusese separarea de U.R.S.S., cu excepția Țărilor Baltice și chiar acolo, independența era doar un vis62.
În concluzie, putem menționa că politica națională sovietică a fost promovată prin mijloace variate, mai mult sau mai puțin violente, însă tentativa de construire a unui “popor sovietic” a suferit eșec.
Referințe:
Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Chișinău, 1986.
Формирование социалистических наций в СССР. Москва 1962.
Istoria PCUS. Chișinău, 1970, p. 682.
Materialele Congresului al XXII al PCUS, Chișinău, 1961, p. 448.
Ibidem, p. 321.
Ibidem, p. 439.
Grecul A. Înflorirea nației socialiste moldovenești. Chișinău, 1978, p. 83.
Куличенко М.И. Расцвет и сближение наций в СССР. Москва, 1981, р. 46; Idem. Национальное и интернациональное в социалистическом образе жизни. Москва, 1980, р. 19.
Дружба нородов, 1988, № 12, р. 192.
Абрамян Л.А. Об основных тенденциях в развитии нации и праве на самоопределение. // Национальный вопрос и новое мышление. Ереван, 1989, р. 87.
Большая Советская Энциклопедия, изд. 3, т. 17, р. 192.
Абрамян Л.А. op. cit., p. 88.
Рогачев П.М., Свердлин М.А. Нация – народ – человечество. Москва, 1967, р. 187-188.
Аргументы и факты, 1989, №2.
Арутюнян Л.А. Конфликтная ситуация в межнациональных отношениях: старые стереотипы и новая реальность. // Национальный вопрос и новое мышление. Ереван, 1989, р. 77.
Ibidem.
Геллер М., Некрич Ал. Утопия у власти. Москва, 2000, р. 629.
Иван Дзюба. Интернационализм или руссификация. Амстердам, 1968, р. 277.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 630.
Ibidem.
Иван Дзюба. Грани кристалла. Киiв, 1976, р. 5.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 630.
Ibidem, р. 639.
Каримов М.Х. Производственный коллектив в интернайиональном воспитании трудящихся: сравнительный анализ (по соцоилогическим исследованиям в РСФСР и Узбекской ССР). // Национальный вопрос и новое мышление. Ереван, 1989, р. 202.
Ibidem, р. 203.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 675.
Абрамян Л.А. op. cit., p. 91.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 675.
Ibidem, p. 676.
Хуршудян Л.А. Перестройка и пути решения национального вопроса. // Национальный вопрос и новое мышление. Ереван, 1989, р. 36.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 677.
Ibidem, р. 679.
Котов В.И. Республики Закавказья: национальный состав, динамика численности народов, 60-70 годы. // Национальный вопрос и новое мышление. Ереван, 1989, р. 167.
Геллер М., Некрич Ал. op. cit., p. 677.
Козлов В.И. Динамика численности народов. Москва, 1982, р. 111.
Vezi: Королев С. Некоторые вопросы этнопсихологических исследований за рубежом. // Советская этнография, № 1, 1966, р. 169-175; Дробижева Л.М. Социально-культурные особенности личности и национальные установки. // Советская этнография, № 3, 1971 ș.a.
Cașu Igor. “Politica națională” în Moldova sovietică (1944-1989). Chișinău, 2000, p. 60.
Ibidem, p. 60-61.
Pal Kalsto. Construcția națională în fosta Uniune Sovietică. // AP, an. I, nr. 2, august, 1996, p. 28.
Ibidem.
Cașu Igor. Modernizarea sovietică în Basarabia. // Revista de Istorie a Moldovei, 1998, nr. 3-4, p. 26.
Вопросы экономики, № 4, 1970, р. 128.
Ibidem.
Киркэ С. Исследование уровня развития и структуры промышленности союзной республики (на примере МССР). Кишинев, 1970, р. 18.
Вопросы экономики, р. 128.
Косимовский Е.В. Основные проблемы рационального использования трудовых ресурсов в СССР. Москва, 1971, р. 316.
Москвин Д.Д. Население СССР: вопросы миграции. Москва, 1991, р. 82-90.
Передвенцев В.И. Методы изучения миграции населения. Москва, 1975, р. 107.
Cașu Igor. Modernizarea sovietică…, p. 35.
Сoциальные и экономические особенности миграции. Москва, 1978, р. 35-40.
Матюшкин И.И. Разрешение национального вопроса в СССР. // Вопросы истории, № 12, 1967, р. 16.
Киркэ С. op. cit., p. 21.
Арутюнян Ю.В. Межнациональные отношения в СССР // Вопросы истории, №7, 1987, р. 10.
Cașu Igor. “Politica națională” în Moldova sovietică, p. 146.
Косолапов С., Крутова О. Нравственные принципы строителя коммунизма. Москва, 1962, р. 9.
Ibidem, р. 8.
Vulcănescu M. Idolul “Lenin”. // Dilema, nr. 250, 7-13 octombrie 1997, p. 16.
Кортунов Л. Имперское и национальное в российском сознании. // Международная жизнь, № 6, 1998, р. 77-90; Яковенко И. От империи к национальному государствую // POLIS, nr. 6, 1996, p. 117-128.
Cașu Igor. “Politica națională” în Moldova sovietică, p. 147.
Eric Hobsbawm. Naționalismul la sfârșitul secolului al XX-lea. // Săptămâna, 13 aprilie, 2001.
Ibidem.
Ibidem.
CAPITOLUL II. Politica națională în R.S.S. Moldovenească
§ 1. Dimensiunea economică a politicii naționale sovietice în R.S.S. Moldovenească
În capitolul de față ne propunem să evidențiem cele mai importante măsuri ale regimului sovietic, promovate în R.S.S. Moldovenească în domeniul politicii naționale. Vom examina aspectele economice ale politicii naționale, cât și încercările de a crea o identitate etnică deosebită de cea românească. Scopul acestui capitol este de a evidenția acțiunile regimului în vederea accelerării procesului de asimilare etnică, lingvistică și culturală a românilor basarabeni, un proces care pare a fi promovat de fiecare stat multinațional și ceea ce, în ultimă instanță, nu este un fapt condamnabil decât dacă este înfăptuit prin mijloace pașnice, nonviolente și dacă asimilarea este promovată de un regim ales în mod democratic. Să vedem, de asemenea, care a fost atitudinea Centrului și cum a înțeles să procedeze în anumite circumstanțe, pe de o parte, și cum organele locale au încercat să implementeze politica partidului în acest domeniu.
