Politica Monetaradocx

=== Politica monetara ===

POLITICA MONETARĂ ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN STABILIZAREA MACROECONOMICĂ.

STUDIU DE CAZ LA BNR ÎN PERIOADA 2008-2014

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP I: Politica monetară-concept și obiective

1.1.Politica monetară-componentă principală a politicii economice

1.2.Obiective specifice și operaționale ale politicii monetare

1.3.Instrumente de politică monetară și efectele acestora asupra economiei

1.3.1.Mecanismul de transmitere a politicii monetare

1.4.Independența Băncii Centrale

CAP II: Implementarea politicii monetare în scopul stabilizării macroeconomice

2.1.Conceptul de stabilizare macroeconomică

2.2.Politica monetară de stabilizare macroeconomică

2.2.1.Instabiliatea macroeconomică și fluctuațiile ciclice

2.2.2.Funcțiile-obiectiv al unui program de macrostabilizare

2.3.Strategii de politică monetară în scopul stabilizării macroeconomice

2.3.1.Strategii directe de politică monetară

2.3.2.Strategii indirecte de politică monetară

CAP III: Studiu de caz la BNR în perioada 2008-2014

3.1.Banca Națională a României-prezentare generală

3.2.Cadrul macroeconomic în perioada 2008-2014

3.3.Politici monetare utilizate de BNR și efectele acestora asupra economiei în perioada 2008-2014

Concluzii și propuneri

Referințe bibliografice

Anexe

INTRODUCERE

A vorbi despre macroeconomie înseamnă a analiza realitatea economică în complexitatea ei, având în vedere toate elementele ce o compun. Prin acțiunea generată de forțele care o conduc, această realitate economică își modifică starea – de echilibru sau dezechilibru – de la moment la altul.

Analiza macroeconomică impune a lua în considerare mediul economic ca un întreg, cu perioadele sale de avânt sau de recesiune, cu nivelul total al producției și al serviciilor oferite pe piață, fără a putea să se facă abstracție de nivelul prețurilor și de ciclicitatea cu care acestea se modifică – generând de cele mai multe ori inflație și, din păcate, destul de rar deflație, de nivelul forței de muncă care să asigure realizarea unui anumit nivel al producției și, implicit, de gradul efectiv de ocupare. Toate acestea au ca finalitate, în fond, asigurarea, pe termen lung, a unui anumit nivel de creștere economică, care, în definitiv, este dat de acțiunile întreprinse pe termen scurt – acțiuni concretizate în fluctuații care generează ciclurile de producție (business cycles).

În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaționiste și a celor legate de creșterea numărului șomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbește tot mai mult de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.

Nu de puține ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea monetară, în sensul de bază al cuvântului, presupune, în fapt, schimbarea sistemului monetar specific economiei respective, în primul rând prin schimbarea monedei ce circulă în acea economie (în sensul restabilirii unei noi valori pentru moneda puternic depreciată). Dacă avem în vedere cealaltă fațetă a stabilizării, și anume stabilizarea macroeconomică, aceasta are în vedere asigurarea stabilității economice prin restabilirea echilibrului general al economiei analizate.

Semantic, verbul a stabiliza presupune a readuce la stabilitate un anumit lucru. În cazul economiei, implică un ansamblu de măsuri care să permită restabilirea tuturor echilibrelor economice în scopul atingerii unui anumit nivel al creșterii economice, pe fondul unui anumit grad al ocupării, în condițiile luptei pentru menținerea stabilității prețurilor, precum și a celei privind eliminarea sau, în ultimă instanță, reducerea deficitelor bugetar și al balanței comerciale. Toate acestea se află în strânsă legătură cu „sănătatea monedei”, de a cărei stabilitate depinde, în final, situația economiei în ansamblu.

Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influențat de măsurile de politică economică adoptate, de coerența acestora și, implicit, de gradul în care autoritățile implicate în aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse.

De acuratețea acestor măsuri depinde, în fapt, rezultatul politicii de macrostabilizare, de restabilire a echilibrului economic general, care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populația economiei analizate.

Ca urmare, politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor și măsurilor adoptate de autoritățile unei țări, în scopul influențării principalelor variabile economice și al atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă.

Altfel spus, „politica economică este o intervenție deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural”. Realizarea acestei politici economice este legată de atingerea obiectivelor propuse. Obiectivul ideal, care ar genera și o deplină macrostabilizare, ar fi acela al asigurării unei creșteri economice durabile, în condițiile unei ocupări complete a forței de muncă, ale unui buget de stat și unei balanțe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul stabilității prețurilor.

Ceea ce este de menționat este faptul că realizarea unui astfel de obiectiv complex a rămas doar la stadiul teoretic, practica demonstrând, nu o dată, că atingerea uneia dintre componentele lui poate fi în contradicție cu realizarea altora.

Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă „obiectivul este același, mijloacele de a-l atinge – nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât conducerea ei este asemănată mai degrabă cu o artă decât cu o știință exactă. Soluțiile oferite pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii.”

Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în același timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economiști ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alții ca politică distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială și, nu în ultimul rând, politica veniturilor.

