. Politica Monetara Si de Credit a Xyz
INTRODUCERE
RENASTEREA POLITICII MONETARE IN ROMANIA – EFECT SI CATALIZATOR AL TRANZITIEI ECONOMICE
Sistemul comunist, de a carui esenta politica si ideologica Romania s-a rupt la sfarsitul anului 1989, a lasat in urma sa structuri specifice, a caror eliminare si inlocuire cu altele viabile necesita un complex proces de tranzitie.
Transformarea radicala a sistemului economic – macrostructura fundamentala a societatii – dintr-o economie de comanda intr-o economie moderna de piata impune, pe de o parte, suprimarea inertiilor structurale, functionale si comportamentale ale vechiului sistem si, pe de alta parte, conceperea, construirea si vitalizarea celui nou. Dificultatea si complexitatea demersului constau in faptul sa cele doua sisteme sunt esential deosebite, tranzitia insemnand mai degraba un proces de reconstructie decat unul de restructurare.
“Repunerea in drepturi” a politicii monetare impune, in primul rand, instituirea acelor structuri care sa faca posibila abordarea functionala a acesteia. Este vorba de sistemul bancar specific economiei de piata, de mijloacele si instrumentele de plata si credit adecvate si de piata monetara.
Tranzitia la economia de piata inseamna, pentru sistemul financiar-bancar si pentru politica monetara, poate mai mult decat pentru oricare din celelalte sectoare ale economiei, crearea unui nou sistem, mai degraba decat restructurarea celui vechi.
Dupa reforma institutionala a sistemului bancar, devenita efectiva la inceputul anului 1991, Banca Nationala a Romaniei a fost pusa in fata unei complexe probleme: realizarea unui control eficace al variabilelor monetare din economie in concordanta cu intregul program macroeconomic, in paralel cu crearea setului de instrumente necesare acestui control. Cu alte cuvinte, era realizarea unor obiective concrete in conditiile in care mijloacele de realizare a obiectivelor respective urmau sa fie schimbate “din mers”. Utilizarea in continuare a controlului direct al variabilelor monetare trebuie abandonata, datorita efectului negativ pe care il avea asupra alocarii rationale (i.e. eficiente) a resurselor, perpetuand si agravand dezechilibrela deja existente in economia romaneasca.
In aceste conditii, solutia adoptata de Banca Nationala pentru promovarea unei politici monetare in concordanta cu dezideratele politicii economice generale nu putea fi alta decat adaptarea deciziilor sale in functie de modificarea elementelor de conditionare din economie, urmarind insa ca flexibilitatea politicii monetare sa nu afecteze consecventa in realizarea obiectivelor esentiale propuse.
In conformitate cu prevederile legale, B.N.R. formuleaza si aplica politica monetara avand ca obiectiv general asigurarea stabilitatii monedei nationale. Legea prevede, de asemenea, ca politica monetara trebuie sa se incadreze in ansamblul politicilor macroeconomice ale statului.
Faptul ca politica monetara ii este atasat, prin lege, un singur obiectiv final legat de controlul inflatiei constituie o prevedere neechivoca care faciliteaza, a priori, formularea cadrului analitic de implementare a politicii monetare.
Inflatia, trebuie abordata intotdeuna in contextul istorico-social dat al fiecarei tari si al perioadei respective. Din acest punct de vedere, ceea ce particularizeaza tranzitia de la o economie hipercentralizata la economia de piata, este complexitatea si amploarea problemelor si dezechilibrelor care se impletesc cu inflatia si criza. Ca urmare, inflatia nu trebuie abordata dupa modelul economiilor dezvoltate.
Lupta contra inflatiei nu se poate rezuma la parghiile monetare ci trebuie sa aibe la baza redresarea productiei de bunuri si servicii si refacerea echilibrului material si de piata. In aceasta abordare lupta contra inflatiei se duce atat la nivel macrosocial de catre autoritatile guvernamentale cat si la nivel microsocial de catre intreprinderii.
Influenta inflatiei asupra economiei romanesti, a fost in anii de reforma, complexa, din cel putin doua motive. Primul tine de tipologia mersului preturilor la nivelul diferitelor sectoare si categorii sociale, iar al doilea este legat de pozitia neta, debitoare sau creditoare. Miscarea neuniforma a preturilor a afectat diferite categorii sociale sau sectoare aflate in aceeasi pozitie financiara neta fata de celelalte sectoare.
Tinerea sub control a fenomenului inflationist se impune drept o coordonata esentiala a politicii economice in perioada de tranzitie. Economia planificata se caracterizeaza prin rigiditatea si caracterul artificial al preturilor si prin penuria generalizata, conditii in care se manifesta asa-numita inflatie “inabusita”. Transformarea acesteia intr-una deschisa s-a produs o data cu declansarea primei etape de liberalizare a preturilor, la 1 noiembrie 1990.
In perioada 1990-1994, ritmul rapid de evolutie a inflatiei a condus la o crestere a preturilor, la sfarsitul lunii decembrie 1994, exprimata printr-un indice al preturilor de consum de 8.507,3%, avand ca baza nivelurile din octombrie 1990.
In aceasta perioada, inflatia a avut, in mare parte, un caracter corectiv, determinant de factori precum alinierea preturilor produselor primare la nivelurile de referinta de pe plan mondial, eliminarea subventiilor la numeroase produse, devalorizarea leului.
In acelasi timp insa, si-au facut simtita influenta si alti factori care au modificat caracterul initial al inflatiei; astfel, presiunile puternice in sensul cresterii salariilor fara corelatie cu productivitatea muncii au declansat escaladarea spiralei inflationiste. Anul 1993 a reprezentat un varf al fenomenului inflationist, foarte aproape de intrarea in zona hiperinflatiei: fata de decembrie 1992, la sfarsitul anului 1993 preturile de consum crescusera cu 295,5%.
In aceste conditii, politica monetara a trebuit sa-si fixeze drept obiective limitarea cat mai severa a influentelor ce ar putea duce la o inflatie galopanta (mai ales a cauzelor de ordin monetar ale acestora) si reducerea treptata a ratei inflatiei. Programul de macrostabilizare economica aplicat in anul 1994, in cadrul caruia politica monetara a jucat un rol de prim-plan, a avut ca rezultat reducerea spectaculoasa a inflatiei, de aproape 5 ori, pana la nivelul de 61,7% pe perioada decembrie 1994-decembrie 1993.
Rata inflatiei s-a mentinut in cea mai mare parte a anului 1995, pe o traiectorie descendenta, astfel incat cresterea preturilor la consumator, la sfarsitul anului a fost de 27,8%.
Inflatia s-a reactivat in 1996: preturile la consumator au crescut cu 56,9%, mai mult decat dublul nivelului din anul precedent.
In intervalul 1 ianuarie –31 decembrie 1997, preturile de consum s-au majorat cu 151,4%, inregistrand cea mai mare crestere din ultimii patru ani.
Promovarea unei politici stabilizatoare revine Bancii Nationale a Romaniei, mai ales prin reglarea creditului si dobanzii, prin asigurarea echilibrului necesar pe piata valutara.
Rata dobanzilor a dus la o trecere a banilor de la populatie in economie, precum si la o redistribuire a fondurilor de la intreprinderile bune la cele rele.
Finantarea internationala a carei necesitate este stringenta in perioada de tranzitie, este prezenta pe piata noastra financiar-valutara fiind negociata de catre Ministerul Finantelor si Banca Nationala cu organismele financiar internationale. Astfel guvernul a primit de la F.M.I., Banca Mondiala si alte banci, o serie de credite pentru investitii, ajutoare rambursabile si nerambursabile.
Politica bugetara si politica bancara trebuie, de asemenea, astfel corelate, incat sa contribuie si ele la restabilirea echilibrului monetar, prin reducerea deficitului bugetar, respectiv, printr-o politica de credite flexibila care sa asigure lichiditati pentru agentii economici, dar sa-si previna emisiunea excedentara de masa monetara, reducerea si prevenirea blocajelor, promovarea ordinii si disciplinei in efectuarea platilor.
Cap. I. Prezentarea Bancii Nationale a Romaniei
Scurt istoric al Bancii Nationale a Romaniei
Crearea si evolutia Bancii Nationale Romane, se leaga indisolubil de crearea si evolutia sistemului bancar in tara noastra. Se impune deci, urmarirea acestor evolutii, inca de la primele manifestari de acest gen pe teritoriile romanesti si pana in prezent.
Despre o dezvoltare pe baze moderne a economiei romanesti se poate vorbi incepand cu a doua jumatate a secolului al 19-lea. In aceasta perioada asistam la o dezvoltare rapida a cailor de comunicatie, prin construirea cu ajutorul capitalului strain de cai ferate, drumuri, retele telefonice si telegrafice, precum si la o inflorire a activitatii comerciale.
Acest avant al dezvoltarii economice s-a datorat intr-o mare masura reformelor legislative din timpul domnitorului A. I. Cuza.
Dinamizarea economiei a dat un puternic imbold organizarii creditului, slab dezvoltat pana atunci.
In aceasta perioada exista o breasla a imprumutatorilor de bani, in cadrul careia se distingeau cinci categorii: bancile, bancherii, casele de schimb, imprumutatorii si zarafii. Activitatea acestora se desfasura cu foarte mare greutate datorita lipsei unor instrumente adecvate si a unor reglementari moderne in acest domeniu.
In vederea inlaturarii acestor neajunsuri si curmarii haosului monetar, ce exista in acea perioada, a fost adoptata legea din 10 aprilie 1867 privind “infiintarea unui nou sistem monetar si infiintarea fabricarii monedelor nationale”, prin care s-a introdus sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, bazat pe bimetalismul aur si argint si care afirma suveranitatea nationala pe plan monetar.
Razboiul din 1877 a impiedicat insa procesul de aplicare a prevederilor acestei legi, guvernul fiind obligat sa emita bilete ipotecare pentru a suplini lipsa de numerar si bunuri de tezaur.
Un alt aspect important al dezvoltarii sistemului monetar din acea perioada a fost crearea unui institut de emisiune. Ideea creerii unui institut de emisiune a fost formulata inca din anul 1832, ea fiind reluata in 1848. In anul 1857 aceasta idee s-a incercat a fi pusa in aplicare prin infiintarea Bancii Nationale a Moldovei cu sprijinul domnitorului A. I. Cuza. Mai tarziu, in 1860 I. Bratianu depune pentru prima data la Parlament un proiect de lege in acest sens.
Toate aceste incercari au ramas fara succes in aceasta perioada datorita opozantilor acestei idei.
Cu toate greutatile intampinate pe linia infiintarii unei astfel de institutii, conditiile obiective existente in economia romaneasca in acea perioada au prevalat unor interese particulare. Astfel, in februarie 1880, guvernul prezidat de I. Bratianu depune Parlamentului proiectul de lege pentru infiintarea unei banci de cont, circulatie si emisiune, sub numele “Banca Nationala a Romaniei” lege care a fost promulgata la 17 aprilie 1880.
In elaborarea acestei legi o mare influenta a avut-o legislatia belgiana, cea mai avansata din Europa in acel moment.
In Parlament, dupa ample discutii, s-a votat crearea Bancii Nationale. Decretul domnesc de infiintare este datat 11/23 aprilie 1880, fiind publicat in Monitorul Oficial din 17/29 aprilie 1880.
Fata de aceste considerente, prin art. 5 din legea din 17 aprilie 1880 s-a prevazut ca statul sa participe la capitalul bancii cu o treime, iar restul de doua treimi sa fie varsat de sectorul particular prin subscriptie publica.
Art. 9 stabilea operatiunile pe care banca urma sa le faca si anume:
-scontarea de efecte comerciale;
-scontarea de bunuri de tezaur, pana la 20% din capital;
-sa faca comert cu aur si argint;
-primirea in depozit a metalelor pretioase si a sumelor de bani in cont curent;
-acordarea de avansuri in cont curent pe termen, pe baza de efecte publice (titluri de credit);
O modificare importanta adusa legii din 17 aprilie 1880 a avut loc prin legea din 28 ianuarie 1901, prin care s-a aprobat vinderea cotei detinute de stat in Banca Nationala. In aceste conditii, Banca Nationala a devenit o banca particulara, privilegiata insa, in care statul isi pastra dreptul sau de controlentului proiectul de lege pentru infiintarea unei banci de cont, circulatie si emisiune, sub numele “Banca Nationala a Romaniei” lege care a fost promulgata la 17 aprilie 1880.
In elaborarea acestei legi o mare influenta a avut-o legislatia belgiana, cea mai avansata din Europa in acel moment.
In Parlament, dupa ample discutii, s-a votat crearea Bancii Nationale. Decretul domnesc de infiintare este datat 11/23 aprilie 1880, fiind publicat in Monitorul Oficial din 17/29 aprilie 1880.
Fata de aceste considerente, prin art. 5 din legea din 17 aprilie 1880 s-a prevazut ca statul sa participe la capitalul bancii cu o treime, iar restul de doua treimi sa fie varsat de sectorul particular prin subscriptie publica.
Art. 9 stabilea operatiunile pe care banca urma sa le faca si anume:
-scontarea de efecte comerciale;
-scontarea de bunuri de tezaur, pana la 20% din capital;
-sa faca comert cu aur si argint;
-primirea in depozit a metalelor pretioase si a sumelor de bani in cont curent;
-acordarea de avansuri in cont curent pe termen, pe baza de efecte publice (titluri de credit);
O modificare importanta adusa legii din 17 aprilie 1880 a avut loc prin legea din 28 ianuarie 1901, prin care s-a aprobat vinderea cotei detinute de stat in Banca Nationala. In aceste conditii, Banca Nationala a devenit o banca particulara, privilegiata insa, in care statul isi pastra dreptul sau de control in virtutea privilegiului acordat.
In privinta organizarii Bancii Nationale, legea din 17 aprilie prevedea in cuprinsul art. 17-26, ca administrarea acesteia se relizeaza prin Consiliul de administratie format din sase directori si un guvernator care “precede Consiliul de administrare” si face sa se execute deciziile lui. De asemenea in cadrul bancii functioneaza un Consiliu de sapte cenzori care impreuna cu Consiliul de administratie formeaza Consiliul general.
Daca se analizeaza activitatea din primele decenii de la infiintarea bancii de emisiune in tara noastra, rezulta evident efectele pozitive resimtite in economie. Conditiile pietei s-au schimbat implicit dupa ce principala institutie financiara a oferit un volum insemnat de credite sub forma de scont, cu dobanda situata in decurs de 20 de ani, intre 4-6% cu cateva depasiri de scurta durata.
In primul razboi mondial, Puterile Centrale care ocupau o parte din teritoriul Romaniei si-au pus amprenta in sistemul bancar, subminand economia prin introducerea de “lei noi”, bani emisi de Banca Generala Romana (banca de capital german). Acesti bani proveneau dintr-un “depozit de numerar”, depozit fictiv, de fapt banii emisi au fost folositi pentru diferite “plati”, ei putand fi tipariti la discretie si deci reprezentand un instrument de jaf si incalcare a suveranitatii Romaniei.
Leul s-a depreciat puternic, iar sectorul bancar a purtat amprenta celor doua fenomene caracteristice perioadei: pe de o parte reforma impusa de terminarea razboiului, iar pe de alta parte adancirea cadrului lor de actiune ca urmare a fauririi statului national unitar roman. In 1920-1921 s-a facut “unificarea monetara”, fiind eliminatedin circulatie monedele straine prin schimbarea lor. Urmeaza o perioada de progres a economiei noastre, favorizata de cererea pe piata mondiala a petrolului, lemnului si a cerealelor romanesti, fapt care cerea capital si aducea in centru banca. Leul si-a continuat deprecierea in interior si exterior, din cauza cresterii preturilor si soldului deficitar al balantei comerciale. S-a incercat stabilizarea leului dupa 1927, dar aceasta politica a dat gres. Anul 1929 a insemnat stabilizarea, capitalul bancar insanatosindu-se; a intervenit o importanta modificare statutara prin care B.N.R. a devenit si farul de contact al creditului.
Dupa ce efectele marii crize economice mondiale au inceput sa se atenueze, politica de accentuare a interventiei statului in economie a avut ecouri si in Romania. Faptul este ilustrat, intre altele, de adoptarea legii bancare din 1934 si infiintarea unui organism specializat cu puteri discretionare – Consiliul Superior Bancar. La conducerea acestui organ de stat se afla guvernatorul Bancii Nationale si hotararile luate deveneau imediat executorii.
Pe langa incetarile de activitate si fuzionarile decise chiar de institutiile financiare in cauza, Consiliul Superior Bancar a aprobat in perioada de la infiintare si pana in anul intrarii in al doilea razboi mondial nu mai putin de 85 de contopiri si 460 lichidari de banci. Ca urmare a procesului complex de concentrare a sistemului bancar in Romania, accentuat si de interventia statului, numarul bancilor a scazut de la 1204 cate erau in 1934 la 387 in 1941.
Distinct de aceasta reducere numerica s-a produs cresterea spectaculoasa a fortei marilor banci. In intervalul de referinta ponderea principalelor 17 institutii financiare, in suma globala a bilantului intregului sistem bancar, a crescut de la 33,5% la 78,3%. Grupul de varf il reprezentau in anii ’40 un numar de 6 societati:
-Banca Romaneasca;
-Banca de Credit Roman;
-Banca Comerciala Romana;
-Banca Comerciala Italiano-Romana;
-Societatea Bancara Romana;
-Banca de Scont;
Aceste 6 mari banci detineau aproape 50% din cifra totala de afaceri a sistemului nostru bancar. De adaugat si extinderea activitatii unor institutii de credit specializate, cu capital subscris de stat si de Banca Nationala, menite sa canalizeze o parte din mijloacele pe care banca de emisiune le punea la dispozitia diferitelor sectoare ale economiei.
Creditul Financiar Urban, Creditul Financiar Rural, Creditul National Agricol formau aceasta structura institutionala, aflata practic sub controlul Bancii Nationale a Romaniei.
In toata perioada de la infiintare si pana dupa cel de-al doilea razboi mondial, Banca Nationala a folosit importantele sale resurse provenind din disponibilitatile banesti ale economiei si trezoreriei publice, concentrate in conturile ei, pentru acordarea de credite avantajoase, direct sau prin intermediul altor banci. In acest fel a avut loc o mare contributie la dezvoltarea economica si la intarirea suveranitatii tarii.
Sa ne aducem aminte cuvintele atat de potrivite pe care, in 1910, Tache Ionescu le rostea cu prilejul numirii unui membru in Consiliul de Administratie al B.N.R., care nu se bucura de prea multa simpatie “Banca Nationala a fost astfel asezata de inaintasi cu o asa armatura, pe asa bare solide, incat poate merge singura si chiar daca s-ar gasi nebuni sa va trimita acolo, nu unul ci zece, nu ar putea-o scoate din randuiala ce are si care-i asigura propasirea”.
Schimbarile politice si de guvernare intervenite la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, si-au pus amprenta si asupra reorganizarii sistemului bancar. In primul rand, a fost etatizarea Bancii Nationale a Romaniei, la 28 decembrie 1946.
A urmat reforma monetara din august 1947. Alte masuri ca, retragerea dreptului de rescont al bancii centrale pentru un mare numar de societati bancare, schimbarea insemnelor monetare, blocarea sumelor aflate in conturile bancare, modificarea legislatiei care reglementeaza activitatea in acest domeniu, au condus in fond la transformarea sistemului bancar.
In aceasta situatie legea nationalizarii din 11 iunie 1948 s-a aplicat bancilor care au existat formal si care au fost puse in lichidare. Banca Nationala a Romaniei s-a numit Banca Republicii Populare Romane, devenind o anexa a Ministerului de Finante, care la randul lui era o veriga in lantul de subordonare centralizat. Abia in anul 1960 s-a revenit la o forma apropiata de denumirea sa istorica: Banca Nationala a R.S.R.
Practic, dupa toate aceste evenimente, in tara noastra toata activitatea bancara s-a concentrat la o singura institutie devenita centrul de creditare, de casa, de deconturi, de control. Statul si-a instituit prin organizarea evidentei si controlul de catre unica banca, in sistem centralizat de urmarire, verificare si dirijare stricta a economiei nationale, atat pentru tranzactiile interne cat si pentru cele internationale. Dar destinderea politica pe plan international aparuta dupa anii 1964 au condus la o dezvoltare economica a tarii noastre, atat pe plan national cat si pe plan international.
In aceste conditii a aparut necesitatea infiintarii unor banci specializate pe anumite domenii de activitate bancara corespunzator dezvoltarii economice din acel moment. In mod concret aceste banci s-au infiintat in 1968 prin desprinderea lor din cadrul Bancii Nationale si atribuirea numelor de banci astfel.
-Banca Romana de Comert Exterior, cu monopol pe operatiuni financiar-valutare internationale, unica pe intreaga tara. Unele operatiuni valutare pentru persoane fizice din tara erau efectuate ca operatii de mandat prin Banca Nationala;
-Banca de Investitii, orientata spre toate problemele de finantare, urmarirea si control pe plan national, al investitiilor din toate ramurile economiei nationale;
-Banca Agricola cu sarcini specifice sectorului agricol;
Ultimele doua banci au inceput sa functioneze pe intreg teritoriul tarii, prin infiintarea de sucursale si filiale, acoperind astfel problemele din intreg teritoriul.
Operatinile bancare privind celelalte ramuri ale economiei pe plan national, au ramas in continuare in sarcina Bancii Nationale a R.S.R.
Sistemul bancar a functionat in acest fel pana la evenimentul din decembrie 1989. In anul 1990, Banca Nationala a intrat in functiile sale normale, de banca centrala si banca de emisiune. Ea are o autonomie financiar-valutar-monetara si prezinta darea de seama privind situatia monetara si a creditelor in fata Parlamentului Romaniei.
Rolul si functiile Bancii Nationale a Romaniei
Activitatea bancara in Romania se desfasoara prin B.N.R. si prin societatile bancare, constituite in baza Legii nr. 31/1990, ca societati comerciale.
Banca Nationala a Romaniei, ca orice banca centrala, elaboreaza si aplica politica monetara si de credit si urmareste asigurarea stbilitatii monedei nationale. De asemenea, Banca Nationala coordoneaza sistemul bancar in ansamblul sau. Acesta presupune autorizarea infiintarii de noi banci, stabilirea normelor de gestionare a depozitelor constituite de societatile bancare in vederea garantarii lichiditatilor, urmarirea modului in care bancile emit actiuni in scopul fomarii capitalului propriu, sprijina financiar prin credit activitatea bancilor comerciale si de afaceri, supravegheaza respectarea de catre acestea a normelor si reglementarilor bancare.
Banca Nationala refinanteaza societatile bancare si asigura lichiditatile sistemului bancar, supravegheaza activitatea tuturor bancilor si emite autorizatii de functionare a acestora, controleaza tranzactiile valutare ale bancilor.
Societatilor bancare li se interzice sa incheie contracte sau intelegeri, care le-ar asigura o pozitie dominanta pe piata monetara, financiara sau valutara, sau sa obtina avantaje neloiale. In aceste cazuri Banca Nationala Romana poate introduce actiunile in justitie impotriva societatilor in culpa, daca este cazul.
Banca Nationala functioneaza totodata, ca un organ al statului, avand personalitate juritica. Ea poate participa in numele statului, a negocieri externe, financiare, monetare si de plati. In aceasta calitate incheie acorduri privind imprumuturile pe termen scurt si efectuarea de operatiuni de “swap” cu banci centrale, banci comerciale si institutii financiar-monetare internationale.
Reglementarea schimburilor valutare, controlul devizelor si supravegherea echilibrului valutar reprezinta de asemenea, atributiile importante ale acestei institutii monetare. In acest sens Banca Nationala stabileste si publica cursul monedei nationale, urmareste evolutia acestuia in raport cu monedelor altor tari, intervenind pentru asigurarea stabilitatii acestuia, efectuarea controlului asupra transferului de valuta in strainatate angajarea unor credite externe etc.
Atributiile Banci Nationale se concretizeaza si in elaborarea de studii si analize privind moneda si creditul, inclusiv tranzactiile din cadrul sistemului bancar, atat pentru monedele proprii cat si cele ale autoritatii publice.
Resursele bancii se constituie in principal din:
-capitalul propriu, care apartine in intregime statului si se cifra la 5 miliarde lei;
-fondul de rezerva, care se constituie din profitul obtinut si inscris in bilantul annual, dupa ce si-a acoperit intergral toate cheltuielile;
-o parte din profitul brut care este destinat acoperirii eventualelor pierderi.
Concret, principalele operatiuni efectuate de Banca Nationala a Romaniei sunt:
a)operatiuni de emisiune monetara;
b)operatiuni cu societati bancare si cu alte institutii de credit;
c)operatiuni cu trezoreria statului;
d)operatiuni cu aur si valuta;
e)controlul valutar.
a)Emisiunea monetara
Emisiunea monetara consta in urmatoarele operatiuni: crearea semnelor banesti (tiparirea biletelor si bateria monedelor); stocarea de catre emitent a semnelor banesti create in acest sens (a numeralului), respectiv retragerea acestora.
In virtutea acestui privilegiu acordat de stat Banci Nationale a Romaniei, acestuia ii revine, in baza legii nr. 34/1991 de aprobare a statului sau, o serie de drepturi si obligatia.
b)Operatiunile cu societatile bancare si cu alte institutii de credit
In conformitate cu prevederile art. 1 din statut, Banca Nationala are ca principala atributie stabilirea si conducerea politicii monetare si de credit, in cadrul politicii economice si financiare a statului, cu scopul de a mentine stabilitatea monedei nationale.
Legea nr. 34/1991, privind statutul Bancii Nationale pune la indemana acesteia o serie de instrumente in domeniul politicii monetare.
Asa cum rezulta din prevederile statuare, Banca Nationala are posibilitatea de a alege, in stabilirea si conducerea politicii monetare, instrumentele, modalitatile si perioada de aplicare a acestora corespunzatoare obiectivelor politicii monetare si situatiei specifice a pietii.
c)Operatiuni cu Trezoreria statului
In virtutea privilegiul de emisie acordat, Banca Nationala nu percepe comisioane si in acelasi timp, nu plateste dobanzi pentru disponibilitati (art. 29 din statut).
Art. 31 din statut prevede ca Banca Nationala poate acorda bugetului administratiei centrale de stat imprumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri si cheltuieli. Suma totala a acestor imprumuturi nu poate depasi in nici un an fiscal echivalentul pana la 10% din totalul bugetului aprobat. Imprumuturile acordate statului de Banca Nationala nu pot depasi dublul capitalului acestuia si fondul de rezerva.
d)Operatiuni cu aur si valuta
Dupa cum rezulta din art. 2 alin. 1 din legea nr. 33/1991 si art. 32 din statut, Banca Nationala este autoritatea care stabileste si conduce politica valutara a statului, cooperand cu alte organisme ale acestuia.
Art. 32 din statut, prevede obligatia Bancii Nationale de a stabili si mentine rezervele internationale, in astfel de conditii incat sa poata determina periodic marimea lor exacta, respectand prevederile privind lichiditatea si riscul specific unor astfel de active.
La finele fiecarui an, diferentele rezultate din evaluarea activelor si pasivelor Bancii Nationale exprimate in aur, drepturi speciale de tragere si monede straine ca urmare a modificarii valorii sau cursului in lei al acestora sunt regularizate cu bugetul administratiei centrale de stat.
e)Controlul valutar
Banca Nationala desfasoara si activitatea de control valutar prin emiterea de reglementare in acest domeniu, urmarirea respectarii acestora de catre acest domeniu, urmarirea respectarii acestora de catre persoanele fizice si juritice autorizate sa efectueze operatiuni valutare si aplicarea masurilor necesare prevazute de lege, in cazul abaterilor constatate.
Substanta functionalitatii bancii de emisiune se manifesta prin sase functii principale:
1.B.N.R. emite, pune si retrage din circulatie numeralul
Aceasta functie principala a B.N.R. este redata in Legea 34/1991, astfel:
“B.N.R. este unica institutie autorizata sa emita bancnote si monede metalice pe tot cuprinsul tarii
B.N.R. administreaza direct rezerva de bancnote si monede metalice, elaboreaza programul de emisiune a acestora si asigura emisiunea regulata de bancnote si monede metalice, in vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale tarii.
B.N.R. este singura in drept sa stabileasca valoarea nominala, dimensiunile, greutatea, desenul si alte caracteristici tehnice ale bancnotelor si monedelor metalice. Bancnotele vor fi semnate de guvernator si casierul central”.
De la crearea sa in 1880, B.N.R. a beneficiat continuu de privilegiul legal al emisiunii insemnelor monetare ale statului roman. Monopolul de emisiune a fost, pentru scurte perioade, anulat de facto sau impartit, uneori datorita unor imprejurari legate de ocupatia straina, alteori din pricina inconsecventei politice (la inceputul anilor ’50 Ministerul Finantelor a preluat pentru o perioada privilegiul emisiunii monedei metalice si chiar al unor cupiuri ale bancnotei).
2.B.N.R. este banca bancilor, pe care le autorizeaza sa functioneze pe teritoriul Romaniei
B.N.R. se contituie in gestionarul riscului de sistem in activitatea tuturor bancilor, reprezentand interesul intregii societatii in preintampinarea problemelor ce pot apare in onoarea de catre bancile comerciale a cererilor de retragere de depozite din partea deponentilor. Primul act al acestei misiuni sociale este autorizarea bancilor comerciale, B.N.R. verificand existenta capitalului si a persoanelor care intentioneaza sa conduca banca. In continuare, banca autorizata va fi supravegheata prudential, prin verificarea permanenta a expunerii la risc a acesteia, din punct de vedere al tehnicilor si restrictiilor bancare.
In calitatea de banca a bancilor, B.N.R. este imputernicita de lege sa emita reglementari (regulamente, norme, circulare) cu valabilitate pentru intregul sistem bancar.
3.B.N.R. este casier general si bancher al statului roman
B.N.R. participa la procesul executiei bugetului de stat si tine evidentele contabile ale contului curent al Trezoreriei Generale a Statului, fara a percepe comisioane si fara a plati dobanzi. Totodata, B.N.R. poate acorda bugetului de stat un imprumut limitat (limitele cantitative sunt stabilite de Lege) pentru acoperirea decalajului temporar care intervine intre veniturile si cheltuielile acestuia, banca centrala devenind astfel bancher si creditor al statului.
Tot pentru contul bugetului de stat, B.N.R. poate mobiliza resurse banesti, actionand ca agent al statului in ce priveste emisiunea, vanzarea si rascumpararea obligatiunilor prin care statul se poate imprumuta de la public pe termen lung. Astfel, banca centrala organizeaza emisiunea si plasarea obligatiunilor de stat, efectuand si serviciul financiar al datoriei publice (vanzarea, rascumpararea, incasarea diferentelor de pret, plata dobanzilor ce decurg din respectivele operatiuni). In toata aceasta activitate, B.N.R. nu dispune de nici un privilegiu special ca agent al statului si se supune, in calitatea sa de intermediar financiar pe piata valorilor mobiliare, regulilor concurentei comerciale.
4.B.N.R. stabileste si conduce politica monetara a tarii
Conform Legii 34/1991 Consiliul de Administratie al B.N.R. stabileste obiectivele politicii monetare a tarii. Principalele teme ale politicii monetare sunt: volumul, structura si dinamica operatiunilor monetare desfasurate de B.N.R. cu societatile bancare; volumul si structura masei monetare in evolutia lor; nivelul si calculul dobanzilor la vedere al leului in raport cu alte valute si situatia balantei de plati externe a tarii. Punerea in aplicare a politicii monetare stabilite are loc prin utilizarea unei panoplii de instrumente specifice Bancii Centrale, dintre care cele mai importante au fost prezentate la punctul 2.
Atat in stabilirea, cat si in conducerea politicii monetare, B.N.R. opereaza cu date sitetice provenite din sistemul bancar si din analize ordonate in teritoriu sucursalelor proprii.
5.B.N.R. stabileste si conduce politica valutara
In domeniul politicii valutare, Consiliul de Administratie al B.N.R. are atributiuni importante in stabilirea regimului valutar al tarii. Totodata, B.N.R. asigura trezoreria balantei de plati externe a tarii, inclusiv prin efectuarea controlului efectiv al devizelor, si actioneaza pentru asigurarea convertibilitatii leului pentru tranzactii curente ale balantei de plati.
B.N.R. este principalul actor in crearea pietei valutare interbancare, in care moneda nationala sa poata fi convertita in valute care sa dea posibilitatea platii tranzactiilor curente. In aceasta calitate, pana in 1994, B.N.R. a fost organizatorul sedintelor de licitatie in care principalele banci desfasurau operatiunile de vanzare / cumparare de valuta. Din luna august 1994 B.N.R. a renuntat la rolul de organizator principal al pietei valutare interbancare, lasand o mai mare libertate tranzactiilor valutare ale bancilor comerciale si formarii cursului de schimb. Dupa o scurta perioada de restrictionare in functionarea pietei valutare, in luna martie 1998 a avut loc liberalizarea intergrala a pietei valutare si a mecanismului de formare a cursului de schimb, pe baza cererii si ofertei. Ultimul pas in functionarea pe baze liberale a pietei valutare in Romania a fost facut o data cu acceptarea obligatiilor ce decurg din Articolul VIII din Statutul F.M.I. privind liberalizarea tranzactiilor de cont curent.
In gestiunea B.N.R. se afla si rezervele internationale (aur si valute) ale tarii, ce pot fi folosite, conform legii, pentru sustinerea cursului monedei nationale in momentele critice si/sau pentru a efectua plati ordonate de Autoritatile Statului in situatii bine stabilite. B.N.R. contribuie la mobilizarea resurselor valutare ale tarii pentru constituirea rezervei de stat, este pastratoarea acestora si are obligatia de a efectua platile la care s-a angajat Guvernul Romaniei prin Ministerul Finantelor.
Potrivit art. 36 din Legea 34/1991, B.N.R. prezinta un raport Guvernului si Parlamentului daca prevede sau constata scaderea rezervei de metale pretioase si devize (rezerva internationala) pana la un nivel pe care il considera alarmant.
6.B.N.R. supravegheaza si participa la reglementarea si operarea sistemului de plati al tarii
Supravegherea sistemului de plati al tarii, in general, si a platilor bancare, in special, in primul rand a celor fara numerar, este o consecinta si un mijloc important de a infaptui politica monetara si de mentinere a stabilitatii monedei nationale, precum si a increderii publicului in sistemul bancar national.
B.N.R. a preluat, inca din 1991, initiativa reformei sistemului de plati fara numerar al tarii. In acest sens, B.N.R. a pus la dispozitie propria retea interbancara care acopera intreg teritoriu tarii, in cadrul unui program de modernizare a tehnologiilor de decontare manuala a instrumentelor de plata pe suport de hartie.
