Politica Monetara Instrumente, Tinte Intermediare Si Obiectivedoc

=== Politica monetara – instrumente, tinte intermediare si obiective ===

Politica monetară:

instrumente, ținte intermediare și obiective

INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-și exercite influența la nivelul economiei. Băncile centrale utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin propriile acțiuni întreprinse, altele generând influențe în plan monetar ca urmare a acțiunilor întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor acțiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi manifestate de băncile centrale în acțiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea și aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun (Balino și Sundararajan [1997]) :

asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condițiile existenței unor puternice șocuri generate la nivelul cererii și al ofertei de monedă;

posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât și a

obiectivelor operaționale în scopul reflectării constrângerilor instituționale care pot influența nefavorabil acțiunea generată de instrumente;

asigurarea atingerii și a altor obiective adiacente (precum asigurarea

funcționării normale a sistemului de plăți din economie, asigurarea dezvoltării rapide a piețelor monetare și de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);

reflectarea condițiilor macroeconomice, în general, a tipului de politică monetară și a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.

Ca urmare, canalele de transmisie ale politicii monetare și, mai departe, eficiența acesteia în atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice depind, până la urmă, de modul în care politica monetară este implementată.

Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acțiune ale băncii centrale, specifice economiei de piață, reprezintă un proces complex, caracterizat, pe de o parte, de restructurarea instituțională a sistemului bancar (atât din punct de vedere al băncilor comerciale din sistem, cât și din punct de vedere al băncii centrale), iar, pe de altă parte, de reorientarea treptată a instrumentelor de politică monetară în funcție de conjunctura economică. În consecință, instrumentele trebuie modificate pe măsură ce piețele și instituțiile evoluează, ca de altfel și în situația în care condițiile macroeconomice se modifică.

Pe de altă parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure realizarea interacțiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) și cea structurală (legată de obiectivele și constrângerile instituționale care condiționează eficiența transmiterii măsurilor de politică monetară).

Se poate face, astfel, distincție între instrumente directe și indirecte de politică monetară. Dacă instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței pentru a influența semnificativ anumite condiții vizând cererea și oferta, instrumentele directe stabilesc și impun limite în planul activității monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de politică monetară astfel:

INSTRUMENTE DIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

a) Au existat nenumărate situații în care băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care banca centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor monetare și a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existența unei puternice instabilități la nivelul relațiilor interbancare, banca centrală fiind nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influențarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul țărilor aflate în tranziția la economia de piață, care, datorită slabei dezvoltări a pieței, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument. Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive, printre care:

ușurința aparentă de implementare a acestui instrument;

percepția relativă legată de acuratețea cu care pot fi realizate obiectivele monetare și cele legate de credit;

în condițiile unei piețe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel și ale unei bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politică monetară la momentul respectiv;

faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalități de direcționare a creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).

În cazul României, la începutul perioadei de tranziție, plafonul de credit reprezenta, în fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condițiile trecerii treptate spre economia de piață. Nici cadrul instituțional și, implicit infrastructura financiară, nici liberalizarea graduală a prețurilor care inducea o inflație corectivă anuală de 3 cifre, nici situația balanței comerciale și nici nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru început, adoptarea unui alt instrument de politică monetară.

Banca Națională a României a dispus de utilizarea plafonului de credit până la finele anului 1991, când, ca urmare a demarării restructurării sistemului bancar, se putea trece la utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii monetare.

Chiar dacă s-a renunțat la plafoanele de credit (determinate în cazul României

trimestrial pe baza ponderii deținute de fiecare bancă la nivelul creditului din cadrul sistemului bancar, la finele fiecărei perioade), s-au menținut creditele direcționate către acele sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol și cel energetic), care au beneficiat de credite acordate la o rată a dobânzii subvenționată, rezultatul acestora nefiind altul decât acela al alimentării cu lichidități suplimentare a economiei, pe fondul transformării inflației corective în inflație structurală.

b) Dacă avem în vedere celălalt instrument direct de politică monetară – nivel

minim al activelor lichide – acesta reprezintă, în fond, o normă prudențială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide

determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simțit doar în condițiile în care băncile apelează la resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic, prohibitive.

Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinație cu alte instrumente de politică monetară, poate da

rezultate în ceea ce privește întărirea siguranței operațiunilor bancare.

INSTRUMENTE INDIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

Exercitarea rolului efectiv de bancă centrală de către autoritatea monetară este legată și de modul în care aceasta reușește să imprime, în plan monetar, direcția dorită, prin intermediul acelor instrumente de politică monetară care să genereze influențe asupra pieței și nu direct asupra instituțiilor monetare din cadrul acesteia; altfel spus, eficiența politicii monetare este legată și de capacitatea băncii centrale de a stabili mixul de instrumente indirecte de politică monetară care să conducă la atingerea obiectivelor (obiectivului) finale (final) ale politicii macroeconomice. Stabilirea mixului de instrumente indirecte de politică monetară este determinată, în primul rând, de eficacitatea instrumentelor avute în vedere în condițiile date ale pieței respective. Deoarece aceste instrumente acționează pe piață, ele trebuie adaptate la condițiile pieței, atât în ceea ce privește adaptarea la structurile acesteia (structura instituțională), cât și din punct de vedere al gradului de dezvoltare (care poate genera sau nu o reacție favorabilă prin aplicarea instrumentului respectiv). Stabilirea mixului de instrumente de politică monetară este influențat și de faptul că instrumentele indirecte sunt strâns legate între ele [de exemplu, mărimea operațiunilor de open market și finalitatea acestora este influențată de structura mecanismului de refinanțare practicat de banca centrală (vezi cazul creditului lombard care este susținut de depunerea în gaj a titlurilor de stat deținute de banca solicitantă de credit de refinanțare)].

Toate acestea se concretizează în tot atâtea condiții pentru o structurare eficientă a mixului de instrumente de politică monetară.

a) Dacă avem în vedere evoluția lor istorică, primele instrumente indirecte de

politică monetară au fost reprezentate de operațiunile de rescontare sau, mai bine

spus, mecanismul taxei oficiale a scontului specific economiilor actuale. Prin intermediul operațiunilor de rescontare, banca centrală finanța băncile din sistem,

acceptarea doar a unor efecte comerciale conducând la transformarea acestui mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor disponibile la nivelul economiei. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operațiuni, se evidenția care este direcția de acțiune a băncii centrale în ceea ce privește orientarea politicii monetare, știut fiind faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieței.

Pe fondul dezvoltării economice, se evidențiază, însă, tot mai multe dezavantaje ale utilizării mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnică a mecanismului în sine, acesta impunând cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale și a valabilității acestora etc.). În același timp, se poate spune că reprezintă un instrument rigid de politică monetară, deoarece este știut faptul că aceasta din urmă trebuie să se adapteze în permanență modificărilor ce intervin la nivelul economiei. Or, modificarea ratei dobânzii, prin influențele exercitate de modificarea taxei oficiale a scontului, nu se poate realiza de la o zi la alta, fiind astfel un mecanism rigid, rigiditatea rezultând și din inerția reacției băncilor din sistem, știut fiind faptul că o modificare a ratei dobânzii poate (și accentuăm acest lucru) genera o modificare la nivelul ratelor dobânzii din sistem cu un lag ce pornește de la câteva zile și poate ajunge la câteva luni.

În același timp, se poate spune că mecanismul taxei oficiale a scontului generează acțiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele de avânt economic sunt

caracterizate de o expansiune a nivelului lichidității din economie, în timp ce în

perioadele de declin economic se înregistrează o restrângere a acestor operațiuni

tocmai ca urmare a costului ridicat indus.

Mecanismul taxei oficiale a scontului (pornind de la denumirea în limba engleză („discount window”) putem spune că reprezintă „fereastra” prin care mecanismele pieței anihilează acțiunile întreprinse prin politica monetară în direcția restrângerii nivelului lichidității excedentare din economie, deoarece aplicarea unei politici restrictive în ceea ce privește operațiunile de open market poate fi însoțită de o creștere a operațiunilor de rescontare care să readucă în economie lichiditatea abia retrasă din circulație de banca centrală. Toate aceste elemente sunt tot atâtea argumente orientate în direcția utilizării cât mai rare a mecanismului taxei oficiale a scontului.

