Politica Monetara Si Creditul Bancar

CUPRINS

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluție atât în occident cât și în țara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de licență “creditul bancar”.

Lucrarea se cuprinde în patru capitole, în care sunt prezentate elementele determinante ale creditului, astfel:

Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noțiunea de credit în ansamblul său, pornind de la etimologia cuvântului, precizand apoi funcțiile, rolul creditului cât și condițiile unui credit.

Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanțează conceptul general și trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în vederea unui credit bancar.

În cel de-al treilea capitol este prezentată creditarea persoanelor fizice și juridice, politica de creditare promovată de B.N.R. și reforma bancară.

Rolul creditelor în reformarea economiei naționale, reprezintă cel de-al patrulea capitol al lucrării de licență, urmărind prin punctele sale să arate importanța deosebită pe care o are în economia națională creditul, privatizarea și capitalul străin.

O importanță deodebită o deține studiului de caz, care constă într-o analiză aprofundată a operațiunilor efectuate de Finansbank, produselor și serviciilor bancare oferite de Finansbank, precum și a procesului de creditare specific Finansbank.

Lucrarea de licență se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate și a legislațiilor în vigoare existente în România.

CAPITOLUL I

CREDITUL

I.1. NOȚIUNEA DE CREDIT

Creditul, ca și moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură și ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacție de schimb, în mod obișnuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.

Indiferent de modul în care s-a născut și a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definește creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definește creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definește creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operațiuni de concentrare a disponibilităților bănești din economia națională și de repartizare si utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor bănești temporare ale unităților economice si ale cetățenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reuși să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum și oricând.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească același exemplar sau un altul dar cu același titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se știe, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit.

O variantă a creditului în forma sa pură și simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură și cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinește un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei și creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise și economia de schimb în natură;

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeași valoare. Este ultima și cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.

I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI

Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică și astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul și nivelul societății de astăzi.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public și creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist și credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat și creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar si creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor și prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfășoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri bănești pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnește și accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-și reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial și creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-și sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție și credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfe cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale și numai după destinația sa inițială.

b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public și credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente și neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real și creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-și răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite și credite descoperite.

d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) și credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc și credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori și debitor se caracterizează prin continuitate și mare frecvență.

e) După locul de desfășurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern și credit extern.

f) În funcție de posibilitatea pe care o are la dispoziție creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificare unui aviz prealabil, și nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu și pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum și de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor bănești. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (și, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației și gradul de participare.

După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum și perspectivele pe care le are de a obține și în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfășoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depășesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privește atât sumele, cât și eșalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular și pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât și a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât și prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;

bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată și avalul) sunt negociabile și se pot transmite prin girare, scontare și reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-și procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale și alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Aceste efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă și o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie și la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) și creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța și în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadență) și comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale și realizarea unui beneficiu.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală și diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile și că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.

Creditele pe termen scurt se obțin și prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriașii etc. își depozitează materiile prime, mărfurile și produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor și atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detașată dintr-un registru de cotor (talon) și se divide în două părți: recipisa și warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului și va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor și clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorește credit grupează facturile cu aceeași scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții și emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceștia sunt debitorii furnizorilor și nu ai băncilor.

Creditele menționate (pe termen lung, scurt și mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici și mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă și alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfășurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăși volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent și procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează și în societățile pe acțiuni (anonime și în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăși ca volum jumătate din capitalul social și, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător și sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile și organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată și pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții și au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari și societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți și societăți și de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale și garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent și ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate și în practica franceză și are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfășurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea și un caracter sezonier, cum ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depășesc 9 luni);

creditul de trezorerie, care se numește în mod curent credit de fond de rulment;

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există și o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri bănești își vinde întreprinderea unei societăți de leasing și apoi o închiriază printr-un contract obișnuit. În acest mod, își transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului își răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face și prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

I.3. FUNCȚIILE ȘI ROLUL CREDITULUI

Locul și importanța creditului în relațiile social economice sunt evidențiate prin funcțiile sale și anume:

funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind la creșterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficacității marginale a capitalului. Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului și dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, și anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul și comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În același timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine își poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creșterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente și tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulație și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat și o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația monetară, noile tehnici și instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurând și o creștere a volumului și valorii tranzacțiilor economice.

funcția de asigurare a stabilității prețurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, creditându-se consumul, pe de o parte și stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o cădere catastrofală a prețurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a prețurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosește un instrument al creditului, și anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor și obținerii cu anticipație, într-o proporție mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.

Prin finanțarea producției și consumului, precum și prin crearea unor instrumente și tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezență sine qua non în viața socială și economică din orice țară civilizată. De asemenea, prezența sistemului de credit și a formelor sale în societățile avansate, oferă numeroase facilități, inclusiv protecția participanților la actul economic.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, stimulând exporturile și importurile, asigurând o desfășurare normală, rapidă și în deplină siguranță a operațiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat însă că, pe cât util și avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale și cu cerințele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuși, creditul reprezintă avuție. O astfel de concepție va avea consecințe extrem de grave atât asupra debitorului cât și a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-și recupera banii împrumutați.

Un alt pericol îl reprezintă așa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare și monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire arbitrală a creditului poate stimula și o intensificare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituțiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe extrem de dureroase pe plan economic, social și politic.

I.4. CONDIȚIILE CREDITULUI

În îndeplinirea funcțiilor și rolului creditului la economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor și diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:

existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general la operațiunile de credit, măsurile asiguratorii și de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile și obligațiile creditorilor și debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți și organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare liberei inițiative dar și categoric, astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții și organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar și cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituții să dispună de personal (bancheri) calificat și de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit;

existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională și tehnică a sectoarelor din economie, precum și de conjunctura economică pe plan intern și extern. De asemenea, o importanță deosebită o are și situația resurselor existente în economie și aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare etc.;

forma relațiilor social-politice în sensul existenței cadrului general de ordine și consens social-politic, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum și atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă și față de piață. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât și cererea de credite sau acordarea lor;

factorii de natură psihologică și de tradiție, care se referă nu numai la elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și a populației în ansamblul său. Nu se poate face abstracție de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiții sau spre tezaurizare, de poziția populației în raport cu libera inițiativă etc., care ține de cutumă, de religie, de nivel de cultură și de educație sau de profesiunea și poziția socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoașterea și constituirea lor au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. La o analiză sumară a condițiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în țara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile și mentalitățile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piață, care încă nu permit funcționarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, și o adecvată politică de credit.

Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state și prin guverne), cu ajutorul unor instrumente și tehnici specifice, urmărește să asigure, prin promovarea funcțiilor creditul echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, și anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creștere a creditului) etc.

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar și de reglare a vieții economice.

CAPITOLUL II

CREDITUL BANCAR

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privește două părți. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primește, altfel spus se îndatorează1.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Esențial rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare: creditori și debitori, conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2.

Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapt major în desfășurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, față de 143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației, caracteristică evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoară modificări calitative printre care transformarea economiilor de disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea intermediarilor, băncile.

În calitate de debitor alături de întreprinderi și populație se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul.

În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi 2.951 miliarde de dolari, pentru populație 2.837 miliarde de dolari și pentru administrația de stat 2.798 miliarde de dolari.

Desigur că aceste date reflectă anumite particularități proprii ale S.U.A.:

un grad mai mare de auto finanțare a întreprinderilor care diminuează relativ necesitățile de credit;

o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populației, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos;

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinații militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.

Dacă pentru celelalte țări dezvoltate, participațiile cantitative pot diferi, factorii care le generează și tendințele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri și necesități, în consecință, adesea, angajarea unei garanții.

În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competența, moralitatea), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin reescont și alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredințate bancherului să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa5.

În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiu.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut să aibă o legătură cu creanța iar creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

de preferință (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face obiectul gajului);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reținere (păstrarea obiectului gajului);

de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauțiune suplimentară, și nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însușirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, și a modului de administrare și nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare și implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obișnuite, și-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric și, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare și mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100 (în situațiile recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în condițiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor și falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite și plata integrală la încheierea contractului (situație practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor și instituțiilor financiare).

e) Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare, sau apelează la agenți de specialitate care studiază capacitatea de plată și respectiv potențialul economic al firmelor.

O atenție deosebită se acordă în economia unor țări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni, de o mare audiență publică, sfera în care acționează agenții specializați, care au pus la punct un sistem de notație complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului și mai ales, ale debitorului.

f) Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate8.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum și veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

direct între investitori;

în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct se desfășoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulația cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc., în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum și alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor firești de constituire și utilizare a capitalurilor temporar disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune și de alte bănci, prin operațiunile de recreditare.

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor.

În aceste condiții, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele și prin aceasta să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului și sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar și creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operațiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Operațiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.

În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelație cu dobânda de piață și, în mod obișnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pe o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și de necesitatea de activitatea de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-a-vis de bănci, o motivare clară și condiționarea utilizării lor și adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.

În acestea, creditele de producție sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă, producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Majoritare în activitățile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt.

În mod practic, soluțiile optime pentru acoperirea necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix prin preluări și achiziții, se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda

În formularea, dezvoltarea și perpetuarea conceptelor cu privire la credit și dobânzi, gânditorii, școlile și curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea și utilizarea dobânzii, de fapt ea însăși latura specifică și esențială a manifestărilor relațiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului și dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi și economiști.

În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirmă permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor și profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi și a durat secole. Abia la Calvin se întâlnește o adevărată justificare a dobânzii și o superficială analiză a acestui fenomen.

Când știința economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor și dogmatismului teologilor, între problemele analizate în primul rând de economiștii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii și formării capitalului, multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare școală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă și distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiție, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital și cu elementele “timp” și “risc”.

Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare și la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanți analiști ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, pornește de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiștii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a capitalistului;

parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze și are astfel o durată eternă de constituire.

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare din părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice soluția adoptată. Deci se pune problema de a discerne și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți.

Evident că aceste poziții nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relațiile pe care cele două părți le întreține pe piețele creditului. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă și exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o creștere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti mai puțin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului și implicit nivelul de preferințe pentru consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Așa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice și îndeosebi prin politici monetare și de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea și expansiunea economică, cheltuielile de consum și investițiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare și debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile și de funcționare) și implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, și printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere și asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relație cu clienții. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numește “blue chip rate”).

Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcționează fără reproș și are bune relații cu colaboratorii.

Această rată se construiește adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.

Funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o multitudine de debitori și multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general, și în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special.

În același timp este evident că în opțiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care determină propria atitudine prin multiple și diverse influențe.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporană.

Dobânda stabilește numai un oarecare echilibru între cererea și oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieței10.Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului și monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influențarea inflației și deflației, în imobilizarea economiilor latente și determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări. Când, așa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producției, sau sferă a activității de consum în dezvoltare.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare și de credit, are un rol deosebit în orientarea și uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu și în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei și de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

II.2. RESURSELE DE CREDITARE

Operațiile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca operațiuni pasive: depozitele, reescontul și operațiunile similare și capitalul propriu.

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale băncilor, în general și a celor de depozit în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare care constituie obligația unor bănci față de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pentru depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăților către terți, pentru operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, respectiv a banilor în cont, sau scripturali.

Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile.

De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre eventuala lor diminuare abruptă.

Evoluția disponibilităților din depozitele la vedere se caracterizează în mod necesar printr-o anumită variație a sumei soldurilor, în care se delimitează un anumit sold mediu permanent care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudență, întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporții exagerate ar putea crea dificultăți băncilor, în cazul în care deponenții ar solicita, în ritmuri și volume neprevăzute, disponibilitățile din conturi.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenții economici ca și persoanele particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată, etc.

Această funcție principală a contului curent este efectuarea operațiunilor de casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase și laborioase care solicită efort deosebit din partea băncii și reprezintă pentru beneficiar o degrevare substanțială a propriilor atribuții antreprenoriale. Așa se face că marea majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă redusă.

Deși apreciază însemnătatea operațiunilor de care beneficiază și recunoaște public faptul că gestionarea plăților implică cheltuieli mult mai mari decât veniturile obținute de la titularii de cont în acest scop, totuși aceștia nu se sfiesc în a retrage și fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.

De aici posibilitățile mai restrânse acordate titularilor privind mișcarea din cont prin încasări sau efectuări de plăți. Unele bănci aplică restricții și cu privire la retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunțate cu 7 (șapte) zile anticipat pentru retragerile mai importante, deși în fapt nu aplică aceste prevederi.

Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate a resurselor dimensionale, și un grad de stabilitate în timp.

C. Depozitele la termen.

Potrivit convenției între deponent și bancă privind termenele sau celelalte condiții de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile de depozit de investiții.

De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea procesului de economisire.

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.

Banca de depozit recurge la reescontare în funcție de interesele sale de a obține disponibilități (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esențial este că, dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

Similar reescontului sunt operațiunile de lombardare, operațiuni de împrumut de garanții de efecte publice: obligațiuni și bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-și astfel deținerile în hârtii de valoare.

Reescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, un proces de amplă extindere și în continuă evoluție în economia modernă. Aceste operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităților de credite prin atragerea surselor dispersate din economie.

Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiționat de garanțiile pe care le oferă creanțele, în speță, și de caracteristicile lor. Astfel unele creanțe sunt negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către bănci sau alți creditori, în timp ce alte creanțe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.

Deci numai o mică parte din creanțe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de bănci și în special de banca de emisiune, și considerate astfel agreate la scontare.

Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanțelor se face pe baza aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului și a garanțiilor materiale și morale pe care le implică persoanele obligate și participanții la raportul de credit.

Creanțele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt justificate sau lipsite de garanții și bune perspective, înseamnă doar faptul că raportul de credit are un pronunțat accent “personal” prin motivație, direct, sau modul de garantare și deci creditul inițial rămâne cel final, iar creanțele nu pot trece în mâna altui creditor.

Banca, cea care a acordat creditul, își asumă până la capăt răspunderea și efectul, urmând să aștepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanțe nu permit băncii să-și reînnoiască resursele prin creditare și să-și majoreze astfel cifra de afaceri, suplimentar.

În efectuarea operațiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării resurselor la prețuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la prețuri libere (pe piața monetară – open market).

Conjugarea cu măiestrie a acestor operațiuni prin care banca își optimizează costurile, este implicit și o cale de creștere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu și fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiție, intermediarii în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate, societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni.

Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții. Aceste dimensiuni ale rezervelor sunt îndreptățite prin varietatea și periculozitatea riscurilor ce apar în operațiunile bancare.

În considerarea structurii pasivelor bancare și în orientările cu privire la managementul acestora trebuie să se țină seama de realitățile de pe piețele naționale ale creditului reflectând evoluții și tendințe specifice.

Reglementarea depozitelor (în înțelesul unor norme bancare speciale) având drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esențial în reorientarea deponenților către alte modalități de fructificare, în principal transformarea disponibilităților destinate depunerii în capitalurile angajate în relațiile de credit obligatar, în economii financiare.

Și în acest domeniu s-a generalizat experiențele S.U.A., inovațiile fiind preluate și de alte piețe naționale. Astfel, pentru atragerea deponenților individuali, a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile NOW (negociable orders of withdrawal) și apoi, în 1983, conturile SUPER NOW, a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul disponibilităților, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat și pentru plățile curente.

Asemenea conturi șterg astfel diferența între depunerile la vedere și depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depunerilor la termen.

Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor NOW, care presupune menținerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat plăților curente, în timp ce sumele încasate ce depășesc acest plafon sunt livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de cont.

În scopul mobilizării deținerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au dezvoltat, de asemenea, modalități specifice.

F. Fondurile comune de creanțe (mutuale) – (Money Market Mutual Fonds) constituie în prezent o modalitate în continuă și amplă creștere a atragerii resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor creanțe, în cadrul unui sistem specific.

Esențial pentru problema pusă în discuție este că băncile pot înstrăina anumite creanțe, în condiții de piață, recuperând resursele investite, în scopul desfășurării altor operațiuni de credit. Se creează astfel condiții de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condițiile stimulative de remunerare, convenabile, la nivelul pieței, pentru deținătorii de capital.

În sfârșit o modalitate menită să pună în valoare deținerile de bonuri de tezaur aflate în posesia băncilor este reprezentată de convențiile de răscumpărare (Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenția de răscumpărare, la un preț care include și dobânzile cumulate eferente termenului operației.

Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidență evoluțiile și tendințele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale managementului bancar; au impus diversificări și inovații a căror implementare pe piețele naționale a trebuit să țină seama de condițiile specifice în care se formau disponibilitățile și de preferințele deținătorilor de capital pentru valorificare; astfel că proporțiile în care aceste modalități, de regulă general adoptate, au pătruns fiecare în parte pe piețele naționale, au fost determinate de condițiile specifice și de gradul de penetrabilitate și competitivitate a băncilor.

În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerința ca băncile să se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea și oportunitatea utilizării lor în asigurarea lichidității.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE

A. Operațiunile de creditare a firmelor

Băncile Comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, funcție de profilul lor și posibilitățile lor de creditare. Așa cum se va vedea, băncile comerciale au renunțat la o serie de operațiuni specifice pe care le-au cedat unor instituții specializate.

B. Creditarea necesităților de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac de către acestea prin recurgerea la piața de capital: emisiuni de obligațiuni și acțiuni.

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor, operațiune practicată mai puțin de băncile comerciale și în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură.

Astfel în Franța, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi ani firmelor industriale, comerciale sau meșteșugărești pentru procurarea de echipament sau pentru lucrări de construcții sau de amenajare a localurilor profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca își asumă până la sfârșit acoperirea cu resurse, riscul.

Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin girul unor instituții de credit specializate, menite să promoveze anumite activități, care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în primă instanță, creanța urmând să o transfere băncii de emisiune.

În general distribuirea creditelor în economie se face în țările dezvoltate în poziții relativ egale între firmă și familii.

Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale și pe ramuri. Un asemenea sistem funcționează în Franța unde instituțiile interesate ca bănci de ramură sunt: Credit Național, Credit Foncier, Caisse National de Credit Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.

Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenții mai restrânse, băncile de credit pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură, societățile financiare, cele de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerințelor de capital fix ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de bănci pe două căi:

a) prin creditarea creanțelor comerciale;

b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanțelor comerciale

Creditarea creanțelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor.

Cea mai veche tehnică cunoscută și folosită ca atare este operațiunea de scontare.

Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale – reprezintă concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Necesitatea scontării cambiei se creează în condițiile în care beneficiarul cambiei, care (în perspectivă, la scadență, urmează să încaseze valoarea integrală a creanței), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii

Scontarea este o operațiune caracterizată prin următoarele trăsături:

cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-cumpărare, în sensul că se cedează și se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie;

scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din beneficiari care au recurs la scontare și deci au cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică, răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;

scontarea cambiei este o operațiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât și prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente.

Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se transformă în credit bancar.

Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de credit anterior, obligația trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care bancherul îi avansează.

Pe de altă parte, trasul, angajat inițial într-o operațiune comercială, de vânzare a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care decurge de la reescontare, banca își asumă, în caz de consemnatară a cambiei, obligația de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecționeze cu atenție cambiile pe care le scontează potențialul economic și solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii cambiei.

b) Creditele de trezorerie – sunt credite pe termen scurt, în general până la un an, având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare. Ele au două forme principale:

avansul în cont curent;

creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în Anglia și S.U.A., având ponderi importante și în alte țări.

Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției cum ar fi:

creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricație și de stocare pentru unități cu activitate sezonieră din agricultură și activități anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecții și încălțăminte, lucrări, etc.;

creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate și în general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport.

După cum se știe, warantul este documentul care atestă existența mărfurilor într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite transmiterea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obținerea și garantarea creditului și poate fi utilizat ca un efect de comerț. Deci prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajare și dreptul extrem, de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.

Warantul asigură creditorului garanția asupra mărfurilor și posibilitatea recuperării creditului acordat.

Având în vedere posibilitatea scăderii prețurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanției, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat cambiei și de asemenea, fapt esențial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.

În practica franceză, warantul este utilizat pe larg și a luat forme diversificate care se abat, formal, de la litera noțiunii: warantul agricol, warantul hotelier, warantul petrolier, warantul industrial.

Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanțare a mijloacelor de rulment și prin aceasta necesitățile de creditare a producției și a circulației mărfurilor.

CAPITOLUL III

CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE ȘI PERSOANELOR JURIDICE

III.1. NOȚIUNI GENERALE

Stabilirea și actualizarea politicii de creditare este un proces continuu și dinamic, de aceea fiecare bancă trebuie să își revadă periodic și ori de câtre ori este necesar, propria politică dacă anumite circumstanțe o solicită.

Analiza și decizia acordării unei facilități de credit au la bază principiile generale decurgând din prevederile Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară, normele emise de Banca Națională a României și din statutele proprii fiecărei bănci.

Obiectivele principale ale activității de creditare sunt siguranța capitalului băncii și atragerea de noi operații și clienți. În acest sens, personalul din activitatea de creditare are responsabilitatea să educe clientul asupra procedurilor de creditare ale băncii. Creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea datoriei către bancă, cu specificația că determinarea capacității de plată a clientului nu se va face ținând cont de rambursarea prin împrumuturi obținute de la alte bănci sau instituții financiare.

Angajamentele luate de bancă pentru și în numele clientului prin acordarea de credite trebuie să aibă la bază contracte ferme, prin care clientul să cunoască și să accepte toate condițiile, să aibă date exacte și să fie garantate corespunzător.

Banca poate să acorde orice formă de credit cu excepția situațiilor când:

integritatea morală a clientului este dubioasă;

obiectul creditului nu este clar justificat;

proiectul sau activitatea clientului nu se încadrează în cerințele interne și internaționale de protecție a mediului.

III.2. CREDITAREA PERSOANELOR JURIDICE

Studiul cererilor de credit. Prin cererea de credit, solicitantul aduce la cunoștința creditorului, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria.

În sprijinirea acestora, de regulă, anexează și un studiu de fezabilitate care va susține oportunitatea și eficiența afacerii, care va fi dezvoltată cu ajutorul creditului.

La prezentarea clienților care solicită diverse facilități de credit, funcționarii bancari vor verifica, în primul rând, dacă societatea comercială este legal constituită (dacă are capacitate juridică), deci, dacă este înscrisă la Registrul Comerțului în condițiile legii. În al doilea rând, vor verifica dacă pot îndeplini formalitățile pentru a demonstra bonitatea lor în condițiile prevăzute de politica fiecărei bănci și anume: solvabilitatea, lichiditatea, rentabilitatea.

Ofițerii de credit vor verifica dacă clientul poate prezenta garanții materiale, personale, precum și documente și acte din care să rezulte că desfășoară o activitate în condițiile legii și în conformitate cu actul de înființare și statutul de funcționare.

De asemenea, trebuie verificat dacă clientul acceptă clauzele înscrise în contracte, referitoare la destinație, obiect, garanții, termene de rambursare, dobândă etc., și că poate justifica rentabilitatea și, în principal, posibilitățile de producere a resurselor de rambursare.

În cazul în care clientul dovedește receptivitate și operația prezentată în cerere și detaliată în studiul de fezabilitate, prezintă interes pentru bancă și se încadrează în strategia acesteia, atunci când se aduc la cunoștință clientului următoarele condiții generale:

lista completă a documentelor pe care trebuie să le prezinte băncii pentru efectuarea analizei și fundamentarea deciziei pe care banca o va lua în legătură cu cererea sa;

elementele de cost și mărimea orientativă a acestora, formele de garanții și prevederile contractelor tip care urmează a se încheia după aprobarea cererii în privința angajamentelor și obligațiilor pe care clienții și le asumă prin prezentarea lor.

Această informare este necesară pentru a evita confuziile și pentru ca solicitantul să-și dea consimțământul de a contracta în cunoștință de cauză.

De asemenea, ofițerii de credit vor informa clientul asupra obligativității depunerii trimestriale a situațiilor financiare pe baza cărora banca analizează dacă se mențin permanent condițiile inițiale de bonitate avute în vedere la acordarea creditului.

În cadrul acestor discuții funcționarul, pe lângă aspectul de inițiere a clientului, trebuie să urmărească o cunoaștere cât mai bună a acestora, în principal asupra aspectelor care nu reies din situațiile și rapoartele financiare (ex. capacitatea de management, modernizarea și existența unei strategii clare în materie, viabilitatea proiectelor de dezvoltare, capacitatea de gestionare a creditului acordat de bancă etc.).

Totodată clientul trebuie avizat că nerespectarea obligațiilor contractuale, dă posibilitatea băncii, conform Legii bancare, să sisteze utilizarea creditului aprobat și să declare toate sumele datorate (rate de capital, dobânzi, comisioane) scadente.

În termen (de regulă) de zece zile de la data întocmirii dosarului clientului cu documentația completă, funcționarul va analiza situația economico financiară a clientului și a contractelor care stau la baza derulării afacerii propuse. Analiza se face în scopul previzionării realizărilor pentru toată perioada anterioară, cât și pentru cea viitoare.

În cazul în care firma nu are istoric, fiind o formă nouă, dar prezintă un proiect interesant, analiza se va canaliza asupra riscului operației, a garanțiilor propuse dar și asupra acționarilor, mărimii capitalului, calității managementului și a experienței acestora în domeniu.

Pasul următor, în etapa de analiză, este verificarea reputației pe care o are firma pe piața respectivă, prin discuții și deplasări la sediul întreprinderii. Analiza clientului constă și în cunoașterea situației averilor personale și a surselor acestor averi, în special ale managerilor. Aceasta este o situație delicată, deoarece presupune “intrarea” în viața particulară a clientului (mai ales că dreptul la viața particulară este un drept apărat de Constituție), dar cu multă abilitate psihologică din partea funcționarului bancar, poate atrage anumite concluzii care pot pleda în favoarea sau în defavoarea solicitantului de credit (ex.: analiza relațiilor interpresonale în familie, în cadrul echipei de conducere, raporturile cu salariații etc.).

Următoarea etapă de analiză se referă la verificarea scriptică sau faptică, evaluarea garanțiilor pe care le oferă clientul pentru facilitatea de credit solicitată. Alegerea garanțiilor se face în funcție de politica fiecărei bănci în această materie. De asemenea, cuantumul acestora, ca să se asigure marja de siguranță peste valoarea creditului, în eventualitatea situației incapacității de plată a clientului și pentru valorificarea garanțiilor recuperării debitelor, ține tot de strategia fiecărei bănci.

În baza rezultatelor de mai sus, se procedează la corelarea lor cu prevederile Normei nr. 3 a Băncii Naționale a României, de clasificare a creditelor și constituirea provizioanelor de risc.

Conform acestor norme, societățile bancare sunt obligate ca, în scopul protejării depozitelor persoanelor fizice și persoanelor juridice, să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a își încasa creanțele de la debitorii lor.

Pentru determinarea și limitarea riscului de credit, societățile bancare trebuie să își clasifice creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, evaluate după criteriile stabilite de bancă și de capacitatea acestuia de rambursare a creditului la scadență, în una din următoarele cinci categorii:

Categoria A (standard). Dacă performanțele financiare sunt bune și permit achitarea la scadență a ratelor plus dobânda și dacă se prefigurează menținerea și în continuare, a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria B (în observație). Dacă performanțele financiare sunt bune, dar nu permit menținerea la același nivel în perspectivă mai îndelungată;

Categoria C (standard). Dacă performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o tendință evidentă de înrăutățire;

Categoria D (îndoielnic). Dacă performanța financiară este scăzută și cu o evidentă calitate la intervale scurte de timp;

Categoria E (pierdere). Dacă situațiile financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi încasate la scadență, nici ratele și nici dobânzile aferente.

În raport de punctualitatea rambursărilor (“serviciul datoriei”), debitorul va fi notat cu unul din următoarele calificative:

bun, dacă ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

slab, dacă plățile sunt efectuate cu o întârziere de până la 30 de zile;

necorespunzător, dacă întârzierea este mai mare de 30 de zile.

Combinându-se cele două criterii, performanța financiară și punctualitatea plăților și garanțiilor propuse, creditul va fi clasificat conform matricei date de Banca Națională a României.

În raport de clasificarea creditelor, societățile bancare sunt obligate să-și constituie următoarele provizioane specifice:

standard – 0%;

în observație – 5%;

standard – 20%;

îndoielnic – 50%;

pierdere – 100%.

Sumele aferente acestor provizioane specifice de risc vor fi incluse pe cheltuieli.

La determinarea acestor provizioane, riscul de credit poate fi diminuat doar cu valoarea următoarelor garanții:

garanții necondiționate, oferite de Guvernul României sau de Banca Națională a României;

garanții necondiționate, care emană de la bănci cu renume internațional;

garanții necondiționate emise de la alte societăți bancare din România;

depozite (de fonduri și titluri), constituite la societatea bancară și creditoare și ca gaj pentru garantarea plăților ratelor și dobânzii;

alte gradații acceptate de conducerea băncii.

O dată stabilită clasa creditului, în funcție de aceasta, se poate proceda astfel:

În cazul în care ofițerul de credite constată că riscul pe client sau operație este foarte mare, garanțiile sunt neacoperite sau necorespunzătoare politicii băncii, aceasta va întocmi o notă de prezentare cu propunerea de respingere a solicitării clientului, pe care o va supune la nivelul de competențe de aprobare la care se încadrează suma solicitată, la care anexează toate situațiile întocmite și clasificarea creditului.

După aprobarea propunerii sale, va comunica în scris clientului, respingerea solicitării creditului și motivarea acestei respingeri.

În cazul în care ofițerul de credite consideră, pe baza analizei, că solicitarea clientului este interesantă și se încadrează din toate punctele de vedere în politica și procedurile băncii, acesta va întocmi o notă de propunere de aprobare, însoțită de analizele și clasificarea întocmită. La întocmirea notei, ofițerul de credite trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

cunoașterea deplină a clientului, fapt pentru care trebuie să analizeze cu mare atenție toate informațiile și pe cât posibil, să facă verificări independente;

să aibă în vedere principala sursă de rambursare a creditului, de plată a dobânzilor și comisioanelor, abilitatea clientului de a crea venituri în activitatea curentă;

a doua sursă, ca alternativă, în cazul în care prima devine imposibilă, o reprezintă garanțiile pe care banca le poate pretinde de la clientul în cauză. Rolul garanțiilor, în principal, este acela de a determina clientul să se simtă răspunzător față de bancă. Executantul garanțiilor pentru recuperarea sumelor datorate de client, trebuie să fie unul dintre ultimele obiective ale băncii. Aceasta se va face numai atunci când toate celelalte modalități de recuperare a creditelor neperformante s-au epuizat;

să coreleze rezultatele obținute prin aplicarea indicatorilor de evaluare cu toate informațiile despre client din documente, cu concluziile reieșite din mass-media, pentru a stabili în ce condiții se propune aprobarea creditului solicitat de client;

informațiile vor fi prezentate sintetizând aspectele cele mai importante și relevante pentru ca decizia de aprobare să se ia în cunoștință de cauză.

Treapta următoare în activitatea de creditare o reprezintă aprobarea notelor prezentate și semnate de ofițerii de credit.

Aprobarea de către Comitetul de Direcție sau Consiliul de Administrație se va comunica în scris cu eventualele modificări de condiții și recomandări.

La primirea aprobărilor, ofițerii de credit vor comunica în scris clientului hotărârea luată și, în cazul aprobării, îl va invita la bancă pentru a i se face cunoscute condițiile finale și de a stabili modalitățile și etapele de încheiere a documentației și utilizarea creditului.

După obținerea aprobării, se va întocmi forma finală a contractului de credit și de garantare, după care se va lua viza Departamentului juridic și apoi ele vor fi semnate de client. La semnarea se va avea grijă:

din partea clientului:

să fie persoana împuternicită a angaja firma;

să se verifice specimenele de semnături;

să se semneze pe fiecare pagină în colțul din dreapta-jos, exceptând ultima pagină unde sunt deja semnături (aceasta este măsura în plus de precauție, ca să nu se înlocuiască nici o pagină din contract);

să se aplice semnătura și ștampila firmei.

din partea băncii:

să nu semneze înaintea clientului;

dacă se trimite contractul la sediul clientului, ofițerul de credite va semna pe fiecare colț al paginii, iar la primirea lor înapoi, va verifica dacă nu s-au schimbat pagini sau părți din text;

contractele de credit și de garantare vor fi semnate din partea băncii numai de către persoanele ce au drept la semnătură, aplicându-se ștampila băncii;

fiecare parte primește un original al contractelor încheiate;

contractele de credit vor purta obligatoriu un număr format din simbolul tipului de credit (scurt, mediu, lung) și numărul curent, în ordinea încheierii tuturor contractelor de credit.

După ce s-au întocmit toate condițiile aferente creditului, se va verifica din nou de către Departamentul Juridic, legalitatea acestora, dându-se viza de utilizare a creditului.

Departamentul contabilitate deschide conturile necesare pentru înregistrarea și derularea în viitor a tuturor operațiunilor implicate de creditul acordat.

Ofițerul de credite are responsabilitatea păstrării dosarului fiecărui debitor cu documentația financiară a acestuia care va fi completată semestrial și anual. Dosarul va cuprinde, de asemenea, contractul de credit, garanțiile constituite în original, extrasele de cont cu operațiunile efectuate, corespondența și toate celelalte documente aferente creditului.

Arhivarea și păstrarea dosarelor se face astfel:

dosarul juridic al clientului după ce și-a închis toate conturile, la bancă;

documentele din dosarul de credit, originalul contractului de credit se va păstra, de regulă, trei ani de la rambursarea integrală a creditului și a achitării tuturor conturilor aferente acestuia;

contractele de garanții, constituite în original, se vor păstra două săptămâni de la rambursarea integrală a creditului și se va da o dovadă scrisă clientului, prin care se recunoaște eliberarea de obligații a creditorului, dându-i astfel posibilitatea să-și efectueze radierea ipotecii, gajului;

originalele documentelor se vor păstra de către creditor (bancă) timp de un an.

În ceea ce privește extrasele de cont și celelalte documente aferente, se arhivează de regulă, doi ani după încheierea operațiunii.

După expirarea acestor date, documentele se vor distruge.

Întocmirea de situații privind aspecte ale activității de creditare sunt necesare pentru o bună urmărire a expunerii băncii, pentru stabilirea politicilor și strategiilor de creditare ale băncii pe perioade scurte și de perspectivă, precum și pentru efectuarea diferitelor raportări la Banca Națională a României.

Semestrial, băncile au obligația să raporteze la Banca Națională a României, conform Normelor nr. 3 din 1994, situația privind clasificarea creditelor în derulare și constituirea provizioanelor specifice de risc.

III.3. CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE

În general, băncile comerciale acordă credite de consum persoanelor fizice. Treptele în activitatea de creditare sunt aproximativ aceleași ca la acordarea creditelor pentru persoanele juridice, dar criteriile pe baza cărora se poate aproba împrumutul diferă din mai multe puncte de vedere. Unele bănci din România au acceptat și adoptat sistemul “scoring” practicat în S.U.A. pentru creditarea persoanelor fizice, aceasta propunând exprimarea ca o notație de apreciere, sau de evaluare a atributelor solicitantului, în vederea acordării împrumutului.

Acest sistem de evaluare își propune să stabilească un mod de ierarhizare a solicitanților de credit (virtuali debitori) printr-o notă medie sau punctaj.

În acest scop s-a stabilit un număr de variabile, cum ar fi: starea materială, nivel de venituri, stabilirea locului de muncă și de domiciliu, vârsta, sarcinile familiale, comportamentul în relațiile cu banca, în calitate de debitor etc.

Aplicarea sistemului credit-scoring ar însemna adunarea punctajelor obținute de solicitant, rezultate care se compară cu numărul stabilit ca limită între acordarea sau respingerea cererii de credit.

Nota rezultată din agregarea acestor caracteristici poate duce însă la pierderea identității unor caracteristici specifice subiectului. Acestea pot pune în umbră laturi esențiale ale clientului, fiind acoperite prin aprecierea pozitivă a altor caracteristici nesemnificative. În scopul diminuării acestui dezavantaj, o mare influență asupra punctajului final o are discuția cu clientul în scopul descoperirii caracterului lui psihologic, al corectitudinii, onorabilității, modului său de a privi drepturile și obligațiile ce decurg din contractul de credite și nu în ultimul rând, garanțiile pe care le propune.

Condiția de fond în procesul acordării creditului, este capacitatea juridică a subiectului în sensul că, de regulă, băncile acordă credite numai persoanelor fizice cu capacitate de folosință și cu exercițiu deplin, adică subiecților care au drepturi depline și își pot asuma obligații.

III.4. INSTRUMENTELE PRIN CARE BNR INFLUENTEAZA POLITICA DE CREDITARE A BANCILOR COMERCIALE

Politica de credit înfăptuită prin banca centrală, în unele state și prin guvern, cu ajutorul unor instrumente și tehnici specifice, urmărește să asigure prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrului general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice și anume: manevrarea taxei rescontului, operațiunile pe piața liberă (open-market), politica rezervelor obligatorii ale Băncii Naționale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creștere a creditului), rata dobânzii, transferul de titluri de valoare.3

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată și conjunctură a economiei, va permite creditului exercitat rolului său de factor mobilizator, dar și de reglare a vieții economice.

În țările în curs de dezvoltare, printre care și țara noastră, ca o consecință a absenței unei piețe financiare dezvoltate există un volum ridicat al creditelor acordate de banca centrală celorlalte bănci.

O altă consecință a slabei dezvoltări a pieței financiare este volumul relativ mare al creditelor acordate statului. Acest lucru este determinat și de faptul că autoritățile trebuie să se angajeze puternic în finanțarea investițiilor datorită lipsei de inițiativă a sectorului privat.

Volumul relativ redus al hârtiilor de valoare existente în portofoliul băncii centrale este tot o urmare a slabei dezvoltări a pieței financiare. Există o pondere relativ ridicată a datoriilor și creanțelor externe, de unde tendința băncii centrale de a angaja credit în străinătate și de a deține rezerve valutare sub forma monedei altor state. În aceste condiții, principalul rol revine instituțiilor monetare (banca centrală și băncilor comerciale) și mai ales Băncii Naționale care acționează nu numai în domeniul conceperii și aplicării politicii monetare și valutare, ci intervine direct în orientarea selectivă a politicii de creditare a celorlalte bănci.