Urmarind, in final, transformarea societatii romanesti dintr-o societate a numerarului intr-una intens bancarizata, unde majoritatea platilor sa poata fi facute prin intermediul informaticii bancare, al platilor electronice, incepand din 3 aprilie 1995, B.N.R. a reluat, dupa 5 decenii, tehnologia de compensare multilaterala pe baze nete a platilor interbancare efectuate intre bancile comerciale in case de compensatii deschise in sucursalele B.N.R. In acelasi timp, B.N.R. constituie, pentru moment, singurul organizator si furnizor necontestat de credite pe piata interbancara a creditului pe termen ultrascurt (o zi lucratoare), piata pe care, alaturi de B.N.R., prezinta oferta de credit si societatile bancare care isi inchid ziua de plati cu sold pozitiv la compensarea finala.
Rolul politicii monetare
In economiile moderne, autoritatile creeaza si utilizeaza un arsenal de instrumente de politica economica pentru atingerea unor obiective generale, legate de cresterea economica (pozitiva si durabila), utilizarea fortei de munca (somaj redus), stabilitate a preturilor (inflatie scazuta) si echilibru extern (deficite/excelente tolerabile). Politica monetara este un astfel de canal de actiune si reprezinta maniera prin care o autoritate (in mod traditional, o autoritate nationala) isi exercita influenta asupra nivelului agregat al cererii de bunuri si servicii din economie prin imprimarea unei anumite tendinte a cantitatii de bani detinute de firme si persoane. Nivelul mediu al cantitatii de bani (masei monetare) stabilit ca obiectiv trebuie sa fie compatibil (teoretic egal) cu cererea rationala de bani.
Succesul unor astfel de interventii – realizate nemijlocit de catre banca centrala – depinde in mod crucial de modul in care publicul apreciaza nivelul curent (sau viitor) al cantitatii de bani pe care acesta o va detine. In ultima instanta, populatia si firmele decid asupra partii din activele lor pe care doresc sa o mentina in bani. Daca oferta de masa monetara este, de pilda, mai mare decat aceasta cerere de bani, publicul va reactiona reducand valoarea acestei oferte. Operationala este, de asemenea, si reciproca.
Principalele mecanisme prin care are loc aceasta reglare a ofertei de bani (realizata prin intermediul bancii de emisiune) cu cererea de bani (dimensionata de public) sunt tranzactiile cu valuta si cele cu bunuri. In situatia in care detinatorii de bani apreciaza ca excedentare aceste detineri in raport cu alte active, acestia vor vinde moneda nationala pe pietele valutare, achizitionand moneda straina (in cont sau numerar) sau, alternativ, vor cumpara marfuri. Presiunea sporita asupra marfurilor si valutei, care se poate manifesta concomitent, se regaseste in cresterea preturilor si inrautatirea balantei de plati. Dimpotriva, o oferta de bani mai mica face banii mai “scumpi”, publicul va prefera detinerea de astfel de active financiare in defavoarea alternativelor (valuta sau bunuri) nivelul preturilor va tinde sa se stabilizeze si balanta de plati sa se imbunatateasca.
Influenta cea mai pregnanta a politicii monetare se manifesta asupra nivelului preturilor. In acelasi timp insa, politica monetara afecteaza, cel putin pe termen scurt, si variabile din ecomonia reala. Intr-o economie inchisa, o politica monetara expansionista de pilda, poate sprijini, totodata, cresterea economica; in cazul unei economii deschise, o astfel de orientare poate genera migrarea catre exterior a capitalurilor.
Mai multe motive determina, in marea majoritate a cazurilor, optiunea autoritatilor pentru atasarea la politica monetara, ca unic obiectiv, stabilitatea preturilor. Intai, asa cum s-a mentionat, impactul cel mai consistent al acestei politici se regaseste in preturi, iar lupta impotriva inflatiei este cat se poate de justificata. Doi, atingerea altor obiective macroeconomice (cresterea productiei, ocuparea fortei de munca, politica industriala etc.)se poate realiza cu mai mult succes prin apelul la alte instrumente (politica fiscala si bugetara, in sfera veniturilor, de restructurare).Trei, implicarea politicii monetare in urmarirea unor obiective din aceasta categorie creaza conflicte de interes, in sensul ca se atenteaza la obiectivul antiiflationist. Este insa posibila implicarea limitata a politicii monetare, de pilda cand economia opereaza sub capacitatea de productie si, in acelasi timp, nu exista un dezechilibru structural in economie (intre cerere si oferta). In orice caz, in situatia unor astfel de conflicte de interese, trebuie sa prevaleze – in ceea ce priveste orientarea politicii monetare – obiectivul stabilitatii monetare.
In angrenajul de instrumente de politica macroeconomica, parghiile monetare se particularizeaza prin marea lor flexibilitate. In acelasi timp, aceste parghii isi releva potentialul maxim in conditiile unui mixaj optim alaturi de celelalte instrumente. Singura, politica monetara nu poate insa rezolva durabil nici macar problema sa principala – inflatia -, in situatia in care aceasta din urma are determinari structurale.
Faptul ca, prin controlul cantitatii de bani din economie se poate tine in frau evolutia preturilor reprezinta un castig enorm pentru economie, in general, si pentru autoritati, in particular. Inflatia are efecte dintre cele mai dure si insidioase: este amagitoare pentru cresterea economica si utilizarea fortei de munca si penalizatoare iar, in situatii limita, devastatoare, pentru veniturile reale si, in general, pentru nivelul de trai al populatiei.
Impactul negativ net incontestabil al inflatiei asupra economiei a plasat si plaseaza obiectivul antiiflationar in prim-planul strategiilor autoritatilor majoritatii statelor lumii.
Cap. II. Obiectivele politicii monetare
a Bancii Nationale a Romaniei
2.1. Politica economica si politica monetara
Experienta istorica a dezvoltarii economice in toate tarile lumii, de la cele puternic industrializate la cele mai putin dezvoltate, a demonstrat necesitatea interventiei statului in economie, in scopul prevenirii si eliminarii dezechilibrelor structurale si al atenuarii efectelor potentiale ale unei ciclicitati economice puternic fluctuante. Fundamentarea teoretica a acestei necesitati a fost facuta de celebra lucrare a economistului englez John Maynard “Teoria generala a ocuparii fortei de munca, a dobanzii si a banilor”, aparuta in anul 1936.
Sistemul comunist, de a carui esenta politica si ideologica Romania s-a rupt la sfarsitul anului 1989, a lasat in urma sa structuri specifice, a caror eliminare si inlocuire cu altele viabile necesita un complex proces de tranzactie.
Principiul de functionare al sistemului de comanda il reprezinta conducerea economiei pe baza de plan, in conditiile unui centralism maxim.
In sistemele economice de esenta comunista, bazate pe o planificare centralizata, autoritatile intervin direct, prin mijloace administrative, in influentarea proceselor economice, consecinta fiind, de regula, crearea de noi dezechilibre si agravarea celor existente. Prin contrast, in economiile libere, interventia statului se face prin mijloace indirecte, de aceea natura cu cea a sistemului in care opereaza. Totalitatea acestor mijloace precum si scopurile carora le servesc, definesc politica economica a guvernului fiecarei tari.
Experienta ultimelor decenii din tarile occidentale dezvoltate, dar si din alte tari care au optat pentru democratie si economie de piata, a individualizat urmatoarele cinci obiective generale ale politicii economice:
stabilitatea preturilor (controlul inflatiei);
ocuparea fortei de munca (controlul somajului);
cresterea economica;
echilibrul extern (stabilirea balantei de plati);
controlul deficitului bugetar (suportabilitatea datoriei publice).
Atingerea simultana a acestor obiective nu este o regula, intrucat chiar in conjuncturile cele mai favorabile si in tarile cele mai stabile ele sunt (cel putin partial) greu compatibile. Atingerea unor performante superioare la un obiectiv se face frecvent prin acceptarea unor performante mai slabe in cazul altor obiective. De exemplu, temperarea cresterilor de preturi se face frecvent prin diminuarea cresterii economice, mai ales pe termen scurt (pe termen mediu si lung diversele curente de gandire economica avansand ipoteze si puncte de vedere contradictorii).
Politicile economice in tarile democratice sunt elaborate si puse in aplicare sub presiunea ciclului electoral (de regula, maximum partru ani). La orizontul ciclului electoral, cele cinci obiective mentionate se acomodeaza prin concesii reciproce, de maniera inflatiei – crestere economica, deja mentionata. Autoritatile urmaresc ca in urma acestor acomodari si concesii reciproce, aria de “bine social” sau de “perceptie pozitiva a politicului” sa fie maxima.
Asezata grafic, aria obiectivelor politicii economice, cu miscarile compensatorii (comprimari intr-o parte si relaxari in alta parte) apare sub forma unor poligoane – obiectiv, cu un numar de laturi egal cu numarul obiectivelor avute in vedere: triunghi (trei obiective, de exemplu inflatia, cresterea economica, echilibrul extern); patrulater (patru obiective, la cele de sus adaugand, de exemplu, angajarea fortei de munca; pentagon (se adauga deficitul bugetar) etc.
Maximizarea ariei poligonului – obiectiv poate fi considerata sinteza scopului urmarit de politicile economice. De remarcat insa ca, pe de o parte, aria maxima poate rezulta din combinatii diferite ale performantelor (la obiectivele avute in vedere) iar, pe de alta parte, factorul politic poate constitui un obiectiv de importanta maxima, amplificand valoarea ariei sale (de exemplu, combaterea somajului poate fi considerata ca fiind de importanta primordiala).
In acest ultim sens, poligoanele – obiectiv pot fi :(a)relativ proportionate, echilibrate, cu laturi si inaltimi de marimi apropiate (cu alte cuvinte, autoritatile urmaresc imbunatatirea performantelor in mod corelat si echilibrat la obiectivele politicii economice); sau (b)disproportionate, respectiv cu laturi si inltimi ale diferitelor obiective de politici economice sensibil diferite (cu alte cuvinte, autoritatile urmaresc atingerea unui obiectiv sau altul, indiferent de costurile care se rasfrang asupra celorlalte obiective).
O componenta esentiala a politicii economice o reprezinta politica monetara, denumire care semnifica un set de masuri prin care autoritatile monetare incearca sa regleze nivelul cererii agregate din economie prin influentarea nivelului lichiditatii precum si a conditiilor de acordare si disponibilitatii creditului in economia nationala. Obiectivele politicii monetare sunt organic integrate in cadrul mai larg al politicii economice nationale.
In derularea ei, politica monetara trebuie sa tina seama de actinea sistemului bancar, care reprezinta si exprima nevoile economiei si de actiunea tezaurului, care reprezinta si exteriorizeaza cerintele statului.
In economia planificata din Romania nu a existat, ca o componenta a politicii economice, politica monetara in interesul si sub formele de manifestare clasice, consacrate in economia de piata; politica economica era condusa, in ultima instanta, exclusiv prin plan, indiferent de formele de manifestare a acestuia.
Revenirea la economia libera presupune, pe langa recrearea si reactivarea tuturor subsistemelor pietii, si reluarea functiilor mijloacelor indirecte de interventie a statului prin reglarea echilibrelor macroeconomice.
‘Repunerea in drepturi’ a politicii monetare impune, in primul rand, instituirea acestor structuri care sa faca posibila abordarea functionala a acestuia. Este vorba de sistemul bancar specific economiei de piata, de mijloacele si instrumentele de plata si de credit adecvate si de piata monetara.
2.2. Evolutii in politica monetara
Caracterizare generala
In conformitate cu prevederile legale, B.N.R. formuleaza si aplica politica monetara avand ca obiectiv general asigurarea stabilitatii monedei nationale. Legea prevede, de asemenea, ca politica monetara trebuie sa se incadreze in ansamblul politicilor macroeconomice ale statului.
De-a lungul timpului au existat numeroase controverse asupra acestor obiective. A existat la un moment dat opinia larg raspandita ca politica monetara poate avea drept obiectiv si cresterea economica sau ocuparea deplina a fortei de munca. In perioada postbelica insa, si mai cu seama in ultimele doua decenii, s-a concretizat cu claritate optiunea pentru stabilirea unui singur obiectiv al politicii monetare, si anume stabilirea unui singur obiectiv al politicii monetare, si anume stabilitatea monedei. Teoria economica si realitatea lumii au pus in lumina ca, intr-un mediu economic inflationist, se asigura pe termen lung si sustentabil atat cresterea productiei cat si ocuparea adecvata a fortei de munca. Dimpotriva, atunci cand se incearca stimularea productiei prin expansiunea monetara, peste limitele echilibrului, rezultatul favorabil dorit se obtine pentru o perioada scurta de timp, cu pretul recaderii dezechilibre economice, iar revenirea ulterioara la starea de echilibru presupune costuri foarte mari in plan economic si social.
B)Evolutia politicii monetare.
Consituirea mecanismelor de control monetar, specifice economiei de piata, s-a facut treptat, intr-un proces nicidecum facil, desi formularea principalelor obiective si instrumente a fost relativ clara inca de la inceput.
Masurile de politica monetara adoptate de Banca Nationala au urmarit introducerea treptata a mecanismelor de control indirect, specifice economiei de piata si de utilizare a parghiilor bancii centrale pentru construirea unui sistem financiar si de credit aliniat standardelor Uniunii Europene.
In cazul Romaniei, in mod paradoxal, dupa caderea regimului comunist si declararea optiunii pentru mecanismele de piata, politica monetara a ramas, o buna perioada, intr-un straniu con de umbra.
Abia in luna decembrie 1990, prin infiintarea Bancii Comerciale Romane, care a preluat in intregime atributiile sale anterioare de banca comerciala, Banca Nationala a Romaniei si-a asumat ,de facto, rolul de autoritate monetara, consfiintit ulterior in luna martie 1991 prin legile bancare. S-au constituit, astfel, bazele unui sistem bancar cu doua niveluri, in care raspunderea pentru conducerea politicii monetare si supravegherea sistemului bancar este asumata in intregime de banca centrala.
Pentru anul 1991 au fost stabilite obiective cantitative, in planul cresterii masei monetare si creditul in economie, indeplinirea lor urmand a fi urmarita prin clasicele plafoane de credite, reglarii prin mecanisme de piata ramanadu-i o marja de actiune nesemnificativa. In anul 1991 poate fi considerata doar intrarea in functiune a primelor banci comerciale alaturi de preexistentele banci de stat. Acestea din urma s-au constituit pe structura functionala a bancilor specializate din vechiul regim, actionand, in cadrul organizatoric, ca banci universale.
Principalele repere ale noii orientari a politicii monetare merita a fi consemnate succint, intrucat ele formeaza germenii construirii unei politici monetare bazate pe principiile general valabile ale economiei de piata.
Astfel, Banca Nationala a renuntat la monopolul intermedierii financiare, solicitand bancilor comerciale ca lichiditatile suplimentare sa fie plasate pe piata interbancara. Efectul practic imediat nu a fost decat retragerea depozitelor C.E.C. de la Banca Nationala si plasarea lor pe incipienta piata interbancara. Aproape concomitent, Banca Nationala a procedat la abolirea vechiului mecanism de refinantare descentralizata in teritoriu, bazat pe plafoane de refinantare acordate trimestrial fiecarei sucursale a bancilor comerciale.
Centralizarea refinantarii a produs initial doar modificari operationale, ramanand in vigoare atat mecanismul de principiu (linii de credit ca singur instrument), cat si durata pe care acestea erau acordate (3 luni).
Din luna octombrie 1991 au fost abolite plafoanele de credit, bancile fiind abilitate sa acorde credite in masura capacitatii de a atrage resurse monetare.
Dobanzile practicate de Banca Nationala au crescut treptat, de la 3% in 1990, la 18% in ultimul trimestru al anului 1991. In mod formal, Banca Nationala a renuntat la prerogative in stabilirea nivelului si structurii dobanzilor bancilor comerciale.
La inceputul anului 1992 a intrat in functiune noul mecanism de refinantare al Bancii Nationale, bazat pe trei instrumente: linii de credit, creditul de licitatie si creditul pe termen fix.
Din luna martie 1992 a fost introdus mecanismul rezervelor obligatorii pentru a completa instrumentele de control indirect al multiplicarii depozitelor in economie. Intr-o prima etapa, in baza de calcul au fost cuprinse doar depozitele in moneda nationala ale agentilor economici. Spre sfarsitul anului, baza de calcul a fost largita prin introducerea depozitelor in moneda nationala ale populatiei, iar din ianuarie 1994 s-a extins si asupra depozitelor in valuta ale rezidentilor.
In cursul anului 1992 s-a manifestat prima tentativa a Bancii Nationale de a conferi dobanzilor rolul normal in economia de piata. Corelarea ratelor dobanzii practicate de Banca Nationala cu acelea ale inflatiei a fost primul pas in aceasta directie. Astfel, rata dobanzii de referintare a Bancii Nationale (la linii de credit) a crescut treptat, de la 18% pe an, la 80% incepand cu 25mai- nivel care ar fi trebuit sa fie pozitiv in termeni reali, daca inflatia s-ar fi inscris in limitele anticipate.
In ultimele luni ale anului 1992 si-au facut aparitia creditele acordate de Banca Nationala in conditii preferentiale, care au fost justificate de autoritati prin nevoia imperioase de a sprijini diverse sectoare ale economiei, in special agricultura.
In ultima parte a anului 1993, s-au declansat procesele de inscriere a politicii monetare in coordonatele normale. Banca Nationala a optat pentru doua directii de actiuni consistente: escaladarea rapida a ratei dobanzii si reducerea drastica a lichiditatilor. Rata dobanzii la linia de credit a ramas la 70%, dar celelalte dobanzi au cunoscut cresteri de neimaginat cu cateva luni inainte: 106%, 150% si in final 250% pentru creditul acordat; 160% si apoi 260% pentru neindeplinirea rezervelor obligatorii. Creditul de licitatie, cu durata de o saptamana, acordatpentru sume din ce in ce mai mari, pe masura reducerii liniilor de credit, a ajuns la sfarsitul lunii decembrie sa inregistreze o dobanda medie de peste 230%.
In privinta lichiditatii din sistemul bancar, trebuie precizat ca, in intreaga etapa de dupa 1990, dar mai ales dupa eliminarea plafoanelor de credit, bancile comerciale au inregistrat fara incetare un semnificativ exces de lichiditati, ce s-a prelungit pana catre sfarsitul anului 1993, ceea ce a condus la un intreg cortegiu de neajunsuri.
Principala cauza a excesului de lichiditate din sistem a fost aceeptarea creditelor preferentiale, nascute in toamna anului 1992, la foarte scurt timp dupa ce Banca Nationala incercase sa aduca dobanda la nivel pozitiv in termeni reali.
Este putin probabil ca Banca Nationala ar fi putut refuza in totalitate, in conditiile date, creditele preferentiale, dar termenii in care acestea au fost acordate au frizat absurdul. Volumul urias (peste 360 miliarde lei, reprezentand la apogeu 96,6% din totalul refinantarii), diferentialul ultra-generos al dobanzii (fata de o dobanda curenta de 70% pe an, creditele preferentiale au fost acordate, in mare parte, cu 13% pe an, acoperind inflatia pe o singura luna) si controlul ineficient asupra utilizarii creditelor pentru destinatiile stabilite au transformat acest mecanism intr-o mostra a minimului de rezultate cu maximum de costuri.
Desi a fost criticata pentru o politica restrictiva, Banca Nationala nu a reusit, prin instrumentele sale specifice, sa limiteze proportiile fenomenului inflationist din anii 1991-1993.
In anii 1991 si 1992, rata inflatiei, masurata prin preturi la consumator, a fost de aproape 200 la suta, in conditiile continuarii declinului productiei, ale dezechilibrului extern si ale caracterului recipient de aplicare a instrumentelor de piata.
In 1993, inflatia a ajuns la aproape 300 la suta, nivel care a marcat apogeul dificultatilor din economie, concomitent insa cu un proces la stabilizarea productiei, ca si in coordonarea politicilor macroeconomice.
S-a urmarit mentinerea, pana la sfarsitul anului 1993, a unor rate ale dobanzii puternic negative, in termeni reali, care ii avantajau pe debitorii si ii dezavantajau pe creditori.
Rezultatele politicii monetare in perioada 1991-1993 au fost contradictorii. Principalele cauze ale acestei stari de lucru au fost:
-Configuratia politicii monetare
In fata constrangerilor, in special de natura sociala si politica, de la inceputul periadei de tranzitie, autoritatile romane au optat pentru o abordare graduala si ponderata a liberalizarii preturilor, intr-un proces ce a durat mai mult de 30 de luni. In acest interval, inflatia corectiva – cresterea preturilor rezultata din eliminarea subventiilor – s-a impletit cu cea structurala, fapt care a redus pana la eliminarea capacitatii de actionare a politicii monetare.
-Rigiditatea economiei reale
Intr-o structura a economiei covarsitor etatista, afectata in plus de un grav dezechilibru intre cerere si oferta, mecanismele monetare sunt prea slabe pentru a aduce modificari, rapide si de amploare. Faptul a devenit evident inca din 1991, cand initiativa de tinere a inflatiei sub control prin limitarea creditului, a fost lesne contracarata prin mecanismele arieratelor de plati, care a scazut increderea in functionarea parghiilor monetare si a amplificat hazardul moral.
-Dezechilibru extern
Destramarea pietii C.A.E.R., criza din golf, embargo-ul asupra Iugoslaviei au reprezentat tot atatea socuri pentru Romania, care au condus, in termen scurt, la pierderea de aproape 60% din pietele de export traditionale. In aceste imprejurari, acomodarea – chia partiala – prin emisiune monetara a dezechilibrului nu putea fi evitata.
-Stadiul incipient de dezvoltare a sistemului bancar.
Practic, numarul bancilor comerciale in aceasta perioada a fost mic (sub 15), iar functionarea acestora – tributara vechilor reflexe dobandite in perioada de planificare centralizata. Ca urmare mecanismul de transmisie a semnalelor de politica monetara a fost lent si, de multe ori, distorsionat.
Efectele politicii monetare si fiscale din perioada 1991-1993 au fost nefavorabile:
-s-au inmultit si amplificat premisele inflationiste. In tot mai mare masura, inflatia corectiva a fost inlocuita cu inflatia de fond ce pune in grav pericol ansamblul economiei nationale. De notat ca rata cea mai mare a inflatiei din 1993 (aproape 300% fata de cea de 200% din anii anteriori s-a datorat nu atat unei realizari suplimentare a politicii monetare, cat reactiei nationale a agentilor economici si populatiei. Scaderea puternica a interesului pentru pastrarea banilor masurata in cresterea vitezei de rotatie a masei monetare s-a accentuat in 1993, amplificand dezechilibrul intre cererea si oferta de marfuri de pe piata si, astfel, eliminand cresterea inflatiei;
-s-au amplificat presiunile asupra cursului monetar, deprecierea monedei nationale nu a mai putut fi stabilita, unele din efectele acesteia fiind si cresterea suplimentara a preturilor interne;
-intr-un mediu economic instabil si impredictibil, investitiile s-au mentinut la niveluri periculos de scazute, ceea ce poate duce la perpetuarea indefinita a declinului economic.
In aceste conditii Guvernul impreuna cu Banca Nationala, a adoptat un set de masuri importante de stabilizare macroeconomica, a caror aplicare a inceput in a doua jumatate a anului 1993. Ulterior masurile au fost prezentate si Fondului Monetar International, aplicarea lor facand posibila includerea unui nou acord, deosebit de important pentru semnalul transmis lumii financiare. In primavara anului 1994, dupa ce s-au produs primele efecte clare ale masurilor adoptate, a fost semnat acordul cu F.M.I., care a fost aprobat prin lege de Parlamentul Romaniei.
La nivelul macroeconomiei, programul s-a bazat pe:
-mentinerea deficitului bugetar in limite ce pot fi neinflationist si evitarea expansiunii monetare pe seama altor resurse extrabugetare ale statului.
-coordonarea politicii monetare si ficale;
-inasprirea treptata a politicii monetare, urmarindu-se utilizarea deplina a parghiilor indirecte specifice acesteia pentru restabilirea echilibrelor fundamentale din economie.
Principalele masuri cu caracter monetar au fost:
-Sistarea acordarii de noi credite cu dobanda situata sub rata de referinta a Bancii Nationale a Romaniei.
-Cresterea volumului si ponderii creditelor de refinantare acordate prin sistem de licitatie. Aceasta reflecta in tot mai mare masura conditiile de pe piata creditului, avand un rol semnal pentru orientarea politicii monetare.
-Descurajarea accesului la emisiunea monetara, peste nivelele programate de Banca Nationala, prin cresterea dobanzilor la creditele de descoperit de cont, pana la niveluri prohibitive.
-Remodelarea mecanismului rezervelor obligatorii, in sprijinirea noii orientari a politicii monetare. Au fost introduse rezervele obligatorii pentru depozitele in valuta ale rezidentilor si au fost reduse rezervele obligatorii pentru cresterea depozitelor in lei ale rezidentilor. Masura a fost anulata la sfarsitul anului 1993 si a devenit efectiva la 1 februarie 1994.
-A fost liberalizat treptat cursul de schimb valutar interbancar. Deprecierea leului ce a devansat indicele general al preturilor, a stimulat exporturile si a descurajat importurile, contribuind la ameliorarea balantei contului curent. Incepand cu 8 aprilie 1994 licitatia valutara se desfasoara dupa o procedura simplificata si marcheaza in fapt liberalizarea deplina a mecanismului deformatare a cursului valutar.
In anul 1994, Banca Nationala a Romaniei a continuat practicarea unei politici monetare restrictive, ale carei principale efecte au fost reducerea continua a ratei inflatiei, respectiv stabilizarea cursului de schimb al leului. In aceste conditii, liberalizarea pietei valutare, intervenita efectiv la 8 aprilie 1994 s-a produs ‘lin’, fara salturi deosebite ale cusului monedei nationale.
Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare caracterizat prin: reluarea cresterii economice bazate pe importuri; reducerea ratei inflatiei la 115% din nivelul anului anterior; ameliorarea considerabila a pozitiei contului curent, al carui deficit a fost numai 1,4% din P.I.B.-cel mai scazut de la declansarea reformei in Romania. In cursul anului 1994 au fost utilizate cu consecventa parghiile indirecte de conducere a economiei, care s-au dovedit eficiente si in cazul Romaniei.
Politica monetara s-a centralizat pe utilizarea concomitenta si sincronizata a celor doua parghii esentiale si de care poate dispune banca centrala: controlul expansiunii monetare si cresterea ratei dobanzii. Primul dintre acestea influenteaza direct cantitatea de bani din economia (fara a fi imediat sesizat de piata), iar cel de-al doilea afecteaza ‘pretul’ banilor, fiind usor remarcat de public.
Rata medie a dobanzilor de refinantare din ultima perioada a anului 1994 a fost putenic pozitiva in termeni reali. Aceasta evolutie impune o serie de explicatii.
-dupa mai bine de 3 ani de dobanzi real negative, era necesar un ‘soc’ al dobanzilor de natura sa inverseze asteptarile inflationiste consolidate in timp;
-acest soc trebuia sa fie deosebit de prelungit in timp, avand in vedere decalajul cu care sectorul real si agentii economici isi adapteaza comportamentul. Politica monetara ‘dura’, initiata la inceputul anului 1994 a influentat comportamentul agentilor economici de-abia incepand cu lunile martie-aprilie; or, ar fi prematura o inversare a orientarii politicii Bancii Nationale a Romaniei in acea perioada;
-rata inflatiei, indeosebi in luna iunie, a prezentat valori mult mai scazute decat cele estimate initial, din cauza unor factori conjucturali favorabili (intarzierea aprobarii bugetului de stat, semnarea Memorandumului cu Fondul Monetar International, etc.)
Ratele nominale ale dobanzilor practicate de Banca Nationala a Romaniei au inceput sa scada din luna mai 1994.
A fost astfel respectata regula potrivit careia pentru a fi eficace, cresterea dobanzilor trebuie sa se produca brusc, iar scaderea gradual, pe masura atenuarii presiunilor inflationiste. Pana la sfarsitul anului, in fiecare luna Banca Nationala a redus una sau mai multe din dobanzile practicate de ea. Procedura a fost astfel conceputa incat dobanzile Bancii Nationale sa ramana in termeni reali, pentru a nu antrena diminuarea increderii in leu si pentru a nu pune astfel in pericol programul de stabilizare macroeconomica, in plina desfasurare.
La inceputul lunii aprilie 1994 a fost modificata metodologia de stabilire a cursului de schimb a leului in cadrul licitatiilor valutare zilnice organizate de Banca Nationala. Prin aplicarea noii metodologii, s-a trecut la stabilirea cursului de schimb al monedei nationale la nivelul de echilibru dintre cererea si oferta de valuta. Practic, aceasta masura a consfintit liberalizarea efectiva a cursului de schimb, al carui moment initial poate fi considerat data de 8 aprilie 1994.
Un element surprinzator il constituie aprecierea, in termeni reali, pe care a cunoscut-o moneda nationala in ultima perioada. Pentru acest fenomen sunt posibile urmatoarele explicatii:
-cresterea exporturilor survenita inaintea perioadei analizatea dus la un excedent al balantei comerciale si, pe aceasta cale, la o apreciere a monedei nationale;
-agentii economici si-au modificat comportamentul, avand loc o diminuare a asteptarilor inflationiste;
-dobanzile foarte inalte, in termeni reali, practicate la moneda nationala au dus la o inversare a raportului cerere/oferta dinspre dolar inspre leu.
In august 1994 Banca Nationala emite noul regulament privind efectuarea operatiunilor valutare. Se formeaza piata valutara interbancara, avand caracteristicile principale consacrate pe plan international. Cursurile sunt determinate pentru fiecare tranzitie prin negociere intre bancile comerciale si clienti; Banca Nationala publica un curs de referinta care reprezinta rezultata din tranzactiile spot de pe piata.
In septembrie 1994 toate bancile, persoane juritice romane primesc autorizatii de dealer pe piata valutara.
Performantele favorabile obtinute in 1994 au constituit un bun punct de plecare pentru anul 1995. Pe fond, economia se afla deja pe un traiect ascendent de aproape 15 luni, iar incertitudinile legate de evolutia unor indicatori-cheie, precum rata dobanzii si cursul de schimb sunt cu mult mai modeste decat in oricare din anii precedenti. Indicatorii economici fundamentali, cum ar fi productia industriala, productivitatea muncii, nivelul stocurilor si al comenzilor, inclusiv pentru export, s-au situat la sfarsitul anului 1994 la nivele cu mult mai favorabile decat in anii anteriori.
Banca Nationala a Romaniei controleaza direct numai baza monetara si urmareste efectele masurilor sale de politica monetara in evolutia celorlalte agregate monetare. Un instrument utilizat activ, si in 1994 si in 1995, a fost rata dobanzii. Mentinerea acesteia pe palierul real-pozitiv de-a lungul intregului an a intarit increderea publicului in moneda nationala. Dobanzile nominale s-au aflat pe o panta descendenta, mai putin pronuntata insa decat aceea a ratei inflatiei. Principalul motiv pentru care scaderea dobanzilor nu a fost mai rapida a fost ca accentuarea dezechilibrului extern a indrumat piata la mai multa prudenta. In acest fel a fost stimulat procesul de economisire. Cresterea semnificativa, in termeni reali, a economiilor populatiei in sistemul bancar a fost principala ancora antiinflationista utilizata in 1995.
Evolutia refinantarii ca element de control al expansiunii bazei monetare a cunoscut doua perioade in anul 1995:
-In perioada inanuarie-august, nivelul mediu al refinantarii a crescut cu numai 6,7%. In acelasi interval masa monetara a crescut cu 32,2%, ceea ce arata ca ponderea covarsitoare a expansiunii monetare a avut drept resort cresterea intermedierii financiare si respectiv al multiplicatorului bazei monetare.
Pe ultimele 4 luni ale anului, refinantarea a crescut cu aproape 51%, intr-un ritm mediu lunar de 10,8 la suta. In aceeasi perioada, masa monetara a crescut cu 29,8%. Aceasta arata ca refinantarea furnizata de Banca Nationala a fost in exces fata de capacitatea economiei de a absorbi neiflationist acest volum de lichiditate.
In ultima parte a anului 1995, Banca Nationala a inasprit si politica privind rezevele obligatorii ale bancilor comerciale.
Modificarea ratei rezervelor obligatorii s-a referit doar la pasivele aferente componentei in valuta din bilantul bancilor comerciale, intrucat problemele cele mai acute erau generate de sectorul extern. Rata rezervelor obligatorii a crescut de la 16% la 20% in octombrie, si apoi la 40% in noiembrie, in cazul in care rezervele sunt constituite in valuta. In cazul constituirii in lei, cresterea a fost de la 7,5% la 9% si, respectiv, la 20%.
Raportata la obiectivul declarat inca de la inceputul anului privind rata inflatiei, se poate aprecia ca politica monetara s-a inscris in parametrii urmariti. Cu toate acestea, in ultima parte a anului s-au facut simtite anumite tensiuni, al caror efect s-a manifestat intr-o tendinta de crestere a ratei lunare a inflatiei contracarata, partial, prin inasprirea caracterului politicii monetare. Se poate aprecia ca tendinta de reducere a ratelor dobanzii si, concomitent, de crestere a lichiditatii nu s-a suprapus intru totul conditiilor concrete din economie. Raspunsul economiei a fost, asa cum era de anticipat, o crestere sustinuta a productiei, care insa a antrenat o mai putin anticipata deteriorare a pozitiei externe.
Asa cum se prefigurase inca din ultimele luni ale anului precedent, in 1996 se mentune tendinta de crestere a productiei si imbunatatire a ocuparii fortei de munca, insotita insa de amenintarea, in principal, a unui nou puseu inflationist si a dezechilibrului extern.
Politica lichiditatii a urmarit mentinerea refinantarii la un nivel compatibil cu o masa monetara si o inflatie moderata. Ca urmare a aplicarii Legii nr. 20/1996 si incepand cu luna august, a H.G. nr.527/1996, creditul acordat cu derogare de la Regulamentul de refinantare a crescut in intervalul considerat cu aproximativ 1050 miliarde lei, adica cu 113,2%.
Pentru sterilizarea excesului de lichiditate, Banca Nationala a fost nevoita sa mentina creditul de licitatie la un nivel scazut. Astfel, creditul directional a devenit preponderent in structura refinantarii, in timp ce posibilitatile de manevra ale Bancii Nationale, prin intermediul creditului de licitatie, s-au redus simtitor.
Dobanzile active medii ale Bancii Nationale s-au caracterizat printr-o relaxare, ajungand in luna septembrie la 36,7% fata de 42,4% in luna iunie. Aceasta scadere a dobanzii medii active s-a datorat, in primul rand, ponderii mari in totalul refinantarii a creditelor acordate in conditii preferentiale. Rata dobanzii la creditul de licitatie a scazut de la 54,2% in luna iunie la aproximativ 49% in urmatoarele 2 luni, pentru ca in luna septembrie sa revina la 54,1%.