Dacă avem în vedere ratele dobânzilor practicate de Banca Națională, acestea nu au fost declarate efectiv instrumente de politică monetară, dar, prin acțiunile întreprinse de autoritatea monetară în această direcție, s-a conturat direcția influenței pe care dorește să o exercite la nivelul economiei. Un prim pas l-a constituit abandonarea controlului administrativ în ceea ce privește stabilirea

dobânzilor pe piață, tocmai în ideea instaurării mecanismelor specifice economiei de piață. Dar creșterea mult mai rapidă a prețurilor a făcut ca, o perioadă destul de

lungă, dobânzile din economie să se situeze la un nivel real negativ, fapt ce a

generat, o dată în plus, accentuarea fenomenului de demonetizare a economiei.

b) În ceea ce privește mecanismul de refinanțare, Banca Națională a României a realizat o restructurare a acestuia impunând condiții restrictive de acces la resursele de refinanțare (în cele mai multe cazuri impunerea obligativității prezentării de elemente colaterale agreate de banca centrală – în principal titluri de stat). Astfel, BNR își impune rolul de creditor de ultimă instanță al sistemului bancar românesc.

Accesul nestingherit la resursele BNR, în prima parte a procesului de tranziție la economia de piață, a fost determinat și de posibilitatea obținerii de resurse de recreditare în baza descoperitului de cont, pe fondul dezvoltării timide a pieței monetare interbancare. Dezvoltarea acestei piețe nu a schimbat cu mult

comportamentul băncilor, metoda apelării la resursele BNR fiind una dintre cele mai comode.

O dată cu intrarea în vigoare a noului Statut al BNR, acordarea de credite pentru descoperit de cont a fost prohibită, motiv pentru care băncile au fost nevoite fie să-și gestioneze într-o mai bună măsură resursele, fie să obțină împrumuturi de pe piața monetară ( vezi funcția băncii centrale de creditare a economiei).

c) Chiar dacă nu puține sunt opiniile potrivit cărora mecanismul rezervelor

minime obligatorii este un instrument direct de politică monetară, trebuie să

evidențiem faptul că, pe de o parte, acesta acționează prin intermediul pieței,

influențând în mod implicit nivelul cererii, ca de altfel și al ofertei de monedă din

economie, dar în același timp se prezintă sub formă normativă, băncile din sistem

fiind obligate să-și constituie aceste rezerve la nivelul băncii centrale, în primul rând pentru a asigura o lichiditate minimă față de deponenți. Putem spune că îmbină elemente specifice atât instrumentelor directe, cât și celor indirecte, motiv pentru care nu poate fi considerat un instrument direct pur ci, mai degrabă, o combinație a celor două.

Argumentele aduse în favoarea utilizării mecanismului rezervelor minime obligatorii sunt legate de aspecte precum:

îmbunătățirea preciziei cu care banca centrală poate să-și ghideze politica monetară în direcția atingerii obiectivelor propuse;

aplicarea politicii monetare prin însăși modificarea rezervelor minime obligatorii;

Ceea ce este specific rezervelor minime obligatorii este faptul că acestea au rolul de a asigura o lichiditate minimă a băncilor în raporturile ce se stabilesc între acestea și deponenți. Din punct de vedere al politicii monetare, se consideră că utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii permite autorității monetare de a realiza controlul ofertei de monedă la nivelul economiei, toate acestea vizând, în final, asigurarea stabilității monetare.

În calitate de instrument de politică monetară, rezervele minime obligatorii

acționează în direcția limitării capacității băncilor din sistem de a multiplica

depozitele deponenților, în cadrul mecanismului propriu de creație monetară, motiv pentru care rata rezervelor minime obligatorii este invers proporțională cu

multiplicatorul depozitelor.