Rolul măsurilor de politică financiară, în primul rând al instrumentelor politicii monetare și de credit și al politicii valutare, să fie sensibil mai mare ca în trecut, deoarece măsurile respective trebuie să asigure evoluțiile financiare care permit realizarea obiectivelor politicii economice generale.

III.4.1. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară și de credit

Taxa rescontului este dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operațiunilor de rescontare.4

Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operațiunile de scont. Astăzi operațiunile de creditare ale băncii de emisiune s-au diversificat și au alte structuri, dar banca de emisiune continuă să îndeplinească în economie rolul de izvor al creditului.

Poziția taxei scontului în cadrul eșafodului de dobânzi ale pieții determină și utilizarea ei ca instrument al politicii monetare de credit.

În porincpal, acțiunea taxei scontului influențează piața capitalurilor, sfera creditului și respectiv ritmul desfășurării vieții economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creșterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, care are ca efect înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor și duce la scăderea profitului pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.

În consecință, întreprinzătorii vor manifesta prudență în dezvoltarea activității lor, vor renunța la o parte a creditelor. Manevrarea taxei scontului acționează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor rămase. Dimpotrivă, creșterea taxei scontului și a nivelului general al dobânzii, atrage în țară capitaluri străine. Se creează abundență de capitaluri care influențează, în sensul scăderii, nivelul general al dobânzilor.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului și refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanței de plăți.

De pildă, creșterea taxei scontului atrage invazie a capitalurilor străine și are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul capitalului determinat astfel poate veni în contradicție cu conjunctura dezvoltării economiei la aceeași dată și, îndeosebi, cu obiectivele politicii economice și de credit de influențare a acestor conjuncturi.

Prin restrângerea operațiunilor de scont, în general, aria influenței directe a creditului băncii centrale asupra celorlalte bănci dar, implicit, și influența asupra nivelului de dobândă s-a diminuat simțitor.

Abundența capitalurilor, caracteristică epocii contemporane, conduce la aceea că marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zis, fie că dispun de capitaluri proprii suficiente, fie că sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel că pentru ele nu are importanță variația modernă a dobânzii.

Înfăptuirea investițiilor, implicând angrenarea capitalului pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectivă, pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctura modernă pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piața capitalurilor, aflate sub acțiunea taxei scontului, influența așteptată – prin manevrarea taxei scontului – se exercită cu întârziere, partenerii continuând să practice niveluri de dobânzi anterioare, în condițiile în care aceștia au angajamente sau previziuni proprii asupra evoluției conjuncturii.

Cu toate aceste aspecte contradictorii, limitative și care întârzie exercitarea influenței sale, manevrarea taxei scontului constituie unul din instrumentele politicii monetare și de credit cu largi aplicații în lumea contemporană.

III.4.2. Politica operațiunilor la piața liberă (open market)

Politica open-market își are originea în economia unde se folosea pentru asigurarea sensului dorit de evoluția lichidității creditului și dobânzii.

Trăsăturile specifice operațiilor la piața liberă sunt:5

nivelul dobânzii practicate variază în funcție de evoluția pieței și, îndeosebi, sunt determinate de orientarea pe care banca dorește să o impună;

în desfășurarea operațiunilor banca centrală are un rol activ. Aceasta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii;

operațiile la piața liberă au un dublu sens. Ele permit băncilor de emisiune deopotrivă să acorde credite, dar și să împrumute pe această piață, ridicând astfel lichiditățile băncilor și, prin aceasta, ale economiei naționale.

Astfel, politica open-market este astăzi intervenția băncii centrale pe piața monetară – zisă piață liberă sau deschisă, față de alte piețe ale creditului din economie care sunt toate, mai mult sau mai puțin controlate – pentru a crește sau diminua lichiditățile agenților ce operează pe această piață, deci posibilitățile lor de acordare a creditului.

Creanțele ce fac obiectul tranzacțiilor la piața liberă sunt diferite: efecte de comerț, warante, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare și de consum, etc. În multe țări, cele mai frecvente creanțe ce fac obiectul operațiilor la piața liberă sunt bonurile de tezaur.

Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen scurt, ce se negociază pe piața liberă, în condițiile abundenței lor, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că inspiră preferința pentru plasament.

Statul este cel mai sigur debitor care plătește cu regularitate dobânzile, iar, transformarea în bani la nevoia acestor titluri este ușoară și imediată.

În aceste condiții băncile (ca deținători ai capitalurilor disponibile) își dispută în condițiile de piață pe baza cererii și ofertei, posibilitatea de a realiza plasamente în aceste hârtii de valoare. Desfășurarea operațiunilor cu aceste titluri de împrumut între bănci are ca efect redistribuirea acestora între ele. Intervenția băncii de emisiune la piața liberă conduce la o redistribuire, diferită prin efectele sale, între banca de emisiune și celelalte bănci. Această redistribuire are un rol important în influențarea plasamentelor de credit în economie.

Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune ocazionează creșterea emisiunii (sau a creanțelor băncii de emisiune față de celelalte bănci) și creează o eliberare egală a plasamentelor băncii, ceea ce conduce la sporirea creditelor acordate economiei.

Vânzarea titlurilor de către banca de emisiune implică retragerea din circulație a banilor (sau creșterea datoriilor celorlalte bănci către banca de emisiune) și determină restrângerea posibilităților băncilor de a acorda credite economiei prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de valoare.

Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei piețe stabile, sigure, a hârtiilor de valoare care să impună încrederea tuturor deținătorilor hârtiilor de valoare. Ca atare, este necesar ca statul să intervină pe piața hârtiilor de valoare pentru menținerea unor cursuri stabile. Astfel, același mijloc, achiziția și vânzarea hârtiilor de valoare, practicate de banca de emisiune pe piață, slujește două scopuri care nu întotdeauna se concentrează armonios. Se poate întâmpla, de pildă, ca, reducând creditele acordate economiei, prin vânzarea rapidă de titluri, să se influențeze cursurile în sensul scăderii acestora. Interesele statului, urmărind menținerea cursurilor hârtiilor de valoare, acționează ca o frână în acest caz, astfel că, de fapt, acțiunea de influențare a vieții economice se aplică parțial sau încetează reducându-și substanțial eficiența.

Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acționând în sensul unic al creșterii volumului pieței efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul regulator al operațiilor la piața liberă asupra capacității de creditare a băncilor și masei monetare în circulație.

III.4.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă în obligația băncii să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale. Acest sistem îndeplinește o funcție importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare și de credit. Sistemul rezervelor obligatorii, potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul depozitelor și volumul creditului ce se poate acorda în baza acestor resurse de creditare.

Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui raport. Astfel, creșterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităților de acordare de credit de către bănci, în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect creșterea posibilităților de creditare. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale care, în raport cu interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creșterea volumului creditului acordat în economie – determinând intensificarea activității economice (prin reducerea rezervei minimale), fie prin scăderea creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității economice (prin creșterea rezervei minime obligatorii).

În această prezentare schematică, rezervele minime obligatorii reprezintă unul din instrumentele prin care se impune băncilor o utilizare predeterminată a activelor și prin aceasta se influențează hotărâtor comportamentul în politica lor de credite.

În unele țări se stabilesc rezerve minime și pentru creditele acordate. acolo unde există, ele au dimensiuni minime. În Franța, față de rezervele asupra depozitelor, care sunt de 2,5% (pentru depozite la vedere) și 0,25% (pentru quasimonedă) pentru angajamentele de credit, rezerva este de numai 0,10%.

Politica rezervelor obligatorii are în anii ’60-’70 o perioadă de apogeu. Utilizată anterior în Anglia, S.U.A., Canada și R.F.G., ia o extindere largă în acești ani în Japonia (’59), Elveția (’61), Norvegia (’66), Franța (’67), Spania (’71), Suedia (’74), Italia (’75).

Într-o etapă ulterioară, autoritățile monetare au fost însă nevoite să reducă substanțial dimensiunile rezervelor (în Australia, în 1988) și chiar să renunțe la ele ca atare (Canada).

Această radicală schimbare de atitudine contemporană este expresia faptului că s-a conștientizat că rezervele obligatorii, influențând substanțial costurile bancare, nu acționează numai asupra ofertei de credite, ci și printr-un efect de preț asupra cererii de creditare.

Așa se explică de ce, în cele din urmă, băncile preferă măsuri mai puțin directe, dar mai globale, cum este open-market.

III.5. REFORMA BANCARĂ

Reforma bancară a început în anul 1990, prin înființarea unor noi bănci, cum au fost, spre exemplu Banca pentru Credit Cooperatist (Bankcoop); organizarea băncilor specializate de stat ca societăți comerciale, sub formă de societate pe acțiuni cu un singur acționar, statul; deschiderea în țara noastră a unor filiale sau sucursale ale unor bănci străine și bănci mixte, cum a fost spre exemplu, cea a Băncii franco-române; lărgirea și diversificarea obiectului de activitate al băncilor comerciale cu capital de stat.

Reforma bancară a fost efectiv realizată prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară și Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naționale a României, urmate de regulamente și norme de aplicare emise de Banca Națională a României.

În conformitate cu aceste legi, regulamente și norme, aparatul bancar a fost organizat pe două nivele și anume:

Banca Națională a României, cu un rol de bancă centrală a statului român, fiind organul unic de emisiune monetară, stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de plăți. Totodată, Banca Națională a României refinanțează societățile bancare și asigură lichidități aparatului bancar. În același timp, Banca Națională exercită supravegherea activității tuturor societăților bancare și promovează, reglementează și supraveghează activitățile de intermediere bancară. Membrii Consiliului de administrație sunt numiți și revocați de Parlament.

În ce privește statutul juridic al B.N.R., nu suntem de acord cu opinia conform căreia “Banca Națională este subordonată Parlamentului”. Aceasta deoarece atât din Legea privind activitatea bancară, cât și din Legea privind Statutul Băncii Naționale a României rezultă, în mod indubitabil, că: este un organ al statului, care stabilește reglementări, în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți; participă, în numele statului, la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare și de plăți, putând încheia unele acorduri de împrumut. Totodată, Consiliul de administrație are competență foarte largă, stabilind reglementări în domeniul politicii monetare, valutare, de credit și de plăți, hotărăște asupra organizării interne și asupra salariilor personalului acesteia. În toate aceste competențe deosebit de importante și de largi, B.N.R. acționează fără a avea obligația de a solicita aprobarea altui organ al autorității publice. Mai mult, membrii Consiliului de administrație nu pot fi membri ai Parlamentului și nu pot face parte din justiție sau din administrația de stat. Se poate conchide, după părerea noastră, că B.N.R. are un statut juridic special, acționând în mod independent în domeniul monetar, valutar, de credit și de plăți, cu largi atribuții de reglementare a operațiunilor respective și în relațiile externe în sfera sa de activitate . de altfel, chiar numirea și revocarea membrilor Consiliului de administrație, deși se face de Parlament, aceasta are loc la propunerea primului-ministru. B.N.R. are o singură obligație directă față de Parlament și anume prezentarea, anual, a dării de seamă cu privire la situația monetară și a creditului, ceea ce nu echivalează cu o subordonare, ci prezintă un drept al legislativului de a fi informat despre situația din aceste două domenii.

O problemă juridică importantă, în ce privește atribuțiile B.N.R., credem că o reprezintă întinderea competenței de a stabili și conduce politica monetară, valutară, de credit și plăți. În acest sens, suntem de părere că Legile nr. 33 și 34/1991 instituie o prea largă delegare legislativă pentru Banca Națională a României. Astfel, se prevede că Banca Națională a României stabilește și conduce politica monetară, valutară, de credit și de plăți și hotărăște asupra măsurilor în domeniile respective.6 Prin această delegare legislativă se ajunge, practic, la situația că Banca Națională, organ al puterii executive, să se substituie puterii legislative. Suntem, deci, în fața unei încălcări flagrante a unui principiu suprem al statului de drept: separația puterilor în stat.

Avem în vedere că, potrivit art. 38 (1) din Constituția României, Parlamentul este “unica autoritate legiuitoare a țării”. Semnificația supremă a acestei dispoziții constituționale rezidă din aceea că nici o altă autoritate publică din România nu are dreptul de a reglementa, stabilind norme juridice primare în vreun domeniu al relațiilor sociale. Singura putere care are dreptul deci de a institui norme juridice pe teritoriul României, este Parlamentul, în mod excepțional, în art. 114, delegarea legislativă, în anumite condiții, poate fi acordată Guvernului, dar nu și pentru alt organ de stat.

Stabilirea și conducerea politicii monetare, valutare, de credit și de plăți este de atribut exclusiv al Parlamentului. În raport de dispozițiile constituționale citate, delegarea legislativă se poate acorda numai Guvernului nu și Băncii Naționale.

Exercitarea practică a delegării legislative de către B.N.R., demonstrează și faptul că ea nu este oportună. Criticile frecvente, uneori virulente, aduse politicii monetare, valutare, de credit și de plăți duse de către Bancă și cadrul legislativ greoi și prea frecvent modificat, deci instabil, demonstrează că operațiunea Parlamentului la instituirea acestei delegări legislative nu a fost cea mai fericită.

Pentru aceste considerente sumare, suntem de părere că, de lege ferenda, se impune reglementarea prin lege a direcțiilor principale ale politicii monetare, valutare, de credit și de plăți, urmând ca Banca Națională să emită norme de aplicare a legilor respective.

Băncile comerciale și alte instituții de depozit, al căror obiect principal de activitate este atragerea de fonduri de la persoanele fizice și juridice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite și efectuarea unor servicii cu specific bancar.

Structura organizatorică, conducerea și administrarea societăților bancare se stabilesc prin statutele proprii. Societățile bancare se constituie potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, privind societățile comerciale, pe baza autorizației eliberată de Banca Națională a României. Este interzisă prin lege constituirea de societăți bancare sub formă de societăți cu răspundere limitată.

CAPITOLUL IV

ROLUL CREDITELOR ÎN REFORMAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

IV.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Analiza impactului creditelor externe asupra economiei naționale se poate face numai în raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei se modifică în condițiile în care sunt utilizate în procesele productive, în timp ce folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau în vederea satisfacerii necesităților de consum imediate determină alte tipuri de efecte. Folosirea de credite pentru finanțarea unor importuri care vizează ameliorarea condițiilor de viață, deși este dureros să o spunem, nu reprezintă, în opinia noastră, o investiție rentabilă deoarece nu se reflectă în perspectivă în rezultatele celor care beneficiază de ele. De altfel, bunurile importate pentru îmbunătățirea calității vieții se consumă repede, reprezentând, în fapt, “o picătură de apă” în oceanul de nevoi. Ele sunt uitate apoi neavând rezonanța dorită în îmbunătățirea efectivă a calității activității prestate.

În literatura de specialitate se consideră că cea mai importantă “lecție” în ceea ce privește creditele externe o constituie modul de folosire a acestora. Dacă acestea sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere în avans asupra unor venituri externe viitoare. Datoria externă trebuie, în timp, să creeze capacitatea de a plăti datoria și singura cale este de a investi în activități ce asigură un profit suficient pentru acoperirea serviciului datoriei.

Înfăptuirea unui sistem economic de piață presupune o multitudine de acțiuni pentru a căror finalizare sunt necesare resurse financiare importante, în cadrul cărora creditele externe ocupă un loc aparte.

Din experiența practică de până acum a rezultat că s-au redus substanțial termenele de acordare a creditelor datorită ceșterii instabilității piețelor de capital și a solicitărilor de credite externe, ceea ce a sporit concurența și a generat un puternic serviciu de “public relations”, creșterea preocupărilor pentru înfrumusețarea imaginii debitorilor, asigurarea unei stabilități politice și economice convingătoare.

Prezentul studiu are ca obiectiv identificarea unor posibilități de utilizare a creditelor externe, a limitelor între care acestea sunt eficiente, a domeniilor spre care trebuie îndreptate, a consecințelor ce decurg din utilizarea lor. Tratarea problemelor este direct legată de contextul est-european deoarece drumul de urmat și soluțiile preconizate prezintă multe similitudini și constituie o experiență utilă pentru România.

Recurgerea la creditele externe poate fi atât un factor de progres în cadrul realizării unor restructurări aducătoare de profituri, prin creșterea competitivități produselor românești pe piața externă cât și o frână – atunci când se acumulează o datorie însemnată și în contul căreia trebuie alocată o mare parte a încasărilor în valută convertibilă pentru plata serviciului datoriei, ceea ce are ca principală consecință diminuarea considerabilă a investițiilor.

Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate ramurilor economice bogate în resurse interne (agricultură, turism, industrie ușoară și alimentară), dezvoltării sferei serviciilor, “infuziei” tehnologiilor de vârf și pentru reducerea activității unor ramuri energio și material intensive (sau chiar dezafectarea unor unități).

Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui să amâne costul tranziției pentru o perioadă viitoare, în care va fi mai ușor de suportat achitarea acestor costuri, să contribuie la menținerea sau la limitarea diminuării nivelului de viață, pentru a permite populației să accepte sacrificii inerente de tranziție.

O primă etapă în realizarea unei creditări externe eficiente o constituie identificarea resurselor financiare disponibile, cunoașterea condițiilor necesare accesului la acestea și atragerea lor, în paralel cu adoptarea măsurilor solicitate de furnizorii de credite externe. De cea mai mare însemnătate – din perspectiva țărilor solicitatoare de credite – se bucură instituțiile financiare și bancare internaționale, deoarece acestea dispun de resurse financiare foarte mari, acordă importante facilități și o asistență competentă și cu o experiență bogată în reușita acțiunilor întreprinse. În ultima perioadă s-au redus tot mai mult termenele de acordare a creditelor externe, datorită creșterii instabilității pieței mondiale și a solicitărilor tot mai mari de capitaluri, ceea ce înăsprește concurența între debitori. Se poate considera că cererea de credite externe depășește, în prezent, cu mult oferta disponibilă pe plan mondial. Aceasta face ca ocuparea pentru creșterea activității debitorilor, prin promovarea unei reclame favorabile, a unui puternic sector de “public relations”, asigurarea unei stabilități economice și politice convingătoare, să se dovedească de multe ori hotărâtoare în obținerea împrumuturilor externe dorite.

De o deosebită atenție ar trebui să se bucure formele cele mai avantajoase de creditare externă – din punctul de vedere al debitorilor – ținând seama de faptul că acordarea creditelor cuprinde o gamă largă de metode.

Un rol important în integrarea României în Europa și în reconversia economiei sale urmează să-l aibă Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai dacă vor fi îndeplinite condițiile impuse de B.E.R.D (respectarea drepturilor omului, stat de drept și democrație veritabilă bazată pe pluripartitism) și vizează sectoare precum cel bancar, telecomunicațiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

IV.2. PRIVATIZAREA ȘI CAPITALUL STRĂIN

În ceea ce privește privatizarea, cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare au adoptat reglementări ferme de impulsionare a acestui proces, urmărind scopuri precise: eficientizarea unor întreprinderi proprietate de stat deja create; atragerea capitalurilor particulare, inclusiv străine, spre unele activități “periferice”, permițându-se astfel guvernelor să-și concentreze resursele spre domenii prioritare; perfecționarea managementului și impulsionarea proceselor de inovații și invenții, inclusiv la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii; reducerea presiunii fiscale și de credit, ca urmare a degrevării guvernului de o serie de întreprinderi subvenționate anterior, obținerea de efecte sociale pozitive pe termen mediu și lung (în pofida unor efecte imediate negative pe care privatizarea le are asupra ocupării forței de muncă).