Care au fost efectele modernizării economice pentru Basarabia? Ce efecte a avut și în ce măsură se poate vorbi de o politică națională pornind de la perspectiva politicii economice a Uniunii Sovietice? A existat oare o politică oficială consecvent promovată care să urmărească os schimbare treptată a componenței etnice a populației R.S.S.M. și ce rol revine migrațiilor dirijate în procesele etnodemografice? Au existat restricții privind accederea românilor în posturi manageriale importante și cum se explică faptul că ei aveau o reprezentare scăzută în structurile economice comparativ cu cota revenită lor din totalul populației? Acestea ar fi doar câteva întrebări la care vom încerca să răspundem în această parte a tezei noastre.
În continuare vor urmări felul în care s-a desfășurat modernizarea de tip sovietic în R.S.S. Moldovenească, prin comparație cu alte republici sovietice. Această perspectivă ne-ar permite să stabilim mai exact nivelul de dezvoltare a Basarabiei Sovietice, avantajele dezvoltării ei, în măsura în care pot fi desemnate. Politica oficială a Moscovei stipula promovarea unui curs îndreptat spre echilibrarea nivelului de dezvoltare a tuturor republicilor sovietice.
S-a formulat opinia întemeiată pe calcule estimate, potrivit căreia planurile cincinale ale Uniunii Sovietice exprimau anumite priorități economice ale regimului și că, cel puțin, până la sfârșitul anilor ’60, domeniul predilect al planurilor era industria grea, și aproape de fiecare dată erau îndeplinite, chiar dacă aceasta implica unele limitări de fonduri și resurse prevăzute anterior pentru alte sectoare economice. În R.S.S. Moldovenească industria grea a cunoscut o dezvoltare ascendentă, mai ales după 1958, când industria constructoare de mașini a început să se bucure de o atenție specială1.
Din 1964, altă componentă a industriei grele, electroenergetica, obține surse și fonduri preferențiale2. Această politică economică, menită să contribuie la diversificarea sectoarelor economice ale republicii, a fost, cel puțin pentru început, destul de reușită. Astfel, după un deceniu (1969), cota parte a agriculturii în venitul național al Moldovei devine mai mică decât cea a industriei în ansamblu, chiar dacă industria alimentară, luată separat, era cea mai rentabilă ramură a economiei și compensa, într-o oarecare măsură, cheltuielile disproporționale și alte ori exorbitante ale agriculturii (43,3 % din totalul investițiilor în intervalul 1959-1975 revenea agriculturii, în timp ce la nivel unional, acesteia îi reveneau doar 20%)3.
În 1975, anul când se încheia un cincinal (1971-1975) în care investițiile și fondurile de producție s-au cifrat la 50% din totalul fondurilor de producție din perioada 1959-1975, productivitatea industriei grele a Moldovei era net inferioară celei din industria ușoară și cea alimentară. Drept dovadă, industriei grele (electroenergetica, construcția de mașini, prelucrarea metalelor, industria materialelor de construcție și chimică) îi reveneau 22,9 % din producția industrială, 39,6 % din numărul total din muncitori, dar peste 47% din fondurile industriale ale Moldovei4. În același timp, industriei ușoare și alimentare îi reveneau 50,7 % și, respectiv, 43,6%5. Prin urmare, industria grea nu justifica resursele și fondurile alocate. Aceasta poate fi datorită faptului că cea mai mare parte a materiei prime necesare industriei grele era importată de la distanțe de sute de mii de kilometri (cu excepția materialelor de construcție, care folosea materie primă de proveniență preponderent locală)6.
În ceea ce privește productivitatea în agricultură, este adevărat, în Moldova era peste media unională, dar ceda în fața unor republici, precum Azerbaidjan, Georgia, Estonia etc. Aceasta în situația în care la 100 ha de teren arabil reveneau aproape de 2 ori mai mult cai-putere decât media unională (319 față de 178 cai-putere) și 10% din personalul angajat în agricultură asigurau necesitățile ce țineau de efectuarea lucrărilor mecanizate7. Astfel, se impune concluzia conform căreia politica economică sovietică dusă în republicile unionale, în special R.S.S. Moldovenească era dusă greșit și se încurajau ramuri străine economiei republicilor, se construiau fabrici și uzine de importanță unională (materia primă era dusă din unele regiuni, uzinele și fabricile de prelucrarea erau amplasate în altele).
Pe lângă acestea, republicile specializate în agricultură, inclusiv Moldova, erau supuse unui impozit suplimentar, așa-numitul impozit pe venit în favoarea industriei8, perceput direct în bugetul unional, după care era distribuit în conformitate cu interesele de termen lung ale regimului sovietic, sau în funcție de influența unor șefi regionali în cercurile cu putere de decizie ale Moscovei. De asemenea, se știe că în majoritatea statelor lumii agricultura este subvenționată de guvern9. În situația Moldovei, agricultura nu numai că era nerentabilă din punct de vedere economic, atât datorită centralizării excesive, cât și sistemului ultracolectivist de organizare, ea era impozitată suplimentar în favoarea industriei. Dacă acest impozit era perceput direct în bugetul republican, măsura putea fi întemeiată, pentru că așa s-a procedat aproape oriunde în lume, – subvenționarea industriei din contul agriculturii, în primele faze ale industrializării – dar faptul că impozitul pe venitul agricole era perceput direct în bugetul federal, lasă multe semne de întrebare referitoare la distribuirea regională a acestuia10.
După unele estimări, aproximativ 1/3 din investițiile capitale în industria moldovenească11 erau de proveniență unională: nu cumva însă aceste investiții constituiau tocmai o redistribuire a impozitelor suplimentare etc., percepute din Moldova în contul bugetului unional? Sau în ce măsură investițiile centrale constituiau o revenire a taxelor impuse republicii prin sistemul unional de impozitare? – acestea ar fi alte întrebări la care nu se poate răspunde, cel puțin, deocamdată.
