Politica Monetara Si de Credit a Bnr

Economie

Politica Monetara Si de Credit a Bnr

Byadmin ianuarie 1, 2024

POLITICA MONETARĂ ȘI DE CREDIT A BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

CUPRINS

INTRODUCERE

În economiile de piață, sistemul bancar trebuie să îndeplinească atât funcția de atragere și concentrare a economiilor populației, cât și funcția de canalizare a acestora către cele mai eficiente investiții. În îndeplinirea funcțiilor lor, băncile urmăresc modul în care debitorii folosesc resursele împrumutate.

Băncile comerciale asigură și facilitează efectuarea plăților, oferă servicii de gestiunea ariscului și reprezintă canalul de transmisie în implementarea politicii monetarea unui stat. Prin colectarea de resurse, concomitent cu plasarealor pe piață, băncile, prin intermediul creditelor, operațiunilor de scont și a altor operațiuni, îndeplinesc rolul de intermediar între deținătorii capitalurilor și utilizatorii acestora. Colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării lor eficientecu un maxim de randament.

Deoarece sistemul bancar transformă resursele puse la dispoziție de mediul economic, se constituie ca subsistem distinct al macrosistemului economico-social.

Sistemul bancar românesc se află în interacțiune continuă cu mediul economic din care preia intrăripe care le prelucrează în vederea obținerii ieșirilor. Sistemul bancar românesc este un sistem deschis, având ca trăsătură specifică reglarea activității sale prin conexiune inversă, capabilă de autoreglare.

În istoria țării noastre, Banca Națională a României (BNR) reprezintă banca centrală a României, fiind o instituție publică independentă. Banca Națională a României este concepută ca un organism al statului, funcționarea sa fiind supravegheată de către Parlament. Prin lege, Banca Națională este mandatată să conducă politica monetară și de credit a țării.

Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără a prejudicia îndeplinirea obiectivului său fundamental.

În vederea realizării obiectivelor finale, Banca Centrală urmărește stabilitateavalorii interne și externe a monedei naționale, precum și a cantității optime de monedănecesară în vederea realizării creșterii economice.

Experiențele în ceea ce privește politica de macrostabilizare, în condițiile manifestării unui puternic fenomen inflaționist, arată că eficiența acestei politicii este generată de respectarea următoarelor condiții:

stabilirea unui obiectiv fundamental, în jurul căruia se vor contura celelalte obiective ale politicii de macrostabilizare

atribuirea rolului de a asigura stabilitatea nivelului general al prețurilor către politica monetară.

Pentru ca o politica bancara de creditare să se dovedească utilă, ea trebuie să îndeplinească condiții de formulare corectă și conținut complet. O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:

selecția unor credite sigure, cu probabilitate maximă de rambursare

asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca

încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieței pe care operează banca.

Politica de credit urmărește să asigure prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează prininstrumente specifice, cum ar fi:

manevrarea taxei scontului

operațiunile pe piața liberă (open market)

politica rezervelor obligatorii ale Băncii Naționale.

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată și conjunctura economiei, permite creditului bancar exercitarea roluriloe sale principale, de factor mobilizator și reglare a vieții economice. În țările in curs de dezvoltare, printre care și țara noastră, ca o consecință a absenței unei piețe financiare bine dezvoltate există un volum mai ridicat al creditelor acordate de banca centrală, în cazul nostru Banca Națională a României, celorlalte bănci.

O consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare este volumul mare de credite acordate de către bănci statului, lucru este determinat și de faptul că autoritățile trebuie sa se angajeze puternic în finanțarea investițiilor datorita slabei inițiative a sectorului privat.

Rolul măsurilor de politică financiară, în primul rând al instrumentelor politicii monetare și de credit și al politicii valutare, trebuie să fie sensibil mai mare ca în trecut, deoarece măsurile respective asigură evoluțiile financiare care permit realizarea obiectivelor politicii economice generale.

CAPITOLUL I. SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Sistemul financiar prin definiție, reprezintă ansamblul instituțiilor și piețelor care interacționează între ele, pentru a îndeplini anumite funcții, dintre care cea mai importantă este facilitarea transferului de fonduri de la cei care înregistreaza excedente, catre cei care se confruntă cu necesități financiare.

Analiza sistemului financiar are în vedere următoarele trei mari categorii de actori:

sectorul bancar,

sectorul financiar nebancar (piața asigurărilor, piața pensiilor private și instituțiile financiare nebancare),

piața de capital.

Primele semne ale activității bancare în România au apărut între anii 1786-1855, iar primele încercari de înființare a unei bănci s-au conturat la începutul secolului XIX.Înca din 1861, în țara noastră s-a pus problema crearii unei bănci naționale centrale.

În 1880 Guvernul Brătianu a depus proiectul înființării unei bănci centrale naționale care trebuia să ajute economia mai mult decât orice altă instituție a statului român. Proiectul a devenit ulterior legea prin care se conturau normele de organizare a Băncii Naționale a României. Proiectul de lege a fost piatra de temelie a dezvoltarii unui sistem bancar românesc nou și modern. Înființarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția bancilor comerciale și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Până în anul 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse deja o dezvoltare remarcabilă.Băncile comerciale dețineau resurse importante și funcționau în conformitate cu standardele bancare internaționale.Personalul angajat în instituțiile bancare era format din specialiști bine pregătiți.

În perioada primului război mondial în țara noastră s-a intensificat activitatea bancară ca rezultat al neutralității României în acest război. În această perioadă au apărut oportunități noi de comerț, nivelul ridicat al comerțului aducând doar beneficii sistemului bancar românesc. Anii care au urmat războiului au adus o încetinire a activități economice, recesiunea cuprinzând întreaga Europă.

Dupa anul 1947, sistemul bancar românesc a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și a intrării României în zona de influență sovietică. În perioada de comunism și până la sfârsitul anului 1989 instituțiile bancare ofereau un număr limitat de servicii și produse.

După 1989, România a fost martora multor schimbări economice și financiare, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați.

Procesul restructurării sistemului bancar din România a început la data de 1 decembrie 1990, odată cu desprinderea activității activității comerciale desfășurate până la acea dată de Banca Națională a României, activitate ce a fost preluată de Banca Comercială Română. Prin noile reglementări, Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp, să-și îndeplinească rolul de bancă centrală.

Banca Națională a României este banca centrală a țării, singura instituție de emisiune monetară cu atribuții complexe în aplicarea politicii monetare, valutare și de credit a statului român. Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării dar și operațiunilor cu alte instrmente financiare.

Stabilirea cadrului juridic ce a reprezentat pentru țara noastră începutul organizării sistemului bancar pe principiile economiei de piață s-a făcut prin aprobarea de către Parlamentul României în anul 1991 a celor două legi bancare:

Legea privind activitatea bancară

Legea privind statutul Băncii Naționale a României.

În baza noului cadrul legislativ, sistemul bancar a fost organizat pe două nivele:

în vârf Banca Națională a României, ca bancă centrală a statului român și singura bancă de emisiune monetară

la bază, băncile comerciale, bănci universal de fapt, ce efectuează toate tipurile de operațiuni bancare.

Banca Națională a României ocupă un loc deosebit, fiind o bancă de stat și o ”bancă a băncilor”. Este o bancă de stat pentru că administrează fondurile statului, consimte asupra anumitor limite ale avansurilor acordate administrațiilor publice și efectuează anumite operațiuni de prestări de servicii către stat. Banca Națională efectuează diferite operațiuni cu instituțiile de credit, cum ar fi:

păstrarea rezervelor de lichidități ale băncilor

refinanțarea băncilor

realizarea de tranzacții financiare naționale și internaționale.

Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Principalele atribuții ale BNR sunt:

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia

administrarea rezervelor internaționale ale României.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare și de curs de schimb, Banca Națională a României poate acorda instituțiilor de credit garantate cu:

titluri de stat provenite din emisiuni publice

depozite.

Noul sistem bancar din țara noastră este alcătuit în prezent din aproximativ 40 de instituții de credit și și-a demonstrat în timp stabilitatea structural, reușind să depășească provocările în ceea ce privește majorarea ratei creditelor neperformante și optimizarea portofoliilor de credite. Principalele provocări rămân riscul de credit și riscul contagiunii externe.În aceste condiții menținerea disciplinei ﬁnanciare reprezintă o condiție importantă pentru păstrarea stabilității sistemului bancar românesc.

Din punct de vedere conceptual, banca comercială poate fi definită a fi o ”firmă care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state în scopul realizării profitului bancar”. Astfel, băncile care concentrează capitalurile disponibile din economia modernă și le pun la dispoziția operatorilor economici doritori de capitaluri, sub formă de credite.

Structura sectorului bancar românesc la ﬁnele anului 2014 includea două bănci cu capital de stat, 3 instituții cu capital privat autohton, 25 de bănci cu capital străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o organizație cooperatistă de credit. Rezultă că ponderea activelor instituțiilor cu capital străin în activele sistemului bancar a crescut la 90% la nivelul lunii decembrie 2013, urmând să scadă la 80% la ﬁnele lui 2014.

Din punct de vedere al originii acționarilor, băncile cu capital austriac dețin o cotă de piață de peste 37%, urmate de băncile cu capital francez și cele cu capital grecesc.

Primele cinci bănci din sistem dețineau în 2014 pond2014 ponderi de aproape 55% în volumul activelor, peste 50% în stocul creditelor, aproape 55% în cel al depozitelor și tot atât în totalul capitalurilor proprii potrivit datelor aferente anului 2014 obținute de la Banca Națională a României.

Rata creditelor neperformante, de 17,23% în 2014, afectează indicatorii de performanță, în special în relația cu investitorii, aceștia putând interpreta într-un mod nefavorabil stabilitatea și credibilitatea sistemului bancar.

Necesarul de provizioane pentru acoperirea pierderilor afectează proﬁtabilitatea și creditarea băncilor. Rata creditelor neperformante va scădea după ce băncile vor elimina din bilanț creditele neperformante pentru care nu există așteptări de recuperare, dar care sunt provizionate, în baza politicilor băncilor. Gradul de acoperire a creditelor neperformante se menține confortabil, ﬁind printre cele mai ridicate niveluri comparativ cu alte țărieuropene.

Rata de solvabilitate se menținut la un nivel ridicat. Se renunță la ﬁltrele prudențiale în perioada în care se implementează cerințele suplimentare de capital aferente Basel III. Implementarea acestor prevederi s-a început gradual în 2014. O provocare în acest sens o reprezintă adaptarea grupurilor ﬁnanciar – bancare la cerințele de solvabilitate și lichiditate bancară impuse prin prevederile acordului Basel III.

Nivelul intermedierii ﬁnanciare este plasat de aproximativ 35% în 2014, în scădere de la pragul de 40% înregistrat anterior. Această diminuare este determinată în mod direct de restrângerea bilanțurilor instituțiilor de credit.. Nivelul intermedierii financiare esteexprimat ca pondere a creditului neguvernamental în produsul intern brut.

Nivelul intermedierii ﬁnanciare se poate calcula și ca pondere în produsul intern brut a activelor bancare nete. Calculat în acest mod indicatorul a scăzut în anul 2014.Perspectivele de creștere econonomică, gradul de intermediere ﬁnanciară și gradul de bancarizare, fac din România o destinație atractivă pentru investitorii străini.

Constrângerile de reglementare ceexistă la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește creditarea, înclinația spre economisire și reticența în contractarea de credite apar pe fondul lipsei încrederii în evoluția economiei. Aceste constrângeri determină un raport credite/ depozite apropiat de nivelul de echilibru. Plaja de clienți bancabili s-a redus, astfel că bancherii au ajuns în ipostaza în care aleargă după clienți.

Marea majoritate aactivelor sistemului bancar sunt deținute în prezent de instituții cu capital străin. Riscurile ce apar în procesul de conturare, transpunere și respectare a reglementărilor naționale constă în posibilitatea restrângerii expunerii și retragerea instituțiilor cu capital străin.

Dinamica creditului neguvernamental a rămas negativă, în poﬁda unei îmbunătățiri a evoluției împrumuturilor în moneda națională. Deși soldul creditului neguvernamental s-a redus până la 213,55 miliarde lei, în 2014, soldul depozitelor a crescut până la 215,24 miliarde lei.

Creșterea șomajului, reducerea salariilor și restrângerea sau încetarea activității unor companii au dus la scăderea capacității de rambursare a creditelor cu consecințe asupra calității portofoliului de credite, fapt care a condus la creșterea volumului provizioanelor pe care toate instituțiile de credit au fost obligate să le constituie.

Astfel, sistemul bancar a marcat trei ani consecutivi de pierderi în perioada 2010-2012, în anul 2013 și 2014 ﬁind înregistrat proﬁt. Sistemul bancar românesc s-a menținut pe un trend pozitiv al proﬁtabilității, ROE ﬁind de 1,10% și ROA de 0,12% la ﬁnele lunii lui 2014.

Rolul băncilor în economie poate fi analiza în primul rând prin utilizarea conceptului de intermediere între agenții debitori și creditori din economie.În al doilea rând acesta se poate analiza prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată.

Pentru a evidenția rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar există două categorii de participanți, cu preocupări complementare, respectiv cei ce au necesități de finanțare și doresc procurarea de resurse și cei ce au capacitatea de finanțare și doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Sistemul financiar asigură astfel întâlnirea între cele două categorii de participant, agenți excedentari sau deficitari.

Băncile și-au adaptat în prezent portofoliile de credite, trecând la redimensionarea rețelei și a numărului propriu de salariați. Ca urmare a acestei restructurări, numărul unităților bancare era de aproape 5500 la sfârșitul anului 2014, în timp ce numărul de angajați a fost redus la aproape 58600 de persoane.

Economiile europene sunt destul de dependente de ﬁnanțarea bancară, însă în România sectorul bancar ﬁnanțează în mod preponderent economia națională, asigurând peste 90% din totalul ﬁnanțărilor acordate.

Ruperea cercului vicios dintre datoriile băncilor și datoriile suverane, îmbunătățirea supravegherii sistemului bancar și soluționarea problemelor băncilor fără a utiliza resurse publice sunt încă în proces de implementare prin conturarea Uniunii Bancare Europene.

CAPITOLUL II. POLITICA MONETARA ÎN ROMÂNIA

Locul și rolul băncilor în economie, structura lor, sunt determinate și de creația monetară, factor specific al funcționalității băncilor în economie. Având în vedere importanța băncilor la buna funcționare a economiei, s-a impus crearea unui sistem modern, având capacitatea de a oferi o gamă largă de produse și servicii bancare, care să satisfacă exigențele agenți economici de pe piață. Existăun potențial de creștere și dezvoltare a activității bancare, atât în domeniul clienților persoane juridice, cât șiîn domeniul celor persoane fizice.

Politica monetară are în vedere posibilitățile de a acționa prin monedă asupra monedei. Deoarece s-a renunțat la conceptul de neutralitate monetară, politica monetară este recunoscută ca componentă importantă a politicii economice. Politica economică reprezintă o intervenție a statului în domeniul economic, pentru a realiza anumite obiective. Statul este considerat centrul de decizie și promotorul politicii economice.

