. Politica Monetara Si DE Credit A Bnr

C U P R I N S

Pag

SISTEMUL MONETAR…….……………………………….4

Sistemul Monetar în Străinatate…………………… ……4

Sistemul Monetar în România……………………………9

Politici Monetare pe Glob………………………………..15

PIAȚA MONETARĂ ȘI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA…….20

Finanțare…………………………………………………….20

Creditul și Dobânda………………………………………23

2.2.1 Forme și probleme de baza ale creditării……….23

– 2.2.2 Garantarea creditelor…………………………….26

2.2.3 Piața creditului pe termen scurt și lung…………30

Supravegherea Masei Monetare…………………………..34

2.3.1 Emisiunea de monedă……………………………34

2.3.2 Sistemul național de plăți……………………….37

2.3.3 Dimensiunea agregatelor monetare……………..45

BNR – Banca Centrală a României………………………48

Activitatea de autorizare, reglementare,

Supraveghere……………………………………………55

2.5.1 Supravegherea prudențială a băncilor……………55

2.5.2 Autorizarea băncilor, a organizațiilor

cooperatiste de credit………………………………………63

2.5.3 Reglementarea activității băncilor………………..65

2.5.4 Alte activități în domeniul

de reglementare și autorizare…………………………………….68

3. POLITICA MONETARĂ ȘI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA……..72

3.1 Tendinte de Piață……………………………………………… …72

3.1.1 Evoluția indicatorilor economici…………………… ..72

3.1.2 Evoluția economiei naționale………………………. ..76

3.1.3 Evoluția economiilor internaționale…………………..82

3.1.4 Evoluția piețelor financiare……………………………89

Politica Monetară în România………………………………… 96

3.2.1 Obiective și orientări……………………………….. …96

3.2.2 Caracteristici generale…………………………………. ..100

3.2.3 Influența evoluțiilor fiscale………………………… ..103

3.2.4 Constrâgera externă………………………………… ..105

3.2.5 Instrumente de politică monetară……………………..107

3.2.6. Evoluția monedei și a creditului……………………..112

Relația cu Organismele Monetare Internaționale…………..118

Echilibrul Monetar și Inflația…………………………………120

3.4.1 Efecte economice și sociale ale inflației………………120.

3.4.2 Politica de combatere a inflației……………………….125

3.4.3 Realizarea unei creșteri economice reale……………..127

3.4.4 Gestiunea prețurilor……………………………………128

4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI…………………………………….133

Bibliografie…………………………………………………………….139

CAPITOLUL I

SISTEMUL MONETAR

1.1 Sistemul Monetar în Străinătate

Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităților economice de repartiție si monetare a impus structurarea acestuia si completarea sa cu instituții si idei, punându-se, la un moment dat, baza pentru apariția si funcționarea unui sistem financiar-monetar internațional. Existența națiunilor suverane si deschiderea lor spre exterior impun realizarea conversiei unitaților monetare intre diferite țari datorita tranzacțiilor comerciale sau financiare care se derulează între agenți economici rezidenți sau nerezidenți. Realizarea acestor tranzacții și efectuarea plaților internaționale au la baza reguli uniforme, stabilite prin înțelegerea dintre statele participante la diviziunea internaționala a muncii. Acestea sunt supuse unui proces permanent de modificare si adaptare la necesitațile de plați internaționale ce decurg din evoluția economiei mondiale, în special din evoluția comerțului internațional. însa, un sistem monetar internațional nu are sens doar in raport cu necesitatea de a asigura o funcționare normala a comerțului interanțional. Daca toate țarile participante ar avea aceeași moneda, nu s-ar mai pune problema convertibilitații. Deci, existența monedelor straine impune formarea unui sistem monetar internațional.

Sistemul Monetar Internațional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate, cu privire la instituționalizarea, realizarea si circulația banilor la scara internaționala. Aceste reguli trebuie sa defineasca: un regim de schimb constând în principii care asigure convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi in cantitate suficiența pentru a face fața progresului comerțului internațional, un sistem de rezerve care confera statelor ce participa la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantitațile de devize intrate si iesite din țara.; mecanisme de reajustare în situația in care se manifestă dezechilibre ale balanței de plăți curente sau conservate pe termen mediu sau lung.

În evoluția relațiilor monetare internaționale se pot distinge patru etape: secolul al XIX-lea, în care se manifestă instalarea si apogeul etalonului-aur, a carui funcționare este perturbată de inflația cauzată de primul război mondial; reîntoarcerea la aur din perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a cărui prabușire este determinată de criza din anii '30; reconstrucția pe baze noi , dupa cel de-al doilea razboi mondial, a sistemului monetar internațional (Gold Exchange Standard este centrat pe dolar); prăbușirea, la începutul deceniului opt, a acordurilor de schimburi fixe stabilite la Bretton Woods ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă mentinerea parității in aur a dolarului. La începutul secolului al XIX-lea, cand are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur fără a fi oficializat printr-o conferință internațională.

Acesta a funcționat începand din anii 1870 până la primul razboi mondial.

În cadrul acestui sistem aurul avea o dubla funcție: mijloc de plată utilizat pentru lichidarea debitelor si creditelor în conturi străine si mijloc de circulație si de plată pe piața internă. Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească doua funcții esențiale: să asigure menținerea cursurilor de schimb in benzi de fluctuație foarte înguste si să ofere posibilitatea reechilibrării balanței de plăți curente prin fluxuri de capital. În practică, însa, mecanismele de reajustare nu au funcționat automat. Derularea lor in mod pozitiv s-a manifestat ca urmare a supremației financiare deținută de Londra. Astfel, prin manipularea ratei dobânzii – cunoscută sub denumirea de rată a scontului – Banca Angliei putea opri " hemoragia de aur" (printr-o majorare a ratei dobânzii care atrăgea capital străin). Ca urmare a convertibilității lor in aur, monedele principalelor puteri economice ale timpului au devenit monede de rezerva. Pentru băncile centrale era cea mai avantajoasa deținerea acestor devize care puteau fi mai usor plasate in comparatie cu aurul. Astfel, rezervele in lire sterline ale Bancii Angliei erau in 1913 de trei ori mai mari decat cele in aur. Cu toate virtuțiile indiscutabile ale etalonului aur moneda, mecanismele sale stabilizatoare au putut funcționa doar în condițiile pieței liber concurențiale și a libetații efective a transferurilor internaționale de capital. Dar aceste conditii nu au fost intrunite niciodata intr-o forma ideala iar cu timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-moneda a favorizat tarile dezvoltate facilitand concentrarea aurului în cateva dintre acestea și permițandu-le să furnizeze lumii drept lichiditate internațională propria lor moneda. Celelalte țări au fost constranse să efectueze devalorizări repetate, fapt ce a condus la subordonarea lor față de marile centre financiare si bancare ale lumii. Primul razboi mondial a generat necesități financiare enorme care puteau fi satisfacute numai prin emisiune monetara. Aceasta a determinat în țarile respective o puternica inflație, accentuata de o distanțare tot mai mare între nivelul cererii si al ofertei, ca urmare a faptului că sectorul productiv era orientat spre economia de razboi. Supremația lirei sterline a fost zdruncinată, vechile parități nu mai corespundeau situației manifestate iar repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Pentru a preintampina efectele negative ale acestei situații asupra piețelor interne, multe state au procedat la anularea regulilor de functionare ale etalonului-aur.

Manifestarea unor fenomene cum sunt speculațiile, crizele economice, puternice devalorizari și protecționismul exacerbat a zguduit puternic sistemul monetar internațional. Criza financiara internațională și conflictul armat au redat aurului un rol central. Reintoarcerea la etalonul-aur a fost criticată de o serie de economiști ai vremii. Astfel, J.M. Keynes, în "Tratat asupra reformei monetare", considera ca nu trebuia sa se renunțe la echilibrul interior în schimbul celui exterior și ca politicile de deflație destinate stabilizarii cursului de schimb erau periculoase.

Încercările de reîntroducere a banilor aur au fost sortite eșecului deoarece mecanismele automatiste ale acestuia erau în contradicție cu noile condiții economico-sociale care impuneau intervenția activă a statelor în economie. De asemenea, o serie de valute importante pe plan mondial au fost fie subevaluate, fie supraevaluate, iar situația balanței de plati era distorsionata. Devalorizarea lirei sterline și abandonarea etalonului aur in Marea Britanie marcheaza prabușirea Sistemului Monetar International. La Conferinta Financiara și Monetara a Națiunilor Unite din 1944 a fost abordata pentru prima data problema constituirii unui sistem financiar-monetar internațional bazat pe principiile etalonului aur-devize, și în cadrul acestuia pe dolar ca principala moneda de rezerva. Totodata, au fost stabilite câteva elemente caracteristice ale sistemului valutar internațional: fixitatea paritaților, cu o marjă de fluctuație de 1% în jurul unei parități centrale definită în raport cu dolarul; schimbarea parităților era posibila numai în urma consultării cu FMI pentru corectarea unui "dezechilibru fundamental" al schimburilor; garantarea convertibilității dolarului în aur (aceasta era singura monedă convertibilă în aur, cu 35 de dolari uncia), fiind instaurat etalonul de schimb aur; convertibilitatea reciproca a monedelor, respectiv desființarea restrictiilor asupra plaților curente, realizarea unui volum de lichiditați internaționale suficiente pentru finanțarea schimburilor comerciale dintre state și instituirea mecanismului de echilibrare a plaților internaționale.

Constituirea sistemului valutar pe baza principiilor stabilite la Bretton Woods a reprezentat un succes remarcabil al ideii de cooperare internaționala in domeniul financiar-monetar. Sistemul a propulsat dolarul în comparatie cu celelalte valute ale lumii acesta fiind utilizat ca moneda de referinta în tranzacțiile internaționale și servind bancilor centrale ca activ de rezerva. Functionarea sistemului monetar astfel creat s-a confruntat cu mari dificultăți înca din primele zile de existența, care s-au accentuat în perioada noiembrie 1967 august 1971 când s-a manifestat criza sistemului monetar, toate incercările de salvgardare eșuând.

Deci, lichidarea sistemului monetar internațional constituit în 1944 s-a realizat în trei etape: lichidarea pool-ului aurului în martie 1968 a dus la o inconvertibilitate în fapt a dolarului; la 15 august 1971 se manifesta inconvertibilitatea în drept a dolarului; instituirea la 13 martie 1973 a cursurilor flotante pentru principalele monede. Cea mai mare parte a monedelor devin flotante în martie 1973, dolarul intrând într-o perioada lunga de fluctuatii neregulate, fapt ce a privat sistemul monetar internațional de orice referința fixa și orice sansa de a pastra o anumita stabilitate. Variația cursurilor nu a determinat echilibrarea balanței de plăți ci a constituit o sursa suplimentara de dezechilibre. Evoluția aleatoare a cursurilor de schimb poate determina o anulare totala a profitului din comerț, precum și o sporire considerabila a datoriei externe pentru statele mai sarace.

Deci, generalizarea flotării cursurilor nu reflecta neaparat o recunoastere a superiorității cursurilor flexibile în co consultării cu FMI pentru corectarea unui "dezechilibru fundamental" al schimburilor; garantarea convertibilității dolarului în aur (aceasta era singura monedă convertibilă în aur, cu 35 de dolari uncia), fiind instaurat etalonul de schimb aur; convertibilitatea reciproca a monedelor, respectiv desființarea restrictiilor asupra plaților curente, realizarea unui volum de lichiditați internaționale suficiente pentru finanțarea schimburilor comerciale dintre state și instituirea mecanismului de echilibrare a plaților internaționale.

Constituirea sistemului valutar pe baza principiilor stabilite la Bretton Woods a reprezentat un succes remarcabil al ideii de cooperare internaționala in domeniul financiar-monetar. Sistemul a propulsat dolarul în comparatie cu celelalte valute ale lumii acesta fiind utilizat ca moneda de referinta în tranzacțiile internaționale și servind bancilor centrale ca activ de rezerva. Functionarea sistemului monetar astfel creat s-a confruntat cu mari dificultăți înca din primele zile de existența, care s-au accentuat în perioada noiembrie 1967 august 1971 când s-a manifestat criza sistemului monetar, toate incercările de salvgardare eșuând.

Deci, lichidarea sistemului monetar internațional constituit în 1944 s-a realizat în trei etape: lichidarea pool-ului aurului în martie 1968 a dus la o inconvertibilitate în fapt a dolarului; la 15 august 1971 se manifesta inconvertibilitatea în drept a dolarului; instituirea la 13 martie 1973 a cursurilor flotante pentru principalele monede. Cea mai mare parte a monedelor devin flotante în martie 1973, dolarul intrând într-o perioada lunga de fluctuatii neregulate, fapt ce a privat sistemul monetar internațional de orice referința fixa și orice sansa de a pastra o anumita stabilitate. Variația cursurilor nu a determinat echilibrarea balanței de plăți ci a constituit o sursa suplimentara de dezechilibre. Evoluția aleatoare a cursurilor de schimb poate determina o anulare totala a profitului din comerț, precum și o sporire considerabila a datoriei externe pentru statele mai sarace.

Deci, generalizarea flotării cursurilor nu reflecta neaparat o recunoastere a superiorității cursurilor flexibile în comparație cu paritatile fixe, ci este doar o forma de manifestare a disfunctionalităților de la Bretton Woods. Trecerea la flexibilitate a constituit pentru domeniul monetar ceea ce liberalismul a reprezentat pentru sistemul comercial – o consecintă a deschiderii piețelor. Implementarea cursurilor flotante a fost o problema ce a constituit obiectul unor dezbateri teoretice cu mult timp înainte de punerea ei în practica. Astfel, cursurile flotante erau considerate solutia optima pentru evitarea efectelor generate de devalorizări și revalorizări. Milton Friedman afirma în anii '60 că " un sistem al cursurilor de schimb flotante ne va permite să ne indreptăm în mod direct către un comerț complet liberalizat. De fapt, s-a considerat că regimul cursurilor de schimb flotante ar genera o serie de efecte cum ar fi formarea de cursuri de schimb reale în functie de raportul dintre cerere și oferta fără intervenția autorităților centrale; diminuarea rolului băncilor de emisiune ca urmare a stabilirii spontane a cursurilor de schimb; sporirea gradului de autonomie a politicilor monetare; eliminarea efectului speculativ.

În concluzie, flotarea monedelor nu a impiedicat expansiunea comerțului internațional ci a facut-o posibilă în contextul unor dezechilibre ale balanței de plăți, socurilor petroliere și a diferențelor considerabile dintre ratele inflației. Dezordinea a fost generată de trecerea de la un sistem în care o moneda juca rolul principal, la altul, în care mai multe devize se afla în concurență: dolarul, yenul și ECU. Profundele transformari economico-sociale de la sfârșitul acestui secol au demonstrat necesitatea creșterii preocupărilor pentru realizarea unui nou sistem internațional monetar, care să analizeze și să ia în considerare mutațiile survenite în structura economică a statelor. Convulsiile monetare repetate înregistrate în ultimii ani (criza francului în 1993, cea a pesou-lui mexican în decembrie 1994 s.a.) au determinat ONU să preconizeze o "noua ordine politico-economică mondială".

1.2 Sistemul Monetar în România

.

Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatra , găsite într-o zonă de mine aurifere . Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane și conțin detalii referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare . Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar și percepeau dobânzi . În epoca modernă , primele încercari de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea . Înca din 1861 , a fost ridicată problema crearii unei bănci naționale de Ion C. Brătianu , care , în discursul sau rostit în Camera în ziua de 10 ianuarie , a afirmat că : " atât timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare din țară " Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I . C. Brătianu nu a rămas fără ecou.

În februarie 1861 , Manolache Costache Epureanu , președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe , a publicat în Monitorul Oficial , un proiect lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație , cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat , iar restul de 9 milioane de către particulari . Proiectul nu a fost votat , deoarece , între timp , Guvernul Manolache Costache a demisionat .

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție , a avut un rol foarte important pâna la crearea Băncii Naționale a României în 1880 , întrucat a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite . În perioada urmatoare , au apărut tot felul de proiecte și încercări , mai ales din cercuri străine , în vederea organizării unei bănci de scont și circulație. Creditul Funciar și celelalte instituții financiare , create prin forțe proprii , care prospereau , au intensificat discuțiile și pregătirile pentru înființarea unei bănci de emisiune . Înființarea unei bănci de emisiune rămânea , în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar , a greutăților politice din anii 1876-1877 . I .C .Brătianu susținea că " ce mult și dureros se simte lipsa unui asezămant financiar puternic și serios , care să poată da țării existența băneasca în vremuri de nevoie " .
Inconsistența în timp a politicii monetare a fost determinată, în prima parte a perioadei de tranziție, și de situația sistemului bancar românesc. Nu de puține ori BNR a fost obligată de sistemul economic să intervină pentru susținerea băncilor cu probleme din sistem, tocmai pentru a nu apărea fenomenul de contagiune

La 27 februarie 1880 , Guvernul I .C .Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare alta instituție . La 17 aprilie 1880 , proiectul , depus de ministrul de finanțe I .C . Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a României , care urma să-și înceapă activitatea la 1 iulie 1880 . Acest moment important a fost caracterizat de Ștefan Zeletin ca " cel mai de seama eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne , metropola capitalismului nostru bancar " .
Sediul principal al băncii s-a stabilit la București , cu obligația de a înființa sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și , în special , în fiecare capitală de judet . Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei , din care 10 milioane lei să se depună de stat și 20 milioane lei de particulari . Datorita urmaririi în permanență a mersului pieței , adaptându-se cu elasticitatea la cerințele acesteia , asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei țării , îngrijindu-se de garantarea și existenta disponibilitaților de fonduri în lei și în monedă straină , Banca Națională a contribuit , efectiv , la depășirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia țării în acea perioadă . Banca Națională a României este cea mai importanta bancă înființată în acea perioadă , care , din punct de vedere organizatoric , a fost concepută dupa modelul Băncii Naționale a Belgiei . Acesta a fost începutul dezvoltarii unui sistem bancar nou și modern . Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția și altor banci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc . Banca Naționala a României s-a constituit ca importantă instituție destinata creditării activității economice și comerciale , scontării dar și operațiunilor cu alte instrumente financiare .
La 1 ianuarie 1901 , Banca Națională devine instituție cu caracter privat, statul ieșind din asociație . La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțita o puternică centralizare a capitalului bancar în România . În această perioadă , unele case bancare sau asociații bancare , apărute anterior , dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar , și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancara în România ca rezultat al neutralității României . În această perioadă au apărut oportunități noi de comert cu toate părțile implicate în conflict . Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar .

Anii care au urmat imediat războiului au adus o incetinire dramatică activități economice , recesiunea cuprinzând întreaga Europă .

Treptat , țările din Europa au început să-și refacă economia , fenomen resimtit și în România . Rezultatele s-au regăsit și în sistemul bancar . Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață și prin intermediul creditelor acordate de Banca Națională – au reusit să ramburseze sumele în bani devalorizati . Dupa primul razboi mondial , numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933 . Această depresiune a determinat falimentul multor bănci . Guvernul României din acea vreme , a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice, bancare si monetare . Guvernul a adoptat politici de conducere și control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar .

Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari , dar , din cele 1204 bănci existente în 1934 , circa 600 banci au fost lichidate sau au fuzionat.
În anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale : Banca Românească , Banca de Credit Român , Banca Comercială Română , Banca Comercială Italiană si Română și Societatea Bancară Română . Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operațiunilor bancare .

Până in 1947 , sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă . Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale ; personalul bancar era format de specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale foarte ridicate , așa cum erau stabilite de Banca Națională . Dupa 1947 , sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietica (fosta U.R.S.S.). Până la sfârsitul anului 1989 , sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare .
În anul 1989 în România existau 4 bănci : Banca Naționala a României , Banca Română de Comerț Exterior , Banca de Investiții si Banca Agricola , la care se adaugă și C.E.C.-ul .

Dupa 1989 , România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați. Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 , prin elaborarea și abordarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale . Sistemul bancar din România este structurat pe doua nivele , respectiv o bancă centrală și instituțiile financiare , carora prin lege li s-a acordat statutul de bănci . B.N.R. este banca centrală a țării , instituția de emisiune a statului român . Prin noile reglementări , Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și , în acelasi timp , să-și îndeplinească rolul de bancă centrală . Operațiunile comerciale îndeplinite până la 1989 de Banca Națională , au fost transferate unei noi bănci comerciale (B.C.R.). În România , băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile comerciale , legii privind activitatea bancară și pe baza licenței (autorizației ) acordate de B.N.R.

Datorită evoluției istorice și particularităților tranziției către o economie de piață , sistemul bancar românesc prezintă unele aspecte și probleme comune cu situația sistemelor bancare din alte țări . Luând în considerare modelul structurii unui sistem bancar a fost creat un sistem bancar pe doua nivele : Banca Națională a României , ca bancă centrală și băncile comerciale . Legislația bancară adoptată inițial în 1991 , a stimulat , într-o primă fază , apariția unui sistem bancar novator, favorabil tranziției la economia de piața . În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții , relație hotarâtoare în creșterea economică . Locul și rolul băncilor în economie , structura lor , sunt determinate și de creația monetară , factor specific al funcționalității băncilor în economie . Având în vedere rolul și importanța pe care le au băncile la buna funcționare a unităților economice și a economiei în ansamblu , s-a impus ca în perioada de tranziție la economia de piață, să se creeze un sistem modern , capabil să ofere o gamă largă de produse și servicii bancare de un nivel calitativ superior care să satisfacă exigențele tuturor categoriilor de agenți economici ( clienți ) din economia de piață .

Exista un potențial considerabil de creștere și dezvoltare a activității bancare, atât în domeniul clienților persoane juridice, cât și, pe termen lung în domeniul clienților persoane fizice .

În acest context , imediat dupa 1989 , la începutul perioadei de tranziție , în activitatea bancară din România s-au produs o serie de schimbări esențiale :

a) Banca Națională a României a fost reorganizata și a intra astfel , în sarcinile sale firești de Banca Centrală , cu următoarele funcții : emisiune monetară , asigurarea stabilității monetare , administrarea rezervelor valutare ale țării , urmarirea executării balanței de plăți externe , supravegherea activităților bancare . Pentru activitățile comerciale ale Băncii Naționale a României a fost creată Banca Comercială Română S.A. Pentru menținerea circulației bănești la nivel corespunzător , Banca Națională a României asigură legatura dintre dimensiunile creditului și volumul masei monetare în circulație .

b) Băncile ( Banca Română de Comerț Exterior , Banca Agricolă, Banca de Investiții ) pe baza hotărârii Guvernului au fost transformate în bănci comerciale , cu capital de stat și autohton privat , aprobându-li-se și noi statute de organizare și funcționare .

c) Au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin precum și sucursale ale unor băncistrăine .

Băncile constituite aveau obligația de a deschide conturi de corespondent la Banca Națională și crearea de rezerve minime potrivit reglementarilor date de Banca Națională a României și alte conturi precum și să se refinanțeze de la aceasta , în condițiile stabilite . Crearea de bănci particulare contribuie , atât la o mai bună acoperire a nevoilor de capital , cât și la dezvoltarea procesului concurențial cu efecte benefice pentru agenții economici , pentru economia națională în ansamblu . Principalul obiectiv al reformei sistemului bancar românesc este de a se crea un sistem bancar modern , corespunzător standardelor internaționale , care să contribuie direct la dezvoltarea și stabilitatea economiei . Acest obiectiv poate fi atins prin activitatea concentrată a Băncii Naționale a României și a băncilor comerciale. Sectorul bancar a identificat un numar de obiective pe termen scurt , mediu și lung , de natură să intăreasca și să dezvolte infrastructura financiară .

Banca Națională a României a stabilit prin regulamentele sale , atât nivelul minim de lichiditate , cât și modul de calcul al gradului de lichiditate al unei bănci comerciale . Într-o economie de piață , sistemul bancar îndeplinește funcția de atragere și concentare a economiilor societății și de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului , către cele mai eficiente investiții . Băncile asigură și facilitează efectuarea plăților , oferă servicii de gestionare a riscului și reprezintă principalul canal de transmisie și implementarea politicii monetare . Având în vedere ca în economia de piață indicatorul sintetic care reflectă eficiența economică a activității bancare este PROFITUL , băncile în această perioadă de tranziție își organizează activitatea astfel încât să poată atrage un numar cât mai mare de clienți , care să le asigure realizarea obiectivului propus .

Pentru alegerea clienților , băncile trebuie să țină seama de caracterul concurențial al pieței , care este piața cumparatorului . Băncile (Banca Română de Comert Exterior , Banca Agricolă ) , pe baza Hotărârii Guvernului , au fost transformate în bănci comerciale , cu capital de stat și autohton privat .

1.3 Politici Monetare pe Glob

Marketingul în industria serviciilor și , în particular , în cazul serviciilor financiar-bancare , a devenit în ultimii zece ani din ce în ce mai important în Europa de Vest . Abordarea marketingului serviciilor financiar-bancare trebuie sa fie diferită de abordarea marketingului de produse .

Caracteristicile particulare care diferențiaza serviciile de produse ce trebuie sa fie luate în considerare, sunt : intangibilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea si varietatea .

A.Intangibilitatea

Principala caracteristica care diferențiaza serviciile de produse este aceea a intangibilității . O persoana nu poate vedea , auzi , atinge sau mirosii un serviciu . Așa cum aerul pe care îl respirăm – nu-l putem vedea , auzi , atinge sau mirosi , dar este vital pentru supraviețuirea noastra, acelasi lucru se aplică unui serviciu – nu-l putem vedea sau poseda , dar este important pentru facilitățile bancare pe care le cerem . Pentru că serviciile sunt intangibile , valoarea lor adevarată , nu poate fi evaluată de client inainte de cumpărare , ci numai dupa cumpărare , atunci când folosește serviciul respectiv și îi sesizează beneficiile. Pentru achiziționarea serviciilor, clientul are nevoie de încredere și siguranță în cel care asigură serviciul sau în persoana care furnizeaza consultanță financiară și trebuie să inteleagă , în mod clar , obligațiile pe care le are.

B.Inseparabilitatea
Produsele (bunuri fizice) pot fi ambalate , depozitate pentru a fi vândute. Serviciile nu pot fi create și stocate în vederea unui viitor consum, ele sunt produse și consumate pe loc. Băncile nu au rafturi pline de produse pe care consumatorul poate pur și simplu să le cumpere și să le ia cu el. Pentru a obține unul dintre servicii, clientul trebuie să viziteze banca . Personalul trebuie să fie prezent pentru asigurarea formalităților necesare, clientul trebuie să fie disponibil pentru preluarea informațiilor solicitate și să semneze documentația relevantă .Chiar și având un creditcard , formalitățile trebuie să fie îndeplinite inainte de emiterea cardului .

C.Perisabilitatea
Cum serviciile sunt produse și vândute în acelasi timp, ele nu pot fi depozitate pentru viitor. Este important să existe un canal simplu de distribuție astfel incât serviciul să fie produs la cerere. Principala problemă pe care perisabilitatea o poate crea unei bănci este livrarea la cerere . Daca cererea pentru un serviciu este constantă , banca iși poate planifica și asigura personalul pentru ca aceasta să fie disponibil pentru prestarea unui serviciu.

D.Varietatea
Serviciile pot fi variate. Calitatea serviciilor depinde de cine le asigură , când , unde și de timpul necesar pentru asigurarea serviciului. De exemplu, un client poate prefera să folosească o bancă în locul alteia , datorită rapiditații serviciului. Mulți oameni sunt conștienți de faptul că serviciul poate fi foarte diferit de la o bancă la alta , și chiar de la o sucursală la alta; ei ar putea ține cont de opiniile celorlalți , înainte de alegerea serviciului.

Schemele promoționale în sfera serviciilor ridică o problema : consumatorii sunt mai puțin dispuși sa-și schimbe preferințele pentru o reducere temporară sau pentru o ofertă specială . Este posibil, asa cum am vazut, să încurajam loialitatea clientilor existenți (aceasta fiind, de fapt, maniera cea mai ieftină și mai eficientă de a face afaceri), însă, este și mai greu să atragem clienții noi. În mod obișnuit, furnizorii de servicii se concentrează asupra problemelor pe care le identifică la concurenți .

Politicile monetare și de credit folosesc ca instrumente rata dobânzii, condițiile de creditare și masa monetară în circulație. Având în vedere că prin aceste instrumente se urmărește în primul rând prezervarea, sau restabilirea echilibrului economic, aceste politici se folosesc în mod diferențiat în funcție de stadiul în care se găsește economia națională în evoluția ei ciclică. De pildă, în faza de ascensiune economică prelungită, pentru a evita punctul critic " de supraîncălzire", care, se știe este urmat de o criză economică și de faza de depresiune, este necesară frânarea activității economice prin reducerea cererii și a incitației agenților economici întreprinzători de a face investiții. În consecință se iau măsuri de creștere a ratei dobânzii și de introducere a unor restricții suplimentare în acordarea de credite de către instituțiile bancare, ceea ce reduce volumul investițiilor. Agenții economici reacționează prin reducerea producției, oprirea creșterii veniturilor, în special a salariilor ceea ce reduce consumul. Astfel se temperează atât consumul de bunuri și servicii cât și de bunuri pentru investiții, ceea ce permite atingerea scopului propus și anume, încetinirea ritmului de creștere a activității economice în general și a celei de producție în special. În aceeași direcție actionează și reducerea masei monetare de pe piață prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creșterea activității economice. Reducerea lichidității sporește recurgerea la credite, dar în acest domeniu rata dobânzii ridicată și restricțiile suplimentare stopează apetitul de a investi. Astfel, prin conjugarea politicii în domeniul creditului și în cel monetar se atinge scopul urmărit. În situația de stagnare a activității economice, de depresiune, politicile urmăresc stimularea activității economice,în primul rând prin incitarea de a investi și în general prin creșterea veniturilor, ceea ce repercutează asupra sporirii cererii. În consecință pârghiile menționate sunt folosite în sens invers, se reduce rata dobânzii, sporesc facilitățile în acordarea de credite, sporesc emisiile monetare (se promovează o inflație controlată).