Societatile bancare au avut un comportament prudent, mentinand aproape neschimbate atat dobanzile active, cat si pe cele pasive.
Rata rezervelor obligatorii pentru depozitele in valuta a suferit modificari incepand cu 1 iulie 1996. Astfel, rata rezervelor obligatorii s-a redus de la 20% la 10%, pentru cele constituite in lei si de la 40% la 20% pentru cele constituite in valuta.
In esenta, politica monetara din ultima perioada poate fi evaluata prin cateva elemente. In primul rand, in prima parte a anului B.N.R. nu a abdicat de la obiectivul initial privind inflatia (ulterior insa, obiectivul a devenit nerealist). Controlul relativ ferm asupra bazei monetare, combinat cu nivelul inca ridicat al dobanzilor reale la creditela in lei, a mentinut in actualitate problema creditului in valuta, desi dinamica acestuia s-a temperat vizibil in 1996. Nivelul ridicat al rezervelor obligatorii aferente depozitelor in valuta a contribuit la acest rezultat dezirabil, avand in vedere necesitatea reducerii soldului negativ al balantei comerciale. Normele de lichiditate valutara, introduse in iulie 1996, urmaresc flexibilitatea mecanismelor rezervelor obligatorii in valuta.
In al doilea rand, cererea de moneda nationala nu s-a deteriorat:
-economiile populatiei au crescut cu 5,1% pe luna, in medie, sensibil peste media inflatiei lunare, de 2,2%;
-viteza de rotatie s-a imbunatatit usor;
-masa monetara si creditul au crescut cu ritmuri medii superioare inflatiei.
In al treilea rand, a aparut pericolul conducerii politicii monetare prin acte normative (Legea nr. 20/1996) initiata independent de vointa autoritatii monetare. In al patrulea rand, marja de manevra a Bancii Nationale in controlul expansiunii monetare s-a ingustat, prin reducerea volumului creditului de licitatie. In fine, politica de dobanzi s-a mentinut ferma.
Anul 1996 se incheie cu o rata a inflatiei de 56,9%, ceea ce impune adoptarea unui set de masuri care sa stea sub semnul restrangerii masei monetare si al promovarii exporturilor. Primele rezultate pozitive depind de rapiditatea cu care se iau aceste masuri. Oricum, orizontul de timp pentru revigorare este destul de incert.
Debutul anului 1997 a coincis cu initierea unui nou program economic al guvernului format dupa alegerile generale din noiembrie 1996, axat pe stabilizarea macroeconomica si accetuarea reformelor structurale. Mutatiile semnificative au facilitat si reorientarea politicii monetare.
Obiectivul principal al politicii monetare pentru acest an este evitarea unui derapaj inflationist si reducerea treptata a cresterii preturilor catre niveluri de circa 2-2,5 la suta pe luna, catre finele anului.
Configurarea politicii monetare a urmat calibrarea si realizarea in limitele proiectate a parametrilor monetari, in contextul actiunii volatile, uneori contradictorii si imprevizibile a unor factori, aflati doar partial sub controlul bancii centrale:
-excesul de lichiditati existent in sistemul bancar la inceputul anului;
-deprecierea abrupta in termeni reali a curbei de schimb urmata de o rapida aprecierea in termeni nominali acestuia;
-resuscitarea anticipatiilor inflationiste pe fondul amplelor liberalizari de preturi si a cursului de schimb;
-efectul inflationist al liberalizarilor, superiorului anticipat;
-dificultati de finantare a deficitului bugetar;
-vicii ale mecanismului de transmitere a politicii monetare localizate la nivelul unor banci, generate de unele dificultati in gestionarea lichiditatii.
Politica monetara restrictiva a fost insotita de o noua politica de curs; aceasta a fost eliberata de constrangeri extraeconomice, urmarind sa reflecte conditiile pietei. Rata valutara a fost liberalizata efectiv; in aceste conditii aprecierea anterioara a leului s-a eliminat rapid.
Amploarea liberalizarii preturilor si efectul anuntarii acestei masuri asupra anticipatiilor inflationiste, precum si deprecierea mai ampla a cursului de schimb- parametru esential al ajustarii preturilor la nivelul lor international s-au repercutat cu socuri efective asupra indicelui preturilor de consum, astfel incat rata inflatiei pe trimestrul intai (76,5%) a devansat cu mult nivelul ei proiectat. Un derapaj necontrolat al preturilor a fost insa evitat, atat datorita mentinerii si incadrarii programului monetar in obiectivele programate, cat si credibilitatii sporite a programului economic al guvernului.
In contextul trimestrului II al anului, mentinerea restrictivitatii politicii monetare a fost impusa de necesitatea stabilizarii macroeconomice, proces care a debutat la anului; acest caracter al politicii Bancii Nationale a Romaniei a permis incadrarea cvasitotalitatii parametrilor monetari in nivelul programat.
Atrase de un mediu economic favorabil (dezinflatie accelerata, dobanzi real pozitive, curs de schimb relativ stabil), de castigul de credibilitate acumulat de programul economic, precum si de anuntata liberalizare iminenta a investitiilor de portofoliu, influxurile masive de capital strain au creat, pentru prima oara, implicatii pentru conducerea politicii monetare si valutare.
Un rol important il are si impactul monetar pozitiv al stoparii acoperiri automate a deficitelor Contului General al Trezoreriei Statului prin recurgerea la finantarea masiva a cheltuielilor publice din imprumuturi interne si imprumuturi externe.
Politica valutara si-a concentrat atentia asupra prevenirii potentialei supraaprecierii nominale a leului sub impactul introducerilor de capital strain.
Pe fondul atenuarii impactului ajustarilor de preturi din primul trimestru al anului, armonizarea politicilor macroeconomice, indurand si componenta veniturilor a fortat intrarea intrarea inflatiei intr-un ritm puternic descendent, rata inflatiei intr-un ritm puternic descendent, rata inflatiei reducandu-se pe ansamblul trimestrului la 14% (nivel inferior celui programat).
Pe fondul calmarii procesului inflationist, trimestrul al treilea a debutat cu o usoara relaxare a politicii monetare, justificata de necesitatea reducerii dobanzilor din sistemul bancar si al reluarii procesului de creditare.
Semnalele din economie care au dus la aceasta orientare s-au dovedit ulterior inselatoare, insuficienta transformarilor din economia reala punand in evidenta caracterul usor prematur al relansarii controlului monetar.
Intrarile de capital strain au continuat sa consituie principalul determinant al tacticii politicii monetare si valutare. B.N.R. a utilizat cu predilectie instrumentele interventiei pe piata valutara (cumparari) si, raspectiv, cel al sterilizarii lichiditatii prin atragerea de depozite; totodata rezervele minime obligatorii au fost majorate.
In partea a doua a trimestrului, desi B.N.R. a impus un control mai ferm asupra bazei monetare si a initiat chiar vanzari de valuta, politica monetara nu a putut contracara impactul relaxarii politicii veniturilor, si nici accentuarea anticipatiilor inflationiste si de depreciere a cursului de schimb, astfel incat in lunile august si septembrie inflatia a intrat pe o panta ascendenta, devansand ratele programate.
2.3. Obiectivele politicii monetare
2.3.1. Principalele obiective calitative
Politica monetara, componenta esentiala a politicii economice, poate fi definita ca un set de masuri specifice luate in scopul atingerii obiectivelor majore ale politicii economice, prin care autoritatile monetare incearca sa regleze nivelul cererii agregate din economie influentand nivelul lichiditatii, conditiile de acordare si disponibilitatea creditului in economie.
Obiectivele politicii monetare sunt organic integrate in cadrul mai larg al politicii economice nationale, de performantele fiecarei grupe de politici depinzand succesul intregului pachet de masuri.
Concretizate in diferite etape de dezvoltare prin care trece fiecare economie nationala, obiectivele de moment, tactice ale politicii economice se subsumeaza totdeauna unor obiective permanente, strategice. Aceste obiective principale ale politicii monetare urmaresc controlul pe care autoritatea monetara il exercita asupra cheltuielilor totale facute in economia nationala pentru cumpararea bunurilor si serviciilor care intra in componenta produsului intern brut. Insa, intr-o economie de piata functionala, principiul libertatii economice impune ca banca centrala sa nu poata utiliza politica monetara pentru a controla in mod direct cheltuielile totale.
Conform legii, B.N.R. se bucura de un grad ridicat de autonomie in raport cu autoritatile centrale (formularea politicii monetare, inclusiv emisiunea monetara nu implica, strict juritic, consultarea sau aprobarea guvernului).
Acest obiectiv se realizeaza prin metode indirecte, fixandu-se anumite obiective intermediare, cum ar fi controlul ratei de crestere a masei monetare (sau a ofertei de moneda din economie), plafoane de credite, asigurarea unor dobanzi real pozitive in economie si, nu in ultimul rand, cursul de schimb. Optiunea pentru aceste obiective reflecta dependenta stransa a dinamicii preturilor de cea a masei monetare, rolul important al dobanzii in evolutii in evolutia cererii de bani in economie, precum si relatia biunivoca dintre inflatie si cursul de schimb, cu atat mai mult cu cat asigurarea echilibrului extern din perspectiva balantei de plati este tot mai necesara.
Realizarea obiectivelor intermediare se face prin dimensionarea unor obiective operationale, spre exemplu un anume nivel al bazei monetare in combinatie cu un anume nivel al dobanzilor, cu posibilitatea ajustarii in functie de situatia din fiecare moment a lichiditatii din sistemul bancar.
In sfarsit, pentru a aduce la indeplinire a obiectivelor operationale, banca centrala utilizeaza o serie de instrumente specifice de politica monetara, dintre care, cele mai importante sunt: operatiunile de pe piata monetara (atragerea de depozite ale bancilor comerciale la banca centrala), operatiuni cu titluri de stat de pe piata secundara, mecanismul rezervei minime obligatorii si manevrarea in sus sau in jos a ratei scontului.
Pe filiera instrumente – obiective operationale – obiective intermediare – obiectivele finale ale politicii monetare, banca centrala poate exercita un control complet asupra propriilor instrumente si, prin intermediul acestora, asupra obiectivelor operationale, nivel dincolo de care controlul autoritatii monetare devine din ce in ce mai slab. Astfel, ea nu poate controla in intregime realizarea obiectivelor intermediare deoarece cresterea ofertei de bani, spre exemplu, depinde intr-o economie libera de comportamentul bancilor si cel al clientilor acestora. De asemenea, legatura dintre obiectivele intermediare si cele principale este si ea influentata de comportamentul tuturor agentilor economici.
In acest context, problema cheie a politicii monetare este in care elemente asupra carora banca centrala detine un control ferm pot influenta obiectivele a caror realizare nu este supusa unui astfel de control. Astfel, autoritatea monetara va alege drept obiective intermediare acele variabile monetare a caror legatura cu cererea agregata din economie este mai stransa si asupra carora isi poate exercita o influenta mai puternica. Principalele variabile monetare utilizate, de regula, in calitate de obiective intermediare sunt: oferta de bani (masa monetara), creditul, rata dobanzii si cursul de schimb.
2.3. Obiectivele politicii monetare in etapa actuala
Potrivit art. 1 din Legea 43/1991, “Banca Nationala a Romaniei stabileste si conduce politica monetara si de credit, in cadrul politicii economice si financiare a statului, cu scopul de a mentine stabilitatea monedei nationale…”.
In calitate de banca centrala, Banca Nationala a Romaniei are ca obiect principal de activitate controlul masei monetare si nivelul dobanzilor, raspunzand, de asemenea, de conducerea politicii valutare si de administrarea rezervelor oficiale internationale ale statului. De asemenea, Banca Nationala a Romaniei este organul unic de supraveghere bancara, fiind imputernicita de lege sa actioneze ca imprumutator de ultima instanta pentru societatile bancare aflate in dificultate de plati. Legea privind activitatea bancii centrale stabileste limitele pentru imprumuturile pe care Banca Nationala le poate acorda bugetului de stat la dublul capitalului propriu si fondul de rezerva, iar Legea finantelor publice la 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat, precum si dublul capitalului acesteia si al fondului de rezerva constituit.
Instrumentele de politica monetara folosite de B.N.R. pentru realizarea obiectivelor sale sunt urmatoarele:
Obiectivele intermediare utilizate in prezent de banca centrala sunt: repere cantitative pentru dinamica masei monetare si asigurarea unui nivel real pozitiv al dobanzilor din economie. Optiunea acestor obiective reflecta, pe de o parte, dependenta stransa a dinamicii preturilor de cea a masei monetare si, pe de alta parte, rolul important al politicii de dobanzi in evolutia cererii de bani in economie.
Corelatia dintre dinamica masei monetare si miscarea preturilor este atestata empiric. Decalajul temporal dintre momentul impulsurilor monetare si cel al reflectarii in preturi este de circa patru luni.
Obiectivele intermediare urmarite in prezent deriva din statutul economiei romanesti: economie mica si inchisa. Cresterea importantei echilibrului extern va impune treptat, asumarea efectiva a unui obiectiv legat de cursul de schimb, in ideea asigurarii echilibrului balantei de plati.
Obiectivele operationale ale B.N.R. sunt rezervele bancare si dobanda de refinantare. Oferta de rezerve bancare (discretionara) este dimensionata la nivelul cererii programate, cu posibilitatea ajustarii in functie de situatia din fiecare moment a lichiditatii din sistemul bancar. In ceea ce priveste dobanda de refinantare, obiectivul actual al B.N.R. este ca, prin manevrarea ratelor dobanzilor de refinantare ale B.N.R. (in combinatie cu controlul asupra rezervelor bancare) dobanzile din economie sa fie real pozitive. In politica, mentinerea mai multor canale de refinantare a complicat capacitatea de manevrare a ratelor dobanzilor.
Politica dobanzilor – este un instrument prin care se realizeaza controlul masei monetare. Politica dobanzilor trebuie obligatoriu combinata cu politica fiscal bugetara, lipsita de corelare putand conduce la agravarea problemelor fiscale si bugetare. In acelasi timp. Politica dobanzilor se coreleaza bine cu politica cursului de schimb.
Controlul masei monetare (M2) – este un instrument de control al inflatiei. Controlul inflatiei prin intermediul masei monetare are loc in trei trepte:
influentarea bazei monetare (M0);
procesul de multiplicare a bazei monetare;
modificarea inflatiei indusa de o modificare a bazei monetare.
Operatiuni de open – market – este instrumentul predilect de politica monetara in economiile dezvoltate, prin care se realizeaza sterilizarea excedentului (sau injectia) de lichiditate pe piata; la B.N.R. acest instrument este folosit tot mai frecvent.
Rezervele minime obligatorii – instrument care permite managementul pietei monetare (crearea sau mentinerea unui deficit de lichiditate pe piata cand acest lucru este necesar) si controlul monetar (controlul expansiunii creditului si/sau cresterea elasticitatii negative a cererii de bani fata de rata dobanzii);
Atragerea de depozite de la bancile comerciale la banca centrala – a fost instrumentul cel mai des utilizat pentru sterilizarea intrarilor mari de capital cu care s-au confruntat pietele financiare in anul 1997, in ciuda costurilor foarte mari pe care le-au creat bancile centrale;
Cursul de schimb valutar – pretul tuturor preturilor, instrument de baza in realizarea echilibrului extern.
In probleme de politica monetara, alaturi de banca centrala mai intervin Guvernul (prin Ministerul de Finante) si Parlamentul. Politica Bancii Nationale se realizeaza sub coordonarea Parlamentului, prin colaborarea cu Guvernul. De exemplu, in cadrul acordurilor incheiate cu Fondul Monetar International (aceasta formula sui-generis a fost aplicata dupa 1990 in negocierea si realizarea acordurilor cu F.M.I. care au fost aprobate de Parlamentul Romaniei si au devenit lege) s-a reusit reunirea tuturor organismelor statului cu atributii in politica economica a statului. Institutionalizarea colaborarii a permis creionarea sarcinilor ce revin fiecarei institutii angrenate.
Controlul masei monetare a constituit si inca reprezinta principala ancora a politicii monetare. Optiunea deriva din corelatia relativ stransa – daca nu stabila, cel putin previzibila dintre dinamica masei monetare si cea a preturilor.
P = M x V/Q => P = (C + I + G) / Q
Nivelul general al preturilor (inflatia) este direct proportional cu masa monetara si cu viteza de rotatie (circulatie) a banilor si invers proportional cu cantitatea de bunuri si servicii de pe piata. Cu alte cuvinte, pentru a mentine sub control inflatia (sau a reduce inflatia) statul ar trebui:
– sa tina sub control (sa reduca) totalul cheltuielilor din economie (MV), adica:
– sa tina sub control (sa reduca)masa monetara (M);
– sa tina sub control (sa reduca)viteza de circulatie a banilor (V).
– sa stimuleze si deci sa sporeasca productia fizica si oferta vandabila de produse (Q).
Dintre variabilele ecuatiei (M,V,Q), statul poate sa controleze, in mod direct, in baza dreptului suveran de emisiune monetara, numai masa monetara (M), iar acest lucru, in anumite limite.
Viteza de rotatie a banilor (V) este, dupa cum se stie, o variabila exogena, care depinde de increderea in bani si de cererea de moneda; aceasta din urma are si componente care tin de calitatea politicilor economice (inflatia, nivelul dobanzilor), dar atat increderea cat si cererea de bani depind hotarator de factorii psihologici.
Oferta fizica de bunuri si servicii (Q) este o variabila care depinde de foarte multi factori, din care cei mai multi sunt localizati la comportamentul firmelor producatoare (resurse, productivitate, tehnologie, piete de desfacere).
Obiectivul natural al politicii monetare este controlul nivelului general al preturilor (inflatiei) care se poate realiza prin controlul masei monetare. Deteriorarea (in sensul cresterii) a vitezei banilor si evolutia negativa a productiei (in sensul scaderii) pot insa diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflatia. Politica monetara trebuie sa aiba in vedere in ce maniera controlul sau reducerea cantitatii de bani din circulatie afecteaza viteza de rotatie a banilor si mai ales productia si oferta de bunuri pe piata.
Apelul la aceasta parghie cantitativa s-a impletit, in intensitate diferita de-a lungul anilor, cu obiectivul calitativ al aplicarii de dobanzi real pozitive in economie.
Conform definitiei adoptate in prezent de catre Banca Nationala a Romaniei, masa monetara in sens larg (agregatul monetar M2 ) cuprinde numerarul in afara sistemului bancar, depozitele la vedere ale populatie si ale agentilor economici, economiile populatiei, depozitele la termen ale agentilor economici si depozitele in valuta ale rezidentilor.
Aria de cuprindere a masei monetare in sens larg este mai restransa in cazul tarii noastre decat in cazul altor tari, cu o economie de piata dezvolata. Este de asteptat ca si in cazul tarii noastre, odata cu dezvoltarea pietei de capital, agregatele monetare sa-si largeasca sfera de cuprindere.
Structura masei monetare in perioada 1990 –1996 este prezentata mai jos:
STRUCTURA MASEI MONETARE
Tabel 1
-procente-
Analizand tabelul de mai sus constatam ca in timp ce ponderea numeralului in afara sistemului bancar in masa monetara s-a mentinut relativ constanta, ponderea disponibilitatilor la vedere in masa monetara a scazut de la 30,6% in 1990 la 18,3% in 1996. De asemenea, economiile populatiei au ajuns la 28,5% in 1996. Ponderea depozitelor in valuta in masa monetara au crescut de la 2,9% in 1990 la 22,4% in 1996.
Influenta exercitata de masa monetara asupra inflatiei este cat se poate de directa, dupa cum o arata asa numita ‘formula a lui Fisher’:
M x V = P x Q
unde:
M: masa monetara in sens larg
V: viteza de rotatie a banilor
MV: totalul cheltuielilor (cererea agregata)
P: indicele preturilor
Q: volumul productiei
PQ: totalul produselor in preturi curente (oferta agregata)
Aflata intr-o relatie de directa proportionalitate cu inflatia, viteza de rotatie ne arata de cate ori se roteste masa monetara pentru a cumpara bunurile si serviciile din economie.
Se va folosi P.I.B. si nu P.N.B., economia romaneasca neavand inca implantate in exterior centre de productie si de profit care sa aduca un aport substantial la venitul national.
Tabel 2
Graficul 1
La sfarsitul anului 1992 se inregistrau 3,25 de rotatii pe an ale masei monetare, nivel care semnifica eliminarea excesului de masa baneasca existent la sfarsitul anului 1989. Viteza de rotatie a banilor a continuat sa creasca in cursul anului 1993, aratand neincrederea agentilor economici si a populatiei in moneda nationala si dezinteresul de a face acumulari banesti, ambele fenomene fiind caracteristice unei economii aflate in inflatie galopanta. Continuarea accelerarii vitezei de rotatie, pana la 4,48 rotatii la sfarsitul anului 1993, constituie de fapt inceputul unui periculos proces de demonetizare a economiei, care insoteste de regula inflatia galopanta. Desi arieratele de plati au caracterizat permanent situatia economica, majorand in mod artificial viteza de rotatie a masei
monetare, se poate aprecia totusi ca stoparea demonetizarii economiei trebuie sa se realizeze prin masuri hotarate, pentru a nu periclita circuitele economice normale. Viteza de rotatie a banilor a continuat sa creasca ajungand la 4,68 rotatii pe an ale masei monetare in 1994.
In 1995 mediu liniar de crestere a masei monetare (4,6%) a devansat cu mult rata medie lunara a inflatiei (2,1) la suta, fapt ce confirma continuarea procesului de remonetizare a economiei romanesti declansat in prima parte a anului precedent. Realizarea increderii publicului larg in moneda nationala este reflectata, in mare masura, si de incetinirea vitezei de rotatie a banilor de la 4,68 rotatii pe an in 1994 la 3,97 rotatii in 1995.
Graficul 2
In Romania, controlul inflatiei prin intermediul masei monetare este complicat de fenomenul de demonetizare acuta a economiei, care s-a produs in anii 1990-1993.
Banca Nationala a incercat limitarea inflatiei fie prin controlul expansiunii monetare (ianuarie – septembrie 1991), fie prin cresterea ratelor dobanzii (mai – septembrie 1992), rezultatele obtinute fiind insa departe de cele scontate.
In 1993, inflatia a ajuns la aproape 300%, nivel care a marcat apogeul dificultatilor din economie, concomitent insa cu un progres la stabilizarea productiei, ca si in coordonarea politicilor macroeconomice.
In aceste conditii, politica monetara a trebuit sa-si fixeze drept obiective limitarea cat mai severa a influentelor ce ar putea duce la o inflatie galopanta (mai ales a cauzelor de ordin monetar ale acestora) si reducerea treptata a ratei inflatiei.
La sfarsitul anului 1993, cand s-a luat decizia relansarii increderii in moneda nationala s-a pus concomitent si problema remonetizarii economiei, in sensul cresterii mai accentuate a masei monetare decat a ratei inflatiei, pana cand moneda va ajunge sa acopere din nou circa 40-45% din P.I.B.
Programul de macrostabilizare economica aplicat in anul 1994, in cadrul caruia politica monetara a jucat un rol de prim – plan, a avut ca rezultat reducerea spectaculoasa a inflatiei de aproape 5 ori pana la nivelul de 61,7% pe perioada decembrie 1993 – decembrie 1994.
In ceea ce priveste rata inflatiei masurata prin preturile de consum, a devenit evident faptul ca performanta inregistrata in primele trimestre ale anului 1995 devenise nesustenabila. Aceasta deoarece, mai devreme sau mai tarziu impactul preturilor de productie trebuie sa se faca simtit si in preturile de consum. Daca in primele noua luni ale anului preturile de productie crescusera cu 22,4% in aceeasi perioada preturile de consum crescusera cu numai 14,3%. Ajustarea spre echilibru a celor doi indicatori s-a facut in cursul trimestrului IV la sfarsitul caruia indicele annual al preturilor de consum era de 127,8% in timp ce indicele annual al preturilor de productie de situa la 132%.
Ajustarea necesara a preturilor de consum s-a tradus printr-o inflatie la nivelul trimestrului IV de 11,7%.
Graficul 3
Desi rata inflatiei a continuat sa scada in 1995 fata de 1994 ajungand la 27,8% bruma de stabilizare macroeconomica din 1994 se pierde prin obtinerea unei cresteri economice care s-a bazat pe finantarea unor industrii ce consumau mai mult decat puteau produce.
Concluzia cea mai importanta pe care o putem trage este aceea ca, la ora actuala, controlul masei monetare reprezinta instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflatiei. De aceea interventiile pentru majorarea lichiditatii in circuitele economice trebuie realizate cu multa prudenta. Trebuie sa se tina seama, in acest sens, de faptul ca anumite masuri – altminteri pe deplin justificate politic – pot avea efecte nedorite. Astfel, majorarea cu 1100 miliarde lei a bazei monetare prin creditele noi acordate agriculturii, potrivit Legii 20/1996, ce a reprezentat o crestere a refinantarii cu aproape o treime, a avut un impact inflationist deloc neglijabil.
Nivelul de 20% al inflatiei negociat cu F.M.I. pentru 1996 nu a putut fi realizat. De unde reusiseram sa fim intre primele cinci tari din fostul bloc socialist cu un nivel al inflatiei sub 45%, anul 1996 se incheie pentru Romania cu performanta de a fi singura tara care se intoarce pe drumul hiperinflatiei.
In decembrie, rata lunara a inflatiei era de 10,3%, iar cea anuala era de 56,9%.
In toti acesti ani, capacitatea Bancii Nationale de a controla evolutiile monetare a variat amplu. Obiectivele intermediare, chiar daca formulate din etapele incipiente ale reformei, nu au putut fi efectiv realizate de la inceput. Atat controlul bazei monetare, cat si impunerea de dobanzi real –pozitive au presupus un timp de gestatie care a fost mai lung decat se spera initial si decat s-a consemnat in cazul altor economii in tranzitie. Explicatiile principale sunt legate, indeosebi, de necesitatea coordonarii politicii monetare cu celelalte politici economice. Astfel, liberalizarea graduala si prelungita a preturilor a amanat structurarea politicii monetare, mai ales pe planul utilizarii dobanzilor, pana la includerea in linii generale, a acestei liberalizari. De asemenea, a fost nevoie de crearea unui minim suport social si politic pentru impunerea rigorilor cerute de un control monetar eficace.
Maturizarea conditiilor pentru includerea si aplicarea unei politici monetare ferme, apta sa combata inflatia in crestere, s-a realizat in prima parte a anului 1993. Evolutiile macroeconomice nefavorabile- caderea productiei, inflatia, somajul, deficitul extern- au impus a noua coordonare, pe un plan mult mai articulat, a politicilor monetare, fiscale, de venituri, pentru realizarea stabilizarii macroeconomice.
In ceea ce priveste politica monetara, noii parametrii de operare s-au stabilit in august 1993: renuntarea pana la finele anului a dobanzilor Bancii Nationale pana la niveluri real –pozitive care sa instaleze in moneda nationala, controlul ferm al expansiunii monetare si utilizarea cursului de schimb pentru imbunatatirea pozitiei contului curent.
In paralel, s-au pus bazele unei finantari neinflationiste a deficitului bugetar, prin consolidarea celor mai multe conturi ale statului prin crearea contului general al trezoreriei, deschis la B.N.R.
Ca urmare, Banca Nationala a trecut, in ultima parte a anului 1993 la majorarea semnificativa a dobanzilor sale. Dobanzile medii ale creditelor B.N.R. au crescut puternic in ultimul trimestru al anului, atingand in decembrie 120,5% (fata de 30,6% cu un an inainte), pe seama dobanzii la licitatie si creditele overdraft.
Simultan, controlul refinantarii s-a circumscris unui program de proiectii monetare, de evaluare constanta a cererii si ofertei de rezerve bancare. La finele anului 1993, se aproba mecanismul rezervelor obligatorii, instrument apt sa faciliteze absorbtia monetara. Cresterea puternica a ratelor dobanzilor de refinantare, impreuna cu dimensionarea nationala a creatiei monetare au condus la cresterea dobanzilor in economie, consolidarea treptata a increderii publicului in moneda nationala si imbunatatirea alocarii creditului in economie.
Elementul cel mai important asociat cu cresterea cererii de bani il constituie dinamica economiilor banesti ale populatiei depuse la banci. Dobanzile superioare inflatiei au incurajat depunerea in lei, contribuind la micsorarea vitezei de rotatie a banilor, dedolarizarea si crearea de resurse neinflationiste de finantare a economiei (intre 1991 si 1995, raportul economii ale populatiei/credit neguvernamental in lei a crescut de la 19,9% la 45,7%). Dolarizarea economiei, care s-a accentuat puternic pana in 1993 a inceput sa se altereze stabilindu-se la circa 22% in anii urmatori.
In 1996, politica monetara a fost confruntata cu conflictul dintre obiectivele antiinflationiste pe termen mediu ale programului guvernamental (formulate impreuna cu B.N.R. in partea a doua a anului 1995) si programul economic efectiv implementat. Privita retrospectiv, politica macroeconomica din acest an a Guvernului a sacrificat obiectivul privind inflatia pe altarul cresterii economice.
Cel putin in prima parte a anului, Banca Nationala a cautat insa sa mentina drept obiectiv o expansiune a bazei monetare compatibila cu o inflatie anuala de 20%, cat s-a proiectat initial. In primul semestru al acestui an, inflatia a crescut insa cu 13,7%, ritm putin incurajator in raport cu inflatia programata.
Controlul bazei monetare s-a realizat cu dificultate, in conditiile cresterii refinantarii, cu circa 22%, cresterea legata indeosebi de creditarea bancii Dacia Felix si a agriculturii. Ca atare, structura refinantarii B.N.R. s-a modificat sensibil, in defavoarea formei de finantare cea mai flexibila si cea mai legata de mecanismele pietii (creditul de licitatie).
In ceea ce priveste dobanzile, acestea se mentin real- pozitiv, dar cu posibilitatea inversarii semnului, in conditiile puternicelor presiuni inflationiste din a doua parte a anului.
Practic, in a doua jumatate a anului 1996, majoritatea bancilor nu au reusit sa ofere dobanzi real pozitive, situatie care trebuie imediat remediata pentru a nu declansa a noua fuga de leu.
Problemele principale ale politicii monetare in momentul de fata, sunt in cea mai mare parte, o reflectare a slabei sincronizari a politicii macroeconomice. Astfel viteza redusa de restructurare a economiei in general, si a agriculturii in special, impune presiuni asupra creatiei monetare, cu consecintele inflationiste. De altfel, fara o coborare decisiva a restructurarii la nivelul intreprinderilor, inflatia nu poate fi adusa semnificativ sub nivelul anului 1995.
Finantarea agriculturii cu resurse de la Banca Nationala sub forma creditelor directionate si cu dobanda sub cea a pietii, constituie o politica (a Guvernului) care, dincolo de rezolvarea unor probleme pe termen scurt, genereaza distorsiuni dintre cele mai serioase se perpetueaza un mecanism administrativ de alocare a resurselor, se face risipa de resurse, deturnare a destinatiei; de asemenea, costurile reale sunt reformate. In mod sigur, volumul solicitat de credite de acest tip depaseste nevoile nationale si tinde sa creeze probleme in gestiunea politicii monetare, cel putin pentru motivul ca injectia de masa monetara (ca baza monetara) la nivelul solicitat ignora multiplicatorul bazei monetare: absortia, ulterioara, a excedentului de oferta monetara se face foarte greu in special prin reducerea creditului de licitatie.
Majorarea deficitului bugetar, cu ocazia revizuirii bugetului pe anul in curs, genereaza alte presiuni asupra creditului, cu eventuale consecinte inflationiste.
O alta dificultate este legata de slaba activitate a pietii titlurilor de sata, atat pe piata primara cat si pe cea secunadara fapt care intarzie introducerea tranzactiilor cu titluri de stat in conducerea politicii monetare. Decizia recenta a Bancii Nationale a Romaniei de a accepta si titluri de stat in valuta drept garantii la refinantare, descurajaza dezvoltarea pietii primare a titlurilor de stat in lei.
De asemenea, prestatia deosebita de modesta a pietii valutare impieteaza asupra dezvoltarii tranzactiilor intre piata monetara si cea valutara.
Intarirea supravegherii bancare, inclusiv prin completarea cadrului juritic, este o cerinta imperioasa a momentului. In absenta ei, se nasc conflicte de interese intre politica monetara si aceasta activitate, cum a fost cazul in 1995 si 1996, cand creantele acordate unor banci cu probleme de lichiditate au creat mari dificultati controlului emisiunii monetare.
In 1996, masa monetara (M2) a crescut cu 66 procente, intr-un ritm mediu lunar de 4,3 procente, totalizand la 31 decembrie 1996 un volum de 30334,6 miliarde lei. Evolutia sa a fost insa diferita pe parcursul perioadei analizate. Astfel, in timp ce in primul semestru cresterea a fost relativ modesta, ritmul mediu lunar fiind de 2,7 procente, in ultimele sase luni dinamica a fost sensibil mai ridicata, ritmul mediu lunar atingand nivelul de 6 procente.
In primul trimestru al anului 1997, actiunile Bancii Nationale a Romaniei s-au concentrat in special in doua directii: liberalizarea cursului de schimb si a pietei valutare si sterilizarea excesului de lichiditate din sistemul bancar, actiuni ce s-au reflectat in mod direct in evolutia principalilor indicatori monetari. Trebuie spus insa ca, dinamica multor indicatori, aparent ridicata in termeni nominali, a fost ajustata considerabil de reinflamarea procesului inflationist.
Masa monetara (M2) totaliza 37865,6 miliarde lei la 31 martie 1997, cu 24,8 procente mai mult fata de sfarsitul anului precedent, ritmul inregistrat situandu-se mult sub cel al inflatiei cumulate in primul trimestru al anului in curs (76,5%). In termeni reali, deci, s-a produs a scadere cu 29,3 procente.
Dupa un prim trimestru al anului, marcat de evolutii monetare bruste, ample in termeni nominali si, uneori, contradictorii, in intervalul aprilie-iunie 1997 se observa o calmare sensibila a acestora, inflatia a fost in continua scadere, nivelul dobanzilor din sistemul bancar a urmat, de asemenea o curba descendenta, leul s-a bucurat de o stabilitate relativa, spre sfarsitul perioadei in discutie procesul de creditare in lei a fost reluat.
Masa monetara (M2) a crescut cu 16,1 procente in al doilea trimestru, intr-un ritm mediu lunar de 5,1 procente, ritm superior cresterii medii lunare de 4,5 procente a preturilor de consum in acest interval de timp. Astfel semnele aparute in finalul anului 1996 si debutul anului in curs, care prefigurau inceputul unui proces de demonetizare a economiei nationale au fost stopate.