Din 1969, după cum am văzut, ponderea industriei în constituirea produsului intern brut și a venitului național al Moldovei depășește 50 la sută, așa, încât în termeni economici, putem spune că din acest an republica a devenit industrial-agrară, un pas important spre crearea unei economii moderne, cu tot specificul ce a caracterizat modelul sovietic de modernizare. În această ordine de idei, este foarte dificil să susținem punctul de vedere, potrivit căruia Moldova a fost discriminată economic de regimul sovietic12. Cu atât mai mult cu cât s-a invocat, de obicei “discriminarea” în ceea ce privește dezvoltarea industriei. Este adevărat că aportul acesteia la economia Moldovei constituia doar jumătate din nivelul unional, dar este evident, analizând datele oficiale, că Moldova a deținut în perioada anilor 1959-1979 cel mai ridicat ritm de creștere a producției industriale, comparativ cu toate celelalte republici în ansamblu13.
Un prim indicator pentru evaluarea consecințelor modernizării economice a Basarabiei sovietice îl constituie gradul de urbanizare al populației. În 1959 Basarabia avea cel mai redus nivel de urbanizare din Uniunea Sovietică (22%)14. În următoarele decenii ea a cunoscut însă cel mai ridicat ritm de urbanizare din toată Uniunea Sovietică. Astfel, în 1979 cota populației urbane a atins cifra de 39%15.
Dinamica populației R.S.S.M., 1970-1979
După 1959, în decursul a 20 de ani, se ajunge la o creștere de peste două ori, perioadei 1959-1979 revenindu-i cel mai ridicat ritm de urbanizare din Uniunea Sovietică din perioada postbelică (aproximativ 76%)16. Această situație poate fi explicată, cel puțin, din două perspective: 1) politica regimului îndreptată spre minimalizarea diferențelor existente între republicile sovietice, inclusiv și la capitolul urbanizare, care constituie unul din criteriile modernizării; 2) decizia lui Hrușciov de a construi comunismul la începutul anilor ’80, deși amendată de Brejnev după 1964, atribuia urbanizării un rol esențial în construirea “omului nou”, fără prejudecăți de clasă sau etnie, sau ceea ce s-a numit politica de apropiere a satului și a orașului17. Prin urmare, regimul sovietic preconiza rezolvarea mai multor probleme prin intensificarea ritmurilor de urbanizare, printre care cele două enumerate mai sus, ocupau un rol central.
R.S.S. Moldovenească, asemeni unei serii de alte republici (Ucraina, Letonia, Estonia, Armenia etc.) este o zonă cu aflux sporit al emigranților din alte republici. De exemplu, între anii 1966-1970 în Moldova au sosit anual, calculat la 1000 de oameni, 21 din alte republici, în timp ce în Ucraina – 9 oameni, în RSFSR – 12; în Belorusia – 318. Putem presupune că afluxul migrației neplanificate din acea perioadă a fost condiționat de existența în Moldova a unor condiții de viață relativ bune în comparație cu alte republici. o altă parte a migranților sosea în R.S.S. Moldovenească în condițiile așa-numitei “migrații departamentaliste”, înfăptuite de ministerele și departamentele unionale. Deosebit de intens a fost afluxul populației de origine rusă, care a cauzat creșterea considerabilă a greutății specifice a rușilor în ținutul nostru.
Dinamica numărului populației ruse în RSS Moldovenească
între anii 1959 și 1979 (mii de oameni)*
Partea precumpănitoare a migranților s-a stabilit cu traiul în orașe. De exemplu, între anii 1959 și 1979, adică timp de 20 de ani, numărul riușilor a crescut în Chișinău de la 69,6 mii de oameni până la 149,7 mii; la Bălți – de la 20,7 mii până la 33,8 mii de oameni, la Tiraspol – de la 26,9 mii până la 60,7 mii de oameni19.
O oarecare parte dintre migranții anilor ‘50-’70 au constituit-o ucrainenii
Numărul populației ucrainene în anii 1959, 1970, 1979*
Procesele migrației se supun legităților dezvoltării ei interne, care sunt legate de diferitele aspecte ale vieții societății, cum ar fi caracterul dezvoltării social-economice a societății, precum și alți factori, inclusiv relațiile interetnice. Cu începere din anul 1975 caracterul strămutărilor se schimbă. Încetează afluxul migranților neorganizați. În același timp, fenomenele stagnante din agricultură au început să impună mii de oameni apți de muncă, în fond bărbați tineri, să părăsească republica în căutare de câștig. Acest lucru a fost favorizat de sistemul departamentalist de strămutare organizată a resurselor de muncă. Aceste strămutări a muncitorilor și specialiștilor din R.S.S. Moldovenească, în alte republici, care au fost efectuate fără a se ține cont de interesele populației noastre, a căpătat în acea perioadă o amploare mare. Iar stabilirea cu traiul în orașe a unui număr mare de emigranți din R.S.F.S.R., R.S.S. Ucraineană, R.S.S. Bielorusă a înrăutățit condițiile sociale ale vieții populației orașelor, infrastructura cărora nu era dezvoltată în măsura cuvenită20.
Continuă migrația internrepublicană intensă “sat-oraș”, care cauzează o serie întreagă de urmări negative – reducerea resurselor de muncă în sate, destabilizarea structurii de sex și vârstă a populației rustice.
Să examinăm schimbările, care s-au produs în perioada 1959-1979 în greutatea specifică a celor mai numeroase naționalități din republică. O impresie mai complectă ne va crea analiza dinamicii pe localitățile sătești și orașe aparte.
Raportul procentual al populației sătești
de origine moldovenească, ucraineană și rusă
în anii 1959, 1970, 1979*
*
Datele tabelei mărturisesc că în localitățile sătești procentul populației moldovenești creștea în permanență. Cea mai mare creștere a moldovenilor a revenit pentru perioada anilor 1959-1970. Probabil, creșterea numărului moldovenilor în sate nu a fost mai mic și între anii 1970-1979, însă ea s-a redus în legătură cu refluxul considerabil al moldovenilor în orașe, care s-a înregistrat în această perioadă. În total, însă, timp de 20 de ani greutatea specifică a moldovenilor în sate a crescut de la 76,1% până la 79,4%21.
Concomitent cu aceasta se desfășura procesul reducerii procentului populației rusești și ucrainene în sate. În mod tradițional, la noi trăiau mai mulți ucraineni decât ruși. În 20 de ani greutatea specifică a ucrainenilor s-a micșorat de la 13,1% până la 10,6 %, iar a rușilor – de la 4,4 până la 3,5%22.