Orice societate are propriul sistem politic și propriul sistem economic. Din nefericire dimensiunile politic și economic sunt deseori confundate. Termenii “democreație” și “dictatură” se referă la sisteme politice.

Democratia este un sistem de guvernamant în care puterea de baza este a poporului, care ia deciziile guvernamentale fie direct prin sistemul de vot, fie indirect prin reprezentanți. Dictatura este sistemul politic în care puterea de baza este concetrata fie într-un mic grup, fie într-o singură persoană. Din punct de vedere istoric, au existat doua alternative de sisteme economice de baza: socialism și capitalism. O economie socialista este aceea în care majoritatea capitalului: fabrici, echipamente, cladiri etc. este proprietatea a guvernului mai mult decat a persoanelor private. Proprietatea socialista este un alt termen care este des folosit pentru a descrie acest tip de sistem. Economia capitalistă este aceea în care cea mai mare parte a capitalului este deținut de persoane private. Comunismul este un sistem economic în care populația controleaza mijloacele de producție (pământ și capital) în mod direct, fără intervenția guvernului sau a statului. În lumea închipuita de comuniști, statul nu va mai avea aceeași importanța și societatea va planifica economia într-un mod asemanator în care un colectiv o poate face. De fapt, cu toate ca unele țări se mai consideră încă comuniste, inclusiv China, Coreea de Nord, Cuba și Tanzania – planificarea economică este realizată de guvern în toate dintre aceste țări. Nici o economie nu este pur socialistă sau pur capitalistă; chiar și Uniunea Sovietică, care avea la baza o economie socialistă, avea un sector privat dezvoltat. O pătrime din venitul obăinut din agricultură în fosta URSS era produs de persoane private care dețineau mici parcele de pământ, și, într-o “economie secundara privată“, cetățenii își furnizeau bunuri și servicii unii altora, uneori acesta însemnand o violare a legii.

Dimpotriva, economia puternic capitalistă a SUA suportă multe întreprinderi publice, incluzând sistemul poștal. Fără îndoială proprietatea publica este o excepție în SUA, iar proprietatea privată era o excepție în Uniunea Sovietică. Este aprins dezbătută problema, tipurile particulare de sisteme politice tind să fie asociate cu tipurile particulare de sisteme economice. SUA și Japonia sunt exemple de țări cu sisteme economice capitaliste de bază și sisteme politice nedemocratice de bază. China și Coreea de Nord au economii socialiste de bază, iar puterea politică este concentrată într-un grad foarte mare în jurul unui singur partid politic. Aceste observații nu neagă faptul că toate țările capitaliste au instituții politice democratice, iar toate țările socialiste sunt obiectul unei conduceri politice totalitariste. Multe țări – Indonezia și Taiwan de exemplu – au economii capitaliste de bază fără a avea însă sisteme politice democratice. Multe alte țări care sunt mult mai apropriate de latura socialistă a spectrului economic, mențin puternice tradiții. De exemplu, poporul francez a ales guvernul socialist al lui Francois Mitterrand în 1981 și acest guvern a naționalizat imediat ramuri industriale importante. Marea Britanie și Suedia sunt alte exemple de țări democratice care susțin anumite instituții socialiste.

Economistul Fridrich Hayek considera că raspunsul e afirmativ: “Reformele economice și puterea de constrângere a guvernului sunt calea spre sclavie …. Libertatea personală și economia sunt inseparabile. Odată ce începe cu reglemetari guvernamentale și cu planificarea economică, libertatea de a vorbi și de a alege lideri politici va fi pusă în pericol”.

Evenimentele recente din Europa de Est și Rusia par să sustina opinia lui Hayek; acolo, reformele economice și politice evolueaza și demonstreaza că miezul sistemului pieții și al democrației este libertatea individuala. Fără îndoială, unii îl contrazic pe Hayek pretinzând că reformele sociale și implicarea guvenului în economie sunt singurele căi de a preveni dezvoltarea unui stat totalitarist. Ei consideră că piețele libere și nesupravegheate conduc la inegalitate economica și acumularea puterii economice. Acumularea puterii economice, în schimb, duce la o putere politica care nu este inevitabil folosită în interesul catorva persoane înstarite, și nu în interesul celor multi. Planificarea centralizată împotriva pietei. În plus, pe lângă gradul în care capitalul este proprietate a persoanelor private și a guvernului, sistemele economice diferă semnificativ și prin masura în care deciziile sunt luate prin planificare centralizată sau prin sistemul pieței. În unele economii socialiste, alocarea resurselor, producerea venitului și distribuirea acestora sunt determinate centralizat, în functie de un plan. Fosta Uniune Sovietică, de exemplu, alcătuia astfel de planuri anuale sau o dată la cinci ani, specificând viitoarele ținte ale producției în fiecare sector al economiei. În economiile de piața deciziile sunt luate independent de vânzatori și cumparători în funcție de resursele pieței. Producătorii produc numai acele produse pe care se asteaptă să le vândă. Forța de muncă este atrasă sau eliminată din anumite ocupații de salarii care sunt determinate de cerere si ofertă. Așa cum nu există economii capitaliste sau socialiste pure, așa nu există economii de piață sau centralizate pure.

CAPITOLUL II

PIAȚA MONETARĂ ȘI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA

2.1 Finanțare

Finanțare: alocare de fonduri de la bugetul de stat sau din alte surse cu titlu nerambursabil. Are mai multe forme:

– autofinanțare (resurse proprii);

– finanțare nerambursabilă;

– finanțare rambursabilă;

– finanțare bugetară

Un finanțator – autoritate publică, agent economic (cel mai adesea de tipul unei bănci), ONG – care dispune de un excedent bănesc, hotărăște să-l investească în diverse activități (fie activități cu o rentabilitate mai ridicata, fie pentru a sprijini un anumit sector de activitate a cărui dezvoltare îi poate aduce în viitor avantaje importante, fie pentru a răspunde unor nevoi sociale – de exemplu, construcția de locuințe). Aceste sume sunt destinate sprijinirii temporare a acestor activități; în schimbul acestui sprijin, finanțatorul solicită, pe lângă creditul acordat inițial, și o plată suplimentară (dobânda). Finanțatorul își stabilește grupul de beneficiari potențiali și elaborează un sistem de evaluare și ierarhizare a acestora, după criterii care să-i asigure atingerea obiectivelor vizate. Evaluarea presupune, de regulă, elaborarea unui dosar de credit, care cuprinde o prezentare a solicitantului și a scopului pentru care solicită finanțarea rambursabilă.

Dosarele prezentate sunt evaluate de finanțator, luându-se decizia acordării creditelor solicitanților ale căror dosare au obținut punctajele cele mai mari. Acordarea finanțării presupune încheierea unui contract de creditare, în care se stabilește și modalitatea în care este acordat creditul și forma sub care va fi el rambursat de beneficiar.

Cuvântul credit sugerează faptul că principalul element de conținut al creditului îl reprezintă ideea de încredere.

În principal, creditul se caracterizează prin următoarele aspecte:

– cel care dă cu împrumut suma de bani (de ex. banca) nu își pierde dreptul de proprietate asupra sumei împrumutate, ci numai dreptul de folosință, care este transferat celui care solicită creditul (de ex. persoana care dorește să-și deschidă o afacere, să cumpere un imobil etc.);

creditul este acordat pe o perioadă de timp determinată, până la o dată stabilită de la început (scadență sau termen de rambursare), transferarea dreptului de folosire a sumei împrumutate fiind temporară;

– creditul trebuie rambursat (înapoiat) creditorului (de ex. banca) respectându-se metodologia stabilită în contractul de creditare (lunar, anual etc., cu rate egale, crescătoare sau descrescătoare);

– solicitantul creditului trebuie să plătească celui de la care a împrumutat suma de bani o dobândă, un preț pentru faptul că folosește suma de bani respectivă. Dobânda poate fi plătită odată cu ratele de credit sau lunar, anual etc. Ea se calculează în funcție de rata dobânzii exprimată sub formă de procent (de ex. 35%), după formula:

a) dacă P (perioada) este în zile:

b) dacă P (perioada) este în luni:

unde: D-dobânda; P-perioada; r – rata dobânzii.

Dobândă: sumă de bani pe care debitorul o plătește creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani de regulă mai mare. Se exprimă în procente (rata d) la suma împrumutată pe timp de 1 an. Forme:

– simplă;

– compusă;

– activă;

– pasivă.

Exemplu: Dacă contractați un credit de 100.000.000 lei, pe termen de 1 an, cu rata dobânzii de 24%, cu rate egale în fiecare lună, va trebui să plătiți în prima lună o dobândă de:

– solicitantul creditului trebuie să dețină o garanție. Garanția poate fi personală, dacă o altă persoană se angajează să plătească în locul celui care a contractat creditul în cazul în care acesta nu mai poate rambursa creditul, sau reală, care constă într-o valoare materială (casă, autoturism, utilaje, terenuri etc.), ce poate fi valorificată (vândută) de către bancă, în cazul în care cel care a împrumutat creditul nu-l mai poate înapoia.

2.1 Creditul și Dobânda

Forme și probleme de baza ale creditării

Partea Cererii: cererea de credit municipal și nevoile investiționale

Deoarece România este hotarâtă să implementeze un program complex pentru aderarea la UE, creșterea nivelului investițiilor private și publice reprezintă o provocare considerabila pentru a susține creșterea economică și modernizarea infrastructurii, concomitent cu menținerea unui mediu macroeconomic stabil. Administrația Publică Locală și societățile municipale vor juca un rol important în acest context, din moment ce sunt responsabile pentru agajarea într-o mare parte a investițiilor de infrastructură necesare. Creșterea ratei de investire la nivelul Administrației Publice Locale și al companiilor municipale va avea implicații asupra alcătuirii programului fiscal al guvernului, inclusiv finanțarea contului curent pe termen mediu.

„Autoritățile unor țări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-și găsească punctul de echilibru – ceea ce este oarecum invers decât prescriu teoreticienii monetariști, adică să fie ținută sub control baza monetară.”

Pe parcursul ultimului deceniu, investițiile din Administrația Publică Locală s-au diminuat semnificativ de la o medie de 3% la sub 2% din PIB în momentul de față. În perioada 1991-1998, autoritățile locale au finanțat aceste investitii din următoarele surse: excedente curente, fonduri cu destinație specială și transferuri pentru cheltuieli de capital și într-o mai mică masură din vânzări de active. În urma adoptarii Legii Finanțelor Publice Locale administrația centrală nu mai asigură transferuri pentru cheltuieli de capital. În general, în cursul anilor ’90, investițiile efectuate de Administrația Publică Locală au fost sub nivelul necesar fie și numai pentru efectuarea lucrărilor de înlocuire/reabilitare.

Investițiile realizate de Administrația Publică Locală sunt mult sub nivelul necesar pentru a respecta cerințele UE în ceea ce privește infrastructura, pentru perioada de pre-aderare. În prezent, cea mai mare parte a infrastructurii este invechită și necesită un efort deosebit pentru a fi înlocuită și modernizată. Servicii publice locale precum alimentarea cu apa, canalizarea și colectarea deșeurilor solide sunt furnizate în momentul de față la costuri unitare mari. Din acest motiv, creșterea nivelului unor astfel de servicii ar necesita investiții considerabile. O parte din extinderea, înlocuirea și reînnoirea infrastructurii locale va trebui finanțată din bugetele locale.

Și în ceea ce privește sursele de finanțare sunt anticipate schimbări profunde în structura finanțării investițiilor locale. Chiar și în situatia în care veniturile Administrației Publice Locale vor rămâne la un nivel constant în următorii ani, se asșeaptă schimbări în structura veniturilor. Mai întâi, transferurile curente de la bugetul de stat vor descrește proporțional cu necesitatea reducerii deficitului bugetului de stat. În al doilea rând, veniturile financiare ale Administrației Publice Locale, în principal venitul din dobânda bancară, pot crește, pe masură ce Administrația Publică Locală va începe să privatizeze anumite servicii și cu condiția ca APL să-și poată ține conturile la băncile comerciale. În al treilea rând, se așteaptă ca veniturile proprii ale APL (impozite și taxe) să creascș, compensând declinul transferurilor curente.

În viitor, fondurile nerambursabile acordate de UE (ISPA si SAPARD) vor fi disponibile pentru programe de investiții ale APL. Sume importante din aceste fonduri se presupune că vor ajunge la Administrația Publică Locală. Se înțelege, de asemenea, că aceste fonduri vor finanța partial investițiile în utilitățile publice realizate în cadrul parteneriatului public-privat la nivel local.

Partea Ofertei: Disponibilitatea si capacitatea institutiilor sectorului financiar de a credita administratia publica locala

Sectorul financiar în România este înca dominat de către bănci, în calitate de centre ale activității financiare și ale finanțării comerciale. În prezent, sectorul bancar de stat se confruntă cu o mare criză rezultată în urma lipsei de capital și a unui portofoliu de împrumuturi neperformante. Este de asemenea o consecință a politicilor din trecut, conform cărora băncile comerciale de stat au fost forțate să susțină financiar un sector neperformant din economia reală. O mare prioritate pe termen scurt o constituie masiva restructurare a acestor bănci ca și privatizarea lor.

Sunt în total 46 banci în România, din care 4 cu capital integral de stat; activele totale ale acestora din urma se ridică la 64% din totalul activelor sectorului bancar. În ciuda poziției dominante rezultate din activele totale și capitalul social, profitul lor cumulat reprezintă doar 20 % din profitul realizat la nivelul intregului sector bancar. Datorită unui portofoliu mare de împrumuturi neperformante, rezervele lor totale pentru riscul general de credit ating un nivel semnificativ.

În prezent, doar două bănci importante cu capital majoritar de stat au fost privatizate – Banca Română de Dezvoltare și Banc Post. Una din băncile cu capital majoritar de stat – Bancorex – a fost lichidată și alte 2 se afla într-un proces masiv de restructurare: Banca Agricolă și Banca Comercială Română.

Piețele de capital au fost folosite pentru a se putea tranzacționa acțiunile obtinute de cetățenii români în cadrul programului de privatizare în masă, dar nu și pentru a atrage sume importante de capital nou.

Piața creditelor de stat este încă insuficient dezvoltată, cu grad de lichiditate redus și incomplet deschisă. Până acum, piața titlurilor de stat a rămas doar o piață primară. Piața secundară pentru aceste titluri de valoare este doar la începutul dezvoltării sale. O piață secundară pe deplin funcțională pentru titlurile de valoare ar oferi o sursa sigura pentru finanțarea internă la prețul pieței a datoriei guvernamentale și ar oferi o structură determinată de piață a termenelor și a dobânzilor la titlurile de stat. Cele mai multe bonuri de tezaur sunt emise pe 3 –6 luni, foarte puține pe 9 luni. Frecvența licitațiilor a fost schimbată de la trimestrial la lunar.

Pe parcursul ultimilor 2 ani, datorită dobânzilor mari, băncile și-au continuat politica lor de a nu acorda împrumuturi, dar de această dată mai puțin din cauza scăderii cererii de credite și mai mult ca răspuns la structura actuală a dobânzilor la titlurile de stat și depozitelor la BNR, care oferă câștiguri mai mari sau mai sigure pentru bănci decât împrumuturile către clienți.

Garantarea creditelor

Credit: relație bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri / servicii pe datorie, în general cu dobândă stabilă în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului.

Legea Finanțelor Publice Locale prevede că “împrumuturile” pot fi garantate cu orice sursă de venit cu excepția transferurilor cu destinație specială de la bugetul statului. Deci Administrația Publică Locală are dreptul să garanteze cu orice alte transferuri de la bugetul statului și cu "veniturile din surse proprii" și acest fapt este o reflectare pozitivă a controlului autonom asupra acestor fonduri. Cu toate acestea, în stadiul incipient al dezvoltării pieței, “cotele” din veniturile la bugetul statului, alocate conform unei formule clare și stabile, sunt adesea preferate ca sursă de garanție pentru împrumutatori.

Desi există un potențial risc moral ca împrumutatorii să caute în acest fel de fapt credite municipale “cu garanție guvernamentală”, această formă de garanție a deschis pentru Administrația Publică Locală piața de credit, la care altfel nu ar fi avut accces, și le-a micșorat costurile cu dobânzile. Ar trebui luată în considerare elaborarea unei metodologii care să permită cesionarea în favoarea împrumutatorilor a transferurilor de la bugetul statului către unitățile administratiei locale împrumutate.

Venituri: În plus, legea stabilește o procedură standard de garantare care perfectează interesul creditorului pentru veniturile oferite drept garanție și semnarea oricarui acord care crează o pozitie preferențiala a creditorului în legatură cu orice venit. Acest sistem este clar și simplu.

Proprietatea fizică : Cu toate că Legea Finanțelor Publice nu conține prevederi cu privire la garantarea împrumuturilor municipale cu proprietăți fizice, principiile generale ale legislatiei românești nu interzic garantarea împrumuturilor municipale prin ipotecarea unei proprietăți municipale aparținând domeniului privat, în concordanță cu Legea Patrimoniului.

O reorientare de la garanții fizice către obligațiile generale și împrumuturi garantate prin venituri, poate fi o precondiție semnificativă pentru o dezvoltare susținută a pieței creditului municipal , din următoarele considerente:

Pe măsură ce privatizarea continuă, proprietatea “privată” disponibilă pentru a fi oferită drept garanție va continua să se diminueze, mai ales patrimoniul care este potrivit pentru transferul către sectorul privat.

Cadrul legal actual prevede o procedură de durata pentru intrarea în posesie, ceea ce diminuează și mai mult valoarea proprietății fizice oferite drept garanție colaterala. Cu toate acestea, este de menționat faptul că amendamentele menite să accelereze procesul de executare silită a activelor circulante (no.99/1999) vor intra în vigoare din luna ianuarie 2001. Cu toate acestea, procedura de intrare în posesie a activelor fixe sau proprietăților imobiliare rămâne un proces de durată.

Investițiile realizate la nivelul autorităților locale își găsesc adesea justificarea tocmai în capacitatea unui proiect de a diminua costurile serviciilor publice importante. Folosirea proprietății fizice drept garanție distrage atenția de la justificarea din punct de vedere economic a proiectului. Daca rambursarea creditului se bazează pe veniturile generate sau economiile înregistrate în urma proiectului, atât municipalitatea cât și împrumutatul se vor concentra asupra costurilor economice și beneficiilor proiectului propus.

.

Cu toate că patrimuniul fizic este o formă de garanție în declin, cu procedura greoaie de intrare în posesie , este totuși o forma de garanție cu care băncile împrumutatoare sunt familiarizate și ar putea avea un rol în stadiul inițial al împrumuturilor oferite de bănci municipalităților, lăsând la o parte riscul provenit din punerea accentului mai degrabă pe proprietățile fizice ipotecate decât pe evaluarea creditului. Cu toate acestea, Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în baza căreia se stabilește care proprietăți anume aparțin de “domeniul privat”, și deci sunt eligibile pentru a fi utilizate drept garanție, nu a fost încă implementată de către Guvern, afectând negativ capacitatea Administrației Publice Locale de a utiliza proprietăți fizice drept garanție.

Fondurile de rezerva: Un fond de rezerva este un instrument de finanțare prin care se pun deoparte fonduri, de obicei din sumele împrumutului, separat de celelalte fonduri ale municipalității, și sunt utilizate numai pentru plata serviciului datoriei în cazul în care municipalitatea va fi în imposibilitate să o facă din fondurile curente. Într-un astfel de caz, municipalitatea trebuie ăa realimenteze Fondul de rezervă într-un anumit interval de timp. Acest instrument mărește garanția rambursării unui împrumut prin asigurarea unei surse de finanțare a serviciului datoriei în cazul în care fluxul de numerar suferă disfunctionalități care altfel ar avea drept rezultat o nerespectare a obligațiilor de plată la scadență . Legea Finanțelor Publice Locale nu prevede un astfel de instrument de garantare. Ar trebui avută în vedere crearea unei astfel de competențe pentru garantarea împrumuturilor, prin Legea Finanțelor Publice Locale.

Garanții Guvernamentale: Legea Finanțelor Publice Locale stipuleaza îin mod expres faptul că nu există garanții guvernamentale implicite pentru împrumuturile autorităților locale și prevede ca obligatorie precizarea unei formule în acest sens în orice acord de contractare a datoriei municipale pentru ca acesta să reprezinte o obligație valida și executabilă (Art. 50). În plus, se pare că asupra acestei chestiuni nu există confuzii printre participanții pe piața de credit. Cu toate acestea, este de remarcat faptul că din analiza documentației referitoare la un împrumut municipal real, așa cum am discutat mai sus, reiese că această formulă explicită de absolvire de orice răspundere a Guvernului, cerută de lege pentru a valida contractul de împrumut, a fost omisă.

Legea Finanțelor Publice Locale prevede, de asemenea, că “guvernul poate să garanteze împrumuturile externe municipale în conformitate cu preoederile Legii Datoriei Publice” (articolul 55). Pe de altă parte, Legea Datoriei Publice autorizează Guvernul să garanteze și împrumuturile interne (articolul 27). Neincluderea în textul Legii Finanțelor Publice a competenței autorității locale de a obține garanții guvernamentale la împrumuturile interne a dat naștere la confuzii. O astfel de confuzie ar putea deveni critica în cazul în care împrumutatori externi ar dori să împrumute municipalităților în valută internă, pretinzând însa și garanții guvernamentale. Deoarece Legea Finanțelor Publice Locale nu interzice o astfel de garanție și Legea Finanțelor Publice prevede în mod expres posiblitatea emiterii unei astfel de garanții, ar trebui luata în considerare clarificarea acestei probleme de către Ministerul Finanțelor.

Fonduri de garantare a creditelor : Asigurarea sau garantarea privată a împrumuturilor contractate de a fost utilizată pe scară largă în vederea reducerii riscului creditorilor și întăririi credibilității APL. Aproape jumătate din obligațiunile municipale emise astazi sunt asigurate de către companii private de asigurări, în vederea efectuării la timp a plăților serviciului datoriei. Spre deosebire de garanțiile guvernamentale gratuite, asigurarea privata nu crează stimulente false de eficiență. APL trebuie să plătească o primă de asigurare. Garantorii au personal specializat, care evaluează riscul finanțării APL, sau al finanțării proiectului . Cu cât este mai mare riscul, cu atât prima de asigurare este mai mare. Cu toate acestea, nu se substituie credibilității financiare a APL, căci garantul va garanta un împrumut doar daca aceasta este într-adevăr credibilă.

Un exemplu recent de un astfel de fond de garantare este Corporația de Garantare pentru Administrațiile Publice Locale (CGAPL), care a fost creată de investitori privați în Filipine. O parte din capitalizarea CGAPL a fost asigurată de investitori privați iar 51% este în proprietatea Asociației Băncilor din Filipine. În 1999 CGAPL a emis prima garanție a unui împrumtut acordat APL, care a fost oferit pe piața privată de capital, permițând accesul la un credit de pe piață care nu ar fi fost posibil fără garanție. CGAPL are personal specializat care analizează creditul, ajută la structurarea instrumentelor împrumutului și monitorizarea finanțării APL pe perioada împrumutului.

Piața creditului pe termen scurt și lung

Promovarea împrumuturilor nu este, în mod clar, un scop în sine. Împrumuturile contractate de autoritățile locale cu scopul de a finanța deficitul contului curent, măresc datoriile care vor trebui plătite de viitorii contribuabili, fără a spori productivitatea și mijloacele de rambursare. Împrumutarea prematură, contractata inainte ca autoritatea locala să își fi evaluat solvabilitatea sau să iși fi identificat în mod clar prioritatile investiționale, va duce aproape sigur la epuizarea resurselor bugetare locale și la mărirea riscului la nivelul sistemului fiscal.

Scopul primar al dezvoltarii pieței creditului municipal este de a mari volumul investițiilor pentru susținerea serviciilor municipale esențiale. Într-o perioadă în care, în întreaga țară, autoritățile de la toate nivelele se confrunta cu constrângeri bugetare majore, împrumuturile prudente ar putea mări capacitatea investițională. Programele de investiții bine structurate conduc la realizarea unor infrastructuri necesare azi, finanțarea datoriilor făcându-se însă mai târziu , fie din veniturilor viitoare generate de obiectivele respective de investiții, fie prin intermediul tarifelor percepute de la utilizatori, fie pe baza economiilor realizate la costul de furnizare a serviciilor respective.

Pentru moment, România are avantajul că nu a avut încă loc o “explozie” a creditelor acordate administrațiilor locale. Multe alte țări s-au confruntat întâi cu situația unui numar mare de autorități locale cu datorii contractate, și abia apoi s-au trezit obligate să încerce să reconstruiască ex post facto un cadru legal care să fie potrivit cu interesul tuturor factorilor implicați de a se dezvolta portofoliul de credite sănătoase și de a se limita practicile abuzive și excesive. România are astfel posibilitatea de a dezvolta întâi cadrul de reglementare, și de fapt a făcut deja pași importanți în această direcție, anticipând dezvoltarea viitoarei piețe. România poate, de asemenea, să traga invățăminte din riscurile care au aparut în alte țări. De la cazul Braziliei și până la cel al Rusiei, apelarea excesiva la împrumuturi din partea autorităților locale sau contractarea datoriilor în lipsa unui cadru legal adecvat (care să clarifice probleme critice precum statutul garanțiilor sau care sunt remediile aflate la dispoziția creditorilor în caz de neplată din partea municipalităților) a mărit crizele economice naționale. Potențialul benefic al unei piețe de credit municipal așezate pe baze sănătoase este foarte mare, însa la fel de mare este și riscul asociat unor împrumuturi insuficient pregatite. Este în interesul tuturor factorilor implicati (autoritățile locale, guvernul, băncile și investitorii interesati de piața de credit municipal) ca aspectele legate de politicile privind dezvoltarea pieței creditului municipal să fie bine înțelese iar cadrul legal corespunzator să fie definit înainte ca piața să înceapă să funcționeze.

Rolul primar al descentralizării fiscale și al cadrului legislativ pentru îmbunătățirea credibilității financiare a APL. Punerea dezvoltării pieței de credit municipal pe agenda de priorități necesită în prealabil un angajament din partea guvernului de a descentraliza segmente importante ale serviciilor publice, împreuna cu finanțarea unor asemenea servicii și infrastructura necesara pentru asigurarea lor. Într-un sistem descentralizat în mod eficient, autoritățile locale vor putea alege într-o anumită măsura tipul precum și gradul de acoperire al serviciilor publice pe care le asigură la nivel local. Autorităților locale le va reveni cel putin parțial responsabilitatea pentru acoperirea costului furnizării serviciului la nivel local, prin impozite sau tarife.

Administrațiile vor trebui să finanțeze din resursele proprii cel putin o parte din costurile de capital necesare pentru repararea sau extinderea rețelelor de infrastructură, probabil în colaborare cu autoritățile centrale, care contribuie prin transferuri pentru investiții, fie prin alte forme de co-finanțare. În final, pentru ca descentralizarea să devină realitate, autoritățile locale vor trebui să aibă o anumită flexibilitate în ceea ce privește stabilirea nivelului taxelor și impozitelor locale, astfel încât să poată plăti pentru nivelul investițiilor și serviciilor pe care l-au ales. Într-un sistem descentralizat, contribuabilii au un cuvânt important de spus în ceea ce privește nivelul serviciilor publice pe care le asigura, având țn vedere costurile asigurării serviciului.

O piață a creditului municipal se potrivește cu un sistem al finanțelor publice în care autoritățile locale au o putere de decizie și o responsabilitate financiara și fiscală semnificative.

În acest moment nu este încă suficient de clar cât de profund a fost și va fi procesul de descentralizare în România a APL și nici cât de rapid se va avansa în această directie. Este clar că o piață a creditului municipal trebuie văzută ca un instrument care ajută autoritățile locale să joace un rol important în investițiile la nivel local. România ar face o greșeala să se grabească cu pregatirea procesului de împrumutare al APL, fără să contruiască în același timp restul cadrului legal care marește rolul APL și sursele veniturilor acestora, în limitele disciplinei fiscale și ale unor constrângeri bugetare severe.

Oportunitatea competitiei intre imprumuturile bancare si obligatiunile municipale.