Simplist, politica monetară poate fi definită ca fiind formată din ”totalitatea măsurilor și metodelor prin care autoritățile publice abilitate caută să influențeze condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei de bani”.

Obiectivele importante ale politicii economice au în vedere creșterea economică în condițiile folosirii optime a forței de muncă existente, stabilitatea prețurilor șia comerțului exterior.Pentru a realiza obiectivele se folosesc numeroase instrumente de intervenție.

Politica monetară este un instrument frecvent utilizat fiind format din ansamblul măsurilor luate pentru a exercita influență asupra gradului de dezvoltare a economiei sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a cursului valutar.

Configurația ambițioasă a programului economic reunește obiective macroeconomice conflictuale pe termen scurt, însă a constituit încă din momentul elaborării sale o reală provocare pentru politica monetară.

Obiectivele operațiunilor de politică monetară de-a lungul timpului au fost:

”controlul creditulelor

controlul ratelor dobânzii pe termen scurt pe piața interbancară

controlul bazei monetare”.

Obiectivele accelerării procesului dezinflației concomitent cu reluarea creșterii economice și conservarea ajustării contului curent produsă în anul anterior erau strict condiționate de materializarea ipotezelor inițiale ale programului economic. Pentru atingerea acestor deziderate era necesară aplicarea consecventă a unui mix adecvat de politici economice.

Politica monetară este unul din instrumentele politicii economice prin care se acționează în mod direct asupra cererii și a ofertei de monedă. Importanța politicii monetare derivă din însuși obiectivul fundamental al acesteia: stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii monedei.

Degrevarea politicii monetare de urmărirea simulată a mai multor ținte și accentuarea restrictivității sale, precum și accelerarea transformărilor structurale urmau să constituie premisele reducerii ratei anuale a inflației. Un rol important în atenuarea creșterii prețurilor era atribuit de la început austerității politicii fiscale și a celei a veniturilor.

În pofida programului adoptat, obiectivul dezinflației a fost privat și în acest an de hotărârea și mijloacele necesare reducerii mai accentuate a ritmului de creștere a prețurilor, implementarea programului economic aprobat dovedindu-se deosebit de dificilă.

Politica de restructurare nu a reușit să constituie un sprijin real în atenuarea cauzelor structurale, dominante, ale inflației. Tranferarea în mare măsură asupra politicii monetare a efectelor lipsei de rigoare a celorlalte politici economice, la care s-a asociat impactul unor puternice șocuri adverse (interne și externe), a făcut ca programul economic să eșueze în planul țintei de inflație, nu însă fără a se înregistra un anumit progres în reducerea acesteia.

Măsura în care ținta de inflație a fost depășită reflectă în mare parte dimensiunea compromisului la care autoritățile au fost nevoite să recurgă în aplicarea politicilor economice pentru a realiza progrese relative la nivelul tuturor obiectivelor macroeconomice. Astfel, deficitul contului curent s-a încadrat în plafonul stabilit, iar creșterea economică a devansat ritmul programat.

Aceste performanțe ar fi fost greu de atins în absența politicii consecvente de menținere a competitivității economiei românești promovate de Banca Națională a României. Evoluția cursului de schimb valutar, în condițiile declinului euro față de dolar, a reflectat o depreciere suplimentară a leului față de moneda americană, cu impact inflaționist ce nu a putut fi evitat.

Creșterea deficitului bugetar a fost, de asemenea, evitată cu spijinul politicii monetare.Astfel, trendul descrescător al ratelor dobânzii la sfârșitul primului trimestru, pe fondul consolidării reducerii ritmului inflației, a fost destinat în primul rând atenuării costului aferent datoriei publice interne. Cu toate că în semestrul al doilea, pe fondul evoluției mai rapide a inflației și al anticipațiilor inflaționiste în creștere, s-a decis înăsprirea politicii monetare, prejudiciile aduse credibilității politicii monetare prin nevoia de a inversa coborârea ratelor dobânzilor datorită nesustenabilității acestora au avut impact inflaționist.

Chiar dacă a fost nevoită să urmărească simultan mai multe obiective conflictuale, politica monetară nu a renunțat la prioritatea acordată menținerii parametrilor monetari cantitativi în marjele corespunzîtoare obiectivului de inflație.

Acceptând costuri semnificative, banca centrală a asigurat încadrarea parametrilor monetari în nivelurile programate; astfel, a fost prevenită o escaladare substanțială a prețurilor pe care ar fi provocat-o ratarea programului monetar, realizându-se totodată o reducere a indicatorilor de inflație.

BNR a optat în ultimul timp pentru o politică monetară proprie. În această privință s-a considerat că ”factorul decisiv de influență asupra masei monetare îl constituie controlul riguros al emisiunii monetare”.

Caracterul ambițios al programului economic care atribuia un rol important cererii interne în accelerarea creșterii economice, dar viza în viza în același timp reducerea ratei inflației.

Natura preponderent structurală a inflației și predominanța ajustării prin preț, ca răspuns la stimulul cererii interne,fac incertă sustenebilitatea acestui program economic din punct de vedere al nivelului agregat al prețurilor. Totodată, programul prevedea și aplicarea unor noi etape de corecții importante ale prețurilor. Totodată, programul prevedea și aplicarea unor noi etape de corecții importante ale prețurilor administrate, context general în care realizarea obiectivului de inflație stabilit era deosebit de dificilă.

Din perspectiva politicii monetare, nivelul rectificat al obiectivului de inflație a fost mai realist, el permițând diminuarea riscului pierderii de credibilitate a băncii centrale. Atât adoptarea noii ținte cantitative, cât și aprobarea de către autorități a unui program de măsuri antiinflaționiste, care a ameliorat programul economic inițial, au sporit încrederea în obiectivul dezinflației.

Reușitele programului antiinflație sunt de regulă parțiale, potențialul de sprijin al unora dintre politicile pe care miza politica monetară nefiind utilizat la maxim. Pe lângă faptul că a continuat să alimenteze inflația, insuficienta restictivitate a politicii de venituri are ca efect creșterea cererii de importuri și deteriorarea balanței comerciale. Caracterul relativ al auterității politicii fiscale în raport cu evoluția contului curent al balanței de plăți a avut un impact similar, astfel încât pentru contracararea expansiunii importurilor, BNR s-a confruntat pasager în primul semestru cu vechiul compromis între decelerarea inflației și temperatura aprecierii în termeni reali a leului. Privit din perspectiva componentelor sale macroeconomice, mix-ul de politici aplicat a demonstart o coerență îmbunutățită comparativ cu anii anteriori, ceea ce a premis, în contextul diminuării vulnerabilității externe și al relativei stabilității a sistemului financiar, o anumită relaxare a constrăngerii care au limitat în trecut autonomia politicii monetare a țării noastre.

2.1. Caracteristicile politicii monetare

Prin politica monetară se întelege ansamblul măsurilor inițiate și implementate de banca centrală, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic.

Trăsăturile politicii monetare:

este o formă de intervenție indirectă a statului în economie, fiind o politică de ajustare

este apanajul băncii centrale

este aplicabilă pe piața monetară

se referă cu precadere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne

este relativ flexibilă, modificarea politicii monetare realizându-se cu ușurință și în termen scurt

eficacitatea politicii monetare este incertă

efectul politicii monetare nu este imediat.

Contextul macroeconomic dificil a afectat capacitatea autorității monetare de a implementa o politică monetară eficientă; controlul monetar a suferit și în special în primul semestru ajustării dictate de evoluțiile neanticipate ale altor variabile macroeconomice, cu prețul încetinirii dezinflației și suplimentării costurilor băncii centrale, dar mai ales al erodării credibilității politicii manetare. Deși politica monetară a revenit la o orientare mai ferm antiinflaționistă, însă a reușit doar parțial să contracareze efectele derapajelor politicilor macroeconomice, eficacitatea acesteia în atenuarea impactului inflaționist al șocurilor interne și externe fiind limitată în special de randamentul scăzut al politicilor structurale.