CAP I: Politica monetară-concept și obiective

1.1.Politica monetară-componentă principală a politicii economice

Statul intervine în activitatea economică printr-un mix de politici economice, ce desemnează un set de decizii și instrumente prin care se încearcă orientarea economiei într-o anumită direcție, în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Un rol important în reglarea economiei îi revine politicii monetare, ale cărei instrumente conduc la îndeplinirea țintelor politicii economice.

Conceptul de „politică” provine din cuvântul grecesc „politeia” care se referea la administrarea cetății sau a societății. În zilele noastre, semnificația acestui concept a evoluat foarte mult. În limba engleză termenul „policy” se referă la măsuri concrete pe care le ia statul în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă societatea, pe când în limba română, termenul „politică” este folosit în sens general, acesta referindu-se la aspecte mai puțin concrete.

Politica economică reflectă în general, ansamblul intervențiilor efectuate de autoritățile publice în vederea influențării activității economice. Altfel spus, politica economică are drept scop „ prevenirea și atenuarea dezechilibrelor economice, precum și asigurarea unei creșteri economice stabile și de durată.”

Specialiștii din domeniul economiei consideră procesul inflaționist ca fiind unul din principalii factori de dezechilibru macroeconomic. Fenomen economico-social deosebit de complex, manifestat prin creșterea generalizată și pe termen lung a prețurilor, inflația prezintă numeroase efecte negative asupra economiei. Astfel, în majoritatea statelor contemporane, politica economică are ca obiectiv esențial asigurarea stabilității prețurilor, alături de: asigurarea unei creșteri economice durabile, ocuparea deplină a forței de muncă și echilibrul balanței de plăți externe, obiective general acceptate ce formează „careul magic”.

De-a lungul timpului, în vederea atingerii obiectivelor stabilite, statul a intervenit printr-o serie de instrumente, ce formează practic mix-ul de politici economice: politica monetară, politica fiscală, politica veniturilor, politica valutară și politica comercială.

În prezent, statul intervine în activitatea economică în principal prin intermediul politicii

monetare, dar și prin politica fiscală, definite de Silviu Cerna drept „ singurele tipuri de politici economice compatibile cu legile economiei de piață și cu principiile guvernării democratice”.

În condițiile în care toate celelalte pârghii economice erau, practic, imposibil de utilizat, politica monetară s-a dovedit a fi singura în măsură să ducă la îndeplinirea măsurilor de stabilizare, chiar dacă aceasta, la început, s-a făcut cu destul de multe eforturi.

„Politica monetară constituie un demers complex și subtil. În această lume cunoștințele solide ale specialiștilor bancari se asociază cu finețea unor observații sociologice și psihologice. Toate, dublate de experiență și de spirit creator. Din nefericire, însă, adeseori bancherii sunt judecați cu „argumentele” populismului. Se înțelege greu adevărul că dacă se împuținează munca, inclusiv sub raportul eficienței, trebuie, desigur, să se împuțineze și banii. Altfel, fiecare leu în plus aflat pe piață se duce…în prețuri. Ne confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe care economiștii îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că sporurile câștigurilor salariale sunt benefice, chiar dacă prețurile cresc”.

Ca urmare, în momentul demarării tranziției la economia de piață, se impunea clar ca programele de reformă să fie orientate în direcția stabilizării macroeconomice care să genereze atât liberalizarea deplină a prețurilor și piețelor, cât și modificări instituționale și ajustări structurale la nivelul economiei. Se impune astfel realizarea unei politici de stabilizare macroeconomică durabilă, combinată cu o politică de restructurare amplă, care să permită, în definitiv, restabilirea echilibrelor macroeconomice.

În această fază de stabilizare macroeconomică, trebuie să se asigure reducerea dezechilibrelor macroeconomice moștenite din trecut și, în același timp, trebuie să se evite „derapajul” generat de reformele structurale, toate acestea în scopul trecerii rapide la economia de piață. Cam acestea erau opiniile externe față de situația de tranziție a economiilor central și est Europene.

Ceea ce trebuia să se realizeze, în definitiv, în plan monetar, era restabilirea încrederii în propria monedă, în condițiile în care economia în tranziție este, de cele mai multe ori, confruntată cu o puternică dolarizare.

Deși s-a considerat că nucleul politicii de stabilizare trebuie să fie reprezentat de politica monetară, eficacitatea acesteia a fost influențată (bineînțeles, în sensul negativ) de factori care nu intrau sub incidența autorităților monetare.

Experiențele acumulate în ceea ce privește politica de macrostabilizare, în condițiile manifestării unui puternic fenomen inflaționist, arată că eficiența politicii de macrostabilizare este generată de respectarea a două condiții esențiale:

• stabilirea cu prioritate a unui obiectiv fundamental de politică de macrostabilizare, în jurul acestuia urmând a se contura celelalte obiective;

• atribuirea politicii monetare a rolului specific economiilor de piață, și anume acela de a asigura stabilitatea nivelului general al prețurilor.

În fond, aceste două condiții se pot suprapune, în sensul că obiectivul central al politicii de macrostabilizare să fie asigurarea stabilității prețurilor, rolul central în asigurarea acestuia revenind politicii monetare. Studii recente consideră că urmărirea asigurării stabilității prețurilor prin politica de macrostabilizare și, implicit, prin politica monetară reprezintă cea mai viabilă cale de anihilare a șocurilor.