Exista mai multe instrumente de finanțare prin credit la nivelul administrației locale. .Un împrumut bancar acordat este diferit ca structura de o emisiune de obligațiuni municipale adresată fondurilor de pensii sau altor investitori. Cu toate acestea, cele doua forme de credit pot servi aceluiași scop, al finanțării unei investiții pe termen mediu pentru o administrație locala. Istoric vorbind, pentru finanțarea creditului municipal anumite părți ale lumii, ca de exemplu Europa de Vest, s-au bazat mult mai mult pe împrumuturi bancare decât pe obligațiuni vândute pe piața de capital , în vreme ce alte țări – ca SUA – s-au bazat mai mult pe obligațiuni municipale. Există distincții importante între cele doua instrumente: o emisiune publica de obligațiuni municipale necesită publicarea unor informații financiare , ceea ce o face mult mult mai transparentă decât un împrumut bancar. În cazul unui împrumut bancar, în mod normal, informatia este dezvăluită doar creditorilor. Oricum, o țară ca România, proaspăt angajată pe calea dezvoltării pieței de credit municipal, nu are nici un motiv ca prin intermediul sistemului de legi să aleaga o formă de creditare în detrimentul celeilalte. Același cadru legal de bază se poate și trebuie aplicat ambelor tipuri de instrumente de îndatorare, fără discriminare între ele. Competiția între bănci și piața obligațiunilor poate contribui la păstrarea costurilor de obținere a capitalului cât mai jos posibil pentru autoritățile locale împrumutate.

2.3 Supravegherea Masei Monetare

„Controlul masei monetare reprezintă instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflației. De aceea, instrumentele pentru majorarea lichidităților din circuitele economice trebuie realizate cu multă prudență.”

2.3.1 Emisiunea de monedă

BNR a continuat pe parcursul anului 2001 activitățile legate de asigurarea numerarului necesar bunei desfășurări a circulției bănești, precum și activitățile de emisiune monetară și cu caracter numismatic, în conformitate cu prerogativele conferite prin lege. Astfel, în ultimul trimestru al anului 2001 au fost puse în circulație noile bancnote de 100.000 lei (12noiembrie) și 50.000 lei (14 decembrie) imprimate pe polimer, în sistem offset. În adoua jumătate a lunii decembrie, sistemului monetar românesc i s-a adăugat o nouă monedă metalică, cea de 5.000 lei, menită să înlocuiască treptat bancnota cu aceeași valoare nominală, care urma să fie retrasă din circulație în iunie 2002. Baterea monedei de 5.000 lei a adus ca noutate în design-ul monedelor metalice forma dodecagonală. În intervalul 15 octombrie – 31 decembrie 2001 s-a desfășurat acțiunea de retragere din circulație a bancnotei cu valoarea nominală de 1.000 lei (emisiunea 1998).

Și în anul 2001 BNR a relizat emisiuni monetare cu carcter numismatic, punând în circulație medalii și monede din aur și argint, cu valori nominale cuprinse între 50 și 5.000 lei, dedicate unor aniversări istorice și culturale:

– 1900 de ani de la primul război daco-roman (prima emisiune numismatică a BNR cu greutate mai mică de o uncie, monedă din aur);

– 125 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși (monedă din aur);

– 135 de ani de la înființarea Academiei Române (medalii din argint);

– 100 de ani de la nașterea savantului Elie Carafoli și 50 de ani de aviație cu reacție în România (set de trei monede din argint). Prin emisiunea care a marcat aceste două evenimente, BNR a introdus un element nou, și anume forma octogonală a pieselor monetare, folosită curent în numismatica modernă în țarile cu tradiție în acest domeniu.

Programul de emisiuni monetare cu caracter numismatic pentru anul 2001 s-a incheiat cu lansarea unui set de 4 monede din aur, cu valoarea nominală de 500 lei, având fiecare o greutate de 6,22 gr și formă octogonală. Această emisiune a fost dedicată „Istoriei aurului – Tezaurul de la Pietroasa”, cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur”. Banca Națională a României a continuat și în anul 2001 să ofere spre vânzare numismaților și altor persoane interesate seturi de monetărie conținând câte un specimen din fiecare monedă metalică existentă în circulație (având anul de emisiune 2000), precum și o medalie din argint dedicată aniversării a 120 de ani de la inființarea băncii centrale.

Alături de asigurarea numerarului necesar circulației bănești, igienizarea masivă a numerarului aflat în circulație a reprezentat, în continuare, una dintre preocupările băncii centrale. În acest sens, prin crearea și punerea în funcțiune (în trimestrul III 2001) a primului Centru de procesare și distrugere a numerarului uzat, Banca Națională a României a urmărit creșterea siguranței în activitatea de verificare a numerarului, realizarea cu maximă eficiență a igienizării numerarului aflat în circulație, eliminarea cheltuielilor neeconomicoase ocazionate de utilizarea și întreținerea echipamentelor de numărat și bandat bancnote folosite anterior (uzate fizic și moral), diminuarea numărului de personal aferent acestei activități, precum și reducerea progresivă a costurilor atașate activității de distrugere a bancnotelor retrase din circulație. În plus, utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a cardurilor bancare a reprezentat un argument suplimentar pentru dotarea cu utilaje moderne de procesare, acestea necesitând bancnote de calitate, sortate corepunzător.

Centrul de procesat bancnote este primul din țară și totodată unul dintre cele mai performante din Europa, având în dotare echipamente moderne de mare randament. Echipamentele de procesat bancnote, achiziționate de Banca Națională a României, asigură precizie maximă și viteză deosebită la numărare, sortare de mare finețe în bancnote bune și uzate, verificarea autenticității bancnotelor prin examinarea tuturor elementelor de siguranță, depistarea altor cupiri sau hârtii fără valoare intercalate în pachetul respectiv, împachetarea bancnotelor. Mai mult, ele sunt dotate cu facilități de distrugere imediată, prin tocare on-line a bancnotelor necorespunzătoare calitativ, depistate în timpul procesării, concomitent cu prezentarea, la imprimantă, a raportului oferit de echipament.

În baza prerogativelor conferite prin lege, pe parcursul anului 2000 Banca Națională a României a pus în circulație noi cupiuri, retrăgându-le din circulație pe cele devenite improprii, și a rechemat cupiuri deja existente, în scopul alinierii sistemului monetar românesc la cerințele standardelor internaționale. Astfel, în intervalul 18 septembrie – 15 decembrie, s-au desfășurat operațiunile de retragere din circulație a bancnotelor de 10.000 – emisiunea 1994 și a fost pusă în circulație o nouă bancnotă cu valoare nominală de 10000 realizată pe suport de polimer (începând cu data de 18 septembrie 2000).

În a doua jumătate a lunii octombrie 2000, sistemului monetar românesc i s-a adăugat noua monedă metalică de 1000 lei, menită să inlocuiască treptat bancnota cu aceeași valoare nominală ce urmează să fie retrasă din circulație. În aceeași perioadă, pentru a prelua crșterea de numerar prognozată pentru finele anului, a fost pusă în circulație bancnota de 500.000 lei (începând cu 23 octombrie 2000), realizată pe suport de polimer.

2.3.2 Sistemul național de plăți

Principalii participanți la un sistem include persoane non-bancare, dar titlurile de cont bancar (fizice și juridice, publicul non bancar), bănci sau, intr-un sens mai larg, toți comerciantii cu bani reglementați și supravegheați de o autoritate publică prin efectul legii, care au capacitatea legală de a emite instrumente de plăti fără numerar si au cont deschis la o casă de compensație și sau la bancă centrală (sunt asimilate din punctul de vedere al sistemului de plăți băncilor, toți emitenții de mijloace de plată fără numerar non-bancari care au însă conr deschis la o casă de compensație și/sau la banca centrală), case de compensații și banca centrală (autoritatea monetară prin înscrierea in conturile căreia transferul de proprietate exprimat in moneda locală pe care o emite devine final și ultim).

Instrumentele de plăți se referă la fonduri transferabile care au natura care au natura economică a pasivelor băncii centrale deținute de piblicul non-bancar (așa numitele bancnote emise, de regulă, de banca centrală și acceptate ca legal tender), pasivele băncii centrale fată de sistemul bancar(rezervele băncilor menținute la banca centrală), pasivele băncile fată de publicul non-bancar (depozitele atrase) , pasivele băncilor față de alte bănci (depozite atrase de la băncile corespondente / depozite interbancare).

Modalitațile de transfer a fondurilor (creanțelor mijlocite de expresia lor bănească) sunt platile cu și fără numerar. Diagrama arată că în economiile moderne de piață sistemul financiar bancar este sustinut de o structură piramidală a sistemului de plăți.

Băncile joacă un rol major în susținerea sistemului de plăți în calitatea lor de intermediari pentru plăți, prin faptul că deschid conturi de decontare în evidențele lor celor ce se angajează în activitatea economică, conturi în care, prin simple înscrieri/înregistrări de cifre, operează descărcarea de obligații pecuniare (în formă bănească) într-un mod recunoscut si controlat de societate. Pe de altă parte, sumele încredințate băncilor spre fructificare ori decontare constituie pentru agentii economici titluri de creanță de mare lichiditate, care pot fi transferate aproape imediat si au o bonitate ori alte calitati cerute creditului, superioare în comparație cu creanțele asupra instituțiilor non-bancare. Rolul de avanpost al băncii în cadrul instituțiilor financiar-bancare în ceea ce privește serviciile de transfer de fonduri este un rol cheie nu numai pentru că banca este intermediarul de plăți fără numerar cel mai avansat și mai calificat pentru scurtarea fără risc a ciclului de operații de transfer dar și pentru că, tocmai pentru a scurta timpul și a reduce riscul de neplată la maximum, banca poate, aproape imediat să asocieze pentru complinirea unui serviciu de plăți întocmai și la timp, serviciile sale de creditare.

Tot în diagramă se arată rolul crucial al băncii centrale în cadrul rolului special, cheie, rezervat sistemului bancar în băncii centrale sunt, ca natura intrisecă, libere de risc, băncile preferă să își descarce în final obligațiile de plată între ele (interbancare) prin transferul de creanțe ale băncii centrale aflate in posesia lor, chiar dacă astfel de rezerve deținute de bănci nu sunt purtatoare de dobândă. Banca centrală este de asemenea preferată deoarece, în situație de dificultați financiare asociate plății, are capacitatea de a acționa ca împrumutator de ultimă instanță pentru banca a cărei decontare interbancară o înfaptuiește prin conturile deschise in evidențele sale.

Procesul de executare a unui ordin de plată de către non-bănci implică de regulă un lanț de instrucțiuni grupate în mesaje de plată, precum și momente, acte și fapte de înregistrare a reyultatelor schimbului de informație între cei ce dau și cei ce primesc respectivele instrucțiuni.

Dintr-un punct de vedere funcțional mai rstrâns, un factor important care influențeazâ structura și randamentul unui sistem de plăți este infrastructura sa formata din : sistemul de reglementare, sistemul informațional, cel informatic si cel de telecomunicații. În perioada contemporanâ devine un factor funcțional cheie gradul de răspândire și utilizare într-un sistem de plați a așa numitei tehnologii informatice (informațion tehnology = IT) care, intr-o definire sumară, cuprinde mijloacele de procesare a informației în toate stadiile de utilitate a acesteia pentru scopul final prestabilit. Produsul IT cel mai performant cunoscut până in prezent în domeniul decontărilor este așa numitul sistem de decontare brută în timp real (RTGS) prin conturi centralizate deschise la banca centrală. Revoluționar în concepție, cel puțin în aceeași măsură pe cât este de revoluționar în tehnologie, un astfel de sistem presupune, în mod ideal ca, datorită mediului creat prin folosirea IT, informația să circule practic fără pauze datorate tehnologiei, până la momentul – devenit astfel imediat și din punct de vedere conceptual – al decontarii finale și ultime la banca centrală. Scurta experiență a mediilor profesionale avută până în prezent cu RTGS demonstrează însă ambivalențele unei astfel de infrastructuri de mare viteză și, practic, fără posibilități de reglare subiectivă în interesul îndeplinirii scopurilor urmărite cu astfel de mijloace ce se pot dovedi excesive și deci, contraproductive.

Automatizarea execuției poate intra în contradicție cu cea a deciziei de risc (creditarea overdraft-ului), din cauza diferenței de risc asociat și de viteză de realizare, intervenția umană riscând să facă din RTGS doar un ideal tehnologic. Tehnologia informatică este și un fenomen social-cultural cu impact asupra întregului climat de afaceri al fiduciaritații in general.

Urmându-se misiunea legală de bancă centrală, și BNR emite bancnote și monede care sunt acceptate ca monedă legală în România, având un sistem propriu pentru conceperea și imprimarea bancnotelor, pentru înlocuirea celor uzate sau deteriorate, pentru detectarea falsurilor și contrafacerilor.

Transferurile-credit presupun ca plătitorul să aibă inițiativa de a da instrucțiuni direct unui intermediar să transfere fonduri beneficiarului. Pentru ca o astfel de instrucțiune sa fie acceptată și să poată străbate mediul intermediarilor bancari, ea trebuie condiționată sub forma ordinului de plată, care are drept secvență centrală o instrucține în creditul contului beneficiarului la banca sa, instrucțiune cu această semantică economică accesibilă măcar primului intermediar care o colectează de la platitor. Dat fiind că cercul celor obligați trebuie să se inchidă odată cu confirmarea primită de plătitor de la beneficiar, transferurile credit se mai numesc si operații de plați giro (o altă explicație poate fi și faptul că segmentarea transferului presupune mandatare succesivă, gir succesiv).

Giro Bancar Transfer-credit direct

Transfer-credit indirect Transfer-credit

Transferurile-debit se deosebesc de transferurile credit prin aceea că inițierea decontării se face de către beneficiar după autorizarea prealabilă de către plătitor. Ordinul de transfer debit implică, de aceea, o instrucțiune de a debita (a preleva), din debitul contului debitorului deschis la banca plătitoare indicată de acesta.

Un instrument aparte de debit este și mandatul poștal practicat încă de R.A. Poșta Română. Valențele de împrumut de plată fără numerar ale acestuia sunt, pe de altă parte, mult mai restrânse deoarece este un instrument de tip propietar (are monopol asupra lui doar un intermediar), servește un singur scop (evitarea trensferului numerarului ca atare de la plătitor la beneficiar). R.A. Poșta Română execută numai transferuri de numerar care au la bază mandatele poștale. În prezent, având în vedere faptul că pensiile sunt plătite încă în numerar și necesitatea de a spori numărul plăților fără numerar efectuate pentru populație, capătă o deosebită importanță integrarea circuitelor poștale cu cele bancare.

Transferurile-debit sunt mai puțin riscante decât transferurile-credit într-un mediu suficient de echipat cu intermediari financiari (în primul rând bănci) și acolo unde intervine, bineînteles, o politică de limitare a tranzacțiilor cu numerar. Acest adevăr are puține are puține șanse de a fi considerat relativ și, de aceea, fie că este vorba de persoane juridice, fie de persoane fizice, instrumentele de debit sunt majoritare astăzi atât ca volum, cât și ca valoare în orice țară din lume. România nu face excepție, dar din păcate, nu ne putem referi deocamdată decât la operațiile agenților economici și nu la cele ale populației. România are la prima vedere un grad de bancarizare a populației acceptabil, dacă am considera faptul că în medie există câte un cont bancar pe cap de locuitor.

Plățile electronice reprezintă probabil un salt calitativ, revoluționar, care are drept rezultat nu numai așa-zisa dematerializare și certă automatizare care, reducând riscul erorii umane ori transmisiei către mijloace neomogene de prelucrare, mărește cost-eficiența dar, probabil, mai are drept rezultat și accesul direct, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, la tranzacții cu bani privați ori chiar direct cu unități de valoare stocabilă care nu are conotații monetare. O etapă intermediară către această dezintermediere monetară este în curs de a+ți arăta rezultatele în țările avansate, prin așa – numitul cash management systems.

În România, conform monitorizării ofertei de plăți electronice efectuată de BNR acest sistem este departe de a fi o prezență relevantă dar, având în vedere experiența istorică a țărilor dezvoltate, apariția și scalarea efectelor monedei electronice este o chestiune de cost al progresului tehnic ca atare indus din exterior, degrevat și în cazul țarii noastre de costul amortizarii de rețea.

Transfer-debit

2.3.3 Dimensiunea Agregatelor Monetare

Definitie : Termenul asimilat de Sistemul Contabilitatii Nationale agregatului monetar desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si semimonetare, o parte autonomizata prin functiile ei specifice, prin agentii specializate care sunt instrumente de schimb si de plata, prin institutii bancar – financiare care le gestioneaza, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

„Inflația este pretutindeni și întotdeauna un fenomen monetar și poate fi determinată numai de o creștere mai rapidă a cantității de bani decât a produției.”

Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezinta masa monetara in sens restrans, acesta fiind format din : numerarul in circulatie (bani de hartie si moneda)

Al doilea agregat monetar M2 desemneaza masa monetara in sens larg, el cuprinzand in plus, fata de M1, urmatoarele : depozite la vedere, aflate in conturile bancare neoperabile prin cecuri; depozite la casele de economii; depozite pe termen aflate in gestiunea bancilor; actiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzactii monetare. Componenetele lui m2 (M1-M2) reprezinta disponibilitati ale rezidentilor nonbancari gestionate de institutiile financiare.

Al treilea agregat monetar M3 cuprinde in plus fata de M2, alte plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi incadrate in masa semimonetara (m2). Componenta specifica a acestui agregat monetar (m3) este formata din : depuneri pe termen nelimitat si bonurile de economii; depuneri si titluri de comert in monede convertibile; bonurile de tezaur si certificatele de subscriere la imprumuturile de stat. Componentele m2 si m3 impreuna luate (M3-M1) formeaza lichiditatile economisite si depunerile institutiilor bancar financiare pe termen scurt.

Al patrulea agregat monetar L cuprinde pe langa componentele lui M3, economiile contarctuale, depozitele pe termen si diferite alte plasamente negociabile.

M1 – Moneda propriuzisa

Depuneri la vedere

Conturi bancare operabile prin cec la purtator

m2 (M2-M1) – Semimonedă

– Depozite la vedere neoperabile prin cec la purtator

– Depozite la casele de economii

– Depozite la termen in valută

m3 (M3-M2) – Bonuri de tezaur si certificate de subscriere la imprumuturile de stat

– Depozite de valori mari si pe termen lung

I (L-M3) – Depozite la termen si plasamente negociate

– Depozite de valori mari si pe tremen lung

2.4 BNR bancă centrală și de emisiune

Banca Națională este garantul stabilității monedei naționale. Ea are atribuții aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea și retragerea banilor din circulație. Banca Națională a constituit un sprijin substanțial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activități, băncile sunt susținute cu credite și cu alte fonduri de către banca centrală.

Rezultat al gândirii economice liberale românești, dominate de ideea realizării unui sistem de credit național puternic, Banca Națională a României a fost întemeiată la 11/23 aprilie 1880. Ministrul de Finanțe de atunci, Ion Câmpineanu, a devenit primul guvernator, Eugeniu Carada – adevăratul ctitor – a condus organizarea și funcționarea Imprimeriei alături de Emil Costinescu, iar Theodor Ștefănescu s-a ocupat de organizarea contabilă a Băncii.

Pornită la drum cu un capital de 30 de milioane de lei (din care 10 milioane capital de stat), Banca și-a desfășurat inițial activitatea într-un mic spațiu de la Creditul Funciar Rural. La 16 decembrie 1900, statul s-a retras din asociația formată cu Banca Națională a României, aceasta devenind o simplă bancă particulară privilegiată, drepturile guvernului trecând asupra acționarilor. Banca primea prelungirea dreptului de privilegiu asupra emisiunii monetare până la 31 decembrie 1920, drept prelungit apoi până la 31 decembrie 1930.

Din cauza războiului, la 15 noiembrie 1916 Banca Națională a fost evacuată la Iași. Administrația militară germană a sechestrat sediul și bunurile BNR La 14 noiembrie 1916, tezaurul Băncii fusese mutat la Iași, iar apoi transferat în Rusia sub paza și garanția guvernului rus.

La 1 decembrie 1918, Guvernul român, Banca Națională, precum și celelalte instituții centrale revin la București. În acea grea perioadă, Banca Națională a fost singurul sprijin al statului în refacerea economiei distruse de război și în unificarea circulației monetare.

După 1924 a avut loc reorganizarea Băncii Naționale. Legea din 1925 prelungea privilegiul de emisiune pentru Banca Națională pe o perioadă de 30 de ani și mărea capitalul de la 30 la 100 de milioane de lei. Statul a reintrat în rândul acționarilor.

În perioada crizei economice din anii 1929-1933, Banca a acordat credite statului pentru echilibrarea bugetului, operațiune continuată și în anii următori. Treptat, atribuțiile și rolul Băncii în sfera financiară au crescut foarte mult, acesteia revenindu-i dreptul de control al activității bancare, al circulației devizelor, de elaborare a politicii monetare și financiare a țării.

După preluarea puterii politice de către comuniști (6 martie 1945), guvernul a trecut la etatizarea băncilor, lucru realizat în două etape: penetrarea Consiliului de administrație al Băncii Naționale de către comuniști, la 28 noiembrie 1946, respectiv dizolvarea și punerea în stare de lichidare a băncilor și instituțiilor de credit, cu excepția BNR și CEC., la 11 august 1948.

Din 1990, a început anevoiosul drum al reluării de către Banca Națională a României a funcțiilor sale firești deținute până în 1946.

Banca Națională are multe alte atribuții ce derivă din calitatea de bancă centrală și de emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează și supraveghează activitățile de intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituție sau agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul partener în relațiile financiar-valutare cu organismele bancare intemaționale. Banca Națională stabilește norme privind volumul minim al capitalului social și cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum și perioada de subscriere. Banca Națională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacțiile valutare efectuate de societățile bancare. Banca Națională este sesizată de către Ministerul Finanțelor și Garda Financiară despre eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societățile bancare. De asemenea, Banca Națională, ca bancă centrală, stabilește reguli privind întocmirea bilanțurilor societăților bancare și contului de profit și pierderi, precum și ținerea contabilității și controlul acestor societăți bancare. Conducătorii societăților bancare răspund pentru activitatea lor profesională și gestionarea patrimoniului în fața Adunării Generale a Acționarilor și a Băncii Naționale. Banca Națională poate stabili și alte norme profesionale și etice pentru calitatea și activitatea unui conducător de bancă comercială, precum și pentru activitatea personalului bancar. In cazul încălcării grave a normelor de prudență bancară, Banca Națională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de su-praveghere și conservare a societăților bancare, pentru a păstra, remedia și restabili poziția financiară a respectivei bănci comerciale. Una din principalele atribuții ale Băncii Naționale este menținerea stabilității monedei naționale. În acest sens, ea elaborează studii și analize privid moneda, creditul și operațiunile sistemului bancar.

Capitalul propriu al Băncii Naționale a României apartine în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naționale se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea altor destinații.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Națională este singura instituție autorizată să emită bancnote și monede metalice pe întregul cuprins al țării. Ea administrează direct rezerva de bancnote și monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligațiunilor publice și private. Suma totală a bancnotelor și monedelor metalice în circulație este evidențiată în contabilitatea Băncii Naționale ca pasiv și nu va include bancnotele și monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.

Dacă numerarul emis de Banca Națională se situează peste nivelul rezervelor intemaționale, diferența trebuie să fie acoperită prin următoarele active:

avansuri acordate de Banca Națională a României statului și împrumuturi garantate de acesta;

titluri deținute în portofoliul de investiții al Băncii Naționale;

active rezultate din credite acordate societăților bancare și altor instituții de credit;

cecuri, cambii și instrumente de credit pe care Banca Națională le-a scontat sau le deține în portofoliu.

Cadrul juridic actual în care își desfășară activitatea Banca Națională a României este structurat pe trei categorii complementare de reglementări și anume :

organizarea internă a băncii

atribuțiile și serviciile sale

operațiunile pe care le face și instrumente create și folosite în relațiile cu alte bănci.

Banca Națională are dreptul să resconteze efecte de comert și bonuri de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăților bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operațiuni de încasări și plăți între acestea. Banca Națională poate asigura servicii de compensare și decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi, lua în gaj sau vinde creanțe asupra statului, asupra societăților bancare și asupra altor societăți în scopul realizării politicii monetare și ținând seama de situația specifică a pieței.

Banca Națională stabilește rata oficială a scontului, condițiile de efectuare a operațiunilor de scont, precum și rata de referință a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri și alte valori și stabilește regimul rezervelor obligatorii și provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.

Banca Națională controlează și verifică registrele, conturile și alte do-cumente ale băncilor și acționează ca împrumutător de ultimă instanță al acestora.

In evidențele Băncii Naționale este ținut și contul curent al Trezoreriei Statului.

Banca Națională acționează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligațiunilor și al altor înscrisuri de stat, vânzarea și răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri și cheltuieli.

Banca Națională elaborează balanța de plăți exteme, balanța creanțelor și angajamentelor exteme, stabilește cursurile de schimb valutar, păstrează și gestionează rezervele intemaționale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active exteme, sub forma bancnotelor și monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri și bilete la ordin exprimate și plătibile în valută, bonuri de tezaur și alte titluri emise de guveme străine sau garantate de ele.

Banca Națională cumpără, vinde și face alte tranzacții cu aur, valute și bonuri de tezaur și acționează ca un agent sau corespondent pentru instituțiile financiare interguvemamentale, bănci centrale și guveme străine.

BNR este condusă conform Legii nr.101/1998 de un Consiliu de administrație, format din 9 membri aleși de Parlamentul României la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere. Numirile se fac pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dintre cei 9 membri, 4 aparțin direct structurii executive permanente a BNR: Guvernatorul și cei trei Viceguvernatori (dintre care unul este Prim-viceguvernator). Ceilalți 5 membri nu sunt salariați ai BNR, nu pot fi parlamentari și nu pot face parte, potrivit legii, din justiție sau din administrația publică, pentru evitarea oricăror situații de conflict de interese.

În prezent, Consiliul de administrație este alcătuit din:

Guvernator – Prof. univ. dr. Mugur Isărescu

Prim-viceguvernator – Dr. Emil Iota Ghizari

Viceguvernator – Mihai Bogza

Viceguvernator – Dr. Cristian Popa

Membru – Prof. univ. dr. Silviu Cerna

Membru – Prof. univ. dr. Constantin Ionete

Membru – Agnes Nagy

Membru – Prof. univ. dr. Nicolae Dardac

Activitatea Băncii Naționale a României a fost perfecționată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie și societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin

Legea nr. 101/1998. In acest document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuțiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară și economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuțiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:

stabilește cursul de schimb al monedei naționale în raport cu alte valute;

înfăptuiește politica valutară;

intervine pe piața valutară pentru susținerea cursului monedei naționale;

obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;

bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;

stabilește regimul valutar;

aplică regimul valutar;

organizează activitatea valutară pe teritoriul României;

este agent al statului în operațiunile și tranzacțiile valutare ale acestuia;

înfăptuiește controlul valutar al statului;

acordă autorizații persoanelor juridice pentru tranzacții valutare;

solicită și primește informații valutare;

primește și verifică documente ce atestă activitatea valutară;

ia măsuri pentru respectarea activității cu valute;

avizează credite în valută;

aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor românești;

efectuează studii și analize privind situația valutară și stabilitatea leului în raport cu alte valute;

achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);

reglementează operațiunile cu alte active exteme și aur;

elaborează balanța de plăți exteme;

stabilește plafoane și alte limite pentru deținerea de active exteme; .

participă la stabilirea condițiilor de îndatorare extemă;

păstrează și gestionează rezervele intemaționale ale statului;

dă autorizații pentru transferul de valută în străinătate;

monitorizează tranzacții valutare.

BNR este deținătoarea și administratorul rezervei naționale a țării. Acesta conține rezerva de aur. Rezerva valutară (valute și devize), disponibilități în DST și eventualele creanțe ale țării asupra FMI.

Mult mai clare sunt stabilite și atribuțiile Băncii Naționale a României în privința creditării băncilor:

acordă băncilor credite ce nu pot depăși termenul de 90 de zile;

creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la B.N.R.;

stabilește condițiile de creditare;

stabilește nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;

stabilește criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe baze competitive;

stabilește plafoane de creditare și termene de rambursare;

încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;

încasează comisioane și alte forme de acoperire a costurilor și a riscurilor asumate;

reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.

A crescut mult preocuparea B.N.R.pentru prudențialitatea bancară, s-a întărit supravegherea activității de creditare a băncilor. B.N.R. are competențe exclusive in autorizarea bancilor sa desfășoare activitate de creditare. Banca centrală este împutemicită să emită reglementări și să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât și să aplice sancțiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează și verifică, pe baza raportărilor și inspecțiilor, registrele conturilor și orice alte documente ale băncilor autorizate,

Banca Națională a României întocmește buget de venituri și cheltuieli, bilanț, respectă și aplică planul de conturi, reevaluează activele și pasivele în conformitate cu Standardele Intemaționale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaților, 5% pentru fondul de rezervă și 5% pentru creșterea capitalului propriu).