Mecanismul rezervelor minime obligatorii a fost introdus în România în cursul anului 1992, în scopul reglării lichidității excedentare din economie. Dacă, inițial, baza de calcul a rezervelor viza doar depozitele în monedă națională constituite la nivelul sistemului bancar de către agenții economici, treptat, ca urmare a creșterii exagerate a ofertei de monedă din economie, baza de calcul s-a extins la ansamblul disponibilităților în lei și în valută, la vedere și la termen, atrase de băncile din cadrul sistemului bancar. Includerea în baza de calcul și a disponibilităților în valută viza, în definitiv, reducerea activității de creditare internă în valută care conducea la accentuarea presiunilor asupra cursului valutar al monedei naționale, cu implicații imediate asupra echilibrului extern al țării. Acesta a fost un motiv în plus pentru stabilirea inițială a unei rate a rezervelor minime obligatorii mult mai mari pentru disponibilitățile în valută decât pentru cele în monedă națională.

În prezent, rezervele minime obligatorii sunt reglementate prin Regulamentul 2/ 2002 modificat cu Circulara BNR 416/2004. Potrivit acestora, rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilități ale băncii, în lei și în valuta, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României.

Elementele ce definesc rezervele minime obligatorii sunt reprezentate de:

– baza de calcul: reprezentată de mijloacele bănești în moneda națională și

în valută, reprezentând obligații ale băncii rezultate din acceptarea depozitelor și a altor fonduri, din acestea fiind excluse mijloacele bănești atrase de la BNR și cele atrase de la bănci care, la rândul lor, sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la BNR și capitalurile proprii ale băncii, determinate în baza metodologiei stabilite de BNR. În același timp, pentru mijloacele bănești cuprinse în baza de calcul care au o scadență reziduală mai mare de 2 ani de la sfârșitul perioadei de observare și care nu prevăd clauze contractuale referitoare la rambursări, retrageri, transferări anticipate, precum și pentru împrumuturi nerambursabile, rata RMO este zero.

– perioada de observare: intervalul de timp pentru care se determină baza

de calcul, fiind cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente;

– perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menținut în

conturile deschise la BNR nivelul prevăzut al RMO, aceasta fiind reprezentată de data de 24 a lunii curente până pe data de 23 a lunii viitoare.

– nivelul prevăzut al RMO reprezintă produsul dintre baza de calcul și rata

RMO;

– nivelul efectiv al RMO reprezintă soldul mediu zilnic înregistrat de bancă în contul în care se mențin RMO în perioada de aplicare. Determinarea soldului mediu zilnic se face luând în calcul numărul de zile calendaristice din perioada de aplicare.

În condițiile evoluțiilor contradictorii din economia românească, BNR a fost nevoită să adopte diverse decizii privind nivelul ratei rezervelor minime obligatorii, fapt ce reiese și din graficul următor:

Evoluția ratei rezervelor minime obligatorii

Ceea ce este important este faptul că, prin modificarea nivelului ratei RMO, banca centrală influențează potențialul de creditare al băncilor și, implicit, lichiditatea din economie.

d) Alternativa viabilă de control al lichidității este reprezentată de derularea

operațiunilor de open market de către Banca Națională.

Operațiunile de open market au devenit instrumentul principal al politicii monetare în cadrul țărilor dezvoltate. Dezvoltarea piețelor, ca de altfel și diversitatea titlurilor ce fac obiectul acestor tranzacții, permit utilizarea eficientă a acestui instrument. Eficiența acestui instrument este dată tocmai de gradul înalt de flexibilitate atât în ceea ce privește posibilitatea succedării operațiunilor pe piață, cât și din punct de vedere al volumului operațiunilor, fapt ce permite băncii centrale să realizeze un control eficient al lichidității din economie. Autoritatea monetară poate interveni ori de câte ori este nevoie, fie pentru a retrage din circulație, fie pentru a injecta o nouă cantitate de lichidități. Astfel că, pe lângă operațiunile clasice de open market, în prezent un loc important îl dețin și tranzacțiile reversibile de răscumpărare (directe și reversibile) ce au la bază titlurile de stat (repo și reverse repo), la care se adaugă operațiunile de swap valutar. În cazul acordurilor repo, diferența dintre prețul de vânzare și prețul de răscumpărare reprezintă dobânda datorată (determinată pe baza ratei repo).