În orașe în acești 20 de ani s-au produs procese demografice complicate, care s-au caracterizat prin creșterea greutății specifice a populației moldovenești. În 9 orașe (Chișinău, Bălți, Edineț, Soroca, Orhei, Bender, Tiraspol, Râbnița, Cahul) procentul moldovenilor a crescut. Și numai la Dubăsari a a vut loc reducerea greutății specifice a moldovenilor – de la 39,7% până la 36,2%23.
În orașe numărul populației rusești s-a redus, cu excepția Tiraspolului și Râbniței. În aceste două orașe creșterea numărului populației rusești se motivează prin migrațiile departamentaliste în perioada construcției întreprinderilor industriale.
Populația de origine ucraineană în orașe a crescut într-o proporție mai mare, decât cea rusească. Creșterea procentului populației ucrainene a fost fixat la Chișinău, Bălți, Bender, Edineț. Acest proces, de asemenea, este legat de migrație. În celelalte șase orașe procentul ucrainenilor sau că a rămas neschimbat, sau că s-a redus.
Dinamica populației de origine moldovenească, rusească, ucraineană în orașe
în anii 1959, 1970, 1979 (în %)
Totalizând pe scurt cele spuse, putem remarca, că evoluția etnodemografică contemporană a populației Moldovei se caracterizează prin tendințe contradictorii complicate. Populația de origine română în comparație cu alte popoare din partea europeană a Uniunii Sovietice – rușii, ucrainenii, bielorușii, cu popoarele baltice – posedă un procent mai mare al creșterii naturale a numărului populației, ceea ce a cauzat creșterea considerabilă a numărului absolut al populației moldovenești din republică. Între anii 1959-1979 ea a sporit cu 639 mii de oameni, sau cu 133,8%24. Pentru comparație, vom spune, că pentru letoni acest indice în aceeași perioadă a constituit doar 46 mii de oameni, sau a înregistrat o sporire de 103,5%, iar pentru estonieni – respectiv, 55 mii de oameni sau 106,1%25.
De rând cu aceasta, tot atât de mare a fost în R.S.S. Moldovenească procentul creșterii rușilor – 213 mii de oameni (creșterea cu 172,6%) și a ucrainenilor – 140 mii de oameni (creșterea – cu 132,2%)26.
Astfel, ritmurile creșterii populației de origine rusească în 20 de ani au depășit ritmurile creșterii numărului moldovenilor, iar creșterea populației ucrainene a avut loc aproape în aceleași proporții, ca și a moldovenilor. Dar, totodată, caracterul dinamicii populației moldovenești, rusești și ucrainene s-a deosebit între ele considerabil. Dacă creșterea numerică a moldovenilor, în mod exclusiv, avea loc pe seama creșterii naturale, apoi populația rusească și ucraineană, care a înregistrat cel mai scăzut nivel al natalității în republică, a crescut doar pe seama migrației.
Referitor la ponderea românilor în structurile economice, deocamdată putem numai să emitem ipoteze care ar putea în viitor să contribuie la clarificarea situației. În 1964, din totalul directorilor de întreprinderi industriale din R.S.S.M., românii constituiau doar 2,3%27. În agricultură, în 1965, 54,3 și 23,2 dintre președinții de colhozuri și, respectiv, sovhozuri, erau etnici români.
Directori de întreprinderi industriale din RSSM, 1964-1974
Apartenența etnică a președinților de colhozuri și sovhozuri din R.S.S.M., 1965-1978
De ce s-a creat această situație în economia moldovenească?
Una dintre explicațiile care pot fi invocate este că românii basarabeni n-au excelat niciodată în activități manageriale sau care implică risc și responsabilitate. Cota redusă a românilor în funcțiile de conducere din cadrul sectorului industrial și prezența disproporțională a rușilor și ucrainenilor poate fi explicată prin faptul că departamentele centrale dirijau activitatea celor mai importante domenii economice din republicile unionale, respectiv, numeau persoane capabile să le reprezinte interesele în mod necondiționat. Aceasta implica, prin extensie, promovarea unei politici de cadre care să ia în considerare interesele strategice ale Centrului, fără invocarea reprezentării proporționale a etniilor din teritoriu, așa cum puteau să revendice oameni proveniți din rândul altor etnii decât ruși sau ucraineni28.
În concluzie, care au fost rezultatele modernizării după modelul sovietic în R.S.S. Moldovenească din punct de vedere al mentalității, în general, și al conștiinței etnice, în particular? În primul rând, credem, că aceasta se datorează apariției așa-numitului “om nou”, cunoscut sub denumirea de om sovietic. Unele trăsături ale acestui om sovietic, situat la limita între imaginar și realitate, au fost specifice și românilor basarabeni29. “Omul nou” a avut un sentiment de mândrie exaltată că a aparținut unui spațiu cultural și de civilizație aparte decât cel occidental, cu elementul rusesc îndeplinind rolul de liant constitutiv. A avut o satisfacție deosebită că a făcut parte dintr-o mare putere, politică, militară și economică, cu o influență deosebită pe arena internațională. Omul sovietic era cunoscător al limbii ruse și nu întâmpina dificultăți în comunicarea interetnică. A fost educat să nu dea mare importanță deosebirilor naționale și nu a acordat o valoare disproporțională apartenenței etnice, spre deosebire de practica altor state socialiste, care au dezvoltat o formă specifică de național-comunism. În cele din urmă, la sfârșitul anilor ’80, etnicitatea a cunoscut o exacerbare în spațiul sovietic, provenită, probabil, dintr-un internaționalism prea rigid și din neputință funcțională a regimului de a asigura abundența materială promisă. Celelalte caracteristici, în afară de sentimentul redobândirii unei conștiințe naționale pierdute sau refulate, persistă în continuare la românii basarabeni. La care se adaogă un sentiment de derută și alienare, provocat de societatea industrială de tip sovietic în derivă și, totodată, de tranziția spre necunoscut, spre așa-numita societate post-industrială sau post-modernă, fără repere morale clar definite și fără încredere exagerată în progres.
§ 2. Politica etnoculturală a statului sovietic în R.S.S. Moldovenească
Problemele care ne vor preocupa în paragraful de față se referă la consecințele etnoculturale ale stăpânirii sovietice în Basarabia și scopul principal al acestui compartiment va fi să încercăm să stabilim măsura în care dinamica schimbărilor demografice a influențat procesele de asimilare etnică, culturală și lingvistică.