Paralel, țările în curs de dezvoltare au legiferat noi acte normative sau au efectuat modificări importante în cele deja existente privind influxurile de capitaluri străine, în sensul unei largi deschideri spre exterior, de încurajare a investițiilor de capital străin, pe de o parte, iar pe de altă parte, de implementare a unor variate pârghii de exercitare a controlului asupra activității desfășurate de aceste capitaluri străine pe propriile teritorii.

Este semnificativ de arătat că în deceniile anterioare și în special în anii ”70, țările în curs de dezvoltare respective adoptaseră acte normative mult mai restrictive față de investițiile de capitaluri străine, temătoare fiind de impactul nefavorabil asupra balanțelor lor de plăți externe, de rolul posibil al acestora în “denaționalizarea” economiilor lor și mai ales de incertitudinea unui transfer de tehnologie adecvată.

Din multitudinea instrumentelor de stimulare a interesului partenerului străin se remarcă, printr-o frecvență mai mare și prin importanța lor economică, următoarele: micșorarea cotelor de impozitare a beneficiilor, reducerea riscurilor necomerciale, scutiri de taxe și impozite, acordarea de subvenții variate etc. În reglementările recente s-au introdus garanții împotriva exproprierii, clauze de “înghețare” a taxelor, modalități clare de rezolvare a stărilor conflictuale – toate menite să facă mai atractive condițiile oferite de țările gazdă.

Se remarcă, totodată, modul selectiv, în funcție de anumite criterii specifice, de tratare a investițiilor de capital străin, în timp ce unele stimulente în principal forme variate de garantare a investițiilor sunt acordate tuturor partenerilor, alte instrumente, în special cele referitoare la tratamentul preferențial, sunt oferite numai acelor investitori care îndeplinesc anumite condiții prestabilite.

De asemenea, se pune accentul pe acordarea de stimulente progresive în funcție de performanțele obținute pe parcursul funcționării obiectivului economic respectiv și mult mai puțin pe caracteristicile inițiale ale investițiilor de capital respective – prin aceasta revenind responsabilități mai mari negociatorilor din țara-gazdă în adoptarea unei atitudini diferențiate și mai sofisticate față de stimulentele acordate partenerilor străini.

Selectivitatea rezultă și din modul “ferm” în care sunt precizate anumite domenii de activitate rezervate exclusiv investițiilor străine directe. Drept criterii fundamentale în departajarea acestor domenii se înscriu: importanța lor strategică; gradul de dezvoltare deja atins, existența resurselor naționale și, cu o importanță crescândă, cota de export de producție realizată. Acest din urmă criteriu este direct corelat cu deficitele cronice ale balanțelor de plăți curente ale țărilor în curs de dezvoltare, urmărindu-se ameliorarea acestei situații prin încasările obținute la exporturile realizate de întreprinderile cu capital străin 100% sau majoritar. Ca urmare, în unele cazuri se prevede, în mod restrictiv, ca producția realizată în aceste din urmă întreprinderi să fie exportată în proporție de 100% sau 80% sau 60% etc., corespunzător și nevoilor pieței interne. Mai mult, însăși cotele de impozitare a profiturilor sunt micșorate pe măsură ce ponderea exporturilor în total producție crește.

Analiza, chiar și succintă, a experiențelor țărilor în curs de dezvoltare în domeniile prezentate, conduce spre următoarea concluzie: politica statelor față de investițiile de capitaluri străine nu este considerată în mod izolat, ci ca parte integrantă a strategiilor lor naționale de dezvoltare economico-socială.

Pe etape, acest proces se desfășoară astfel: după identificarea sectoarelor prioritare, în conformitate cu obiectivele de dezvoltare națională, se stabilește utilitatea creării obiectivelor economice respective și, ulterior, se determină dacă sunt necesare investiții de capitaluri străine.

În momentul de față, în țara noastră, încă se manifestă teama de influxul masiv de capital străin, care, se spune, ar putea periclita independența noastră economică și ar permite “exploatarea” forței de muncă în favoarea partenerilor străini, în virtutea mecanismului de transfer peste graniță a unei părți însemnate din valoarea nou creată în unitățile economice cu sediul în țara noastră.

CAPITOLUL V

FINANSBANK (ROMANIA) S.A

V.1. PREZENTARE GENERALĂ

În jurisdicția actuală a țării cu privire la desfășurarea activității bancare se menționează expres că B.N.R. supraveghează activitatea tuturor societăților bancare. În România, cadrul legislativ este constituit din Legea nr. 33/1991 privind activitatea societăților bancare și Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naționale a României.

Societățile bancare, persoane juridice, sunt organizate și funcționează în regimul societăților comerciale. În acest sens, Banca Centrală eliberează autorizații cu privire la modul de funcționare, la drepturile și obligațiile statutare ale băncii comerciale. În sfera acestui cadru juridic a fost înființată Banca de Credit Industrial și Comercial S.A. la data de 10 decembrie 1993, ca o societate bancară 100% privată, cu capital mixt româno-american.

Din punct de vedere bancar a devenit operațională în ianuarie 1994. Numele de B.C.I.C. s-a schimbat în Finansbank(România) S.A. în iulie 2000 cu aprobarea B.N.R. . În februarie 2000, Finansbank Istanbul Turcia a devenit acționar principal prin achiziționarea a peste 66% din totalul de acțiuni.

Acțiunile băncii sunt deținute de un număr de persoane fizice și juridice române și străine. Astfel, structura acționariatului se prezintă ca în tabelul 1:

1.Finansbank(România) S.A. (denumită anterior BCIC) – domeniul bancar – achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni de către Finansbank A.S. Turcia a avut loc în februarie 2000. Sfera de activitate a acestei bănci circumscrie atragerea și formarea de depozite bănești în lei și în valută, acordarea de credite, efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare. Banca funcționează ca persoană juridică, conform legilor în vigoare, potrivit Statutului de organizare și funcționare a Finansbank(România) S.A.

Finans Leasing S.A. – activitate de leasing – înființată în 1998 în București

de către FINANS LEASING A.S., una din marile companii din Turcia.

Bayindir FIBA S.A. – activitate de proiectare și executare construcții –

înființată în 1998 ca o societate mixtă 50%-50% cu Bayindir Group; a construit clădirea Centrului București Mall.

Gimrom holding S.A. – comerț cu amănuntul – și-a început activitatea în

București în septembrie 1999 prin deschiderea magazinelor GIMA.

Marks&Spencer – comerț cu amănuntul – primul magazin a fost deschis în

România în martie 2000, ca o societate mixtă Turcia – Grecia.

În prezent, Finansbank (România) SA are oportunități multiple în dezvoltarea și diversificarea activității pe piața financiar-bancară din România, dar și pe piața internațională:

Accesul și implicarea directă cu prudența de rigoare în economia

românească răspunzând interesului pieței și al clienților băncii și acționarilor săi.

Accesul pe piața financiar-bancară internațională având în vedere că

Finansbank AS Istanbul este prezentă deja în țări dezvoltate economic și financiar-bancar ca Elveția, Germania, Turcia, Franța, Irlanda, Rusia și Malta.

Accesul și implicarea în operațiuni pe piața bursieră în România, Turcia și

alte țări din Comunitatea Europeană ; în ceea ce privește domeniul afacerilor, Finansbank (România) SA este în măsură să sprijine orice domeniu de activitate, cu condiția ca obiectivele de afaceri să fie fezabile, rentabile și să asigure garanția rambursării creditelor acordate agentului economic ; în acest sens, Finansbank (România) SA a creat un compartiment de marketing care are menirea să studieze piața, să analizeze și să cunoască cerințele acesteia și implicit nevoile diverselor societăți de profil, acordându-le asistență tehnică și economică necesară dezvoltării unor afaceri rentabile.

Finansbank (România) SA intenționează să îmbunătățească gama și

calitatea serviciilor oferite și să lărgească segmentul de piață prin atragerea unei părți mai mari din volumul comerțului exterior și de clienți persoane fizice.

Finansbank (România) SA intenționează să dezvolte rețeaua de sucursale

din România și să-și dezvolte relațiile cu băncile corespondente. În prezent are relații de corespondență cu 170 de bănci.

Ținta finală a Finansbank (România) SA este să devină un furnizor de

servicii financiare bine cunoscut, în beneficiul clienților și acționarilor săi. Îmbinarea eficientă a calităților manageriale cu profesionalismul lucrătorilor și cu sinergia Grupului FIBA vor reprezenta factori determinanți în atingerea acestui obiectiv.

V.2. OPERAȚIUNI EFECTUATE DE FINANSBANK

(ROMÂNIA) S.A.

Finansbank (România) SA efectuează operațiuni bancare și financiare în țară și străinătate, pentru contul său propriu, al clienților băncii – persoane fizice sau juridice – în numele unor instituții sau în colaborare cu acestea, precum și orice alte activități permise de reglementările în vigoare. Finansbank (România) SA își desfășoară activitatea prin sucursale, filiale și două agenții. În acest scop Banca:

a) atrage fonduri bănești, în lei și în valută, din țară și din străinătate, în depozite la vedere sau la termen;

b) păstrează disponibilitățile bănești ale clienților și efectuează operațiuni de

încasări și plăți, în lei și în valută, în numerar sau fără numerar, prin conturile deschise de clienți la această bancă;

contractează credite, în lei și în valută, în țară și în străinătate;

acordă, în condițiile stabilite de lege, credite pe termen scurt, în lei și în valută, pe bază de garanții, cu rambursare de până la 12 luni pentru activități de aprovizionare, producție, desfacere, prestări de servicii, sprijinirea temporară a agenților economici. Pentru realizarea de investiții, banca acordă, în condițiile stabilite de lege, pe bază de garanții, credite pe termen mediu, cu rambursare de până la 5 ani și pe termen lung, cu rambursare de până la 25 ani; asigură servicii bancare de expertiză a proiectelor și de analiză a ofertelor depuse de executanți;

operațiuni cu cecuri, în și din conturile deschise persoanelor fizice și operațiuni cu cecuri internaționale;

cumpără și vinde valută străină, efectuează operațiuni de schimb valutar;

emite și confirmă scrisori de garanție, avaluri, cauțiuni și efectuează operațiuni cu acestea, în țară și în străinătate;

efectuează operațiuni cu acreditive, incasso-uri, ordine de plată și alte instrumente de încasări și plăți;

emite efecte de comerț, în lei și în valută, acceptă efecte de comerț emise asupra sa și girează efecte de comerț emise de terți, emite cecuri bancare proprii;

efectuează operațiuni de scontare și rescontare a efectelor de comerț, în lei și în valută;

efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operații cu titluri emise de stat, precum și acțiuni, obligațiuni și hârtii de valoare, pe cont propriu sau pentru terți, în țară și în străinătate, potrivit legii;

încheie angajamente de corespondență cu bănci și instituții financiare străine și convenții privind activități financiar-bancare, efectuează și alte operațiuni legate de afacerile bancare și financiare în țară și străinătate;

participă cu capital la agenții economici din țară și din străinătate;

participă ca membru, în organisme financiar-bancare internaționale la operațiuni financiare și bancare în cadrul unor acorduri, convenții și înțelegeri încheiate de autoritățile române pe plan intern și internațional, participă la reuniuni internaționale cu caracter financiar, bancar sau monetar;

cumpără imobile și alte bunuri imobiliare pentru uzul propriu sau al personalului băncii și poate dobândi imobile prin executarea creanțelor băncii, care vor fi vândute la prima ocazie favorabilă;

efectuează orice alte activități bancare și financiare permise de reglementările legale în vigoare.

Principala funcție a Finansbank(România) S.A. o constituie promovarea creditului bancar, menit să satisfacă cererea de resurse a clienților săi, posibilitățile acestora de finanțare nefiind în măsură să asigure nevoile la un moment dat sau pentru o anumită perioadă de timp.

Creditele bancare reprezintă elementul cel mai important din activul bilanțului oricărei bănci, atât ca pondere, cât și din punct de vedere al valorificării resurselor, deoarece dobânzile încasate la aceste credite constituie, în general, principala sursă de venituri, deci de obținere a profitului.

Banca acordă credite prin negocieri cu solicitantul, în funcție de bonitatea acestuia și de obiectul creditului. Ea este în drept să solicite, la acordarea creditelor, garanții asigurătorii cum sunt: bunurile ce se procură din creditul acordat, înscrisuri de valoare și alte efecte de comerț, ipoteca constituită asupra bunurilor imobile în proprietatea debitorului și garanților, scrisori de garanție bancară, cesiuni și alte active.

Banca stabilește, potrivit dispozițiilor legale, modul de gajare, condițiile în care bunurile care constituie garanția creditului rămân în păstrarea clientului beneficiar de credite, precum și modalitatea în care se poate dispune de acestea.

Creditele se acordă de bancă pe baza contractului de credit care se încheie cu beneficiarul acestuia și în care se consemnează clauze referitoare la volum, obiect, garanție, termen de rambursare, dobândă.

Actele de împrumut încheiate de bancă constituie titluri executorii, în caz de neplată pentru întreg soldul creanței de plată.

Banca este îndreptățită, față de clientul care nu-și îndeplinește angajamentele sau nu respectă clauza din contractele de credite, să dispună următoarele măsuri:

recuperarea creditului înainte de termen atunci când: se constată înstrăinarea garanțiilor prezentate; utilizarea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate; păstrarea în condiții necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanție; sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor din contract.

Finansbank(România) S.A. recuperează din sumele rezultate din valorificarea înscrisurilor, creditele acordate, dobânzile și orice cheltuieli efectuate în legătură cu valorificarea, eventual surplus.

declanșarea, potrivit legii, a procedurii juridice de punere în faliment și lichidare.

Depozitele constituite sau creditele acordate sunt purtătoare de dobânzi din momentul constituirii, respectiv al acordării lor. Dobânda este negociabilă.

Pentru titlurile sau efectele de comerț primite în păstrare sau gaj, banca este obligată să elibereze clientului o dovadă din care să reiasă toate elementele distinctive, valoarea nominală, numerele și seriile ce le poartă, precum și semnele ce le deosebesc de alte titluri purtând aceeași denumire.

Banca nu poate încredința altei persoane înscrisurile primite în gaj decât cu încuviințarea expresă a deponentului sau constituitorului gajului, cu excepția situației de recuperare a creditelor înainte de termen.

Banca are dreptul să verifice situația economică și financiară a clientului, în legătură cu creditul acordat, până la rambursarea integrală a acestuia.

Aceste multiple funcții și operațiuni se desfășoară diferențiat, în funcție de situația reală a clienților, de starea de solvabilitate a acestora, potrivit intereselor pe care le reclamă acut activitatea băncilor cât și a diferiților agenți economici.

După cum se poate observa, o bună parte din activitatea acestei bănci se încadrează în preceptele generale ale activității băncilor comerciale. Ea contribuie la aplicarea politicii monetare și financiare a statului nostru și, respectiv, a asigurării unor corelații cerute de efortul întreprins în instaurarea echilibrului monetar, a formării unei mase monetare echilibrate și nu în ultimul rând, la preîntâmpinarea acelor factori generatori de distorsiuni inflaționiste.

V.3. PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE OFERITE DE

FINANSBANK (ROMÂNIA) S.A.

Pentru a-și stimula clienții, atât persoane fizice cât și juridice, să-și păstreze economiile în depozite la bancă, Finansbank(România) S.A.acordă o serie de produse și servicii deosebit de atractive:

deschiderea de conturi curente: conturi de disponibilități la vedere în lei și în valută; conturi de investiții ale societăților mixte; conturi ale agenților economici care au unități subordonate în țară; conturi tranzitorii ale ordinelor de plată; conturi de cec cu limită de sumă; conturi de acoperire financiară (scrisoare de garanții și acreditare).

deschiderea de conturi de economii: conturi de depozit la termen, în lei și în valută (overnight, 1 săptămână, 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni); depozite guvernamentale la termen; conturi de acreditiv în valută.

împrumuturi și credite acordate societăților (în lei și în valută):

pe termen scurt și mediu cu destinația: activități curente: producție, comerț, prestare de servicii; import; credite pentru investiții în activități de export; alte activități comerciale susținute de un plan de afaceri.

pe termen lung.

servicii valutare:

plăți și încasări: deschiderea de conturi curente și de depozit; operațiuni Spot și Forward; ordine de plată pentru străinătate din ordinul persoanelor fizice și juridice, române și străine; asigurarea operativității în derularea operațiunilor de încasări și plăți în valută utilizând sistemul SWIFT;

operațiuni de finanțare a comerțului internațional: utilizează toate mijloacele și instrumentele de plată: ordine de plată, incasso-uri, acreditive documentare, cecuri; primește și emite scrisori de garanție bancară în valută; scontează efectele de comerț; acordă credite din fonduri proprii.

5. garantarea creditelor:

depozit colateral- constituit într-un cont cu destinație specială de garantare a creditului și blocat pentru toată perioada de derulare a contractului;

scrisoarea de garanție bancară eliberata de o banca agreata de Finansbank (România) SA.

6.gestionarea titlurilor de valoare (obligațiuni de stat, certificate de trezorerie) prin intermediul societății Finans Securities SA, care asigură participarea băncii pe piața primară și secundară a capitalului.

7. sistemul cărților de plată VISA;

8. operațiuni de schimb valutar: operațiuni cu cecuri în lei și în valută;

9.operațiuni de custodie;

10.operațiuni de vânzare și decontare a cecurilor de călătorie Thomas Cook Travellers Cheques.

V.4.PROCESUL DE CREDITARE SPECIFIC FINANSBANK

(ROMÂNIA) S.A.

V.4.1.Principii generale de creditare bancară

Băncile comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, în funcție de profilul lor și de posibilitatea de creditare a lor.

Operațiunile de creditare au la bază prudența bancară, criteriul fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga activitate și principiile generale de creditare.

Deși există mai multe abordări ale principiilor de creditare, toate pot fi reprezentate pe scurt astfel: credibilitatea; forma contractuală; destinația creditului; garantarea creditului; rambursabilitatea creditului; dobânda; garanțiile creditului.

1) Credibilitatea. Este suportul moral, elementul psihologic, esențial, fără de care creditul nu poate exista. Dobândirea încrederii presupune cunoașterea clientului, iar aceasta se realizează printr-o permanentă activitate de informare și documentare pentru formarea convingerilor privind: calitățile morale și profesionale ale managerilor societății și a principalilor colaboratori și asociați; reputația, privită prin prisma calității produselor și serviciilor, în relațiile cu partenerii; situația patrimonială și financiară.

2) Forma contractuală. Conform prevederilor art. 21 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară din România, “toate operațiunile de credit și garanții ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții”.

3) Destinația creditului reprezintă principiul ce obligă împrumutatul de a utiliza creditul în concordanță cu scopul pentru care a fost acordat și totodată, dă dreptul băncii de a urmări respectarea modului de utilizare. Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinație decât cea stabilită, dă dreptul băncii să rezilieze contractul de credit și să retragă împrumutul.

4) Garantarea creditului. Orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile și imobile sau titluri de valoare existente în patrimoniul societății. Garanțiile asiguratorii reprezintă principalul mijloc preventiv prin care se diminuează riscul insolvabilității.

5) Rambursabilitatea la termen a creditului conferă echilibru întregului proces de creditare și asigură condițiile pentru reluarea continuă a acestui proces. Determinarea capacității reale a împrumutatului de a realiza venituri, alegerea și convenirea garanțiilor asiguratorii, precum și supravegherea permanentă a modului de utilizare a creditului, sunt principalele măsuri care asigură înfăptuirea acestui principiu. Nerambursarea la termen a ratelor prevăzute în contract atrage după sine plata de dobânzi penalizatoare precum și declanșarea procedurii de executare silită.