2.5 Activitatea de autorizare, reglementare, supraveghere

2.5.1 Supravegherea Prudențială a Băncilor

Realizarea unui sector bancar competitiv și stabil, format din bănci care să asigure o intermediere financiară pe criterii de eficiență, a constituit unul dintre principalele obiective ale activității de supraveghere, stabilit de BNR prin Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (elaborată pe baza Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu). Măsurile impuse de îndeplinirea acestui obiectiv au fost orientate cu predilecție spre: întărirea activității de supraveghere prudențială; îmbunătățirea procedurilor de soluționare a situației băncilor insolvabile; spijinirea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat; plasarea cooperativelor de credit sub reglementarea și supravegherea BNR; câștigarea încrederii publicului în sistemul bancar și implicit încurajarea economisirii, prin creșterea rolului Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar; extinderea cooperării cu alte autorități de supraveghere naționale și străine. În acest context, progresele înregistrate în cursul anului 2001 pe linia consolidării sistemului bancar românesc au permis apropierea acestuia de parametrii prevăzuți de standardele internaționale. Principalii indicatori economico-financiari și de prudență bancară au continuat tendințele pozitive manifestate încă din ultima parte a anului precedent. Pe fondul acestor progrese s-a constatat o creștere a încrederii în sistemul bancar românesc, reflectată de o majorare semnifivativă a surselor atrase sub forma depozitelor.

Deși performanțele de ansamblu reflectă o îmbunătățire, practic sub toate aspectele, sectorul bancar românesc a rămas vulnerabil la fenomenul de fraudă, chiar dacă au fost afectate bănci cu o pondere redusă în sistem. Acest context a impus modificarea strategiei activității de supraveghere, în principal în ceea ce privește creșterea exigențelor în autorizarea acționarilor, conducătorilor și administratorilor băncilor, În această situație, activitățile desfășurate de BNR pe linia supravegherii bancare s-au focalizat, în principal, asupra următoarelor aspecte:

– continuarea acțiunii de asanare a sistemului bancar;

– accentuarea laturii calitative a procesului de supraveghere;

– perfecționarea unor activități de sprijin indirect al supravegherii bancare.

Procesul de asanare a sistemului bancar continuă. În anul 2001, acțiunea de asanare a sistemului bancar a vizat cu precădere două componente; pe de o parte, reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acționarii noi sau existenți au reușit să asigure resursele necesare supraviețuirii acestora, iar pe de altă parte, eliminarea unui sistem, prin procedurile legale, a băncilor neviabile.

Procesul de restructurare a Băncii Agricole în vederea privatizării, demarat în 1997, a continuat și în anul 2001 printr-o infuzie de capital în sumă de 3994 miliarde lei, reprezentând titluri de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr 210/2000, precum și prin emiterea unor titluri de stat (în sumă de 37,7 miliarde lei, în baza Jegii nr. 578/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2001) în contrapartida unor active transferate în domeniul public al statului și în administrarea R.A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”. Privatizarea acestei bănci s-a incheiat prin vânzarea, la data de 12 aprilie 2001, a pachetului de acțiuni deținut de stat către consorțiul format din Raiffeisen Zentralbank Osterreich A.G. (93,13 la sută) și Fondul Româno-American de Investiții (5,70 la sută). Finalizarea procesului de privatizare și implicit realizarea ultimei etape de majorare a capitalului social cu suma de 37 miliarde dolari SUA, reprezentând aportul noului investitor, au contribuit la îmbunutățirea indicatorilor de prudență bancară și incadrarea acestora în limitele reglementate.

În cazul Eurom Bank (fosta Dacia Felix) rezolvarea problemelor cu care aceasta s-a confruntat a necesitat intervenția excepțională a Guvernului prin emiterea Ordonanței de urgență nr. 68/18.05.2001. Consiliul de administrație al BNR a avizat favorabil proiectul acestei ordonanțe, în care a fost prevăzută recuperarea în anumite condiții a creanțelor pe care banca centrală și CEC le aveau față de banca respectivă. Prin această ordonanță s-a obținut stingerea pretențiilor creditorilr prin cesionarea de către aceștia a creanțelor deținite către Kolal BV Amsterdam și s-au creat premisele revitalizării băncii printr-o capitalizare la un nivel care să asigure încadrarea indicatorilr de prudență bancară în limitele reglementate.

Ca urmare a problemelor de lichiditate cu care s-a confruntat în anii anteriori, Banca Comercială Unirea a constituit obiectul unei monitorizări speciale din partea BNR pe tot parcursul anului 2001. Mai mult, neîncadrarea până la finele lunii mai în limitele reglementate pentru capitalul minim social și fondurile proprii (Normele nr. 9/2000) a condus la retragerea autorizației de funcționare a băncii conform Hotărârii Consiliului de administrație al BNR din data de 03.07.2001. Realizarea acestei cerințe prudențiale prin acțiunea ulterioară de majorare a capitalului social, efectuată de noii investitori străini, a determinat admiterea de către Curtea Supremă de Justiție (Decizia nr. 3969/30.11.2001) a contestaței Băncii unirea împotriva hatărârii BNR și implicit reluarea activității sale ca bancă; BNR a continuat totuși să mențină unele restricții datorită incertitudinilor referitoare la situația acționariatului.

Situația specială înregistrată la Casa de Economii și Consemnațiuni ca urmare a semnaării contractului de fidejusiune/cauțiune cu SOV Invest SA în decembrie 1999 și a demersului întreprins ulterior în instanță de către bancă și Ministerul Finanțelor Publice pentru contatarea nulității absolute a acestuia (apel respins la data de 25 octombrie

2000) a impus găsirea unor soluții de urgență. În acest sens, în a doua jumătate a anului 2001, prin emiterea Legii nr. 333/4 iulie 2001, a fost stabilit cadrul juridic pentru reglementarea unor transferuri între CEC și Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare (transformat ulterior în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare). În baza legii menționate, această instituție a preluat fără plată toate drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni rezultate din actele juridice încheiate de aceasta cu FNI și/sau cu societatea SOV Invest. Acest demers legislativ a înlăturat amenințarea potențială creată de evntualele obligații de CEC de a achita plata fraudelor comise la FNI și a permis continuarea programului convenit cu Uniunea Europeană pentru implementarea planului de restructurare a băncii în vederea pregătirii pentru privatizare.

Pe tot parcursul anului 2001, BNR a continuat, în colaborare cu autoritățile române și cele turcești, eforturile de rezolvare a problemelor Băncii Turco-Române. Criza economică a redus însă în mod semnificativ posibilitățile de acțiune a autorităților din Turcia, precum și interesul investitorilor privați din această țară pentru preluarea băncii. În absența unorevoluții favorabile, după epuizarea tuturor posibilităților de revitalizare sau vânzare a băncii, în baza hotărârii din 30.04.2002 Consiliului de administrație al BNR a retras autorizația de funcționare a băncii în cauză și a depus sesizarea instanței în vederea declanșării procedurii falimentului.

Acțiunile de control desfășurate de BNR la Banca Română de Scont au evidențiat abateri grave de la disciplina bancară și o politică neprudențială în administrarea fondurilor și a surselor atrase, ceea ce a condus la dispunerea unor sancțiuni și stabilirea unor măsuri speciale. Având în devere deficiențele constatate de echipele de supraveghere din BNR, precum și imposibilitatea băncii de a realiza rezerva minimă obligatorie, Consiliul de administrație al BNR a dispus instituirea supravegherii speciale pe o perioadă de până la 60 de zile (începând din 02.07.2001), prelungită apoi până la termenul maxim de 120 de zile. Ulterior, pentru a limita potențialul efect negativ asupra sistemului bancar, Consiliul de administrație al BNR a hotărât instituirea regimului de decontare specială. O nouă acțiune de control începută în decembrie 2001 a descoperit fraude deosebit de grave comise de președintele băncii cu complicitatea unei părți importante a personalului și a unora dintre clienții băncii, fapt care a impiedicat depistarea lor anteriară. În aceste condiții, începând cu 03.01.2002, BNR a instituit administrarea specială și retras calitatea de conducător președintelui băncii. Constatările consemnate în raportul administratorului special au stat la baza deciziei

Consiliului de administrație al BNR din data de 28.02.2002 de retragere a autorizației de funcționare a băncii și de sesizare a instanței în vederea declanșării falimentului. La data de 16.04.2002 instanța a admis cererea și a dispus începerea procedurii de faliment. Cu scopul de a reduce pericolul proliferării fraudelor în sistemul bancar, BNR s-a implicat direct în clarificarea mecanismului de fraude, în identificarea persoanelor vinovate și furnizarea de probe instituțiilor abilitate în instrumentarea cazului BRS. De asemenea, pentru prevenirea unor situații similare, Banca Națională a României a intervenit în direcția îmbunătățirii reglementărilor privind activitatea bancară, prin stabilirea unor criterii de ordin calitativ în autorizarea conducătorilor, administratorilor băncilor, precum și a unor standarde de cunoaștere a clientelei.

Un caz aparte l-a consituit Banca de Investiții și Dezvoltare care, pe fondul unor suspiciuni privind acționarul majoritar (semnalate Parchetului încă din 2000), a fost în mod special monitarizată de către BNR. Numărul mare al acțiunilor de control desfășurate la sediul băncii a diminuat posibilitățile de fraudă; cu toate acestea, conducerea băncii a efectuat o serie de operațiuni care, într-un interval foarte scurt, au deteriorat semnificativ situația financiară a băncii, Întrucât situația creată amenința să conducă rapid banca spre faliment, BNR a limitat operațiunile băncii (11.01.2002) și a retras autorizațiile acordate conducerii executate (11.03.2002), semnalând totodată Poliției aspectele care intrau sub incidența Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În condițiile în care credibilitatea și viabilitatea băncii au fost puternic afectate de acțiunile conducerii acesteia și de percepția publică negativă privind acționarul semnificativ, adunarea generală a acționarilor a hotărât dizolvarea (lichidarea) voluntară a băncii în baza Legii nr. 31/1990 (07.03.2002), fapt ce a atras decizia Consiliului de administrație al BNR de retragere a autorizației de funcționare (29.03.2002). Deși cele două bănci au deținut o pondere scăzută în ansamblul sistemului bancar (circa 0,3 la sută din activul agregat), impactul psihologic în rândul publicului a fost semnificativ. Cu toate acestea, reacția promptă și transparența BNR față de opinia publică au contracarat efectele negative asupra volumului depozitelor atrase de sistemul bancar de la populație, acesta menținându-se pe un trend ascendent.

O categorie aparte, prin situația incertă datorată tergiversării proceselor declanșate în justiție, a constituit Banca Columna, a cărei autorizație a fost retrasă la data de 28.07.2000, ca urmare a gravelor încălcări ale legislației și ale reglementărilor bancare în vigoare. Hotărârea a fost contestată de bancă la Curtea Supremă de Justiție, însă procesul de judecare a contestației a fost suspendat până la soluționarea dosarului având ca obiect cererea băncii de anulare a raportului de examinare care a stat la baza ridicării autorizației de funcționare.

Perfecționarea Sistemului Uniform de Rating Bancar – CAAMPL prin completarea acestuia cu două componente (Calitatea acționarului și Managementului), esențiale în stabilirea profilului de risc al băncilor, a politicilor și strategiilor de dezvoltare, în îndeplinirea cerințelor prudențiale. De asemenea, evaluarea componentei „lichiditate” a fost îmbunătățită prin introducerea, începând cu luna iulie 2001, a unui nou indicator determinat ca raport între lichiditatea efectivă și cea necesară. Metodologia de calcul al acestuia permite monitorizarea lichidității pe fiecare bandă de scadență a elementelor de activ și pasiv, realizându-se astfel armonizarea cu principiile de la Basel. Sistemul de rating bancar utilizat de BNR este supus unui proces continuu de perfecționare impus de o multitudine de factori, cei mai mulți fiind legați de modul în care evoluează economia națională, piața bancară în special, precum și modificările aduse reglementărilor bancare în vederea armonizării legislației naționale cu standarde internaționale.

Menținerea unui contact permanent cu comunitatea bancară prin organizarea de întâlniri periodice cu conducerea și principalii acționari ai băncilor, reprezentanți ai auditorilor independenți, precum și Asociația Română a Băncilor. Băncile care au reclamat contacte mult mai frecvente în ultima parte a anului 2001 au fost cele care s-au confruntat cu o serie de dificultăți (Banca Turco-Română, Eurom Bank, Banca Comercială Unirea, Banca Română de Scont, Banca de Investiții și Dezvoltare). Aceste întâlniri au avut ca scop evaluarea strategiilor proprii de dezvoltare, respectiv de redresare, și a modului în care băncile au respectat măsurile și sancțiunile impuse de banca centrală, precum și recomandările făcute de conducerea acesteia. Utilizarea unui astfel de mijloc de supraveghere este necesară îndeosebi în remedierea într-o fază incipientă a aspectelor negative semnalate în activitatea de supraveghere on și off site.

Suplimentarea programului anual de inspecție cu numeroase acțiuni

având tematică specială sau delanșate în urma unor sesizări. Începând cu anul 2000, cicilul inspecțiilor desfășurate la sediul băncilor s-a redus la un an ca urmare a redimensionării resurselor de personal alocate activității de supraveghere. În consecință, întregul portofoliu de bănci a constituit, în cursul anului 2001, subiectul acțiunilor de examinare on siteMembru – Dr. Nicușor Ruiu

.

Creșterea exigenței în verifivarea și sancționarea băncilor, materializată prin transmiterea unui număr de 67 de scrisori de atenționare și observatorii (care au vizat, în principal, poziția valutară, modificări în situația băncilor, limitarea riscului de credit, calculul fondurilor proprii, al activului net, rezervele minime obligatorii, capitalul minim reeglementat), precum și aplicarea de sancțiuni și adoptarea altor măsuri în cazul a 19 bănci și 5 sucursale ale băncilor străine, acolo ende gravitatea problemelor a impus acest lucru.

Intensificarea cooperării cu autoritățile de supraveghere din țara de origine a capitalului investit, prin încheierea de acorduri privind schimbul de informații din domeniul supravegherii. Prin semnarea unor astfel de acorduri se realizează alinierea la prevederile Directivei 2000/12/EC de asigurare a unui cadru care să stabilească condițiile optime schimbului de informații în vederea îndeplinirii atribuțiilor de supraveghere, cu respectarea confidențialității informațiilor primite. Acțiunea de negociere a fost demarată la sfârșitul anului 2000, până în prezent fiind semnate acorduri de cooperare cu Banca Națională a Moldovei, Agenția de Reglementare și supraveghere din Turcia ăi Banca Centrală din Cipru; negocieri cu alte autorități de supraveghere străine de află în curs de desfășurare.

Accentuarea colaborării cu autorități de supraveghere din țară resposabile cu supravegherea celorlalte segmente ale sistemului financiar, respectiv sectorul valorilor mobiliare, al burselor de valori și al asigurărilor.

2.5.2 Autorizarea băncilor, a organizațiilor cooperatiste de credit

A. Autorizarea băncilor

Strategia pe termen lung a Băncii Naționale a României în domeniul autorizarii bancare vizează atragerea de investitori puternici, cu experiență în domeniu, care să contribuie – prin gestionarea prudentă a resurselor și protejarea intereselor clienților – la consolidarea sistemului bancar și la creșterea credibilitații acestuia.

În anul 2001 Banca națională a româniei a analizat cererile de autorizare a două bănci, persoane juridice române. Una dintre cereri a fost aprobată în cursul anului 2002, în timp ce cealaltă a fost respinsă încă din prima fază a procesului de autorizare (cea de autorizare a constituirii), documentația prezentată nerepectând prevederile legii nr. 58/1998 – Legea bancară, cu modificările și completările ultrrioare, normele emise în aplicarea acesteia, precum și alte prevederi legale aplicabile.

B. Autorizarea organizațiilot cooperatiste de credit

Noul cadru legislativ al funcționării cooperativelor de credit în a doua parte a anului 2000 prin intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2000, modificată și completată prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 272/2000, care a abrogat prevederile referitoare la cooperația de credit existente în Legea nr. 106/1996. modificările au fost aprobate în aprilie 2002 prin Legea nr. 200/2000. Noile prevederi legale conferă Băncuu Naționale a României atribuții pe linia reglementării, autorizarii și supravegherii organizațiilor cooperatiste de credit.

În conformitate cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2000, procesul de autorizare a organizațiilor de credit cuprinde trei etape, și anume :

– avizul prealabil de constituire sau, dupa caz, de reorfanizare a rețelei ;

– aprobarea constituirii colective sau, după caz, a reorganizării rețelei ;

– autorizarea funcționării casei centrale și a cooperativelor de credit afiliate la aceasta.

În cadrul acestei activități de autorizare, demarate în anul 2001, Banca Națională a primit cereri din partea a zece rețele cooperatiste de credit, respectiv Aurora Română, Creditul Românesc, Star Petroșani, Creditcoop, Concordia Română, Pontica București, Minerva, Familia, Millenium BPR și Creditul Popular.

În urma finalizării primei etape a procesului de autorizare a organizațiilor cooperatiste de credit care au hotărât să funcționeze în cadrul unor rețele, Banca Națională a României a acordat preavizul de constituire/reorganizare unui numar de cinci rețele cooperatiste, respectiv Aurora Română, Creditul Românesc, Creditcoop, Concordia Română și Creditul Popular, cuprinzând 987 de organizații ale cooperației de credit.

Totodată, Banca Națională a României a respins cererea de avizare prealabilă de constituire/reorganizare în cazul a cinci rețele cooperatiste de credit, respectiv star Petroșani, pontica București, Minerva, Familia și Millenium BPR (constituită pe structura Băncii Populare Române). Dintre cele cinci rețele cooperatiste cărora BNR le-a acordat avizul prealabil de constituire, au primit aprobarea colectivă de reorganizare a rețelei numai patru, solicitarea depusă de Creditul Popular fiind respinsă.

Procesul de autorizare a continuat și în anul 2002, cea de-a treia etapă urmând a fi parcursă până în luna septembrie. Abia după încheierea acestei ultime etape – emiterea autorizațiilor de funcționare – organizațiile cooperatiste de credit vor intra sub supravegherea BNR. În ceea ce privește prerogativele de supraveghere ale BNR, acestea include supravegherea pe baze consolidate a organizațiilor cooperatiste de credit din cadrul unei rețele și supravegherea directă a cooperativeloe de credit autorizate, însă casele centrale sunt raspunzătoare de suptavegherea individuală a activității fiecărei cooperative afiliate.

Referitor la garantarea depozitelor, dipozițiile legale stabilesc că organizațiile cooperatiste de credit au acces la schema de garantare numai după eliberarea de către BNR a autorizației de funcționare și numai în condițiile achitării obligațiilor referitoare la plata contribuțiilor datorate Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Fondul va asigura plățile către beneficiari de compensații numai falimentului casei centrale.

2.5.3 Reglementarea activității băncilor

Una dintre preocupărilor permanente ale Băncii Naționale a României în domeniul reglementării este alinierea cadrului legislativ din domeniul bancar la prevederile directivelor comunitare și la standardele internaționale.

Acțiunile întreprinse ăn acest sens în anul 2002 au vizat elaborarea unor acte normative menite să asigure îndeplinirea obiectivelor generale stabilite prin Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 137/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 58/1998 – Legea bancară, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor) și actualizarea și completarea cadrului de reglementare în domeniul prudențial și contabil.

Legea privind activitatea bancară statuează faptul că BNR asigură supravegherea activității tuturor societăților bancare, iar acestea se pot constitui și funcționa numai pe baza autorizației eliberate de Banca Națională.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2001 a fost asigurată preluarea cerințelor Comitetului de la Basel referitoare la crearea cadrului legal care să permită colaborarea Băncii Naționale a României pe linia activității de supraveghere cu autoritățile competente din țară și din străinătate. Astfel, pentru a facilita schimbul de informații cu aceste autorități, au fost relaxate prevederile la păstrarea secretului bancar.

Totodată, au fost create premisele pentru alinierea la standardele internaționale a dispozițiilor privind protecția supraveghetorului. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 137/2001 a impus o exigență sporită în ceea ce privește autorizarea conducătorilor, admonistratorilor și acționarilor băncilor prin introducerea unor cerințe mai stricte pentru accesul la funcțiile de conducere și a conferit băncii centrale competența de a determina grupurile de persoane care practică o politică comună față de bancă. De asemenea, au fost incluse prevederi referitoare la obligativitatea aprobării de către banca națională a României a administratorilor și la introducera unor cerințe de ordin calitativ pentru acționarii semnificativi.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2001 a extins sfera de aplicabilitate a Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancar asupra organizațiilor cooperativei de credit și revizuit procedurile de eliminare din sistem a băncilor-problemă.

Pentru a asigura o mai bună protecție a deponenților și pentru a reduce riscul de contaminare, noile prevederi oferă posibilitatea declanșării procedurii falimentului unei bănci insolvabile înainte ca aceasta să înregistreze patrimoniu net negativ și scurtează timpul necesar eliminării dinsistem a unei astfel de bănci. De asemenea, având în vedere faptul că Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar este cel mai mare creditor al instituțiilor de credit în faliment, au fost introduse prevederi prin care acesta devine, de regulă, lichidatorul entităților repective.

Totodată, Banca Națională a României a emis reglementări prudențiale care asimilează standardele internaționale în domeniu și asigură armonizarea cu directivele comunitare:

– Normele nr. 1/2001 privind lichidarea băncilor (modificate prin Normele nr. 3/2001), prin care a fost reglementată metodologia de calcul al indicatorului de lichiditate pe baza scadențelor reziduale ale elementelor de activ, pasiv și extrabilanțiere;

– Normele nr. 4/2001 privind supravegherea pozițiilor valutare ale băncilor, care au introdus ca elemente de noutate impunerea de limite pentru fiecare valută și calcularea poziției valutare totale prin metoda short-hand.

Au fost emise o serie de reglementări și în domeniul contabil, cele mai importante fiind : reglementările contabile armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice și Băncii naționale a României nr. 1982/5/08.10.2001.

Priorități pe termen scurt în domeniul reglementării bancare este continuarea transpunerii directivelor comunitare. În acest sens, în perioada 2001-2002 BNR au avut în vedere:

– elaborarea reglementărilor contabile prudențiale privind nivelul rezervei minime obligatorii și sistemele de plăți și compensări pentru organizațiile cooperatiste de credit;

– amendarea normelor existente privind autorizarea și modificările în situația băncilor pentru a crește exigențele privitoare la calitatea managementului și acționariatului băncilor, precum și reglementările existente privind clasificarea creditelor, în vederea lărgirii categoriilor de active supuse provizionării;

– emiterea de noi reglementări privind supravegherea pozițiilor valutare ale băncilor, norme prudențiale în domeniul instrumentelor financiare derivate, norme privind managementul activelor și pasivelor instituțiilor de credit, precum și norme care să prevadă cerințele minime pentru procedurile de control intern la nivelul instituțiilor de credit;

– continuarea procesului de armonizare în domeniul contabil prin: emiterea de reglementări referitoare la consolidarea conturilor și contabilizarea instrumentelor financiare la termen, elaborarea reglementărilor pentru armonizarea legislației contabile cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), până la sfârșitul anului 2001. Totodată în cursul anului 2001 vor fi elaborate și norme contabile aplicabile organizațiilor cooperatiste de credit.

De asemenea, se intenționează introducerea supravegherii consolidate a institițiilor financiare, precum și îmbunătpțirea mediului de cooperare între autoritățile de supraveghere competente.

Totodată, vor fi amendate și reglementările existente în domeniul plăților. România beneficiază de asistență PHARE pentru omplementarea Proiectului privind Sistemul de Plăți Interbancar, care include: Sistemul de Decontare Brută în Timp Real (RTGS), Csa de Compensații Automată (ACH), Sistemul Electronic de Înregistrare, Compensare și Decontare a Operațiunilor cu Titluri de Stat și Sistemul de Rezervă (Back-up System).

2.5.4 Alte activități în domeniul de reglementare și autorizare

În domeniul pieței titlurilor de stat. În anul 2001 a fost publicat Regulamentul privind operațiunile cu titluri de stat în formă dematerializată, aprobat în baza Ordinului nr. 875/21.05.2001 emis de Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României și Comisia Națională a valorilor Mobiliare, modificările și completările ulterioare. Întrucât acest regulament nu a intrat în vigoare în anul 2001, autorizarea/reautorizarea băncilor în calitate de intermediari pe piața titlurilor de stat s-a efectuat, în continuare, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2/1997. Banca Națională a României a autorizat/reautorizat un numar de 8 bănci în calitate de intermediari pe piața titlurilor de stat : Național Bank of Greece – sucursala București, Commercial bank of Greece (România), Banca pentru Mică Industrie și Liberă Inițiativă (Mindbank), Egnatia bank (România), Banca Comercială Carpatica, Volksbank România, Banca de Investiții și dezvoltare (BID), Banca di Roma – sucursala București.

În domeniul instrumentelor de plată fără numerar și al sistemelor de plăți. În conformitate cu prevederile regulamentelor Băncii Naționale a României nr. 1/1995 privind principiile și organizarea avizării tehnice a sistemeloe de plăți și decontări fără numerar și nr. 6/1995 privind principiile și organizarea plăților cu card de către societățile bancare, 14 bănci au fost autorizate să emită carduri denominate în monedă națională și/sau în valută convertibilă : Banc Post, Banca Comercială „Ion Țiriac”, Banca Agricolă – Raiffeisen, Banca Română de Scont, Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca Transilvania, ING bank – sucursala București, Banca Română pentru Dezvoltare, ABN AMRO Bank România, Alpha Bank România, Piraeus Bank România, Volksbank România, HVB Bank România. De asemenea 11 bănci au fost autorizate să pună în circulație instrumente de plată cu acces la distanță de tipul internet-banking, home-banking sau phone-banking: Demirbank România, Banca Română pentru Relansare Economică (Libra Bank), HVB Bank România, Banca Comercială „Ion Țiriac”, Citibank România, Egnatia Bank România, piraeus Bank România, volksbank România, Banca de Credit și Dezvoltare „Romexterra”, Banc Post, Banca Agricolă-Raiffeisen. Totodată, Banca Națională a României a instrumentat solicitările de autorizare ale băncilor din România referitoare la punerea în circulație a altor instrumente de plată fără numerar, cum ar fi cecurile, ordinele de plată și ordinele de plată pentru trezorerie, autorizând și luând în evidență tirajele acestor instrumente.

În domeniul valutar. O componentă însemnată a activității au autorizare a fost cea în domeniul valutar. Astfel, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 3/23 decembrie 1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, cu modificările ulterioare, ale Normelor NRV1-NRV9, parte integrală din acest regulament, precum și alte prevederi legale în domeni, la Banca Națională a României au fost instrumentate următoarele solicitări de autorizare formulate de persoane fizice și juridice :

– pentru case de schimb valutar (106);

– pentru credite financiare pe termen scurt acordate de nerezidenți rezidenților (552);

– pentru operațiuni de capital reprezentând ieșiri din capital (190);

– pentru operațiuni valutare între rezidenți în baza art. 20 din regulamentul valutar (70);

– pentru avize de închidere Declarații de Încasare Valutară (40);

– pentru deschideri și funcționări de conturi ale rezidenților în străinătate (244);

– alte solicitări de atibuire cod statistic pentru puncte de schimb valutar, modificări de autorizații, alte probleme legate de aplicarea precederilor regulamentului valutar.

Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar. Pe baza strategiei naționale de dezvoltare economică pe tremen mediu, BNR a elaborat Strategia dezvoltării pe termen mediu a ssitemului bancar care, pornind de la situația actuală și de la evoluțiile recente înregistrate în structura acestuia, stabilește obiectivele dezvoltării pe termen mediu și măsurile care se impun în vederea realizării acestora.

Obiectivele generale stabilite de strategie se referă, în general, la :

1. Crearea unui sector format din bănci puternice, capabile să asigure o intermediere financiară pe criterii de eficiență. Realizarea acestui obiectiv presupune luarea de măsuri corespunzătoare, orientate spre :

– redimensionarea sectorului bancar;

– îmbunătățirea procedurilor de soluționare a sitiției băncilor insolvabile;

– întărirea activitpții de supraveghere prudențială;

– finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat;

– aducerea cooperativelor de credit sub reglementarea și supravegherea BNR;

– câștigarea încrederii publicului în ssitemul bancar și, implicit, încurajarea economisirii, prin creșterea rolului Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

– întărirea cooperării cu alte autorități de supraveghere naționale și străine.

2. Diversificarea și creșterea calității serviciilor financiar-bancare. Acest obiectiv urmărește, în principal :

– integrarea serviciilor bancare cu cele furnizate de operatorii de piață financiară;

– crearea condițiilor pentru dezvoltarea unor produse și servicii în concordanță cu cerințele pieței și pentru implementarea de produse și servicii moderne de tipul instumentelor hibride de finanțare, instrumenetelor financiare derivate, serviciilor de tipul e-banking.

3. Creștera competitivității sistemului bancar. În acest sens, se vor urmări :

– dezvoltarea piețelor pe care operează băncile (monetară, valutară, de capital);

– creșterea autonomiei Băncii Naționale a României în calitate de autoritate de reglementare și supraveghere;

– eliminarea oricăror tratamente discriminatorii existente în cadrul sectorului bancar.

.

CAPITOLUL III

POLITICA MONETARĂ ȘI DE CREDIT ÎN ROMÂNIA

3.1 Tendințe de piață

3.1.1 Evoluția indicatorilor macroeconomici

Prioritățile politicii econopmice a Guvernului format ăn urma alegerilor din noiembrie 2000 au vizat stimularea creșterii economice, concomitent cu reducerea accentuată a ratei inflației, ambele obiective privite în contextul pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană. Mediul economic internațional, relativ favorabil în prima jumaătate a anului, s-a deteriorat treptat, o dată cu decelerarea creșterii principalelor economii ale lumii.