Nicăieri în altă parte a fostei U.R.S.S. problemele privind dezvoltarea etnolingvistică a populației n-au provocat atâta risipă de energie (discuții, mitinguri, demonstrații, greve, ciocniri violente) ca în R.S.S.M. Faptul acesta este legat de particularitățile politicii naționale sovietice în teritoriul dat și, în special, de cea a “moldovenismului”, care viza aici crearea unui popor deosebit de poporul român.
Asimilarea etnică și schimbarea componenței etnice a populației locale din R.S.S. Moldovenească a avut loc prin diferite mijloace. La început au predominat modalitățile brutale, prin înfometare, represiuni și deportări. După 1953, în special după 1956, regimul sovietic se “umanizează” într-o oarecare măsură, dar nu renunță la scopurile sale declarate, ci apelează la metode mai sofisticate. Constituirea “poporului sovietic”, s-a recunoscut, era un proces de lungă durată, prin extensie, politica ce urma a fi promovată trebuia implementată prin mijloace mai subtile.
Conform recensământului din 1959, “moldovenii” constituiau 65,4 din totalul populației republicii sau 1 888 229 persoane. În 1970, ei alcătuiau 64,6% (2 303 916), în 1979 – 64,0% (2 524 687)30. După primul recensământ , 98,2% din “moldoveni” declaraseră limba “moldovenească” limbă maternă31. Nu există date referitoare la cunoașterea limbii ruse.
Începând cu al doilea recensământ avem date mai detaliate. Astfel, în 1970, 97,7% dintre moldoveni își mențineau limba maternă ca prima limbă, 2% – rusa, restul 0,3% – alte limbi32. Cu alte cuvinte, în 1970, 46 191 moldoveni s-au asimilat lingvistic limbii dominante, iar alți 0,3% altor limbi minoritare.
După datele recensământului din 1979, situația arată în felul următor: 96,5% sau 2 437 001 și-au păstrat limba maternă ca prima limbă de comunicare, în timp ce 3,3 sau 82 451 persoane – rusa, iar 0,2 sau 6 235 persoane – alte limbi33.
În anul 1961 I.I. Bodiul devine prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, primul moldovean care a deținut acest post în perioada postbelică34. Numirea acestuia a fost menită să tempereze naționalismul moldovenesc în ascensiune și să dea satisfacție cererilor repetate ale moldovenilor de a avea un conducător care să fie de același neam cu ei. Bodiul, însă era un moldovean rusificat, prin educație, prin limbă, născut în regiunea Nicolaev din Ucraina. Accederea sa în funcție se datora unor legături strânse cu L. Brejnev, stabilite în anii 1950-1051, când acesta din urmă a condus organizația republicană de partid. Bodiul vorbea o “limbă moldovenească” exagerat de îmbogățită cu împrumuturi din limba rusă și a dus o politică perseverentă de rusificare a cadrelor, datorită cărui fapt a devenit simbolul “mancurtizării” și deznaționalizării în Basarabia35. Pentru a demonstra existența limbii moldovenești, în decembrie 1976, când i-a făcut o vizită lui Ceaușescu la București, a introdus în delegație un interpret care să-i traducă din limba română, pe care n-a cunoștea decât superficial, în limba “moldovenească”36. La îndemnul și cu sprijinul nemijlocit al lui Bodiul, A. Lazarev a alcătuit “monumentala” sa lucrare, consacrată problemei basarabene37, devenită ulterior un fel de “catehism” al naționalismului primitiv “moldovenesc”.
În 1965 Bodiul trimitea câteva corespondențe secrete Comitetului Central al PCUS referitor la situația din republică creată ca rezultat al pretențiilor voalate la București asupra Basarabiei38. El arăta creșterea numărului de publicații periodice și cărți românești venite din România și solicita introducerea unei cenzuri secrete.
În același an, 1965, la 14-15 octombrie; Uniunea Scriitorilor din Moldova, într-o ședință publică (Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova), la care au asistat și studenți din Chișinău, pune în discuție problema revenirii la grafia latină. Regimul a adoptat măsuri drastice împotriva intelectualilor care au formulat și sprijinit o asemenea măsură “antisovietică” și neloială. Deocamdată, nu cunoaștem nume concrete, iar memoriile unor participanți la acest eveniment sunt destul de subiective și chiar ambigue39. Fără îndoială, revendicarea revenirii la alfabetul latin este un fapt istoric și momentul acesta semnifică oarecum apogeul mișcării de renaștere spirituală și națională din toată perioada sovietică.
Un alt eveniment care constituie, de asemenea, o pagină eroică a rezistenței naționale, de data aceasta cu implicații politice mai profunde, este intentarea procesului organizației secrete numite “Frontul Național Patriotic” din vara anului 1972. Membrii acesteia, merceologul Alexandru Usatiuc, biofizicianul Gh. Ghimpu, profesorul Valeriu Graur și economistul Al. Sătăianu au fost învinuiți de antisovietism și au primit termene de detenție cuprinse între 4 și 9 ani. Ei au respins, însă, învinuirea și au demonstrat că cererea lor de unire a Moldovei Sovietice cu România ar trebui acceptată pe temeiul faptului că atât România, cât și Uniunea Sovietică erau țări socialiste.
O interpretare mai corectă a politicii naționale a statului sovietic în R.S.S. Moldovenească ne oferă analiza datelor cu privire la pregătirea cadrelor în republică. Chișinăul a adoptat decizia privind politica cadrelor încă în anul 1963, la Congresul al XI-lea al PCM. Invocându-se principiile leniniste, comuniștii din republică au fixat următoarele criterii prioritare în selectarea cadrelor: a) nivelul conștiinței politice; b) competența profesională; c) abilități administrative40.
Au existat numeroase manifestări spontane îndreptate împotriva regimului sovietic. În 1966, Gh. Moroziuc a abordat tricolorul pe coșul fabricii de zahăr din Bălți, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani lagăr de muncă; în 1965, studentul Mihai Moroșan de la Politehnica din Chișinău a fost acuzat de naționalism. În 1967, fiind învinuiți de activitate de propagandă în rândurile studenților și intelectualilor a ideii de reunire a Basarabiei și Nordului Bucovinei cu România, studenți ai Conservatorului din Chișinău au primit termene de detenție cuprinse între 4 și 7 ani: Postolache – 7 ani, Cuciureanu și Cemârtan – a câte 4 ani fiecare. De manifestări naționaliste au fost învinuiți studenții Odobescu și Lilia Neagu, în 1971, precum și inițiatorii mișcării studențești din anii ’60 de la Institutul de Arte din Chișinău41.