6) Dobânda reprezintă interesul care stă la baza oricărei operațiuni de creditare și constituie prețul creditului utilizat. Dobânda percepută pentru creditele acordate se negociază de băncile comerciale având în vedere dobânda pieței, raportul între cererea și oferta de capital, ea neputând fi sub nivelul taxei oficiale a scontului. Rata dobânzii la acordarea de credite trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii la depozite, asigurându-se astfel profit. Totuși, pe lângă rata dobânzii, băncile mai adaugă și alte taxe. Una dintre acestea în țările dezvoltate o reprezintă un comision de negociere pentru acoperirea costurilor de instrumentare a creditului care în România, de regulă, nu se plătește, ci se include în costul creditului.

7) Garanțiile creditului admise de băncile comerciale sunt:

a) Gajul propriu-zis, constituit în favoarea băncii sub cele două forme:

– gajul cu deposedare asupra depozitelor de valută aflate în conturile personale ale membrilor asociați sau ale giranților societății: obiecte sau metale prețioase, titluri de valoare;

– gajul fără deposedare asupra bunurilor aflate în proprietatea societății, de natura materiilor prime, materialelor semifabricate, produse finite, mărfuri, dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi sub aceeași formă, vor putea fi numărate sau măsurate și depozitate separat într-un loc bine determinat, bunuri de natura mijloacelor fixe aflate în proprietatea societății, bunuri ce urmează a se procura, de natura materiilor prime, materialelor, semifabricate și mărfuri de natura mijloacelor fixe. Se va urmări ca bunurile gajate să nu fie afectate de alte creanțe și să fie asigurate la o societate de asigurări prin solicitarea cesionării drepturilor de despăgubire ori contractele de asigurare încheiate.

b) Ipoteca convențională de rangul I asupra:

– bunurilor imobile prin destinație în stare de funcționare aflate în proprietatea societății;

– bunurilor imobile prin natura lor aflate în proprietatea societății sau a membrilor asociați;

– bunurile imobile ce urmează a fi cumpărate sau realizate prin credite, admise în calculul garanțiilor, dacă asupra lor se va constitui ipoteca odată cu încheierea actelor de vânzare-cumpărare sau în cel mult 30 zile de la data realizării construcțiilor. Se va urmări ca bunurile ipotecate să nu fie afectate de alte creanțe și să fie asigurate la o societate de asigurări.

c) Cesiunea de creanță admisă drept garanție dacă privește drepturile de încasat, rezultate din contracte ferme pentru mărfurile livrate, serviciilor prestate, lucrărilor executate, către parteneri cunoscuți ca solvabili de către băncile comerciale. Cesiunea de creanță este acceptată sub forma transmiterii înscrisului (contract) dacă:

– plata este prevăzută a se face în cadrul termenului de creditare;

– beneficiarul mărfurilor livrate, serviciilor prestate își dă acordul, conform unei note de accept pentru schimbarea creditorului inițial, prin achitarea acestora în contul băncii creditoare.

d) Scrisoarea de garanție bancară emisă de o bancă sau o instituție financiară din țară (exprimată în lei) sau străinătate (exprimată în valută convertibilă) agreată de băncile comerciale, prin care se angajează irevocabil ca, în cazul în care o anumită persoană juridică debitor principal nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată și indicată în scrisoare expres, să plătească ea însăși suma neachitată în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice beneficiar (banca comercială).

e) Stocurile de materii prime, materiale, mărfuri destinate consumului sau vânzării imediate, asupra cărora nu se poate constitui gajul propriu-zis aprovizionate sau în curs de aprovizionare, vor fi admise în garanție la cel mult 60% din valoarea de achiziție dacă:

– agentul economic a mai beneficiat, în ultimele 12 luni, de credite pe termen scurt, pe care le-a rambursat conform scadențelor stabilite;

– produsele finite rezultate din prelucrarea materiilor prime și materialelor achiziționate din credite au desfacerea asigurată prin contracte ferme cu termene de încasare de cel mult 12 luni de la data angajării creditului, iar mărfurile achiziționate din credite în vederea vânzării pot fi valorificate ușor de către populație datorită naturii și prețului lor de desfacere.

f) Dreptul de gaj general constituit asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, în universalitatea lor, inclusiv a celor ce se procură sau se realizează din credite și care pune astfel toți creditorii în poziție de egalitate.

V.4.2. Politica de creditare a băncii Finansbank(România) S.A.

Politica de creditare a Băncii Finansbank(România) S.A. susține o atitudine de promovare a creditului către clienții considerați a avea capacitate reală de rambursare și de îndeplinire a obligațiilor la termen. Activitatea de creditare, principala sursă de venituri a băncii, se desfășoară potrivit obiectivelor strategice aprobate, prin care se stabilesc principiile generale și limitele în cadrul cărora se vor evalua toate oportunitățile de creditare.

Obiectivul politicii de creditare este de a asigura o profitabilitate ridicată și pe termen lung, atât prin creșterea portofoliului de credite, cât și prin menținerea unui nivel bun sau foarte bun al calității creditelor.

Principiile generale pe baza cărora este concepută politica de creditare sunt:

– Acordarea de credite numai în condițiile în care este asigurată rambursarea ratelor și plata dobânzilor aferente, corelată cu un risc de creditare cât mai redus. Acest lucru va proteja profiturile viitoare ale băncii împotriva deteriorării cauzate de anumite pierderi din credite sau de alte costuri legate de urmărirea mai dificilă a unor clienți.

– Alocarea fondurilor băncii în active de bună calitate în scopul protejării depozitelor clienților și al creșterii profitabilității capitalului acționarilor.

– Deservirea nevoilor de credite ale segmentelor de piață și categoriilor de clienți convenabili pentru bancă, utilizând proceduri și metode moderne de marketing.

– Urmărirea permanentă și atentă a situațiilor clienților, în mod deosebit a acelora care indică o deteriorare a activității.

– Limitarea expunerii în creditare de ramuri, sectoare și clienți, reducând tot mai mult creditarea în condiții de profitabilitate redusă pentru bancă.

– Asigurarea unei creditări în concordanță cu strategia generală a băncii.

Banca va angaja relații de creditare cu clienții a căror bonitate a fost dovedită fie prin evoluția relațiilor anterioare, fie prin alte surse acceptabile care să asigure condițiile de evaluare a riscului. Pentru a asigura o profitabilitate optimă a capitalului și a celorlalte surse proprii ale băncii în condițiile unui nivel acceptabil de risc, banca va urmări să dețină un portofoliu de credite echilibrat, structurat armonios pe diferite sectoare de piață, pe tipuri de produse de creditare și pe termene variate de acordare, corelat cu o politică prudentă în materie de lichiditate, bazată pe natura și termenele resurselor atrase de bancă.

În conformitate cu prevederile din statutul băncii, Finansbank(România) S.A. acordă agenților economici credite, în completarea fondurilor proprii pentru desfășurarea activității economice.

Activitatea de creditare se desfășoară de către bancă pe bază de resurse proprii și atrase și are în vedere strategia pe care aceasta o urmează în scopul de a realiza o creditare eficientă, atât pentru bancă, cât și pentru clienții săi.

Creditele au destinație precisă, sunt garantate cu valori imobiliare (de bază) și mobiliare (suplimentar), sunt rambursabile și purtătoare de dobândă. La creditele acordate, banca va percepe dobânzi și comisioane negociate, în funcție de destinația și durata de rambursare a acestora. Pentru creditele restante, agenții economici plătesc dobânzi majorate.

Creditele se acordă pe durate diferite de timp, în funcție de natura lor, de situația financiară a clientului și de specificul activității sale privind aprovizionarea, producția și desfacerea mărfurilor, construcții, transport etc.

Durata de creditare se stabilește prin contract. Ea începe de la data stabilită pentru punerea la dispoziție a creditului în contul împrumutatului și se încheie la data stabilită prin contract pentru rambursarea ultimei rate de credit.

În cadrul duratei de creditare se cuprind:

perioada de timp în care creditul se utilizează (se consumă), respectiv de la data stabilită pentru punerea la dispoziție a creditului în contul împrumutatului și până la folosirea integrală a creditului;

perioada de grație, respectiv perioada în care banca este de acord și convine cu împrumutatul prin contract ca acesta să nu înceapă rambursarea creditului imediat după utilizarea lui:

– perioada de grație este cuprinsă între data prevăzută prin contract pentru utilizarea integrală a creditului și data prevăzută pentru rambursarea primei rate a creditului;

– în perioada de grație împrumutatul plătește dobânda sau cu acordul băncii dobânda se calculează, nu se plătește și se capitalizează;

– perioada de grație se acordă în special pentru creditele pentru dezvoltare (de investiții) și numai în situațiile în care se constată că împrumutatul nu dispune de sumele necesare rambursării creditului începând imediat după utilizarea integrală a acestuia. Este cazul investițiilor la care potrivit documentației tehnice s-a prevăzut o perioadă de atingere a parametrilor proiectați;

– nu se va acorda perioada de grație mai mult de 12 luni de la termenul de punere în funcțiune a investițiilor. În cazul investițiilor ce produc imediat după punerea în funcțiune (exemplu: utilaje, mașini și instalații) se acordă perioada de grație până la intrarea lor în funcțiune;

– perioada de grație se poate acorda și în cazul creditelor reeșalonate (proceduri tranzitorii) când capacitatea clientului de rambursare a împrumutului a scăzut datorită unor conjuncturi neanticipate sau imprevizibile la acordarea creditului și numai în situația în care clientul dovedește capacitate de redresare prin schimbarea politicii comerciale, schimbarea unor factori de decizie în societate și/sau valorificarea unor active;

– la cererea justificată a clientului și cu acordul băncii se pot acorda perioade de grație și la alte tipuri de credite.

perioada de timp în care creditul se rambursează (se restituie), respectiv de la data prevăzută în contract pentru rambursarea primei rate a creditului până la data stabilită prin contract pentru rambursarea ultimei rate.

Pentru agenții economici, Finansbank(România) S.A. acordă credite ce pot avea următoarele destinații:

credite pentru cheltuieli de aprovizionare, producție și desfacere;

credite pentru scopuri, destinații precise și perioade limitate (credite de trezorerie)

– pentru procurări de materii prime, materiale și produse finite a căror aprovizionare, producție și transport sau desfacere sunt sezoniere;

– pentru acoperirea unor nevoi temporare de fonduri, pe perioade limitate privind aprovizionarea unor materii prime, materiale și mărfuri;

credite pentru export și producție de export;

credite pentru descoperire de cont (scontări) pe perioade de până la 30 zile sau perioade până la încasarea documentelor în decontare;

credite pentru dezvoltare (de investiții) în completarea surselor proprii;

credite în valută- condiții specifice creditării în valută;

credite pentru proceduri tranzitorii- clienți cu situație financiară slabă și foarte slabă;

scontarea efectelor de comerț și/sau hârtiilor de valoare, documentelor de comerț internaționale etc, avalizate sau confirmate după caz, în condițiile prevederilor legilor și practicilor interne și internaționale.

Pentru persoanele fizice Banca Finansbank(România) S.A. acordă:

credite pentru locuințe și case de vacanță:

– construirea de locuințe și/sau case de vacanță, inclusiv utilitățile aferente;

– modernizarea, extinderea sau terminarea locuințelor și/sau caselor de vacanță;

– cumpărarea de locuințe noi, terminate sau neterminate, de la unitățile specializate sau alte persoane fizice;

– terminarea lucrărilor la imobilele preluate în diverse stadii de execuție;

– cumpărarea de terenuri pentru construirea de locuințe și/sau case de odihnă, inclusiv de la persoanele fizice.

credite pentru nevoi gospodărești;

credite pentru cumpărări de autoturisme;

credite pentru cumpărarea de bunuri imobile și alte cheltuieli.

Plasamentele pe termen scurt au continuat să dețină o pondere importantă în totalul portofoliului de credite, corespunzător strategiei adoptate în vederea diminuării riscului. Întreg procesul creditării se realizează sub supravegherea și controlul băncii care are în vedere respectarea următoarelor condiții:

Aprobarea creditului se dă de către bancă numai dacă acesta este solicitat în scris și în mod documentat de către agenții economici și numai după ce banca analizează cererile agenților economici, negociază și stabilește cu aceștia condițiile de creditare și, ca urmare, încheie Contractul de Credit, în care sunt cuprinse valoarea și obiectul contractului, utilizarea și rambursarea creditului, dobânda, garantarea creditului, obligațiile împrumutatului, drepturile băncii.

Acordarea efectivă a creditelor aprobate agenților economici se face numai după realizarea de către aceștia a tuturor condițiilor prealabile, angajate prin contractul de credit încheiat în ceea ce privește asigurarea garantării rambursării creditelor.

Derularea creditului și menținerea stării de creditare se realizează sub controlul băncii în ceea ce privește menținerea permanentă a stării de garantare a acestuia și asigurarea rambursării lui la scadențele stabilite prin contractul de credit.

Rambursarea efectivă a creditelor și achitarea dobânzilor datorate pentru creditele angajate se face, de regulă, din inițiativa agenților economici împrumutați, anticipat sau la expirarea scadențelor stabilite prin contractele de credit și, în mod excepțional, prin intervenția băncii, inclusiv pe calea executării silite a valorilor sau bunurilor prin care s-a garantat rambursarea creditelor.

În ceea ce privește administrarea creditelor avem în vedere

Condițiile de aprobare-acordare a creditelor

Banca aprobă-acordă creditele agenților economici, cu condiția ca aceștia:

– să aibă deschise conturi în lei sau valută la bancă sau să-și deschidă astfel de conturi la bancă, cu respectarea întocmai a prevederilor cuprinse în Normele de lucru privind deschiderea de conturi pentru persoane fizice și juridice ale băncii;

– să posede capitalul social și fonduri proprii pentru desfășurarea activității economice, al căror cuantum total se află într-un raport optim față de volumul creditelor pe care le solicită;

– să dispună de garanții materiale proprietatea sa, garanții care să le pună la dispoziția băncii;

– să accepte, prin contractul de credit pe care îl semnează, condițiile privind: nivelul dobânzilor și comisioanelor pe care banca le percepe; termenele (scadențele) ce se stabilesc pentru rambursarea creditelor, obligația ce le revine de a depune în mod regulat la bancă, un exemplar din documentele financiar-contabile sintetice pe care le întocmesc periodic (bilanțul contabil, balanța de verificare contabilă, contul de profit și pierderi, bugetul de venituri și cheltuieli etc.); efectuarea operațiilor de încasări și plăți generate de activitatea economică pe care o desfășoară și prin contul deschis la bancă; punerea la dispoziția organelor băncii pe tot parcursul perioadei cât durează creditarea a evidențelor, datelor tehnico-operative și financiar-contabile ce sunt necesare pentru efectuarea de analize și verificări privind respectarea destinației creditului, garantarea creditului, asigurarea rambursării creditelor, păstrarea stării de solvabilitate etc.

– să aibă un bun serviciu al datoriei;

– să nu fie înregistrați la CRB cu datorii restante în Registrul Credite Restante;

– să nu fie înregistrați la CIP pentru emiterea de cecuri fără acoperire;

– să nu fie implicați în litigii însemnate cunoscute de bancă.

Aprobarea creditelor are în vedere parcurgerea următoarelor etape:

se primește și se înregistrează cererea de credit pe care agentul economic o depune la bancă împreună cu documentația anexată la aceasta;

se analizează și se verifică cererea de credit de către organul de specialitate al băncii. Analiza și verificarea se efectuează pe baza documentelor și documentațiilor existente în bancă, a conținutului cererii de credite, a datelor evidențiate, întocmite și prezentate băncii odată cu cererea de credit și a constatărilor pe care le face la sediul unde acesta își desfășoară activitatea.

Contestațiile, concluziile și propunerea organului de inspecție al băncii se înscrie de acesta, sub semnătură proprie, într-o fișă de analiză și propuneri.

se aprobă creditul după ce organul de conducere competent din sucursală (director sau comitet de direcție) analizează și se pronunță asupra documentației prezentate (cererea societății comerciale și Fișa de analiză și propuneri a serviciului de credite).

Aprobarea creditului se dă de către organele de conducere din sucursale sau din Centrala Finansbank(România) S.A., în limita competențelor stabilite din ordinul Președintelui Finansbank(România) S.A.

se încheie contractul de credit între bancă și societatea comercială în care se stipulează condițiile în care s-a aprobat creditul, precum și clauzele privind obligațiile și drepturile părților contractante.

Contractul de credit se întocmește în două exemplare originale, având următoarea destinație: un exemplar rămâne la bancă; un exemplar se predă agentului economic împrumutat. Creditul se pune la dispoziția clientului potrivit contractului de credite și a graficului de eșalonare, dar într-un cont separat de împrumut, prin debitarea acestuia pe măsura efectuării plăților. Pe tot parcursul perioadei de creditare la cererea agentului economic, banca poate suplimenta creditul aprobat inițial.

b) Urmărirea derulării creditelor

Urmărirea creditului este esențială în menținerea și asigurarea unei bune calități portofoliului de credite și în evitarea unor pierderi ce pot apărea din deteriorarea acestuia. Urmărirea efectivă a creditului este asigurată prin:

controale periodice care să depisteze unele schimbări nefavorabile în situația financiară a clientului

atribuirea unei categorii pentru fiecare credit, care să reflecte nivelul de risc implicat

analiză periodică a tuturor creditelor, în conformitate cu prevederile Normelor de Creditare

acțiuni corective imediate acolo unde apar deteriorări ale calității creditului.

În managementul portofoliului de credite ale băncii este esențială existența unor proceduri operaționale de control eficiente și efective. Acestea protejează banca împotriva unor acordări de credite neautorizate și evidențiază alte credite care nu sunt acceptabile. Trimestrial, sucursalele băncii vor efectua analize la agenții economici care înregistrează credite în sold, urmărind:

folosirea creditului numai în scopul pentru care a fost aprobat;

existența permanentă și integrală a garanțiilor materiale (gajuri, ipoteci), integritatea fizică și funcțională a acestora, păstrarea și conservarea lor în bune condițiuni;

reînnoirea contractelor de asigurare pentru bunurile aduse în

garanție, în cazul în care durata de rambursare este mai mare decât cea de asigurare;

reflectarea corectă și la zi în evidența contabilă a operațiunilor legate de utilizarea și rambursarea creditului, a dobânzilor și comisioanelor aferente;

păstrarea în contul deschis la bancă a disponibilităților bănești rezultate din activitatea desfășurată;

depunerea la bancă a bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere, însoțite de anexe, a situațiilor trimestriale privind rezultatele financiare și obligațiile fiscale, situația patrimoniului, precum și a balanței de verificare lunară, întocmite conform metodologiilor elaborate de Ministerul Finanțelor;

examinarea situației economico-financiare a împrumutatului, urmărindu-se asigurarea condițiilor pentru rambursarea integrală și la termenele stabilite prin contract a creditelor acordate și plata dobânzilor.