Majoritatea obiectivelor programului economic pe anul 2001 au fost atinse, în unele cazuri înregistrându-se chiar rezultate superioare:

– creșterea PIB, estimată inițial la 4,1 procente și revizuită ulterior la 4,5 procente, a atins nivelul de 5,3 la sută, unul dintre cele mai inalte ritmuri de creștere consemnate în țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană,

– reducerea la 25 la sută a ratei inflației (decembrie/decembrie), exprimată prin prețurile de consum, s-a dovedit a fi un obiectiv prea ambițios, fiind revizuit în cursul anului la 29 la sută. Nivelul efectiv realizat (30,3 la sută), chiar dacă ușor superior țintei, reflectă consolidarea procesului de dezinflație, ritmul de creștere a prețurilor în anul 2001 fiind cu peste 25 la sută mai mic decât în cel anterior. Acest ritm pare consistent cu viteza de ajustare a sectorului real al economiei,

– deficitul bugetului general consolidat a fost de 3,3 la sută din PIB, situându-se sub nivelul țintei revizuite (3,5la sută) și sub obiectivul stabilit inițial (3,7 la sută),

– deficitul contului curent al balanței de plăți a atins 5,8 la sută din PIB, sub nivelul programat de 6 la sută,

– rezervele internaționale ale statului s-au apropiat de 4,9 miliarde de dolari, rezultat superior țintei de 4,6 miliarde dolari SUA fixate inițial;

– rata șomajului a scăzut de la 10,5 la sută (în decembrie 2000) la 8,6 procente (în decemdrie 2001), îndeplinindu-se astfel obiectivul reducerii acestui indicator sub nivelul de 10 la sută.

Politica economică a trebuit să facă față unei duble provocări în anul 2000. Pe plan intern era necesară întreruperea trendului negativ din anii anteriori și reluarea creșterii economice pe baze sănătoase, sustenabile, insoțită de o reducere semnificativă a ratei inflației. Pe plan extern se urmărea o consolidare a performanțelor favorabile din anul 1999, în sensul menținerii deficitului contului curent sub 4 procente din PIB și creșterii rezervelor internaționale oficiale, în efortul de recâștigare a încrederii mediilor de afaceri externe și de revenire pe piețele private de capital. Toate aceste obiective urmau a fi relizate într-un mediu intern supus constrângerilor inevitabile ale unui an electoral, care introduceau distorsiuni în mix-ul de politici macroeconomice.

Pe ansamblu, rezultatele obținute în anul 2000 pot fi considerate bune. Creșterea PIB, de 1,6 procente, a survenit după trei ani de scădere consecutive. Rata inflației, de 40,7 la sută, chiar dacă departe de obiectivul inițial propus, s-a situat cu peste 14 puncte procentuale sub cea a anului precedent, în condițiile unor șocuri interne și externr nefavorabile. Atât deficitul bugetul general consolidat cât și deficitul contului curent s-au cifrat la 3,7 procente din PIB. Rezerva internațională a BNR a crescut până la 3,4 miliarde dolari și România a reintrat, după mai bine de trei ani, pe piața privată de capital, prin două emisiuni de obligațiuni, în valoare de 150 milioane euro fiecare. Rata șomajului a evoluat și ea pozitiv, de la 11,8 la sută în decembrie 1999 la 10,5 la sutș în decembrie 2000.

Coordonarea politicilor monetar-valutară și fiscală a condus la reducerea în termeni nominali a creditului guvernamental net cu 13,2 procente (pe seama fondurilor extrabugetare și a emisiunii de euroobligațiuni), a pemis creșterea cu aproape 58 la sută a activelor externe nete ale BNR și scăderea semnificativă a ratei medii reale a dobânzii la titlurile de stat lansate în anul 2000, de la 16,6 procente în anul precedent la 8,1 procente. Politica salarială nu a afectat major echilibrele macroeconomice, deși particularitățile anului electoral i s-au imprimat o notă ambiguă. Procesul de privatizare și restructurare a evoluat în același ritm lent ca și în anii anteriori, avănd o contribuție insuficientă la îmbunătățirea climatului economic.

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat de-a lungul anului 2000 modificări de sezonalitate și structură. Astfel, spre deosebire de anul 2000, în care acumularea deficitului extern a fost mai rapidă în partea a doua a anului, în anul 2001 nivelul înregistrat după primele cinci luni (1197 milioane dolari) depășea deja 7 procente din PIB. Din punct de vedere al structurii soldului contului curent, au avut accentuarea influenței balanței comerciale și atenuarea celei exercitate de deficitele înregistrate la pozițiile servicii și venituri. Accentuarea dezechilibrului balanței comerciale (2969 milioane dolari, față de 1684 milioane dolari ăn anul precedent) a fost parțial compensată de majorarea excedentului transferurilor curente (1143 milioane dolari față de 860 milione dolari în anul 2000).

O combinație de factori favorabili, între care o politică prudentă de curs de schimb, un an agricol bun și un preț al petrolului scăzut, a permis menținerea sub contril a deficitului extern în următoarele luni, acesta nedepășind la finele lunii septembrie 1378 milioane dolari SUA (sub 5 procente din PIB în termeni anualizați). Totuși, conjunctura nefavorabilă, accentuatș în ultimul trimestru al anului de atentate teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, a condus la agravarea deficitului de cont curent, care a atins la sfârșitul anului 2317 milioane dolari SUA .

În pofida majorării deficitului de cont curent (negiciată, de altfel, cu Fondul Monetar Internațional), acesta nu a ridicat probleme de finanțare, volumul influxurilor de capital permițând chiar creșterea substanțială (cu 1,4 miliarde dolari SUA) a rezelvelor valutare oficiale.

Rata șomajului a scăzut în cursul anului 2001, de la maximum de 10,7 procente (în lunile ianuarie și februarie) la un minimum de 7,7 procente (în octombrie), înregistrând aopi o ușoară creștere sezonieră, până lanivelul de 8,6 la sută. Pe fondul revigorării economiei, numărul de salariați s-a majorat cu 2,2 procente (în decembrie 2001 față de decembrie 2000). Pe principalele ramuri de activitate, s-au constatat reducerea numărului de salariați din industrie (cu un procent) și din agricultură (cu 10 procente) și majorarea celui din servicii și activități bugetare.

3.1.2 Evoluția economică internațională

Anul 2000 a marcat o evoluție deosebit de dinamică a economiei mondiale. Creșterea economică s-a accelerat, iar șomajul a scăzut. În contextul adâncirii globalizării, comerțul internațional s-a intensificat, înregistrând un ritm de două ori mai ridicat decât în anul precedent. În pofida creșteri prețului țițeiului, rata medie a inflației a scăzut ușor pe plan mondial comparativ cu cea din anul anterior, în principal ca urmare a politicilor monetare, fiscale.

Creșterea prețului petrolului în cea mai mare parte a anului a condus însă la încetinirea creșterii economice în semestrul al doilea. La aceasta a contribuit și evoluția piețelor financiare. Scăderea cursului acțiunilor a avut op influență nefavorabilă asupra consumatorilor și a determinat diminuarea cererii. Finanțarea întreprinderilor s-a realizat cu mai multă dificultate și a fost mai costisitoare, în condițiile în care băncile și-au reevaluat riscurile și au majorat ecartul dintre dobânzile active in funcție de bonitatea debitorilor. Evoluția descendentă a prețurilor materiilor prime a avut consecințe negative asupra țărilor exportatoare, cele mai multe fiind țări în curs de dezvoltare și în tranziție, ale căror venituri s-au redus. Ca și în anii precedenți, economia mondială a continuat să fie afectată de unele tensiuni și chiar crize (scăderea prețurilor acțiunilor la burse – de exemplu, indicele NASDAQ a fost cu peste 50 la sută mai scăzut în decembrie decât în martie 2000; deteriorarea condițiilor de finanțare pentru țările emergente, ca urmare a creșterii dobânzilor, crizele din Argentina și Turcia).

PIB a crescut pe plan mondial cu 4,8 la sută, față de 3,5 la sută în anul precednt. Ritmul de creștere economică s-a accelerat în SUA și în țările UE. Economia Japoniei a evoluat ascendent în prima parte a anului, deși nu se poate încă afirma că a ieșit din recesiune, Țările în curs de dezvoltare și țările în tranziție la economia de piață au înregistrat ritmuri de creștere mai rapide decât țările dezvoltate, în medie de 5,8 la sută.

În SUA, PIB a crescut în anul 2000 cu circa 5 la sută, ritm superior celui înregistrat în anul 1999. Creșterea economică s-a încetinit în a doua parte a anului (1 la sută în ultimul trimestru), sub influența scumpirii petrolilui, înăspririi condițiilor monetare, aprecierii dolarului și scăderii acțiunilor la bursă.

În Japonia PIB a crscut în 2000cu 1,7 la sută față de anul precedent. Creșterea s-a produs practic în primul trimestru al anului, ca urmare a unor factori sezonieri; cererea internă de consum s-a menținut la un nivel scăzut pe pracursul anului, iar cea pentru investiții a crscut cu circa 4,5 la sută, după scăderea din 1999. Creditul bancar a continuat să se reducă.

Țările UE au înregistrat cel mai ridicat ritm de creștere economică din ultimul deceniu. Investițiile au sporit cu 6,7 la sută, în timp ce consumul populației s-a majorat cu 2,6 la sută, mai lent decât în anul precedent. Investițiile au crescut mai rapid în Germania și Italia. Majorarea exporturilor, cu peste 11 la sută, susținută și de deprecierea euro, a impulsionat de asemenea creșterea economică în zona euro. PIB a crescut pe ansamblul Uniunii Europene, ca și în zona euro, cu 3,4 la sută.

Cu toate presiunile induse de creșterea prețului petrolului pe parcursul celei mai mari părți a anului 2000, rata medie a inflației a scăzut ușor pe plan mondial (3,1 la sută) comparativ cu anul anterior, ca urmare a reducerii dependenței de consumul de petrol în numeroase țări ale lumii, a politicilor monetare și fiscale restrictive, limitării creșterii salariilor, precumși scăderii prețurilor celorlalte materii prime.

Datorită activității susținute în anul 2000, șomajul a scăzut în majoritatea țărilor lumii. În țările dezvoltate, rata șomajului s-a situat în medie la 5,9 la sută, nivel inferior celui înregistrat în ultimii ani. Evoluîia favorabilă a economiei SUA a condus la reducerea ratei șomajului de la 4,2 la sută în 1999 la 4,0 la sută în anul 2000. În Japonia rata șomajului s-a menținut la 4,7 la sută. În UE, aceasta a scăzut de la 9,1 la sută la 8,2 la sută, iar în zona euro de la 9,9 la sută la 9,0 la sută. Somjul rămâne foarte ridicat în Spania, Grecia, Italia, deși în aceste țări rata șomajului a scăzut puternic în anul 2000.

Noul mileniu a debutat cu o încetinire accentuată a ritmului de creștere a economiei mondiale. În a doua parte a anului 2001, economiile unor țări dezvoltate au intrat în recesiune, iar atentatele din 11 septembrie din Statele Unite au agravat această situație, fiind mai pregnant resimțite în unelee sectoare (transporturi aeriene, turism etc.). Conjunctura mai puțin favorabilă a economiei reale a determinat creșterea ponderii creditelor neperformante, cu efecte negative asupra sistemului financiar bancar din numeroase țări ale lumii – atât dezvoltate (SUA, Germani, Japonia etc.), cât și țări emergente (Turcia, Argentina etc). După evoluția deosebit de dinamică din anul precedent, volumul comerțului internațional cu bunuri și servicii s-a restrâns. Rata inflației pe plan mondial a continuat să scadă ușor comparativ cu anul anterior, în principal datorită diminuaării prețului la țiței și la alte materii prime și temperării presiunilor salariale, în timp ce în multe țări ale lumii politicile economice au fost mai acomodative decât în anul precedent, dovedind flexibilitate în adaptarea la condiții diferite. Economiile din Asia și America Latină au fost afectate de crize și în anul 2001, pe fondul trenării reformelor financiare și a celor structurale și al deteriorăroo pozițiilor fiscale. Decât în țările dezvoltate principala problemă o constituie îmbătrânirea populației, pentru țările în curs de dezvoltate creșterea producției, în vederea ridicării nivelului de trai, reprezintă punctul nevralgic.

PIB în 2001 a crescut pe plan mondial cu 2,5 la sută, comparativ cu 4,7 la sută în anul precedent. Ritmul de creștere a PIB/locuitor a fost de circa 1,2 la sută. Creșterea economică a marcat o încetinire evidentă în SUA și în țările Uniunii Europene, iar economia Japoniei a înregistart o nouă scădere. Țările în curs de dezvoltare și cele în tranziție la economia de piață au realizat ritmuri medii de creștere de 4 la sută și respectiv 5 la sută, mai reduse decât în anul anterior.

În SUA, PIB a crescut în anul 2001 cu circa 1,2 la sută, ritm de trei ori mai redus decât cel înregistrat în anul anterior. Recesiunea economică din semstrul II 2001 a contribuit la creșterea ratei șomajului de la 4 la sută îna nul 2000 la 4,8 în anul 2001.

În Japonia, PIB a consemnat un declin de 0,4 la sută față de anul precedent. La această evoluție nefavorabilă au contribuit atât factori interni (în principal diminuarea consumului, generată de creșterea șomajului și de restrângerea investițiilor în partea a doua a anului), cât și factorii externi (restrângerea cererii pe plan mondial). Persistența problemelor structurale din sistemul bancar a agravat această situație. Agenția pentru Servicii Financiare a înăsprit în cursul anului 2001 condițiile de clasificare a creditelor și a încercat să stimuleze capitalizarea băncilor și creditarea economiei, dar rezultatele nu s-au situat la nivelul așteptărilor.

Încetinirea creșterii economice în Uniunea Europeană a fost resimțită din a doua jumătate a anului 2000. În anul 2001, PIB a crescut cu 1,7 la sută pe ansamblul UE și cu 1,5 la sută în zona euro. Toate țările din zonă au înregistrat pierderi de ritm – în primul rând Germania, cu un ritm annual de numai 0,6 la sută (3 la sută în 2000), dar și Franța (2 la sută, comparativ cu 3,6 la sută în 2000) și Italia (1,8 la sută, față de 2,9 la sută);

Țările candidate la Uniunea Europeană și-au ameliorat în general poziția externă pe parcursul anului 2001, deficitul de cont curent cumulat al acestora reprezentând 2,9 la sută din PIB, comparativ cu 5,2 la sută în anul anterior. Dacă se exclude Turcia, care a obținut în anul 2001 un surplus de cont curent de 1,4 la sută din PIB.

În 2001, reducerea ritmului activității economice și a prețurilor petrolului șo principalelor materii prime a favorizat o ușoară scădere a ratei inflației pe plan mondial, chiar în condițiile relaxării politicilor monetare și fiscale.

În SUA, rata inflației a scăzut de la 3,4 la sută în 2000 la 2,8 la sută în 2001, iar în Uniunea Europeană a crescut ușor, de la 2,3 la sută la 2,6 la sută. În zona euro rata inflației a fost de 2,6 la sută, față de 2,4 la sută cu un an în urmă. În Japonia, deflația a continuat și în 2001, prețurile scăzând în medie cu 0,7 la sută. Rata Inflației a crscut în medie de la 1,8 la sută în 2000 la 2,5 la sută în 2001 în țările în curs de dezvoltare din Asia și s-a redus de la 8,1 la sută la 6,4 la sută în țările din America Latină.

În țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană rata medie a inflație a scăzut de la 24,7 la sută în 2000 la 21,1 la sută în 2001. Dacă de exclude Turcia (cu o rată de 54,4 la sută, apropiată de cea din anul precedent), rata medie a inflației a fost de 9,7 la sută, comparativ cu 13,1 la sută în anul 2000. Țările baltice au înregistrat o rată medie a inflției de 2,7 la sută (2,2 la sută în 2000), în timp ce în Europa Centrală ritmul mediu de creștere a prețurilor de consum a fost de 6,2 la sută (8,9 la sută în anul precedent).

Ca urmare a activității economice mai puțin susținute, șomajul a crescut ușor în țările dezvoltate, situîndu-se în medie la 6 la sută. În SUA, rata șomajului s-a majorat de la 4 la sută în 2000 la 4,8 la sută în 2001, iar Japonia a atins 5 la sută, nivel neobișnuit de ridicat pentru această țară. În uniunea Europeană însă, rata șomajului a scăzut de la 8,2 la sută la 7,7 la sută, iar în zona euro, de la 8,8 la sută la 8,3 la sută. Șomajul se menține ridicat în Spania (13 la sută), Grecia (10,9 la sută), Italia (9,5 la sută), Finlanda(9,2 la sută), Franța (9 la sută) și Germania (7,9 la sută).

Spre deosebire de anii precedenți, politica monetară a vizat, în general, revigorarea economiei, în contextul în care preșurile petrolului și ale materiilor prime au creat mai puține presiuni inflaționiste. În consecință, ratele dobânzii au prezentat pe parcursul anului o tendință de reducere. Atât FED, cât și Banca Centrală Europeană au diminuat treptat dobânzile, încercând să stimuleze cererea. Rata dobânzii LIBOR la depozitele în dolari pe termen de 6 luni s-a situat în medie la un nivel de 3,7 la sută, iar cea aferentă depozitelor în euro a scăzut de la 4,6 la sută la 4,1 la sută. Rata dobânăii la depozitele în yeni s-a menținut practic la nivelul anului precedent (0,2 la sută în 2001 față de 0,3 la sută în 2000).

Politicile fiscale au fost în majoritatea țărilor mai puțin restrictive decât în anii anteriori ca urmare a schimbării presiunilor inflaționiste. În consecință, ponderea deficitului bugetar în PIB a prezentat o tendință de creștere, principalele 7 țări industrializate (G-7) înregistrând în anul 2001 un deficit bugetar de circa 1,7 la sută din PIB, față de un nivel de numai 0,3 la sută în anul precedent. Excedentele bugetare au înregistrat numai Regatul Unit (0,4 la sută din PIB), Canada (2,4 la sută) și SUA (0,1 la sută). Germania, care în ultimii ani și-a redus constant deficitul bugetar, a înregistart în 2001 a deteriorare semnificativă a poziției fiscale: 2,7 la sută din PIB, aproape de limita de 3 la sută stabilită prin Pactul de Creștere și Stabilitate. Japonia a menținut un deficit ridicat (8,5 la sută din PIB). Deficitul bugetar a crescut în Italia (la 1,4 la sută) și a rămas practic neschimbat în Franța (1,4 la sută). Dintre țările zonei euro, o deteriorare importantă a poziției fiscale a înregistart și Portugalia (3 la sută din PIB, față de 1,5 la sută în 2000).

3.1.3 Evoluția economiei naționale

Se observă continuarea procesului de relansare economică; în ultimii ani creșterea produsului intern brut a fost amplă decât ân anul precedent, realizările depășind chiar obiectivul stabilit inițial, iar rata inflației s-a situat cu 10,4 puncte procentuale sub nivelul anului 2000, fiind cea mai scăzută valoarea din ultimii 12 ani.

Cererea agregată, ritmurile anuale de creștere înregistrate de principalele sale componente – consumul final și acumularea de capital fix – fiind cele mai mari și echilibrate din ultimii cinci ani. Oferta, la rândul său, a crescut, performanțele din toate sectoarelr de proveniență a resurselor produsului intern brut fiind superioare celor obținute în anul precedent.

De-a lungul întregului an, creșterea economică a fost susținută de cererea internă; satisfacerea acesteia s-a făcut însă cu prețul unui import net care s-a ridicat la peste 8 procente din produsul intern brut

În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoriztatea domeniilor economice. Deși efortul de redresare a fost îngreunat de efectele unor șocuri interne și internaționale, produsul intern brut a crescut, inflația a fost cea mai scăzută din ultimii trei ani în pofida depășirii țintei inițial stabilite, iar șomajul s-a restrâns.

De-a lungul întregului an principalul factor care a contribuit la creșterea economică a fost exportul, în semestrul al doilea fiind susținută de cererea internă (în special de reluarea procesului investițional).

Restructurarea și privatizarea au continuat să se afle în atenția autorităților, deși anul 2000 a fost unul electoral, marcat de tensiuni sindicale și de transferul de putere impus de rezultatele alegerilor din luna noiembrie.

Procesul de restructurare a vizat practic toate sectoarele economiei, prioritățile fiind industria, agricultura și sistemul bancar.

În industrie au fost restructurate și pregătite pentru privatizare întreprinderile producătoare de mijloace de transport, metalurgie și sectorul construcțiilor metalice și produselor din metal. Pe baza programelor aplicate, în anul 2000 au fost privatizate 387 societăți comerciale din industria prelucrătoare, între care 24 de întreprinderi mari, capitalul social vândut depășind 4.424 miliarde lei. La sfârșitul anului se afla într-un stadiu avansat de restructurare combinatul SIDEX Galați în vederea privatizării.

În agricultură au continuat eforturile de reducere a pierderilor provocate de societăți neprofitabile, recurgându-se, ca și în anul anterior, chiar la proceduri de lichidare judiciară; restructurate în prealabil, 166 de societăți agricole viabile (de dimensiuni mici și mijlocii) au fost privatizate în anul 2000, capitalul social vândut însumând peste 262 miliarde lei.

În sectorul bancar restructurarea a continuat la Banca Comercială română și la Banca agricolă, pregătirea acestora pentru privatizare fiind principalul obiectiv al programelor aplicate; la sfârșitul anului, negocierile pentru privatizarea Băncii Agicole se aflau într-un stadiu avansat, urmând a se finaliza la începutul anului 2001. în perioada de referință, în atenția autorităților s-a aflat, de asemenea, aducerea cooperativelor de credit sub reglementarea și supravegherea băncii centrale.

Procesul de restructurare a avut loc și în domeniul serviciilor sociale în cadrul cărora se distinge sectorul public de ocrotire a sănătății și invățământului; reforma asigurărilor de sănătate a fost practic, incheiată, iar domeniul asigurărilor sociale, intrarea în vigoare a noului sistem a rămas condiționată doar de data de aplicare a noii legi a pensiilor, stabișită pentru primăvara anului 2001.

În ceea ce privește privatizarea, autoritățile au avut în atenție în special industria, care continuă să fie singura ramură a economiei dominată de proprietatea de stat, progresele au fost înregistrate și în comerț (289 de societăți privatizate), în sectorul de transport și depozitare (150 de socități privatizate) și construcții )113 societăți). Pe ansamblu economiei în anul 2000 au fost privatizate 1341 intreprinderi din portofoliu FPS, capitalul social vândut fiind de peste 6.289 miliarde de lei.

În majoritatea privatizărilor finalizate în anul 2000 a fost implicat capital românesc; investitorii străini au fost interesați de 38 întreprinderi, în mare parte societăți industriale mijlocii și mari, capitalul social cumpărat de aceștia însumând 1.623 miliarde lei; pe țări de proveniență, cele mai mari achiziții au fost făcute de către investitorii din Olanda (aproape 643 miliarde lei), SUA (aproape 329 miliarde lei) și Norvegia (aproape 136 miliarde lei).

Metoda cea mai utilizată pentru privatizarea societăților mici și mijlocii a fost în anul 2000 licitația; în cazul întrprinderilor mari au predominat negocierile, adesea fiind folosite și transferurile de proprietate realizate prin BVB și RASDAQ.

La sfârșitul anului 2000 în portofoliu FPS (format din societăți comerciale neprivatizate, precum și din participațiile statului la unități privatizate) se aflau 8476 societăți comerciale cu un capital social de 83.280 miliarde lei, privatizat în proporție de 64,3 la sută; din acestea, pentru 1.444 societăți comerciale, cu un capital gestionat de aproape 30 mii miliarde lei, statul deținea poziția de acționar majoritar.

Privatizarea regiilor autonome și a companiilor naționale aflate în patrimoniu ministerelor, în mojoritate întreprinderi cu poziție monopolistă pe piață, implică procese pregătitoare complexe și de mai lungă durată.

Restructurarea și privatizarea întreprinderilor aflate în patrimoniu statului s-au numărat printre prioritățile programului economic pentru anul 2001. S-a acționat atât în societățile cu capital social gestionat de Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, cât și în acea parte a patrimoniului public admistrat de ministerele economice (ministerele industriilor, finanțelor, transporturilor, agriculturii și alimentației etc.).

Atenția autorităților îndeosebi asupra relizării obiectivelor incluse în trei mari programe de restructurare-privatizare elaborate cu asistența organismelor internaționale.

Programul PSAL I, negociat de Guvernul României cu Banca Mondială în iunie 1999, cuprinde patru direcții de acțiune în vederea accelerării procesului de restructurare și privatizare: restructurarea sectorului bancar (ajunsă practic în faza finală, o dată cu privatizarea Băncii Agricole și cu stadiul avansat de pregătire pentru privatizare în care se găsește Banca comercială Română); privatizarea societăților comerciale cu capital majoritar de stat; îmbunătățirea mediului de afaceri; atenuarea costurilor sociale ale reformei. Programul vizează 62 de societăți comerciale industriale (în majoritate întreprinderi constructoare de mașini, utilaje și echipamente), care au ajuns deja în faze avansate de restrtucturare și pregătire, în unele cazuri privatizarea fiind chiar realizată.

Programul PSAl II, negociat în anul 2001 cu reprezentanții Băncii Mondiale și conceput ca un program de accelerare a restructurării, include pe lângă detalii privind finanțarea proiectelor incluse în PSAL I și o nouă componentă, respectiv un nou lot de 10 societăți comerciale care urmează să fie restructurate cu asistența unor firme de consultanță specializate, precum și un grup de alte 10 societăți a căror privatizare se va realiza cu nasistență din partea unor bănci internaționale de investiții. Până la sfârșitul anului 2001, primele etape ale programului au fost deja parcurse (definitivarea listei întreprinderilor, elaborarea documentației de porezentare pentru fiecare dintre societățile nominalizate, preselecția consultanților, întocmirea documentației de licitație).

Programul RICOP de rstructurare a întreprinderilor și reconversie profesională, finanțat de Comisia Europeană, are ca obiective diminuarea consecințelor rezulate din aplicarea măsurilor de disponibilizare a personalului excedentar și promovarea inițiativelor de ocupare a forței de muncă, dar și încurajarea activităților economice care conduc la creare de noi locuri de muncă. Pentru fiecare din cele 60 de societăți incluse în programul RICOP au fost elaborate programe punctuale de restructurare, aflate în diferite stadii de implementare.

Procesul de restructurare a continuat și în domeniul serviciilor publice în cadrul cărora s-au dsitins reforma armatei (care are drept obiectiv principal aducerea sectorului de apărare la standardele care să permită româniei integrarea în structurile NATO), cea din administrație (materializată în măsuri de descentarlizare și eficientizare a serviciilor administrației publice) și cea din învățământ; în domeniul asigurărilor sociale, reforma a fost în bună parte încheiată o dată cu intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor la 1 aprilie 2001.

Punerea în preactică a măsurilor cuprinse în programele de restructurare a fucut posibilă privatizarea a 127 de societăți comerciale și a creat premise pentru reducerea în viitor a stocului de arierate și a pierderilor (numai SIDEX Galați, cea mai mare societate din România, privatizată în anul 2001, înregistrase la sfârșitul anului 2000 o pierdere de peste 5.694 miliarde lei, reprezentând peste 88 la sută din totalul pierderilor societăților neprofitabile aflșate în restructurare); acțiunea a dus la disponibilizarea a circa 34.500 salariați.

Cea mai mare parte a capitalului vândut (98 la sută) este concentrată în 19 societăți comerciale mari, constituind patrimoniul a 108 întreprinderi mici și mijlocii. Rezultatele înregistrate în anul 2001 pe linia privatizarii au fost modeste, încasările obținute din privatizările APAPS (3.456 miliarde lei) fiind inferioare realizărilor anului anterior, deși Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a vândut în anul 2001 circa 33 la sută din capitalul social aflat în portofoliul său la începutul anului, reprezentând aproape 9.823 miliarde lei.

În cazul societăților mari, transferul de proprietate s-a făcut prin negocieri directe, capiatlul social astfel vândut însumând aproape 9.672 miliarde lei; în cazul societăților mici și mijlocii, privatizarea s-a realizat prin metoda licitației și pe piața de capital.

Principalele societăți comerciale privatizate în perioada alalizată au fost SIDEX Galți, Banca Agricolă, Rafo Onești, Rotec Buzău, Hidromecanica Brașov, Optica timișoara, Argeșeana Pitești, Tehnofrig Cluj-Napoca, Navigația Fluvială Română Drobeta-Turnu Severin. De asemenea vu fost aprobate strategiile de privatizare în cazul altor două mari societăți – Banca Comercială Română și ALRO Slatina.