Pregătirea noii Constituții a R.S.S.M., cu un preambul și 172 de articole, adoptată la 15 aprilie 1978, reprezenta o parte a proiectului de ajustare a constituțiilor celor cincisprezece republici la Constituția din 15 octombrie 1977. Aceasta din urmă a fost și continuă să servească drept un model obligatoriu pentru constituțiile republicane care copiau, pur și simplu, capitole întregi din prima, în majoritatea cazurilor înlocuind numele statului cu cel al republicilor unionale42.
Preambulul Constituției R.S.S.M. conținea omagiu Revoluției din Octombrie și Constituției U.R.S.S., se sublinia “ajutorul colosal” acordat de ruși și “unitatea de stat a poporului sovietic”. “Națiile și naționalitățile” erau plasate aproximativ pe aceeași treaptă, evident, în detrimentul majorității românilor basarabeni care ar fi trebuit să aibă rolul dominant în toate sferele vieții. Raportul subliniază superficialitatea art. 34 al Constituției, conform căruia cetățenilor R.S.S. Moldovenești li se oferă “posibilitatea de a folosi limba maternă și limbile celorlalte popoare ale Uniunii RSS”. Astfel, autorii atrag atenția asupra oferirii posibilității, și nu a dreptului, de a utiliza limba “moldovenească” nu cu statut de limbă de bază a republicii, ci doar ca limbă maternă a unora dintre cetățenii ei. Limba română în R.S.S.M. se mulțumea cu rolul său oficial limitat, fiind utilizată în învățământ, sistemul legislativ și de careva publicații cu caracter cultural. Evitarea utilizării termenului de “limbă moldovenească” era evidentă, preferință acordându-se termenului general de “limbă maternă”43.
În ultimii ani ai lui Brejnev asistăm la un fenomen contradictoriu în domeniul politicii etnoculturale. În discursul oficial se acentuează tendința de asimilare a naționalităților într-un popor unic. În anii 1976-1977, în ajunul adoptării noii Constituții a Uniunii Sovietice, în presa sovietică apar propuneri despre nevoia de a lichida deosebirile etnice prin anularea republicilor naționale ca unități administrative ale U.R.S.S. În ultimă instanță, Brejnev le-a declarat inoportune, când s-a văzut că atitudinea republicilor a fost negativă44. Cu toate acestea, inițiativa menționată nu exprima numai părerea unor cetățeni sovietici, cum s-a vrut să creadă, ci exprima obiectivul politicii naționale leniniste. Pe de altă parte, în perioada aceasta intervin unele schimbări în structura învățământului din republicile unionale. Dacă anterior istoria regiunilor neruse ale Uniunii Sovietice era încadrată în obiectul de studiu “Istoria U.R.S.S.”, din 1981 în Basarabia, de exemplu, este introdusă disciplina “Istoria R.S.S. Moldovenești”45. Deși consținutul istoriei naționale rămâne același, tratarea ei ca o entitate aparte constituia un compromis pentru politica oficială a regimului sovietic față de republici. În consecință, caracteristica dată evoluției politice și economice a Uniunii Sovietice în perioada Brejnev drept “stagnare”, poate fi aplicată, păstrând proporțiile, și politicii etnoculturale. Cu alte cuvinte, problemele reale din acest domeniu, care deveneau treptat mai dificile, au fost escamotate prin discursuri festiviste despre apropierea progresivă și fuziunea, în viitorul nu prea îndepărtat, al naționalităților.
Intelectualitatea artistică în ansamblul ei social alcătuiește factorul determinant în dezvoltarea culturii spirituale a neamului. Care a fost politica sovietică dusă în această direcție, urmează să evidențiem în cele ce urmează. Aaîn prezent este greu de a restabili tabloul afluxului de cadre în instituțiile culturale din republică. În afară de aceasta, migrația în republică decurgea atât prin metoda îndreptării planificate încoace a tinerilor absolvenți ai instituțiilor superioare și medii de specialitate din fosta U.R.S.S., cât și în mod stihiinic, prin angajarea liberă în serviciu, care indice este aproape imposibi8l de calculat pe baza materialelor statistice46.
Lipsa datelor statistice mai mult sau mai puțin complete referitor la migrația în republică a cadrelor în domeniul artelor poate fi, însă, într-o anumită măsură, compensată de analiza componenței naționale a uniunilor de creație și colectivelor artistice care au participat nemijlocit la procesul de creație și propagarea valorilor artistice.
De exemplu, din cei 82 membri și candidați în membri ai Uniunii artiștilor plastici la 1 ianuarie 196047 doar 13 (ori 15%) erau moldoveni, pe când 69 (85%) de alte naționalități: 46 erau ruși, 10 – evrei, 9 – ucraineni și 4 de alte naționalități Dintre aceștia 69 de nemoldoveni, doar 24 erau născuți în republică, în timp ce 45 din ei – sosiți din alte republici ale fostei U.R.S.S.
O situație similară s-a creat și în Uniunea compozitorilor din R.S.S.M., unde membrii veniți din afara republicii, chiar și la sfârșitul anilor ’70, alcătuiau peste 50% din numărul total de membri48.
Elementele de cultură promovate de specialiștii veniți de prin alte părți erau puțin înțelese de populația băștinașă. Totodată, instituțiile de artă, unde majoritatea o alcătuiau acești specialiști, aveau menirea de a deservi, în primul rând, capitala republicii și orașele mai mari, în care predomina aceeași populație venită din afara republicii. Iar rezultatul evident al “ajutorului frățesc” și, fără îndoială, interesul vital al forțelor politice dominante în această perioadă a fost instaurarea monopolului din partea elementului nebăștinaș asupra tuturor sferelor de activitate spirituală și ideologică49.
În cazul când în diferite domenii ale artelor era mare lipsă de cadre naționale, când din afara republicii continua un val imens de asemenea specialiști, când aceștia din urmă dețineau deja monopolul în instituțiile de artă și organele de conducere în domeniul dat, o misiune de importanță deosebită pentru destinele culturii noastre revenea pregătirii cadrelor calificate, în general, și a celor naționale, în mod special, în instituțiile de profil din republică.