Daca in primele doua trimestre ale anului politica monetara a avut un accentuat caracter restrictiv, in trimestrul al treilea s-a produs o usoara relaxare a acesteia, fenomen ce s-a reflectat in principalele evolutii monetare.
Masa monetara a crescut cu 17,2 procente, intr-un ritm mediu lunar de 5,4 procente, ajungand la sfarsitul lunii septembrie 1997 la un volum de 51526,7 miliarde lei.
Grafic 4
Evolutia indicatorilor monetari in ultimele trei luni ale anului 1997 reflecta, pe de o parte, continuarea eforturilor de restructurare a sistemului bancar romanesc in scopul evitarii unei crize sistemice si, pe de alta parte, inasprirea politicii monetare ca urmare a prefigurarii unei noi cresteri a ratei inflatiei.
Masa monetara (M2) a crescut in trimestrul al patrulea cu 20,6 procente, intr-un ritm mediu lunar de 6,45 procente, ajungand la 31 decembrie 1997 la un volum de 62145,3 miliarde lei.
Cresterea expectatiilor inflationiste, alaturi de factorii deja amintiti care lasau sa se intrevada tot mai dur o deteriorare treptata a climatului macroeconomic, au indreptatit B.N.R. sa procedeze la un control monetar mai strans.
Evolutia indicatorilor monetari in luna ianuarie 1998 se circumscrie coordonatelor generale ale debutului de an, factorii sezonieri exercitand influente majore asupra dinamicii principalelor agregate monetare.
Astfel masa monetara (M2) a scazut cu 3 procente fata de luna decembrie ajungand la un volum de 60260,1 miliarde lei.
In lunile urmatoare aceasta a crescut insa, ajungand in luna aprilie la un volum de 64884,6 miliarde lei.
Cap. III. Macrostabilitatea economica prin instrumente de politica monetara
3.1. Prezentare generala
Banca centrala, prin politica monetara pe care o promoveaza, contribuie la atingerea acestor obiective prin capacitatea pe care o are de a influenta lichiditatea din economie (sau oferta de bani) precum si nivelul ratelor dobanzilor. Numarul si tipurile de instrumente pe care banca centrala le poate utiliza pentru a-si atinge obiectivele intermediare ale politicii sale monetare depind, in fiecare tara de structura sistemului financiar- bancar, de complexitate si modul de functionare a pietelor financiare precum si de natura activelor financiare care circula pe aceste piete.
Dupa decembrie 1989, Romania a urmarit cu maxima prioritate mentinerea stabilitatii interne – obiectiv principal, justificat mai cu seama daca avem in vedere tulburarile, mergand pana la razboaiele civile, in proximitatea geografica. De aceea, adoptarea noii Constitutii, care a consacrat democratia, pluralismul politic si economia de piata, a fost considerata obiectivul prioritar; acesta a fost atins in decembrie 1991.
In plan economic a fost aleasa o “strategie de reforma graduala”, subordonata obiectivului stabilitatii politice a tarii. Parlamentul si Guvernul rezultate dupa alegerile din mai 1990 au considerat ca transformarea graduala a economiei reduce costurile sociale ale tranzitiei, cel putin pe termen scurt, ceea ce permite mentinerea stabilitatii interne. Reforma graduala a fost preferata si din alte motive:
O particularitate a Romaniei a fost aceea ca, in cursul intregului deceniu trecut, a fost facut un effort deosebit pentru achitarea interala a datoriei externe. Acest efort a fost, el insusi, un fel de terapie de soc, cu un cost enorm in planul standardului de viata al populatiei. La capatul acestui efort epuizant si absurd, era dificil sa convingi populatia sa accepte alte sacrificii – mai cu seama in conditiile in care speranta de ameliorare a standardului de viata era foarte puternica.
Economia romaneasca se caracterizeaza printr-o rigiditate extrema. Structura capacitatilor de productie era grav dezechilibrata, iar mecanismul economiei era hiper – centralizat. In anii ’80, celelalte tari din Europa Centrala incepusera deschiderea spre instrumente de reglare a productiei specifice pietei – mai prudent in fosta Cehoslovacie, mai viguros in Ungaria. Romania a parcurs, in schimb, drumul invers – de la deschiderea incercata in anii ’60 si ’70, spre cel mai crunt dogmatism stalinist, ulterior. Ca urmare, la inceputul anilor ’90 nu existau nici mecanismele, nici institutiile si nici experienta necesara pentru abandonarea imediata a vechilor structuri de productie.
Conjunctura economica mondiala a fost profund nefavorabila. Dupa prabusirea C.A.E.R. – care conta pentru nu mai putin de 45 la suta din comertul exterior al Romaniei – a urmat razboiul din Orientul Mijlociu. Irakul era un important partener extern, iar datoria acestei tari fata de Romania se cifra la aproape 2 miliarde de dolari. Criza iugoslava a adus alte pierderi pentru productia nationala si pentru comertul exterior. Pe scurt, Romania a pierdut, in mai putin de doi ani, 60 la suta din pietele sale externe.
Privind retrospectiv rezultatele abordarii graduale se poate spune ca, in linii generale, stabilitatea politica si sociala interna au fost atinse. Declinul economic a fost stopat in 1993, iar din 1994 economia a cunoscut o anumita crestere, dar fara sa rezolve problemele de fond ale eficientei si durabilitatii.
Dar reforma graduala a avut costuri suplimentare evidente. In fond, tranzitia graduala prelungeste perioada de declin economic – cu un inevitabil impact social. In plus Romania a avut de suportat consecintele neincrederii pe care evolutia prudenta pe calea reformelor a atras-o atat in mediu politic occidental, cat si in lumea oamenilor de afaceri. Aceasta stare de fapt nu a usurat deloc decizia factorului politic intern. In momentele cele mai dificile, initiativele de politica economica au generat un adevarat cerc vicios: au fost adoptate masuri care nu urmareau decar “gestionarea crizei” – evitarea unui colaps generalizat in economie – cu pretul transmiterii unor semnale confuze in afara, care, la randul lor au intarziat suportul financiar pentru depasirea crizei.
Tranzitia la economia de piata inseamna, pentru sistemul financiar bancar si pentru politica monetara, poate mai mult decat pentru oricare din celelalte sectoare ale economiei, crearea unui nou sistem, mai degraba decat restructurarea celei vechi. Instrumentul de baza care se exercita controlul creditului din economie, in cadrul economiei de comanda, il reprezinta “planul de credite”. Dupa cum se stie, acesta era intocmit trimestrial si prevedea im mod detaliat tipurile de credite care puteau fi acordate de Banca Nationala si de bancile specializate, destinatia precisa a acestor credite, volumul si termenele de rambursare etc.
Dupa reforma institutionala a sistemului bancar, devenita efectiva la inceputul anului 1991, B.N.R. a fost pusa in fata unei complexe probleme: realizarea unor obiective concrete in conditiile in care mijloacele de realizare a obiectivelor respective urmau sa fie schimbate “din mers”.
Solutia adoptata de Banca Nationala pentru promovarea unei politici monetare in concordanta cu dezideratele politicii economice generale nu puteau fi alta decat adoptarea deciziilor sale in functie de modificarea elementelor de conditionare din economie, urmarind insa ca flexibilitatea politicii monetare sa nu afecteze consecventa in realizarea obiectivelor esentiale propuse. Evolutia configuratiei instrumentelor de politica monetara in perioada scursa de la inceputul reformei reflecta in mare parte aceasta conduita.
Doua din cele mai importante masuri de liberalizare financiara in Romania au fost: liberalizarea creditului si a dobanzii. Controlul dinamicii variabilelor monetare – masa monetara si creditul – urma sa se realizeze prin mijloacele eminamente indirecte. Privind retrospectiv, se poate aprecia ca decizia autoritatii monetare a fost, daca nu prematura, cel putin indrazneata. Eliminarea unor parghii de control asupra expansiunii monetare s-a facut fara pregatirea si mai ales – asigurarea ca noile parghii vor putea fi efectiv realizate. In orice caz, conturarea instrumentelorde politica monetara in configuratia actuala s-a realizat pe o perioada de timp mai lunga. Intai au fost introduse rezervele minime obligatorii (ianuarie 1993), iar dimensionarea mai judicioasa a emisiunii monetare – la un nivel constant cu cererea de bani derivand din obiectivele macroeconomice, ca si utilizarea activa a politicii de dobanzi, au inceput din ultima parte a anului 1993. Dovezi ale slabei utilizari ale parghiilor monetare pana la finele anului 1993 sunt inflatia ridicata, dolarizarea accentuata, slaba baza de resurse autonome a sistemului bancar.
Politica ratei dobanzii de refinantare
A.Evolutia generala
Instrumentele de refinantare constituie un instrument utilizat relativ consecvent de B.N.R. in dimensionarea cantitativa a lichiditatii din sistemul bancar.
Caracteristicile economiei romanesti si, mai ales, la inceputul tranzitiei, lipsa unor mecanisme esentiale ale economiei de piata, au impus Bancii Nationale mentinerea, in prima parte a anului 1991, a instrumentelor de control monetar direct existente. Ca urmare, in perioada ianuarie-septembrie 1991 controlul creditului si masei monetare din economie a fost realizat in principal prin intermediul plafoanelor de credit stabilite de banci. Influentarea bazei monetare (respectiv a rezervelor bancare) pentru respectarea plafoanelor a fost asigurata prin mecanismul de refinantare. Intre 31 decembrie 1990 si 30 septembrie 1991, masa monetare in sens larg a crescut cu 17%, evolutie in concordanta cu cea prevazuta.
In aceeasi perioada insa, cresterea cumulata a preturilor a atins 132%. In plus, situatia financiara a intreprinderilor de stat s-a deteriorat substantial, cu incepere din vara anului 1991 arieratele de plati dintre intreprinderi acumulandu-se rapid, ceea ce a avut drept rezultat cunoscutul blocaj financiar din economie. Pentru eliminarea acestui blocaj, la finele anului a fost aplicata solutia compensarii globale a arieratelor, prin intermediul creditelor de compensare, ceea ce a dus, in final, la o crestere a masei monetare pentru intreg anul 1991 de circa 110%, fata de o prevedere de 15%.
Este important de subliniat ca, pe langa alti factori cauzali, rigiditatea inerenta plafoanelor de credit ca instrument al politicii monetare a avut rolul sau in accentuarea dezechilibrelor monetare in cursul anului 1991. Acesta a fost motivul pentru care utilizarea in continuare a acestui instrument devenise o frana in conducerea eficienta a politicii monetare. Ca urmare, cu incepere din luna octombrie 1991, Banca Nationala a eliminat din instrumentarul sau plafoanele de credite.
Sistemul de refinantare care a inlocuit vechile practici se caracterizeaza prin doua trasaturi distinctive ce reprezinta, in acelasi timp, pasi inainte catre un sistem specific economiei de piata.
In primul rand, s-a facut trecerea de la refinantarea descentralizata la cea centralizata. Anterior, sucursalele bancilor comerciale erau creditate direct de catre sucursalele Bancii Nationale, ceea ce facea dificila exercitarea unui control eficient al bancii centrale asupra lichiditatilor din sistemul bancar. Adoptarea unui mecanism de finantare centralizata – exclusiv de catre centrala Bancii Nationale – extrem de larg raspandit in tarile cu economie de piata, faciliteaza eliminarea ineficientei vechiului sistem si impune bancilor comerciale cresterea responsabilitatilor in administrarea propriilor lichiditati.
In al doilea rand, noul sistem de refinantare diversifica modalitatile de refinantare si da posibilitatea Bancii Nationale sa dirijeze evolutia structurala a creditelor acordate bancilor comerciale.
Creditele de refinantare sunt menite sa permita furnizarea de lichiditati societatilor bancare solicitate, in cantitatea si in conditiile stabilite de Banca Nationala, in functie de obiectivele politicii sale monetare si de situatia economiei. Prin intermediul acestor credite Banca Nationala isi exercita, de fapt, functia de creditor de ultima instanta.
Creditele de refinantare sunt credite pe termen scurt (cu scadenta, de regula, de maximum 90 de zile). Pentru creditele respective, bancile comerciale au obligatia de a construi garantii, in conditii care difera de la un tip de credit de refinantare la altul.
La ora actuala, Banca Nationala utilizeaza ca principale categorii de credite de refinantare:
Creditul structural
Creditul de licitatie
Creditul special
Creditul lombard (overdraft)
Creditul structural este o forma de refinantare care prefigureaza mecanismul rescontului: o anumita banca comerciala este autorizata sa preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de Banca Nationala, pana la un anumit plafon si in cadrul unui interval de timp (scadenta) prestabilite; aceste credite sunt garantate cu efecte de comert sau cu alte titluri acceptate de Banca Nationala.
Plafonul in cadrul caruia se acorda creditul structural se stabileste de catre Banca Nationala pentru fiecare banca comerciala in parte si pe fiecare tip de garantii; acest plafon poate fi redus sau anulat, cu un preaviz de doua zile lucratoare. De asemenea, Banca Nationala stabileste rata dobanzii aferente creditelor structurale – rata care reprezinta rata (taxa) oficiala a rescontului. Taxa de rescont oficiala poate fi modificata fara preaviz, caz in care noua taxa se aplica inclusiv creditelor in derulare.
Dobanda datorata de bancile comerciale se calculeaza la soldul angajamentelor zilnice efective si se achita, de regula, la scadenta creditului. Pentru creditul structural aprobat, Banca Nationala poate percepe si un comision proportional cu volumul creditului si cu scadenta acestuia. Angajarea efectiva a creditului de refinantare, precum si restituirea acestuia se pot efectua in orice moment, in cadrul perioadei de acomodare, la alegerea bancii comerciale beneficiare.
Creditul de licitatie – care reprezinta actualmente principala cale de refinantare a bancilor comerciale practicate de Banca Nationala – este forma de refinantare care prefigureaza mecanismului politicii de “open market”; el se acorda pe o perioada de maximum 15 zile calendaristice si este garantat cu titluri de stat si alte hartii de valoare acceptate de Banca Nationala.
Plafonul in cadrul caruia se acorda creditul de licitatie se stabileste de catre Banca Nationala pentru ansamblul sistemului bancar comercial si pentru o durata fixa, hotarate cu ocazia fiecarei sedinte de licitatie in parte.
Rolul dobanzii aferente acestui tip de credite se determina competitional in cadrul fiecarei sedinte de licitatie, fara a putea fi mai mici decat nivelul de pornire stabilit de Banca Nationala. Dobanda se calculeaza proportional cu suma aferenta si cu termenul de rambursare si se achita, de regula, la scadenta.
Angajarea efectiva a creditului de licitatie adjudecat se poate face incepand din ziua lucratoare imediat urmatoare celei in care a avut loc sedinta de licitatie, iar rambursarea se face la termenul stabilit cu ocazia acordarii. Pe perioada de acordare a creditului, conditiile acestuia nu pot fi modificate.
Creditul special constituie o forma exceptionala de refinantare a bancilor comerciale aflate in criza de lichiditate. El se acorda pentru o perioada de maximum 30 zile calendaristice si se garanteaza cu titluri de stat sau cu alte genuri de titluri acceptate de Banca Nationala. In mod exceptional, creditul respectiv poate fi garantat si cu alte active reale aflate in patrimoniul bancilor comerciale.
De asemenea, acordarea creditului este conditionata de prezentarea unui program de redresare financiara agreat de Banca Nationala, executate la un termen stabilit la data acordarii creditului. Neindeplinirea masurilor cuprinse in acest program, precum si neprezentarea sa la termenul stabilit poate duce la retragerea fara preaviz a creditului.
Rata dobanzii pentru creditele speciale se stabileste de Banca Nationala. Dobanda aferenta se calculeaza la soldul angajamentului zilnic efectiv si se achita, de regula, la scadenta.
Angajarea creditului se face integral la data aprobarii sale, iar rambursarea se poate face si in avans, integral sau partial.
Creditul lombard (overdraft) constituie o forma de refinantare cu totul speciala, menita sa asigure “de azi pe maine” (day to day) efectuarea platilor zilnice ale unor banci comerciale aflate in criza de lichiditate. In practica, creditul lombard este reprezentat de soldul debitor inregistrat la sfarsitul zilei de contul curent al unei banci comerciale deschis la centrala Bancii Nationale; acest sold se transfera automat in contul de credit lombard.
Plafonul in cadrul caruia se acorda creditul lombard se stabileste de catre Banca Nationala in limita a 75% din fondurile proprii ale bancii comerciale beneficiare. Pentru a avea acces la acest tip de credite, bancile comerciale au obligatia de a constitui garantii intr-un volum acoperitor. Aceste garantii sunt formate din titluri de stat si alte categorii de titluri acceptate de Banca Nationala. In caz de neconstituire a garantiilor necesare, plafonul se diminueaza corespunzator.
In situatia in care, la sfarsitul unei zile, soldul debitor al contului curent al bancii comerciale beneficiare depaseste plafonul creditului lombard stabilit de Banca Nationala, aceasta din urma va adopta, in ordine, una sau mai multe din urmatoarele masuri:
executarea imediata a garantiilor depuse de societatea bancara pentru creditul lombard;
executarea oricaror alte garantii depuse de societatea bancara in cauza pentru alte categorii de credite in derulare;
trecerea la masuri speciale de supraveghere si restabilire a lichiditatilor societatii bancare in cauza, conform prevederilor Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancara, art. 52 si 54;
retragerea definitiva a autorizatiei si recuperarea creditului in cadrul actiunii de lichidare a societatilor bancare.
Rata dobanzii pentru creditul lombard se stabileste de Banca Nationala si poate fi modificata fara preaviz. Dobanda aferenta se calculeaza zilnic si se plateste lunar, de regula, in ultima zi lucratoare a lunii.
B.N.R. mai mentine o linie de refinantare, in conditii preferentiale, de volum foarte mic (circa 1.3% din totalul refinantarii) aflata in lichidare. Trebuie insa mentionat ca pana la jumatatea anului 1993 acest tip de refinantare a fost dominant (in aprilie 1993 a detinut 96.4% din refinantare).
Acordarea efectiva a creditelor de refinantare este conditionata de constituirea garantiilor.
Categoriile de valori mobiliare acceptate drept gaj de Banca Nationala a Romaniei, precum si procentele de garantare corespunzatoare, sunt aprobate de Consiliul de Administrare al Bancii Nationale a Romaniei in conformitate cu art. 24 din Legea nr. 34/1991 si sunt consemnate in Tabelul nr. 4 care pot fi modificate periodic.
Categoriile de valori mobiliare acceptate in gaj de Banca Nationala a Romaniei
Tabelul 2
Procentul de garantare al creditului de refinantare inregistreaza cresteri de la un trimestru la altul conform “Graficului de esalonare al garantarii creditelor de refinantare” (Tabelul nr. 5).
In anul 1996 procentul de esalonare al creditului de refinantare este acelasi pentru creditul structural, creditul de licitatie si creditul lombard (trim.I ‘96-50%; trim.II ‘96-75%; trim.III ‘96-90%; trim.IV ‘96-100%).
Grafic de repartizare al garantarii creditelor de refinantare
Tabelul 3
La creditul special modul si procentul de garantare vor fi analizate pentru fiecare banca in parte, in functie de situatia specifica a acesteia, de catre conducerea executiva.
In general, accesul la creditele de refinantare acordate de Banca Nationala este conditionat de respectarea de catre bancile comerciale a reglementarilor bancare si de transmiterea corecta si la termen a raporturilor cu caracter contabil sau statistic cerute de Banca Nationala.
Un pas important in directia formarii unei piete reale a creditului l-a constituit abandonarea de catre Banca Nationala a monopolului detinut anterior in calitate de unic furnizor si intermediar intre banci pentru resurse de creditare. Prin politica dobanzii si prin actiuni persuasive Banca Nationala a incurajat formarea unei piete interbancare – baza pietei monetare – ca regulator al surplusurilor si deficitelor de lichiditate ale bancilor comerciale.
In cursul anului 1993, cel mai important eveniment l-a constituit crearea contului centralizat al Trezoreriei Statului, la sfarsitul lunii iunie. Drenarea de lichiditate din sistem, ocazitionata de aceasta masura, a fost compensata partial prin cresterea ponderii creditului de licitatie in totalul refinanterii, de la 10.7% in septembrie la 37.2% in decembrie 1993.
Desi creditul structural este acordat in conditii de dobanda subventionata, rigiditatea acestei refinantari (care face obiectul unor negocieri directe intre B.N.R. si Guvern) face dificila reducerea ponderii sale in totalul refinantarii (in decembrie 1994 reprezinta 63%; in decembrie 1995 – 48.87% iar in decembrie 1996 – 36.15%).
Creditele speciale s-au acordat practic in doua situatii. Prima este legata de golul temporar de resurse in contul general al Trezoreriei (deschis la B.N.R.), asociat cu existenta unor plasamente din acest cont, facute la banci comerciale. Pentru eliminarea unor astfel de deficite temporare (care au fost foarte rare), Banca Nationala lichideaza in mod automat depozitele plasate de Trezoreria Ministerului Finantelor la banci si, in contrapartida, ofera bancilor respective un credit special pe termen foarte scurt (cateva zile). A doua situatie se refera la acceptarea B.N.R. de a transfera, in anumite conditii, o parte din creditul overdraft (lombard) acordat aceleiasi banci cu probleme, intr-un credit special.
Creditul de licitatie in 1995 s-a mentinut intre 33% si 41% din totalul refinantarii. In decembrie 1996 creditul de licitatie a detinut o pondere de 21.16% din totalul refinantarii.
Apelul la overdraft a fost masiv in doua perioade. Prima e cuprinsa intre octombrie 1993 si aprilie 1994, cand politica monetara a fost deosebit de restrictiva. A doua perioada de expansiune a debutat in vara anului 1995 si s-a mentinut in februarie 1996. Aceasta tine de dificultatile majore ale unei banci comerciale, incapabila sa-si finanteze autonom operatiunile.
La sfarsitul trimestrului I 1996, mesajele venite dinspre sectorul agricol erau deosebit de alarmante, fiind pusa sub semnul intrebarii insasi recolta minima necesara asigurarii alimentatiei pentru populatia tarii. In aceste conditii, Parlamentul, cu larga majoritate de voturi, a luat o masura cu caracter exceptional, continuand obligativitatea bancii centrale de a sprijini sectorul agricol cu credite directionate, in volum de 1100 miliarde lei (Legea nr. 20/1996).
In vederea sustinerii agriculturii si in cursul trimestrului al III-lea au fost adoptate o serie de acte normative, menite sa reglementeze implicarea directa a Bancii Nationale, in asigurarea de fonduri pentru formarea stocurilor de grau si orz, efectuarea lucrarilor agricole de toamna precum si reesalonarea unor credite restante pentru agricultura (H.G. nr. 527/1996, H.G. nr. 727/1996).
Ca atare, structura refinantarii B.N.R. s-a modificat sensibil in defavoarea formei de refinantare cea mai flexibila si cea mai legata de mecanismele pietei (creditul de licitatie).
Grafic 4
In etapa actuala a tranzitiei, lipsa activelor financiare de tipul efectelor comerciale nu permite bancilor comerciale si Bancii Nationale efectuarea de operatiuni de scontare si, respectiv, rescontare, desi legislatia bancara in vigoare ofera o astfel de posibilitate. In consecinta, utilizarea taxei scontului ca instrument al politicii monetare nu este inca posibila sub forma cunoscuta in economiile de piata dezvoltate.
In aceste conditii, functiile reglatoare ale taxei scontului sunt redefinite, intr-o oarecare masura, de dobanda aferenta creditelor de refinantare acordate bancilor comerciale de Banca Nationala. O majorare a dobanzilor de refinantare determina cresterea costului resurselor bancilor comerciale si, in consecinta, ridicarea de catre acestea a dobanzilor la creditele acordate clientilor. Scumpirea creditului duce, in final, la temperarea cresterii volumului total al creditului acordat sectorului neguvernamental si, deci, la diminuarea ratei de crestere a masei banesti.
Ratele dobanzii practicate de Banca Nationala au crescut continuu: de la 3% la sfarsitul anului 1990 au ajuns treptat la 18% cu incepere de la 15 septembrie 1991. In 1992, cresterea a fost mult mai abrupta: 28% din 6 ianuarie, 65% din 1 mai si 80% din 25 mai, nivel mentinut pana aproape de sfarsitul anului, cand a fost coborat din nou la 70%. Ulterior, acest nivel nu a mai suferit modificari pana in august 1994, cand a inceput un proces de descrestere lenta, ajungand la 40% in trimestrul II al anului 1995. Dupa ce in luna septembrie a atins un minim de 40.8 procente dobanda medie de refinantare a Bancii Nationale a Romaniei a crescut la 41.21% in octombrie, la 43.3% in noiembrie si la 47.2% procente in decembrie. Dobanda medie de refinantare a continuat trendul ascendent de la sfarsitul anului trecut, ajungand la un maximum de 47.9 procente in februarie 1996 dupa care a fost reluat procesul de coborare prudent ajungand la 36.7% in luna septembrie.
Trebuie subliniat aici un aspect crucial in intelegerea politicii dobanzilor si a politicii monetare, in general, promovate de Banca Nationala a Romaniei. Obiectivul primordial al acestei politici a fost cel de reinstaurare a unei normalitati in economia nationala – atingerea unor niveluri real pozitive ale dobanzilor. Eliminarea dobanzilor real negative – sursa permanent generatoare de dezechilibru la nivel macroeconomic are drept scop, in primul rand, conservarea economiilor si stimularea economisirii ca sursa primordiala a investitiilor, si deci, a dezvoltarii economice.
Intr-un mediu puternic inflationist, cum a fost cel al economiei romanesti in anii 1991 si inceputul anului 1992 atingerea ratelor real pozitive ale dobanzilor insemna, inevitabil, majorarea drastica a dobanzilor, avand in vedere si decalajul preexistent. In aceste conditii, efectul explicit urmarit – dobanzi reale pozitive – antreneaza absolut inevitabil efectul implicit al scumpirii creditului.
Nivelul de 80% al dobanzii de refinantare stabilit la 25 mai 1992, a fost fixat in functie de inflatia prognozata pentru perioada viitoare de un an. Acest nivel reprezenta, in acel moment, conform anticiparilor, o rata aproximativ zero a dobanzilor reale. La un asemenea nivel al dobanzilor reale nu se poate in nici un caz considera costul creditului drept restrictiv. Cel mult, majorarea abrupta a nivelului dobanzilor poate produce pentru moment un soc psihologic si, in acelasi timp, reprezenta un semnal dat economiei ca perioada creditelor ieftine, accesibile oricui, indiferent de eficienta utilizarii resurselor astfel obtinute trebuie sa se incheie.
Concluzia ce se impune in urma relavarii acestor aspecte este ca politica dobanzilor nu a fost, in 1992, un instrument de politica monetara indreptata catre restrictionarea cresterii economice (ceea ce ar fi fost, de altfel, absurd in conditiile de recesiune) ce a avut drept scop, pe de o parte, eliminarea unor dezechilibre economice grave si, pe de alta parte, evitarea pierderii controlului asupra inflatiei. De altfel, utilizarea scontului sau a substitutelor ei (cum poate fi privita dobanda de refinantare) drept instrument de “reglaj fin” al cererii agregate prin intermediul actiunii asupra investitiilor este problematica si in economiile de piata dezvoltate, deoarece rata dobanzii este unul dintre factorii ce actioneaza asupra investitiilor.
In plus folosirea acestui instrument necesita exersarea lui pe o perioada de cel putin 5-6 ani, timp necesar gasirii, prin metode statistice, a unei eventuale elasticitati relativ stabile a investitiilor fata de rata dobanzii.
Ratele dobanzilor a fost instrumentul de politica monetara cu evolutia cea mai spectaculoasa in perioada 1993-1994.
Un prim moment important a fost august 1993 cand, printr-o modificare a ponderii relative a formelor de refinantare s-a ajuns la dobanzi pozitive in termeni reali, dupa ce mult timp acestea fusesera negative. Acest caracter al dobanzilor practicate de Banca Nationala a Romaniei, de a pozitiva (uneori puternic pozitive) in termeni reali s-a mentinut pe tot restul anului 1993 si in tot anul 1994.
Dincolo de creditele structurale si cele cu caracter special, sunt de urmarit – pentru ca reflecta situatia pietei – creditul de licitatie si creditul overdraft.
In septembrie 1993 B.N.R. majoreaza dobanda la refinantare cu 8.8 procente mai mult fata de ultima luna in care bancile s-au prezentat la sedinta de licitatie (de la 71% in iunie la 79.8% in septembrie) in timp ce rata dobanzii la overdraft sarea de la 78% la 106%. Ratele dobanzii la cele doua tipuri de credite urmau sa ajunga pana la sfarsitul anului la 250% pentru overdraft si 175.5% la licitatie.
Rezultatele acestei politici au fost: recapatarea increderii in leu si inceperea ‘dedolarizarii’ economiei, intarirea cursului de schimb, reducerea inflatiei de la 295% in 1993 la 63% in 1994. Au existat si unele efecte negative, precum cresterea arieratelor bancare, dar acestea nu au atins nici pe departe dimensiunile asteptate, astfel incat bilantul politicii respective a fost, in mod clar, unul pozitiv.
Incepand cu semestrul II al anului 1994 a avut loc o relaxare treptata a politicii dobanzilor, acestea scazand continuu (dar ramanand pozitive in termeni reali) pana la sfarsitul anului 1995, cand nivelul lor era: 35% pentru creditele structurale; 63,9% pentru creditul de licitatie ; 100% pentru creditul lombard si 45% pentru creditul special.
Corelatii intre rata inflatiei si rata medie a dobanzii de refinantare
Tabelul 4
Rata medie a dobanzii de refinantare a fost pozitiva in termeni reali in anul 1994 si 1995, asa cum putem observa din tabelul de mai sus (tabelul nr. 7).
Principalele rate ale dobanzii bancii centrale in anul 1996 au cunoscut urmatoarea dinamica:
Rata de referinata (taxa oficiala a scontului) s-a mentinut constanta la nivelul de 35%;
Dobanda de licitatie a crescut de la 63.9% in decembrie 1995 la 67.0% in februarie 1996 dupa care a scazut treptat ajungand pana la 52.7%, in medie, in decembrie;
Rata lombard a coborat de la 100% pe an in ianuarie la 90% in aprilie, mentinandu-se la acest nivel pana la sfarsitul anului.
De unde reusisem sa fim intre primele 5 tari din fostul bloc socialist, cu un nivel al inflatiei sub 40%, anul 1996 se incheie pentru Romania cu performanta de a fi singura tara care se intoarce pe drumul hiperinflatiei.
In decembrie, rata lunara a inflatiei era de 10.3%, iar cea anuala era de 56.9%. practic, in a doua jumatate a anului 1996, majoritatea bancilor nu au reusit sa ofere dobanzi real pozitive, situatie care trebuie imediat remediata pentru a nu declansa o noua fuga de leu.
Privind la evolutia ratelor de refinantare observam ca daca in 1993 a fost nevoie de cel putin trei luni pentru a se ajunge la nivelurile maxime ale dobanzii atat pentru licitatie cat si pentru overdraft (adica de la 79.8% in septembrie 1993 la 185% in ianuarie 1994 si respectiv de la 78% in august 1993 la 250% in noiembrie 1993). Mai exact in perioada 28 februarie 1997 licitatia a plecat de la 70% si ajuns la 426.5%, in timp ce overdraftul sarea de la 90% la 682.4%. Se poate spune ca in aceste cresteri bruste ale dobanzilor de refinantare B.N.R. a castigat deja trei luni. Este greu de precizat daca exista directa proportionalitate intre timpul in care dobanzile de refinantare ating maximul si durata de revenire la situatia initiala. Proiectia B.N.R. pe 1997 ne ofera insa o idee.
Grafic5
Daca analizam rata inflatiei si dobanda de refinantare, dobanda mediatizata – lombardul si licitatia – a ajuns la peste 500%. Este normal sa fie asa, pentru ca si rata inflatiei in perioada respectiva a fost mare in cifre anualizata. La o rata lunara de 18-20%, valoarea anualizata este peste 400%.
Graficul este elocvent pentru amploarea fenomenului “credit lombard, credit de licitatie”. Structura creditelor de refinantare acordate de B.N.R. a fost in continuare cu dobanda de 50%, respectiv taxa de scont, care s-a majorat de la 35% la 50% in ianuarie.
Astfel, din cele 7000 de miliarde, refinantarea B.N.R., 78% sunt credite structurale. Creditele de licitatie au o pondere de 19%, iar creditele speciale au fost inghetate in vara anului trecut, fiind vorba despre creditele acordate celor doua banci cu probleme. Creditele lombard au reprezentat 3% din creditele de refinantare acordate de B.N.R.
Dobanda lombard=dobanda de licitatie x 1.6
Dobanda lombard in perioada actuala se calculeaza in functie de dobanda de licitatie.
Pentru primul trimestru Banca Nationala a Romaniei a optat pentru o politica de dobanzi care sa faciliteze, in economie, practicarea de dobanzi foarte aproape de nivelul inflatiei urmand ca, pe masura temperarii presiunilor asupra preturilor, dobanzile sa ramana usor pozitive.
Politica dobanzilor a fost orientata astfel incat trecerea spre niveluri real-pozitive sa se realizeze pe masura temperarii presiunilor inflationiste. Cresterea dobanzilor B.N.R. a fost impusa atat de necesitatea reducerii apelului bancilor comerciale la resursele bancii centrale cat si de cerinta orientarii dobanzilor din economie spre niveluri care sa stopeze diminuarea cererii de lei si sa protejeze cursul de schimb.
Controlul strict al lichiditatii a dus la o evolutie rapid ascendenta a dobanzii medii de refinantare a B.N.R., in special pe seama dobanzii creditului de licitatie si a dobanzii lombard, care incepand cu 14 februarie a fost stabilita la un nivel egal cu rata dobanzii medii la care se adjudeca creditul de licitatie inmultita cu coeficientul de 1,6.
Crescand de la 40,3% la sfarsitul lunii decembrie la un nivel de 71,6% la sfarsitul lunii martie, dobanda activa medie a B.N.R. a atins, in data de 3 martie, un maxim conjunctural de 103,1%, datorat saltului inregistrat de dobanda de licitatie (426,5%) sub impactul comportamentului distorsionat al unei banci aflate in deficit temporar de lichiditate.
Reducerea creditului de refinantare pe seama creditului structural si a creditului acordat cu derogarea de la regulament s-a dovedit a fi o masura insuficienta pentru a absorbi complet excesul de lichiditate existent in sistemul bancar, in special in aprilie si mai.
Apelul la creditul lombard a fost foarte redus in aprilie (volum mediu zilnic se 13,2 miliarde lei) si nul in lunile mai si iunie. Urmare reducerii cu 34,5% volumului mediu al refinantarii, multiplicatorul refinantarii s-a diminuat de la 0,88 in martie la 0,5 in luna inuie; astfel, politica restrangerii creditelor de refinantare a devenit un mijloc de absortie a lichiditatii.