De la declanșarea privatizării și până la sfârșitul anului 2001 statul a vândut 34 la sută din patrimoniul său prin autoritatea de privatizare (APAPS), prin societăți de investiții financiare (SIF) și prin procesul de privatizare în masă; circa 10 procente din patrimoniul statului, reprezentând întreprinderi din portofoliu Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, programele de restructurare și privatizare sunt în curs de aplicare; pentru restul societîților comerciale care constituie patrimoniul statului, respectiv regii autonome, societăți și companii naționale, în majoritate monopoluri din domeniul utilităților publice (energie termică, electricitate, gaze naturale, transfer feroviar), privatizarea implică procese pregătitoare complexe și de lungă durată.

3.1.4 Evoluția piețelor financiare

Piețele financiare au cunoscut în 2001 a relativă ameliorare. Eficiența acestora a sporit semnificativ, deși nu au fost înregistrate performanțe la fel de natabile și din punct de vedere al adâncimii lor; de asemenea, gradul de interconectare între segmentele piețelor financiare a crscut, excepție făcând piața de capital. Astfel, ăn 2001, piețele financiare au contribuit în mare măsură la distribuirea lichidității în economie și au asigurat o mai bună transmisie a impulsurilor politicii monetare.

În cursul anului 2000, activitatea piețelor financiare a fost în general calmă, în contextul persistenței excesului de lichiditate pe piața monetară și al unei oferte excedentare pe piața valutară. Cu excepția pieței de capital, care nu a reușit să ajungă la un nivel de maturitate corespunzător unei economii de piață, gradul de integrare a pieței financiare a sporit; operatorii au devenit tot mai sensibili la caracterul și intensitatea semnalelor băncii centrale și ale Ministerului Finanțelor, penalizând prin operațiunile derulate fie prin inconsecvența, fie caracterul conflictual al unora dintre acțiunile celor două instituții.

A Piața monetară

Funționarea pieței monetare interbancare a cunoscut o relativă ameliorare în anul 2000, în special la nivelul parametrilor săi calitativi; evoluția lipsită de tensiuni și de fluctuații majore a acestora a avut ca premise favorabile :

– degrevarea pieței de acțiunea celor două bănci cu capital de stat, a căror cerere de lichiditate a distorsionat funționarea ei în anii anteriori;

– relativa însănătoșire a sistemului bancar și creșterea gradului de asimilare a principiilor pieței la nivelul acestuia;

– manifestarea unui excedent cvasipermanent de ofertă pe piața valutară, care a inhibat tendințele speculative pe acest segment de tranzacționare;

– aplicarea noului Regulament al operațiunilor de piață monetară, prin care s-a realizat o creștere a transparenței și a predictibilității operațiunilor desfășurate de banca centrală.

Contextul în care a evoluat piața monetară în anul 2001 a fost marcat și de :

– consolidarea stabilității sistemului bancar și în primul rănd a celui bancar;

– funcționarea relativ calmă a pieței valutare, pe fondul excedentului de valută și al temperării anticipațiilor privind deprecierea leului față de dolarul SUA;

– amplificarea excesului structural de lichiditate din sistemul bancar;

– majorarea plasamentelor realizate de publicul nebancar în titluri de stat;

Volumul tranzacțiilor interbănci a înregistrat a comprimare în termeni reali, ca urmare a creșterii excedentului de lichiditate de care au dispus aproape în permanență băncile. Astfel, din perspectiva volumului mediu de lichiditate tranzacționat zilnic, segmentul interbănci al pieței nu și-a amplificat în 2001 rolul în alocarea resurselor în economie.

Parametrii calitativi la care Ministerul Finanțelor a reușit să mobilizeze volumul necesar de resurse au devenit în perioada ianuarie-iulie tot mai favorabili autorității publice, ratele medii lunare ale dobânzilor la emisiunile noi de titluri de stat coborând în decursul a șapte luni cu circa 32 de puncte procentuale. Consecvența mișcării descendente a beneficiat de suportul unui control monetar relativ relaxat, precum și de un volum important de resurse atrase de la publicul nebancar. Reconsiderarea conduitei politicii monetare în semestrul al doilea a marcat un punct de inflexiune și în evoluțiile acestei piețe; începând cu luna august, ratele dobânzilor emisiunilor de titluri de stat s-au repoziționat pe un trend constant ascendent, în decursul a patru luni acesta urcând cu aproape 10 puncte procentuale.

Creșterea scadenței medii a operațiunilor la nivelul pieței depozitelor s-a datorat în acest an exclusiv scadențelor practicate la depozitele atrase de banca centrală. Pe segmentul interbănci, scadența medie a tranzacțiilor s-a restrâns, raportul dintre depozitele overnight și operațiunile pe termen de o săptămână crescând de la 3:1 în anul 2000, la 7:1 în perioada de referință; cele două scadențe au fost practicate pentru cel puțin 95 la sută dintre tranzacțiile interbănci.

În anul 2001, piața interbancară a înregistrat un progres evident în ceea ce privește comportamentul ratelor dobânzilor. Randamentele operațiunilor intrebănci au devenit mult mai sensibile la mișcările ratelor dobânzilor băncii centrale, corelația dintre cele două variabile întărindu-se substanțial. De asemenea, volatilitatea acestor randamente s-a atenuat, reducându-se amplirudinea maximă a intervalului de variație zilnică a ratelor dobânzilor interbancare. Ameliorarea comportamentului retelor dobâzilor a avut ca suport înbunănătățirea activității de gestionare a lichgidității la nivelul băncilor, restângerea apelului MFP la resursele băncilor și creșterea concurenței pe piața interbancară.

B Piața valutară

Piața valutară s-a dovedit a fi și în anul 2001 cel mai activ segment al pieței financiare. Reconfirmând senzitivitatea ridicată față de impulsurile economiei reale și ale pieței monetare, evoluțiile de pe piața valutară au reflectat cu precădere accleerarea ritmului creșterii economice și orientarea politicii monetare.

Atenuarea ușoară a gradului de concetrare a pieței valutare interbancare. Deși a continuat să depășească ușor pragul de 50 la sută, ponderea deținută în rulajul pieței interbancare de operețiunile derulate de cele mai active cinci bănci s-a redus în 2001 cu aproximativ 8 puncte procentuale. Totodată, numărul de bănci care au descoperit peste 90 la sută din totalul tranzacțiilor valutare s-a majorat. Scăderea gradului de concentrare a pieței valutare a fost însoțită și chiar potențată de consolidarea poziției societăților bancare cu capital străin, care au derulat în acest an 71 la sută din operațiunile în devize ale segmentului interbancar.

Temperatura ritmului de depreciere a leului în raport cu dolarul SUA. Atât contextul macroeconomic, cât și condițiile pieței valutare au permis reducerea la 22 lei a ritmului mediu zilnic de depreciere a leului față de dolar. La nivelul întregului an, leul a consemnat față de moneda americană o apreciere în termeni reali de 5,7 la sută, foarte apropiată ca valoare de aprecierea în termeni reali pe care a înregistrat-o moneda națională în raport cu euro; față de coșul format din cele două valute, leul s-a apreciat cu 6 la sută.

Conjunctura economică a fost favorabilă ampificării rolului pieței valutare în mecanismul de funționare a economiei. Receptând intens interacțiunea dintre factorii interni și externi cu impact economic major, piața valutară a contituit un vehicul al politicii economice destinat sprijinirii exporturilor și, implicit, reluarii în acest an a crșterii economice.

Cursul de schimb practicat la casele de schimb particulare a urmat îndeaproape traiectoria cursului de schimb al pieței valutare comunicat de BNR; cu totul sporadic, în ultimile zile ale lunii mai (în zilele de 30 și 31 ecartul dintre cele două a depășit nivelul de 8 la sută) și în ultimele zile ale lunii decembrie (începând cu 22 decembrie ecartul dintre cele două cursuri a depășit nivelul de 4 la sută) pe piața caselor de schimb s-au consemnat ușoare tensiuni.

C Piața de capital

Acționând ca un barometru al gradului de încredere a investitorilor în mediul economic românesc, piața de capital nu a dat nici în acest an semne certe de inviorare. Dimensiunea ei redusă și persistența cauzelor care-l impiedică expansiunea, au făcut acest segment al pieței financiare să reacționeze într-o măsură redusă la evenimentele economice, sociale și politice ale acestui an. Astfel, reluarea creșterii economice nu s-a reflectat în fubționarea pieței de capital, profund afectată de incertitudinea indusă de perpetuarea instabilității macroeconomice, precum și de insuficientul progre al reformelor structurale, în special al procesului de privatizare.

În acest context, ratele înalte ale dobânzilor, asociate cu un risc minim, oferite de Ministerul Finanțelor la titlurile de stat, precum și randamentele ridicate ale produselor bancare în lei și în valută au reprezentat o concurență serioasă pentru piața de capital în atragerea resurselor financiare. În plus, criza fondurilor de investiții și a cooperativelor de credit au slăbit încrederea în plasamentele cu un grad mai ridicat de risc.

Anul 2001 a confirmat faptul că o ameliorare a cadrului macroeconomic este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru impulsionarea pieței de capital. În absența unei creșteri relevante a performanțelor individuale ale firmelor, încrederea investitorilor în mediul economic românesc a rămas relativ scăzută. În acest context, progresul înregistrat pe piața de capital a fost modest, semnele integrării ei cu celelalte piețe financiare întârziind să apară.

Activitatea Bursei de Valori București a consemnat în ultimii ani un ușor reviriment, valoarea nominală a principalelor săi indicatori sitându-se la cote superioare celor ale anului precedent. Valoarea totală a tranzacțiilor a înregistrat o evoluție favorabilă, sporind cu 50,1 la sută fță de ultmii ani. Numărul de acțiuni tranzacționate, cât și numarul de tranzacții au susținut, pe parcursul anului, trendul valorii tranzacțiilor, primul indicator dublându-se, în timp ce următorul s-a majorat cu peste 20 la sută. Aproximativ 75 la sută din acțiunile tranzacționate au fost transferate direct în piață, diferența fiind formată din acțiunile care au făcut obiectul unor oferte publice și plasamente private. Și în ceea ce privește lichiditatea, BVB a consemnat aspecte pozitive. Valoarea totală a tranzacțiilor bursiere s-a dublat, în lunile februarie și mai înregistrându-se cele mai ample operațiuni derulate pe această piață de la începutul funcționării ei; aceste valori record s-au obținut în condițiile tranzacționării intense a acțiunilor “Alro” Slatina. O contribuție importantă la rulajul total al anului au avut-o și titlurile SIF, atractivitatea acestora fiind justificată de prețul scăzut, lichiditatea ridicată și anticiparea unui nivel înalt al dividendelor aferente. Pozițiile următoare au revenit transferurilor care au implicat acțiunile “SNP Petrom” (10,1 la suta) și titlurile societăților bancare (7,8 la sută „Banca Transilvania” și respectiv, 5,7 la sută „BRD-Societe Generale”)

Transferurile bursiere s-au efectuat în anul 2001 în pachete mari de acțiuni, astfel că numarul tranzacțiilor a scazut cu aproape 28 la sută, deși numarul de titluri transferate s-a majorat cu 24 la sută. Această situație conduce la concluzia că participarea pe piață a micilor intreprinzători continuă să fie redusă. Această situație conduce la concluzia că participarea pe piață a micilor investitori continuă să fie redusă. În anul 2001, ofertele publice nu au mai fost folosite pentru preluarea unor pachete mari, acțiunile care au făcut obiectul acestor oferte deținând un procent mai mic de 1 la sută din valoarea totală a tranzacțiilor derulate.

Societatea de Bursă Rasdaq a înregistrat în perioada analizată un recul la nivelul indicatorilor săi. Nivelul valorii tranzacțiilor a oscilat, situându-se cu 20 la sută sub cel consemnat ăn anul precedent. Din totalul transferurilor, 25,4 procente au fost realizate pe seama decontîrii ofertelor publice, 7,6 procente au provenit din operațiuni de privatizare ale FPS, iar 67 procente au reprezentat tranzacții spot. Față de anul anterior, numarul de tranzacții, cât și numărul de acțiuni tranzacționate, s-au redus la aproximativ jumătate. După o scădere considerabilă la începutul intervalului, indicele Rasdaq Compozit s-a menținut pe o traiectorie descendentă până în luna iunie, când a înregistrat valoarea minimă anuală; deși, ulterior, traiectoria lui s-a inversat devenind lent ascendentă, acest indice a încheiat anul cu 182,2 puncte sub nivelul consemnat la sfârșitul anului anterior.

3.2 Politica Monetară în România

3.2.1 Obiective și orientări

Obiectivele operațiunilor de politică monetară de-a lungul timpului au fost:

– controlul creditului;

– controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piața interbancară;

– controlul bazei monetare

Configurația ambițioasă a programului economic pe anul 2000, care a reunit obiective macroeconomice conflictuale pe termen scurt, a constituit încă din momentul elaborării sale o reală provocare pentru politica monetară.

Obiectivele accelerării procesului dezinflației concomitent cu reluarea creșterii economice și conservarea ajustării contului curent produsă în anul anterior erau strict condiționate de materializarea ipotezelor inițiale ale programului economic. Pentru atingerea acestor deziderate era necesară aplicarea consecventă a unui mix adecvat de politici economice.

Degrevarea politicii monetare de urmărirea simulată a mai multor ținte și accentuarea restrictivității sale, precum și accelerarea transformărilor structurale urmau să constituie premisele reducerii ratei anuale a inflației la 27 la sută. Un rol important în atenuarea creșterii prețurilor era atribuit de la început austerității politicii fiscale și a celei a veniturilor.

În pofida programului adoptat, obiectivul dezinflației a fost privat și în acest an de hotărârea și mijloacele necesare reducerii mai accentuate a ritmului de creștere a prețurilor, implementarea programului economic aprobat dovedindu-se deosebit de dificilă. Politica de restructurare nu a reușit să constituie un sprijin real în atenuarea cauzelor structurale, dominante, ale inflației. Tranferarea în mare măsură asupra politicii monetare a efectelor lipsei de rigoare a celorlalte politici economice, la care s-a asociat impactul unor puternice șocuri adverse (interne și externe), a făcut ca programul economic să eșueze în planul țintei de inflație, nu însă fără a se înregistra un anumit progres în reducerea acesteia în comparație cu anul 1999.

Măsura în care ținta de inflație a fost depășită și în acest an reflectă în mare parte dimensiunea compromisului la care autoritățile au fost nevoite să recurgă în aplicarea politicilor economice pentru a realiza progrese relative la nivelul tuturor obiectivelor macroeconomice. Astfel, deficitul contului curent s-a încadrat în plafonul stabilit, iar creșterea economică a devansat ritmul programat. Aceste performanțe ar fi fost greu de atins în absența politicii consecvente de menținere a competitivității economiei românești promovate de BNR. Evoluția cursului de schimb, în condițiile declinului euro față de dolar, a reflectat o depreciere suplimentară a leului față de moneda americană, cu impact inflaționist ce nu a putut fi evitat.

Creșterea deficitului bugetar peste nivelul de 3,7 la sută din PIB a fost, de asemenea, evitată cu spijinul politicii monetare. Astfel, trendul descrescător al ratelor dobânzii la sfârșitul primului trimestru, pe fondul consolidării reducerii ritmului inflației, a fost destinat în primul rând atenuării costului aferent datoriei publice interne. Cu toate că în semestrul al doilea, pe fondul evoluției mai rapide a inflației și al anticipațiilor inflaționiste în creștere, s-a decis înăsprirea politicii monetare, prejudiciile aduse credibilității politicii monetare prin nevoia de a inversa coborârea ratelor dobânzilor datorită nesustenabilității acestora au avut impact inflaționist.

Evoluțiile în sistemul bancar, respectiv injecțiile monetare destinate prevenirii unei crize sistemice, îndeplinirea obligațiilor fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar generate de falimentul a două bănci cu capital privat și finanțarea restructurării în vederea privatizării Băncii Agricole au solicitat suplimentarea efoprturilor de sterilizare a surplusului de lichiditate.

Chiar dacă a fost nevoită să urmărească simultan mai multe obiective conflictuale, politica monetară nu a renunțat la prioritatea acordată menținerii parametrilor monetari cantitativi în marjele corespunzîtoare obiectivului de inflație. Acceptând costuri semnificative, banca centrală a asigurat, pe ansamblu anului, încadrarea parametrilor monetari în nivelurile programate; astfel, a fost prevenită o escaladare substanțială a prețurilor pe care ar fi provocat-o ratarea programului monetar, realizându-se totodată o reducere cu circa 26 la sută a indicatorilor de inflație la sfârșitul anului 2000 în comparație cu anul 1999.

BNR a optat în ultimul timp pentru o politică monetară proprie. În această privință a considerat că factorul decisiv de influență asupra masei monetare îl constituie controlul riguros al emisiunii monetare.

Politica monetară a fost elaborată în conformitate cu orientările cuprinse în strategia economică pe termen ling a României, care a fost sprijinită de toate segmentele societății românești și a cărei implementare a început în prima parte a anului 2000. s-a urmărit înscrierea variabilelor asupra cărora acționează banca centrală pe o traiectorie compatibilă cu obiectivele Startegiei, fiind astfel create condițiile pentru:

– o creștere economică medie anuală de aproximativ 5 la sută

– reducerea inflației până la un nivel exprimat printr-o singură cifră la orizontul anului 2004

– consolidarea rezervelor valutare oficiale până la un volum de 7 miliarde dolari SUA la finele anului 2004

Caracterul ambițios al programului economic pentru anul 2001, care atribuia un rol important cererii interne în accelerarea creșterii economice, dar viza în viza în același timp reducerea cu peste 15 puncte procentuale a ratei inflației, a devenit evident din primele luni ale anului. Natura preponderent structurală a inflației și predominanța ajustării prin preț, ca răspuns la stimulul cererii interne – caracteristici ale economiei românești din ultimii ani – ,făceau incertă sustenebilitatea acestui program economic din punct de vedere al nivelului agregat al prețurilor. Totodată, programul prevedea și aplicarea unor noi etape de corecții importante ale prețurilor. Totodatî, programul prevedea și aplicarea unor noi etape de corecții importante ale prețurilor administrate, context general în care realizarea obiectivului de inflație stabilit era deosebit de dificilă.

Din perspectiva politicii monetare, nivelul rectificat al obiectivului de inflație pentru 2001 – de 29 la sută – a fost mai realist, el permițând diminuarea riscului pierderii de credibilitate a băncii centrale. Atât adoptarea noii ținte cantitative, cât și aprobarea de către autorități a unui program de măsuri antiinflaționiste, care a ameliorat programul economic inițial, au sporit încrederea în obiectivul dezinflației.

Reușita programului antiinflație a fost parțială, potențialul de sprijin al unora dintre politicile pe care miza politica monetară nefiind utilizat la maxim. Pe lângă faptul că a continuat să alimenteze inflația, insuficienta restictivitate a politicii de venituri a mai avut ca efect în 2001 creșterea cererii de importuri și deteriorarea balanței comerciale. Caracterul relativ al auterității politicii fiscale în raport cu evoluția contului curent al balanței de plăți a avut un impact similar, astfel încât pentru contracararea expansiunii importurilor, Bnr s-a confruntat pasager în primul semestru cu vechiul compromis între decelerarea inflației și temperatura aprecierii în termeni reali a leului. Privit din perspectiva componentelor sale macroeconomice, mix-ul de politici aplicat a demonstart o coerență îmbunutățită comparativ cu anii anteriori, ceea ce a premis, în contextul diminuării vulnerabilității externe și al relativei stabilității a sistemului financiar, o anumită relaxare a constrăngerii care au limitat în trecut autonoimia politicii monetare.

3.2.2. Caracteristici generale ale politicii monetare

Contextul macroeconomic dificil a afectat și în anul 2000 capacitatea autorității monetare de a implementa o politică monetară eficientă; controlul monetar a suferit și în special în primul semestru ajustării dictate de evoluțiile neanticipate ale altor variabile macroeconomice, cu prețul încetinirii dezinflației și suplimentării costurilor băncii centrale, dar mai ales al erodării credibilității politicii manetare. În partea a doua a nului, politica monetară a revenit la o orientare mai ferm antiinflaționistă, însă a reușit doar parțial să contracareze efectele derapajelor politicilor macroeconomice, eficacitatea acesteia în atenuarea impactului inflaționist al șocurilor interne și externe fiind limitată în special de randamentul scăzut al politicilor structurale.

Depășirea țintei de inflație încă de la jumătatea anului și perspectivele nefavorabile pentru perioada următoare, cărora li s-au adăugat deteriorarea cererii de bani și slăbirea încrederii în moneda națională, au impus ulterior reconsiderarea conduitei politicii monetare. În consecință, începând cu luna august, aceasta a revenit la caracterul restrictiv, menit să contribuie la temperarea anticipațiilor inflaționiste și la reabilitarea treptată a credibilității băncii centrale.

Schimbarea de atitudine a politicii monetare a fost favorabilă de o relativă atenuare a conflictului dintre obiectivele autorității monetare; prima ameliorare a constat în diminuarea constrângerii fiscale în contextul diversificării surselor de finanțare a deficitului bugetar. Aceasta a fost urmată și de o realtivă relaxare a constrângerii externe. Cîștigurile de competitivitate acumulate prin performanțele favorabile ale productivității în majoritatea sectoarelor, alături de deprecierea în termeni reali a monedei naționale față de dolarul american și menținerea în limitele sustenabile a deficitului contului curent au făcut acceptabilă o ușoară apreciere în termeni reali a monedei naționale în ultimele două luni ale anului; evoluția raportului euro/dolar a fost, de asemenea, favorabilă acestei orientări.

„Se consideră mai importantă o formare coerentă și credibilă a politicii monetare, în această etapă, decât optimizările în spiritul acordului fin, mai ales în fazele incipiente ale procesului de macrostabilizare.”

Transmiterea cu decalaj pe piața intrebancară a semnalului de modificare a orientării politicii monetare și persistența anticipațiilor nafavorabile au întârziat, însă, stoparea și inversarea procesului deteriorării cererii de monedă. Acest proces a continuat să fie întreținut și de accentuarea preferinței populației și agenților economici pentru plasamente în titluri de stat, stimulată de câștigurile superioare și de gradul redus de risc al acestor instrumente. În acest timp, raportul nefavorabil dintre randamentele oferite de activele în lei și cele în valută a condus la o evoluție divergentă în structura cererii de monedă, declinul cererii de lei fiind însoțit de extinderea fenomenului de dolarizare.

Atingerea obiectivului de inflație stabilit pentru 2001, precum și asigurarea sustenabilității trendului descendent al ritmului de creșterii a prețurilor presupuneau aplicarea unei politici monetare prudente.

Adoptarea unei asemenea orientări de către politica monetară era necesară pentru a consolida trendul descrescător al anticipațiilor inflaționiste și pentru a preveni orice derapaj al inflației pentru l-ar fi putut genera ajustările prețurilor administartive sau alte șocuri. Conduita prudentă a politicii monetare a urmărit, totodată, să impiedice creșterea stocului de monedă din economie într-un ritm inconsistent cu cel al creșterii economice și cu obiectivul de inflației, fără a submina însă potențialul de creștere a PIB prin descurajarea recurgerii la creditare.

Cadrul mai favorabil de implementare a politicii monetare în anul 2001 și schimările pozitive care s-au produs în comportamentele macroeconomice (de investire, de economisire), în condițiile accelerării creșterii economice și ale temperaturii inflației, au permis menținerea politicii BNR în limitele prudenței; totodată, acest context a fost comparabil cu imprimarea unei constante mai mari orientărilor de politică monetară. Această caracteristică a fost mai evidentă în semestrul al doilea al anului, în timp ce în primul semestru s-au manifestat tendințe opuse în evoluția parametrilor monetari.

Înăsprirea politicii monetare în primele două luni ale anului, care viza contractarea presiunilor și anticipațiilor inflaționiste sezoniere și a celor generate de incertitudinile privind programul economic al noii administrații, a fost urnată de o relativă atenuare a restrictivității politicii conduse de BNR. Prin inițierea, în luna martie, a reducerii ratei dobânzii, banca centrală a urmărit să confirme trendul descendent pe care intrase inflația și să disciplineze anticipațiile inflaționiste.

Reducerea dominanței fiscale a avut, de asemenea, un rol important în fundamentarea deciziei de scădere a ratei dobânzilor băncii centrale și de accelerare a acestei tendințe în ultimile două luni ale primului semestru. Prin acestă, BNR a urmărit să evite decorelarea principalelor rate de dobândă ale pieței monetare.

Intensificarea anticipațiilor inflaționiste în al doilea semestru, pe fondul ajustării prețurilor administrate, precum și pericolul adâncirii deficitul de cont curent au impus stoparea scăderii ratelor dobânzii. Deși spre finalul anului presiunilor inflaționiste s-au accentuat, BNR nu a recurs la majorarea propriilor rate ale dobânzii, urmărind prin aceasta să consolideze încrederea publicului în continuarea trendului dezinflației, deoarece puseurile inflaționiste au fost de natură conjuncturală și temporală.

În anul 2001, politica monetară a valorificat îmbunătățirile produse, pe de o parte, în funcționarea principalelor segmente ale pieței financiare, iar pe de o parte, la nivelul comportamentelor macroeconomice. Astfel, prin scăderea ratei rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor în lei, distorsiunile pieței interbancare au fost atentuate, iar mecanismul de transmisie a politicii monetare a câștigat în eficacitate. Și în acest an implementarea politicii monetare a continuat să fie afectată de extinderea fenomenului de dolarizare și substituire în euro, ceea ce a îngreunat controlul multiplicării creditelor și a stocului de monedă din economie.

3.2.3 Influența evoluțiilor fiscale

O constrângere importantă în implementarea unei politici monetare restrictive a fost exercitată în prima parte a anului de politica de gtestionare a datoriei publice și de finanțare a deficitului bugetar. La originea acutizării acestei probleme s-a aflat procesul relativ rapid de acumulare în perioada 1997-2000 a unui volum însemnat de obligații ale statului, ca urmare a preluării în mod explicit la datoria publică a creanțelor preferențiale a unor sectoare sau activități economice, precticate anterior anului 1997. În plus, rostogolirea emisiunilor interne cu scadențe scurte a condus la creșterea substanțială a costurilor serviciului datorie publice interne.

Dacă la sfârșitul primului trimestru, pentru a atenua povara serviciului datoriei publice, politica monetară a abandonat – pe fondul anticipațiilor favorabile privind ritmul creșterii prețurilor – caracterul restictiv adoptat la începutul anului, în semestrul al doilea, tactica de gestionare a datoriei publice a fost cea care a îngreunat controlul monetar.

Dimensiunea relativ modestă a veniturilor din privatizare, rezultatele sub așteptări ale ajustării fiscale, precum și restricționarea accesului la finanțarea externă a deficitului bugetar în prima jumătate a anului au limitat până în octombrie 2000 acoperirea nserviciului datoriei publice și a deficitului bugetar exclusiv la resrsele interne. În acest context, eforturile BNR au trebuit să țină seama și de efectul inflaționist al unei posibile adânciri a deficitului bugetar, rezultată din majorarea costurilor cu dobânzile la datoria publică.

Inconsistența în timp a politicii monetare a fost determinată, în prima parte a perioadei de tranziție, și de situația sistemului bancar românesc. Nu de puține ori BNR a fost obligată de sistemul economic să intervină pentru susținerea băncilor cu probleme din sistem, tocmai pentru a nu apărea fenomenul de contagiune.

În semestrul al doilea, accesul la finanțarea externă, prin intermediul acordurilor PSAL și ASAL cu Banca Mondială și a celui cu Uniunea Europeană, precum și prin cele două emisiuni de euroobligațiuni lansate pe piețele internașionale de capital, a permis răscumpărarea parțială de către Trezorerie a emisiunilor de titluri de stat scadente. În privința dobânzilor, această politică a venit însă în contradicție cu intenția băncii centrale de întărire, începând cu luna august, a politicii monetare, amplificând în același timp eforturile de sterilizare ale BNR.

Constrângerea exercitată de politica fiscală asupra politicii monetare a cunoscut în anul 2001 o relativă relaxare. Reducerea deficitului bugetar și ameliorarea condițiilor de finanțare a acestuia și de refinanțare a datoriei publice au condus la scăderea presiunii Trezoreriei asupra ratelor dobânzii pe piața monetară. La rândul său, controlul lichidității a beneficiat de sterilizarea definitivă prilejuită de ajungerea la scadență a unora dintre obligațiunile guvernamentale emise în procesul de restructurare a sistemului bancar, aflate în portofoliu BNR.

Chiar din primul trimestru al anului, apelul Trezoreriei la resursele în lei ale băncilor s-a restrâns substanțial, datorită accesului larg al MFP la finanțarea externă, precum și la cea internă nebancară. În acest an, autoritatea bugetară a atras de pe piața internațională de capiatl un volum de circa 747 milioane euro. În acest tipm, sumele plasate de sectorul nebancar în instrumente ale MFP au crescut considerabil, interesul ridicat pentru aceste investiții – purtătoare ale unor randamente net superioare celor oferite de depozitele bancare – concretozându-se în sporirea cu circa 40,6 la sută în termeni reali a portofoliului publicului nebancar; populația și agenții economici au contribuit în aproximativ aceeași măsură la această expansiune. Disponibilitatea acestor surse de finanțare a fovorizat reducerea ratelor dobânzii titlurilor de stat, reducerea consistentă cu evoluțiile mediului economic, cu excepția sfârșitului primului trimestru când reducerea a fost prematură.