În primii ani ai tranziției, politica monetară a oscilat între aplicarea de măsuri restrictive și permiterea expansiunii creditului și, implicit, a ofertei de monedă în economie. Toate acestea au generat presiuni inflaționiste și mai puternice, motiv pentru care trebuie luată decizia revizuirii de atitudine în plan monetar.

„Reformularea politicii monetare românești în ansamblul politicii economice a avut loc abia în a doua jumătate a anului 1993, după ce, în primii ani ai tranziției, politica monetară a fost forțată să urmărească, simultan, mai multe obiective, în mare măsură aflate în conflict (stabilizare – creștere economică, stabilizare – echilibru extern), ceea ce a avut drept consecință oscilațiile conduitei și rezultatelor acestei politici. Ca urmare, în condițiile compromisurilor impuse atât de rigiditățile economiei reale, cât și de constrângerile de natură socială și politică, perioade de control relativ ferm asupra echilibrelor monetare și de echilibrare a pieței valutare au alternat cu perioade de masive injecții monetare și de blocare a cursului valutar”.

Această reformulare de politică monetară avea, în fond, menirea de a relansa procesul de stabilizare macroeconomică, dar în același timp și de a spori credibilitatea autorității monetare în lupta acesteia cu presiunile inflaționiste, „mergându-se chiar până acolo încât să se stabilească o țintă inflaționistă numerică care să fie atinsă pe parcursul unui orizont de timp specific”.

Astfel, intervențiile autorității monetare se manifestă, pe de o parte, la un nivel strategic (specific, în fond, nivelului macroeconomic, deoarece, prin măsurile adoptate, se are în vedere realizarea obiectivelor finale ale politicii macroeconomice) și la un nivel tactic (caz în care se evidențiază procedurile operaționale ale Băncii Centrale, prin acestea influențându-se în mod direct variabilele țintite).

1.2.Obiective specifice și operaționale ale politicii monetare

Exercitarea influenței politicii monetare asupra economiei se poate realiza numai în măsura în care obiectivele de politică monetară stabilite sunt atinse prin măsurile adoptate. Exercitarea unei influențe asupra economiei presupune o înlănțuire de obiective care să permită Băncii Centrale, prin acțiunile întreprinse, să ajungă la obiectivul final. „Vârful de lance” al politicii monetare este reprezentat de obiectivul fundamental care, după cum am mai precizat, este obiectivul final al politicii macroeconomice.

Obiectivul fundamental al politicii monetare este stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea (controlul) inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei naționale. Stabilitatea prețurilor reprezintă, în același timp, un obiectiv central al politicii economice, alături de creșterea economică, ocuparea deplină a forței de muncă și sustenabilitatea balanței de plăți.

De altfel, Mugur Isărescu precizează că „ promovarea stabilității prețurilor este nu numai un lucru eficient ci și cel mai bun lucru pe care politica monetară îl poate face referitor la nivelul general de bunăstare în plan social.

Banca Centrală Europeană explică acest obiectiv prin următoarea definiție a „stabilității prețurilor”: „creșterea anuală mai mică de 2 % a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro.”

Pentru a influența ansamblul economiei, Banca Centrală trebuie să acționeze, direct sau indirect, asupra acelor domenii pe care le poate influența, de aici generându-se, mai departe, influența la nivelul întregii economii. În acest sens, se conturează obiectivele intermediare care vizează anumite variabile monetare pe care Banca Centrală le poate influența direct sau indirect, dar care nu intră sub propria incidență, ci reflectă, în definitiv, activitatea sistemului bancar al economiei respective. Toate aceste obiective vizează termenul lung de realizare, motiv pentru care Banca Centrală apelează, pentru acțiunile curente întreprinse, la obiectivele operaționale, care de cele mai multe ori vizează indicatori monetari ce pot fi influențați în mod direct de Banca Centrală. Eficiența aplicării măsurilor de politică monetară depinde, în final, de acuratețea instrumentelor utilizate pentru atingerea tuturor acestor ținte.

Astfel, prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze, în definitiv, prezentarea direcțiilor de acțiune ale Băncii Centrale în ceea ce privește măsurile de politică monetară. „Brunner și Meltzer defineau problema obiectivelor intermediare ca o problemă de alegere a unei (sau a unor) strategii optime care să conducă politica monetară în condiții de incertitudine și de înregistrare de lag-uri în ceea ce privește obținerea de informații despre obiectivele fundamentale ale politicii.”. Realizarea obiectivelor intermediare de politică monetară este în măsură să reliefeze eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate. În timp s-au evidențiat mai multe variabile monetare care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politică monetară:

– cursul valutar – presupune raportarea monedei naționale la o monedă importantă din plan internațional, stabilindu-se, în definitiv, un curs valutar fix față de moneda străină. Ideea

de la care se pornește este aceea că, în timp, este posibil ca inflația din propria țară să tindă către inflația din țara de referință. Acest mecanism (denumit și crawling pag sau crawling pag band – în situația din urmă cursul valutar dispunând de o oarecare flexibilitate între limitele coridorului de fluctuație) presupune, în fond, un mecanism de devalorizare periodică a cursului valutar nominal al monedei naționale, la un nivel mult inferior diferențialului de inflație dintre cele două țări de comparație (propria țară și țara de referință). O încercare de utilizare a cursului de schimb drept ancoră nominală a politicii monetare a fost manifestă și în economia românească la începutul procesului de tranziție. Pornind de la un nivel puternic supraevaluat al monedei naționale comparativ cu dolarul american, încercarea de a menține cursul valutar fix s-a dovedit a nu fi o măsură favorabilă evoluției economiei românești, rezerva valutară a Băncii Naționale epuizându-se în mai puțin de un an. În același timp, cursul valutar puternic supraevaluat a favorizat creșterea importurilor, realizându-se, în definitiv, o subvenționare indirectă a acestora. Creșterea accelerată a importurilor a condus la apariția deficitului balanței comerciale, un alt element de destabilizare macroeconomică. Pornind de la această experiență, se poate afirma că practicarea unor cursuri valutare fixe poate fi benefică în ceea ce privește controlarea nivelului inflației numai în condițiile în care Banca Centrală dispune de un nivel arhisuficient al rezervelor valutare oficiale, care să permită acoperirea eventualelor dezechilibre ale balanței de plăți externe (și în principal ale balanței comerciale).

– rata dobânzii de piață – eficiența acesteia ar fi evidentă în condițiile în care cererea agregată din economie ar fi influențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se impune stabilirea unei relații de influență între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piață, are posibilități reduse de a influența nivelul ratelor de dobândă, intervențiile Băncii Centrale asupra acestui indicator vizând doar operațiunile pe termen scurt de pe piața interbancară. Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi destul de greu influențate de Banca Centrală, iar dacă influența se exercită, reacția de răspuns a băncilor este întârziată față de momentul aplicării măsurii de politică monetară. Cu toate acestea, „autoritățile unor țări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-și găsească punctul de echilibru – ceea ce este oarecum invers decât prescriau teoreticienii monetariști, adică să fie ținută sub control baza monetară, iar piața să-și găsească dobânda de echilibru. Explicația principală a conduitei autorităților este aceea a importanței acordate, în prezent, stabilității cursului valutar, iar aceasta esteinf luențată direct de nivelul dobânzilor.” La nivelul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale.

– agregatele monetare – În ceea ce privește utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creștere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale. Este unanim acceptat faptul că o inflație ridicată este însoțită în permanență de o ofertă excedentară de monedă, menită să acopere creșterea susținută a nivelului general al prețurilor. În lucrarea „Teorii ale inflației”, Helmut Frisch afirma că „Friedman a făcut cunoscută definiția cauzală de tip monetarist: «Inflația este pretutindeni și întotdeauna un fenomen monetar […] și poate fi determinată numai de o creștere mai rapidă a cantității de bani decât a producției.»” Problema care se ridică, în condițiile manifestării unui intens fenomen inflaționist, este aceea a menținerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de creștere al producției. La prima vedere, pare o problemă ușor de realizat, dar cu toate acestea, în profunzime, generează nenumărate dileme: Ce agregat monetar pune cel mai bine în lumină oferta de monedă? Care dintre agregatele monetare să fie avute în vedere ca ținte intermediare de politică monetară? O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea Băncii Centrale de a influența agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel și cea privind stabilirea nivelului cererii de monedă din economie, cerere la care să se facă raportarea ofertei de monedă. Practica a demonstrat că stabilirea acesteia nu este deloc simplă. Cu toate acestea, „rezultatele practice obținute de țările care au încercat urmărirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, în general, neconcludente.” Chiar dacă se au în vedere niveluri țintă ale agregatelor monetare, „trebuie spus că abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de frecvente, fără ca acestea să reflecte, de fiecare dată, modificarea presiunilor inflaționiste”. Chiar dacă, la nivel internațional, se aduc contraargumente pentru utilizarea agregatelor monetare ca obiective intermediare de politică monetară, economia românească încă nu permite utilizarea altor variabile monetare, deoarece excesul de lichiditate nu poate fi influențat prin alte mecanisme decât printr-un amplu proces de sterilizare monetară. Un astfel de proces permite retragerea excedentului de monedă din economie și, implicit, conduce la creșterea încrederii în moneda națională generând, mai departe, stimularea cererii de monedă; finalitatea este, în acest sens, asigurarea stabilității monedei naționale.

Realizarea obiectivelor stabilite prin programul de politică monetară depinde tocmai de tactica adoptată de Banca Centrală în această direcție; altfel spus, de obiectivele operaționale pe care, prin intermediul acțiunii exercitate prin folosirea instrumentelor de politică monetară, le poate influența în mod direct, variația acestora generând modificări la nivelul principalelor variabile monetare din economie care, mai departe, influențează economia în ansamblul său.

De-a lungul timpului, în cadrul țintelor operaționale s-au inclus:

controlul creditului;

controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piața interbancară;

controlul bazei monetare.