Politica monetară a fost elaborată în conformitate cu orientările cuprinse în strategia economică pe termen lung a României, care a fost sprijinită de toate segmentele societății românești. s-a urmărit înscrierea variabilelor asupra cărora acționează banca centrală pe o traiectorie compatibilă cu obiectivele Strategiei, fiind astfel create condițiile pentru:

creștere economică

reducerea inflației

consolidarea rezervelor valutare oficiale.

Depășirea țintei de inflație și perspectivele nefavorabile pentru perioada următoare, cărora li se adăugat deteriorarea cererii de bani și slăbirea încrederii în moneda națională, au impus ulterior reconsiderarea conduitei politicii monetare. În consecință, aceasta a revenit la caracterul restrictiv, menit să contribuie la temperarea anticipațiilor inflaționiste și la reabilitarea treptată a credibilității băncii centrale.

Schimbarea de atitudine a politicii monetare a fost favorabilă de o relativă atenuare a conflictului dintre obiectivele autorității monetare; prima ameliorare a constat în diminuarea constrângerii fiscale în contextul diversificării surselor de finanțare a deficitului bugetar și urmată și de relaxarea constrângerii externe.

Câștigurile de competitivitate acumulate prin performanțele favorabile ale productivității în majoritatea sectoarelor, alături de deprecierea în termeni reali a monedei naționale față de dolarul american și menținerea în limitele sustenabile a deficitului contului curent au făcut acceptabilă o ușoară apreciere în termeni reali a monedei naționale; evoluția raportului euro/dolar a fost, de asemenea, favorabilă acestei orientări.

Transmiterea cu decalaj pe piața intrebancară a semnalului de modificare a orientării politicii monetare și persistența anticipațiilor nafavorabile au întârziat, însă, stoparea și inversarea procesului deteriorării cererii de monedă. Acest proces a continuat să fie întreținut și de accentuarea preferinței populației și agenților economici pentru plasamente în titluri de stat, stimulată de câștigurile superioare și de gradul redus de risc al acestor instrumente.

În acest timp, raportul nefavorabil dintre randamentele oferite de activele în lei și cele în valută a condus la o evoluție divergentă în structura cererii de monedă, declinul cererii de lei fiind însoțit de extinderea fenomenului de dolarizare.

Atingerea obiectivului de inflație stabilit, precum și asigurarea sustenabilității trendului descendent al ritmului de creșterii a prețurilor presupuneau aplicarea unei politici monetare prudente.

Adoptarea unei asemenea orientări de către politica monetară era necesară pentru a consolida trendul descrescător al anticipațiilor inflaționiste și pentru a preveni orice derapaj al inflației pentru l-ar fi putut genera ajustările prețurilor administartive sau alte șocuri.

Conduita prudentă a politicii monetare a urmărit, totodată, să impiedice creșterea stocului de monedă din economie într-un ritm inconsistent cu cel al creșterii economice și cu obiectivul de inflației, fără a submina însă potențialul de creștere a PIB prin descurajarea recurgerii la creditare.

Cadrul mai favorabil de implementare a politicii monetare și schimbările pozitive care s-au produs în comportamentele macroeconomice, în condițiile accelerării creșterii economice și ale temperaturii inflației, au permis menținerea politicii Băncii Naționale a României în limitele prudenței.

Acest context a fost comparabil cu imprimarea unei constante mai mari orientărilor de politică monetară. Această caracteristică a fost mai evidentă în semestrul al doilea al anului, în timp ce în primul semestru s-au manifestat tendințe opuse în evoluția parametrilor monetari.

Înăsprirea politicii monetare în primele două luni ale anului, care viza contractarea presiunilor și anticipațiilor inflaționiste sezoniere și a celor generate de incertitudinile privind programul economic al noii administrații, a fost urnată de o relativă atenuare a restrictivității politicii conduse de BNR. Prin inițierea, în luna martie, a reducerii ratei dobânzii, banca centrală a urmărit să confirme trendul descendent pe care intrase inflația și să disciplineze anticipațiile inflaționiste.

Reducerea dominanței fiscale a avut, de asemenea, un rol important în fundamentarea deciziei de scădere a ratei dobânzilor băncii centrale și de accelerare a acestei tendințe în ultimile două luni ale primului semestru. Prin acestă, BNR a urmărit să evite decorelarea principalelor rate de dobândă ale pieței monetare.

Intensificarea anticipațiilor inflaționiste în al doilea semestru, pe fondul ajustării prețurilor administrate, precum și pericolul adâncirii deficitul de cont curent au impus stoparea scăderii ratelor dobânzii. Deși presiunile inflaționiste s-au accentuat, Banca Națională a României nu a recurs la majorarea propriilor rate ale dobânzii, urmărind prin aceasta să consolideze încrederea publicului în continuarea trendului dezinflației, deoarece puseurile inflaționiste au fost de natură conjuncturală și temporală.

Politica monetară a valorificat îmbunătățirile produse, pe de o parte, în funcționarea principalelor segmente ale pieței financiare, iar pe de o parte, la nivelul comportamentelor macroeconomice.

Astfel, prin scăderea ratei rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor în lei, distorsiunile pieței interbancare au fost atentuate, iar mecanismul de transmisie a politicii monetare a câștigat în eficacitate.

Implementarea politicii monetare a continuat să fie afectată de extinderea fenomenului de dolarizare și substituire în euro, ceea ce a îngreunat controlul multiplicării creditelor și a stocului de monedă din economie.

Politica monetară își propune să acționeze cu un caracter global asupra variabilelor economice: preț, nivel de activitate, utilizare a forței de muncă, echilibru extern. Această acțiune se exercită prin intermediul variabilelor monetare, ele însele imperfect controlabile.Aceste variabile sunt numite intermediare și reprezintă obiectivul politicii monetare, fiind reprezentate de agregatele monetare și de credit, rata dobânzii și rata schimbului.

În ansamblul politicilor economice conjuncturale, politica monetară este cea mai veche și deosebit de mobilă. Politica monetară poate fi definită suma acțiunilor exercitate de către autoritățile monetare asupra masei monetare și aactivelor financiare, pentru a orienta economia.

Instrumente de politică monetară

Măsurile de politică monetară existente necesită utilizarea unui set de instrumente complexe prin care Bancile Centralesă-și poată exercita influența la nivelul economiilor naționale. Băncile Centrale utilizează o serie de instrumente de politică monetară, unele generate prin propriile acțiuni, iar altele generând influențe ca urmare a acțiunilor băncilor din sistem. Diversificarea mixului de instrumente de politică monetară este dată de nevoile manifestate de către Băncile Centrale în acțiunile întreprinse în vederea elaborării și aplicăriipoliticii monetare.

În cadrul politicii monetare se poate face, distincția între instrumentele directe și cele indirecte. Instrumentele directe impun limite prin acte normative, în timp ce instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței în scopul influențării anumitor condiții vizând cererea și oferta.

Canalele de transmitere a politicii monetare și eficiența acesteia în atingerea obiectivelor politicii macroeconomice, depind de modul în care politica monetară este implementată.

Trecerea la instrumentele indirecteale politicii monetare reprezintă un proces complex caracterizat prin restructurarea instituțională a sistemului bancar și reorientareaîn funcție de conjunctură a instrumentelor de politică monetară. Instrumentele trebuie modificate în funcție de evoluția piețelor și ainstituțiilor, precum și a condițiilor macroeconomice.