Pe trimestrul trei, refinantarea de la B.N.R. a continuat sa reprezinte, pe ansamblu, un factor de absortie a lichiditatii, creditul lombard fiind utilizat doar sporadic (volumul mediu zilnic al acestuia a fost de 2,5 miliarde lei in iunie, 1,3 miliarde lei in august si 0,3 miliarde lei in septembrie. Reducerea volumului mediu al refinantarii (cu 25%) s-a realizat in special pe seama creditului structural, care s-a diminuat cu 925,7 miliarde lei (72%) situandu-se la sfarsitul lunii spetembrie la nivelul de 359,3 miliarde lei.
Tabel 5
Grafic 6
Tendinta de reducere progresiva a refinantarii de la B.N.R. a fost temporar intrerupta in luna noiembrie, urmare acordarii unui credit special Bancorex-ului in valoare zilnica maxima de 2974 miliarde lei. Astfel fata de luna anterioara, volumul mediu al refinantarii a crescut cu 99% pentru ca in luna decembrie acesta sa revina pe trendul descendent inregistrand pe ansamblul trimestrului o scadere de 31,2%.
Diminuarea considerabila a refinantarii, datorata in special rambursarii creditului structural, a fost usor atenuata de cresterea semnificativa a creditului lombard in luna decembrie (cu 93,8 miliarde lei).
Mecanismul scontarii reprezinta un instrument de control monetar care inglobeaza o serie de conditii destinate a influenta nivelul creditului acordat de banca centrala sistemului bancar. Cea mai importanta conditie o reprezinta rata dobanzii percepute pentru aceste credite, denumita de regula rata scontului. Alte elemente de conditionare pot fi: selectarea institutiilor bancare ce pot accede la scontare (refinantare), selectarea tipurilor de active financiare pe care banca centrala le accepta in vederea scontarii precum si volumul total de credite ce poate utiliza mecanismul scontarii ca instrument de politica monetara depinde de tipul de acces pe care bancile comerciale il au la creditele derefinantare: automat sau conditionat. In tarile cu un sistem financiar de o complexitate mai scazuta, refinantarea de la banca centrala reprezinta principala cale prin care bancile comerciale isi pot majora resursele de creditare. In aceste conditii, bancile comerciale achizitioneaza active financiare pe care le resconteaza ulterior la banca centrala, cu dobanzi de regula mai scazute decat cele pe care le percep clientilor lor. De fapt, prin acest mecanism, banca centrala plateste bancilor comerciale serviciul de colectare financiare care intra in protofoliul bancii centrale.
In timp ce scontul se refera la relatiile dintre bancile si societatile comerciale sau regiile autonome prilejuite de circulatia cambiala, rescontul se refera la relatiile create pe aceeasi baza intre bancile comerciale si banca centrala. Atunci cand bancile comerciale au nevoie de mijloace lichide, ele pot prezenta bancii centrale o parte din protofoliile lor de cambii scontat si pot obtine de la banca, daca aceasta la accepta, asemenea mijloace inainte de diferite scadente ale cambiilor.
Operatiunile de rescontare se caracterizeaza prin trasaturi proprii, semnificative:
se desfasoara pe baza unei rate a dobanzii fixe, stabilite de catre banca de emisiune, cunoscuta in prealabil a caror valabilitate este de durata, nivelul acesteia fiind determinat in orientarea bancilor solicitate;
initiativa operatiunilor lor sunt hotarate de catre bancile comerciale, banca de emisiune avand doar un rol pasiv de a raspunde acestor solicitari;
furnizeaza la nevoie lichiditati bancilor comerciale;
nu sunt acceptate la rescontare decat anumite titluri pe termen scurt, cuprinse in asa numita “lista oficiala”.
Operatiunea de rescont are urmatoarele consecinte:
Bancile comerciale emit moneda scripturala prin operatiunile lor de creditare sau prin celelalte operatiuni prin care achizitioneaza active financiare;
O parte din aceasta moneda scripturala este transformata in moneda legala, ceea ce face ca structura activelor bancilor comerciale sa nu mai fie adecvata: ele trebuie sa detina mai multa moneda a bancii centrale si mai putin active financiare;
In consecinta, bancile comerciale cedeaza bancii centrale o parte din portofoliul lor de scont.
In masura in care refinantarea de la banca centrala este profitabila pentru bancile comerciale, acest mecanism tinde sa devina automat. In acest caz, pentru a pastra controlul asupra expansiunii creditului in economie, banca centrala fie majoreaza taxa scontului, reducand astfel stimulentele bancilor comerciale de a apela la resurse de refinantare, fie limiteaza creditul ce poate fi acordat bancilor comerciale. Astfel, in caz de penurie de lichiditate in sistemul bancar, banca centrala devine un “creditor de ultima instanta” si nu o sursa permanenta de creditare pentru bancile comerciale.
Concluzia este ca rescontul constituie conditia necesara pentru ca o banca comerciala cu datorii fata de banca centrala sa fie in masura sa emita moneda.
Banca centrala resconteaza efectele prezentate de bancile comerciale in schimbul unei dobanzi, pe care o stabileste in mod unilateral. Intrucat aceasta dobanda fixata de banca centrala joaca un rol director in materie de cost al creditului, modificarea sa constituie elementul esential al politicii de rescont. Intr-adevar, rata dobanzii practicata la operatiunile de rescont – taxa de rescont – influenteaza direct celelalte rate ale dobanzilor aferente creditelor bancare, creditelor private si creditelor publice.
Dintre diversele rate ale dobanzii formate in economie si diferentiate in functie de tehnica de creditare utilizata, termene, garantii, etc. taxa de rescont influenteaza mai ales ratele dobanzii practicate la creditele pe termen scurt. Aceasta, deoarece taxa de rescont se afla la baza determinarii ratelor dobanzii debitoare, pe care bancile comerciale le aplica, la randul lor, la operatiunile lor de scont si de creditare in cont.
Faptul ca trebuie sa se refinanteze la banca centrala impiedica bancile comerciale sa practice o politica de creditare independenta; ca urmare, acestea din urma calculeaza cotele dobanzii pe care le aplica in relatiile cu clientii lor, folosind ca prima informatie taxa de rescont a bancii centrale, la care adauga o anumita prima de risc.
Influenta taxei de rescont asupra ratelor dobanzilor pe termen lung este mult mai redusa. Cu toate acestea, simplul fapt ca taxa de rescont influenteaza intens cotele dobanzii pe termen scurt este suficient pentru a conferii politicii de rescont o considerabila putere.
Prin faptul ca stabileste taxa de rescont, banca centrala influenteaza rata dobanzii aferente datoriei publice pe termen scurt. Astfel, in situatia in care trezoreria statului ar dori sa plaseze la banci bonuri de tezaur, ea va trebui sa confere bonuri respective un randament sensibil egal cu taxa de rescont. In cazul in care rata randamentului (rata dobanzii + prima de risc) bonurilor de tezaur ar fi mai mica decat rata de rescont, bancile comerciale vor prefera sa-si utilizeze utilitatile pentru a rambursa o parte din datoriile pe care le au fata de banca centrala, deoarece astfel isi vor reduce datoriile cele mai costisitoare. In cazul opus, in care randamentul bonurilor de tezaur ar fi mai mare decat taxa de rescont, bancile comerciale vor fi tentate sa se indatoreze sistematic la banca centrala si sa subscrie totodata bonuri de tezaur mai remuneratoare.
Evident bancile comerciale apeleaza in mod frecvent la credite de la banca centrala, influenta taxei scontului asupra dobanzilor celorlalte active financiare se face mai puternic simtita. Cand insa banca centrala actioneaza mai ales drept ‘credit de ultima instanta’ efectul modificarii taxei scontului este mult mai diluat. Taxa scontului devine un instrument eficace al politicii monetare numai atunci cand oferta de credite din economie se afla in deficit fata de cerere, astfel incat dobanzile de pe piata monetara cresc in raport cu dobanda de refinantare, creand stimulente pentru bancile comerciale de a apela la resurse de la banca centrala.
Politica taxei rescontului poate fi utilizata si drept instrument complementar operatiunilor pe piata monetara. Daca vanzarile-cumpararile de pe piata monetara au promovat cresterea ratei dobanzilor, bancile comerciale vor incerca intr-o masura crescanda sa se imprumute de la banca centrala pe baza unei taxe de scont ce nu a fost inca majorata. Pentru a stopa o asemenea crestere a operatiunilor sale de scont banca centrala sfarseste prin a majora taxa respectiva, astfel incat sa o puna de acord cu conditiile pietii sau chiar sa descurajeze recursul la scont din partea celorlalte banci.
Astfel, rata dobanzii, pe care bancile o percep efectiv de la clientii lor, poate fi majorata imediat, pentru a mentine in acest fel un anumit ecart fata de taxa de scont, pe care in mod normal rata dobanzii practicate de bancile comerciale o depaseste intr-o masura mai mare sau mai mica.
In acest caz, bancile se pot vedea nevoite sa apeleze la alte surse de lichiditati, participand la tranzactii pe piata interbancara sau renuntand la reinnoirea unor credite pentru clienti. Odata cu cresterea costului refinantarii, bancile comerciale isi vor majora rezervele excedentare, pentru a evita apelul, in caz de nevoie, la credite de la banca centrala.
Reducerea taxei scontului reprezinta un stimulent pentru bancile comerciale de a apela in mai mare masura la credite de la banca centrala, ceea ce are drept rezultat cresterea rezervelor bancare, a bazei monetare si a ofertei de bani din economie.
Trebuie sa mentionam ca relatia dintre nivelul taxei scontului, pe de o parte, si nivelul creditelor de refinantare si ale creditelor acordate de banci, pe de alta parte, nu poate fi cuantificata cu anticipatie, deoarece exista numerosi alti factori care influenteaza cererea de credite a bancilor comerciale catre banca centrala.
In general, volumul creditelor obtinute de bancile comerciale de la banca centrala, este mare cand taxa scontului este ridicata si mic atunci cand taxa scontului este redusa. Aparent paradoxal acest fenomen se produce datorita miscarii mai lente a taxei scontului fata de celelalte dobanzi.
Explicatia consta in faptul ca decizia bancilor comerciale de a se imprumuta la banca centrala nu depinde de nivelul in sine al taxei scontului, ci de diferenta dintre acesta si nivelurile dobanzilor pietei monetare. In perioada de recesiune, spre exemplu, dobanzile pietii scad mult mai rapid decat taxa scontului, astfel ca, in termeni relativi aceasta este ridicata, desi ca nivel absolut s-a redus. In consecinta bancile isi vor reduce imprumuturile de la banca centrala scazand astfel rezervele, baza monetara si efectele asupra cererii angajate vor fi depresive tocmai intr-o perioada de recesiune.
Manevrarea taxei scontului actioneaza, de asemenea asupra capitalurilor straine. Scaderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor straine si chiar a unor capitaluri indigene, lasand sarcina inviorarii numai pe seama capitalurilor ramase. Dimpotriva cresterea taxei scontului si al nivelului general al dobanzii, atrage in tara capitalurilor straine. Se creeaza astfel o abundenta de capitaluri care influeteaza in sensul scaderii nivelului general al dobanzilor.
Efectele manevrarii taxei sconturilor asupra afluxului si refluxului capitalurilor straine implica recurgerea la aceasta metoda in scopul echilibrarii balantei de plati. Cresterea taxei scontului atrage dupa sine o invazie a capitalurilor straine si are momentan un efect binefacator in echilibrarea balantei de plati.
3.3 Politica operatiilor la piata libera
(open market)
Operatiunile pe piata monetara constau din actiunile intreprinse de autoritatea monetara pentru a vinde sau cumpara obligatiuni (in special sub forma titlurilor de stat) in cadrul pietelor financiare. De aceea, acest tip de operatiuni sunt utilizate intens de bancile centrale mai ales in tarile in care datoria publica are un volum realativ ridicat si in care obligatiunile guvernamentale reprezinta o pondere insemnata a activelor bancii centrale.
Trasaturile specifice operatiunilor la piata libera sunt:
-nivelul dobanzii practicate, variaza in functie de evolutia pietii si indeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrala doreste sa o imprime;
-in desfasurarea operatiunilor banca centrala are un rol activ. Acesta initiaza alimentarea pietii monetare cu lichiditati, in special prin oferte proprii;
-operatiile la piata libera au un anumit sens. In timp ce operatiile de rescont se limiteaza numai la alimentarea cu lichiditati a bancilor comerciale, operatiile la piata libera permit bancii de emisiune deopotriva sa acorde credite dar si sa imprumute pe aceasta piata,reducand astfel lichiditatile bancilor si prin aceasta ale economiei nationale.
Politica de ‘open market’ este istoriceste insotitoarea fireasca a politicii de rescont, ambele avandu-si originea in economia engleza, unde se foloseau complementar pentru sensul dorit de evolutia lichiditatii, creditului si dobanzii.
Teoretic, politica de ‘open market’ se deosebeste de politica de rescont din doua puncte de vedere.
In primul rand, politica de ‘open market’ este de natura contractuala, nu reglementara. Ea se realizeaza pe o anumita piata, unde se formeaza un anumit pret, si anume pe piata monetara. Pe aceasta piata, unde se schimba pe titluri lichiditatile create de banca centrala, acesta din urma initiaza vanzarea sau cumpararea unor titluri, generand astfel o cerere sau o oferta de moneda legala. Initiativa respectiva nu intruneste insa adeziunea la schimb a celeilalte parti decat la un nivel al pretului, a carei variatie reflecta starea lichiditatii pietii. Or, prin aceasta, procedura se deosebeste mult de cea a rescontului care este mai rigida, in sensul ca banca centrala monetizeaza toate efectele comerciale care ii sunt prezentate la dobanda pe care o stabileste unilateral.
In al doilea rand politica de ‘open market’ este reversibila, achizitionarea de efecte la reducerea sa. Prin aceasta politica de ‘open market’ este superioara politicii de rescont, care nu poate decat sa asigure sau sa refuze alimentarea cu lichiditati a sistemului bancar comercial.
Banca centrala cumpara sau vinde titluri pe piata monetara. Rezultatul acestor tranzactii este, dupa caz cresterea cantitatii de moneda legala in circulatie (cumpararea de titluri) sau scaderea acestei cantitati (vanzarea de titluri).
Consecintele operatiunilor efectuate pe piata monetara sunt diferite, dupa cum banca centrala tranzactioneaza titluri cu bancile comerciale sau agentii din sectorul nebancar.
Putem presupune ca banca centrala cumpara titluri. Daca titlurile sunt cumparate de la bancile comerciale, operatiunea respectiva determina cresterea lichiditatii de moneda legala a acestora din urma cu o suma egala cu valoarea titlurilor achizitionate, si in consecinta, cresterea posibilitatilor bancilor comerciale de a acorda noi credite. In cazul in care titlurile sunt cumparate de la agentii din sectorul nebancar, va creste lichiditatea in moneda legala a agentilor nebancari si nu lichiditatea bancilor comerciale. In acest caz respectiva emisiune de moneda legala nu poate servi ca baza pentru o emisiune ulterioara de moneda scripturala, aceasta avand loc numai in masura in care clientii bancilor depun in conturile lor curente bancare aceasta cantitate noua de moneda legala, conferind astfel bancilor comerciale posibilitatea unei cresteri a creditelor pe care le acorda.
Posibilitatea bancilor comerciale de a creste volumul creditelor acordate este mai redusa decat in cazul precedent, deoarece bancile trebuie sa sterilizeze sub forma de rezerve obligatorii o parte din moneda bancii centrale pe care o primesc sub forma de depunere. De asemenea, avand in vedere preferinta agentilor nebancari pentru moneda legala, este de asteptat ca bancile comerciale sa nu recupereze sub forma de depuneri intreaga cantitate de moneda legala emisa de banca centrala cu ocazia cumpararii de titluri de la agentii nebancari, ceea ce reduce si mai mult capacitatea de creatie monetara a bancilor comerciale.
Politica de ‘open market’ este o politica primitiva, spre deosebire de politica de rescont, care este una de conformare, ceea ce constituie un evident avantaj, deoarece bancile comerciale nu mai dispun de o marja de manevra in afara spatiului controlat de banca centrala.
Banca centrala intervine pe piata monetara fie in calitate de vanzator de titluri, fie in calitate de cumparator de titluri influentand, astfel, pretul echilibrului al pietii respective. Astfel in cazul in care banca centrala vinde titluri, preturile (cursurile) acestora scad, iar in cazul in care cumpara titluri,preturile (cursurile) lor cresc.
Preturile (cursurile) titlurilor sunt legate de rata dobanzii aferenta creantelor respective. Dupa cum se stie, aceasta legatura este exprimata prin relatia:
R=I x P
unde: R-venitul adus de un anumit titlu;
P-cursul (pretul) titlului;
I-randamentul titlului (exprimat, de obicei sub forma ratei dobanzii);
Venitul adus de un anumit titlu, R, este o marime predeterminata, iar prin urmare: I x P =constant ceea ce inseamna ca cresterea pretului (cursului) unui titlu determina o scadere de egala valoare a randamentului (rata dobanzii) sau, si invers.
Variatiile cotei dobanzii de pe piata monetara, la care bancile comerciale pot obtine lichiditatile bancii centrale (ce le sunt necesare pentru operatiunile lor de creditare) se repercuteaza asupra dobanzilor pe care bancile comerciale le pretind de la clientii lor pentru operatiunile de scont si de acordare de creditare pe care le efectueaza cu acestia din urma.
Astfel, daca banca centrala intervine prin cumpararea de obligatiuni, ea va contribui la cresterea cererii pentru aceste active ceea ce va avea drept efect majorarea preturilor lor si corespunzator, diminuarea rendamentului (dobanzilor) acestora. Rezervele suplimentare obtinute de bancile comerciale in urma acestui proces vor spori lichiditatile disponibile pentru acordarea de credite, accentuand si pe aceasta cale presiunea in jos asupra dobanzilor. Evident vanzarea de titluri de stat de catre banca centrala produce efecte contrarii in sistem.
De asemenea, variatiile cotei dobanzii de pe piata monetara se repercuteaza asupra dobanzilor aferente datoriei publice, intrucat statul sa confere bonurilor de tezaur un randament comparabil cu randamentul plasamentelor pe piata monetara. De exemplu, daca randamentul bonurilor de tezaur este prea mic, bancile comerciale care dispun de lichiditati vor prefera sa cumpere titluri prin ‘open market’ de la banca centrala, mai degraba decat de la trezoreria statului, care ramane astfel cu bonuri de tezaur neplasate.
In acest mod – la fel ca in cazul taxei de scont – rata dobanzii de pe piata monetara este strans legata de celelalte rate ale dobanzii formate in economie.
Bancile comerciale au de ales intre, pe de o parte, a cumpara titluri de la banca centrala sau de la ceilalti participanti la piata monetara, iar pe de alte parte, a accepta creante asupra sectorului nebancar pe calea scontului si a acordarii de credite. In cazul in care rata dobanzii de pe piata monetara este ridicata iar ratele dobanzii pe care le pot incasa de la clienti sunt relativ mici (tinand seama si de prima de risca aferenta creditelor pe care le acorda), bancile comerciale isi vor reduce oferta de credite cumparand in schimb titluri prin ‘open market’.
Invers, in cazul in care ratele dobanzii de pe piata monetara sunt relativ mai mici decat ratele dobanzii pe care le pot practica in relatiile cu clientii lor, bancile comerciale vor vinde titlurile la ‘open market’ si vor folosi lichiditatile obtinute pe aceasta cale pentru a se angaja in operatiunile de creditare solicitate de sectorul nebancar.
EMISIUNILE DE TITLURI DE STAT
Emisiunile de titluri de stat (reprezentand imprumuturi de stat), vanzarea si rascumpararea acestora, precum si plata dobanzii si a altor speze aferente se fac direct de catre Ministerul Finantelor sau prin intermediul altor institutii financiare specializate, care dobandesc calitatea de agent al statului in baza conventiilor incheiate.
In acest sens, in conformitate cu prevederile Legii nr.34 din 1991 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, aceasta actioneaza in calitate de agent al statului in ceea ce priveste emisiunea de titluri de stat, vanzarea si rascumpararea acestora.
Pe piata titlurilor de stat activeaza un numar de 31 de participanti, banci comerciale, ce pot subscrie atat in nume si in cont propriu, cat si in nume propriu si in contul clientilor lor, persoane juritice.
Incepand din anul 1994 si pana in prezent au avut loc 98 de emisiuni de titluri de stat, hotarate prin Ordine ale Ministerului Finantelor (emisiuni), ce au avut drept obiectiv acoperirea (finantarea) deficitului bugetar. Aceste emisiuni au fost lansate atat cu discont (36), cat si cu dobanda (62), cu scadente cuprinse intre 53 si 111 zile. Numarul mai mare al emisiunilor de titluri de stat cu dobanda se explica prin costurile mai mici ale acestora.
Din luna august 1995, conform Normelor privind garantarea creditelor de refinantare acordate de Banca Nationala a Romaniei societatilor bancare, titlurile de stat sunt acceptate drept garantie pentru acordarea acestor credite. Procentul de garantare a creditelor a evoluat de la 20-30 la suta in august 1995 pana la 100 la suta in octombrie 1996.
La 31 decembrie 1996 valoarea nominala totala a titlurilor de stat aflate in circulatie era de 3808,5 miliarde lei, din care 3793,5 miliarde lei la societatile bancare si 15 miliarde lei la clienti ai acestora.
In perioada ianuarie-iunie 1997 au avut loc 28 emisiuni de titluri de stat purtatoare de dobanda.
Pana in luna aprilie 1997 plasarea emisiunilor de titluri de stat s-a realizat numai prin subscriptie publica, la data de 16.04.1997 intrand in vigoare un nou Regulament privind operatiunile cu titluri de stat derulate prin Banca Nationala a Romaniei in calitatea sa de agent al statului. Aceasta ofera cadrul general de desfasurare a activitatii atat pe piata primara cat si pe piata secundara a titlurilor de stat.
In ceea ce priveste piata primara a titlurilor de stat, Regulamentul prevede criteriile generale privind acordarea calitatii de participant pe piata primara, precum si instituirea unui sistem al dealer-ilor primari. Totodata sunt stabilite modalitatile de plasare a titlurilor de stat, si anume: subscriptia publica, subscriptia publica garantata si licitatie. In functie de conditiile pietei, de experienta intermediarilor de pe piata primara, precum si in functie de tipul de titluri de stat emise, se alege una din modalitatile de plasare mentionate anterior.
Regulamentul cuprinde prezentarea fiecarei metode de plasare, precum si modalitatile de desfasurare a vanzarii. In cazul plasarii titlurilor de stat prin licitatie, pentru determinarea pretului pot fi folosite doua metode, si anume: metoda pretului multiplu si metoda pretului uniform.
Piata secundara a titlurilor de stat reprezinta totalitatea operatiunilor de vanzare, cumparare si alte operatiuni cu titluri de stat aflate in circulatie. Participantii pe acest segment de piata trebuie, in vederea autorizarii, sa indeplineasca anumite conditii minimale prevazute de Regulament. Acestia pot fi intermediari pe piata primara, alti intermediari autorizati de Banca Nationala, precum si detinatorii inregistrati care pot, conform legii, sa desfasoare operatiuni cu titluri de stat.
Totodata, sunt instituite principiile de desfasurare a tranzactiilor pe piata: orarul de functionare a piatei secundare, cotatiile oferite, modalitatea de executare a ordinelor clientilor, modalitatile de incheiere a tranzactiilor, asigurarea profesionalismului personalului implicat in acest gen de activitati precum si a controlului privind corectitudinea tranzactiilor incheiate.
Inregistrarea si transferul titlurilor de stat sunt opratiuni efectuate de catre Banca Nationala a Romaniei pe baza documentelor primare aferente operatiunilor din piata primara si secundara, prin inscrierea de mentiuni cu privire la: detinatorii inregistrati ai titlurilor de stat, transferurile dreptului de propietate.
Decontarea operatiunilor privind titlurile de stat se efectueaza conform ofertelor de cumparare acceptate, instructiunilor de tranzactionare si, la scadenta, pe baza inscrisurilor din data inregistrarii curente.
La data de 30 iunie 1997, valoarea nominala totala a titlurilor de stat in circulatie era de 5780,2 miliarde lei, din care:
la societati bancare: 4907,8 miliarde lei;
la clienti: 872,4 miliarde lei.
Pe piata secundara a titlurilor de stat, in perioada aprilie-iunie 1997, s-au efectuat 27 de tranzactii, avnd ca obiect vanzarea si cumpararea unui numar de 58775 de titluri de stat (in valoare de 755,2 miliarde lei). Aceste tranzactii s-au desfasurat intre societati bancare cat si intre acestea si clientii lor.
In perioada ianuarie 1996- iunie 1997, nivelurile si tendintele dobanzilor medii la titluri de stat sunt cele prezentate in tabel.
Evolutia dobanzilor medii
titlurile de stat, ianuarie 1996- iulie 1997
procente pe an –
Tabel 6
In luna aprilie 1997 B.N.R. a initiat primele operatiuni de ‘open market’ indreptate spre absortia excesului de lichiditate, banca centrala vanzand, in primele doua luni ale trimestrului II titluri de stat in valoare de 495 miliarde lei; sterilizarea efectuata de B.N.R. a fost doar marginala.
La sfarsitul lunii iunie, portofoliul de titluri de stat al autoritatii monetare s-a epuizat prin ajungerea la scadenta a restului de titluri detinute de B.N.R. (249 miliarde lei); refacerea acestui portofoliu ar fi generat noi injectii monetare, care erau nedorite in contextul abundentei de lichiditate existente la acel moment in sistemul bancar.
In trimestrul III B.N.R. nu a mai utilizat operatiunile de ‘open market’ in scopul absortiei de lichiditate, portofoliul sau de titluri de stat fiind epuizat. Incercarea de refacere a acestui protofoliu a fost restrictionata de necesitatea evitarii injectarii de lichiditate in conditiile supralichiditatii existente in sistemul bancar ca urmare a cumpararilor de valuta de catre banca centrala. Astfel, valoarea nominala a titlurilor de stat cumparate de B.N.R. de pe piata secundara in cursul trimestrului III a fost doar de 128 miliarde lei.
In cursul trimestrului intensificarea operatiunilor Bancii Nationale pe piata titlurilor de stat a fost motivata in special de necesitatea evitarii unei crize a sistemului bancar ce se putea declansa in contextul dificultatilor structurale de lichiditate ale unor banci cu capital de stat.
Neputand asista in mod pasiv la deteriorarea gradului de lichiditate al bancilor in cauza, B.N.R. a acceptat titluri de stat in valoare nominala de 4235 miliarde (din care 3000 miliarde de lei in schimbul creditului special acordat Bancorex) aceste operatiuni constituind principalul generator de injectii monetare in trimestrul IV.
Interventia bancii centrale pe piata titlurilor de stat a fost justificata de interesul redus manifestat de bancile comerciale pentru achizitionarea acestora pe piata secundara din cauza:
-rendamentelor acestui instrument, cel putin pentru sfarsitul anului curent care erau sensibil sub nivelul randamentelor pe piata monetara;
-incertitudinilor existente in ceea ce priveste dobanda la anumite titluri;
-scadentelor prea indepartate ale titlurilor, pentru o piata secundara cvasiinexistenta.
La sfarsitul anului, urmare ajungerii la scadenta a unor titluri de stat detinute de Banca Nationala, precum si vanzarii pe piata secundara a altora, in scopul incurajarii dezvoltarii acestei piete si micsorarii costurilor sterilizarii, valoarea nominala a titlurilor de stat aflate in portofoliul bancii centrale a fost de 3257,6 miliarde lei.
3.4.Rezervele bancare minime obligatorii
Odata cu adoptarea sistemului bancar cu doua paliere (banca centrala respectiv banci comerciale) s-a stipulat prin Legile 33/1991 si 34/1991 obligativitatea pentru societatile bancare de a pastra rezerve obligatorii in conturi special deschise la Banca Nationala a Romaniei.
Scopul urmarit prin introducerea rezervelor obligatorii il constituie, in principal, limitarea potentialului de multiplicare a creditului de catre sistemul bancar.
Politica rezervelor obligatorii consta in obligatia pe care banca centrala o supune bancilor comerciale de a detine o parte din activele lor sub forma de moneda legala. Ca urmare, in masura in care o anumita fractiune din resursele lor sunt indisponibilizate sub forma de rezerve in moneda legala, bancile comerciale nu se mai pot angaja in operatiuni de creditare generatoare de moneda. In aceste conditii, cresterea coeficientului rezervelor apare ca o masura deflationista, care tinde sa duca la reducerea ritmului de crestere a masei monetare, in timp ce reducerea coeficientului apare ca o masura inflationista, de natura sa duca la accelerarea cresterii masei monetare.
Efectele politicii rezervelor obligatorii pot fi evidentiate cu ajutorul formulei multiplicatorului creditului:
unde:
M – cantitatea de moneda nou creata;
E – volumul rezervelor lichide excedentare;
r – coeficientul rezervelor obligatorii;
b – preferinta pentru moneda scripturala (gradul de ramanere a fondurilor in sisteml bancar).
Rezulta ca o varietate oarecare a coeficientului rezervelor obligatorii, r, va afecta atat marimea multiplicatorului, E, cat si marimea multiplicatorului, b.
Astfel, diminuarea lui r face ca rezervele lichide ale bancilor, E, sa creasca, deorece o parte din cantitatea de moneda legala detinuta anterior ca rezerve obligatorie este eliberata, devenind disponibila pentru acordarea de credite. Invers, cresterea lui face ca rezervele lichide excedentare ale bancilor, E, sa scada, deoarece o parte din aceste rezerve lichide facultative devin obligatorii.
Insa modificarea lui r duce totodata si la o modificare in acelasi sens a valorii multiplicatorului, k, ceea ce face ca efectele deflationiste sau inflationiste exercitate asupra lui E sa fie multiplicate prin diminuarea sau sporirea corespunzatoare a lui k.
Marimea rezervelor obligatorii se determina ca produs intre coeficientul rezervelor obligatorii si marimea depozitelor.
rezerve obligatorii = r x depozite
pentru a ilustra cele de mai sus, sa presupunem ca, in momentul initial, coeficientul rezervelor obligatorii, r, este 0,15, iar bilantul consolidat al sistemului bancar comercial este urmatorul
Efectele politicii rezervelor obligatorii (momentul initial)
Sa mai presupunem ca preferinta pentru moneda scripturala si respectiv, pentru numerar este b=0,50 si ca aceasta ramane neschimbata. Multiplicatorul, k, are, deci, valoarea:
In ceea ce priveste creatia potentiala de moneda, aceasta este:
50 x 1,74 = 87 mil. u.m.
Sa presupunem acum ca r se reduce, devenind 0,1. Ca urmare, bilantul consolidat al sistemului bancar comercial dobandeste urmatoarea forma:
Efectele politicii rezervelor obligatorii (momentul initial)
Deoarece se presupune ca preferinta pentru numerar, b, nu se modifica, valoarea multiplicatorului, k, creste, datorita scaderii lui r, devenind:
La randul sau, creatia monetara maxima posibila devine:
100 x 1,82 = 182 mil u.m.
Se observa ca potentialul de creditare si, deci, de creatie monetara, se dubleaza, ceea ce se explica faptul ca efectul inflationist exercitat asupra lui E (care devine de doua ori mai mare) este amplificat printr-o crestere a valorii multiplicatorului, chiar daca de amploare mai mica (de la 1,74 la 1,84).
Exemplul de mai sus arata ca influenta variatiilor lui r este considerabila asupra multiplicandului, E, dar mult mai slaba asupra multiplicatorului k. Aceasta inseamna ca, desi modifica brutal si in mai mare masura starea lichiditatii bancare, politica rezervelor obligatorii nu afecteaza sensibil capacitatea de creatie monetara a bancilor comerciale. De aceea, se poate spune ca singurul efect al acestui instrument de politica monetara este efectul cantitativ exercitat asupra lichiditatilor bancilor comerciale.
Astfel, daca presupunem ca totalul depozitelor bancare este de 1000 milioane u.m.. cresterea sau scaderea cu un singur procent al coeficientului rezervelor obligatorii, r, blocheaza sau elibereaza fondul in valoare de 10 milioane u.m. Or, bancile nu detin, de regula, rezerve lichide excedentare prea mari, si, ca urmare, acest plus sau minus de fonduri de 10 milioane u.m. bulverseaza complet situatia financiara, facandu-le dintr-o data supralichide sau nelichide. De aici, schimbarea radicala a comportamentului bancilor comerciale precum si de asemenea, retinerea bancilor centrale de a folosi acest foarte puternic instrument de politica monetara.
Pentru o economie in plin proces de reforma, precum cea a Romaniei, limitarea potentialului de multiplicare a banilor (si, pe aceasta cale, a inflatiei) este unul din obiectivele majore.
Nivelul maxim de multiplicare a creditului variaza invers proportional cu rata rezervelor obligatorii, conform relatiei:
Cr(max)=Cr /rr
unde: Cr(max)=nivelul maxim de multiplicare al creditului
Cr =emisiunea suplimentara de credit facuta initial de o societate bancara
rr=rata rezervelor obligatorii.
Urmare a schimbarilor semnificative in politica de credite a Bancii Nationale produse pe parcursul anului 1991 (renuntarea la plafoanele de credite si introducerea unui nou mecanism de refinantare), in ianuarie 1992 este publicat primul Regulament privind rezervele obligatorii ale societatilor bancare.
De la intrarea in vigoare a acestui regulament, in martie acelasi an, si pana in prezent, principiile fundamentale au ramas aceleasi, dar s-a produs o serie de modificari care au avizat: baza de calcul, rata rezervelor obligatorii, rata dobanzii bonificate sau a dobanzii penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor.
Cele mai importante modificari au fost introduse prin Regulamentul nr. 4/1993 si Circulara nr. 7/1995; rata rezervelor, rata dobanzii bonificate si a dobanzii penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor au fost modificate periodic, in functie de obiectul urmarit, prin circulare.
De data recenta sunt modificarile ce privesc stabilirea ratei rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor in valuta in functie de gradul de lichiditate valutara al societatilor bancare, aspecte reglementate de Norma nr. 10/24.06.1996 si Circularele nr. 20 si 25/1996.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii
a)Conform Regulamentului nr.1/1992, baza de calcul a fost relativ restransa, incluzand doar mijloacele banesti in moneda nationala sub forma de depozite la vedere sau la termen, atrase de societatile bancare de la persoanele fizice si juritice. Erau exceptate economiile populatiei, sumele in tranzit intre sediile societatilor bancare, depozitele guvernamentale si cele asimilate acestora, depozitele atrase de la institutii care la randul lor constituiau rezerve, precum si mijloace banesti in valute convertibile.
b)Regulamentul nr. 4/27 decembrie 1993, cu aplicare din 1 ianuarie 1994 adauga la baza de calcul:
-economiile populatiei;
-sumele in tranzit intre sediile societatilor bancare;
-mijloacele banesti in valuta convertibila la vedere si la termen atrase de societatile bancare de la persoane juritice.