Măsurile care pot fi luate în urma controlului efectuat, cu aprobarea conducerii sucursalei Finansbank:

Anularea sau reducerea creditului neutilizat, în cazul în care se constată că împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului creditului. Această măsură se ia după expirarea unui termen de preaviz scris de minimum 5 zile;

Întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziția împrumutatului de noi tranșe de credit aprobat în cazul în care s-a constat că a fost utilizat creditul în alte scopuri decât cel pentru care a fost solicitat și aprobat. Creditul utilizat în alte scopuri și dobânzile neîncasate, se retrag imediat din contul de disponibilități al împrumutatului, iar atunci când nu este posibil se trece în restanță;

Întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situația economică și financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la aprobarea creditului și care nu mai asigură condiții de rambursare. Banca poate reveni la această măsură după ce se constată redresarea situației clientului;

În cazul în care se constată că agentul economic înregistrează rate la credit și/sau dobânzi neachitate de peste 90 de zile, iar din analiza efectuată de bancă rezultă că nu sunt condiții de redresare economică și financiară a unității, Finansbank trece la retragerea imediată a creditului și la încasarea dobânzilor datorate din contul de disponibilități al împrumutatului, iar când acest lucru nu este posibil, se va trece la recuperarea creditului și a dobânzilor prin executare silită.

c) Rambursarea creditelor

La expirarea scadențelor stabilite prin contractul de credit, rambursarea creditului se realizează astfel:

Pentru împrumuturile puse la dispoziția împrumutatului sub formă de credit, rambursarea ratelor scadente se face din disponibilitățile existente în contul său curent;

Pentru creditele puse la dispoziția împrumutatului, sub forma liniei de credit, rambursarea ratelor scadente se face prin reducerea plafonului de credit aprobat pentru soldul debitor al contului curent, cu valoarea ratei scadente, caz în care la finele zilei scadente soldul debitor al contului curent trebuie să nu depășească plafonul de credit redus;

În ambele situații de mai sus, atunci când, în primul caz, nu există disponibilități în contul agentului împrumutat pentru a se rambursa integral rata scadentă sau când, în al doilea caz, soldul debitor al contului curent depășește plafonul de creditare redus, banca procedează în prima zi următoare scadenței, astfel:

– sistează orice plată din contul de disponibilități sau din contul curent;

– preia cu notă contabilă, din contul de disponibilități sumele ce s-au format în acest cont și rambursează rata scadentă (restantă).

În toate cazurile, rambursarea anticipată a creditului operează asupra ultimelor rate scadente.

V.4.3.Beneficiarii creditelor acordate de Finansbank(România) S.A.

Clienții băncii Finansbank(România) S.A. sunt persoane fizice și juridice, indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, române și străine rezidente în România, care au conturi deschise la bancă și își derulează operațiunile prin aceste conturi.

Conform Normelor de Creditare Finansbank(România) S.A. pot beneficia de credite următoarele categorii de clienți (vezi și figura 2):

Regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital mixt constituite conform prevederilor Legii 15/1990, Legii 31/1990, O.G. 32/1997.

Societăți comerciale cu participare străină de capital constituite conform Legii 35/1991 modificată prin O.G. 92/1997.

Fermierii agricoli individuali și cei organizați în diferite forme de asociere simple fără personalitate juridică potrivit Legii 36/1991.

Asociații familiale și persoane fizice autorizate să desfășoare activități individuale potrivit Decretului-lege 54/1990.

Instituții publice.

Organizații cooperatiste constituite conform prevederilor Legii 106/1995.

Organizații obștești.

Organizații și organisme internaționale ce funcționează potrivit legii pe teritoriul României.

Societăți civile (Fonduri de Investiții) organizate conform prevederii O.G. 24/1993.

Cabinete de avocatură constituite potrivit Legii 51/1995.

Cabinete notariale constituite potrivit Legii 36/1995 a notarilor publici.

Reprezentanțele străine ce funcționează potrivit Decret-Lege. 122/1990.

Cabinetele medicale organizate în conformitate cu prevederile O.G. 124/1998.

Experții contabili ce funcționează conform prevederii O.G. 65/1994.

Persoane juridice străine autorizate de organele abilitate să desfășoare activitatea în România.

Persoane fizice.

Asociații cu personalitate juridică.

Fundații constituite conform Legii 21/1924.

Fig. 2. Portofoliul de clienți ai FINANSBANK

Cunoașterea clientului constituie o premisă și o bună posibilitate de satisfacere corectă a cererilor de credite formulate. Relația băncii cu clienții săi se va baza pe o bună cunoaștere a afacerii desfășurate de aceștia.

Astfel, la prima întâlnire cu agentul economic, reprezentantul băncii va solicita acestuia o prezentare generală a activității desfășurate și a obiectivelor viitoare, urmărind: data la care agentul economic și-a început activitatea, obiectul de activitate a acestuia, volumul și perspectiva activității desfășurate, alte credite angajate la alte bănci, necesarul de credite pentru desfășurarea activității și alte elemente legate de creditul solicitat (data angajării lui, termenul de rambursare, destinația creditului, furnizorii și clienții cu care a făcut și face afaceri).

Rezultă că relația bancă-client este o relație biunivocă. Ea trebuie privită atât din punctul de vedere al băncii cât și pe poziția clientului.

Pentru cunoașterea și evaluarea situației economico-financiare prezentă și de perspectivă a clienților, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, Finansbank(România) S.A. trebuie să-și asigure o bază de informații asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.

Principalele surse de informații sunt:

informații obținute de la clienți: din cererea de deschidere a contului; din contractul de societate și statutul societății; din bilanțurile contabile, din contul de profit și pierdere, din raporturile trimestriale, din balanțele de verificare lunare și din alte situații financiare;

informații din evidențele băncii privind: volumul total de credite aprobat și acordat, pe naturi de credite și durate de rambursare; volumul de încasări și plăți lunare; incidențe apărute în derularea operațiilor de plăți și rambursări de credite, precum și volumul și frecvența acestora;

informații din surse exterioare, care pot fi obținute de la: B.N.R.; Registrul Comerțului; alte bănci și organisme care au relații cu clientul; camerele de comerț, judecătoriile, notariatele și primăriile locale; mijloacele mass-media; comisiile județene de statistică; agenții economici ce au relații contractuale cu clientul.

În vederea acordării de credite, banca trebuie să facă investigații pentru cunoașterea clienților săi, urmărind în principal următoarele elemente: 1) capacitatea managerială; 2) relațiile și reputația pe piață; 3) rezultatele financiare; 4) fișa clientului.

1. Capacitatea managerială. Se urmărește: experiența în domeniul de activitate în afacerile prezentate băncii sau activitățile propuse spre realizare; existența în echipa de conducere cel puțin a unei persoane calificate pe probleme financiar-contabile, de marketing, de producție și de personal care să asigure organizarea și desfășurarea corespunzătoare a acestor activități; caracterul, integritatea și comportamentul conducerii.

2. Relațiile și reputația pe piață. Se stabilește reputația clientului în cadrul ramurii, subramurii și a localității în care-și desfășoară activitatea împrumutatul. Se va urmări cum va influența creșterea sau descreșterea segmentului de piață controlat de împrumutat asupra necesităților sale de credite și asupra credibilității și reputației sale viitoare. Segmentul de piață al împrumutatului este de fapt procentul reprezentat de clienții lui din totalul numărului clienților pieței produsului (serviciului) respectiv.

Se verifică modul în care clientul își onorează obligațiile față de terți, analizându-se situația plăților; se discută cu clientul căutându-se răspuns la următoarele întrebări:

– care sunt condițiile normale de aprovizionare ale firmei;

– dacă are acces la condițiile și programele speciale de aprovizionare (date fixe, reduceri de prețuri la aprovizionare în cantități mari);

– dacă aprovizionarea se face necondiționat și furnizorii oferă garanții;

– care este modalitatea de plată pe care o solicită clientului furnizorii (dispoziție de plată, acreditiv, cec cu limită de sumă);

– dacă sunt plăți întârziate față de furnizori, frecvența lor și pe ce perioade. Se ia contact cu principalii furnizori la care plățile au fost întârziate, după caz, pentru a se obține aprecierea acestora despre client.

Această verificare furnizează o imagine clară a nivelului obligațiilor către furnizori și dorința acestora de a continua să vândă clientului respectiv. Dacă există informație privind urmărirea în justiție a clientului de către unul sau mai mulți creditori se vor face investigațiile necesare pentru a se proceda în consecință.

Se face evaluarea prezenței pe piața produselor și a serviciilor prestate, după caz, căutându-se răspunsul la următoarele întrebări:

– de cât timp clientul desface pe piață produsele sale, respectiv prestează servicii și dacă sunt bine primite de cumpărători;

– care este gradul de acoperire cu contracte și comenzi ferme o ofertei clientului;

– produsele, respectiv serviciile, pot fi vândute, prestate separat sau depind de alte produse sau servicii;

– produsele noi au o piață pregătită, sau care ar putea fi valoarea lor de piață;

– care este ponderea valorică a produselor și serviciilor noi în totalul veniturilor clientului pe ultimul an de activitate.

3. Rezultatele financiare. Analiza bilanțului contabil: se vor examina bilanțurile contabile pe ultimii 3 ani și situațiile financiare cumulate de la începutul anului în curs, comparativ cu perioada corespunzătoare din anul anterior. Bilanțurile contabile trebuie să fie certificate de Comisia de cenzori și de organele abilitate ale Ministerului Finanțelor; se vor analiza stocurile, cheltuielile și veniturile, precum și decontările, prelevările, vărsămintele, datoriile și obligațiile față de terți pe baza ultimelor 3 balanțe de verificare; se vor analiza costurile.

Analiza conturilor de profit și pierdere: se vor analiza pe ultimii 3 ani și pe anul în curs rezultatele activității și profiturile obținute; se vor analiza pierderile înregistrate și perspectiva eliminării lor; se va analiza repartiția profitului net.

Analiza fluxului de încasări și plăți: fluxul de încasări și plăți trebuie să furnizeze informații din perioada respectivă, atât pentru activitatea de producție cât și pentru cea de investiții. Alături de celelalte analize financiare, analiza fluxului de încasări și plăți permite evaluarea: posibilităților de a genera în viitor disponibilități; capacitatea clientului de a-și respecta obligațiile de plată.

Fișa clientului. Pe baza datelor și informațiilor obținute, personalul compartimentului de creditare va întocmi o fișă a clientului care trebuie analizată pe măsura schimbărilor ce intervin în situația clientului.

V.4.4 Analiza portofoliului de credite al Finansbank(România) S.A.

Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciată în funcție de structura creditelor. Din acest punct de vedere, categoriile de credite sunt:

– Creditele standard (cu risc redus) – acele credite care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenele prevăzute, iar banca nu are nici un motiv de a pune la îndoială capacitatea de rambursare a debitorului. Pentru ele nu se constituie rezerve

– Creditele în observație – acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade scurte de timp, întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și dobânzilor aferente. Pentru acești clienți, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionării tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piață, a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal. Pentru aceste credite, banca alimentează fondul de rezerve cu cel puțin 5% din valoarea lor. În această categorie se includ și acele credite neajunse la scadență sau cu scadențe din împrumuturi și dobânzi aferente, nerambursate la termen.

– Creditele substandard – sunt creditele care prezintă deficiențe și riscuri care periclitează rambursarea datoriei; ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs. Pentru aceste credite rezerva trebuie să fie cel puțin egală cu 20% din valoarea lor.

– Creditele îndoielnice – sunt creditele care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte. Pentru aceste credite, banca reduce valoarea angajamentului, în urma unor renegocieri, deoarece nu crede că va putea recupera decât o parte din valoarea creanței. Provizionul constituit pentru aceste credite este de 50% din valoarea renegociată.

– Creditele pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată (100%).

Analiza și clasificarea portofoliului de credite se face având în vedere performanțele financiare ale împrumutaților și serviciul datoriei acestora (capacitatea de a-și onora datoriile la scadență).

Analiza portofoliului de credite al unei bănci se realizează cu ajutorul tehnicilor denumite generic “credit scoring”, tehnici care se diferențiază în funcție de natura clientelei astfel:

Credit scoring pentru persoanele juridice, evaluează activitatea agenților economici având la bază următoarele criterii : forma de organizare a agentului economic; sectorul în care își desfășoară activitate; poziția agentului economic în ramura sa de activitate; lichiditatea patrimonială; solvabilitatea patrimonială; situația economico-financiară: profit brut, rentabilitate financiară, grad de îndatorare; sezonalitatea activității desfășurate; dependența de piețele de aprovizionare și desfacere; nivelul sprijinului guvernamental; calitatea conducerii; perspectiva unității.

Fiecare criteriu este caracterizat de un număr de puncte și un anumit coeficient de importanță. Pentru fiecare criteriu, se ponderează numărul de puncte cu coeficientul de importanță corespunzător criteriului respectiv.

Prin însumarea punctelor astfel obținute, se stabilește un punctaj în funcție de care agenții economici sunt calificați după bonitate.

Credit scoring pentru persoane fizice evaluează bonitatea clientului după criterii subiective: condițiile de locuit ale clientului, profesia, durata activității la aceeași unitate, situația familială, numărul persoanelor aflate în întreținere, venitul.

Pe baza punctajelor obținute prin credit scoring, băncile clasifică clienții în 5 categorii, după cum urmează:

categoria A – în cazul în care performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

categoria B – în cazul în care performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

categoria C – în cazul în care performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

categoria D – în cazul în care performanțele financiare sunt scăzute și cu evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria E – în cazul în care performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Cuantificarea performanțelor financiare a fiecărui client, pentru încadrarea portofoliului de credite al acestuia într-una din cele 5 categorii de credite, se efectuează în funcție de limitele procentuale prevăzute, pe fiecare indicator de performanță financiară în parte. Pentru fiecare indicator de performanță financiară a clientului, în funcție de încadrarea acestuia în limitele stabilite, se acordă următoarele punctaje: 10 puncte (pentru indicatorii care se încadrează în categoria A); 8 puncte (pentru indicatorii care se încadrează în categoria B); 5puncte (pentru indicatorii care se încadrează în categoria C); 2 puncte (pentru indicatorii care se încadrează în categoria D); 0 puncte (pentru indicatorii care se încadrează în categoria E).

Prin însumarea punctajelor obținute de clienți pentru fiecare indicator, se obține punctajul total pe baza căruia se face încadrarea întregului portofoliu de credite, într-una din cele 5 categorii, astfel: categoria A- punctaj total între 41-50 puncte; categoria B- punctaj total între 26-40 puncte; categoria C- punctaj total între 11-25 puncte; categoria D- punctaj total între 1-10 puncte; categoria E- punctaj total 0 puncte.

În situația în care punctajul obținut de un client se apropie de limita superioară sau inferioară, punctajul aferent fiecărei categorii de credite se poate majora sau diminua cu 1-3 puncte, în funcție de aprecierea generală a activității clientului astfel încât creditul respectiv să fie trecut la categoria de credite superioară sau inferioară.

În situații în care clientul înregistrează pierderi, portofoliul de credite al acestuia se încadrează la categoria E, fără a se mai calcula indicatorii de performanță.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

– bun – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență și cu o întârziere maximă de 7 zile;

– slab – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile față de scadență;

– necorespunzător – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile față de scadență.

Prin corelarea datelor referitoare la performanțele financiare cu cele privind serviciul datoriei, potrivit tabelului matriceal de mai jos se va stabili clasificare creditelor după cum urmează:

Tab. 3. Clasificarea creditelor

Periodic (trimestrial) se determină performanța financiară a clienților și împrumuturile acestora sunt încadrate într-una din cele cinci categorii, utilizându-se pentru aceasta soldul creditelor, precum și situația achitării dobânzilor aferente.

Având în vedere dificultățile din economie manifestate prin tendințe de scădere a producției industriale și a PIB, devansarea exporturilor de către importuri, menținerea și agravarea blocajului financiar și devalorizarea cursului de schimb al leului în raport cu alte valute, politica de creditare a urmărit și va urmări în continuare, în principal :

– creșterea gradului de exigență în procesul de acordare a creditelor și, în acest fel, a prudenței bancare, prin restricționarea până la anulare a accesului la credite a unităților cu situație economico-financiară necorespunzătoare, generatoare de pierderi către parteneri;

– alocarea cu precădere a creditelor noi în sectorul privat și, îndeosebi, către întreprinderile mici și mijlocii;

– acordarea creditelor cu dobândă diferențiată pentru producția de export și exportul de produse;

– constituirea de provizioane asiguratorii împotriva declanșării riscului.

V.4.5.Forme de garanții acceptate de Finansbank(România) S.A.

Pentru a i se acorda un împrumut, orice agent economic sau persoană fizică trebuie să prezinte anumite garanții. Aceste garanții sunt o măsură de protecție a creditorului, în cazul în care debitorul nu ar mai avea capacitatea de rambursare a creditului. Se poate afirma că garanțiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate. Garanțiile pot fi garanții personale, constituite în funcție de persoana debitorului și garanții reale, constituite în funcție de coexistența bunurilor debitorului.

Garanția reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor (în cazul nostru, banca ce a acordat împrumutul) astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Garanția reală constă în rezerva unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului. Garanțiile reale cuprind ipotecile și gajurile.

Garanțiile personale reprezintă angajamente ale agenților economici și persoane fizice sau juridice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanție mai poartă denumirea de cauțiune sau fidejusiune și este valabil dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;

– cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 de ani dacă este persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei juridice);

– garantul să fie solvabil;

– garantul să domicilieze sau să aibă sediul în județul unde funcționează banca ce acordă creditul;

– patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații.

Cauțiunea sau garanția personală poate fi materializată și prin scrisoarea de garanție bancară. Aceasta este garanția dată de o bancă în favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contractează un credit bancar.

Alte garanții: gajul general – reprezintă un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor, aceștia având o poziție egală față de bunurile debitorului, împotriva căruia se derulează executarea silită. Deci, acest gaj nu conferă băncii privilegiul de a-și recupera singură datoriile (ca în cazul garanțiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sunt mult mai mari.

Gajul general cuprinde întregul patrimoniu al debitorului, deci atât bunurile mobile, cât și cele imobile. El reprezintă o garanție prin efectul legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat).

Depozitele în lei și valută – este vorba numai de disponibilitățile bănești constituite în depozite distincte, create special în scopul garanției creditelor. Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare.

Asigurarea activelor împrumutaților constituie garanție a creditelor. Bunurile constituite garanție sunt asigurate pe toată durata creditării. Asigurarea se face la valorile cu care bunurile respective sunt luate în calcul la fixarea garanției. Toate documentele cu titlul de despăgubiri din asigurarea bunurilor sunt acceptate de bancă drept garanție a creditelor acordate. Împrumutații sunt obligați să predea băncii polițele de asigurare, care se păstrează la aceasta până la rambursarea tuturor creditelor și dobânzilor.

În practica Finansbank pot constitui drept garanție a creditului:

Garanția bancară – reprezintă un înscris prin care altă bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil ca, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu va executa obligația de a plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată, în favoarea băncii beneficiarului (împrumutător).

Depozitul bancar – reprezintă o garanție materială sub forma unei sume de bani depusă de debitor la bancă în favoarea beneficiarului în anumite condiții stabilite și comunicate băncii de către debitor. Debitorul poate constitui depozitul bancar la societatea bancară care acordă creditul sau la o altă societate bancară, încheindu-se un contract de depozit.

Gajul fără deposedare – reprezintă un contract consensual, în cazul căruia bunul care constituie obiectivul gajului rămâne în continuare în posesia debitorului.