Mixul de instrumente de politică monetară trebuie ales astfel încât să asigure realizareainteracțiunii între dimensiunea macroeconomică a politicii monetare și dimensiuneastructurală a acesteia.

Instrumentele directe de politică monetară

Au existat situații în care Băncile Naționale ale statelor au utilizat instrumente directe de politică monetară, unul dintre cele mai cunoscute instrumente directe fiind plafonul de credit impus băncilor comerciale, prin care Banca Centrală acordă credite la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta reprezintă o implicare directă a Băncii Centrale în activitatea băncilor comerciale, în scopul controlării agregatelor monetare și a nivelului creditului.

Utilizarea plafoanelor de credit a fost strâns legată de existența instabilității relațiilor interbancare, Banca Centrală adoptândmăsuri de politică monetară care permit influențarea directăa activelor băncilor comerciale. Acesta a fost cazul țărilor aflate în tranziția la economia de piață, careau impus Băncii Centrale adoptarea unui asemenea instrument.

În România la începutul perioadei de tranziție plafonul de credit reprezenta singurul instrument potrivit pentru a fi utilizat, în condițiile unei treceri treptate către economia de piață.

Plafoanele de credit sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar și se manifestă sub forma unor ”instrucțiuni prin care băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor și ponderea acestora în portofoliul de active”.

Se consideră că adoptarea plafoanelor de creditestedeterminată de mai multe motive:

ușurințăîn implementare

acuratețe în realizarea obiectivelor monetare și de credit

reprezintă instrumente eficiente în condițiile unei piețe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare

reprezintă instrumente eficiente și în condițiile existenței unei Bănci Centrale în curs de restructurare

reprezintăo modalitate eficientă de direcționare a creditelor către anumite sectoare (sectorul agricol și cel energetic).

Cadrul institutional, infrastructura financiară, liberalizarea graduală a prețurilor sau situația balanței comerciale și a nivelulului rezervelor n-au permis, la acel moment adoptarea altor instrumente de politică monetară.

Avantajele utilizării plafoanelor de credit prespun:

Permit controlul asupra agregatelor monetare și a creditului total

Sunt instrumente aplicabile și în țările cu piețe financiare slab dezvoltate

Sunt ușor de implementat când numărul băncilor este redus

Nu sunt afectate de regimul cursului de schimb.

Pe lângă avantajele utilizării plafoanelor de credit se conturează și unele dezavantaje:

Nu pot fi utilizate în managementul lichidității pe termen scurt

Perpetuează credite independent de competitivitatea băncilor

Provoacă dezintermedierea în scopul reglementarii sectorului financiar

Limitează competiția între bănci și împiedică dezvoltarea pieței monetare

Reprezintă uneori o amenințare la adresa lichidității

Sunt uneori dificil de monitorizat și creează dificultăți administrative în țările cu număr sporit de bănci.

Cu timpul s-a renunțat la plafoanele de credit, însă s-au menținut creditele direcționate cătreanumite sectoare economice, care au beneficiat de credite la o rată a dobânziisubvenționată. Acest lucru a dus la alimentarea cu lichidități suplimentare aeconomiei.

Dacă luăm în considerareși alte instrumente directe de politică monetară, nivelul minim al activelorlichide.Printre instrumentele de politica monetară, în unele țări se utilizează, în scopuri prudențiale și controlul monetar, în raport de lichiditate al activelor.

Nivelul minim al activelor lichide reprezintă ”o normă prudențială bancară conform căreia băncile comerciale din sistem suntobligate să dețină active lichide calculate ca procent din totalul depozitelor constituite”.

În majoritatea țărilor, un astfel de raport este calculat în funcție de disponibilitățile pe termen scurt, iar activele eligibile include numerarul, depozitele la banca centrală, conturi de correspondent și titluri guvernamentale, respectiv activele cu grad sporit de lichiditate. Cerințele de lichiditate îndeplinesc atât un rol monetar, precum și unul prudențial.

Efectul impunerii unui nivelul minim al activelor lichides-a resimțit doar în condițiile în care băncile comerciale au apelat la resursele Băncii Centrale. Avantajul imediat al acestui instrument esteacela căîn combinație cu alte instrumente directe sau indirecte de politică monetară,poate da bune rezultate în ceea ce privește întărirea siguranței majorității operațiunilor.

Instrumente indirecte de politică monetară

Exercitarea de către autoritatea monetară a rolului său estestrâns legată de modul încare Banca Centrală reușește să imprimedirecția dorită prin instrumentele depolitică monetară care generează influențe positive asupra pieței. Eficiența politicii monetare este legată în mod direct de capacitatea Băncii Naționale de a stabiliun mix perfect de instrumente indirecte care să ducă la atingerea obiectivelor finale ale politicii economice.

Stabilirea mixului de instrumente este determinată de eficacitatea instrumentelor în condițiile piețeirespective. Instrumentele indirecte acționează pe piață, astfel căacestea trebuie adaptate condițiilor pieței.Stabilirea mixului este influențată și de legătura strânsă ce există între instrumentele indirecte.

Primele instrumente indirecte au fostreprezentate în țara noastră de operațiunile de scontare și rescontare.Prin intermediulacestor operațiuniBanca Centrală finanțează băncile comerciale din sistem. Prin nivelul dobânzii se evidențiază direcția de acțiune în ceea ce privește orientarea politicii monetare, taxaoficială a scontului reprezentând cea mai mică dobândă de pe piața bancară.

Pe fondul dezvoltării economice, se evidențiază dezavantajele utilizăriitaxei oficiale a scontului.Un dezavantaj este legat de natura tehnică a mecanismului, impunându-se cheltuieli ridicate pentru derularea lui. În același timp taxa oficială a scontuluireprezintă un instrument rigid de politică monetară, în condițiile în care politica monetară trebuie săse adapteze în permanență la modificările ce apar la nivelul economiei naționale.

Mecanismul taxei oficiale a scontului reprezintă ”fereastra” prin care mecanismele pieței anihilează acțiunile întreprinse prin politica monetară în ceea ce privește restrângerea nivelului lichidității excedentare, deoarece o politicărestrictivă în ceea ce privește operațiunile de open market poate fi însoțită de creșterea operațiunilor de rescontare, care readuce în economie lichiditatea deja retrasă din circulație de către Banca Centrală. Toate elementele mai sus menționate sunt argumente valide orientate în direcția unei utilizării cât mai rare a taxei oficiale a scontului.

Ratele dobânzilor practicate de Banca Națională a României, nu au fost declarateefectiv instrumente indirecte de politică monetară, însă prin acțiunile întreprinse de autoritatea monetară s-a conturat influența pe care aceasta dorește să o exercite la nivelul economiei naționale.

Un prim pas în această direcție l-aconstituit abandonarea controlului administrativ în stabilirea dobânzilor, înideea instaurării în țara noastră a mecanismelor specifice economiei de piață. Creșterea rapidă a prețurilor afăcut ca o perioadă dobânzile să se situeze la un nivel negativ, generând accentuarea fenomenului de demonetizare.

Banca Națională a adoptat apoi o politică prudentă de creștere a ratelor dobânzii,vizând atingerea unor niveluri pozitive ale dobânzilor șidemarareaprocesului de sterilizare a masei monetare.

Banca Națională a României a realizat restructurări în ceea ce privește mecanismul de refinanțare, impunând condiții restrictive de acces la resursele de refinanțare. Astfel, Banca Națională și-a impus rolul de creditor de ultimă instanță pentru sistemului bancar din România.

Accesul nestingherit la resursele Băncii Centrale a fost determinat de posibilitatea obținerii de resurse de recreditare, pefondul unei slabe dezvoltări a pieței monetare interbancare. Dezvoltarea ulterioară aacesteia nu a schimbat însă cu multcomportamentul băncilor comerciale, metoda apelării la resursele Băncii Naționale fiind una dintre cele mai practicate.