Ceea ce este de remarcat este faptul că BNR, în ultimul an, nu a mai utilizat nici aceste operațiuni pentru sterilizarea masei monetare, ponderea majoritară deținând-o atragerea de depozite de pe piață.

Situația operațiunilor reverse repo derulate de BNR în anul 2002

„Utilizarea instrumentelor de piață în implementarea politicii permite băncii centrale să fie mult mai flexibilă și mai liniară, cu mai puține distorsiuni la nivelul efectelor generate…”. Ceea ce este specific acestui instrument este posibilitatea utilizării mai eficiente în combinație cu alte instrumente de politică monetară.

Dacă primul instrument (open market operations) are rolul de a contribui la realizarea obiectivului final al politicii monetare, celelalte instrumente sunt utilizate în scopul atingerii obiectivelor curente ale băncii centrale. Un impediment al utilizării pe scară largă a acestor operațiuni este reprezentat de lipsa unei piețe secundare care să permită tranzacționarea în mod curent a titlurilor de stat. Intrarea în vigoare a noului Statut al Băncii Naționale a impus și o restructurare a atitudinii față de emisiunile de titluri ale statului, în sensul că Băncii Naționale i se interzice achiziționarea de pe piața primară a titlurilor de stat, tocmai pentru a se elimina finanțarea prin monedă a deficitelor de stat, finanțare care poate genera noi presiuni în plan inflaționist. Astfel că: „pentru nevoi de politică monetară, Banca Națională poate cumpăra titluri de stat de pe piața secundară, fie în scopul injectării de lichiditate, fie în acela de a-și crea portofoliul necesar viitoarelor operațiuni cu titluri de stat.”

AGREGATELE MONETARE

Unul din scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care sa corespunda cel mai bine cerintelor de reflectare a caracterului si obiectivelor de politica monetara, adoptata de autoritatea monetara a unei tari pe o anumita perioada.
Agregatele monetare cuprind atît mijloacele de plata (moneda efectiva depunerile în conturi de vedere) detinute de agentii ne-financiari rezidenti, cît si acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu usurinta si rapiditate în instrumente de plata, fara riscul pierderilor de capital.

Agregatul mai larg, cel al lichiditatii, înglobeaza ,în general, titluri ale pietei financiar-monetare pe termene de la cîteva zile la cîtiva ani, emise de institutiile de credit (certificate de depozit, bonuri ale institutiilor bancare) si agentii nefinanciari (bonuri de tezaur în conturi curente, bilete de tezaur). Plasamentele financiare definite astfel, sunt inventariate nu numai în pasivul institutiilor financiar-bancare, dar în egala masura, si în cel al agentilor nefianciari.

În sens restrîns, sau în sens larg, agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesiva a produselor monetare create în scopul asigurarii lichiditatii agentilor financiari si nefinanciari.

În raport cu gradul de integrare a diferitelor active în structura masei monetare s-au constituit agregatele monetare simbolizate cu, M1, M2, M3, L în care:

M1 regrupeaza toate mijloacele de plata sub forma monedei efective (bilete de banca si moneda divizionara ) si a depunerilor în conturi curente nepurtatoare de dobînzi si care reprezinta partea cea mai activa a masei monetare sau lichiditatea primara.

M2 – include, în plus de M1, un ansamblu de plasamente la termen si în vederea economisirii susceptibile de a fi mobilizate si transformate în lichiditati prin emisiune de cecuri cu preaviz, denumita „qvasimoneda” sau ”lichiditatea secundara”.

M3 – cuprinde, mai mult de cît M2, si alte active cu grade diferite de lichiditate si în structura carora pot fi incluse certificate de depozit, bonuri de casa, conturi de economii pe termen mediu, alte tipuri emise de agentii economici pe piata financiar-monetara.

L, regrupat cu M3, înglobeaza titluri emise pe termen mediu si lung negociabile si care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plata, respectiv în lichiditati.