Sunt exceptate in continuare mijloacele banesti in valuta ale populatiei.
c)Prin Circulara 7/10 martie 1995, incepand cu 1 aprilie acelasi an, sunt introduse in baza de calcul mijloacele banesti in valuta atrase de la persoane fizice.
Incepand cu aceeasi data, optional, rezervele minime obligatorii aferente resurselor in valuta convertibila pot fi constituite in moneda nationala sau in dolari S.U.A.
Rata rezervelor obligatorii
Banca Nationala a Romaniei stabileste ratele rezervelor obligatorii in functie de obiectivele sale de politica monetara si le comunica societatilor bancare cu cel putin 7 zile inainte de perioada de aplicare.
De la introducerea rezervelor minime obligatorii, rata de constituire a suferit cateva modificari impuse de evolutiile monetare:
Rata rezervelor minime obligatorii
-procente-
Tabel 7
Prin Regulamentul nr. 4/27 decembrie 1993 s-au introdus notiunile de rezerve marginale, respectiv de rate marginale ce se aplica pentru calcularea acestora.
O mentiune speciala trebuie facuta pentru rezervele obligatorii aferenta sumelor in tranzit intre sediile societatilor bancare, al caror regim de constituire este diferit, criteriul avut la baza fiind ponderea pe care aceste sume o detin in totalul bilantului.
Astfel:
-pentru sumele in tranzit care depasesc nivelul primar al bazei de calcul si ating primul nivel marginal (care este egal cu doua ori nivelul primar al bazei de calcul), rata rezervelor a fost in permanenta de 50%;
-pentru sumele in tranzit aferente celui de-al doilea nivel marginal al bazei de calcul (obtinut prin scaderea nivelurilor sumelor in tranzit, a nivelului primar si a primului nivel marginal), rata rezervelor a fost in permanenta de 100%.
In perioada 1 ianuarie-31 decembrie 1994, nivelul primar al bazei de calcul a fost stabilit la 5% din totalul bilantului societatilor bancare, pentru ca incepand cu 1 ianuarie 1995 sa scada la 3% (nivel mentinut pana in prezent).
De asemenea, merita subliniat faptul ca rezervele obligatorii pentru sumele in tranzit s-au constituit in mod accidental, volumul acestor sume mentinandu-se, in general, sub nivelul primar al bazei de calcul.
Rata dobanzii bonificate la rezervele obligatorii
Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii este purtator de dobanda pana la nivelul prevazut al rezervelor.
Rata dobanzii bonificate la rezervele minime obligatorii a evoluat astfel:
Tabel 8
Analizand tabelul de mai sus, observam ca la rezervele constituite in lei, cea mai mare rata a dobanzii bonificate a fost inregistrata in perioada 1 aprilie 94-31 august 94 (30%) dupa care rata dobanzii bonificate inregistreaza o scadere ajungand la 12% in perioada 1aprilie 96 –30 septembrie 96. La rezervele constituite in valuta rata dobanzii bonificate a fost de 3%, respectiv 2%.
Rata dobanzii penalizatoare
pentru neindeplinirea rezervelor obligatorii
Pentru deficitul de rezerva se calculeaza si se percepeo dobanda penalizatoare speciala pe durata unei luni calendaristice, cu o rata stabilita de Banca Nationala a Romaniei.
Rata dobanzii penalizatoare se comunica fara preaviz.
Rata dobanzii penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor minime obligatorii constituite in lei a urmat, in general, rata dobanzii la creditul overdraft (lombard), uneori situandu-se chiar peste acest nivel. La rezervele minime constituite in valuta, penalizarea pentru nerespectarea nivelului prevazut a fost si este deosebit de severa, depasind considerabil castigul potential al societatii bancare din alte categorii de plasamente:
Rata dobanzii penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor
-procente/an-
Tabel 9
Regulamentul nr. 4/27 decembrie 1993 a intrat in vigoare in trimestrul I 1994, prima perioada de observare fiind 15 ianuarie- 15 februarie, iar prima perioada de aplicare 1- 28 februarie.
Din tabelul de mai sus se observa ca dobanda penalizatoare s-a mentinut in tot cursul trimestrului I, la un nivel inalt, de 260% pe an. Pentru a nu plati o asemenea dobanda ridicata, o serie de banci comerciale au apelat – aflandu-se in criza de rezerve, datorita extinderii unor credite dincolo de limitele potentiale – la nivelele overdraft, preferand sa plateasca o dobanda mai mica (250% pe an). Impactul cel mai puternic in acest sens a fost semnalat in luna februarie (prima luna de aplicare a noului regulament), cand creditul overdraft a crescut la un nivel mediu de 308,36 miliarde lei pe zi.
Ulterior acestui lucru, bancile comerciale au demonstrat ca “si-au invatat lectia”, apeland in tot mai mica masura la creditul overdraft si preferand, in schimb, sa-si satisfaca necesarul de rezerve pe calea unei selectionari mai drastice a creditului neguvernamental acordat.
Prin Regulamentul nr. 4/1993 s-a creat posibilitatea includerii numeralului aflat in casieriile bancilor comerciale in calculul rezervelor obligatorii. Astfel, in cazul in care nivelul efectiv al rezervelor este mai mic decat cel prevazut, la cererea expresa a societatilor bancare, o parte a numeralului din casieriile acestora poate fi luat in considerare in completarea rezervelor, in limite stabilite de Banca Nationala a Romaniei.
Initial, aportul maxim al numeralului a fost fixat la 10% din nivelul prevazut al rezervelor obligatorii, fara a putea depasi 50% din soldul mediu zilnic al casieriilor societatilor bancare din perioada de observare.
Incepand cu luna mai 1994, limitele amintite au fost modificate, majorandu-se la 20%, respectiv 80%.
Nivelul prevazut al rezervelor obligatorii reprezinta produsul dintre baza de calcul si rata rezervelor obligatorii.
Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii il constituie soldul inregistrat de societatea bancara in contul pentru rezerve obligatorii si se determina pe baza mediei soldurilor zilnice pe perioada de aplicare.
“Perioada de aplicare” este de la data 1 a lunii curente pana la data de 30 a lunii curente, iar “perioada de observare” este de la data de 15 a lunii urmatoare pana la data de 15 a lunii curente. Exista, asadar, un decalaj intre aceste doua perioade, ceea ce constituie o practica frecventa a bancilor centrale moderne.
In primii aproximativ 2 ani dupa punerea in aplicare a Regulamentului nr. I/149/1992, depasirea nivelului rezervelor minime obligatorii a reflectat nivelul excesiv al lichiditatii din sistemul bancar. Evolutia ulterioara este marcata, consecinta a inaspririi masurilor de politica monetara, in principal, de doua cresteri relativ abrupte: prima in anul 1994 si a doua in ultima parte a anului 1995.
Grafic 7
Perioada martie 1992- decembrie 1993
Caracteristicile de baza ale acestei perioade sunt:
a)cresterea treptata si moderata a nivelului prevazut al rezervelor obligatorii;
b)existenta unui nivel apreciabil de rezerve excedentare.
In martie 1992, prima luna in care au operat rezervele obligatorii, nivelul prevazut al acestora a fost de 52,7 miliarde lei, iar cel efectiv de 238,3 miliarde lei iar cel efectiv de 113,0 miliarde lei (de 1,45 ori mai mare). In decembrie 1993 nivelul prevazut al rezervelor obligatorii a fost de 168,1 miliarde lei iar nivelul efectiv a fost de 170,1 miliarde lei, deci doar cu 2 miliarde lei mai mult (1,2 procente depasire).
Inasprirea politicii monetare, evidenta incepand cu 1994, s-a concretizat, in ceea ce priveste rezervele obligatorii, intr-o crestere a volumului acestora. Cresterea din anul 1994 a avut doua cauze majore:
-extinderea bazei de calcul, prin includerea economiilor populatiei, sumele in tranzit si depozitele in valuta ale rezervelor (atrase doar de la persoanele juritice);
-majorarea volumului elementelor cuprinse in baza de calcul, prin atragerea in sistemul bancar a unor importante resurse banesti de la populatie si agenti economici (urmare a practicarii unor dobanzi puternic real-pozitive).
Extinderea bazei de calcul a insemnat pentru bancile comerciale un effort suplimentar in constituirea rezervelor obligatorii. In luna ianuarie 1994 (prima luna de aplicare a Regulamentului nr. 4/1993) nivelul prevazut al rezervelor a crescut de la 192,8 miliarde lei la 252,5 miliarde lei. Se observa, de asemenea, o preocupare sporita din partea bancilor comerciale fata de rezervele obligatorii, nivelul efectiv al acetora osciland mai aproape de nivelul prevazut.
In acelasi timp, raportul rezerve/elemente de masa monetara a evoluat de 4,9% in decembrie 1993 la 5,9% in martie 195, iar raportul rezerve/credit neguvernamental a crescut de la 3,4% in decembrie 1993 la 5,1% in martie 1995.
*)nivel prevazut
**)elemente de masa monetara la nivel de bilant al bancilor comerciale
grafic 8
Privita prin prisma schimbarilor intervenite si a efectelor obtinute, este cea mai complexa perioada. Cresterea, in anul 1995, a nivelului prevazut al rezervelor minime obligatorii este rezultatul:
-diferentierii ratei rezervelor minime pentru mijloacele banesti in lei si cele in valuta;
-majorarii treptate a ratei rezervelor aferente resurselor in valuta (pana la 20% pentru rezervele constituite in lei 40% pentru cele constituite in valuta).
Apreciind intensitatea celor doua principale miscari produse in volumul rezervelor, se poate spune ca prima a avut impact moderat asupra bancilor comerciale. Modificarile intervenite in anul 1995 au avut insa un alt impact mult mai puternic si au dus la diferentierea clara a costurilor rezervelor obligatorii in lei fata de cele in valuta.
Masurile luate in 1995 au vizat, in special, temperarea expansiunii creditului in valuta. Astfel, posibilitatea pastrarii de rezerve in dolari si majorarea treptata a ecartului dintre rata rezervelor aferenta mijloacelor banesti in valuta si cea a mijloacelor banesti in lei au generat sporirea costurilor bancilor comerciale, antrenand concomitent o limitare a procesului de creatie monetara in interiorul sistemului bancar si o diminuare a capacitatilor de creditare in valuta a societatilor bancare.
Volumul total al rezervelor planificate a crescut de la 403,5 miliarde lei in decembrie 1994 la 1.965 miliarde lei (din care numai 904,4 miliarde lei au fost rezerve constituite in lei in decembrie 1995). Ponderea rezervelor minime prevazute in totalul bilanturilor bancilor comerciale a crescut de la 2,0% in decembrie 1994 la 6,1% in decembrie 1995.
Folosirea rezervelor minime obligatorii in valuta ca instrument de control indirect al expansiunii creditelor in devize a avut insa un rezultat modest, acestea din urma avand in permanenta o evolutie ascendenta. Efectul coercitiv al rezervelor in valuta a fost contracarat, in special, de ecartul deosebit de mare dintre dobanzile la credite in lei si cele in valuta, care le-au facut deosebit de atractive pe cele din urma.
Ca urmare, in luna iunie 1996, Banca Nationala a Romaniei elaboreaza Norma de lichiditate valutara (nr. 10/1996).
In baza prevederilor acestor norme, rata rezervelor minime aferenta depozitelor in moneda straina variaza in functie de gradul de lichiditate valutara a societatii bancare respectiv. Cu cat activele in valuta ale unei banci sunt orientate spre plasamente de scurta durata si cu risc redus, cu atat gradul de lichiditate este mai ridicat. Daca nivelul lichiditatii valutare se situeaza sub cel stabilit de Banca Nationala ca fiind optim, societatea bancara in cauza trebuie sa constituie rezerve majorate. In acest mod se incearca stimularea indirecta a unui nou comportament si a unei noi manevre de administrare a resurselor valutare de catre bancile comerciale.
Odata cu aplicarea normelor de lichiditate valutara s-a produs si o usoara relaxare a regimului rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor in devize convertibile. De asemenea, pentru a permite societatilor bancare sa se alieneze la exigentele Normei nr.10, Banca Nationala a hotarat cresterea progresiva a pragului de lichiditate pentru care nu se constituie rezerve minime obligatorii majorate, pana la atingerea, in aprilie 1997, a nivelului de 0,75 considerat ca fiind optim.
In cazul in care gradul de lichiditate valutara este mai mic decat 0,75, rata rezervelor obligatorii aferente mijloacelor banesti in valuta convertibila valabila in perioada de aplicare se majoreaza astfel:
Tabel 10
Rezerve minime obligatorii
Ratele rezervelor pentru depozitele in lei si in valuta au ramas nemodificate pe parcursul trimestrului I al 1997.
Pe fondul cresterii costului creditelor in lei si cel al restrangerii lichiditatii, eficacitatea ratelor rezervelor obligatorii pentru depozitele in valuta s-a diminuat considerabil, in conditii in care majorotatea bancilor optasera anterior pentru constituirea in lei a rezervelor aferente acestor depozite. Astfel, volumul creditului in valuta a crescut intr-un ritm superior (7,8%) celui inregistrat in ultimul trimestru al anului anterior (5,4%). O alta reactie a bancilor la costurile ridicate si la dificultatile de constituire a rezervelor in lei a constat in solicitarea adresata de catre acestea bancii centrale pentru modificarea optiunii privind moneda de constituire a rezervelor aferente depozitelor in valuta, in favoarea dolarilor.
Pentru a evita cresterea creditului pe seama neindeplinirii rezervelor minime, banca centrala a hotarat majorarea dobanzilor penalizatoare a deficitului de rezerva la nivelul ratei dobanzii la creditul lombard. In cursul trimestrului II, modificarile mecanismului rezervelor obligatorii s-au produs in mai mica masura la initiativa B.N.R. ele datorandu-se, in special, comportamentului bancilor comerciale. In contextul dificultatilor de constituire a rezervelor obligatorii la sfarsitul trimestrului I, bancile comerciale au apelat in bloc, la prevederea din regulamentul privind rezervele obligatorii, referitoare la posibilitatea constituirii optionale, in lei sau in valuta, a rezervelor aferente depozitelor in valuta.
Optiunea de constituire in valuta a rezervelor aferente depozitelor in valuta a generat, la momentul intrarii ei in vigoare (1 aprilie 1997) un excedent important de lichiditate, creand dificultati bancii centrale in controlul bazei monetare.
Pe de alta parte, desi era de asteptat o atenuare a tendintei de expansiune a creditului in valuta, ca urmare a cresterii rezervelor obligatorii in valuta, acest fenomen s-a produs doar in luna aprilie; evolutia puternic ascendenta a creditului in valuta pe ansamblul trimestrului (+10,9%) a fost in opozitie evidenta cu evolutia creditului neguvernamental in lei (-6%, in termeni nominali).
Intrucat costul de oportunitate al rezervelor obligatorii a continuat sa creasca, B.N.R. a majorat dobanda bonificata la rezervele obligatorii constituite in lei, de la 22% la 30%. Totodata, incepand cu data de 27 aprilie, banca centrala a renuntat la sistemul de stabilire, in raport de rata medie a dobanzii de licitatie, a ratei dobanzii penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor obligatorii, nivelul ei fiind stabilit la 200% pe an.
Ratele rezervelor pentru depozitele in lei si in valuta au ramas neschimbate de-a lungul trimestrului II 1997.
Incepand cu 1 iulie, mecanismul rezervelor obligatorii a suferit doua schimbari semnificative prin majorarea ratei rezervelor minime obligatorii pentru depozitele in lei de la 7,5% la 10% si reducerea ratei dobanzii bonificate la rezervele obligatorii in lei de la 30% la 15% pe an.
Modificarea ratei rezervelor a fost motivata de necesitatea cresterii eficacitatii instrumentelor de control al lichiditatii pe de o parte si a reducerii efortului de sterilizare, pe alta parte, in conditiile prelungirii duratei de manifestare a excedentului de lichiditate in sistemul bancar. Ca urmare, nivelul prevazut a rezervelor obligatorii a crescut in iulie cu 750 miliarde lei. Cu toate acestea, datorita lichiditatii ridicate din sistemul bancar, anumite banci au revenit, incepand cu luna august, la optiunea de constituire in lei a rezervelor aferente depozitelor in valuta, astfelincat volumul prevazut al rezervelor a mai crescut cu 450 miliarde lei.
Odata cu majorarea ratei rezervelor minime obligatorii si reducerea dobanzilor bonificate pentru aceste rezerve costurile constituirii rezervelor bancilor comerciale au fost suplimentate. Faptul ca, in aceste conditii, atat in luna iulie cat si august, rezervele bancilor comerciale au fost superioare nivelului prevazut, reflecta abundenta lichiditatii din sistemul bancar si dificultatea sterilizarii acesteia.
In cursul trimestrului IV, banca centrala nu a operat nici o modificare asupra mecanismului rezervelor minime obligatorii. Nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii a fost afectat doar de decizia a trei banci de a-si modifica, in conditiile deficitului de lichiditate existent, optiunea de constituire a rezervelor aferente depozitelor in valuta, in favoarea rezervelor in moneda straina. In consecinta, nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii s-a redus cu 350 miliarde lei, ceea ce a majorat efortul de sterilizare a lichiditatii prin atragerea de depozite catre Banca Nationala.
Evolutiile monetare din trimestrul IV au confirmat faptul ca majorarea ratei rezervelor obligatorii operata la 1 iulie nu a exercitat o presiune efectiva asupra reducerii multiplicarii bazei monetare, ci a avut, in principal, rolul de a diminua efortul de sterilizare a lichiditatii.
3.5.Politica valutara
3.5.1.Piata valutara si cursul valutar
Moneda nationala a unei tari (efectiva sau in cont), care este folosita la efectuarea platilor catre terte persoane fizice sau juritice straine si la realizarea unor operatiuni si tranzactii internationale, poarta denumirea de valuta. In sens larg, prin valuta se intelege orice mijloc de plata strain indiferent de forma in care se prezinta. Astfel, sub acest aspect, notiunea de valuta cuprinde si devizele care sunt mijloace de plata straine exprimate in titluri de credit pe termen scurt (conturi, cecuri, etc.).
In relatiile economice internationale este foarte important cunoasterea valorii unitatii monetare a unui stat de cea a altui stat. Raportul dintre acestea stabilit la un moment dat pe piata se numeste curs valutar si are doua moduri de exprimare:
-prin raportul: M.str/M.nat = n
in care: M.str –valoarea monedei straine
M.nat –valoarea monedei nationale
In acest caz, definindu-se ca valoarea unei unitati monetare straine exprimata in unitatea monetara nationala:
M.str=n x M.nat ;
-prin raportul: M.nat/M.str =m
In acest caz se mai poate defini ca valoarea unitatii monetare nationale in functie de alta moneda straina:
M.nat = m x M.str
Aceasta ultima formula este utilizata numai pe pietele Marii Britanii si Canada, toate celelalte tari folosind prima formula.
Notiunea de curs valutar nu trebuie confundata cu aceea de paritate, care se exprima prin acelasi raport. Diferenta este aceea ca paritatea este o notiune abstracta, teoretica si nu corespunde intotdeauna cu aceea de curs valutar care rezulta pe piata in urma unei conjuncturi economice, politice, etc.
Uneori se mai utilizeaza expresia curs de schimb pentru notiunea de curs valutar. Acesta, denumit si cursul pietii sau curs valutar economic este cursul practicat efectiv pe piata, la un moment dat unde, in urma unei tranzactii, paritatea puterii de cumparare poate fi influentata si de alti factori decat cei care determina nivelul puterilor de cumparare.
Atunci cand cursul valutar este stabilit unilateral de catre autoritatea monetara se numeste curs oficial.
Cursul valutar central este o notiune introdusa de F.M.I. prin acordul din 1971, acord prin care se cerea tarilor membre o valoare cat mai realista a raporturilor valorice dintre principalele monede occidentale.
In cazul unui etalon monetar international se preiau parti din etaloanele monetare nationale, ponderate cu anumiti coeficienti, metoda denumita a costului valutar (DST, ECU).
Piata valutara se compune dintr-un numar de banci comerciale, autorizate de banca centrala sa desfasoare operatiuni valutare, dintr-o bursa valutara, care este de fapt o organizatie interbancara cu activitate reglementata prin lege si prin casele de schimb, care sunt intreprinderi specializate, de asemenea, autorizate in acest sens.
In unele cazuri, pietele valutare nu dispun de o bursa, ci numai de banci care tin o stransa legatura intre ele in privinta tranzactiilor valutare.
Pe piata valutara negocierile sunt supuse cererii si ofertei, conditiile de schimb fiind stabilite de parti, in limitele prevazute de lege. In urma acestor negocieri valoarea de schimb a valutelor variaza, stabilindu-se in jurul unei valori medii numite cursul valutar al pietii.
Exista si piete valutare care au un caracter international deservind interese nelocalizate pe un anumit spatiu geografic. Aceste piete au influentat puternic in activitatea valutar-financiara internationala.
Pe piata valutara, tranzactiile ajung uneori sa se desprinda de activitatile economice propriu-zise, ele efectuandu-se numai din anumite interese, caz in care cererea si oferta sunt deformate. Aceste situatii apar ca urmare a unor factori specifici: speculatia monetara, arbitrajul valutar si interventia statului.
Operatiunile desfasurate pe pietele valutare sunt in principal ‘la vedere’ sau ‘la termen’.
Operatiunile la vedere (spot) sunt acele operatiuni in care vanzarea si cumpararea de valuta sau devize se incheie in cel mult 48 de ore, la un anumit curs. Astfel ca momentul tranzactiei coincide cu momentul formarii cursului valutar al zilei.
Operatiunile la termen (forward) se efectueaza pe baza aranjamentelor de vanzare cumparare de valuta, livrarea si plata valutei urmand a avea loc la cel putin doua zile lucratoare de la incheierea lor, la data fixata prin contract. Acest termen este standardizat, putand fi de 1,2,3,6,12 luni.
Operatiunile valutare se desfasoara fie in cadrul bancilor, fie in cadrul burselor valutare, dar ele nu au voie sa fie concomitente.
Bancile actioneaza pe piata valutara fie in nume proprii, fie la ordinul unui client. De obicei exista insa unele restrictii valutare de care bancile sa tina cont. bancile isi stabilesc propriul lor curs valutar, care poate fi diferit de cel al bursei de valori, dar nu cu mult.
In Romania, in perioada cand statul a detinut monopolul valutar, piata valutara nu a functionat.
Dupa anul 1989, odata cu sporirea categoriilor de agenti economici care pot detine disponibilitati valutare la bancile autorizate, a aparut si problema circulatiei acestor disponibilitati in cadrul pietii nationale. Astfel, acestea puteau, conform Legii nr. 15/1990, sa fie transferate, contra lei, altor agenti economici prin licitatii valutare, organizate de Banca Romana de Comert Exterior la cererea agentilor economici. Aceasta reglementare a comertului cu valute a dat, pentru prima oara, posibilitatea formarii pietii valutare in Romania.
In Hotararea Guvernului nr. 1109/1990 se stipuleaza ca incepand cu 1 ianuarie 1990 se introduce treptat convertibilitatea leului in cadrul licitatiilor valutare organizate de Banca Nationala a Romaniei sau imputernicitii acesteia, corelat insa cu cresterea rezervei valutare.
Operatiunile din cadrul acestor licitatii valutare urmau a consta in:
-cumpararea valutei oferita de agentii economici, indiferent de propietate, de alte persoane juritice romane si de cetatenii romani rezidenti in Romania;
-vanzarea valutei catre agentii economici, alte persoane juritice romane si cetateni romani rezidenti in Romania in vederea efectuarii de operatiuni curente.
Pe langa rolul de organizator al acestor licitatii Bancii Nationale a Romaniei ii revine sarcina de a interveni pe aceasta piata in scopul protejarii cursului monedei nationale.
In cadrul acestor licitatii cererile si ofertele primite vor sta la baza determinarii libere a cursului intre leu si devizele convertibile cotate de fiecare banca autorizata, urmarind ca operatiunile de schimb valutar propriu-zise sa aiba loc la un curs fixat prin conventia tuturor bancilor implicate.
Incepand cu data de 18 februarie 1991, a inceput sa functioneze piata valutara interbancara, participantii fiind numai bancile autorizate. Pe aceasta piata a fost stabilit un nou curs de schimb al leului. In perioada februarie-noiembrie 1991, in Romania, au existat, doua cursuri de schimb, unul oficial, stabilit de Banca Nationala a Romaniei, in baza unui cos de sase valute, reprezentand distributia geografica a comertului exterior si a pietelor externe si celalalt stabilit pe piata valutara interbancara.
Prin unificarea in 1991 a celor doua cursuri de schimb, cursul de schimb oficial a disparut, singurul curs de schimb fiind cel stabilit de piata valutara.
In baza Regulamentului B.N.R., din 13 mai 1991, privind operatiunile bancare curente si transferurile de capital cu mijloace de plata straine, incepand cu data de 5 august 1991, au luat fiinta casele de schimb valutar, destinate a efectua schimbul valutar pentru persoanele fizice. Acestea stabileau cursul de schimb al leului pe baza cererii si ofertei, conditii in care se poate vorbi de existenta unei piete valutare restranse, accesibile numai personelor fizice, valoarea operatiunilor valutare fiind de proportii reduse fata de cele de pe piata valutara interbancara.
3.5.2.Evolutia regimului valutar si a cursului dupa anul 1989
La inceputul anului 1990, Romania nu inregistra datorii externe si dispunea de rezerve valutare de circa 1,5 miliarde de dolari. Aceasta situatie reprezenta insa rezultatul unei politici economice voluntariste a vechiului regim, care a fortat exporturile pana la secatuirea resurselor tarii si a amputat importurile pana la punerea in pericol a potentialului productiv al economiei. Pozitia financiara externa favorabila era sustinuta exclusiv prin parghii administrative: consumul si productia erau strict controlate, exportul si importul erau dirijate centralizat, iar cursul valutar nu avea un rol practic in echilibrarea balantei de plati.
Abandonarea mecanismelor administrative de reglare a comertului exterior a condus rapid inca din anul 1990, la deteriorarea balantei de plati si la consumarea rezervelor valutare.
Ca si alte mecanisme vitale ale economiei nationale, regimul valutar nu a putut fi reorientat dintr-o data, etapele parcurse pe aceasta cale urmarind, in esenta, evolutia reformei economice din tara noastra, in conditiile concrete determinate de schimbarile politice de dupa 1989.
Regimul valutar functioneaza in parametrii instituiti in 1992. Este prevazut dreptul rezidentilor de a detine valuta din tranzactii comerciale sau de capital si de a o utiliza fara restrictii pentru operatiuni de cont curent sau a o vinde pe piata valutara. Convertibilitatea interna este limitata; nu au fost inca accptate prevederile articolului VIII al statutului F.M.I. Persoanele fizice au dreptul de a cumpara valuta de la casele de schimb, in limita a 500 dolari annual. Tranzactiile in valuta intre persoanele fizice sunt permise.
Tranzactiile valutare intre agenti si banci se realizeaza pe o piata valutara interbancara, continua pe parcursul zilei. Cursul de schimb pentru multe valute se stabileste pe baza cererii si ofertei. Bancile pot cota valutele la vedere sau la termen. Banca Nationala publica zilnic un curs de referinta, care este o medie ponderata a cursurilor zilnice.
Regimul cursului valutar, ca si politica de curs au inregistrat o evolutie sinuoasa, fara sa putem afirma, cel putin in ceea ce priveste nivelul cursului de schimb si functionarea pietii valutare, ca mecanismele respective au intrat pe un fagas normal. Politica privind cursul de schimb in special in dimensiunea sa cantitativa (nivelul cursului), s-a consacrat ca fiind elementul critic al intregii politici macroeconomice a autoritatilor romane din intreaga perioada a reformei.
Evolutia regimului valutar alimenteaza convingator aprecierea dificultatilor in identificarea si instituirea unui regim valutar viabil; aceasta evolutie apare, ex post, structurata pe mai multe etape:
-ianuarie –septembrie 1990: se aplica un curs comercial fix; exportatorii au obligatia sa cedeze valuta deoarece cursul este puternic supraevaluat, balanta de plati in 1990 s-a inrautatit, balanta comerciala a inregistrat un important deficit, echivalent cu circa 9,5% din P.I.B.;
-septembrie 1990 –noiembrie 1991: exportatorii pot pastra o parte din incasarile valutare. Se creeaza piata valutara interbancara si apare cursul complementar al pietii; cursul oficial este de asemenea supraevaluat (raportul nominal intre cursul oficial si cel al pietii interbancare a ajuns in noiembrie, la 1:5). Rezervele valutare au finantat in parte, importurile. Deficitul extern se micsoreaza (deficitul balantei comerciale echivaleaza cu 3,9% din P.I.B.);
-noiembrie 1991 –mai 1992: se renunta la cursul dual; cursul unic, obtinut prin unificarea celor doua anterioare, este flotant. Exportatorii au obligatia cedarii valutei;
-mai 1992 –aprilie 1994: se instituie dreptul exportatrilor de a mentine integral incasarile valutare. In cea mai mare parte a perioadei, cursul este supraevaluat, generand asa-zisa piata ‘gri’;
-aprilie 1994 –prezent: cursul flotant se stabileste, de regula, pe piata. Din august, piata valutara este liberalizata complet, cursul stabilindu-se pe o piata valutara interbancara. Piata valutara a oferit partial satisfactie; in marea parte a timpului insa, s-au manifestat tensiuni care nu s-au transformat intr-o criza valutara.
Perioada ianuarie –septembrie 1990, imediat dupa abolirea monopolului valutar si asupra comertului exterior, s-a caracterizat prin dolarizarea partiala a economiei si de comprimarea brusca a restrictiilor cu privire la import, care au condus la cresterea abrupta a acestuia. De asemenea, absenta masurilor de stimulare, ca si evolutiile externe nefavorabile au condus la scaderea semnificativa a exportului.
Avandu-se in vedere situatia initial favorabila a rezervelor valutare s-a optat pentru mentinerea unui curs valutar fix si pentru alocarea administrativa a valutei, in conditiile abolirii masurilor administrative de reglare a importurilor si exporturilor. In februarie 1990 s-a procedat la devalorizarea monedei nationale de la 16 lei/dolar la 21 lei/dolar iar noul curs a fost mentinut fix, ca o parghie pentru temperarea presiunilor inflationiste.
Distorsiunile si dezechilibrele au fost mai adanci decat se anticipase, iar fixarea cursului valutar ca ancora pentru combaterea inflatiei s-a dovedit iluzorie si a avut efecte dezastruoaze. Practic, rezerva valutara oficiala existenta la sfarsitul anului 1989 a fost epuizata numai in 9 luni, mai rapid decat cele mai pesimiste scenarii.
Trebuie mentionat si faptul ca exporturile au scazut intr-un singur an cu 44%, importurile au crescut cu 8,1% concomitent cu scaderea productiei interne (P.I.B. national a scazut in 1990 cu 5,6%). Ca urmare, soldul balantei comerciale pe relatia devize covertibile a trecut de la un excendent de 2,6 miliarde dolari in 1989 la un deficit de 1,96 miliarde dolari in 1990.
Consumarea integrala a rezervelor valutare a fost favorizata de cadrul economic de mentinerea cursului fix, stabilit de administrativ si alocarea central –guvernamentala a resurselor valutare in ciuda unor profunde schimbari institutionale (desfiintarea instrumentelor de planificare, a unei parti din balatele materile e.t.c.). Singurul efect practic al acestei optiuni de politica valutara a fost subventionarea indirecta, pe seama rezervei valutare, a unor importuri ieftine amplificate de existenta unui exces de masa monetara in circulatie.
Cursul de echilibru al leului era, inca la inceputul anului 1990 de 33-35 lei/dolar, iar ca urmare a scumpirilor importurilor, ar fi continuat sa se deprecieze pana la 40-50 lei/dolar pana la finele aceluiasi an. De notat faptul ca, in cursul anului 1990, dolarul era tranzactionat pe piata neorganizata la un pret de 80-100 lei.
Cursul nu a functionat ca instrument de corectare a deficitului comercial, deoarece paritatea de 21 lei/dolar era cu mult sub valoarea medie de echilibru ceea ce a incurajat importurile.
La finele anului 1990, in ceea ce priveste detinerea de valuta, existau trei categorii de persoane juritice:
-regiile autonome si societatile comerciale cu capital integral de stat ce puteau detine conturi in valuta in baza art. 45 si 46 din Legea nr. 15/1990;
-societatile comerciale cu participarea straina ce putea detine conturi in valuta in baza art. 10 din Decretul Lege nr. 96/1990, neabrogat prin Legea nr. 31/1990;
-intreprinderile constituite in baza Decretului Lege nr. 54/1990 care aveau obligatia de a reorganiza ca societati comerciale in termen de 6 luni, de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 31/1990 cu capital privat sau mixt, integral romanesc.
Pana la aparitia primului Regulament valutar al B.N.R., in mai 1991, persoanelor fizice nu li s-a putut impune practic nici o obligatie in detinerea si utilizarea valutei.
In perioada septembrie 1990 –noiembrie 1991, responsabilitatea privind gestionarea regimului si rezervelor valutare a continuat sa fie impartita intre Guvern prin Ministerul Resurselor si Industriei si Ministerul Finantelor si Banca Romana de Comert Exterior.
Banca Nationala a Romaniei, in baza legii privind statutul sau si-a asumat, in luna mai 1991, conducerea regimului valutar si a politicii cursului de schimb. B.N.R. a analizat toate operatiunile valutare efectuate de Banca Romana de Comert Exterior in numele si in contul statului, ceea ce a intarziat pana in luna noiembrie preluarea efectiva a administrarii rezervei valutare de catre banca centala.
In intreaga perioada de dupa organizarea sa, B.N.R. a acordat, impreuna cu Ministerul Finantelor, in normele si in contul statului, garantii de plata pentru importuri de importanta deosebita efectuate pe credit. Aceste garantii au fost solicitate de partenerii straini ca urmare a incertitudinilor legate de evolutiile institutionale si politice din tara noastra.
Prin Legea nr. 15 din august 1990, a aparut prima reglementare valutara de dupa 1989: a fost stabilit dreptul regiilor autonome si a societatilor comerciale cu capital de stat de a efectua direct operatiuni de comert exterior si de a dispune de o parte din veniturile nete in valuta (initial, 30%, iar la 1 februarie 1991, 50%). Aceasta prevedere legala a constituit premiza pentru o politica de cursuri duale.