Așa-numitul “dezgheț politic” de la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 din U.R.S.S. a lărgit limitele posibilităților pentru această activitate. Au fost editați clasicii literaturii naționale, care fapt a dat un imbold dramaturgiei și activității teatrale50. A fost înfăptuită reforma ortografică, care a stimulat dezvoltarea limbii, literaturii și culturii naționale.
Păstrarea limbii și a religiei, în limitele impuse de regim, aveau însă să contribuie la perpetuarea unui particularism, prin extensie și a identității etnice. În mediul rustic, după cum arată statisticile oficiale, numărul căsătoriilor interetnice alcătuiau o proporție de 10%51, procent ce reflectă și o anumită atitudine refractară față de influențele străine, așa cum nu era cazul în localitățile urbane.
În concluzie menționăm că unul dintre factorii care au contribuit la schimbările etnolingvistice, în ultimă instanță etnodemografice din R.S.S.M. a fost migrația reprezentanților altor popoare sovietice în regiune. Rușii și ucrainenii, în special, au fost cei care au fost încurajați să migreze în Moldova unde obțineau, nu de puține ori, locuri de muncă bine plătite și spațiu locativ în intervale de timp scurte, în timp ce localnicii trebuiau să aștepte zeci de ani “la coadă”. Venirea migranților nu a fost decât rareori justificată din considerente economice și a purtat un caracter politic, ce urmărea să faciliteze implementarea obiectivelor politicii naționale sovietice în republicile unionale, Moldova fiind vizată în mod special în virtutea disputei româno-sovietice asupra acestui teritoriu.
Referințe:
Киркэ С. Региональные проблемы процесса создания материально-технической базы комунизма в СССР. Кишинев, 1979, p. 60.
Ibidem.
Ibidem, p. 71.
Katruk K. Moldova în complexul economic al URSS. Chișinău, 1976, p. 113.
Ibidem.
Cașu Igor. Modernizarea sovietică în Basarabia. // Revista de Istorie a Moldovei, 1998, nr. 3-4, p. 31.
Народное хозяйство Молдавской ССР в 1974 г. Кишинев, 1975, р. 158, 94.
Киркэ С. Исследование уровня развития и структуры промышленности союзной республики (на примере МССР). Кишинев, 1970, р. 25.
Cașu Igor. op. cit., p. 33.
Ibidem.
Царанов В.И. К истории промышленного развития Молдовы (40-е – 50-е годы). // Revista de Istorie a Moldovei, nr. 3, 1992, p. 17.
Cașu Igor. op. cit., p. 31.
Народное хозяйство СССР в 1985 г. Москва, 1986, р. 101.
Cașu Igor. op. cit., p. 31.
Ibidem, p. 34.
Ibidem, p. 35.
Бодюл И.И. Важная проблема коммунистического строительства: преодоление различий между городом и деревни Кишинев, 1969.
Zelenciuc V.S. Procesele etnodemografice în Moldova. // Probleme actuale ale evoluției relațiilor dintre națiuni în R.S.S. Moldovenească. Chișinău, 1989, p. 20.
Ibidem, p. 21.
Ibidem, p. 22.
Ibidem, p. 23.
Ibidem.
Численность и состав населения СССР. По данным всесоюзной переписи 1979 г. М., 1984, р. 128-129.
Zeleniuc V.S. op. cit., p. 25.
Численность и состав населения СССР…, p. 134.
Zeleniuc V.S. op. cit., p. 25.
Cașu Igor. op. cit., p. 31.
Idem. Politica națională în Moldova sovietică (1944-1989) Chișinău, 2000, p. 96.
Cașu Igor, Mușchei Ala. Comunismul sovietic și “omul nou” în Basarabia. // Xenopoliana, V, 1997, 1- 4, p. 221.
Cași Igor. Politica națională în Moldova sovietică…, p. 104.
Ibidem.
Ibidem.
Idem. Integrare sau asimilare? Politica etnoculturală a Uniunii Sovietice în Basarabia (1944-1989). // Anuarul Institutului de Istorie “A:D: Xenopol”, XXXIV, Iași, 1997, p. 291.
Очерки истории Коммунистической Партии Молдавии, ed. II-a, Кишинев, 1968, p. 452.
Cașu I. Integrare sau asimilare, p. 283.
Ibidem, p. 284.
Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев, 1974.
Negru Gh. Crearea conceptului “națiunii burgheze” și “socialiste” moldovenești în istoriografia sovietică. // Revista de Istorie a Moldovei, 1998, nr. 1-2, p. 38.
Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române în Basarabia. Chișinău, 1996, p. 294.
Численность и состав населения СССР…, p. 136.
Literatura și Arta, 16 iulie, 1992.
Suveică Svetlana. Radio Free Europe despre constituția RSSM din 1978.// Conferința corpului didactico-științific “Bilanțul activității științifice a USM pe anii 1998/99”, 27 septembrie-2 octombrie, Seria “Științe sociao-umane”. Chișinău, 2000. p. 284
Ibidem.
Pravda, 5 octombrie, 1977.
Muraru A. Istoria românilor. Basarabia și Transnistria, 1812-1993. Chișinău, Editura Universul, 1995, p. 318.
Nicolaev Gh. Unele aspecte privind pregătirea cadrelor intelactualității artistice în RSS Moldovenească (1994-1990). // Revista de Istorie a Moldovei, 1992, nr. 2, p. 6.
Ibidem, p. 7.
Idem. Compozitori și muzicieni din Moldova. Chișinău, 1979, p. 29.
Idem. Unele aspecte privind pregătirea cadrelor intelactualității artistice în RSS Moldovenească…, p. 7.
Ibidem, p. 8.
Cașu I. Politica națională…, p. 98.
ÎNCHEIERE
Tentativa constituirii unui “popor sovietic” a suferit un eșec lamentabil. Nu putem nega, totuși, faptul că pentru a parte din naționalitățile neruse, cu o conștiință etnică mai puțin evoluată, între care și moldovenii, conceptul de “popor sovietic” era atractiv. Aceasta pentru că exalta demnitatea apartenenței la o superputere. Pe de altă parte, pentru că acceptarea identității sovietice nu implica, în prima fază, renunțarea în mod expres la identitatea națională, ci numai recunoașterea superiorității culturii ruse și a limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică.