Masa monetară în sens larg (M2) a fost la sfârșitul lunii octombrie 2006 de 100 619 milioane RON. Față de luna septembrie 2006 aceasta s-a majorat cu 1,3 la sută (1,1 la sută în termeni reali), iar în raport cu octombrie 2005 masa monetară a crescut cu 24,1 la sută (18,4 la sută în termeni reali).

Activele externe nete au crescut în luna octombrie cu 19,7 la sută, până la 51 175 milioane RON. Această evoluție a fost rezultatul majorării cu 22,8 la sută a componentei "Valute convertibile" și al reducerii cu 0,7 la sută a componentei "Aur". Majorarea componentei "Valute convertibile" s-a datorat, în principal, intrărilor provenite din privatizarea Băncii Comerciale Române (în sumă de 2 209,9 milioane euro).

Activele interne nete au scăzut cu 12,6 la sută, înregistrând nivelul de 49 444 milioane RON, în condițiile în care creditul intern s-a diminuat cu 8,3 la sută (până la 67 602 milioane RON).

Masa monetară în sens restrâns (M1) s-a majorat cu 0,6 la sută, până la 30 574 milioane RON, pe seama creșterii cu 4,0 la sută a disponibilităților în conturi la vedere și a reducerii cu 3,2 la sută a numerarului în circulație

Cvasibanii au crescut cu 1,6 la sută, ajungând la 70 045 milioane RON. Economiile în lei ale populației s-au majorat cu 2,2 la sută, până la 19 219 milioane RON, ponderea acestora în masa monetară reprezentând 19,1 la sută. La 31 octombrie 2006, economiile populației au înregistrat o creștere de 18,7 la sută (13,2 la sută în termeni reali) față de 31 octombrie 2005.

Depozitele în lei ale persoanelor juridice s-au diminuat cu 1,9 la sută, până la 21 031 milioane RON. În cadrul acestora, depozitele pe termen au scăzut cu 2,9 la sută (până la 16 773 milioane RON), certificatele de depozit s-au redus cu 4,9 la sută (cifrându-se la 1 968 milioane RON), iar depozitele condiționate au crescut cu 9,4 la sută (până la 2 290 milioane RON). La 31 octombrie 2006, depozitele în lei ale persoanelor juridice au înregistrat o creștere de 22,6 la sută (17,0 la sută în termeni reali) față de 31 octombrie 2005.

Depunerile în valută ale rezidenților persoane fizice și juridice, exprimate în lei, au crescut cu 3,8 la sută, până la nivelul de 29 795 milioane RON (exprimate în euro, depunerile în valută s-au majorat cu 4,1 la sută, până la 8 462,0 milioane EUR). Comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent, depunerile în valută ale rezidenților exprimate în euro au înregistrat o majorare de 16,7 la sută; depunerile în valută ale populației au crescut cu 38,2 la sută, iar depozitele în valută ale persoanelor juridice s-au majorat cu 2,3 la sută.

Rata dobanzii de Politica monetară

Notă: Rata dobânzii de politică monetară este plafonul ratelor dobânzilor la care BNR atrage depozite pe termen de o lună de pe piața monetară interbancara.

Politica de dobânzi este foarte importantă pentru stabilitatea financiară. Creșterea dobânzii de politică monetară ca răspuns la acumularea de presiuni inflaționiste conduce la dobânzi interne mai mari și implicit la un diferențial de dobândă în creștere față de alte piețe relevante, majorarea diferențialului atrage capitaluri străine care exercită presiuni de apreciere a leului determinând, eventual, banca centrală să intervină pe piață prin cumpărări de valută și ajungându-se astfel la un efect de expansiune a bazei monetare care să antreneze noi presiuni inflaționiste.

OBIECTIVELE POLITICII MONETARE

Politica monetară reprezintă modalitatea băncii centrale sau al guvernului de a dirija masa monetară în perspectiva atingerii unor ținte specifice, cum ar fi: micșorarea ratei inflației, menținerea ratei de schimb, reducere șomajului și creșterea economică. Politica monetară poate include schimbarea anumitor rate de chimb, atât direct cât și indirect, stabilind rate de rezervă sau tranzacții pe piața de schimb externă. Politica monetară este clasificată pe două categorii: politica expansionistă și cea restrictivă. Politica expansionistă mărește oferta de masă monetară din economie sau micșorează dobânda, în timp ce politica restricționistă micșorează oferta totală de lichiditate sau mărește ratele de dobândă. Politica expansionistă este folosită, de obicei, cu scopul de a combate șomajul în perioada de recesiune economică, micșorînd ratele de schimb, în timp ce politica monetară restrictivă are ca scop creșterea ratelor de dobândă pentru a combate inflația.