Dacă avem în vedere controlul creditului, aceasta, impune chiar dintr-un început o implicare a băncii centrale în ceea ce privește politica de creditare a instituțiilor financiare din cadrul sistemului bancar analizat. Acest obiectiv operațional este specific în principal economiilor bazate centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziție către economia de piață, caz în care dezvoltarea incipientă a pieței nu-i poate permite băncii centrale să utilizeze alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.

Acesta a fost și cazul României, când, pe fondul demarării procesului de tranziție la economia de piață, Banca Națională a României a fost nevoită să intervină în ceea ce privește repartizarea creditului în economie, stabilind plafoane de credit pentru fiecare bancă comercială din sistem, tocmai în direcția limitării expansiunii exagerate a creditului neguvernamental din economie. În același timp, Banca Națională stabilea și nivelul ratelor dobânzii ce puteau fi practicate pe piață.

Trecerea treptată către mecanismele specifice economiei de piață a creat cadrul favorabil utilizării celorlalte pârghii monetare care să permită exercitarea funcțiilor specifice băncii centrale. Aceasta a permis ca instituțiile bancare să-și stabilească în continuare propria politică de creditare cu condiția respectării normelor prudențiale bancare, în măsură să le protejeze, pe cât posibil, de riscurile ce se manifestă în cadrul unui sistem bancar. Chiar și așa, nu puține au fost băncile care au înregistrat dificultăți în derularea activităților curente atât ca urmare a proastei gestionări a resurselor, dar și ca urmare a creșterii nivelului arieratelor din economie.

În acest sens, ca obiective operaționale viabile se evidențiază fie rata dobânzii pe termen scurt de pe piața interbancară, fie controlul bazei monetare. Dacă se are în vedere, ca obiectiv intermediar, controlul agregatelor monetare, din punct de vedere operațional se evidențiază două alternative (conform tabelului de mai jos):

Sursa: prelucrare proprie dupa Benjamin M. Friedman

Problema care se ridică în aceste condiții vizează alegerea acelei ținte operaționale care să conducă în bune condiții la aplicarea politicii monetare și, implicit, la realizarea obiectivelor finale ale acesteia (scopul în sine al acestei politici). Se consideră că dacă se are în vedere menținerea echilibrului extern atunci este ideală utilizarea ratei dobânzii pe termen scurt de pe piața interbancară ca obiectiv operațional, știută fiind corelația ce se stabilește între rata dobânzii și nivelul cursului valutar. La polul opus, în condițiile în care rata inflației ar fi foarte ridicată, alegerea ca obiectiv operațional a ratei dobânzii ar genera presiuni și mai puternice în plan inflaționist, deoarece echilibrul extern ar fi susținut prin intermediul puternicelor dezechilibre de la nivel intern. Țările dezvoltate merg pe utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv operațional, în detrimentul bazei monetare, chiar dacă este știut că influențele exercitate de modificarea acesteia asupra agregatelor monetare este mult mai mică decât în cazul bazei monetare.

La nivelul cercetării în plan monetar, s-a ajuns la concluzia că, în condițiile economiei actuale controlul bazei monetare nu poate asigura în cel mai fericit caz controlul ofertei de monedă din economie. Goodhart afirma că „În mod virtual, fiecare economist în domeniul monetar crede că banca centrală poate să controleze baza monetară…. Aproape toți cei care au lucrat în banca centrală cred, însă, că această opinie este în totalitate greșită.”

Cu toate acestea, există economii la nivelul cărora banca centrală continuă să utilizeze controlul bazei monetare ca principală ancoră monetară împotriva expansiunii inflației (este și cazul României).

1.3.Instrumente de politică monetară și efectele acestora asupra economiei

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui ansamblu de mijloace specifice prin intermediul cărora banca centrală acționează în scopul îndeplinirii obiectivelor fixate. Prin utilizarea acestor mijloace, numite și instrumente de politică monetară, autoritatea monetară urmărește influențarea evoluției masei monetare și a ratei dobânzii, având ca finalitate injectarea sau dimpotrivă, retragerea de lichiditate din economie. În acest sens, instrumentele de politică monetară îți transmit influența asupra economiei prin intermediul unor mecanisme de transmisie.

Indiferent de obiectivul urmărit, politica monetară acționează prin intermediul a două categorii de instrumente: instrumente directe având ca scop limitarea acordării de credite, prin aplicarea unor constrângeri (reglementări) impuse de către Banca Centrală și instrumente indirecte prin care banca centrală intervine asupra ofertei de monedă în scopul asigurării echilibrului lichidității bancare.

Evoluția generală a politicii monetare generată de mutațiile înregistrate în sistemele financiare naționale și internaționale au impus limitarea sau chiar renunțarea la instrumentele de intervenție directă, precum plafonarea și dirijarea creditelor, în favoarea utilizării instrumentelor de intervenție indirectă. Acest proces de tranziție desfășurat în anii ‘70 a reprezentat obiectul unui studiu efectuat în cadrul FMI, în care s-au evidențiat factorii ce au stat la baza trecerii la instrumentele de intervenție indirectă, analizându-se experiența unor economii dezvoltate și în curs de dezvoltare. Introducerea instrumentelor indirecte s-a realizat în contextul liberalizării sectorului financiar și al stabilizării macroeconomice, dar cu toate că a întâmpinat dificultăți, procesul s-a dovedit a fi eficient, îmbunătățind controlul masei monetare.