Incontestabil, limba rusă oferea tuturor naționalităților posibilități sporite: de a se instrui la instituții superioare de învățământ cu tradiție din Moscova, Leningrad, Kiev, Riga etc. În acest context, Moscova a promovat o politică foarte abilă: a ținut cont de susceptibilitățile naționale și a permis crearea de școli cu predare în limbile natale, dar, de cele mai multe ori, acestea ofereau o pregătire net inferioară școlilor rusești. Așa încât cei care erau interesați să afle mai multe lucruri și să-și lărgească orizontul de cunoaștere, au perceput limba maternă ca pe o haină prea îngustă pentru pretențiile lor. Dacă, inițial, impunerea limbii ruse își avea originea în șovinismul velicorus, ulterior va fi justificată și ca parte a procesului de modernizare.
La un moment dat, se pare, regimul sovietic a considerat că stabilirea moldovenilor în orașele republicii urma să faciliteze integrarea și apoi asimilarea lor etnică, dar mai târziu această poziție a fost revizuită, după toate probabilitățile. S-a observat că orașul poate să determine și efecte contrare celor dorite, anume să exacerbeze sentimentele naționale, aflate în stare latentă în localitățile rurale. De aceea, pericolul principal a fost apreciat a fi momentul creșterii ponderii moldovenilor în localitățile urbane – nu întâmplător, moldovenii aveau o cotă de urbanizare de numai de 20,6% în 1979.
Se poate spune că există o dimensiune culturală, mai exact etnoculturală, a politicii naționale sovietice în R.S.S.M., precum și o dimensiune economică a acestei politici, ambele dimensiuni completându-se una pe alta, având drept scop crearea unei identități naționale “moldovenești”, deosebite de cea românească.
Creșterea economică și investițiile în R.S.S.M., deși destul de impresionante după statisticile oficiale în comparație cu alte republici, a fost instrumentalizată de așa manieră încât economia să depindă de materiile prime din alte regiuni, precum și de piața de desfacere sovietică, creând astfel o economie total dependentă de cererea-ofertă din republicile unionale. De asemenea, politica economică a regimului sovietic în R.S.S.M. a fost însoțită de încurajarea venirii migranților din diferite părți ale Uniunii în R.S.S.M. în scopul schimbării treptate a componenței etnice a populației locale.
Ca urmare a promovării politicii etnoculturale și economice a Uniunii Sovietice în R.S.S.M. nu s-a reușit totuși schimbarea radicală a componenței etnice a populației, în 1979 moldovenii constituind 64% în comparație cu 65,4% în 1959.
Trebuie să remarcăm faptul că rezultatele politicii etnoculturale sovietice în R.S.S. Moldovenească nu pot fi surprinse doar prin intermediul recensămintelor sau altor surse statistice, ci sunt mai vizibile în privința schimbărilor intervenite în topica, lexicul și vocabularul limbii române vorbite și literare.
Scopurile politicii naționale sovietice în Basarabia n-au fost atinse decât parțial. Printre factorii care au agravat consecințele stăpânirii sovietice a fost și o anumită vulnerabilitate a populației locale față de procesele de asimilare etnică, a cărei dimensiune esențială era rusificarea, sublimată de ideologia oficială în ceea ce s-a numit procesul de constituire a unei comunități istorice noi – poporul sovietic.
Maniera prin care se încerca prevenirea conflictelor naționale din cadrul statului sovietic era foarte contradictorie din punctul de vedere al scopului final declarat al regimului, anume instaurarea comunismului în toată lumea.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Lenin V.I Opere complete, vol. 38, Chișinău, Cartea Moldovenească, 1975.
Materialele Congresului al XXII al PCUS. Chișinău, 1961.
Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Chișinău, Cartea Moldovenească, 1986.
Monografii, studii și articole
Cașu Igor, Mușchei Ala. Comunismul sovietic și “omul nou” în Basarabia. // Xenopoliana, V, 1997, 1- 4.
Cașu Igor. Modernizarea sovietică în Basarabia // Revista de Istorie a Moldovei, 1998, nr. 3-4.
Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române în Basarabia. Chișinău, 1996.
Grecul A. Înflorirea nației socialiste moldovenești. Chișinău, 1978.
Hobsbawm Eric. Naționalismul la sfârșitul secolului al XX-lea. // Săptămâna, 13 aprilie, 2001.
Idem. Integrare sau asimilare? Politica etnoculturală a Uniunii Sovietice în Basarabia (1944-1989). // Anuarul Institutului de Istorie “A:D: Xenopol”, XXXIV, Iași, 1997, p. 271-295.
Idem. “Politica națională” în Moldova sovietică (1944-1989). Chișinău, 2000.
Idem. Unele aspecte privind pregătirea cadrelor intelactualității artistice în RSS Moldovenească (1994-1990). // Revista de Istorie a Moldovei, 1992, nr. 2.
Ivanov V.I. RSS Moldovenească – stat suveran în componența Uniunii RSS. Chișinău, 1983.
Kalsto Pal. Construcția națională în fosta Uniune Sovietică. // Arena Politică, an. I, nr. 2, august, 1996.
Katruk K. Moldova în complexul economic al URSS. Chișinău, 1976.
Literatura și Arta, 16 iulie, 1992.
Muraru A. Istoria românilor. Basarabia și Transnistria, 1812-1993. Chișinău, Editura Universul, 1995.
Negru Gh. Crearea conceptului “națiunii burgheze” și “socialiste” moldovenești în istoriografia sovietică. // Revista de Istorie a Moldovei, 1998, nr. 1-2.
Nicolaev Gh. Compozitori și muzicieni din Moldova. Chișinău, 1979.
Pravda, 5 octombrie, 1977.
Suveică Svetlana. Radio Free Europe despre constituția RSSM din 1978.// Conferința corpului didactico-științific “Bilanțul activității științifice a USM pe anii 1998/99”, 27 septembrie-2 octombrie, Seria “Științe socio-umane”. Chișinău, 2000.
Vulcănescu M. Idolul “Lenin”. // Dilema, nr. 250, 7-13 octombrie 1997.
Zelenciuc V.S. Procesele etnodemografice în Moldova. // Probleme actuale ale evoluției relațiilor dintre națiuni în R.S.S. Moldovenească. Chișinău, 1989.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Nationala In U.r.s.s. Intre Anii 1959 1979 (ID: 150884)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.