Politica monetară se bazează pe relația dintre ratele de dobîndă din cadrul unei economii, acestea reprezentând prețul la care pot fi împrumutați banii, și oferta totală de masă monetară.politica monetară folosește o gamă largă de instrumente cu scopul de a influența unul dintre acești indicatori, sau ambii, obiectivul final fiind de a controla inflația, ratele de schimb pe piața valutară, șomajul și, în final, creșterea economică.

În practică, toate tipurile de politică monetară implică o modificare a masei monetare în circulație (M0). Aceste tranzacții cu scop de modificare a masei monetare de bază M0 sunt numite operațiuni de open market. Ele au ca scop influențarea alto variabile monetare, cum ar fi: rata de dobandî pe termen scurt, rata de schimb și prețul spot de piață pentru aur. Distincția dintre diversele tipuri de politică monetară se bazează, în special, pe variabila economică obiectiv, pe care operațiunile de open market trebuie să le aibă drept țintă.

Realizarea stabilității macroeconomice este reflectată de modul in care sunt realizate obiectivele stabilite prin politica macroeconomică. În economiile contemporane, realizarea in bune condiții a politicii de stabilizare macroeconomică este strâns legată de obiectivul stabilit, obiectivul generat de specificul economiei analizate.

Țintirea inflației

Acest obiectiv presupune menținerea ratei inflației la o rată stabilită, având în vedere indicele prețurilor de consum. Rata de inflație dorită spre a fi obținută este ajustată periodic la rata de dobândă a băncii centrale. Rata de dobîndă utilizată de obicei este cea la care băncile fac tranzacții de fluxuri monetare „over night”. Rata de dobândă țintită este menținută pentru o perioadă specifică utilizând operațiunile de open market. Această rată de dobândă este revăzutî lunar sau semestrial de o comisie special constituită. Schimbările in rata de dobândă sunt făcute ca răspuns la diverșii indicatori economici, cu scopul de a prevedea trendurile economice.

Politica monetară din perspectiva țintirii inflației a fost pentru prima dată folosită în Noua Zeelandă, iar mai târziu preluată de alte state.

Gradul ridicat al ocupării forței de muncă

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forței de muncă, mergându-se pe maximizarea acestuia. Astfel, se asigura, pe de o parte, un nivel de trai decent, iar pe de alta parte, diversificarea ofertei de produse. Totuși, în cadrul fiecărei economii există, în permanență, șomajul fricțional. Consenul analiștilor economici, în ceea ce privește factorii fricționali, este acela că nivelul cel mai ridicat al ocupării forței de muncă este atins atunci când rata șomajului este cuprinsă între 3%-4% din totalul forței de muncă activă. Pe lângă acest șomaj, mai există și somajul ascuns, ai cărui subiecți sunt cei care declară că doresc să muncească, dar care nu-și caută un loc de muncă din diverse motive. Nivelul optim al ratei șomajului este, deci, acela care, în corelație cu rata inflației, nu generează o creștere accelerată.

Stabilitatea prețurilor și țintirea nivelului prețurilor

Procesul de țintire a unui nivel prestabilit al prețurilor este similar țintirii inflației, cu excepția faptului că modificarea (creșterea) IPC pe parcursul unui an este decalat pentru mai mulți ani, astfel încâtpe parcursul mai multor ani, nivelul prețurilor pentru agregate nu se schimbă.

Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a șomajului scăzute îi corespunde o rată a inflației ridicată, este evident faptul că menținerea unui nivel ridicat al forței de muncă, fără a lua în considerare alți factori economici, conduce, automat, la înregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate în principal de nivelul prețurilor din economie au efect aspra nivelului puterii de comparare (o creștere a prețului generează automat o creștere a cererilor de majorare a salariilor și implicit o majorare a costurilor de producție, ce se reflectă, în continuare, în creșterea prețurilor produselor de pe piață). Aceste fluctuații puternice de prețuri conduc la orientarea politicii macroeconomie, nu atât în sensul creșterii nivelului economic, cît în scopul stabilizării relative a prețurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general. Efectel nefavorabile ale inflativi includ o reducere a eficienței economice, o distorsione inechitabilă în repartiția veniturilor și o înrăutățire a poziției balanței de plăți. O rată a inflativi ridicată conduce și la devalorizarea monedei nazionale, fapt care poate genera o inhibare a exporturilor. Stabilitatea prețurilor presupune o variație relativă a acestora, pe parcursul unui an, rata anuală de creștere a prețurilor fiind determinată pornind de la un indice de preț reprezentativ de cel mult 2%.

Pe de altă parte, un nivel ridicat al inflației generează erodarea capitaluilor, motiv pentru care posesorii de capitaluri încearcă sa își plaseze cît mai bine resursele, astfel încît să minimizeze pierderile de valoare generate de inflație. În acest sens, se inregistrează o creștere a ratelor de dobîndă, ceea ce poate influența negativ procesul investițional.

O politică asemănătoare țintirii nivelului prețurilor a fost dusă de Suedia în anii 1930, contribuind la performanța economiei în timpul perioadei de recesiune economică. Dar din 2004 nici o țară nu mai operează cu o politică monetară bazată pe un nivel al prețurilor fix.

Agregatele monetare

În anii 1980 mai multe țări au utilizat o orientare a politicii monetare în direcția creșterii constante a masei monetare. Acest proces a fost perfecționt astfel încât sa folosească diferite clase de bani și credit (M0, M1 etc.). Politica monetară, din perspectiva agregatelor monetare, este numită și monetarism. În timp ce celelalte tipuri de politică monetară au în vedere, în special, nivelul prețurilor, aceasta se bazează pe oferta de masă monetară din economie. Ea presupune cererea și oferta ca mijloacele principale de reglare a activității economice. Teoria monetară se bazează pe oferta de masă monetară și pe inflație ca efect al modificării ofertei. Conform lucrării lui Milton Friedman, care a susținut acest tip de politică monetară, politica băncii centrale trebuie să mențină oferta și cererea de bani în ehilibru, în funcție de creșterea productivității economiei și în funcție de cerere.

Rate fixe de schimb

Acest obiectiv este de a menține o rată de schimb fixă în raport cu o monedă străină sau un grup de valute străine, sau în raport cu o altă unitate de măsură, cum ar fi aurul. În funcție de variația ratei de shimb a valutei țintite variază și cursul de shimb al monezii statului care a adoptat această politică. Banca centrală sau autoritatea monetară vinde și cumpără valută în baza unui cost stabilit zilnic, cu scopul de a atinge rata de schimb țintită.

Majoritatea economiștilor consideră că o rată de schimb flotantă este preferabilă celei fixe. În plus, ratele de schimb fixe privează guvernul de a folosi o politică monetară specifică țării respective, în scopul obținerii stabiității interne.

Acest tip de politică monetară a fost utilizat de China. Yuan-ul chinez a fost administrat astfel încât rata de schimb față de dolarul SUA să fie stabilă.

Standardul aur

Sistemul de standard aur presupune ca prețul valutei naționale măsurat în unități aur să fie menținut constant prin cumpărare și vindere zilnică a valutei de bază. Politica monetară din perspectiva standardului aur poate fi privită ca un caz particluar al politicii de rate de schimb fixe, iar prețul aurului poate fi vazut ca un tip special al indicelui prețurilor de consum.

În prezent, acest tip de politică monetară nu este utilizat de nici un stat, totuși o politică asemănătoare a fost vast utilizată îpe mapamond, până în 1971. Avantajele acestui tip de politică monetară sunt simplitatea și transparența.

Cuprins :

INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

INSTRUMENTE DIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

INSTRUMENTE INDIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

AGREGATELE MONETARE

OBIECTIVELE POLITICII MONETARE