Instrumentele propriu-zise utilizate de către Banca Centrală Europeană, aplicate și de către BNR sunt: operațiunile pe piața liberă (open-market), facilități permanente și rezervele minime obligatorii.Dintre acestea, facilitățile permanente urmăresc controlul ratei dobânzii, iar celelalte două instrumente vizează controlul bazei monetare. Trebuie menționat că de-a lungul timpului s-au folosit și alte instrumente de intervenție indirectă, metode tradiționale care în timp și-au dovedit ineficacitatea în combaterea inflației și mai precis este vorba de politica de rescont. Aceasta a fost cel mai frecvent utilizat instrument de băncile centrale până în anii ’80 când a început să fie înlocuit de instrumente moderne.

1. Operațiunile de piață monetară – Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția BNR sunt:

operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit;

emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;

operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:

injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

Operațiunile open-market constituie un instrument adecvat de politică monetară ce exercită efecte asupra masei monetare aflate în circulație, dar și asupra ratei dobânzii din economie. Pe de o parte, atunci când banca de emisiune dorește stimularea creditării, în scopul creșterii economice, aceasta va proceda la cumpărarea titlurilor în scopul „injectării” de monedă în economie, ceea ce generează scăderea dobânzilor, reducându-se astfel costul îndatorării agenților economici și populației. Pe de altă parte, atunci când se constată existența unui excedent de lichiditate în economie, situație ce generează inflație, banca centrală va proceda la vânzarea titlurilor, exercitând o „puncție de monedă” ce generează creșterea ratei dobânzii pe piața respectivă, cu efecte asupra înrăutățirii posibilității de acordare de credite economiei.

2. Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit – facilitățile permanente oferite de BNR instituțiilor de credit au drept scop:

absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);

semnalizarea orientării generale a politicii monetare

stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituțiile de credit pot accesa din proprie inițiativă cele două facilități permanente oferite de BNR:

facilitatea de creditare, care permite obținerea unui credit cu scadența de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieței monetare;

facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadența de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilității de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Ratele dobânzilor la facilitățile permanente descriu un coridor simetric în jurul ratei dobânzii de politică monetară.

Facilitățile permanente acordate de către banca centrală au drept scop: asigurarea și absorbția lichidității pe termen foarte scurt, indicarea orientării generale a politicii monetare și limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight) de pe piața monetară interbancară prin deschiderea unui coridor în care pot evolua ratele de dobândă overnight.

3. Rezervele minime obligatorii (RMO) – sunt reprezentate de disponibilități bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României.

Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de gestionare a lichidității de către BNR) și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută din bilanțurile băncilor (cu excepția pasivelor interbancare, a obligațiilor către BNR și a capitalurilor proprii);

perioada de observare și cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferențiate atât în funcție de moneda de constituire, cât și în funcție de scadența reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților menținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operațiunilor instituției de credit.

Rezerva minimă obligatorie îndeplinește un rol important în cadrul economiei contemporane, constituind una dintre măsurile pe care autoritatea monetară le poate aplica în funcție de situația conjucturală, pentru a controla volumul creditelor din economie. Atunci când se urmărește creșterea masei monetare, banca centrală va reduce coefientul de rezervă minimă obligatorie, depozitele imobilizate de băncile comerciale se vor diminua, are loc creșterea ofertei de credite, generând intensificarea activității economice-agenții economici vor folosi creditele în scopul investirii, ceea ce pe termen lung duce la dezvoltarea economică, noi locuri de muncă. În situația inversă, dacă se dorește diminuarea volumului de credite acordat economiei, banca centrală va majora coeficientul de rezervă minimă obligatorie, cu efect asupra scăderii lichidității bancare și a atenuării dezvoltării economiei.

În perioada actuală, utilizarea acestui instrument presupune determinarea unui sistem de coeficienți de rezerve, care se diferențiază în funcție de tipurile de depozite la care se aplică, de exemplu: în SUA se cuprind în baza de calcul numai depozitele la vedere, respectiv agregatele monetare în sens restrâns, pe când în Franța, Spania, Germania sunt luate în considerare agregatele monetare în sens larg. În România, potrivit „Regulamentului privind regimul rezervelor minime obligatorii” al BNR, baza de calcul se determină „ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în lei și în valută, exceptând pasivele interbancare, obligațiile către BNR și capitalurile proprii.”

În concluzie, principalele instrumente de intervenție a politicii monetare ce prezintă efecte semnificative asupra economiei sunt reprezentate de operațiunile open-market și rezervele minime obligatorii, instrumente utilizate în majoritatea economiilor contemporane datorită eficienței în îndeplinirea obiectivelor stabilite.

1.3.1.Mecanismul de transmitere a politicii monetare

Pe termen scurt evoluția prețurilor este supusă unor influențe multiple, generate de factori provenind din economia națională și din mediul extern, care acționează asupra cererii și ofertei agregate. Pe termen mediu și lung, însă, un rol fundamental în asigurarea stabilității prețurilor îi revine conduitei politicii monetare. Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea canalelor prin care banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influența dinamica cererii agregate și a prețurilor din economie.

Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanța următoarelor: canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare; canalul creditului; canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuție și bilanț; canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie și a interacțiunii dintre acestea, adaptată particularităților economiei românești, stă la baza construcției modelului de analiză și prognoză pe termen mediu al BNR.

În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară își produc efectele asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relația dintre banca centrală și băncile comerciale se stabilește în cadrul piețelor financiare (monetară, valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidității pe piața monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relației dintre băncile comerciale și economia reală, impulsurile de politică monetară ale băncii centrale se transmit mai degrabă imperfect și după o perioadă de timp care depinde de particularitățile structurale ale economiei naționale.

Deși banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia reală este influențată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu și lung practicate de băncile comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienților acestora. Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică monetară, dar și de un număr de alți determinanți (așteptările privind inflația, perspectivele privind creșterea economică etc.), și este hotărâtor pentru deciziile de investiții, consum sau economisire. În general, dobânzi mai reduse stimulează investițiile și consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul și investițiile. Astfel este influențată cererea agregată din economie. În același timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali externi pentru produsele de export (cererea externă) poate constitui un aport semnificativ la adresa activității economice interne. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum capacitățile de producție, forța de muncă și gradul de înzestrare tehnologică și prin urmare se ajustează mai lent și pe termen mai îndelungat, neputând fi influențată prin intermediul politicii monetare. În aceste condiții, pe termen scurt/ mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul dintre nivelul efectiv al producției și cel sustenabil pe termen lung (deviația PIB real de la nivelul său potențial).

La rândul său, deviația PIB real este un factor determinant pentru inflația prețurilor de consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau de investiții pune în mod direct presiune asupra costurilor cu factorii de producție (inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile). În fața unor astfel de creșteri ale costurilor de producție, o parte a firmelor pot decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obținute, lăsând prețurile finale de vânzare nemodificate. Pe termen mediu, însă, în condițiile unor creșteri persistente ale costurilor de producție, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra prețurilor de vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creșterea prețurilor bunurilor de consum (generând inflație). Un deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.

Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală poate influența inclusiv motivația agenților economici de a deține monedă natională comparativ cu aceea de a deține monedă străină și, prin aceasta, cursul de schimb. Cu toate acestea, evoluția cursului de schimb este rezultatul acțiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne și externe (diferențialul ratelor dobânzilor), factori politici etc.). Asupra unora dintre acești factori politica monetară nu poate acționa, iar asupra altora are o influență limitată și condiționată strict de coerența celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).

Cursul de schimb influențează prețul relativ al bunurilor interne față de cel al bunurilor tranzacționate pe piețele externe. Un exportator va câștiga mai mult dacă prețul obținut în valută din vânzarea bunurilor sale pe piețele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat (moneda națională este mai depreciată). Pe de altă parte, un importator va câștiga mai mult dacă bunurile vândute pe piața internă sunt achiziționate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede naționale mai apreciate. Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile inițiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activității economice (sintetizată prin deviația PIB real).

Un alt mecanism important prin care cursul de schimb și ratele dobânzilor acționează asupra activității economice este efectul de avuție și bilanț. O depreciere a cursului de schimb al monedei naționale generează o diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în valută. În același timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenții economici care obțin venituri în monedă națională vor fi nevoiți, în situația unei deprecieri, să plătească mai mulți lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivația sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă națională, în principal datorită costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Unul din cele mai simple și mai rapide mecanisme prin care care sunt transmise modificările cursului de schimb este cel al prețului bunurilor de import (canalul direct al cursului de schimb). Prețul la care un agent economic va comercializa pe piața internă bunuri achiziționate din import, este format din prețul în valută (de pe piața externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, prețul în monedă națională se ajustează incomplet la variațiile cursului de schimb. Aceasta se poate datora unui cumul de factori, cum ar fi: stabilirea de către producători a prețurilor de vânzare ale produselor acestora în moneda țării în care urmează a fi vândute (local currency pricing), conținutul variabil de bunuri de tip ne-tranzacționabil (non-tradables) utilizate în procesul de producție al bunurilor tranzacționabile (tradables), costurile ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea prețurilor practicate pe piața internă cu aceeași frecvență (ridicată) pe care o manifestă fluctuațiile cursului de schimb. Alături de prețurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte prețuri răspund mai mult sau mai puțin la modificările cursului de schimb, precum prețurile combustibililor, unele prețuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), prețurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

Percepția agenților economici cu privire la consecvența cu care banca centrală urmărește îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ așteptările cu privire la inflație. În condițiile creșterii transparenței și credibilității demersurilor băncii centrale, ancorarea așteptărilor inflaționiste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflația devine unul dintre cele mai puternice și mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.

Dincolo de influența politicii monetare, dinamica cererii agregate și a prețurilor este determinată și de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi politica fiscală și politica veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei influențând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal. O politică fiscală optimală are rolul de a atenua și stabiliza fluctuațiile ciclului economic și, prin urmare, dinamica deviației PIB real de la nivelul său potențial. Stabilirea conduitei fiscale în ceea ce privește cuantumul unor impozite precum TVA sau nivelul accizelor la diferite produse are impact direct asupra nivelului prețurilor în economie. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată de asigurarea corelației dintre câștigurile salariale reale din domeniul public cu cele din domeniul privat și cu dinamica productivității muncii.