Gajul fără deposedare se constituie, în conformitate cu Codul Comercial (art.479-480) asupra următoarelor bunuri mobile :

– Bunuri mobile existente în patrimoniul împrumutatului, de natura materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produselor finite și altor mărfuri, dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi sub aceeași formă, vor putea fi numărate sau măsurate, aflate în unitățile de producție sau depozite ; valoarea la care aceste bunuri se admit în garanție este stabilită pe baza prețului de achiziție rezultat din factură sau alte documente, din care se deduce o marjă de risc de 10%.

– Bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutatului și care vor putea fi admise în garanție numai dacă sunt în stare de funcționare și gradul de uzură nu depășește 50% ; valoarea la care acestea se admit în garanție este valoarea rămasă din care se deduce o marjă de risc de 10%.

Contractul de gaj este unilateral deoarece el dă naștere unei singure obligații în sarcina debitorului, și anume aceea de a păstra bunul, de a-l conserva și de a-l ține la dispoziția creditorului, ca garanție.

Contractul de gaj este un contract accesoriu al contractului de împrumut (contract principal), ca urmare stingerea contractului de împrumut determină stingerea automată a contractului de gaj.

Ipoteca – este o garanție imobiliară, reală ce se constituie în baza art.1746-1815 din Codul Civil, care nu implică deposedarea celui ce o include.

Ipoteca are următoarele caracteristici juridice:

– este un drept real accesoriu, în sensul că ipoteca acordă titularului său un drept de urmărire al bunului imobil ipotecat în mâinile oricui s-ar găsi și un drept de preferință în satisfacerea creanței sale înaintea celorlalți creditori ; ipoteca, fiind un drept accesoriu, urmează obligația pe care debitorul o are față de un creditor prin contractul de împrumut;

– este obligația imobiliară putând fi ipotecate numai bunurile imobile, nu și cele mobile;

– ipoteca nu se poate constitui decât în cazurile și cu respectarea formelor prevăzute de lege;

– ipoteca este supusă regimului specializării ( trebuie bine determinată asupra imobilului afectat cât și asupra valorii creanței garantate);

– ipoteca este indivizibilă, ea continuând să existe asupra întregului imobil ipotecat, chiar dacă, între timp, s-a achitat o parte din datoria inițială.

Acceptarea de către bancă a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiții:

ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel ce deține o astfel de ipotecă se îndestulează primul la masa credală în raport cu ceilalți creditori;

valoarea imobilului ipotecat să fie de cel puțin cu 10% mai mare decât creditul solicitat plus dobânzile și comisioanele aferente și să-și conserve valoarea în timp;

durata existenței în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației ce a generat ipoteca;

imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii.

Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în cartea funciară de la judecătorii. Stingerea ipotecii are loc, în general, odată cu plata ultimei rate scadente la creditul garantat prin ea.

Cesiunea de creanță – este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane.

Părțile cesiunii sunt: cedentul- creditorul care transmite creanța sa; cesionarul- persoana către care se transmite creanța; debitorul cedat- debitorul creanței transmise.

Efectul cesiunii constă în aceea că din momentul realizării acordului de voință, creanța trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului.

Pot fi cesionate creanțele din livrări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii, atât la export cât și la intern.

Modalitatea de garantare a creditelor acordate are la bază următoarele norme și criterii:

a) Garanțiile acceptate de bancă de la data acordării creditului trebuie să acopere în proporție de cel puțin 120% valoarea creditului. Bunurile imobiliare aduse în garanție vor fi acceptate de bancă pentru:

– imobile de orice tip (clădiri)- în procent de 50-70% din evaluarea făcută de specialistul băncii;

– terenurile- în procent de 50-60% din valoarea reală a lor sau din valoarea înregistrată la Administrația Financiară;

– investițiile în curs de realizare- în procent de 50% din valoarea documentației ce atestă stadiul fizic realizat.

Bunurile mobiliare aduse în garanție și inclusiv cele procurate din credit vor fi acceptate de bancă în următoarele condiții:

50% din valoarea bunurilor mobiliare, stabilită în funcție de uzura lor;

50% din valoarea stocurilor de materiale, produse, mărfuri existente sau procurate pe credit;

depozite bancare și scrisori de garanție bancară se acceptă la valoarea integrală de 100%;

obiecte de artă, bijuterii, metale și pietre prețioase- 100% din valoarea expertizată de instituția abilitată;

creanțe certe, lichide și exigibile aduse în garanție reală mobiliară- 50-70% din valoarea lor;

titluri de valoare (bilete la ordin, cambii sau trate) în care avalistul, acceptantul sau emitentul sunt bănci (instituții financiare) acceptate de Centrala Finansbank S.A.- 100% din valoarea lor;

alte active din patrimoniu- 40% din valoarea rezultată sau determinată pe bază de documente reevaluate de specialiștii băncii.

b) Dreptul de garanție reală mobiliară asupra materiilor prime și materialelor supuse prelucrării se menține pe întreaga perioadă de creditare și se extinde și asupra producției neterminate, semifabricatelor și produselor finite rezultate.

Dreptul de garanție reală mobiliară se extinde și asupra drepturilor bănești de încasat sau disponibilităților din contul împrumutatului.

Bunurile mobiliare care se consumă, inclusiv cele procurate din credit, gajate vor fi înlocuite de debitori prin altele de aceeași natură, calitate, cantitate și valoare.

Bunurile ce vor înlocui pe cele existente se vor socoti gajate de drept pe baza procesului verbal încheiat între societate și bancă și a mențiunii exprese în acest sens, prevăzută anticipat în contractul inițial de garanție reală mobiliară.

c) Pentru creditele pe termen mediu și lung valoarea garanțiilor constituite va acoperi în proporție de cel puțin 120% valoarea creditului și dobânda aferentă primului an de creditare, cu condiția includerii în mod obligatoriu în contractul de credit a următoarelor clauze:

În cazul în care banca constată că după expirarea fiecărui an de creditare bunurile aduse în garanție asupra cărora s-a constituit ipoteca și gajul, au pierdut din valoare și nu acoperă 120% din creditul nerambursat plus dobânda aferentă anului următor, banca va cere consolidarea garanțiilor sau va trece la rambursarea creditului înainte de scadența prevăzută în contract, situație ce se va aduce imediat la cunoștința debitorului;

Neplata la termen în primul an de derulare a creditului pe termen mediu și lung, a dobânzilor și ratelor scadente ale creditului acordat dau dreptul băncii să treacă la sistarea imediată a creditării și declanșarea procedurii de recuperare a creditului cu dobânzile aferente, inclusiv pe calea executării silite.

d) Bunurile materiale obținute din credit se iau în calculul garanției creditului în toate cazurile, chiar dacă suma garanțiilor prezentate de client acoperă în procent de 120% creditul și dobânda aferentă și se consideră constituite drept garanție prin consemnarea făcută în contractul de credite și încheierea unui contract de ipotecă sau de garanție reală mobiliară înscris la tribunal respectiv la AEGRM. Dacă banca constată că bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de garanție reală mobiliară e amenințat să dispară sau să piardă din valoare, este în drept să ceară luarea de măsuri pentru conservare sau să treacă la rambursarea creditului înainte de scadența prevăzută în contract, situație ce se aduce imediat la cunoștința debitorului.

e) Scrisori de garanție bancară emise de o bancă recunoscută pe plan intern și/sau internațional acceptate de Finansbank(România) S.A.

f) Scrisori de garanție acordate clientului solicitant de credit de o societate comercială solidă, cu un înalt prestigiu intern și/sau internațional agreată de bancă. În acest caz garanția este valabilă numai cu acceptul prealabil al Conducerii Executive al Finansbank(România) S.A.

g) Toate bunurile aduse în garanție se vor asigura la o societate de asigurări agreată de Finansbank(România) S.A. cu mențiunea expresă de cesionare a drepturilor de despăgubire pentru bunurile asigurate în favoarea băncii Finansbank(România) S.A. Prin această cesiune, creanța cu privire la despăgubiri se substituie bunului ipotecat sau constituit în garanție reală mobiliară, astfel încât banca în calitate de creditor își menține dreptul său de preferință dacă bunul a dispărut. Această cesiune de creanță rezultată din asigurarea bunurilor ipotecate sau gajate în favoarea băncii nu constituie o formă independentă de garanție.

V.5. SPECIFICITATEA UNOR OPERAȚIUNI CURENTE SI STRATEGICE LA FINANSBANK ( ROMÂNIA ) S.A.

V.5.1. Acordarea unei limite de creditare

Creditul reprezintă un act bilateral de ordin juridic, care se bazează pe un set de reguli bine stabilite.

În practica acordării creditelor există cinci etape obligatorii ce trebuie parcurse pentru un credit, etape sintetizate astfel:

Cererea de finanțare: solicitantul; suma solicitată; scopul creditului

Evaluarea preliminară (verificarea cererii): modalități de rambursare

a creditului; tipul investiției; domeniul economic în care va acționa; performanța curentă a societății; propunerea garanțiilor; componența echipei manageriale a societății

Evaluarea detaliată: studiul de fezabilitate a afacerii; bugetul de venituri și cheltuieli al societății pe perioada derulării creditului; fluxul de încasări și plăți din care să reiasă că societatea poate rambursa creditul și dobânda lunară; documentele contabile (bilanțul activității societății, balanța de verificare, raportul semestrial, etc.)

Negocierea termenilor creditului: stabilirea mărimii creditului; durata derulării creditului; rata dobânzii; volumul garanțiilor

Aprobarea și derularea creditului: alimentarea contului de credit al societății; realizarea plăților pe bază de documente justificative; respectarea obligațiilor asumate prin contractul de credit; monitorizarea derulării creditului.

În cele ce urmează voi prezenta aprobarea unei limite de creditare, în valoare de 99.767 USD, ce urmează a fi acordată sub formă de linie de credit (95.000 USD) pe o perioadă de 12 luni, precum și sub formă de overdraft (162.000.000 lei echivalentul a 4.767 USD la cursul ROL/USD: 33.986) pe o perioadă de 1 lună de către Finansbank(România) S.A., sucursala Constanța în favoarea societății S.C. COMPUTERS S.R.L., Constanța.

Societatea comercială COMPUTERS S.R.L. funcționează sub forma juridică de societate cu răspundere limitată, cu capital integral privat. Sediul societății este în Constanța, Bulevardul Tomis nr.238 înregistrată la Registrul Comerțului din Constanța cu numărul J 13/1853/1994, Cod Fiscal R5716591.

S.C. COMPUTERS S.R.L., înființată în 1994 are ca obiect de activitate comercializarea cu amănuntul în magazine specializate în tehnică de calcul a calculatoarelor și accesoriilor.

Activitatea desfășurată este continuă, firma având ca strategie de dezvoltare acoperirea unei piețe tot mai mari.

Finansbank(România) S.A. acordă împrumutatului un credit pe termen scurt compus dintr-o linie de credit în valoare de 95.000 USD , ce se rambursează într-o rată unică la sfârșitul perioadei cu o dobândă de 8% pe an pe o perioadă de un an și un overdraft în valoare de 162.000.000 ROL, cu o dobândă de 30% pe an pe o perioadă de o lună. Dobânda se calculează la soldul zilnic al contului sumelor utilizate și va fi plătită de împrumutat la sfârșitul fiecărei luni.

Creditul este garantat cu ipoteca de rang I, II asupra unui apartament de trei camere, unui spațiu comercial și unei vile cu teren, evaluate de către bancă la suma de 140.000 USD, cu cesiunea unui contract în valoare de 72.000 EUR (exclusiv TVA) și totodată cu bilete la ordin și cecuri cu o valoare contabilă de 203.218.750 ROL ce acoperă integral creditul și dobânda aferentă pe întreaga perioadă de creditare. Împrumutul acordat va fi garantat și cu bilete la ordin date în alb, cu autorizarea băncii de a le completa, emise de firma debitoare în favoarea băncii și avalizate de factorul de decizie în firmă, George MARIN.

Astfel, pentru acordarea propriu-zisă a limitei de creditare ofițerul băncii din cadrul Departamentului de Marketing al Sucursalei poartă cu solicitantul creditului, societatea COMPUTERS S.R.L., o discuție cu caracter de informare –documentare, axată în principal pe activitățile prevăzute în statut sau autorizate, sursele de aprovizionare și posibilitățile de desfacere, cheltuielile și veniturile, capitalul social de care dispune, creditele necesare și alte elemente pentru primele concluzii.

În această etapă ofițerul bancar își face o imagine globală asupra solicitantului, a necesității reale a acestuia de disponibilități iar în cazul în care consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea creditului, solicită acestuia completarea unei Cereri de acordare limită de creditare .Ca urmare, întocmește Fișa informații preliminare client (sau Call Memo – vezi Anexa 1.b.) și o trimite Directorului de Sucursală și Direcției Credite și Marketing Centrala spre o primă aprobare privind continuarea analizei posibilității de acordare a creditului aprobare dată de către organul de conducere din sucursală sau din Centrala Finansbank(România) S.A., în limita competențelor stabilite din ordinul Președintelui Finansbank(România) S.A..

Departamentul Marketing Sucursala primind un răspuns pozitiv în ceea ce privește continuarea analizei posibilității de acordare a creditului, clientul trebuie să prezinte băncii documentele necesare aprobării creditului: documentele legale privind înregistrarea și funcționarea societății, acordul scris pentru consultarea fișierelor CRB.

După ce verifică dacă solicitantul este în grup cu alți debitori și după ce analizează răspunsurile privind înscrierea clientului în CIP și CRB, asigurându-se că solicitantul poate beneficia de limita de creditare, ofițerul de marketing primește de la client următoarele documente cu care completează Dosarul de Limită de Creditare: bilanțul contabil, rezultatele economico-financiare și situația patrimoniului pe ultimii 2 ani încheiați și ultima balanță de verificare; fluxul de numerar.

Pe baza documentelor prezentate de către client, banca evaluează activitatea și afacerile solicitantului, sursele și capacitatea de rambursare și întocmește Analiza Financiară, pregătind documentația în vederea acordării creditului solicitat (compus dintr-o linie de credit și un overdraft).

În continuare, ofițerul de credite constituie și verifică dosarul juridic al clientului sub aspectul legității, constituirea agentului economic , persoanele legal autorizate să angajeze agentul economic față de bancă și terți și analizează datele din bilanț ale clientului.

Pentru determinarea bonității clientului, se vor calcula automat o serie de indicatori pe baza situațiilor financiare introduse în calculator, a căror funcție principală constă în redarea dinamicii evoluției unei firme de-a lungul timpului. Există indicatori ce pot fi considerați “statici”- întâlniți la compararea indicatorilor din bilanț și indicatori “dinamici”- în cazul comparării valorilor din situația veniturilor; există în același timp și indicatori “compuși” – o combinație între indicatorii “statici” și cei “dinamici”.

Toți acești indicatori se încadrează în trei categorii principale:

indicatori financiari – măsoară structura financiară și lichiditatea unei firme; indică modul de desfășurare a activității financiare;

indicatorii activității curente – reflectă modul în care firma își vinde produsele și arată modul de finanțare;

indicatori de investiții – redau numărul activităților comune și prețul lor de piață, profiturile, dividendele și activele firmei.

Investigarea activității clientului în vederea cunoașterii acestuia este continuată și completată cu analiza bonității care permite conturarea imaginii asupra clientului și luarea hotărârii de continuare a analizei situației clientului. Bonitatea clientului se stabilește cu ajutorul indicatorilor ce o definesc și exprimă capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile pe care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credite.

Elementele de bază utilizate în determinarea și cuantificarea indicatorilor bonității se regăsesc în principalele situații financiar- contabile întocmite periodic de agenții economici: “Bilanțul”, “Contul de Profit și Pierdere”, “Balanța de verificare”, “Situația patrimoniului”, “Rezultate financiare”, “Încasări și plăți în valută”. Când analiza se efectuează în trimestrul I, în calculul indicatorilor se vor utiliza elemente din bilanțul anual, Contul de Profit și Pierdere și ultima balanță de verificare, iar pentru analizele efectuate în cursul celorlalte trimestre se vor utiliza elemente din balanța de verificare, situația patrimoniului și din rezultate financiare.

V.5.2. Metodologia de calcul a riscului de credit

Activitatea de acordare implică un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

Riscul de cauză este unul dintre cele mai mari riscuri cu care se confruntă o instituție financiară.

Riscul de credit reprezintă în esență, riscul pierderii datorate unui client (debitor), care nu este în măsură să-și onoreze obligațiile contractuale și să ramburseze creditul luat de la bancă. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acestuia. O mare varietate de motive legate, fie de situația generală a economiei, fie de condițiile activității împrumutatului, dintre care multe sunt imprevizibile și afectează situația financiară a acestuia, pot contribui la riscul de credit. Un client poate beneficia de diferite tipuri de credit, fiecare implicând un risc diferit în funcție de tranzacție, structură, sursă de rambursare și garanțiile luate de bancă.

Astfel, fiecare element de analiză a creditului poate genera un risc ce poate fi dimensionat, cuantificat și controlat. Pentru a evalua în mod corect riscul în activitatea de creditare, creditorul trebuie să analizeze în mod critic cererile de credit, luând în calcul atât riscurile financiare, cât și cele nefinanciare la care este expusă respectiva activitate de afaceri.

În cadrul aspectelor nefinanciare, ofițerul de credite va urmări obținerea cât mai multor informații în vederea cunoașterii clientului și a activității desfășurate de acesta. O importanță deosebită o au antecedentele cu banca.

Riscul de credit trebuie urmărit sub doua aspecte ( nivele): riscul de credit pe client; riscul de portofoliu pe total bancă.

În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum și a unei datorii acceptabile, este foarte important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maxim. Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, a riscului de credit global, care pot fi împărțite în 3 categorii: riscul tranzacției- risc care se referă la aspecte funcționale și operaționale ale riscului afacerii; riscul clientului- se referă la capacitatea clientului de a-și achita datoriile față de bancă; riscul garanției- se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanțele sale din ultima sursă, pe care o are la dispoziție.

1. Riscul tranzacției

Acest risc necesită identificarea, înțelegerea și acceptarea tuturor aspectelor funcționale și operaționale ale riscului implicat.

Riscul tranzacției cuprinde: natura și structura afacerii, implicațiile juridice, politice, economice și practice vis-à-vis de împrumutat, orice alte circumstanțe care pot afecta sau schimba riscul în sine.

Foarte important în riscul tranzacției este cunoașterea naturii și structurii afacerii propuse de client, și anume: tipul de produs de credit; scopul pentru care este solicitat produsul de credit; termenul pentru care se acordă; sursa de rambursare a creditului (identificată sau neidentificată); mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare; calitatea sursei de rambursare. Indiferent de tranzacția pe care dorește să o desfășoare banca și care implică risc de credit, trebuie identificate în prealabil, folosindu-se metoda investigativă, toate componentele care determină riscul.

Astfel trebuie investigate, analizate și cunoscute sursele și modalitatea de rambursare a drepturilor și obligațiile contractuale ale clientului și debitelor acestuia, natura, valoarea și gradul de lichiditate a fiecărei garanții oferite de client.

Calitatea sursei de rambursare este o componentă de mare importanță în cunoașterea și consemnarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacții în care sursa de rambursare să fie identificabilă, deoarece poate fi analizată calitatea acestuia și urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plățile.

Structurile tranzacției în cazul unui credit documentar are corespondente certe necesare a fi identificate. În cazul acesta, sursa de rambursare est clară. Banca poate analiza calitatea sursei de rambursare, respectiv calitatea plătitorilor și modalitatea de plată, riscul de credit putând fi astfel determinat.