Mecanismul de refinanțare practicat de Banca Națională a României are la bază următoarele instrumente:

Creditul de licitație

A fost introdus de către Banca Națională ca prim mecanism de piață, în vederea efectuării trecerii de la un sistem de creditare bazat pe deciziiadministrative.Creditul de licitație a fost utilizat initial doar de câteva bănci. Obținerea acestuiaeste condiționată deprezentarea de elemente colaterale (garanții) acceptate de către Banca Națională.

Creditul structural

Are la bază decizia Parlamentului sau a Guvernului României de a susține preponderent activitatea în anumite sectoareeconomice (sectorul agricol, sectorul energetic).

Creditul lombard

Este credit overnight acordat de către Banca Națională în vederea acoperirii nevoilor temporare de lichiditate existente la nivelul băncilorcomerciale din sistemul bancar românesc.

Facilitățile speciale de credit

Sunt des utilizate de către băncile comerciale în cazul în care acestea înregistrează dificultăți, Facilitățile special de credit sunt acordate pentru cel mult 30 de zile, cu respectarea unui plan financiar de redresare șicolateralizarea creditului cu titluri de stat.Aeste facilitățiau generat injectarea unei cantități importante de monedă, însă în practică nu au presupus și verificarea respectării cu rigurozitate a celor două condiții impuse menționate anterior.

Cu toate acestea, mecanismul de refinanțare românesc a fost utilizat cu success cainstrument de control monetar. Mecanismul de refinanțare este orientat în două direcții:

”controlul nivelului lichidității

transmiterea politicii monetare prin rata dobânzii”.

Dependența sistemului bancar national de resursele Băncii Centrale poate fi explicată și prin procesul de demonetizare al economiei românești, existența portofoliilor de credite neperformante obligând băncile comercialesă apeleze la această formă de refinanțare a ineficienței unui anumit sector.

CAPITOLUL III. POLITICA DE CREDIT ÎN ROMÂNIA

Politică de credit înfăptuită prin banca centrală, în unele state și prin guvern, cu ajutorul instrumentelor și tehnicilor specifice, urmărește ”să asigure prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrul economic general al societății”. Politica de credit se realizează prin instrumente specifice:

taxa scontului

operațiunile pe piață liberă

rezervele minime obligatorii.

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată situației, în funcție de evoluția, durata și conjunctura economiei naționale, va permite creditului exercitarea rolului sau de factor mobilizatorși reglator al vieții economice. În țările în curs de dezvoltare, printre care și țară noastră, că o consecință a absenței unei piețe financiare bine dezvoltate există un volum destul de ridicat al creditelor acordate de către Banca Centrală celorlalte bănci din economie.

O consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare este reprezentată de volumul mare al creditelor acordate de către Banca Centrală statului. Autoritățile trebuie să se angajeze puternic în finanțarea investițiilor datorită slabei inițiative a sectorului privat. Volumul destul de redus al hârtiilor de valoare existente în portofoliul Băncii Centrale este tot o consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare din țara noastră.

Există o pondere ridicată a datoriilor și creanțelor externe, favorizând tendințaBăncii Centrale de a deține rezerve valutare sub formă monedei altor state. În aceste condiții, principalul rol revine instituțiilor monetare, în special Băncii Centrale care acționează în domeniul conceperii și în domeniul aplicării politicii monetare și valutare, cu intervenții directe în orientarea politicii de creditare a celorlalte bănci.

Rolul măsurilor de politică financiară și al instrumentelor politicii monetare și de credit trebuie să fie mai mare decât în trecut, deoarece măsurile respective asigura evoluția financiară care va permite realizarea tuturor obiectivelor politicii economice.

Toate măsurile luate de Banca Națională a României au în vedere ”influențarea nivelului cererii și ofertei de monedă de la nivelul economiei, în scopul diminuării ofertei de monedă, pentru limitarea creșterii nivelului lichidității din economie”. Se urmărește însă și stimularea cererii de monedă, ce ar trebui să ducă la creșterea încrederii în moneda națională, pentru a se remonetizaeconomia și a se stabilizaputerea de cumpărare.

3.1. Taxa scontului

Taxa scontului este dobânda uzuală aferentă creditelor acordate de către banca de emisiune (Banca Centrală) în cadrul operațiunilor de rescontare. Denumirea este dată de faptul că ”principala formă de acordare a creditelor comerciale de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operațiunile de scont”. Astăzi operațiunile de creditare ale Băncii Centrale s-au diversificat.

Acțiunea taxei scontului influențează direct piața de capital, sfera creditului și ritmul desfășurării vieții economice. Scăderea taxei scontului determină diminuarea dobânzilor și sporește eficientă utilizării creditelor.Creșterea taxei scontului are ca urmare majorarea dobânzilor, cu efecte în înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor și scăderea profitului pentru cei ce utilizează capitalul suplimentar.

În consecință, întreprinzătorii vor manifestă comportamente prudențiale în dezvoltarea activității lor, renunțând la a mai contracta credite noi sau renunțând la o mare parte a creditelor deja contractate.Manevrarea taxei scontului ca instrument de politică de credit acționează, de asemenea și asupra capitalurilor străine.Diminuarea taxei scontului ca conduce la emigrarea capitalurilor străine și a celor indigene, lăsând sarcina înviorării economiei pe seama puținelor capitaluri rămase. Creșterea taxei scontului și a nivelului dobânzii atrage în țară capitaluri, ducând la o abundență care influențeazăscăderea nivelului dobânzilor.

Efectele manevrării taxei scontului au implicații directe în echilibrarea balanței de plăti. De pildă, creșterea taxei scontului atrage o invazie de capital străin și are efect pozitiv asupra echilibrării balanței de plăti. Afluxul capitalului poate veni în contradicție cu conjunctura dezvoltării economiei naționale și cu obiectivele politicii economice, monetare și de credit, având influențe majore asupra acestei conjuncturi.

Prin restrângerea operațiunilor de scont, în general, aria influenței directe a creditului băncii centrale asupra celorlalte bănci dar, implicit, și influență asupra nivelului de dobânda s-a diminuat simțitor.

Abundență capitalurilor, caracteristică epocii contemporane, conduce la aceea că marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zis, fie că dispun de capitaluri proprii suficiente, fie că sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel că pentru ele nu are importantă variația monetară a dobânzii.

Înfăptuirea investițiilor, implicând angrenarea capitalului pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectiva, pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctură monetară pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piață capitalurilor, aflate sub acțiunea taxei scontului, influența așteptată se exercită cu întârziere, partenerii continuând să practice niveluri de dobânzi anterioare, în condițiile în care aceștia au angajamente sau previziuni proprii asupra evoluției conjuncturii.

Cu toate aceste aspecte contradictorii, limitative și care întârzie exercitarea influenței sale, manevrarea taxei scontului constituie unul din instrumentele politicii de credit cu largi aplicații în lumea contemporană.

3.2. Operațiunile de piață monetară

Politica open-market își are originea în economia engleză unde se folosea pentru asigurarea sensului dorit pentru evoluția lichidității creditului și a dobânzii. Politica open-market constă în ”intervenția băncii centrale pe piață monetară pentru a crește sau diminua lichiditățile agenților de pe această piață”.

Operațiunile de open market se utilizează în toate țările dezvoltate. Dezvoltarea piețelorși diversitatea titlurilor ce fac obiectul oprațiunilor de open market permit utilizarea în mod eficient a acestui instrument de politică de credit. Eficiența instrumentului estedată de gradul înalt de flexibilitate în ceea ce privește posibilitatea succedării operațiunilor pe piațăși volumul operațiunilor. Acest lucru permite Băncii Centrale controlul eficient al lichidității existenteîn economie. Autoritatea monetară poate săintervină dacă este nevoie, pentru a retrage din circulațiemonedă sau pentru a injecta lichidități.