A fost mentinuta optiunea pentru un curs oficial fix, care sa limiteze cresterea pretului intern al importului. Modificarea cursului oficial la 35 lei/dolar, o data cu liberalizarea preturilor din noiembrie 1990, iar apoi la 60 lei/dolar in aprilie 1991, concomitent cu a doua etapa de liberalizare a preturilor, au reprezentat tentativa de tinere sub control a procesului de depreciere a monedei nationale, cursul oficial mentinandu-se insa de fiecare data puternic supraevaluat. Trebuie mentionat faptul ca dupa prima etapa de liberalizare a preturilor, cursul pe piata neoficiala a ajuns la 180 lei/dolar.
Avand in vedere prevederile Legii nr. 15/1990 B.N.R. in colaborare cu Guvernul, a trecut la organizarea si deschiderea (in februarie 1991) pietei valutare interbancare, unde s-a tranzactionat partea de 50% ramasa la dispozitia exportatorilor. S-a creat astfel regimul valutar bazat pe doua cursuri ale monedei nationale, prin care o parte a tranzactiilor externe se deconteaza la cursul oficial, iar cealalta parte la cursul stabilit pe piata.
In baza Regulamentului B.N.R., din 13 mai 1991 privind operatiunile bancare curente si transferurile de capital cu mijloace de plata straine, incepand cu data de 5 august 1991, au luat fiinta casele de schimb valutar, destinate a efectua schimbul valutar pentru persoane fizice. Aceasta reglementare a limitat drastic proportiile ‘pietei negre’ si ale “dolarizarii” economiei nationale.
In practica, cursul oficial al leului a ramas supraevaluat si mentinut presiunea pentru cresterea in continuare a importurilor. Mecanismul a stimulat importurile si a descurajat exporturile, in conditiile in care exportatorii aveau obligatia sa schimbe jumatate din incasarile valutare la un curs neacoperitor.
In aceste conditii si in absenta unei strategii de stimulare a exporturilor, a crescut dependenta echilibrarii balantei de plati curente de finantare externa. Dar creditele externe au fost utilizate, in cea mai mare parte, nu pentru restructurarea productiei si retehnologizare, ci pentru continuarea unor consumuri nerationale si de multe ori lipsite de finalitate.
Mecanismul cursului dual a limitat, pentru o perioada scurta de timp, presiunile inflationiste, intrucat cea mai mare parte a importurilor energetice si de materii prime s-a realizat la cursul oficial. Aceasta a reprezentat practic, finantarea prin credite externe a unei relative stabilitati a preturilor interne.
In luna noiembrie 1991, cursul interbancar, ajuns la circa 300 lei/dolar, a fost unificat cu cel oficial la 60 lei/dolar, noul curs unic fiind stabilit la 180 lei/dolar. La acest nivel au fost aliniate preturile materiilor prime si ale tuturor celorlalte importuri, fapt care a reprezentat un pas decisiv pe calea armonizarii preturilor interne cu cele internationale.
A fost introdus un nou regim valutar, prin care toate incasarile din exporturi ale agentilor economici sunt automat decontate in lei la cursul unic, iar importurile se realizeaza pe seama cumpararilor de devize pe piata valutara.
Deprecierea leului cu numai 5% pana la sfarsitul anului – mult mai lenta decat cresterea din aceeasi perioada a preturilor interne are doua explicatii majore:
-impactul initial al majorarii preturilor energiei si altor materii prime fusese luat in considerare la stabilirea cursului unic, care era relativ subapreciat fata de preturile interne din luna octombrie;
-Banca Nationala a sprijinit prin vanzari de valuta pe piata stabilizarea cursului de schimb la un nivel care sa nu induca presiuni inflationiste nejustificate.
Pe plan intern, s-a accentuat presiunea inflationista, avand la baza cel putin doua cauze principale:
-impactul unificarii cursurilor asupra preturilor interne;
-excesul de lichiditate de pe piata monetara interna,determinat de efectuarea compensarii globale a arieratelor agentilor economici.
Pe plan extern, intarzierea finantarii negociate cu institutiile internationale a scazut capaciatatea de plata si a pus in dificultate Banca Nationala in asigurarea si mentinerea rezervelor valutare.
Indatorarea tarii produsa dupa anul 1990 a servit, in cea mai mare parte, alimentarii cu resurse pentru atenuarea temporara a gravelor probleme din unele sectoare ale economiei.
Astfel, a reiesit inca o data ca inghetarea administrativa la un nivel supraevaluat a cursului leului, nu este de natura sa conduca la cresterea increderii populatiei si a agentilor economici in politica economica, in general, si in cea valutara, in special.
Avand in vedere aceste consideratii, B.N.R., adopta in mai 1992 un nou mecanism valutar, insotit de un pachet de masuri de politica monetara. Astfel s-a permis agentilor economici mentinerea integrala a incasarilor din exporturi, in conturi deschise la bancidin Romania, iar cursul de schimb a fost lasat treptat sa-si regaseasca echilibrul la nivelul stabilit de piata. De asemenea, ratele dobanzii au fost majorate la 50-80%, in vederea reprimarii inflatiei si stabilizarii cursului prin marirea atractivitatii in lei.
Rezultatele obtinute in primele luni de aplicare a acestui mecanism au fost spectaculoase:
-a crescut volumul mediu lunar al exporturilor;
-pentru prima oara, dupa 1989, balanta comerciala a fost excedentara timp de trei luni consecutive;
-la casele de schimb valutar s-a inregistrat o intarire a leului, de la 450 lei/dolar in mai, la circa 400 lei/dolar in iunie-august.
In ultimul trimestru al anului 1992, B.N.R., a incercat o noua stabilizare a cursului, la nivelul de 430 lei/dolar. Rezultatul acestei decizii a B.N.R. a fost nefavorabil: exporturile au scazut; cursul practicat de casele de schimb s-a indepartat de cel interbancar si a aparut iar piata neagra. In aceste conditii, B.N.R., a optat pentru scaderea treptata si controlata a cursului leului in primele patru luni ale anului 1993 in corelatie cu rata interna a inflatiei. La data de 30 aprilie, cursul in viguare s-a situat la 615 lei/dolar.
Renuntandu-se in continuare la supraevaluarea monedei nationale, pana la sfarsitul anului 1993 a avut loc un salt spectaculos, cursul de schimb fiind de 1274 lei/dolar.
La inceputul anului 1994 cursul de schimb al leului era de 1342 lei/dolar.
In trimestrul al doilea al anului 1994, B.N.R. a continuat practicarea unei politici monetare restrictive, ale carei principale efecte au fost reducerea continua a ratei inflatiei, respectiv stabilizarea cursului de schimb al leului. In aceste conditii liberalizarea pietei valutare, intervenita efectiv la 8 aprilie 1994, s-a produs ‘lin’ fara salturi deosebite ale cursului monedei nationale, aceasta fiind la data de 7 mai in acelasi an de 1659 lei/dolar.
La inceputul lunii aprilie 1994 a fost modificata metodologia de stabilire a cursului de schimb al leului in cadrul licitatiilor valutare zilnice organizate de B.N.R. Prin aplicarea noii metodologii, s-a trecut la stabilirea cursului de schimb al monedei nationale la nivelul de echilibru dintre cererea si oferta de valuta. Practic, aceasta masura a consfintit liberalizarea efectiva a cursului de schimb, al carui moment initial poate fi considerat data de 8 aprilie.
Un element surprinzator il constituie aprecierea, in termeni reali, pe care cunoscand-o moneda nationala in a doua jumatate a anului 1994. Pentru acest fenomen sunt posibile explicatiile: cresterea exporturilor, agentii economici si-au modificat comportamentul, avand loc o diminuare a asteptarilor inflationiste; dobanzi foarte inalte in termeni reali, practicate la moneda nationala. S-a reusit astfel o oarecare stabilizare a monedei nationale. Astfel la 27 noiembrie 1994 cursul monedei nationale era de 1749 lei/dolar iar la 31 decembrie 1994 era de 1767 lei/dolar.
Spre deosebire de anii anteriori, in 1995 Banca Nationala nu si-a mai propus utilizarea implicita a cursului valutar ca ancora antiinflationista. In principiu, s-a considerat ca o depreciere nominala in acelasi ritm cu inflatia –respectiv mentinerea stabilitatii in termeni reali a cursului ar reprezenta o evolutie dezirabila, mai cu seama dupa aprecierea semnificativa in termeni reali produsa in anul 1994. Acest obiectiv a fost in linii mari respectat in primele doua luni ale anului, insa cu pretul interventiei pe piata a Bancii Nationale. Interventia B.N.R., in primul trimestrul din 1995, pe piata valutara, pentru aprecierea cursului de schimb a costat banca centrala peste 100 mil. U.S.D., decizia fiindu-i drastic invalidata in ultimul trimestru al anului.
Incepand din al doilea trimestru al anului, Banca Nationala si-a intrerupt interventia pe piata valutara pentru a lasa in mai mare masura determinarea cursului pe baza cererii si ofertei celorlalti operatori. Ca urmare a acetui fapt, cursul nominal s-a depreciat de la o luna la alta pana in luna octombrie, fara insa ca in termeni reali sa se produca o miscare semnificativa. Astfel in perioada ianuarie-octombrie 1995 cursul nominal s-a depreciat cu 22.1% in timp ce inflatia masurata prin preturi la consumator a fost de 18,4%, iar cea exprimata prin preturi la producator in industrie, de 25.3%.
Folosirea cursului de schimb ca singurul instrument salvator in controlul deficitului balantei comerciale are virtuti limitate, exporturile reactionand pana la nivelul atingerii capacitatii maxime a economiei de a le genera sau a pietelor externe de a le absorbi. Deprecierea accelerata a cursului de schimb in ultimul trimestru al anului nu a impresionat balanta comerciala din aceasta perioada (deficit 416 mil. U.S.D.), semn ca fara restructurarea la nivelul intreprinderilor leul se sacrifica in zadar.
Grafic 10
Pe ansamblul anului 1995 deprecierea nominala a leului a fost de 44,2% in timp ce rata inflatiei a fost de 27,8% masurata prin preturi la consumator, si de 32% prin preturi la producator in industrie.
Politica valutara a avut ca obiectiv in 1996, realizarea unui curs de echilibru al leului (fara interventii abrupte din partea autoritatilor) care sa contribuie la imbunatatirea soldului balantei contului curent. S-a mentinut optiunea pentru un curs flotant precum si dreptul de a mentine valuta in cont. evolutia cursului a pietei valutare si a regimului valutar au fost insa nesatisfacatoare, tradand rigiditati structurale. Piata valutara a devenit tot mai segmentata. Principalele banci comerciale –propietate de stat –au impus practic un curs apreciat, ca reflex la politica guvernului de sprijinire a importului si de evitare a inflatiei determinate de o depreciere prea mare a cursului. Reducerea numarului bancilor dealer a fost o solutie impusa pentru a racorda schimburile valutare la realitatea din economie; o piata de consum cu multe preturi administrative, o piata de productie cu nenumarate subventii, importarea controlata a resurselor energetice, inclusiv instituirea unui fond valutar energic, carora li s-au adaugat dirijarea prin legi si ordonante a creditului bancar. Rezultatele nu au fost cele dorite: deficitul extern s-a agravat puternic (de la 5% din P.I.B. in 1995 la 7,2% din P.I.B. in 1996), inflatia a sporit, atestand atat natura structurala a acestuia cat si lipsa de sincronizare si orizont a politicii macroeconomice. Cresterea importurilor a fost stimulata si de creditarea in valuta, care nu a putut fi contracarata de B.N.R. Impunerea unor masuri restrictive (coeficienti de lichiditate) a fost amanata sub presiunea bancilor comerciale.
Obiectivul proritar al politicii valutare in 1997 in constituie atenuarea dezechilibrului balantei de plati externe pe seama unui curs flexibil si favorabil cresterii competitivitatii economiei romanesti. B.N.R. a optat in prima parte a anului, pentru un curs flotant determinat pe piata si a reautorizat ca dealer toate bancile comerciale.
Eliberarea timpurie a cursului de schimb si a pietei valutare constrangerile extraeconomice, pe fondul unei politici monetare in asprire gradulata, a dus la eliminarea rapida a supraaprecierii leului, pana la un nivel maxim de depreciere nominala atins la 24 februarie 1997 (9062 lei/dolar SUA). In primele doua luni ale anului, in raport cu o inflatie de 35,1%, deprecierea reala a cursului de schimb calculata pe baza valorilor medii lunare a fost de 27,2%.
Grafic 11
Urmare cresterii semnificative a dobanzilor si reducerii accentuate a lichiditatii in lei, precum si sporirii treptate a ofertei de valuta pe piata, rata de schimb s-a reapreciat rapid astfel incat la inceputul lunii martie (4 martie), moneda nationala a atins varful cresterii (24,4%) in termeni nominali, fata de nivelul ei din 24 februarie. Pe fondul stabilizarii ulterioare a valorii monedei nationale, deprecierea reala a ratei de schimb medii, fata de decembrie 1996 s-a diminuat la sfarsitul lunii martie la doar 9,6%. Cel mai semnificativ indiciu al consolidarii cursului de schimb pe pietele paralele, care nu a mai consemnat un premium pozitiv aproape in mod constat de-a lungul lunii martie.
Aceste evolutii au reflectat redresarea pietei valutare care a devenit lichida (cererea fiind rapid satisfacuta si disparand cozile de asteptare), in conditiile cresterii ofertei de valuta in luna martie, dar mai ales ale reducerii cererii, ca urmare a sporirii atractivitatii leului. Astfel B.N.R. a devenit cumparator net de valuta pe piata interbancara, de la 8,2 milioane dolari SUA in luna februarie la 61,3 milioane $ in martie, in aceeasi luna, banca centrala a mai cumparat aditional 75 milioane $ de la Ministerul Finantelor urmare imprumutului facut de acesta de la B.C.R. printr-o emisiune de obligatiuni.
Consecventa in urmarea obiectivului privind atenuarea dezechilibrului balantei de plati, politica valutara s-a concentrat si in trimestrul al II –lea asupra anihilarii tendintei de apreciere in termeni nominali a cursului de schimb, in scopul prezervarii competitivitatii exporturilor.
Interventiile B.N.R. pe piata valutara interbancara s-au concretizat in cumpararea neta a 733,4 milioane dolari (41% din volumul total al cumpararilor de valuta pe aceasta piata) –cel mai inalt nivel trimestrial consemnat de la intrarea in functiune a acestei piete.
Piata valutara a confirmat valentele conturate in trimestrul anterior: grad inalt de lichiditate, manifestat prin satisfacerea rapida a cererii si disparitia cozilor de asteptare; atenuarea segmentarii pietei si cresterea gradului ei de integrare prin largirea accesului caselor de schimb; absenta primelor mari (peste 5 procente) la casele de schimb.
Cursul mediu de schimb a ramas aproape stabil, apreciindu-se usor, in termeni nominali (+1%), fata de nivelul consemnat in martie.
Urmarind imbunatatirea soldului contului curent pe de o parte si evitarea deprecierii abrupte a leului pe de alta parte, politica valutara s-a concretizat in trimestrul III in interventii in dublu sens ale B.N.R. pe piata valutara. In luna septembrie, cresterea tensiunilor pe piata valutara, ca urmare a diminuarii intrarilor de capital strain si amplificarii antipatiilor privind deprecierea cursului de schimb, a condus la scaderea volumului de valuta achizitionata de B.N.R. la 72 milioane $.
Piata valutara interbancara a evoluat, in linii generale, pe coordonate caracteristice trimestrului anterior –stabilitate, fluiditate si functionalitate –oferta depasind constant –desi cu valori tot mai reduse de la o luna la alta –cererea.
Evolutia cursului de schimb a fost relativ stabila exceptie facand luna august cand, datorita excesului temporar de lichiditate si presiunilor speculative de pe pietele paralele, rata de schimb a intrat pe o panta de depreciere mai accentuata. Acest comportament a fost favorizat si de nivelul scazut al dobanzilor la depozitele in moneda nationala.
Pentru a pastra controlul asupra inflatiei, prioritatea politicii valutare a constituit-o, in trimestrul IV, evitarea deprecierii accentuate a leului, ale carei premise aparusera in perioada anterioara.
Alimentate initial de anuntarea liberalizarii, incepand cu 1 septembrie, a tranzactiilor de cont curent si apoi de amanarea pentru trimestrul IV a acesteia, anticipatiile privind deprecierea leului au amplificat presiunile exercitate de diminuarea intrarilor de capital si de cresterea sezoniera a cererii de valuta asupra cursului de schimb.
Urmarind contracararea acestor tensiuni, in luna octombrie Banca Nationala a inversat sensul interventiilor sale pe piata valutara, devenind pe ansamblul trimestrului un vanzator net de valuta (90,5 mil. $).
Astfel, desi deprecierea trimestriala a leului (5,7%) a fost superioara celei produse in ultimele doua trimestre, in termeni reali moneda nationala a cunoscut o evolutie neobisnuita pentru trimestrul IV, apreciindu-se cu 8,9%. Pe ansamblul anului, aprecierea cursului de schimb mediu lunar, calculata pe baza indicelui preturilor de consum al populatiei a fost de 15,2% in timp ce calculata pe baza indicelui preturilor productiei industriale, aprecierea a fost de 16,1%.
Devenind in lunile octombrie si decembrie vanzator net de valuta, B.N.R. a oferit in ultima luna a anului volumul lunar record de valuta (121 milioane $), dupa ce in octombrie vanduse cel mai mare volum zilnic de valuta de la infiintarea pietei valutare.
Cap.IV Principalii indicatori macroeconomici si modalitati de perfectionare a activitatii Bancii Nationale a Romaniei
4.1.Principalii indicatori macroeconomici
Tranzactia la economia de piata inseamna, pentru sistemul financiar-bancar si pentru politica monetara, poate mai mult decat pentru oricare din celelalte sectoare ale economiei, crearea unui nou sistem, decat restructurarea celei vechi. In cadrul economiei de comanda, notiunea de politica monetara reprezinta un eufemism pentru administrarea hipercentralizata a unui sistem financiar monetar pur conventional. Acesta avea drept rol principal, in ultima instanta, transpunerea in expresie valorica a fluxurilor materiale conduse prin plan.
Economia nationala, privita ca un tot unitar, inglobeaza intreprinderile producatoare de bunuri si servicii (denumite de Sistemul Conturilor Nationale societati si cvasisocietati nefinanciare), bancile casele de economii si schimb valutar, societatile de asigurare, reasigurare si intermediere (institutii financiare), institutii care alcatuiesc administratia publica, organizatiile private fara scop lucrativ (administratia privata), precum si gospodariile populatiei (menajele).
Aceste componenete legate organic intre ele constituie tot atatea agregate ale unui mecanism aflat in continua miscare.
Evolutia economiei nationale este dependenta nu numai de buna functionare a agregatelor ce o compun, de perfecta lor sincronizare, dar si de contextul international. Economia unei tari fiind legata prin schimbul comercial de marfuri si servicii, fluxuri de capital, intrari si iesiri de persoane, tehnologie si informatii –de economiile a numeroase alte tari, influenteaza acele economii si este influentata de acestea.
Economia romaneasca a inregistrat in 1996, pentru al patrulea an consecutiv, o rata pozitiva de crestere. Produsul intern brut s-a majorat cu 4,1%, ajungand sa reprezinte 88% din nivelul anului 1989. Productia industriala, angajarea fortei de munca si veniturile populatiei au cunoscut de asemenea evolutii corespunzatoare.
Cresterea economica a fost costisitoare si sub standardele calitative necesare. Pretul realizarii ei a fost, in plan extern, majorarea importurilor, stagnarea exporturilor, agravarea dezechilibrului extern pana spre punctul pierderii credibilitatii in politicile macroeconomice ale tarii. Pe plan intern, s-a accentuat deficitul fiscal si mai ales deficitul cvasifiscal, iar inflatia s-a reinflamat semnificativ. Mentinerea controlului asupra unui numerar mare de preturi si amanarea reformelor structurale au distorsionat functionarea pietelor, concurenta si competitivitatea, amplificand formele reprimate ale inflatiei viitoare. In ani tranzitiei, tara noastra a cunoscut cresteri economice optime doar in 1994 si, partial, in 1995, cand productia a spoarit concomitent cu scaderea inflatiei si cu intensificarea exporturilor. Incepand din a doua parte a anului 1995, calitatea cresterii s-a deteriorat.
Cresterea economica a fost nesustenabila. Pe masura ce deficitul fiscal si extern s-au amplificat s-au redus la minimum sansele de a se mai putea sprijini cresterea economica. Gradul redus de viabilitate a acestui mers al economiei romanesti a fost in principal rezultatul compunerii a doi vectori: relaxarea politicilor macroeconomice, in conditiile specifice unui an dominat de doua campanii electorale si abandonarea treptata a prioritatilor de reforma economica in favoarea optiunii pentru promovarea cresterii economice bazate pe vechile structuri. Solutiile de politica economica, adoptate in mare masura cu fata la electorat, nu au fost racordate la realitatea ca traim intr-un timp in care economia se globalizeaza, iar problemele Romaniei trebuie sa intre in rezonanta cu problemele Europei si cu problemele lumii. Acest lucru a scos mai puternic in relief limitele strategiilor economice bazate pe gradualism si reforma fara orizont de finalizare.
In contextul acestor realitati interne, indicatorii economici romanesti au inregistrat in anul 1996 evolutii contradictorii. Principalele balante macroeconomice, exceptand conturile de productie au tins insa sa se degradeze neechivoc. Deficitul bugetar s-a inrautatit sensibil, in continuarea tendintei din ultimii doi ani. Calculat pe baza de plati efective in cadrul anului financiar, el a atins 3,9% din P.I.B., dar pe baza de angajamente (platite in anul urmator, insa in contul anului 1996) el a fost de 5,8% din P.I.B. Deficitul contului curent al balantei de plati s-a majorat la 7,2% din P.I.B. in 1996, fata de 5% in anul precedent si 1,4% in anul 1994. Rezervele valutare oficiale au crescut de la 334 milioane dolari la finele anului 1995, la 551 milioane dolari la finele anului 1996, dar numai datorita imprumuturilor externe de circa un miliard si jumatate de dolari pe care le-a contractat Banca Nationala. Situatia monetara s-a inrautatit: cresterea prea rapida a masei monetare a condus la scaderea increderii publicului in moneda nationala. Inflatia s-a reactivat in 1996: preturile la consumator au crescut cu 56,9%, mai mult decat dublul nivelului din anul precedent.
Evolutia principalilor indicatori macroeconomici in anul 1996
Tabel 11
Evolutia principalilor indicatori macroeconomici in anul 1996 marcheaza al patrulea an consecutiv de crestere economica, realizata insa cu pretul accentuarii dezechilibrelor (extern, bugetar). Aceasta crestere, bazata pe vechile structuri alaturi de relaxarea politicilor fiscale, salariale, monetare, a condus la resuscitarea inflatiei spre sfarsitul anului. Castigul salarial real a crescut insa intr-un ritm inferior cresterii productiei si productivitatii muncii. In conditiile mentinerii unui sector de stat dominant (mai ales in industrie, unde 75% din totalul productiei se realizeaza in astfel de unitati), a controlului administrativ al preturilor pentru unele produse de baza si a nefunctionarii libere a pietei valutare, mecanismele de piata nu si-au exercitat functiile de reglaj; persistenta arieratelor si acordarea pe scara larga de subventii pentru acoperirea ineficientei unor intreprinderi de stat a condus la perpetuarea si, mai mult, amplificarea disfunctionalitatilor in alocarea resurselor.
Principalii indicatori macroeconomici
Grafic 12
Dupa 5 ani de scadere a P.I.B., din care in ultimii doi cu peste 13% pe an, 1993 a marcat stoparea declinului si o modesta crestere -cu 1%- a P.I.B. Productia industriala a crescut cu 1,3%, iar cea agricola a inregistrat un salt de 12,4%. Bugetul de stat s-a incheiat cu un deficit de 336,3 miliarde lei, adica numai 0,1% din P.I.B.
Desi modificarile corective de preturi au fost mai putin insemnate decat in anii anteriori, inflatia masurata prin preturi la consumator a inregistrat cel mai ridicat nivel de la inceputul procesului de liberalizare a preturilor. In luna decembrie 1993, fata de decembrie 1992, cresterea preturilor cu amanuntul a fost de 295%, fata de circa 200% in fiecare din cei doi ani anteriori. Ca urmare a cresterii mai moderate a preturilor cu ridicata, deflatorul P.I.B. a fost de 311,7% fata de 314,7% in anul anterior.
In anul 1994 a continuat procesul de redresare a economiei inregistrat inca din 1993, situatie in care P.I.B. a depasit cu 3,5% realizarile anului anterior. In preturi curente, P.I.B. a ajuns la 48338 miliarde lei, fata de 19733 miliarde de lei in 1993.
Indicele deflatorului P.I.B. se cifreaza la 237%, prezentand un nivel substantial mai scazut decat in anii precedenti.
In anul 1995, relansarea economica a continuat si s-a intensificat, cresterea reala a P.I.B. fiind de 6,9% fata de anul precedent. Comparativ cu 1992, ultimul an al perioadei de declin economic inceput in 1998, P.I.B. a crescut cu 12,7%. Fata de anul 1989, P.I.B. real in 1995 a reprezentat 84,6%.
Exprimat in termeni nominali (preturi curente) P.I.B. a atins in 1995 o valoare de 72249 miliarde lei fata de 49795 miliarde lei in 1994. P.I.B. nominal pe locuitor a sporit de la 2,2 milioane lei in 1994 la 3,2 milioane lei (4130 $) in 1995, cresterea sa reala fiind de 7,1%.
Grafic 13
Grafic 14
Procesul de relansare economica inceput in urma cu trei ani a continuat si in anul 1996. P.I.B. a crescut in 1996, in termeni reali, cu 4,1%; nivelul atins in 1996 a reprezentat insa numai 88,1% din realizarile anului 1989, an premergator declansarii reformei.
P.I.B. pe locuitor s-a cifrat la 4844,2 mii lei; comparativ cu anul precedent, a fost inregistrata o crestere reala de 4,4% ca efect conjugat al cresterii economice, al reducerii naturale a populatiei si al soldului negativ al miscarii migratorii externe. Exprimat in dolari, pe baza metodei paritatii puterii de cumparare, P.I.B./locuitor a atins 4234 dolari in 1996, cu 4,4% mai mare fata de 1995. Calculat pe baza cursului de schimb mediu annual al leului, indicatorul a fost de 1571 dolari SUA/locuitor, fata de 1573 dolari SUA/locuitor in 1995.
Deflatorul P.I.B. a fost de 145% (respectiv o crestere de 45%) cu aproape 9 puncte procentuale mai mare decat in anul trecut datorita presiunilor inflationiste din partea a doua a anului, situandu-se sub indicele mediu annual al preturilor productiei industriale (149,9%) si depasind indicele mediu annual de crestere a preturilor de consum (138,8%).
Industria, prin dinamica ridicata a valorii adaugate brute (mai mare cu 8,7% fata de anul anterior) si-a pastrat rolul principal in cresterea P.I.B. (72%) urmata fiind de servicii (care au asigurat 25% dun cresterea economica) si constructii (cu 10% din cresterea P.I.B.). Din P.I.B. realizat in anul 1996, sectorul secundar detine o pondere de aproape 43%, in usoara crestere fata de anul precedent; contributia sectorului tertiar (de unde a provenit 35,6% din P.I.B.) a ramas practic neschimbata, in timp ce ponderea sectorului primar (18,3%) a scazut ca urmare a influentelor negative din agricultura.
Valoarea adaugata din constructii a fost mai mare decat in anul 1995 cu 6,8%, dar contributia acestei ramuri la formarea produsului intern brut continua sa fie modesta (6,7%).
In sectorul serviciilor, valoarea adaugata a crescut cu 2,9%, mai ales ca urmare a activitatilor de comunicatii, a celor comerciale si a serviciilor de hoteluri si restaurante.
In agricultura, datorita calamitatii de inghet si inundatiilor valoarea adaugata a scazut cu 2,4% comparativ cu anul precedent,iar contributia agriculturii s-a redus la mai putin de 18%, desi mai mult de o treime din populatia ocupata activeaza in acest domeniu.
In industrie s-au obtinut rezultate contradictorii progresul fiind caracteristic mai ales aspectelor cantitative. Astfel, productia industriala a inregistrat cea mai pronuntata crestere anuala (9,9%) din ultimii 10 ani, sustinuta atat de majorarea productivitatii muncii orare, cat si de sporul productivitatii pe salariat (cu 12%). In ceea ce priveste eficienta economica, insa, rezultatele au fost modeste.
In ciuda faptului ca timpul de lucru si capacitatile de productie au fost mai bine utilizate, s-a produs mult pe stoc, iar activitatea multor intreprinderi s-a soldat cu pierderi. Lipsa disciplinei financiare a agentilor economici a condus la cresterea arieratelor si la acumularea de datorii mari fata de stat; a continuat sustinerea financiara de catre stat a intreprinderilor cu activitate neviabila. Unele sectoare si intreprinderi au aparut eficiente datorita mentinerii artificiale a pretului energiei la nivel scazut.
Grafic 15
Grafic 16
In comertul exterior s-au inregistrat in anul 1996 cresteri, atat la export, cat si la import. In ansamblu insa activitatea s-a deteriorat; comparativ cu anul anterior, deficitul balantei comerciale a fost cu 56,6% mai mare si s-a ridicat la suma de 2470 milioane dolari, in conditiile in care s-a exportat doar cu putin mai mult (175 milioane dolari) dar s-a cheltuit pentru importuri cu peste un miliard de dolari mai mult, ceea ce atesta limitele modelului de crestere bazat pe importuri mari.
Exporturile s-au cifrat la 8085 milioane dolari cu 2,2% mai mult decat in anul precedent, fiind cea mai mare valoare de export din ultimii sapte ani.
Grafic 17
In politica de preturi nu au intervenit modificari esentiale in anul 1996, statul, din considerente de protectie sociala, continuand sa administreze preturile unor bunuri si serviciide baza, importante pentru consumul populatiei.
Preturile au inregistrat in anul 1996 o crestere mai mare decat in anul precedent, ca urmare a dezechilibrului dintre cerere si oferta, pe de o parte si majorarii costurilor, pe de alta parte. Preturile de consum s-au majorat in intervalul 1 ianuaire- 31 decembrie 1996 cu 56,9%, de peste doua ori mai mult decat in anul precedent (cand cresterea a fost de 27,8%). Cresterea medie anuala a fost de 38,8%. Inflatia s-a amplificat in partea a doua a anului sub impactul mai multor factori cu actiune convergenta.
In anul 1996, politicile privind castigurile salariale a fost subordonata mai mult obiectivului cresterii nivelului de trai si mai putin aceluia al mentinerii sub control al evolutiei costurilor totale si unitare in economie.
Castigul salarial nominal mediu net lunar in anul 1996 a fost aproape 52% mai mare decat in anul precedent.
Castigul salarial real a fost in anul 1996 cu 9,5% mai mare decat in anul anterio, in conditiile in care majorarea castigurilor salariale nominale nete a depasit cresterea preturilor in fiecare din lunile anului 1996, fata de luna corespunzatoare din anul precedent, cu exceptia lunii decembrie.
Sporirea castigurilor salariale, nesustinuta de o crestere economica sanatoasa, nu este recomandata atat timp cat ea provoaca dezechilibre si compromite, de regula, capacitatea societatii de a imbunatati, pe baze durabile, nivelul de trai. Evolutiile din anii 1995-1996 cand salariile reale
Grafic 18
au crescut, in conditiile relansarii economiei pe vechile structuri confirma lipsa de viabilitate a unui astfel de model.
Somajul a avut tendinte accentuate de reducere; numarul somerilor inregistrati la sfarsitul anului a fost de 657564 persoane, reprezentand 6,3% din populatia activa civila, fata de 9,5% rata de somaj, consemnata in anul anterior.
Concomitent ce reducerea, pe ansamblu, a numarului somerilor s-a produs si scaderea, cu aproximativ jumatate, a categoriei care reprezinta componenta de acumulare (respectiv persoane nou intrate in somaj, care beneficiaza, potrivit legii de ajutor de somaj pe parcursul a 270 zile).
Graficul 19
Si la categoria celor aflati in somaj prelungit (care beneficiaza de alocatie de sprijin) au fost consemnate reduceri, atat ca numar cat si ca ponderi.
Somajul, in restrangere, a continuat sa afecteze mai mult zonele cu un grad redus de dezvoltare economica si pe cele cu activitati economice nediversificate, de regula industriale, unde majoritatea populatiei salariale a fost concentrata in mari unitati economice aflate in prezent in declin sau in restructurare.
In anul 1997 economia reala a fost in regres cu exceptia rezultatelor conjuncturale obtinute de sectorul vegetal din agricultura, precum si de imbunatatirea soldului contului curent fata de anul anterior, in toate celelalte domenii situatia s-a deteriorat; inflatia si somajul in crestere au acompaniat declinul industriei, constructiilor si al investitiilor, produsul intern brut a scazut cu 6,6% fata de anul anterior, iar indatorarea statului s-a accentuat.
Principalii indicatori macroeconomici
in trimestrul IV si cumulat de la inceputul anului 1997
Tabel 11
In anul 1997 valoarea adaugata in industrie a scazut cu 9%, reprezentand 35,6% din P.I.B.
Procesul de privatizare a continuat in anul 197, ponderea sectorului privat in totalul activitatii industriale ajungand la 33% (fata de 24,5% in anul precedent).
In anul 1997 productia industriala a fost cu aproape 6% mai mica decat in anul anterior. Cauza determinanta a fost reducerea accentuata a cererii de produse industriale pe piata interna, inca de la inceputul anului. Conditiile pietei au fost insa ignorate o vreme de producatorii industriali, care au profitat de o usoara crestere a cererii pe piata extena si au amplificat, in primele luni ale anului productia.
In agricultura, performantele sectorului vegetal unde s-au obtinut productii de exceptie, au compensat declinul sectorului de crestere a animalelor. Se estimeaza, in ansamblu, productia agricola a fost in 1997 cu peste 3% mai mare decat in anul anterior.
In comertul exterior rezultatele au fost mai bune decat in anul precedent; s-au comercializat mai multe marfuri pe pietele externe in ciuda faptului ca industria, principalul exportator, a fost in declin; s-a importat mai putin, cu preponderenta masini si utilaje, iar deficitul comercial de 1978 milioane dolari a fost cu aproape 500 milioane dolari mai mic decat in 1996.
Exporturile au acoperit importurile intr-o proportie mai buna decat in anul 1996 (74,8%, fata de 70,7%).
In intervalul 1 ianuarie –31 decembrie 1997, pretarile de consum sau majorat cu 151,4%, inregistrand cea mai mare crestere din ultimii patru ani.
Preturile productiei industriale au ajuns la sfarsitul anului sa fie cu 154,3% mai mare decat in decembrie trecut.