În cazul unui credit pentru capital de lucru sursa de rambursare este neidentificabilă, ea regăsindu-se în rezultatele activității globale a clientului, fiecare creanță având un alt grad de lichiditate și alt mecanism de plată.

Măsurarea riscului la fiecare tranzacție este deosebit de importantă pentru bancă în controlul expunerii fiecărui client și a întregului portofoliu de credite.

2. Riscul clientului (riscul de firmă)

Acest risc presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data scadenței clientul să nu poată să-și achite obligațiile pe care le are față de bancă.

Decizia fundamentală de credit va fi bazată pe analiza clientului, luând în considerare aspectele financiare și nefinanciare despre acesta, despre performanțele trecute, prezente, precum și cele viitoare. Prioritară, la stabilirea punctului de vedere va fi capacitatea clientului de a-și achita datoriile la scadență (în special obligațiile către bancă).

Analiza riscului de credit pe client trebuie efectuată la aprobarea creditului pe baza datelor consemnate de către inspectorul de credit în note de aprobare a creditului. Această analiză de risc vine în completarea analizei creditului din punct de vedere al necesității și oportunității sale.

Pentru adoptarea deciziei de creditare se are în vedere rezultatul analizei aprofundate a clientului (agentul economic solicitator de credite) și a activității desfășurate. Aceasta presupune că analistul să înțeleagă fiecare factor care afectează clientul și activitatea pe care o desfășoară, produsele, piața, clienții, furnizorii, politica de personal, organizarea, performanțele viitoare și structura creditului. Se va porni de la situația financiară istorică și tendințele care rezultă din trecut; apoi se va lua în considerare situația curentă și condițiile în care își desfășoară activitatea în prezent, ceea ce conduce la formarea unei opinii profesionale despre viabilitatea afacerii în viitor.

În vederea determinării riscului de credit aferent clientului, banca realizează o analiză managerială și economico-financiară a firmei solicitatoare de credit și analiza solicitării de credit. Pentru a începe analiza, întreprinderea este solicitată să depună o documentație economică și financiară și complexă: cererea de credite semnată de persoanele autorizate din întreprindere; situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditarea (cantități, valori, cauze, termene de valorificare); ultimul bilanț contabil; balanța de verificare; contul de profit și pierdere; lista bunurilor materiale și a valorilor ce constituie garanții asigurătorii pentru creditul solicitat.

Pentru acceptarea cererii de creditare, rolul hotărâtor îl au performanțele economice și financiare realizate de întreprinderea solicitatoare pentru perioada precedentă și cele estimate pentru perioada de angajare a creditului. Analiza managerială, deși pare nesemnificativă, completează analiza performanțelor economico-financiare. Analiza performanțelor economico-financiare presupune o analiză completă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și de echilibru.

Elementele de bază utilizate în determinarea și cuantificarea indicatorilor de bonitate se regăsesc în principalele situații financiar – contabile întocmite periodic de agenții economici: bilanțul, contul de profit și pierdere, balanța de verificare, situația patrimoniului, rezultatele financiare, încasări și plăți în valută. Când analiza se efectuează în cursul trimestrului I, în calculul indicatorilor se vor utiliza elemente din bilanțul anual, contul de profit și pierdere și ultima balanță de verificare, iar pentru analizele efectuate în cursul celorlalte trimestre se vor utiliza elemente din balanța de verificare, situația patrimoniului și din rezultate financiare.

Odată cu acceptarea solicitantului printre clienții băncii, se acordă firmei respective o recunoaștere oficială a performanțelor sale, exigența analizei bancare fiind de prim rang.

În această etapă a analizei efective a solicitării de credit se numește identificarea scopului și a nivelului creditului acordat, identificarea surselor de rambursare a creditului și identificarea garanțiilor creditului.

Scopul solicitării trebuie specificat foarte clar sub forma deficitului pe care îl va suplini creditul cerut. De asemenea cererea de credit trebuie să se încadreze în prevederile legislației bancare și în Normele Metodologice ale băncii.

După precizarea și acceptarea scopului solicitării de credit, echipa de decizie trece la analiza nivelului cantitativ al cererii. În acest sens, firma analizată întocmește Fluxul de încasări și plăți cu deblocare pe luni.

În ceea ce privește sursele de rambursare a creditului banca solicită o singură sursă de achitare pentru creditele cu risc redus, iar pentru creditele cu risc ridicat banca solicită și o a doua sursă de rambursare. Prima sursă este reprezentată de lichiditatea ce rezultă din circuitul economic normal al firmei. Sursa colaterală reprezentată de regulă de garanția depusă de firmă, trebuie identificată clar și corect de către inspectori și echipa de decizie.

Un moment important în procesul de adoptare a deciziei de creditare este reprezentat de identificarea și verificarea atentă a garanțiilor pe care firma solicitatoare de credit le prezintă. Banca în acest sens va solicita împrumutanților garanții asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitori, cât și de terțe persoane fizice sau juridice denumite garanții.

3. Riscul garanției

Riscul garanției rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilității de a-și recupera creanțele din ultima sursă pe care o are la dispoziție după epuizarea tuturor celorlalte căi. Chestionarea riscului garanției presupune două nivele de analiză:

– primul nivel, cel al cuantificării valorii garanției înainte de acordarea creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare. În prezent în bancă există o metodă proprie de evaluare a garanției prin care se identifică tipuri, condiții, localizarea, valoarea potențială a garanției.

Modul în care se constituie garanția, direct de la client sau indirect de altul care îl garantează pe acesta, implică forme diferite de identificare și cunoaștere a riscului. Pentru bancă, calitatea girantului este la fel de importantă ca și calitatea clientului garantat, banca asumându-și în felul acesta un risc egal cu acela față de clientul care beneficiază direct de credit.

– al doilea nivel de analiză a riscului apariției se referă la momentul lichidării garanției, în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia.

Procesul de preluare a controlului asupra garanției necesită timp, iar la sfârșitul acestui proces, dacă nu va fi posibil ca această garanție să fie vândută la un preț care să acopere datoria, banca va obține foarte puțin sau chiar nimic din executarea ei.

Acordarea de credit în orice formă este un proces care necesită formarea unui punct de vedere față de posibilitatea clientului de a rambursa la scadență ratele și dobânzile. Pentru realizarea unui punct de vedere obiectiv, realist și prudent, trebuie să se folosească cât mai multe metode obiective de cuantificare pentru a minimiza subiectivitatea deciziei de creditare.

Experiența în creditare ne-a demonstrat că riscul s-a diminuat atunci când, după analiza documentelor depuse la documentația de credit, a fost influențat clientul în a solicita o sumă mai mică decât cea propusă inițial, cu posibilități reale de rambursare la termenele scadente.

V.5.3Măsuri de prevenire a riscului de credit în practica băncii Finansbank (România) S.A.

1. Reglementări privind limitarea riscului de credit

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă și principalul mod prin care băncile obțin venituri și, deci, profit.

Însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta din anumite motive, nu va putea să își achite obligația față de bancă (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din credite neperformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii.

Iată de ce se impun în această direcție câteva măsuri prudențiale, unele stabilite de fiecare bancă și altele de către Banca Centrală.

Conform normelor bancare privind limitarea riscului de credit al băncilor, băncile sunt obligate:

a) Să dispună de proceduri administrative și de control intern adecvate, care să permită supravegherea și gestionarea riscului de credit, precum și încadrarea permanentă a indicatorilor de solvabilitate, a expunerilor mari și a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca, personalului propriu, precum și familiilor acestuia în limitele prevăzute de norme.

În ceea ce privește împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca și personalului propriu, suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca nu poate depăși 20 % din fondurile proprii iar suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia nu poate depăși 5% fondurile proprii ale băncii.

b) Să asigure o evidență extracontabilă corespunzătoare, care să stea la baza întocmirii raporturilor de prudență bancară.

Unitățile bancare teritoriale vor întocmi lunar pentru fiecare credit angajat, o Fișă de clasificare a creditului respectiv și a creanțelor aferente pe categorii de risc de credit și determinare a expunerii nete din bilanț și din afara bilanțului (aferentă plafonului de credit neangajat), pe care o vor anexa la contractul de credit.

c) Să codifice și să țină evidența, extracontabil, pentru fiecare grup de persoane fizice sau juridice care reprezintă un singur debitor sau care intră în componența unui grup de persoane fizice sau juridice și/sau în componența grupului persoanelor aflate în relații special bancare și/sau în componența grupului format din personalul propriu și familiile acestuia.

d) Să încheie tranzacții care conduc la expuneri mari numai pe baza băncii unei decizii luate de consiliul de administrație; decizia consiliului de administrație se va baza pe un raport al comitetului de risc, care va cuprinde cel puțin analiza tranzacției, a situației financiare și a bonității persoanelor fizice sau juridice reprezentând un singur debitor, precum și analiza structurii grupului de persoane fizice și/sau juridice, în cazul în care acesta reprezintă un singur debitor.

În practica bancară există trei tipuri de măsuri de prevenire a riscului de credit (bancar) și anume: măsuri preventive; măsuri operative; măsuri curative.

Măsuri preventive

Orice operațiune de credit comportă în sine, chiar prin natura sa, luarea în calcul a unui risc cert. Ca un prim element ce trebuie luat în calcul este posibilitatea băncii de a se angaja în acordarea unor credite, fie din resurse proprii, fie din resurse atrase, sau va fi necesară o refinanțare din partea Băncii Naționale.

Riscul, legat de credit, constă în riscul insolvabilității clientului care poate conduce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării, atunci când clientul din diferite motive nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei convenite. Riscurile ce rezultă din insolvabilitatea debitorului pot fi prevenite prin constituirea de garanții în favoarea băncii, garanții care trebuie să acopere creditul contractat în proporție de 120% din valoarea lui.

Principiul general ce trebuie avut în vedere in estimarea oportunității fiecărei operațiuni de credit, este acela că banca nu trebuie să acorde credit până ce nu se estimează posibilitatea recuperării la scadență sau în cadrul acestei estimări.

Condiția primă și fundamentală este capacitatea potențialului credit de a produce venituri. Această capacitate are o mai mare importanță decât furnizarea de garanții, în măsura în care executarea silită este un mijloc extern pe care banca îl are în vedere pentru acoperirea (recuperarea) creditului acordat. Capacitatea de a produce venituri se verifică prin diverse mijloace de observare și evaluare și se îmbină cu posibilitatea de restrângere a volumului de operațiuni în curs, fără perturbarea echilibrului economic al gestiunii, în detrimentul capacității de îndatorare a unui agent economic.

Estimarea riscului, prudența și intuiția lucrătorului bancar au rolul principal, deoarece, de exactitatea datelor culese depinde rezultatul favorabil al operațiunilor de credit. În afara capacității de a produce venituri, se mai verifică:

originile și angajamentele legale ale întreprinzătorului;

organizarea tehnică și administrativă a întreprinderii respective;

raportul dintre consistența patrimoniului propriu, a acelui străin (atras, împrumutat) în legătură cu posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui propriu;

raporturile întreprinzătorului cu clienții și funcționarii săi;

situația economică generală a sectorului în care acționează debitorul posibil;

motivele solicitării împrumutului și destinația sa imediată;

perspectivele gestiunii întreprinzătorului;

posibilitatea reducerii prețurilor ce-i revin pentru producția sa;

criteriile adoptate pentru distribuirea profitului;

contractele debitorului;

garanțiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situația patrimoniului).

Certitudinea cu care aceste estimări sunt efectuate nu împiedică banca să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul cerut. Condițiile economice ale diferiților întreprinzători sunt susceptibile de schimbări rapide și imprevizibile datorită unor evenimente interioare sau a unor situații impuse de plată, în prevederea cărora banca trebuie să-și ia garanții prin care să existe posibilitatea recuperării creanței sale prin executare silită.

Un alt element important în estimarea și prevenirea riscului este oportunitatea repartizării creditului între diferiți întreprinzători ce operează în diferite sectoare economice, pe diferite termene, pentru funcționarea riscului ce decurge din schimbarea condițiilor pieței.

În stadiul de estimare a riscului, forma tehnică de acordare a creditului nu are o importanță foarte mare, deși concluziile privind acordarea creditului și, în consecință, riscurile asumate de bancă depind pe lângă condițiile de echilibru ale întreprinzătorului în cauză și de stingerea altor operațiuni, de resursele de creditare de care dispune banca. Tot în această etapă banca trebuie să stabilească o rată a dobânzii care să acopere rata inflației și rata dobânzii percepută la B.N.R. în cazul recurgerii la refinanțare pentru asigurarea profitului.

Pentru operațiunile de scontare, banca trebuie să-și asigure o taxă a scontului suficient de mare pentru acoperirea taxei rescontului percepută de B.N.R.

Măsuri operative

Încheierea în condiții avantajoase pentru bancă a contractului de creditare este una dintre primele măsuri operative.

Alte măsuri operative întreprinse de bancă sunt:

Verificarea operațiunilor din contul special de disponibil de credite, perceperea comisionului de neutilizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare;

Perceperea unui comision de gestiune;

Verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienților, atât pentru contul de disponibil cât și pentru contul de disponibil din credite;

Oprirea unei marje de siguranță a băncii (3-5% din credit);

Verificarea regularității încasărilor și plăților din cont;

Derularea contractelor prezentate în prima fază de client;

Urmărirea respectării stricte a obiectului creditului prevăzut în contractul de creditare;

Verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului debitor: balanță de verificare, bilanțul contabil, contul de profit și pierdere atât la bănci, cât și la reședința clientului:

În cazul unui credit acordat pentru investiții, se va verifica evoluția obiectivului pe toate etapele realizării lui prin deplasarea la fața locului;

Urmărirea felului în care clientul își achită obligațiile contractuale, respectiv plata dobânzii lunare și a tranșei de rambursare a creditului prevăzută în contract. În cazul în care debitorul nu achită aceste rate de bunăvoie conform contractului de creditare, banca are dreptul să oprească automat sumele respective din contul de disponibil al clientului;

Colectarea veniturilor din dobânzi în contul “venituri din dobânzi” și a comisioanelor corespunzătoare fiecărei operațiuni “venituri din comisioane”;

Urmărirea pe întreaga perioadă de derulare a creditului a garanțiilor mobiliare și imobiliare depuse de client ; în cazul constatării deficiențelor – stoparea contractului de credite;

Efectuarea de controale inopinate- se urmărește în general verificarea periodică a stării materiale a bunurilor gajate, ipotecate, a bilanțurilor trimestriale ale agenților creditați (a indicatorilor de bonitate), a îndeplinirii scopului creditului (înscris în contractul de creditare).

În cazul nerambursării la scadență sumele rămase restante se vor trece într-un cont special de credite nerambursate la scadență și pentru această sumă se va percepe o dobândă majorată;

Urmărirea permanentă a poziției debitorului pe piață, prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, număr de contracte. De asemenea, se urmăresc posibilitățile de extindere ale debitorului, solicitarea pe piață a produselor respectivului agent economic.

Evoluția în organizarea și gestionarea activității ;

Efectuarea de analize periodice a situației patrimoniului;

Situația materială a giranților;

În cazul cambiilor se va urmări și situația plătitorului și a avalistului;

În cazul în care, în momentul perceperii ratei lunare a dobânzii, debitorul nu are bani în contul de disponibilități se vor analiza cauzele, iar sumele se vor colecta în contul de “venituri de realizat din dobânzi” și corespunzător contul analitic al clientului “decontări privind încasările din dobânzi ale…”. În momentul în care clientul va avea bani în cont, sumele se vor opri din contul de disponibil al clientului și se vor colecta în contul “venituri din dobânzi bancare”.

Pentru desfășurarea normală a activității operative este necesară existența unui sistem informațional adecvat, a unei discipline riguroase și funcționarea calculatorului. În condițiile nerambursării, după avizarea clientului de către bancă, se trece la măsuri coercitive.

3. Măsuri curative

În cazul în care, în cadrul măsurilor operative, banca constată neîndeplinirea obligațiilor contractuale (utilizarea creditului în alte scopuri decât cele prevăzute în contract, nederularea contractelor, nerespectarea fazelor obiectivului de investiție, neplata ratelor scadente, deteriorarea garanțiilor mobile și imobile), banca are dreptul să întrerupă contractul de credit.

Întreruperea contractului de credit se poate face fie din momentul acordării lui, fie în cazul creditului acordat pe tranșe în momentul nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit.

De asemenea, banca poate întrerupe acest contract în cazul în care activitatea agentului economic prosperă, ci dimpotrivă. În cazul în care, și după avizarea de către bancă, debitorul nu-și onorează datoriile (la scadență), banca recurge la măsuri externe: execuția garanțiilor reale (prin scoaterea lor la licitație și încasarea contravalorii creditului), reclamarea clientului la un tribunal de comerț, recuperarea sumelor de la giranți (bănci, persoane fizice sau juridice).

O altă măsură curativă este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă (marja de siguranță a băncii, sume repartizate din profitul băncii). Banca Națională a României a emis norme conform cărora fiecare bancă trebuie să aibă o rezervă minimă obligatorie de 28% calculată în fiecare lună asupra disponibilităților clienților, aflate în cont la bancă (media zilnică a acestor disponibilități).

Toate aceste măsuri de prevenire a riscului se iau în scopul obținerii profitului, a gestionării corecte și eficiente a portofoliului de creditor.

CONCLUZII

În urma analizei efectuate pe parcursul acestei lucrări am evidențiat o multitudine de elemente privind creditul bancar și prezența acestuia în relațiile economice ale persoanelor fizice și în special al celor juridice, cât și în economia de tranziție a țării noastre.

Creditul bancar este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe, o parte importantă a relațiilor de credit privind mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Specificul creditului este indiferent de forma sa, același: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti o dobândă pentru a remunera pe creditor.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Consider că o atenție deosebită trebuie îndreptată asupra priorității acordării creditelor către întreprinderi private, ceea ce duce la întărirea rolului acestora în economie, la folosirea mai eficientă a creditelor în sensul orientării spre investiții ce răspund cerințelor pieței naționale cât și a celei mondiale.

Având în vedere faptul că economia de piață presupune, în mod implicit, existența economiei bănești, un rol important trebuie acordat sistemului bănesc și de credit, în mod special creditului comercial.

Reforma creditului în țara noastră trebuie să conducă la o elasticitate și o operativitate mai mare în creditare, realizate prin caracteristicile tehnicii de creditare și promptitudinea cu care băncile satisfac cerințele clienților privind acoperirea prin credite a unor necesități imediate. Este necesară trecerea la negocierea pe baze comerciale a creditelor și diversificarea modalităților de creditare.

Una din preocupările primordiale în procesul de tranziție la economia de piață trebuie să fie, pe lângă realizarea unui cadru legislativ, însăși crearea unor instrumente specifice noilor forme ale raportului de credit în economia românească.

Bibliografie

LEGISLAȚIE:

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul civil român

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

*** Legea bancara nr. 58/05.03.1998 publicata in Monitorul Oficial nr. 121/23.03.1998, modificata prin O.U.G. nr. 137/18.10.2001, aprobata, modificata si completata prin Legea 357/06.06.2002 publicata in M. Of. Nr. 627/24.10.2001 si, respectiv, Legea 446/25.06.2002

***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;

***Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998 si Legea nr. 99/1999

***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;

***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;

***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;

***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;

***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;

***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;

***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;

B. TRATATE ȘI PUBLICAȚII DE SPECIALITATE:

Smaranda, Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Smaranda, Angheni; Magda,Volonciu; Camelia, Stoica,; M.G., Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;

Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;

Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998

I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;