Operațiunile de piață monetară reprezintă instrumental primordial de politică monetară al Băncii Naționale a României.Aceste operațiuni se realizează la inițiativa Băncii Centrale.

În România s-au derulat primele operațiuni de open market abia în anul 1997.Acestea aveau rolîn absorbția lichidității excedentare existente la nivelul economiei naționale. Scadența redusă a titlurilor a condus, pe fondul stopării emisiunii de titluri, la epuizarea acestora, reconstituirea portofoliului constituind o nouă injecție de lichiditate.

Principalele operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția Băncii Naționale sunt:

operațiunile repo sunt tranzacții destinate injectării de lichiditate. Acestea prespun cumpărarea de active de către Banca Centrală de la instituțiile de credit, cu angajamentul băncilor comerciale de a răscumpăra activele la o dată ulterioară și un preț prestabilit.

atragerea de depozite, destinate absorbției de lichiditate. Sunt tranzacții cu scadența prestabilită, în cadrul cărora Banca Centrală atrage depozite de la băncile comerciale.

emiterea de certificate de deposit sunt tranzacții destinate absorbției de lichiditate. Prespun vânzarea de certificate de depozit băncilor comerciale.

operațiunile reverse repo sunt tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate. În cadrul acestora Banca Centrală vinde active băncilor comerciale angajându-se săle răscumpere la o dată ulterioară și preț prestabilit.

acordarea de credite colateralizate cu active sunt tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate. Prespun acordarea de credite băncilor comerciale, care își păstrează proprietatea asupra activelor aduse ce garanție.

vânzările sau cumpărările de active sunt tranzacții destinate absorbției sau injectării de lichiditate. Banca Centrală vinde sau cumpără active, transferul proprietății asupra lorfiind realizat prin mecanismul livrare contra plată.

swap-ul valutar prespune două tranzacții simultane, prin care Banca Centrală injectează lichiditate. Aceasta cumpără valută convertibilă contra lei și vinde ulterioar aceeași sumă sau vinde valută convertibilă contra lei și cumpără la o dată ulterioară aceeași sumă.

Creanțele ce fac obiectul tranzacțiilor pe piață liberă sunt diferite: efecte de comerț, warante, bonuri de tezaur, etc. În multe țări, cele mai frecvente creanțe ce fac obiectul operațiilor pe piață liberă sunt bonurile de tezaur.

Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen scurt, ce se negociază pe piață liberă, în condițiile abundenței lor, se bucură de un nivel de dobânda competitiv, astfel că inspiră preferință pentru plasament. Statul este cel mai sigur debitor care plătește cu regularitate dobânzile, iar, transformarea în bani la nevoie a acestor titluri este ușoară și imediată.

În aceste condiții băncile (că deținători ai capitalurilor disponibile) își dispută în condiții de piață pe baza cererii și a ofertei, posibilitatea de a realiza plasamente în aceste hărții de valoare. Desfășurarea operațiunilor cu aceste titluri de împrumut între bănci are că efect redistribuirea acestora între ele.

Intervenția băncii de emisiune pe piață liberă conduce la o redistribuire, diferită prin efectele sale, între banca de emisiune și celelalte bănci. Această redistribuire are un rol important în influențarea plasamentelor de credit în economie.

Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune ocazionează creșterea emisiunii (sau a creanțelor băncii de emisiune față de celelalte bănci) și creează o eliberare egală a plasamentelor băncii, ceea ce poate conduce la sporirea creditelor acordate economiei.

Vânzarea titlurilor de către banca de emisiune implică o retragere din circulație a banilor (sau creșterea datoriilor băncilor comerciale către banca de emisiune) și determină restrângerea posibilităților băncilor de a acordă credite economiei naționale explicate prin simplul fapt că au crescut plasamentele în hârtii de valoare.

Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei piețe stabile, sigure, a hârtiilor de valoare care să impună încrederea tuturor deținătorilor hârtiilor de valoare. Că atare, este necesar că statul să intervină pe piață hârtiilor de valoare și pentru a ajuta la menținerea unor cursuri stabile.

Astfel, achiziția și vânzarea hârtiilor de valoare, practicate de banca de emisiune pe piață, servesc la realizarea a două scopuri care nu întotdeauna se corelează armonios. Se poate întâmplă, de pildă, că, reducând creditele acordate economiei, prin vânzarea rapidă de titluri, să se influențeze cursurile în sensul scăderii acestora. Interesele statului, urmărind menținerea cursurilor hârtiilor de valoare, acționează că o frână în acest caz, astfel că, de fapt, acțiunea de influențare a vieții economice naționale se aplică parțial sau încetează reducându-și substanțial eficiența.

Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acționând în sensul unic al creșterii volumului pieței efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul regulator al operațiilor pe piață liberă asupra capacității de creditare a băncilor și masei monetare în circulație.

Un impediment al utilizării operațiunilor de open market este reprezentat de lipsa unei piețe secundare care permite tranzacționarea titlurilor de stat. Banca Națională nu are voie să achiziționezetitluri de pe piața primară, pentru a seelimina finanțarea deficitelor de stat. Pentru nevoile de politică monetară, Banca Națională poate achiziționa titluri de pe piața secundară, în scopul injectării de lichiditate sau de a-și crea portofoliul viitoarelor operațiuni cu titluri.

3.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii au fost introduse în România în anul 1992 în scopul reglării lichidității excedentare.Inițial baza de calcul a rezervelor minime obligatorii viza depozitele în monedă națională constituite la nivelul sistemului bancar de agenții economici, însă treptat aceasta s-a extins la ansamblul disponibilităților în valută, la vedere și la termen, atrase de băncile comerciale existente.

Includerea în baza de calcul a disponibilităților în valută viza reducerea activității de creditare internă în valută, ce ducea la accentuarea presiunilor monedei naționale asupra cursului valutar, cu implicații asupra echilibrului extern. Acesta a fost un motiv pentru stabilirea unei rate a rezervelor minime obligatorii mai mari pentru disponibilitățile în valută decât pentru cele în monedă națională.

Rezervele minime obligatorii (prescurtat RMO) sunt reprezentate de ”disponibilitățile instituțiilor de credit (băncilor comerciale), păstrate în conturile deschise la Banca Centrală (Banca Națională a României)”.

Rolulrezervelor minime obligatorii în lei are în vedere controlul monetar și stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară interbancară.Rolul rezervelor minime obligatorii în valută este de a frâna expansiunea excesivă a creditului în valută.

Principalele caracteristici ale rezervelor minime obligatorii sunt:

baza de calcul a acestora se determină ca medie zilnicăa soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută existente în bilanțurile băncilor comerciale

perioada de observare și perioada de aplicare au durata de o lună, fiind consecutive

ratele rezervelor minime obligatorii pot fi diferențiate în funcție de moneda de constituire și de scadența elementelor incluse în baza de calcul a acestora

rezervele minime obligatorii se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților băncilor comerciale menținute în conturile deschise la Banca Centrală

deficitului de rezerve minime obligatorii i se aplică dobânzi penalizatoare.

abaterile se sancționează prin avertismente, amenzi sau chiar limitarea operațiunilor băncilor comerciale.

Sistemul rezervelor minime obligatoriiconstă în obligația bănciilor comerciale de a consemna în conturile deschise la banca de emisiune (banca centrală) o suma dimensionată prin cote procentuale.

Acest sistem îndeplinește o funcție importantă în cadrul economiei naționale contemporane, fiind un important instrument al politicii monetare și de credit.