Impactul net exercitat de activitatea Trezoreriei asupra condițiilor lichidității a continuat, totuși, să fie relativ favorabil din perspectiva controlului monetar exercitat de BNR. Astfel, valoarea obligațiunilor emise în scopul restructurării sistemului bancar ajunse la scadență a atins în 2001 nivelul maxim; în condițiile în care circa 54,7 la sută dintre acestea se aflau în portofoliu BNR, răscumpărarea lor a însemnat sterilizarea definitivă a unui volum important de lichiditate, care a acumulat echivalentul a circa 1,2 la sută din PIB. În același timp, utilizarea relativ frecventă și inegal distribuită a disponibilităților în valută ale MFP, în scopul acoperirii cheltuielilor curente, a creat dificultăți BNR.

3.2.4 Constrângerea externă

La rândul său. Vulnerabilitatea externă s-a ameliorat ușor în cursul anului 2001, datorită sprijinului sustenabilității balanței de plăți de cererea externă și de intrările autonome de capital, în primul semestru, și de raportul euro/dolar, mai ales în a doua parte a anului. Acest context, asociat cu creșterea productivității muncii, a făcut ca acceptarea unei apercieri mai importante în termeni reali a leului față de dolarul SUA să nu pună în pericol nivelul programat al deficitului de cont curent. Fiind astfel mai puțin preocupată de asigurarea echilibrului extern, politica monetară a utilizat în mare măsură cursul de schimb ca ancoră antiinflaționistă suplimentară.

Cu toate acestea, datorită amplificării excedentului de pe piața valutară, banca centrală a fost nevoită să intervină substzanțial pe acest segment, achizițiile sale nete de valută reprezentând maximumul lor istoric (1171,4 milioane dolari SUA). Prin intervențiile sale, BNR și-a atins atât obiectivul limitării aprecierii în termeni reali a monedei naționale, cât și pe cel al consolidării rezervelor valutare, volumul devizelor astfel achiziționate de BNR constituind determinantul major al aporirii activelor de rezervă în valută până la nivelul record de peste 3,9 miliarde dolari SUA.

Din perspectiva impactului asupra lichidității și a conducerii politicii monetare, intervențiile pe piața valutară au complicat controlul monetar; acestea au exercitat presiuni suplimentare asupra operațiunilor de sterilizare ale BNR, contribuind direct la creșterea volumului și a costurilor acestora.

Pericolul reactualizării constrângerii externe în condițiile ritmului lent de ameliorare a performanțelor producătorilor interni, dar mai ales ale deprecierii accentuate a monedei euro față de dolarul american, a făcut și în acest an dificilă reconcilierea dintre obiectivul extern și cel intern al politicii monetare.

Chiar dacă exporturile romănești au fost sprijinite de creșterea economică și cererea de importuri din statele Uniunii Europene, competitivitatea lor a fost amenințată de perspectiva aprecierii în termeni reali a leului, sub impactul intrărilor mari de capital consemnate de-a lungul întregului an.

Imperativul atenuării presiunilor exercitate de acest excedent valutar asupra monedei naționale a constituit și în anul 2000 factorul care a polarizat atenția autorității monetare în jurul cursului de schimb al leului, evoluția acestuia continuând să reprezinte un obiectiv ad-hoc al politicii monetare, secundar celui al dezinflației, însă cu un puternic impact asupra acestuia.

Cumpărările nete ale BNR de pe piața valutară, efectuate în vederea evitării aprecierii reale a monedei naționale, în scopul co nservării competitivității externe au reprezentat un record al ultimilor ani; acestea au contribuit decisiv la mojorarea cu aproape un miliard dolari, o dată cu derapajul suferit de euro în raport cu dolarul; pe ansamblul întregii perioade, leul s-a depreciat în termeni reali față de moneda americană cu 1,1 la sută.

3.2.5 Instrumente de politică monetară

Instrumente de politică monetară:

A. Directe:

– Plafon de credite;

– Credite direcționate;

– Active lichide obligatorii.

B. Indirecte:

– Credite de refinanțare;

– Mecanismul rezervelor minime obligatorii;

– Mecanismul taxei oficiale a scontului;

– Operațiunile de open market.

Prin utilizarea mix-ului de instrumente de politică monetară, BNR a avut în vedere minimizarea efectului exercitat asupra controlului lichidității de urmărirea unor obiective multiple. Chiar dacă a continuat să mențină banca centrală în pozoiția de debitor net al sistemului bancar, mediul economic al acestui an a fost favorabil ieșirii autorității monetare și a celei fiscale din poziția de captivitate față de bănci; schimbarea naturii raportului bancă centrală-bănci pe piața monetară a mărit marja de manevră a BNR în utilizarea instrumentelor sale. Valorificând acestă conjunctură, eforturile autorității monetare de drenare a excesului de lichiditate s-au îndreptat spre utilizarea exclusivă a instrumentelor indirecte de politică monetară, așezate pe baze transparente și multilaterale.

Implementarea politicii monetare a bneficiat, în special în a doua parte a anului, de intrarea în vigoare a noului Regulament privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile de creditare și de depozit acoprdate de aceasta băncilor, care a clarificat condițiile de utilizare de către banca centrală a unor noi instrumente cu pronunțat caracter de piață și a permis o mai bună adptare a acestora la o piață caracterizată de un cvasipermanent exces de lichiditate. Astfel, operațiunile de sterilizare s-au efectuat în proporție tot mai însemnată pe scadențe reșativ lungi și prin licitație, tranzacțiile reversibile cu titluri de stat (operațiuni reverse repo) deținând în acest context un rol esențial.

Politica lichidității a constituit și în acest an principalul mijloc de influențare a parametrilor monetari. Caracteruzl său a continuat să depindă de intensitatea utilizării instrumentelor de contracarare a injecțiilor monetare destinate susținerii celorlalte obiective atribuite politicii monetare. Astfel, sterilizarea parțială a excesului de lei a condus în prima parte a anului și în ultimile două luni ale acestuia la apariția unor diferențe pozitive relativ însemnate între valoarea medie a disponibilităților în contul curent și nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, precum și a unor valori înalte ale marjelor dintre soldul mediu zilnic al disponibilului băncilor la BNR și nivelul prevăzut al rezervelor. Pe ansamblul anului, banca centrală a reușit însă să limiteze la un nivel extrem de scăzut ecartul dintre nivelul efectiv și cel prevăzut al rezervelor, încadrându-se optim în programul de țintire a bazei monetare agregat cu FMI.

Climatul macroeconomic și în special cel monetar al anului 2000 a oferit condițiile unei parțiale reabilitări a politicii dobânzilor ca instrument al politicii monetare, banca centarlă a ajuns la un anumuit grad necesar de discreționism în formarea ratelor dobânzii la operașiunile proprii. Chiar dacă au fost asociate cu preponderență operațiunilor de piață din pasivul băncuu centrale ratele dobânzilor si-au recâștigat, parțial, rolul în influențarea costurilor resurselor pe termen scurt și în special cel de semnal al orientării politicii monetare.

Astfel, relaxarea prematură a politicii monetare la sfârșitul primului trimestru a însemnat, ex post, pe lângă sterilizarea parțială a surplusului de lichiditate, și coborârea forțată a ratelor dobânzilor asociate operațiunilor de absorție monetară ale băncii centrale. Fiind afectată de o relativă lipsă de credibilitate, scăderea acestor rate de dobândă nu a fost urmărită de o mișcare similară, ca amplitudine și ritm, a ratelor dobânzilor la tranzacțiile interbancare; în consecință, acestea s-au menținut, în general, în primele șapte luni ale anului, la un nivel superior celor practicate de BNR.

Modificarea de conduită a politicii monetare din luna august a determinat o inversare de poziție a traiectoriilor ratei medii a dobânzii la tranzacțiile BNR și respectiv a celei a dobânzii practicate la tranzacțiile încheiate între bănci, ratele dobânzilor interbancare întârziind să se replieze pe un trend ascendent. Ecartul relativ mare dintre aceste două categorii de rate consemnat în lunile august și decembrie relevă atât costurile înalte ale înăspririi politicii monetare în contextul erodării anterioare a credibilității autorității monetare, cât și extinderea din motive tehnice a utilizării atragerilor de depozite pe termen lung într-o perioadă de final de an dominată de incertitudine.

Instrumentul politicii monetare a asigurat o implementare mai eficace a politicii monetare într-un context monetar caracterizat prin creșterea excedentului structural de lichiditate. Amplificarea acestui excedent a constituit efectul advers al acumulării de rezerve valutare; astfel începând cu februarie 2001, baza monetară a fost integral acoperită de activele externe nete ale BNR, pentru ca până la sfârșitul lunii decembrie raportul să crească la peste 175 la sută. Neutralizarea acestui efect a necesitat intensificarea operațiunilor de sterilizare, banca centrală asumându-și costurile ridicate asociate drenării excedentului de lichiditate. În plus, urmărind să atenueze distorsiunile care au fost induse mecanismului de transmisie a politicii monetare prin recurgerea excesivă la instrumentele cu caracter administrativ, autoritatea monetară a redus treptat rolul acestora, extinzându-l corspunzător pe cel al instrumentelor de piață.

Astfel, dacă în 2000 raportul dintre sporul mediu al operațiunilor de sterilizare și disponibilul mediu în contul curent al băncilor BNR a fost de circa 0,1, în primul semestru al anului 2001 acesta a urcat cu 0,4, pentru ca în a doua parte a anului să ajungă la un nivel mediu de 0,9. Ca urmare a acestor măsuri, dar șia consolidării trendului dezinflației și a atenuării anticipațiilor inflaționiste, în acest an politica de dobânzi a băncii centarle a avut, aluturi de politica de lichidități, un rol important în implementarea politicii monetare.

Pe ansamblu, controlul monetar a demonstrat fermitate, variațiile pozitive ale contului curent al băncilor la BNR în raport cu nivelul prevăzut al rezervelor fiind mult mai modeste comparativ cu cele consemnate în anii precedenți. Exercitarea unui asemenea control a necesitat suplimentarea eforturilor depuse de BNR pentru absorbirea excedentului de lichiditate din sistem. Acesta s-a amplificat în acest an în principal ca urmare a intervențiilor BNR pe piața valutară, destinate limitării aprecierii în termeni reali a monedei naționale; astfel, cumpărările nete de valută efectuate de BNR s-au soldat în 2001 cu eliberarea în sistem a circa 32408 miliarde lei, reprezentând circa 2,8 la sută din PIB.

Controlul monetar a fost complicat în 2001 și de:

– variațiile sezoniere puternice ale numerarului din lunile aprilie, iunie, septembrie și decembrie;

– volatilitatea și impredictibilitatea operațiunilor Trezoreriei;

– dificultățile băncilor de a se adpta la prelungirea la trei luni a scadențelor operațiunilor de sterilizare ale BNR.

Operațiunile open market au devenit în anul 2001 principalul instrument utilizat de BNR în scopul sterilizării excesului de lichiditate. În cadrul acestora, centrul de greutate a revenit operațiunilor reverse repo cu titluri de stat și atragerii de depozite, pe baze transparente.

O creștere puternică au înregistrat în anul 2001 și tranzacțiile definitive cu titluri de stat.

Astfel, atractivitatea sporită a plasamentelor pe scadențe superioare a facilitat vânzarea de către BNR a unui volum de titluri de stat totalizând 4027,9 miliarde lei.

Operațiunilor băncii centrale s-au adăugat utilizarea sporadică a facilității de depozit și a celei de credit, localizată de regulă la finele perioadelor de aplicare a rezervelor minime obligatorii. Urmărind îngustarea culoarului creat de ratele dobânzii atașate acestora, pe fondul decelerării inflației și a diminuării volatilității dobânzilor pieței interbancare, BNR a redus, începând cu luna octombrie, rata dobânzii la facilitatea de credit; concomitent, rata dobânzii la facilitatea de depozit a fost majorată la 6 la sută.

Un segment aparte a continuat să fie reprezentat de operațiunile speciale având drept contrapartidă Banca Agricolă și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Astfel, după ce a atins un nivel maxim de 2115 miliarde lei la începutul lunii aprilie, linia de credit acordată Băncii Agricole în baza Legii nr. 101/1998 a fost lichidată prin transferul în portofoliu BNR a unui volum de titluri de stat în sumă de 2312,3 miliarde lei. Soldul celei de-a doua linii de credit a sporit marginal față de finele anului 2000, limitând astfel infecția potențială de lichiditate a băncii centrale. În același timp, rambursarea parțială în contul uneia dintre cele două linii deschise în favoarea Fondului de garantare a depozitelor în sisitemul bancar a prilejuit efectuarea unei absorții de circa 300 miliarde lei.

Autoritatea monetară s-a plasat sporadic în anul 2001 în postura de creditor al sistemului bancar, evitând apariția unor tensiuni ce ar fi provocat creșterea volatilității ratelor dobânzilor interbancare. Intervențiile BNR pentru acomodarea necesităților temporare de lichiditate ale unor bănci s-au derulat prin intermediul operațiunilor de swap valutar și al tranzacțiilor reversibile cu titluri de stat (repo), executate deopotrivă prin proceduri bilaterale și multilaterale.

3.2.6 Evoluția monedei și a creditului

În anul 2000, masa monetară (m2) a crscut cu 38 procente, într-un ritm mediu lunar de 2,7 procente, ajungând la 31 decembrie la 185060 miliarde lei. Pe fondul unei creșteri nominale sub nivelul inflației s-a produs comprimarea cu 1,9 procente a stocului real de bani.

Masa monetară în sens retrâns (M1) a însumat 46331 miliarde lei, cu 56,2 procente mai mult față de sfârșitul anului precedent. Ritmul mediu lunar de creștere, de 3,8 la sută, situat peste cel al masei monetare totale, a condus la majorarea cu 2,9 puncte procentuale a ponderii sale în M2, în defavoarea cvasibanilor.

Numerarul în afara sistemului bancar a cumulat 25742 miliarde lei, reprezentând 3,2 la sută din produsul intern brut. Creșterea de 48,2 la sută față de anul precedent a determinat majorarea ponderii acestuia în M2 cu un punct procentual.

Disponibilitățile în conturi la vedere au avut cea mai ridicată creștere între componentele masei monetare; 67,4 la sută. Soldul acestora a atins la 31 decembrie 2000 valoarea de 20589,4 miliarde lei, reprezentând 11,1 la sută din M2.

Cvasibanii au crescut cu 32,8 procente, într-un ritm mediu lunar de numai 2,4 procente, totalizând un volum de 138729 miliarde lei. Contribuția componentei în lei a cvasibanilor a fost inferioară celei a componentei în valută, acestă evoluție fiind rezultatul deteriorării cursului de schimb al leului față de dolarul SUA.

Economiile populației în lei din sistemul bancar s-au majorat cu doar 13,5 la sută, într-un ritm mediu lunar de 1,1 procente, astfel încât volumul acestora a ajuns la 44549 miliarde lei. Dinamica modestă a acestei componente a condus la continuarea reducerii ponderii depozitelor populației în M2, de la 33,5 la sută în decembrie 1998 la 29,3 la sută în decembrie 1999, respectiv 24,1 la sută în decembrie 2000. Reducerea cu 19,3 procente în termeni reali a acestui indicator în anul 2000 a fost ifluențată, în principal de:

atractivitatea mai ridicată, prin cost și grad de risc, a titlurilor de stat emise de Ministerul Finanțelor, afirmația este susținută de creșterea cu 12327 miliarde lei a titlurilor de stat deținute de sectorul nebancar

preferința populației pentru economisirea în valută, ca urmare a deprecierii în termeni reali a monedei naționale față de dolarul american.

Depunerile în valută ale rezidenților exprimate în lei s-au majorat cu 48,3 la sută, reprezentând 40,4 procente din masa monetară. Creșterea a fost determonată, în special, de deprecierea monedei naționalle și, în mica măsură, de majorarea efectivă a acestor depozite (cu 4,4 la sută, respectiv 122 milioane dolari). La 31 decembrie 2000 depozitele în avlută în sistemul bancar reprezentau echivalentul a 2887 milioane dolari. Creșteri mai însemnate au fost localizate la societățile comerciale cu capital privat (11,1 la sută) și la populație (8,9 la sută), în timp ce depunerile agenților economici cu capital integral sau majoritar de stat au scăzut (cu31,1 la sută). Înregistrarea unor dinamici diferite la nivelul categoriilor de depunători nu a modificat însă ordinea de ierarhizare.

Baza monetară (M0) a crescut în perioada analizată cu 47,8 procente, ajungând la o medie zilnică de 51281 miliarde lei în decembrie 2000, atât pe seama numerarului în afara băncii centrale, cât și a disponibilităților băncilor în conturile curente deschise la Banca Națională.

Numerarul în afara Băncii Naționale a crescut de la o medie zilnică de 17674 miliarde lei în decembrie 1999 la 27392 miliarde lei în decembrie 2000. În cursul anului 2000, dinamica numerarului în circulație a fost determinată, în afara influențelor sezoniere, și de factori de circumstanță.

Creditele în lei s-au majorat cu 24,4 la sută, atingând 30411 miliarde lei în decembrie 2000. Creditele în valută exprimate în lei au crescut cu 34 la sută, în exclusivitate pe seama deprecierii monedei naționale față de dolarul american. Echivalentul lor în valută s-a diminuat cu 5,6 la sută și a ajuns la sfârșitul anului la 1720 milioane dolari. Aceste credite au avut o evoluție inegală pe parcursul anului; astfel, în intervalul ianuarie – mai, volumul creditului în valută a crscut cu 6 procente, în timp ce în perioada imediat următoare aceste credite s-au diminuat cu 10,9 procente.

Masa monetară a crscut în anul 2001 cu 46,2 la sută, ajungând la sfârșitul anului la un volum de 270511,9 miliarde lei. Ritmul mediu lunar de creștere a devansat cu un punct procentual rata medie lunară a inflației, fapt ce atestă prezența procesului de remonetizare a economiei naționale. În termeni reali, masa monetară a crescut cu 12,2 procente. Evoluția sa a fost însă diferită de-a lungul anului: dacă în perioada ianuarie-iunie ritmul mediu lunar de creștere a fost de 2 procente, în perioada următoare creșterea medie lunară a fost de 4,4 procente.

Masa monetară în sens restrâns (M1) s-a majorat cu 38,8 la sută, într-un mediu lunar de 2,8 la sută, totalizând la 31 decembrie 2001 suma de 64308, 6 miliarde lei. Dinamica sa, mai redusă decât cea a masei monetare, a condus la diminuarea cu 1,2 puncte procentuale a ponderii sale în agregatul monetar M2 în favoarea cvasibanilor. Numerarul în afara sistemului bancar a generat peste 55 la sută din creșterea agregatului monetar M1, situându-se la un nivel de 35635,3 miliarde lei, cu 38,4 la sută mai mare decât la sfârșitul anului 2000.

În același interval de timp, disponibilitățile în conturi la vedere au crescut cu 39,3 la sută, de la 20589,4 miliarde lei la 31 decembrie 2000 la 28673,3 miliarde lei la 31 decembrie 2001; în structură, contribuția cea mai însemnată a revenit societăților comerciale cu capital majoritar sau integral privat, care au generat în proporție de peste 70 la sută extinderea acestei poziții.

Cvasibanii au crescut cu 48,6 la sută, într-un ritm mediu lunar de 3,4 procente, astfel încât volumul total al acestora a juns la 206203,3 miliarde lei. În anul 2001, toate componentele acestui agregat monetar au înregistrat creșteri în termeni reali.

Economiile în lei ale populației, în sumă de 63706,4 miliarde lei, au înregistrat cel mai ridicat ritm anual de creștere între componentele în monedă națională ale M2. Și în acest caz pot fi evidențiate două perioade distincte. Dacă în prima jumătate a anului ritmul mediu lunar de creștere a fost de 2,7 la sută, în perioada iulie-decembrie dinamica acestei componente a masei monetare a fost mai ridicată, înregistrând o creștere lunară medie de 3,3 procente. În termeni reali, aceste depozite bancare s-au majorat cu 9,7 la sută.

Depozitele în lei ale agenților economici s-au majorat în anul 2001 cu 7388,8 miliarde lei, până la 26712, 6 miliarde lei. Peste 60 la sută din acestă creștere s-a datorat depozitelor pe termen, variații importante înregistrându-se în cazul societăților cu capital integral sau majoritar privat.

Depunerile în valută ale rezidenților, exprimate în lei, au crscut cu 54,7 procente, datorită atât deprecierii nominale a monedei naționale în raport cu dolarul american, cât și creșterii efective cu 26,9 la sută (777 milioane dolair SUA). La 31 decembrie 2001 erau evidențiate depozite în valută în sumă totală de 3664 milioane dolari, reprezentând 42,8 la sută din volumul masei monetare. O creștere însemnată s-a înregistrat în cazul depozitelor în valută ale populației, în timp ce depunerile în valută ale agenților economici cu capital privat s-au majorat cu 134,8 milioane dolari SUA. În acelai interval de timp depunerile în valută ale societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de star s-au diminuat cu 5,1 la sută.

Baza monetară (M0) a crescut cu 28,6 procente, de la o medie lunară de 51280, 8 miliarde lei în decembrie 2000 la 65960,2 miliarde lei în decembrie 2001. În structura monedei primare s-au produs următoarele evoluții:

Numerarul în afara Băncii Naționale a crescut pe parcursul perioadei analizate, în medie, cu 37,8 la sută, până la 37746,8 miliarde lei. Cu o pondere de 57,2 la sută în baza monetară, această componentă rămâne încă dominantă. Expansiunea numerarului în circulație își găsește explicația în influența exercitată atât de factorii sezonieri, cât și de unii factori de conjunctură.

Disponibilitățile băncilor în conturile curente deschise la Banca Națională au înregistrat un ritm de creștere mult mai temperat: 18,1 la sută, cu 22,2 puncte procentuale sub nivelul celui atins în anul anterior. Evoluția disponibilităților băncilor a avut la bază reducerea ratei rezervelor minime obligatorii pentru depozitele în lei.

Creditele neguvernamentale au totalizat la 31 decembire 2001 un volum de 118254,5 miliarde lei, cu 57,7 la sută mai mult decât la aceeași dată a anului precedent. Ritmul lunar înregistrat, situat peste nivelul mediu al ratei inflației, atestă creșterea în termeni reali a creditului din economie, deopotrivă confirmând și sprijinind procesul de redresare și creștere economică.

Creditele în lei au rămas relativ constante ca pondere în totalul creditelor bancare. În anul 2001, volumul acestor credite a crescut de la 30410,8 miliarde lei la 47533,3 miliarde lei. Creditele în valută au sporit cu 518 milioane dolari, volumul total al acestora atingând suma de 2238 milioane dolari SUA. Exprimată în lei, creșterea creditelor în valută a fost de 58,6 la sută, spor datorat și deprecierii nominale a leului cu 21,9 la sută.

La sfârșitul anului 2001, societățile comerciale cu capital integral sau majoritar privat dețineau 76,3 la sută din totalul creditelor bancare. Aproape trei sferturi din creditele agenților economici privați (73,8 la sută) au fost acordate pe termen de până la un an, ceea ce sugerează contractarea lor, cu recădere, pentru finanțarea activității curente. Creditele acordate pentru realizarea de investiții, cu scadențe mai lungi, reprezentau 20 la sută din total.

Creditele acordate societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu o pondere relativ constantă în totalul creditelor bancare, au înregistrat în anul 2001 o creștere în mărime absolută de 5779 miliarde lei. Creditele restante ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat au scăzut cu 2,8 miliarde lei, ponderea lor reducându-se de la 9 la sută din totalul creditelor restante în decembrie 2000 la 4,7 la sută în decembrie 2001.

Creditele acordate populației, deși au scăzut ca pondere în totalul creditelor bancare, reprezintă încă o componentă nesemnificativă a acestora.

Creditul guvernamental net a păstrat trendul descrescător al perioadei anterioare, pozitția debitoare a statului față de sistemul bancar diminuându-se cu 34 procente, de la 37878,4 miliarde lei la 24990,3 miliarde lei. Dinamica acestei componente a creditului intern ilustrează influența unui complex de factori:

– majorarea contului de disponibilități al Ministerului Finanțelor Publice deschis la Banca Națională;

– răscumpărarea unor titluri de stat destinate restructurării sistemului bancar;

– creșterea disponibilităților unor fonduri extrabugetare;

– emisiunile noi de titluri de stat, lansate de Ministerul Finanțelor Publice pe piața internă.

Poziția active nete a crscut de la 20737,3 miliarde lei la 31 decembrie 2000 la 41244,3 miliarde lei la finele anului 2001. Evoluția acestei poziții a fost influențată în special de majorarea nivelului conturilor de capital de la 25723,6 miliarde lei la 46734,6 miliarde lei.

Activele externe nete au totalizat 5333,1 milioane dolari SUA la 31 decembrie 2001, cu 48,8 procente mai mult față de sfârșitul lunii decembrie 2000. Poziția externă a băncilor s-a diminuat cu 82,6 miliaone dolari SUA, în timp ce banca Națională a înregistrat o creștere de 1831,8 milioane dolari SUA (72 procente). La nivelul autorității monetare, intrările de vaută au fost reprezentate în principal de achiziții de pe piața valutară (1171,4 milioane dolari SUA în sumă netă(, de creditele externe acordate de FMI conform acordului stand-by (circa 66 milioane dolari SUA, reprezentând eliberarea primei tranșe din împrumutul oferit), precum și de cele două emisiuni de euroobligațiuni pe piața externă de capital (653,2 milioane dolari SUA). Aurul monetar, componentă a activelor externe, a crescut atât cantitativ, cât și valoric, prețul acestuia pe piața internațională urcând de la 272,65 dolari/uncie la 277,60 dolari/uncie.

De menționat este și faptul că la sfârșitul lunii decembrie a avut loc reevaluarea stocului de aur, ca urmare a modificării prețului intern de la 227264 lei/gram la 28200 lei/gram.

3.3 Relația cu Organismele Monetare Internaționale

Începând din decembrie 1999, data invitării României la începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, rolul acestei organizații în modelarea politicilor economice autohtone a crescut în mod constant. Cel mai important instrument în acest sens l-a constituit negocierea dosarelor legate de acquis-ul comunitar. În primul semestru al anului, pe durata președenției suedeze, România a deschis cinci capitole de negociere (Capitolul 4 Libera circulație a capitalurilor; Capitolul 5 Dreptul societăților comerciale; Capitolul 8 Pescuitul; Capitolul 9 Politica în domeniul transporturilor și Capitolul 25 Uniunea vamală) .

Din perspectiva Băncii Naționale a României, o deosebită importanță prezintă dosarul privind libera circulație a capitalurilor, în acest scop fiind emisă Circulara nr. 26/2001 a BNR, care stabilește etapele de liberalizare a circulației capitalului până la momentul aderării.

Sub președenția belgiană, România a deschis trei noi capitole de negociere: Capitolul 10 Impozitarea; Capitolul 13 Politici sociale și Capitolul 23 Protecția comsumatorilor și a sănătății) și a închis provizoriu două capitole (Capitolul 5 Dreptul societăților comerciale și Capitolul 23 Protecția consumatorilor și a sănătății).

Relația autorităților române cu Fondul Monetar Internațional s-a concentrat asupra negocierilor privind încheierea unui nou acord, demarate încă din primul trimestru al anului 2001 și concretizate prin aprobarea de către consiliul de administrație al FMI, la sfârșitul lunii octombrie, a acordului stand-by în valoare de 300 milioane DST. Prima tranșă, în valoare de 52 milioane DST (circa 66 milioane dolari), a fost eliberată imediat după aprobare. Mai important decât suma în sine a fost însă semnalul dat altor instituții privind consistența politicilor Guvernului român.

Noul acord încheiat cu FMI pentru 2002 cuprindea:

– reducerea inflației la un nivel de 22 la sută prin promovarea unor politici monetare și fiscale prudente și accentuarea politicilor structurale;

– restrângerea deficitului de cont curent la circa 5,5 la sută din PIB, fără a utiliza cursul de schimb ca mijloc de îmbunătățire a competitivității externe;

– diminuarea deficitului bugetar consolidat la 3 la sută din PIB;

– o politică salarială prudentă în sectorul public și în întreprinderile de stat, cu majorări salariale sub nivelul inflației;

– continuarea procesului de aliniere a prețurilor pentru energia electrică, termică și gazele naturale la cele practicate pe plan internațional și îmbunătățirea ratei de colectare a sumelor datorate de consumatori;

– accelerarea privatizării.

O serie de agenții de rating au îmbunătățit în anul 2001 calificativele acordate României. Standard & Poor’s și Moody’s au ridicat rating-ul pentru datoria pe termen lung în valută de la B- (pozitiv) la B (pozitiv) și rspectiv de la B3 la B2, iar Fitch IBCA a modificat de la B la B+ calificativul pentru datoria pe termen lung în monedă națională.

În relația cu Banca Mondială, au continuat tragerile din linii de credit contractate în anii anteriori. Astfel, în anul 2001 s-au tras circa 132 milioane dolari din proiecte BIRD, din care 114,4 milioane dolari pe proiecte de datorie publică și 17,6 milioane dolari SUA din proiecte de datorie publică garantată (SNCFR; CONEL; Telecomunicații).