Cap.4.2.Modalitati de perfectionare a activitatii
Bancii Nationale a Romaniei
in prezent si in etapa imediat urmatoare
Avand in vedere ca B.N.R. isi regleaza activitatea in functie de fluctuatiile existente in derularile financiar-economice din tara, asupra carora actioneaza o serie de factori interni si externi care pot influenta, nu se prognozeaza activitatea B.N.R. pe o perioada indelungata. Banca nationala a adoptat o tactica sau alta in functie de conjuncturile existente si in functie de instrumentele si parghiile pe care le-a avut la dispozitie, unele dintre acestea dovedindu-se eficiente, altele mai putin.
Pe viitor, B.N.R., ca banca centrala, va continua abordarea unei politici care sa-i permita sa controleze si in continuare activitatea financiar-bancara, astfel incat sa poata interveni cu oportunitate si cu succes ori de cate ori se va impune acest lucru.
4.2.1.Piata valutara interbancara
Un pas important in perfectionarea activitatii B.N.R., si totodata un moment important in politica ei valutara l-a constituit introducerea pietei valutare interbancare.
Mecanismul anterior de formare a cursului de schimb, prin fixing la banca centrala (operatie ce dura o singura ora pe zi) avea multiple dezavantaje:
a)bancile comerciale actionau numai in calitate de brokeri (in nume propriu dar in contul clientilor), avand un rol pasiv in definirea cursului de echilibru;
b)cursul era “rigid”, neputandu-se modifica in cursul zilei;
c)clientii bancii nu aveau posibilitatea de a alege dintre mai multe cursuri pe cel mai avantajos, astfel incat se pierdeau potentiale castiguri din arbitrajare;
d)investitorii straini nu erau prea atrasi de incetineala cu care se desfasurau decontarile interbancare, care le blocau o parte din capitalul circulant, in mod inutil;
e)cursul cotat era numit “spot” (la vdere), neexistand cursuri “forward” care sa permita investitorilor efectuarea de calcule de eficienta.
Prin introducerea pietei valutare interbancare s-a urmarit eliminarea concomitenta a tuturor acestor neajunsuri.
Regimul valutar are trei componente si anume: propietatea asupra valutei, convertibilitatea monedei nationale si piata valutara. Modificarile vizeaza doar ultima dintre aceste componente. Astfel, propietatea asupra valutei continua sa apartina, in totalitate, firmei (clientului), prin pastrarea regimului “full retention”. Convertibilitatea monedei nationale continua sa fie una limitata, de cont curent. In mod implicit, aceste caracteristici isi pun amprenta si asupra mecanismului de functionare al celei de-a treia componente, si anume piata valutara.
Astfel, aceasta este segmentata pe doua niveluri: bancile comerciale deservesc agentii economici (firmele),iar casele de schimb valutar deservesc publicul larg (populatia). Nu toate cererile de valuta sunt acceptate pe cele doua piete. Pentru a putea participa la piata valutara interbancara, clientul trebuie sa faca dovada unei activitati de natura contului curent. Analog, cererea de valuta a populatiei este limitata la 500 de dolari pe an de persoana (detinatoare e pasaport). Pe aceste cai se incearca limitarea accesului la valuta numai pentru operatiuni de cont curent (export-import de marfuri si servicii), excluzandu-se eventualele operatiuni de cont de capital (investitii directe si de portofoliu).
In noua conjunctura, bancile vor putea fi atat brokeri cat si dealeri, actionand in nume propriu si pe cont propriu. Concret, are loc o impartire a timpului de lucru, astfel: intre orele 9-13, bancile actioneaza in calitate de brokeri executa ordinele clientilor, iar dupa orele 13 actioneaza in calitate de dealeri (tranzactioneaza valuta in nume propriu). Ultima parte a zilei lucratoare este destinata inchiderii pozitiilor valutare, adica vanzarii/cumpararii de valuta pana la incadrarea in normele de expunere stabilite de banca centrala.
O alta caracteristica importanta o constituie defalcarea pe cursuri spot (valabile peste doua zile lucratoare) si cursul forward (valabile la termen de 1, 3, 6, 12 luni). La randul lor, cursurile spot se prezinta sub 3 forme: curs afisat, curs cotat si curs de referinta. Cursul afisat este, in principal, neschimbat in cursul unei zile, avand un caracter orientativ, si el poate fi acceptat sau respins de clientii unei banci, in ultimul caz ei avand optiunea de a recurge la cursul cotat care fluctueaza in cursul zilei. Daca nici acesta din urma nu este convenabil, clientii se pot adresa unei alte banci comerciale la care au deschis cont, pentru a afla cotatia acesteia. In fine, cursul de referinta, este acel curs care se stabileste de Banca Nationala a Romaniei la sfarsitul programului si care reprezinta media ponderata a cursurilor din sistemul bancar. Si acest curs este valabil dupa doua zile lucratoare.
Introducerea pietei spot, cu obligativitatea efectuarii platilor conform normelor internationale, dupa doua zile lucratoare, a fost de natura sa intareasca disciplina in decontari a bancilor comerciale.
Initial, autorizatia de dealer a fost acordata unui numar de 5 banci a pietei interbancare, respectiva autorizatie a fost extinsa, practic, asupra tuturor bancilor romanesti, urmarind ca acelasi lucru sa se intample si cu sucursalele bancilor straine, pe masura ce se vor dota cu capital propriu.
Cu timpul, diferentierea ce se face intre brokeri si dealeri va dispare, dupa cum tot in timp, vor apare case de brokeraj si case de schimb valutar care vor fi acceptate ca brokeri daca vor castiga increderea clientilor.
Banca Nationala a Romaniei nu isi exercita optiunile de politica valutara prin intermediul cursului de referinta. Acesta apare doar post-factum, ca o medie ponderata a cursurilor practicate in cursul zilei si principala sa menire este de a servi drept reper institutiilor bugetare, regiilor autonome si, in general, oricaror persoane fizice si juritice interesate. Banca centrala poate insa afecta cursul prin deciziile sale de vanzare/cumparare de valuta, prin rata dobanzii pe care o induce la activele denominate in lei, respectiv prin masa monetara pe care o pune in circulatie.
Sintetizand, se poate afirma ca aparitia pietei valutare interbancare a dus la descentralizare, la cresterea competitiei, la inlaturarea suspiciunilor conform carora cursul leului ar fi fost stabilit administrativ la accelerarea platilor in valuta si, pe aceasta cale, la recastigarea increderii investitorilor romani si straini. Nu in ultimul rand, prin atragerea in acest circuit a unor banci comerciale care nu avusesera in prealabil o experienta prea bogata in domeniu, a crescut gradul de profesionalism al personalului acestora.
Problemele de fond ale acestei piete sunt generate de deficitele externe structurale, presiunea importurilor energetice, in salturi, insuficienta finantare externa a balantei de plati, nivelul scazut al rezervelor valutare ale bancilor centrale, fluxul modest al intrarilor de capital.
Se pot adauga aici comportamente negative ale unor banci, nerespectarea regulilor de functionare a pietei si de expunere valutara, dominatia unui numar restans de banci (trei banci realizeaza circa 75% din totalul tranzactiilor valutare). De asemenea, absenta convertibilitatii depline limiteaza adancimea acestei piete.
Problemele pietei valutare s-au manifestat si se manifesta sub mai multe forme:
-scaderea volumului tranzactiilor intro –si, mai ales, interbancare (segmentarea pietei);
-lipsa de lichiditate pe piata;
-ecart mare intre cursul de referinta si cursul caselor de schimb;
-aparitia pietei “gri”.
In conditiile dezechilibrului cerere-oferta, bancile onoreaza diferit cererile clientilor:
-proportional cu cererile de cumparare (rezultatul este lipsa de asteptare);
-in ordinea descrescatoare a cursului (cu efect negativ asupra cursului de referinta);
-dupa “importanta” importurilor (energia apare, evident, mai importanta decat sunt bunurile de consum).
Pentru temperarea presiunilor, Banca Nationala a actionat divers: a incercat disciplinarea bancilor (cu rezultate limitate), a vandut valuta pe piata pentru sprijinirea cursului (in iarna 1994-1995) sau a lasat cursul sa evolueze fara interventia sa (iarna 1995-1996).
In martie 1996, noi masuri au fost initiate pentru intarirea disciplinei de piata: reautorizarea ca dealer a unui numar de numai 4 banci; obligativitatea dealerilor de a cota ferm si a efectua tranzactii in interiorul cotatiilor afisate; obligativitatea brokerilor de a efectua tranzactii cu incadrarea in cursurile afisate de dealeri si de a nu depasi, la finele zilei, a pozitie de ± 10.000 dolar (ulterior s-a majorat la 100.000 dolari).
Masurile luate in martie 1996 au avut ca efecte pozitive pe termen scurt. Dupa aceea, disfunctionalitatile au reaparut, ca si noi complicatii: cresterea comisioanelor aplicate la tranzactiile pe piata, cotarea mai slaba a altor valute decat dolarul si apoi cumpararea de dolari.
Un factor important care influenteaza modul de operare a pietei valutare il reprezinta importurile de energie. Acestea detin circa un sfert din totalul importurilor, sunt sezoniere si, practic, inelastice la cursul de schimb(deoarece produsele petroliere au preturi interne controlate, cu ajustari periodice).
Oferta de energie si finantarea acesteia se realizeaza practic centralizat, in contradictie cu consumul, care, evident, este puternic dispersat. Consumurile energetice mari, si in crestere, in raport cu alte economii, permit aprecierea ca eficienta economica in Romania este scazuta.
Cu exceptia unei scurte perioade din trimestrul III, in cea mai mare parte a anului s-au mentinut formele de manifestare a disfunctionalitatilor pietei conturate in anul precedent, conducand la concluzia ca, in ansamblu, in 1996 conditiile de functionare a pietei s-au deteriorat.
Volumul mediu al pietei s-a micsorat (cu circa 20%) in conditiile in care fluxurile balantei comerciale sau marit. Cumpararile de la clienti au fost mai mici cu circa 450 milioane de dolari SUA, iar vanzarile bancilor s-au majorat numai marginal (cu 70 milioane $).
In conditiile reautorizarii a numai patru banci (trei banci de stat si una privata) celelalte banci au fost autorizate sa opereze ca broker.
Tensiunile de pe piata s-au reinstalat; Consiliul de Administratie, constatand noi incalcari ale regulamentului valutar si perpetuarea disfunctionalitatilor, a aprobat alte masuri: bancile nu au voie sa perceapa comisioane pentru tranzactiile incheiate in baza ordinelor clientilor; relaxarea pozitiei valutare a bancilor-broker, la 100.000 $; introducerea normelor de lichiditate valutara.
In primele luni ale anului 1997 piata valutara s-a redresat devenind lichida (cererea fiind rapid satisfacuta si disparand cozile de asteptare), in conditiile cresterii ofertei de valuta in luna martie, dar mai ales ale reducerii cererii, ca urmare a atractivitatii leului.
In cursul trimestrului II, piata valutara a confirmat valentele conturate in trimestrul anterior: grad inalt de lichiditate, manifestat prin satisfacerea rapida a cererii si disparitia cozilor de asteptare; atenuarea segmentarii pietei si cresterea gradului ei de integrare prin largirea accesului caselor de schimb, absenta primelor mari (peste 5 procente) la casele de schimb. Volumul mediu zilnic al tranzactiilor desfasurate pe piata interbancara s-a dublat fata de lunile anterioare. Capacitatea de intermediere de catre piata valutara a fluxurilor comerciale a fost, totusi, afectata de reducerea apelului importatorilor la aceasta piata in favoarea
Grafic 20
creditelor in valuta sau a altor surse de finantare.
Volumul cumpararilor de valuta pe piata valutara interbancara a sporit constant fata de iunie cu peste 100 milioane dolari. Piata valutara interbancara a evoluat, in linii generale, pe coordonatele caracteristice trimestrului anterior –stabilitate, fluiditate si functionalitate –oferta de capital depasind constant, desi cu valori tot mai reduse de la o luna la alta, cererea.
Chiar daca nu s-a confruntat cu obisnuita criza valutara de sfarsit de an, piata valutara nu a fost lipsita in trimestrul IV de accentuarea tensiunilor induse de diminuarea intrarilor de capital strain, precum si de cresterea cererii de importuri specifica perioadei, cererea a devenit excedentara situandu-se la nivelul record de 2554 milioane $.
Marja pozitiva a cursului de schimb al caselor de schimb valutar fata de cursul pietei interbancare a crescut si a fluctat in jurul valorii de 3 la suta atestand amplificarea anticipatiilor de depreciere a leului.
In prima parte a anului 1998, interventiile bancii centrale pe piata valutara au urmat concomitent si atenuarea presiunilor de schimb. Dupa o evolutie oscilanta pe parcursul perioadei analizate, la sfarsitul lunii ianuarie comparativ cu finalul anului 197 moneda romaneasca s-a depreciat in termeni nominali cu 2,7 procente in raport cu dolarul SUA.
4.2.2.Alte modalitati de perfectionare a activitatii
Bancii Nationale a Romaniei
Actiuni persuasive (“moral suasion”)
Pe langa formele de control calitativ prezentate mai sus, un important instrument de politica monetara il reprezinta actiunile persuasive ale bancii centrale fata de bancile comerciale. Avantajul acestui tip de control calitativ consta in flexibilitatea sa ridicata si in faptul ca nu necesita o institutionalizare legala. Actiunile persuasive se concretizeaza in influenta pe care banca centrala o exercita pentru a determina institutiile financiare sa-si conduca activitatile in concordanta cu orientarea politicii monetare promovate de autoritatea monetara. In utilizarea acestui instrument banca centrala incearca sa-si utilizeze autoritatea si prestigiul pentru a convinge bancile si celelalte institutii financiare de necesitatea de a-si restrange creditele sau de a le aloca intr-un mod care poate contraveni obiectivului acestora de a-si maximiza profiturile pe termen scurt. Concret, actiunile persuasive iau forma sugestiilor bancii centrale ca institutiile financiare sa-si restranga voluntar volumul de credite acordat sau sa le indrepte cu prioritate catre anumite sectoare ale economiei.
Actiunile persuasive ale bancii centrale sunt intreprinse in situatiile in care se anticipeaza ca mecanismele pietei nu vor actiona intr-o anumita perioada in deplina concordanta cu interesul public. In astfel de conditii, se aprecieaza ca alocarea resurselor catre solicitantii care ofera preturile cele mai mari nu ar conduce in mod necesar la o repartizare dezirabila a acestor resurse. Daca alocarea resurselor este imbunatatita prin actiunile persuasive ale bancii centrale, utilizarea acestui instrument se dovedeste a fi eficace.
In perioada de tranzitie pe care o traverseaza economia noastra, contactele directe dintre reprezentantii Bancii Nationale si conducatorii bancilor comerciale au o deosebita importanta pentru succesul reformei.
Reorganizarea sistemului financiar-bancar, eforturile de eliminare a inertiilor functionale si comportamentale caracteristice vechiului sistem, inlocuirea aproape totala a motivatiilor si criteriilor de decizie ale activitatii bancare reprezinta o adevarata revolutie intr-un domeniu pana nu demult schematizat si ridigizat. Ca principal promotor al acestui val de schimbari, Banca Nationala a avut datoria nu numai de a concepe transformarile institutionale necesare si de a promova o politica monetara eficienta, ci si de a intreprinde un substantial demers de explicare a masurilor luate si a necesitatilor, de gasire, impreuna cu bancile comerciale a celor mai bune solutii.
In perioada de implementare a unor noi instrumente de politica monetara a caror eficacitate nu poate fi inca estimata si in absenta unor canale viabile de transmitere a semnalelor politicii monetare catre economia reala, apelul la colaborare lansat de Banca Nationala bancilor comerciale a dat unele rezultate care astfel ar fi putut fi sensibil intarziate. Formarea unei conduite relativ unitare in selectarea clientilor si in acordarea de credite, apelul la refinantare prin intermediul pietei bancare interbancare, implementarea politicii dobanzilor reprezinta domenii in care actiunile persuasive ale Bancii Nationale au avut efecte notabile.
Un pas important in calea perfectionarii activitatii B.N.R. il reprezinta elaborarea unui nou statut (Legea nr.101/26 mai 1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei).
Avand in vedere obiectivele statutare ale bancilor centrale se desprinde urmatoarea concluzie: o banca este atat mai independenta cu cat are drept principal (unic) obiectiv asigurarea stabilitatii preturilor si are discretia deplina in utilizarea instrumentelor specifice pentru atingerea acestui deziderat, la nevoie chiar impotriva vointei guvernului.
Obiectivele bancilor centrale, asa cum reiese din statutele lor
In cazul Romaniei, Legea nr. 34 din 29 martie 1991 stabileste, la art.1, ca Banca Nationala a Romaniei stabileste si conduce politica monetara si de credit, in cadrul politicii economice si financiare a statului, cu scopul de a mentine stabuilitatea monedei nationale. Referitor la aceasta formulare, se observa ca daca ar fi lipsit partea subliniata, Banca Nationala ar fi intrat in aceeasi categorie de independenta cu bancile din grupa a doua (indice 0,8).
Asa insa, subiectul este deschis intreprinzatorilor, in cadrul politicii economice a statului putand intra, de exemplu, si ocuparea deplina a fortei de munca (obiectiv uneori incompatibil cu cel al controlului inflatiei), fapt care ar plasa Banca Nationala a Romaniei in grupa tarilor cu un indice de independenta de 0,4.
Aceleasi coordonate se pastreaza si in cadrul noului statut: “Obiectivul fundamental al Bancii Nationale a Romaniei este asigurarea stabilitatii monedei nationale, pentru a contribui la stabilitatea preturilor.”
Fata de vechiul statut avem o mai buna detaliere privind modalitatile de atingere a acetuia: “Pentru atingerea obiectivului sau fundamental, Banca Nationala a Romaniei elaboreaza, aplica si raspunde de politica monetara, valutara, de credit, de plati, precum si de autoritatea si supravegherea prudentiala, in cadrul politicii generale, urmarind functionarea normala a sistemului bancar si participarea la promovarea unui sistem specific economiei de piata.”
Pentru indeplinirea obiectivului sau fundamental se prevede obligativitatea autoritatilor statului de a solicita punctul de vedere al B.N.R. asupra actelor normative ale autoritatilor publice care privesc direct politica monetara, activitatea bancara, regimul valutar si datoria publica.
Politica monetara este orientata prin proceduri si instrumente specifice spre operatiuni pe piata monetara, de credite a bancilor si de control al lichiditatilor prin rezerve minime obligatorii.
La rezervele minime obligatorii, B.N.R. va bonifica cel putin la nivelul ratei dobanzilor medii la depunerile la vedere practicate de bancile comerciale.
In conditiile pe care le considera necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare, B.N.R. poate sconta, dobandi, lua cu gaj sau vinde creante, titluri sau alte valori asupra statului, bancilor sau altor persoane juritice si poate atrage depozite de la banci, in conditiile pe care le considera necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.
Referitor la regimul valutar, B.N.R. raspunde de:
a)emiterea reglementarilor cu privire la operatiunile cu active externe si aur, in vederea protejarii monedei nationale.
b)elaborarea balantei de plati si a altor bunuri privind pozitia investitionala internationala a tarii;
c)stabilirea cursurilor de schimb pentru operatiuni proprii pe piata valutara, calculata si publicarea cursurilor medii pentru evidenta statistica;
d)autorizarea si retragerea autorizatiei, precum si supravegherea persoanelor juritice care au obtinut autorizatia de a efectua tranzactii valutare;
e)stabilirea de plafoane si alte limite pentru detinerea de active externe si operatiuni de aur si active externe pentru persoane juritice si fizice;
f)stabilirea plafonului si a conditiilor indatorarii externe a persoanelor juritice care intra sub incidenta regimului valutar;
g)pastrarea si administrarea rezervelor internationale ale statului.
In cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit si plati, B.N.R. poate acorda bancilor credite pe termene ce nu pot fi depasi 90 zile garantate cu titluri de stat, cambii si bilete la ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la B.N.R.
In scopul limitarii riscului de sistem bancar si de plati, in mod exceptional si numai de la caz la caz, B.N.R. poate acorda bancilor si alte credite negarantate sau garantate cu alte active decat cele prevazute.
Imprumuturile pe baza de titluri de stat se efectueaza conform conventiilor incheiate intre B.N.R. si Ministerul Finantelor, prin care se stabilesc cel putin urmatoarele elemente: valoarea imprumutului, data scadentei, rata dobanzii si modul de calcul al dobanzii pe toata durata creditului, costurile serviciului datoriei, precum si date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare imprumut.
Capitalul B.N.R. este de 100 miliarde lei si se constituie prin preluarea capitalului inregistrat la data de 31 decembrie 1997 de 5 miliarde lei, si prin alocarea sumei de 95 miliarde lei de la fondul de rezerva al B.N.R.
Banca Nationala a Romaniei, prin politica monetara si de credit trebuie sa raspunda, asadar, necesitatilor in continua schimbare al economiei, determinate de o multitudine de factori interni si externi avand ca obiectiv fundamental asigurarea stabilitatii monedei nationale.
Concluzii si propuneri
In decembrie 1989, dupa o miscare sociala de proportie, Romania s-a inscris in randul tarilor care au abandonat experimentul comunist, impunandu-se o schimbare de optica.
In plan politic, Romania a urmarit cu maxima prioritate mentinerea stabilitatii interne –obiectiv justificat temeinic, mai cu seama daca avem in vedere tulburarile mergand pana la razboaie civile, in proximitatea geografica.
In plan economic a fost aleasa o strategie de reforma graduala, subordonata obiectivului stabilitatii politice a tarii. S-a considerat ca transformarea graduala a economiei va reduce costurile sociale ale tranzitiei, cel putin pe termen scurt, ceea ce va permite mentinerea stabilitatii interne.
Reforma bancara in Romania a inceput in decembrie 1990, cand a fost introdusa structura bancara pe doua niveluri: Banca Nationala a Romaniei si bancile comerciale.
In procesul de organizare a sistemului bancar de tip occidental, B.N.R. si-a asumat functiile tranzationale ale unei banci centrale, iar operatiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei banci comerciale nou infiintate (B.C.R.).
In perioada 1990-1992 s-a urmarit:
a)liberalizarea treptata a preturilor
b)mentinerea cursurilor multiple in economie, cu o rata oficiala puternic supraevaluata in termeni reali in comparatie cu performantele economiei si cu tolerarea mai multor rate de schimb (curs interbancar, curs al ratelor de schimb).
c)acceptarea unor rate ale dobanzilor in economie puternic negative in termeni reali, justificata de caracterul preponderent corectiv al cresterii preturilor si de asimetriile generate de liberalizarea in trepte a preturilor.
Un obiectiv considerat esential l-a constituit limitarea severa a cresterii masei monetare.
Ca principale obiective macroeconomice urmarite in perioada imediat urmatoare (stabilitate si in baza aranjamentelor cu Fondul Monetar International) enumeram:
a)incheierea miscarii corective a preturilor si asigurarea determinarii libere, prin mecanisme nedistorsionale administrativ, a celor doua preturi fundamentale dobanda si cursul de schimb;
b)scaderea considerabila a inflatiei;
c)mentinerea deficitului public in limite ce pot fi finantate neinflationist;
d)stoparea declinului economic;
e)redresarea pozitiei externe, prin ameliorarea balantei de plati si cresterea rezervelor valutare.
Obiectivele urmarite insa nu au fost realizate decat partial. Inflatia inregistrata a depasit cu mult nivelul avut in vedere ca urmare a unui cumul de factori.
Un prim factor il reprezinta prelungirea cu mult peste graficele initiate a liberalizarii preturilor. Declansata in noiembrie 1990, operatiunea de liberalizare s-a incheiat, in linii generale abia in mai 1993. Considerata initial a avea un rol favorabil pentru reducerea costurilor sociale, liberalizarea graduala s-a dovedit a fi contraproductiva pe plan economic si ineficienta pe plan social.
Un al doilea factor il reprezinta mentinerea cursului oficial al monedei nationale la niveluri nesustenabile. Cursul de schimb a fost utilizat preponderent ca ancora antiinflationista fapt care s-a dovedit un lux costisitor si ineficient.
Practic, supraevaluarea cvasipermanenta a leului fata de nivelul determinat de piata a antrenat mentinerea previzibila a deficitului extern, fara a reduce in mod semnificativ inflatia.
Alti factori au fost reprezentati chetuielile extrabugetare ridicate (chetuieli de natura subventiilor bugetare) precum si de existenta arieratelor de plati.
Stabilizarea macroeconomica a avut un succes mult mai mare in 1994 si 1995. S-a concretizat translatarea obiectivului central dinspre nivelul macroeconomic spre sectorul real al economiei.
Prima si cea mai importanta unitate de masura a succesului din 1994 si 1995 a fost reducerea ratei inflatiei, de la o medie lunara de peste 12 la suta in 1993, la 4,3 la suta in anul 1994 si circa 2 la suta in 1995.
A doua unitate de masura pentru macrostabilizare este stoparea demonetizarii economiei si a dolarizarii. Incepand cu al doilea trimestru al anului 1994, cresterea masei monetare a devansat cresterea preturilor aratand, practic, ca fenomenul de demonetizare – care a inceput in 1990, imediat dupa declansarea liberalizarii preturilor – s-a incheiat si a inceput un proces invers, care semnifica recastigarea publicului in moneda nationala. Stoparea dolarizarii este un alt fenomen extrem de important. Amandoua, atat demonetizarea, cat si dolarizarea, au fost urmari firesti ale inflatiei galopante pe care le-a suferit economia; acestea reprezentau modalitatea prin care publicul – agentii economici si cetateni – se apara impotriva pierderii substantei banilor, respectiv accelerand platile, scapand de bani, care “frigeau” sau, alternativ, pastrand valuta, care isi conserva practic puterea de cumparare. Fara eliminarea acestei tendinte era de neimaginat stoparea declinului si reluarea durabila a cresterii economice.
O a treia dovada a macrostabilizarii a fost cresterea rezervelor valutare in sistemul bancar. Nivelul rezervelor brute in devize ale bancilor comerciale a crescut, in anul 1994, de la 806 milioane dolari la 1495 milioane dolari, la care s-au adaugat rezervele in devize ale Bancii Nationale, care au crescut, in cursul anului 1994 de la 40,4 milioane dolari la 536 milioane dolari. Aceasta evolutie a fost posibila in special datorita ameliorarii sensibile a contului curent al balantei de plati care a inregistrat la sfarsitul anului 1994 un deficit de 428 milioane dolari, mult mai modest decat cel inregistrat la sfarsitul anului 1993 (1174 milioane dolari).
In sfarsit, macrostabilizarea a fost pusa in lumina de evolutia cursului valutar. Incepand cu luna aprilie 1994, de cand, practic, piata valutara a fost efectiv liberalizata –la inceput, tot in cadrul licitatiei de la Banca Nationala, iar de la 1 august 1994, efectiv pe o piata interbancara –cursul monedei nationale a fost relativ stabil, iar apoi s-a depreciat corelat cu rata inflatiei. Stabilitatea cursului a avut solide ratiuni. Pe termen scurt, diferentialul dobanzilor a actionat foarte puternic in favoarea monedei, aparate de rate mai inalte de dobanda in termeni reali. In anul 1994, ratele dobanzii la depozite au ajuns, in termeni reali, pana la 5-6 la suta, nivelul perceput, intr-adevar, ca foarte avantajos. Pe termen ceva mai lung a actionat raportul cerere-oferta de pe piata valutara. In anul 1994 s-a produs o ameliorare semnificativa a balantei comerciale, pe seama cresterii puternice a exporturilor; de aceea, oferta de pe piata valutara a fost, in unele perioade, net superioara cererii.
Dupa lansarea procesului de stabilizare macroeconomica inceput in 1993 si consolidarea acestuia in 1994, B.N.R. a urmarit remonetizarea treptata, prin economisiri. Aceasta politica a bancii centrale a avut rezultate bune pana la mijlocul anului 1996 dar, sub influenta tensiunilor acumulate in sectorul real si a sarcinilor cvasi fiscale impuse autoritatii monetare prin acte normative, evolutiile monetare ulterioare au iesit de sub control.
In mix-ul de politici macroeconomice si structurale politica monetara urma sa contribuie in masura importanta la consolidarea stabilitatii economiei, respectiv la temperarea in continuare a inflatiei (catre un nivel annual de circa 20%), la reducerea deficitului contului curent al balantei de plati (cu cel putin un punct procentual – ca pondere in P.I.B.) si cresterea rezervelor valutare (cu peste 800 milioane $ SUA).
Aplicarea acestor politici economice expansioniste a condus la obtinerea cresterii economice, a veniturilor si la reducerea somajului, dar deteriorarea puternica a echilibrelor macroeconomice si cresterea inflatiei au aratat lipsa de viabilitate a modelului economic promovat tot mai clar la sfarsitul anului 1996 si inceputul lui 1997. Implicatiile cele mai dramatice ale politicilor populiste sunt deteriorarea ulterioara a crizei, a cresterii economice si a veniturilor, adica exact a obiectivelor propuse.
Obtinerea cresterii economice prin combinatia de politici mentionate s-a lovit nu numai de restrictia majora a lipsei de resurse, dar si de alti doi factori: fragilitatea functionarii mecanismelor economice si degradarea credibilitatii.
Debutul anului 1997 a coincis cu initierea unui nou program economic axat pe stabilizarea macroeconomica si accentuarea reformelor structurale.
Obiectivul principal al politicii monetare era evitarea unui derapaj inflationist si reducerea treptata a cresterii preturilor catre niveluri de 2,0-2,5% pe luna catre finele anului.
In 1997 insa, economia reala a fost in regres. Inflatia si somajul in crestere au acompaniat declinul industriei, constructiile si al investitiilor; produsul intern brut a scazut cu 6,6% fata de anul anterior, iar indatorarea statului s-a accentuat.
In intervalul 1 ianuarie- 31 decembrie 1997, preturile de consum s-au majorat cu 151,4%, inregistrand cea mai mare crestere din ultimii patru ani.
Propunerile au in vedere a mult mai mare stabilitate in aplicarea masurilor B.N.R. in conditiile in care mecanismele economice au fost foarte fragede, neexistand nici o ancora solida pentru mix-ul de politici economice. Doua exemple sunt edificatoare. Astfel, a fost suficient an agricol mai slab pentru ca autoritatile sa promoveze o lege de finantare a agriculturii (Legea nr. 20/1996) care a anihilat aproape complet sansele de functionare a pietelor monetare si de credit si a indepartat atingerea obiectivelor antiinflationiste ale politicii monetare. In plus, interventia statului pentru salvarea unei importante banci romanesti cu capital de stat si deci deteriorarea pozitiei fiscale a statului in anii urmatori. Al doilea exemplu de masuri luate sub presiunea evenimentelor il reprezinta blocarea de catre B.N.R. a pietei valutare (extinderea ca dealeri a celor mai multe banci) pentru canalizarea controlata a resurselor valutare catre finantarea importurilor de energie, in conformitate cu Legea bugetului din 1996.
Degradarea credibilitatii externe, indusa de o crestere bazata pe deficite externe a tensionat relatiile Romaniei cu F.M.I. si Banca Mondiala si a limitat accesul Romaniei la resursele de finantare autonoma. Pe plan intern deteriorarea credibilitatii a constat in convingerea publicului ca o depreciere masiva a leului este inevitabila, acest fapt, dublat de expansiunea monetara excesiva, a alimentat puternic inflatia.
BIBLIOGRAFIE
Gowland David – “Understanding Macroeconomics “, Edward Elgar Publishing
Limited, U.K. 1990
Fry, J. Maxwell; Goodhart A. E. Charles; Almeida , Alvar – “Central Banking in
Developing Countries. Objectives, Activities & Independence”, Routledge, U.K. ,1996
Hall, E. Robert; Taylor, B. John- “Macroeconomics. Theory, Performance and
Policy”, Second Edition, W. W. Norton & Company Inc., 1988
Fischer, Stanley; Dornbusch, Rudiger- “Macroeconomia”, Editura
Sedona Timisoara, 1997
Frisch, Helmut- “Teorii ale inflatiei”, Editura Sedona, Timisoara, 1997
Fitoussi, J. P.; Atkinson, A. B.; Blanchard, O. E.; Fleming, J. S.; Malinvaud, E.; Phelps E. S.; Sollow R. M.-“ Competitive Disinflation. The Mark and Budgetary
Politics in Europe”, Oxford University Press, 1993
Chirita, Nora; Scarlat, Emil- “Politici macroeconomice. Teorie si
aplicatii”, Editura Economica, 1998
Legea privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei- Monitorul Oficial al
Romaniei nr. 203, 1 iulie 1998
Daianu, Daniel- “Arieratele intra-intreprinderi in economia de piata”,
OECONOMICA nr. 4, 1993, pag. 9
Dobrescu, Emilian- “Testarea econometrica a unor ipostaze monetare”,
OECONOMICA nr. 2, 1994, pag. 15
Dobrescu, Emilian- “Functia LM in conditiile tranzitiei”, OECONOMICA nr. 5,
1993, pag. 21
Parkin, Michael- “Macroeconomics”, Second Edition, Addison-Wesley
Publishing Company, 1993
Gwartney, James D.; Stroup L. Richard- “Macroeconomics. Private and Public
Choice”, Fifth Edition, Harcourt, Brace, Jovanovich Publishers, 1990
Kolodko, G. W.; Gotz-Kozierkiewicz D.; Skrzeszewska-Paczek, E-
“Hyperinflation and Stabilization in Postsocialist Economies”, KluwerAcademic Publishers, 1992
Barro, Robert J.- “Macroeconomic Policy”, Harvard University Press, 1990
“Achieving Price Stability”, A Symposium Sponsored by The Federal Reseve
Bank of Kansas City, Jackson Hole, Wyoming, August 29-31 1996
“A Framework for Monetary Stability”, Papers and Proceedings of an
International Conference organized by De Nederlandsche Bank and the CentER for Economic Research at Amsterdam, The Netherlands, October 1993, Kluwer Academic Publisher
Barro, Robert J.- “Macreconomics”, second edition, John Wiley&Sons,
1987
“Raportul privind proiectul bugetului de stat pentru anul 1998”, Daniel
Daianu, Ministru de Finante
Basno, Cesar, August; Dardac, Nicolae; Floricel, Constantin-“ Moneda, credit,
banci”, Editura Didactica si Pedagogica, 1994
Banca Nationala a Romaniei-Buletin lunar nr.5/1988, nr.4/1998, nr .3/1998
Banca Nationala a Romaniei-Buletin trimestrial nr.1/1997, nr.2/1997, nr.3/1997,
nr.4/1997
Banca Nationala a Romaniei-Buletin anual 1995, 1996
Banca Nationala a Romaniei-Indicatori macroeconomici, nr.1/1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Politica Monetara Si de Credit a Xyz (ID: 132697)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.