1.4.Independența Băncii Centrale

Poziția de lider a politicii monetare, în coordonarea politicii macroeconomice este dată, în primul rând, de gradul de independență al băncii centrale, afirmandu-se chiar că problema independenței Băncii Centrale este la fel de veche ca și existența acesteia (banca centrală).

Independența Băncii Centrale este reflectată de capacitatea acesteia de a asigura realizarea obiectivului de politică macroeconomică stabilit de către guvern. Altfel spus, Banca Centrală nu dispune de independență în stabilirea obiectivului de politică monetară (componența a politicii macroeconomice), dar dispune de independență în ceea ce privește alegerea instrumentelor utilizate pentru atingerea acestui obiectiv.

Banca Centrală joacă un rol central în economie tocmai ca urmare a funcției de bază a acesteia: emisiunea monetară. Astfel că argumenteul tradițional în favoarea asigurării independenței băncii centrale este acela al separării instituției abilitate cu cheltuirea banilor la nivelul unei economii de cea care asigură creația monetară.

Acest argument este susținut de următoarele afirmații:

statul poate profita de controlul asupra creației monetare a băncii centrale în scopul asigurării de monedă care să-i acopere cheltuielile (altfel spus finanțarea bugetului de stat care duce la creșterea inflației);

statul poate modifica rata dobânzii în perioadele electorale (în sensul reducerii acesteia și, practic, pentru stimularea creditului în economie). Pe termen scurt generează o creștere a consumului și, practic o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă, dar pe termen lung efectul este tot acela al creșterii presiunilor inflaționiste.

Asigurarea independenței băncii centrale este dependența de îndeplinirea mai multor condiții:

– Banca Centrală trebuie să aibă clar definite obiectivele operaționale prin intermediul cărora aceasta asigură aplicarea politicii monetare; altfel spus, Banca Centrală trebuie să dispună de un program de politică monetară bine definit atât din punct de vedere al strategiei, cât și din punct de vedere al variabilelor și instrumentelor de politică monetară utilizate pentru atingerea obiectivului final de politică macroeconomică.

– transparența: publicul și guvernul trebuie informat în permanență în ceea ce privește programul de politică monetară urmat de Banca Centrală. Se împune, astfel, discuții periodice între conducerea Băncii Centrale și guvern, precum și prezentarea unui raport de activitate în fața Parlamentului este necesară. Se impune, astfel, anunțarea în permanență a modificărilor ce intervin în aplicarea programului de politică monetară.

– asigurarea unui mediu de lucru eficient. Acest lucru impune mai multe decizii legate de:

independența funcțională: dreptul de a decide în orice direcție privind politica monetară și asigurarea stabilității prețurilor;

independența personală: alegerea membrilor conducerii pe criterii de înaltă competență profesională, fără ca aceștia să fie implicați politic sau să fie supuși altor presiuni;

independența din punct de vedere al instrumentelor: controlul tuturor instrumentelor prin care se asigură aplicarea programului de politică monetară, prevenindu-se, astfel, finanțarea directă a deficitului bugetar;

independența financiară: prin care Banca Centrală să aibă acces la propriile resurse financiare pe care să le administreze pe baza propriului buget.

Astfel că, independența Băncilor Centrale presupune libertatea acestora de a asigura aplicarea programului de politică monetară ce nu este stabilit de către guvern. Acest fapt nu exclude formularea unor critici de către reprezentanții Guvernului și nici eliminarea consultărilor Băncii Centrale cu guvernul în ceea ce privește politica monetară, ca și alte componente ale politicii macroeconmice.

Pornind de aici se disting diferite grade de independență a Băncii Centrale: asigurarea realizării unui singur obiectiv de politică monetară sau a unui singur obiectiv intermediar, sau aplicarea unei politici monetare bazată pe o mare flexibilitate.

Pe de altă parte, legiferarea independenței Băncii Centrale nu impune asigurarea în practică a acesteia, dar orice acțiune de împiedicare a finanțării deficitului bugetar prin emisiune monetară duce la întărirea independenței Băncii Centrale. De acest aspect depinde, practic, și credibilitatea Băncii Centrale.

Având în vedere mediul în care acționează banca centrală (atât din punct de vedere al poziției jucate în cadrul programului de politică macroeconomică, cât și din punct de vedere al independenței acesteia) și în funcție de obiectivul fundamental de politică macroeconomică, se stabilește strategia de politică monetară ce urmează a fi adoptată și aplicată.

CAP II: Implementarea politicii monetare în scopul stabilizării macroeconomice

2.1.Conceptul de stabilizare macroeconomică

2.2.Politica monetară de stabilizare macroeconomică

2.2.1.Instabiliatea macroeconomică și fluctuațiile ciclice

2.2.2.Funcțiile-obiectiv al unui program de macrostabilizare

2.3.Strategii de politică monetară în scopul stabilizării macroeconomice

2.3.1.Strategii directe de politică monetară

2.3.2.Strategii indirecte de politică monetară