Totodată, în cursul anului au fost aprobate noi contracte, în valoare totală de 450 milioane dolari SUA, din care nu s-au efectuat trageri. Cele mai importante dintre acestea privesc Proiectul de dezvoltare a piețelor financiare în mediul rural (80 milioane dolari) și Proiectul pentru asigurarea protecției sociale (50 milioane dolari). De asemenea, în luna noiembrie 2001, BIRD a anunțat acordul de principiu pentru aprobarea împrumutului PSAL II (300 milioane dolari).

3.4 Echilibrul Monetar și Inflația

3.4.1 Efecte economice și sociale ale inflației

Inflație: Noțiune legată de masa banilor în circulație. Potrivit legii circulației bănești, atunci când în circulație se află o masă de bani fără valoare proprie excesivă comparativ cu nevoile circulației, banii se depreciază în raport cu aurul și celelalte mărfuri.

Alternanța la putere în noiembrie 1996 a fost considerată, la acel moment, cu bună credință, ca premisă favorabilă pentru consolidarea democrației, pentru avansarea României în direcția progresului economic și social. La finalul de mandat al coaliției care a preluat puterea în urma alegerilor de atunci, orice analiză a realităților, cât de sumară și sub orice aspect ar fi făcută, impune recunoașterea faptului că speranțele populației au fost dramatic înșelate.

Realitatea din anii ce au urmat preluării puterii de către coaliția CDR-USD-UDMR confirmă, pe de o parte, discrepanța enormă între promisiunile electorale și realizarea programelor prezentate Parlamentului și opiniei publice de către guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu. Pe de altă parte, a devenit tot mai evidentă incapacitatea acestor guverne de a gestiona tranziția și reforma economică și socială.

Măsurile de politică economică și socială promovate în perioada 1997 – 2000 au avut efecte de o gravitate extremă pentru situația țării, evaluate ca atare de Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional și agențiile de rating.

Principalele consecințe ale actului de guvernare constau în:

desfășurarea haotică a reformei economice și sociale, lipsită de o concepție coerentă, care să stabilească cu claritate interesele strategice ale dezvoltării și direcțiile de acțiune, în scopul creșterii economice a țării, reducerii decalajelor dintre România și statele dezvoltate, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană și NATO. Deși prioritatea absolută a Parteneriatului de aderare a României la Uniunea Europeană din martie 1998 era elaborarea unei Strategii de dezvoltare economică pe termen mediu, acest lucru nu s-a realizat decât la insistențele repetate ale Comisiei Europene, în martie 2000.

Agravarea crizei economice, prin falimentarea unui mare număr de agenți economici (dintre care peste 300 mii întreprinderi mici și mijlocii private), dezorganizarea agriculturii, neglijarea capitalului autohton, diminuarea drastică a procesului investițional, inflamarea inflației și devalorizarea accentuată a monedei naționale. Politica promovată a fost în contradicție totală cu însăși noțiunea de reformă. Rata negativă de creștere ce caracterizează perioada 1997 – 2000 printr-un regres economic de aproape 13% a plasat România pe ultimul loc între țările din Europa Centrală și de Est, alături de care dorim să pășim în NATO și Uniunea Europeană. În aceste condiții, aplicarea întocmai a prevederilor referitoare la ritmurile de creștere din "Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu" arată că regresul înregistrat în perioada în care țara a fost administrată de coaliția de dreapta ar putea fi recuperat până la sfârșitul anului 2003;

ingerințele administrative în mecanismele de funcționare ale economiei de piață, politizarea excesivă a intervenției statului în economie, absența unor priorități temeinic fundamentate în restructurarea ramurilor productive au făcut tot mai dificilă relansarea economică;

desfășurarea sistematică de acțiuni ilegale de înstrăinare a capitalului de stat, extrem de păgubitoare pentru avuția națională, prin: propunerea unor prețuri de ofertă mai mici decât cele stabilite de piață, selectarea ofertelor în funcție de interesele clientelei politice ale actualei puteri; evitarea sau trucarea licitațiilor, lipsa oricărui control în perioada post-privatizare; interzicerea controlului instituțiilor specializate asupra activității Fondului Proprietății de Stat.
Climatul economic nefavorabil, legislația instabilă și corupția extinsă au alungat din România marii investitori, așa cum arată toate rapoartele instituțiilor europene și mondiale. Dovada este dată de faptul că adevărații investitori străini nu au fost interesați de procesul de privatizare din România, așa cum acesta a fost promovat de guvernele coaliției de dreapta.

În acest context, este de evidențiat că, în perioada preelectorală, caracterul ilegal și dăunător interesului național al activității FPS s-a agravat, manifestările ilegale concretizându-se într-un adevărat jaf al economiei.

sprijinirea de către ultimul guvern a unor acțiuni frauduloase, prin adoptarea unei serii de acte normative pentru scutirea sau reducerea debitelor curente și a majorărilor de întârziere pe care unele societăți supuse privatizării le aveau către statul român; la aceasta s-au adăugat reeșalonările de datorii pe care Guvernul le-a acordat societăților economice conduse de persoane aparținând clientelei politice;

abandonarea susținerii agriculturii românești și a intereselor țărănimii prin renunțarea la facilitățile și sprijinul statului acordate producătorilor agricoli, în contradicție cu politicile de subvenții practicate de țările dezvoltate. La aceasta s-a adăugat și practicarea unor politici vamale care au dezavantajat și descurajat producătorul agricol și din industria alimentară de spijin și protecție;

neglijarea rolului capitalului autohton în consolidarea economiei, lipsa de interes și deteriorarea condițiilor în care au funcționat întreprinderile mici și mijlocii, inclusiv prin anularea unor facilități fiscale pentru stimularea și dezvoltarea sectorului privat; practic, s-a instituit un regim discriminatoriu, investitorii autohtoni fiind înlăturați din competiție pe piața internă a capitalului;

promovarea unei politici fiscale defectuoase, nestimulative pentru producție și investiții. S-au adoptat măsuri care au amplificat fiscalitatea, în special pe seama împovărării suplimentare a cetățeanului;

lipsa de preocupare pentru crearea de noi locuri de muncă și pentru combaterea șomajului; măsurile de protecție socială pentru personalul disponibilizat prin lichidarea întreprinderilor s-au redus la acordarea unor plăți compensatorii, lipsind populația de oportunități veridice de recalificare și reconversie profesională;

prăbușirea gravă a nivelului de trai, sărăcirea populației României atingând cote alarmante. S-a constatat lipsa unei politici coerente și eficiente de protecție socială, în totală contradicție cu promisiunile electorale și programele guvernamentale prezentate în Parlamentul țării;

condițiile de viață ale cetățenilor s-au degradat continuu, majoritatea covârșitoare a populației – muncitori, pensionari, țărani, tineri, intelectuali, salariați bugetari – a trăit cea mai dramatică scădere a nivelului de trai din ultimii 11 ani. Cea mai elocventă dovadă în acest sens sunt raportările Institutulului Național de Statistică și Studii Economice, ce atestă scăderea salariului real de la 74,4% în decembrie 1996, la 56,8% la începutul lunii noiembrie 2000 față de octombrie 1990, timp în care puterea de cumpărare a pensionarilor a scăzut și mai mult, ajungându-se ca, în anul 2000, ponderea populației aflate în sărăcie să reprezinte 43% din totalul populației (19,9% în anul 1996 );

situația din sistemul de sănătate s-a degradat în mod constant, atingând "cota de alarmă"; deși la preluarea puterii, fosta coaliție a afirmat că sănătatea omului are o semnificație strategică, acțiunile guvernamentale s-au limitat doar la adoptarea unor măsuri de pseudoreformă și chiar de antireformă care au reușit să demonteze, în punctele esențiale, tot ce s-a realizat până în noiembrie 1996;

procesul investițional susținut din surse bugetare a fost concentrat, în special, pe conservarea și nu pe continuarea și finalizarea obiectivelor de investiții începute și aflate în diferite faze de realizare. Obiectivele noi de investiții au fost, practic, ignorate cu desăvârșire în unii ani ai perioadei analizate;

diminuarea dramatică a accesului și cuprinderii tineretului în treptele superioare de instrucție și manifestarea unui dezinteres grav față de promovarea acestuia în societate;

neacordarea fondurilor strict necesare pentru dezvoltarea cercetării științifice, punând în pericol existența centrelor tradițonale de cercetare, consolidate de-a lungul multor decenii de generații strălucite de cercetători;

cultura a fost substanțial afectată de lipsa de interes pentru susținerea unor instituții de cultură de importanță națională, precum și a unor publicații de mare prestigiu.

3.4.2 Politica de combatere a inflației

Echilibru monetar: parte a echilibrului economic general. Constă în existența sau crearea prin măsuri de reglementare a unui raport optim între masa banilor în circulație și sumele de bani reclamate de eficiența normală a tuturor operațiilor economice care se realizează prin intermediul banilor

Politică externă eficace, trebuie susținută de o politică internă coerentă și curajoasă, în slujba fiecărui cetățean. De aceea, corupția este inamicul nostru dintâi, pe care printr-un efort național trebuie să-l combatem neîntârziat.

Experiența românească, la fel ca și a celorlalte state central și est – europene, a demonstrat că fenomenul corupției reprezintă o amenințare pentru democrație și supremația legii, influențând în mod negativ eficiența și stabilitatea instituțiilor statului, precum și trecerea la o economie de piață sănătoasă.

În această perioadă de tranziție, existența fenomenului corupției nu poate fi negată, fiind însă la fel de adevărat că nu se poate afirma că a căpătat o dimensiune generalizată sau instituționalizată.Având în vedere că fenomenul corupției este o disfuncție de sistem care afectează cadrul legislativ, sistemul instituțional și relațiile interumane, examinarea modalităților de prevenire și combatere a corupției a urmărit cauzele generatoare, atât pentru marea corupție, cât și pentru mica corupție.

Luând în considerare necesitatea unei abordări unitare și coerente a prevenirii corupției, Guvernul a elaborat Programul Național pentru Prevenirea Corupției și Planul Național de Acțiune Împotriva Corupției, pe care le-a aprobat în noiembrie 2001, după dezbateri publice și consultări cu partidele politice, sindicatele, organizațiile non-guvernamentale și mass-media.

Coordonarea și monitorizarea acțiunilor de implementare a celor două pachete de măsuri revin Comitetului Național de Prevenire a Criminalității, înființat prin Hotărâre de Guvern.

„Se consideră mai importantă o formare coerentă și credibilă a politicii monetare, în această etapă, decât optimizările în spiritul acordului fin, mai ales în fazele incipiente ale procesului de macrostabilizare.”

Efectuarea achizițiilor publice prin mijloace electronice, accesibile prin Internet, crează condiții pentru o mai bună eficiență și transparență a procesului de achiziții publice.

Pentru combaterea unor acte de corupție manifestate în sistemul judecătoresc, al Parchetului, Poliției, administrației finanțelor publice și Direcției Generale a Vămilor au fost declanșate procedurile prevăzute de lege.

În acest cadru general, Planul de acțiune prevede consolidarea capacității instituționale de combatere a corupției, creșterea autorității și responsabilității organelor abilitate ale statului – Poliție, Parchet, Justiție-, în aplicarea fermă a legilor țării în vederea prevenirii și eliminării încălcării prevederilor legale. Totodată, Guvernul a înființat Parchetul Național Anticorupție, organism cu atribuții exclusive pentru combaterea corupției

– desfășurarea, în ritm îmbunătățit, a reformei sistemului judiciar;

– dezbaterea în Parlament a Legii privind declararea averii, care să prevadă accesul publicului la informație și măsuri coercitive, precum și a Legii referitoare la conflictele de interese, astfel încât oficialii guvernamentali să se disocieze de activitățile de afaceri pe perioada mandatului;

– instituirea unor proiecte – pilot pentru alocarea aleatorie a cazurilor judiciare;
– punerea în discuție publică a proiectelor Codurilor de Conduită ale funcționarilor publici;
– implementarea unei noi legi pentru finanțarea partidelor;

– finalizarea procesului de revizuire a Codului Penal.

3.4.3 Realizarea unei creșteri economice reale

Starea actuală a economiei românești se caracterizează, în mod sintetic, printr-un sistem instituțional slab structurat, determinat de: incertitudinea drepturilor de proprietate pentru o parte a avuției naționale (active imobiliare destinate privatizării aflate încă în patrimoniul public; bunuri aflate în litigii comerciale); construcția instituțională încă deficitară pentru asigurarea funcționalității mecanismelor economiei de piață și operaționalitatea redusă a acestora din cauza insuficientei coerențe a cadrului normativ; desfășurarea într-o proporție considerabilă a activității economice pe palierul informal al societății; intervenția, de multe ori, discreționară a autorității publice, supusă, deseori, intereselor politice conjuncturale.

„Controlul masei monetare reprezintă instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflației. De aceea, instrumentele pentru majorarea lichidităților din circuitele economice trebuie realizate cu multă prudență.”

În aceste condiții, în funcționarea economiei sunt de remarcat, în principal, următoarele:

mulți agenți economici cu capital majoritar de stat sau chiar privatizați urmăresc cu deosebire, conservarea locurilor de muncă și creșterea salariilor, fără corespondent în creșteri de producție, productivitate și eficiență; la fel, la unii agenți economici privați, scopul maximizării profiturilor pare să fie atins nu prin utilizarea cu randamente superioare a factorilor de producție, cât, mai ales, prin majorarea prețurilor; în totalul agenților economici, cei cu performanțe reale sunt minoritari și în continuă scădere;

deprecierea drastică a capitalului fix și a forței de muncă, limitarea investițiilor și blocarea dinamicii deciziilor pe termen mediu și lung;

submonetizarea economiei, cu efect negativ asupra funcționării normale a acesteia; sume importante disponibile nu-și găsesc plasament sigur în economia reală, în timp ce aceasta este grav decapitalizată;

existența unei economii subterane și lipsa unei demarcații precise a acesteia de economia oficială.

3.4.4 Gestiunea prețurilor

Acordul social cu sindicatele pentru anul 2001 are mari nerealizări, și anume:

Nu s-a aplicat reducerea unor impozite directe și indirecte în scopul stimulării investițiilor și creării de noi locuri de muncă.

Nu s-au realizat parametrii de stimulare a introducerii de tehnologii moderne în vederea creșterii competitivității produselor.

Nu s-au reglementat măsuri care să asigure transparența actelor administrative, pentru evitarea investițiilor discreționare, în afara cadrului legal – toate acestea motivate de interese politice sau de altă natură a autorităților publice în activitățile economice și de afaceri, precum și în relațiile de muncă.

Stabilitatea prețurilor se concretizează ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politică economică. În condițiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut în vedere faptul că noțiunea de stabilitate a prețurilor nu presupune ca toate prețurile să fie stabile sau fixe

Nu s-a realizat nimic concret pentru o politică nediscriminatorie față de toți agenții economici, indiferent de tipul de proprietate (publică sau privată) ori de proveniența capitalului (autohton sau străin) și nici în asigurarea unei mai mari stabilități a cadrului legislativ, în special în domeniul fiscal – condiție imperativă de dezvoltare a unei economii de piață performante.

Se manifestă puternice ingerințe politice la ocuparea diferitelor funcții în instituții publice cât și în conducerea unităților economice.

Nu a fost construit mecanismul de corelare între salariul minim pe economie și coșul lunar minim, care nici măcar nu s-a mai calculat, încălcându-se o reglementare în vigoare (OUG nr.217/2000, neabrogată încă).

Nu a fost elaborat un act normativ care să reglementeze crearea unei politici unitare privind stabilirea salariilor în sectorul bugetar.

Nu s-a realizat condiționarea acordării de facilități funcție de menținerea locurilor de muncă.

Zonele defavorizate sunt încă generatoare de mediu infracțional în privința facilităților.

Pentru puterea PDSR/PSD, acordul social cu sindicatele este doar un mijloc de a evita revendicări sociale legitime ale salariaților. Așa-zisul pact social nu face altceva decât să asigure demnitarilor PSD și clientelei lor politice liniștea necesară pentru îmbogățirea lor prin jefuirea cât mai eficientă a țării. Se au în vedere, în mod special, societățile comerciale de stat, producătorii agricoli (prin prețuri joase la cumpărarea recoltei și vânzarea la prețuri monopoliste sau cartelate a celor necesare exploatării agricole) și furtul banului public prin contracte avantajoase cu instituțiile publice!

Practic, guvernul PSD, mințind pe toată lumea, chiar și pe principalii lor votanți, pensionari și țărani, dar și pe salariați, duce o politică de austeritate de dreapta, mai ales pentru ochii forurilor internaționale financiare, urmărind sprijinul lor. Dacă această politică s-ar duce în interesul țării și nu pentru propriile interese mafiote de grup, ar fi de felicitat. În condițiile date, în care substanța activității economice se duce pe îmbogățirea "foștilor", nu putem decât să ne solidarizăm cu societatea civilă împotriva corupției generalizate și a jafului organizat. Când în diverse sectoare se atinge limita insuportabilului și lumea iese în stradă, guvernul, pentru a potoli manifestanții și a nu pierde puterea, reacționează populist, dând sau promițând că va da, de regulă cât mai puțin. Nici o dată nu se atacă fondul problemei, lipsa de perspectivă datorată întârzierii reformei, mai ales în ceea ce privește restructurarea și privatizarea, guvernul nefăcând altceva decât să balanseze între politici de austeritate și populism.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Dintre toți indicatorii macroeconomici, inflația particularizează în mod negativ economia României și, ca atare, necesită un effort special din partea tuturor factorilor implicați (stat, sistem bancar, producători, comercianți, consumatori). Deși politica monetară are un rol important în combaterea inflației, ea nu poate suplini acțiunea celorlalte politici în tratarea cauzelor atât de complexe și de diferite ale acestui fenomen. De aceea, este necesar ca și celelalte politici(bugetară, salarială, de privatizare, de restructurare) să promoveze măsuri care să srpijine accelerarea procesului de dezinflație; mai mult, ansamblul acestir politici trebuie să urmărească cu consecvență și coerență în timp obiectivul dezinflației.

Programul monetar se bazează în continuare primordial pe ancora monetară. În cazul în care condițiile externe (îndeosebi evoluția monedei euro față de dolar), evoluția contului curent, precum și consistența pachetului de politici dezinflaționiste o vor permite, se are în vedere eliberarea cursului de schimb de rolul de ajustare a echilibrului extern și conferirea unui rol mai pronunțat acestuia în procesul moderării anticipațiilor inflaționiste.

Programul monetar este construit pe ipoteza că, urmând inversării de tendință din ultimii ani, ceea ce va permite reluarea procesului de remonetizare a economiei. Nivelurile agregatelor monetare programete pentru anii următori, dimensionate în corelație cu evoluția prognaozată a cererii de bani, vor constitui reperele pe baza cărora politica monetară își va calibra oferta de monedă în economie.

Pentru elaborarea programului monetar se va menține ipoteza regimului de flotare controlată a cursului de schimb al leului, dar pentru se prognozează o apreciere în termeni reali a monedei naționale față de coșul valutar euro-dolar, care coroborată cu o productivitate a muncii îmbunătățită să conserve competitivitatea externă a produselor și serviciilor românești, în condițiile ecitării distorsionării procesului dezinflaționist.

Din perspectiva armonizării obiectivelor cu instrumentele de politică monetară s-a avut în vedere faptul că ratele dobânzilor vor cunoaște o reducere graduală și sustenabilă a nivelurilor pozitive în termeni reali, corelată cu evoluția procesului de remonetizare, pentru a nu se repeta scenariul de tip stop-go din anul precedent. Dat fiind faptul că dezinflația este un proces gradual și relativ lent, anticipațiile inflaționiste necesită un timp îndelungat pentru a se orienta și consolida pe un trend descendent. Finanțarea deficitului bugetar în cea mai mare parte din resurse externe va permite o relaxare a presiunilor supra dobânzii pieței interne, scăzând prima de risc înaltă încorporată în acestea. Totuși, o utilizare prea voluntaristă a acestui instrument nu este de recomandat, atât timp cât cauzele fundamentale ale inflației înalte nu vor fi eradicate.

Pentru implementarea programului monetar, BNR va utilza în continuare, pe baze competitive și în condiții de transparență, instrumentele de piață prevăzute în Regulamentul nr. 1/2000, care îmbină extinderea utilizării tranzacțiilor de tipul operațiunilor reversibile cu titluri de stat .

În domeniul reglementării, obiectivul pe termen scurt îl constituie continuarea absorbirii directivelor comunitare. Tot în domeniul prudențial, BNR urmează să amenajeze normele existente privind autorizarea și modificărileîn situația băncilor (pentru a crește exigențele privitoare la calitatea acționarismului și managementului băncilor), precum și reglementările privind clasificarea creditelor (pentru lărgirea categoriilor de active supuse provizionării).

De o deosebită importanță este finalizarea proiectului noului Regulament valutar, prin care se va realiza armonizarea prevederilor privind operațiunile de capital cu legislația comunitară. Totodată, această măsură se va înscrie pe linia implementării hotărârilor Consiliului de administrație al băncii centrale referitoare la liberalizarea graduală a operațiunilor de capital, în concordanță cu obligațiile asumate de România prin Acordul europen, ca și prin documentele aferente deschiderii acestui capitol de negociere cu UE.

Dintre reglementările care vor apărea în cursul anilor fac parte: norme prudențiale în domeniul instrumentelor financiare derivate; norme privind managementul activelor și pasivelor instituțiilor de credit; norme care să prevadă cerințele minime pentru procedurile de control intern la nivelul instituțiilor de credit. Va fi reglementat în mod exhaustiv și domeniul organizațiilor cooperatiste de credit, inclusiv prin elaborarea, împreună cu Ministerul fianțelor, a unor norme contabile specifice.

În cadrul procesului de elaborare a reglementărilor de prudență bancară, Direcția Reglementare și Autoritzare din cadrul BNR beneficiază, în cadrul unei Convenții de infrățire, de asistență tehnică din partea unui consorțiu de bănci centrale (Banca Franței, Banca Olandei, Banca Italiei).

O prioritate pentru Guvern și pentru Banca Națională a României a constituit-o finalizarea privatizării Băncii Agricole, În prima parte a anului 2001.

În anii următori se va demara procesul de privatizare a celei mai mari bănci cu capital majoritar de stat, banca Comercială Română.

Aplicarea cu succes a acestor măsuri va permite reducerea inflației pe termen mediu, până la niveluri exprimate printr-o singură cifră, la orizontul anilor 2004-2005. România a optat pentru o variantă de dezinflație graduală, avându-se în vedere că o reducere abruptă a inflației presupune pe termen scurt inducerea unei noi recesiuni, precum și o creștere a șomajului, fenomene pe care societatea românească le tolerează greu. Totuși, chiar în cadrul acestei abordări graduale, ritmul este relativ accelerat, scăderea anuală a inflației fiind de circa un sfert până la o treime din nivelul anului anterior.

Politicile BNR sunt orientate pe termen mediu și lung în direcția sprijinirii covergenței nominale ți reale a economiei României cître către economia Uniunii Europene. In consecință, prioritate rămân, și în anul 2002, continuarea reducerii accelerate a ratei inflației, în paralel cu o creștere economică superoară mediei regionale, obiective în atingerea cărora BNR colaboraeză cu Guvernul României.

Programul monetar să aibă succes în atingerea obiectivului său fundamental, reducerea inflației, fără deteriorarea echilibrului extern, este necesar sprijinul tuturor celorlalte politici. Astfel, prin program, deficitul bugetului consolidat este proiectat să scadă la 3 procente din PIB, ceea ce va micșora corespunzător deficitul extern generat de sectorul guvernamental. La fel ca în anul pecedent, circa două treimi din deficit (2 la sută din PIB) se preconizează a fi finanțate din împrumuturi externe, print-o emisiune de euroobligațiuni cu scadența de 10 ani, care să extindă curba randamentelor și să creeze astfel un etalon pentru viitoarele emisiuni.

Programul monetar se bazează în continuare pe ancora monetară, nivelurile agregatelor monetare fiind dimensionate în ipoteza continuării creșterii cererii de bani și a temperaturii fenomenului de dolarizare a economiei. Pentru implementarea programului monetar, BNR va utiliza în continuare, pe baze competitive și în condiții de transarență, instrumentele de piață prevăzute în Regulamentul nr. 1/2000, care îmbină extinderea utilizării tranzacțiilor de tipul operațiunilor reversibile cu titluri de stat (repo și reverse repo) cu atragerea de depozite de către banca centrală. Rata rezervelor obligatorii va continua să fie utilizată în mod activ, cu un dublu scop: îngustarea marjelor dintre dobânzilor și cele pasive practicate de către băncile comerciale, respectiv descurajarea dolarizării.

La fel ca în anul precedent, ratele dobânzilor vor cunoaște o reducere graduală și sustenabilă a nivelurilor pozitive în termeni reali, corelată cu diminuarea anticipațiilor inflaționiste. Un rol important va continua să îl joace cooperarea dintre Ministerul Finanțelor Publice (în calitate de emitent al titlurilor de stat și creator de etalon de dobândă pe acestă piață) și Banca Națională a României.

În vederea extinderii utilizării cardurilor, ca mijloc de limitare a proliferării economiei paralele, Guvernul în colaborare cu Banca Națională a României a pregătit un proiect de ordonanță de urgență care prevede:

– generalizarea plaății pe carduri a salariilor pentru personalul bugetar din municipii și orașe;

– acceptarea de către regii autonome furnizoare de utilizare a achitării facturilor prin intermediul cardurilor;

– acceptarea de către marii comercianți a plații mărfurilor achiziționate prin intermediul cardurilor.

În domeniul reglementării, obiectivul prioritar îl constituie continuarea absorbirii directivelor comunitare. BNR este implicată în mod activ în negocierea Capitolului 3 – Libera circulație a serviciilor, Capitolul 4 – Libera circulație a capitalurilor și a Capitolului 11 – Uniunea Economică și Monetară. Se acționează pentru ca cel puțin Capitolul 4 să fie închis provizoriu în cursul anului 2002, iar capitolele 3 și 11 să fie deschise până la sfârșitul anului 2002. Obiectivul autorităților române este ca toate capitolele de negociere să fie închise în prima parte a anului 2004.

De altfel, în ceea ce privește etapele de liberalizare a contului de capital, definite în Circulara BNR nr. 26/2001, măsurile preconizate pentru anul 2002 (privind investițiile directe și imobiliare în străinătate ale rezidenților, respectiv admiterea valorilor mobiliare naționale pe piețele de capital străine și transferarea derulării contractelor de asigurări) au fost deja introduse începând cu 1 ianuarie, iar Regulamentul valutar, cu modificările ulterioare, este pe deplin armonizat cu directivele comunitare.

In continuare, în anii următori se va continua procesul de consolidare a sistemului bancar românesc, în sensul rămînerii în piață a unui număr mai mic de bănci, dar mai apte de a face față mediul concurențial. Acest rezultat va fi efectul mai multor evoluții:

– fuziunea unor bănci cu acționar majoritar comun (Raiffeisenbank și Raiffeisen-Banca Agricolă);

– ieșirea de pe piață, prin procedura falimentării sau a lichidării voluntare, a băncilor neviabile (Banca Română de Scont, Banca Turco-Română, Banca de Investiții și Dezvoltare);

– schimbarea acționarului majoritar la o serie de bănci (Romanian Internațional Bank, Daewoo Bank);

– creșterea nivelurilor minime pentru capitalul social, pentru capitalul de dotare și pentru fondurile proprii la 250miliarde lei, începând cu 31 mai 2002.

Evenimentul cel mai important îl va constitui însă procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române, a cărui finalizare va modifica radical peisajul bancar autohton.

BIBLIOGRAFIE

1. E.Prehoveanu – Economie Politica, Ed. Sylvi, 1999

2. D.Ciucur, I.Nastase, C.Popescu -Economie , Ed.Economica 2001

3. Cezar Basno, Nicolae Dradac, Constantin Floricel – Moneda, Credit, Banci , Ed.Didactica si Pedagogica, 2002

4.D.Tudorache – Moneda, Banci, Credit , Ed.Sylvi, 1999

5.C.Floricel – Relatii valutare financiare internationale, Ed Novicel, 2003

6. Costica Ionela – Politica Monetara, 2002

7.Rapoarte anuale – BNR, 1996-2001

8.Caiete de studii – BNR, 1997-2001

9. Nicolae Dardac, Cezar Basno – Operatiuni bancare, Ed. Didactica si Pedagogica, 1996

10. Vasile Dedu – Gestiune si audit financiar, Ed. Economica, 1999

11.Mariana Diaconescu – Banci, sisteme de plati, riscuri, Ed. Economica 1999

12. I.Bogdan – Managementul financiar-bancar, Ed. Economica, 2002

13. Mugur Isarescu – Sistemul bancar in Romania; Evolutii concrete; Reforma sistemului bancar si integrarea europeana, BNR, 1996

14. Mugur Isarescu – Politica monetara, stabilitatea macroeconomica si reforma bancara in Romania, BNR, 1995

15. Kiritescu, C.C.Dobrescu, E.M. – Bancile – mica encicolpedie, Ed. Expert, 1998

16. Eugen Radulescu – Inflatia, marea provocare, Ed. Enciclopedica, 1999

17. Luminita Roxin – Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactica si Pedagogica, 1997