Sistemul rezervelor obligatorii determinăun anumit raport între volumul depozitelor și volumul creditelor ce se pot acorda în baza acestor resurse.Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are că efect modificarea acestui raport. Astfel, creșterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităților de acordare de credit de către băncile comerciale, în timp ce reducerea rezervei minime are că efect creșterea în timp a posibilităților de creditare.

Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale care, în raport cu interesele conjuncturale, pot fi utilizate pentru:

creșterea creditului acordat în economie, determinând intensificarea activității economice (reducerea rezervei minime obligatorii)

scăderea creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității economice (creșterea rezervei minime obligatorii).

Un element specific rezervelor minime obligatorii îl reprezintă rolul pe care acestea le au în asigurareaunei lichidități minime a băncilor în raporturile stabilite între ele și deponenți. Utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii permite Băncii Centralesă realizeze controlul ofertei de monedă, toate acestea vizând asigurarea stabilității monetare.

Nu puține sunt opiniile potrivit cărora rezervele minime obligatorii reprezintă instrumente direct de politică monetară, astfel că trebuie să evidențiem faptul căacesta acționează prin intermediul pieței, influențând nivelul cererii și al ofertei de monedă din economie. În același timp, rezervele minime obligatorii se prezintă sub formă normativă, toate băncile din sistem fiind obligate să-și constituie rezerve pentru a asigura o lichiditate minimă. Acestea îmbină elemente specifice instrumentelor directeși indirecte, astfel că acesta nu poate fi considerat uninstrument direct pur ci o combinație a celor două.

CONCLUZII

Obiectivul fundamental al băncilor centrale în majoritatea țărilor îlconstituie stabilitatea prețurilor. Spre deosebire de politica fiscală careare mai multe obiective și este victima unui proces legislativ lent șiinstabil, politica monetară poate fi ajustată rapid ca răspuns al dezvoltăriimacroeconomice.

Politica monetară acționează în mod direct pentru maximizarea bunăstării. Acest process de maximizare implică asigurarea stabilității prețurilor și menținerea producției la un nivel cât mai apropiat de potențialul maxim.

Într-un cadru de interdependență financiară globală și de incertitudine sporită, politica monetară ideală ar trebui să se caracterizeze prin angajament, consistență dinamică, transparență, asumarea responsabilității, evaluare calitativă, evitarea fluctuațiilor excesive și flexibilitate, set de atribute care implică inevitabil un anumit grad de complexitate.

Urmărind obiectivul de stabilitatea prețurilor, politica monetară contribuie în mod direct la sustenabilitatea creșterii economice a unui stat. Nicio țară nu poate realiza creștere economică ridicată pentru perioade prea lungi în condițiile unei inflații persistente.

Volatilitatea producției asociată cu crizele economico – financiare și șocurile externe are importante consecințe negative asupra creșterii economice, în condițiile în care politicii monetare nu îi rămân deloc indiferente variațiile în producție.

Diferențele dintre politica monetară din economiile emergente și cea din țările dezvoltate sunt generate de contextele economice diferite. În economiile dezvoltate, ratele dobânzilor de politică monetară au fost reduse încă de la începutul crizei pentru a se evita riscul deflației.În economiile emergente, șocurile de ofertă au împiedicat reducerea abruptă a ratei dobânzii.

În România politica monetară a urmărit reducerea inflației, care tinde în prezent către un nivel compatibil cu definiția europeană a stabilității prețurilor. Banca Națională a Românieia acționat în vederea asigurării unui cadru macroprudențial adecvat pentru restabilirea echilibrelor economice și menținerea stabilității financiare.

În perioada de expansiune economică, Banca Națională a Românieia adoptat o conduită restrictivă prin:

Majorări ale ratelor rezervelor minime obligatorii

Creșteri ale ratei dobânzii

Înăsprirea normelor de creditare.

Eficiența politicilor monetare, ca și în cazul politicilor fiscale, exprimă intensitatea cu care aceasta politica își exercită efectele asupra scopurilor determinate.

Aceasta eficiență, dependentă de condițiile în care funcționează economia, poate fi analizată ca eficiență absolută, ce exprimă numai efectele politicii monetare în funcție de intensitatea instrumentelor politice utilizate și eficiență relativă, raportată la eficiența politicii fiscale.

Luarea deciziei de a adopta o strategie de politică monetarădepinde, în mare măsură de ceea ce poate genera, la nivelul economiei politicamonetară adoptată și, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Este unanim acceptat faptul că în ultimii ani,majoritatea economiilor sunt orientate în direcția asigurării creșterii producției, pefondul reducerii ratei șomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsurisusținute de către economia vizată.

Argumentele aduse au la bază și faptul că măsurile de politicămonetară adoptate, pot să nu aibă efectul scontat tocmai ca efect al inconsistenței acestora în timp. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că în condițiile în care se are învedere asigurarea stabilității prețurilor, sistemul monetar funcționează mult maibine, efectul, ridicarea nivelului de trai al populației.Dacă asigurarea stabilității prețurilor nu persistă, ceea ce înseamnă creștereainflației, societatea este afectată de nenumărate costuri economice.

În perioada de recesiune economică, Banca Națională a Românieia acționat în sensul stimulării cererii agregate prin:

Reduceri ale ratei dobânzii

Diminuări ale ratelor rezervelor minime obligatorii.

Ceea ce trebuie avut în vedere estefaptul că, de foarte multe ori atingerea a numeroase obiective de politică monetarăpoate produce conflicte între acestea, deoarece realizarea unuia se poate face prinneîndeplinirea condițiilor celuilalt obiectiv. În principiu, țările care doresc să păstreze independența în materie de politică monetară pot realiza acest lucru prin controlul schimburilor.În situația absenței controlului mișcărilor de capital, speculatorii pot forța mâna băncilor centrale, deoarece rezervele valutare ale acestora sunt mici în comparație cu sumele disponibile pe piețele valutare.

BIBLIOGRAFIE

Aniței N.C., Lazăr R.E., (2011), Drept bancar și valutar, București: Editura Universul juridic.

Basno C., Dradac N., Floricel C. (2002), Moneda, Credit, Bănci, București: Editura Didacticăși Pedagogică.

Bogdan I. (2002), Tratat de management financiar-bancar, București: Editura Economică.

Caracota C. R. (2012), Sistemul bancar din România. Realizări și perspective, București: Editura Universitară.

Costică I. (2002), Politica monetară, București: Editura Academiei de Științe Economice.

Costică I., Lăzărescu S.A. (2004), Politici și tehnici bancare, București: Editura Academiei de Științe Economice.

Dărdac N., Barbu T. (2006), Monedă, bănci și politici monetare, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Dumitru I. (2009), Strategii de politică monetară, București: Editura Universitară.

Floricel C. (2003), Relații valutar-financiare internaționale, ediția a XII-a, București: Editura Universitară Carol Davila.

Manolescu G. (2009), Politica monetară în perspectiva globalizării, București: Editura Universitară.

Pocan I. M. (2005), Politicile monetare și piața de capital din România, București: Editura Economică.

Popescu M. (2007), Produse și servicii bancare, disponibil online la http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/FB/FB_III_PSB.pdf

Stoica O., Căpraru B., Filipescu D. (2005), Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza.

Stoica V., Deaconu P. (2003), Bani și credit. Banii, teoriile monetare, administrarea banilor și politica monetară, București: Editura Economică.

Tudorache D. (2008), Monedă. Instituții de credit, București: Editura Universitară.

Turcu I. (2004), Operațiuni și contracte bancare. Tratat de drept bancar, Ediția aV-a actualizatăși completată, București:Editura Luminalex.

Turliuc V. (2002), Politici monetare, București: Editura Polirom.