Politica Monetara In Vederea Adoptarii Monedei Unice Europene In Romania
Introducere
Tema lucrării mele de licență este : „Politica monetară în vederea adoptării monedei unice europene în România”
Euro înseamnă, o politică monetară fermă cu un singur obiectiv fundamental – stabilitatea în plan monetar. În același timp, introducerea monedei euro pune bazele unei edificiu la a cărui ridicare va trebui să participăm cu toții.
Pentru a nu se transforma într-o realitate tot mai îndepărtată, economia românească trebuie să fie axată pe politici de stabilizare, care să aducă în următorii ani, o încercare de apropiere a indicatorilor macroeconomici de limitele impuse de Uniunea Europeană.
Totodată, adoptarea rapidă a monedei euro i-ar ajuta pe cei care au datorii mari în euro, dar au venituri în monedele țărilor care aspiră la intrarea în zona euro. Grăbirea adoptării euro are însă costuri, care s-ar putea să fie mai mari decât beneficiile date de eliminarea riscului valutar.
În primul capitol numit “Banca centrală-autoritate monetară”,am prezentat pe scurt originea băncii centrale care este una dintre cele mai importante instituții publice, ținând cont de funcțiile si obiectivele îndeplinite de aceasta.
În capitolul al doilea numit “Politica monetară BNR și evoluția sa până la aderarea în Uniunea Europeană”,am abordat conceptul de politică monetară care reprezintă unul din instrumentele politicii economice, obiectivele politicii monetare care se prezintă sub două aspecte și anume obiectiv fundamental și obiective intermediare și evoluția politicii monetare până la aderarea în UE.
În capitolul al treilea numit “Euro obiectiv al BNR și etape ale politicii monetare”,am descris procesul de pregătire în vederea adoptării monedei unice europene și etapele politicii monetare în vederea adoptării monedei unice europene.
Capitolul patru denumit “Stadiul îndeplinirii criteriilor de convergență”,descrie termenul de convergență economic și stadiul în care se află România în vederea îndeplinirii criteriilor de convergență.
CAP 1. BANCA CENTRALĂ – AUTORITATE MONETARĂ
1.1. ORIGINEA BĂNCII CENTRALE
La o jumătate de secol după apariția primului proiect de înființare a unei bănci naționale, la 17/29 aprilie 1880, a fost publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune. Lua astfel ființă Banca Națională a României, instituție de credit, care deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc și aparținea în proporție de o treime statului și două treimi particularilor.
Banca centrală a devenit una dintre cele mai importante instituții publice din orice economie modernă. Ea se află în centrul sistemului bancar, iar relevanța ei constă în monitorizarea sistemului financiar și controlul creșterii ofertei de monedă. Bancă centrală este o “bancă a băncilor”, întrucât oferă servicii băncilor comerciale pe care le și supraveghează. De asemenea, fiind de cele mai multe ori o instituție de stat, banca centrală oferă servicii și guvernului statului de care aparține. Astfel, banca centrală comunică permanent cu băncile comerciale și cu guvernul în vederea elaborării și implementării politicii monetare și de credit a țării respective.
Originea băncilor centrale are la bază creșterea rolului bancnotelor în circulația monetară și necesitatea creări unei instituții care să asigure emisiunea de bancnote, dar și supravegherea circulației acestora. Prin înființarea băncii centrale s-a urmărit crearea unei bănci de stat, care să acorde acestuia creditele de care avea nevoie pentru a-și finanța cheltuielile. Ca și contrapartidă a prestării acestui serviciu, statul oferea băncii centrale “privilegiul emisiunii”, în alte cuvinte, dreptul exclusiv de a emite monedă pe teritoriul statului în cauza.
Caracteristica cea mai specifică a unei bănci centrale este faptul că ea emite legal monedă, monedă care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul național. Monedele și bancnotele emise de către banca centrală reprezintă forma monetară de bază, în care celelalte forme de monedă trebuie preschimbate pentru a putea exista și funcționa.
Problema formei capitalului și a independenței față de forțele politice a unei bănci centrale a stârnit dintotdeauna controverse. Aparent, ar fi etic ca banca centrală să fie constituită 100% din capital de stat, însă în practică nu este așa. Spre exemplu, FED-ul (sistemul rezervei federale americane) este proprietate a băncilor din sistemul bancar american .
1.2 FUNCȚIILE BĂNCII CENTRALE
Funcțiile specifice băncilor centrale diferă ca număr și abordare, atât în plan științific, de la un autor la altul, cât și în practică, de la o bancă la alta. Funcțiile specifice băncii centrale au fost atribuite acesteia în timp, o dată cu schimbările intervenite în nediul economic, banca centrală capătând, așa cum poartă și denumirea, un rol ”cental” în cadrul economiilor în care funcționează.
După părerea lui Beju Daniela, banca centrală îndeplinește următoarele funcții și atribuții:
a) emisiunea monetară și controlul ofertei de monedă
Banca centrală deține de regulă, monopolul emisiunii de bancnote pe teritoriul unui stat. Sensul tradițional al emisiunii monetare este acela de “ansamblu operațiunilor de confecționare a semnelor bănești, de păstrare a acestora la emitent în vederea punerii lor în circulație și de punere în circulație a numerarului de către emitent” .
Însă, emisiunea de numerar a băncii centrale acoperă doar o parte din nevoia de lichiditate a unei economii, restul fiind furnizat de către băncile comerciale din sistemul bancar prin procesul de creare al monedei de cont. Băncile creează monedă prin creditele acordate clienților săi. Astfel, în sens larg, creația monetară a băncilor comerciale poate fi considerată ca fiind o emisiune monetară .
Banca centrală dispune de anumite instrumente, precum rezervele obligatorii, rata dobânzii sau operațiunile de open-market, prin care controlează cantitatea de monedă din circulație, și, prin urmare, valoarea monedei, nu numai a emisiunii sale, ci și a creației monetare a băncilor comerciale. Acest control este deosebit de relevant, deoarece modificările masei monetare sunt strict legate de modificările care decurg la nivel macroeconomic al unui stat. Dacă banca centrală controlează rata creșterii ofertei de monedă, atunci ea poate influența rata nominală a creșterii economice.
În ipoteza în care banca centrală ar permite băncilor comerciale să creeze necontrolat și nelimitat moneda de cont, peste capacitatea economiei de a produce bunuri și servicii, astfel existând un exces de masă monetară în circulație, se generează o creștere a inflației. Din acest considerent, băncile centrale intervin periodic pe piețele financiare pentru a estompa creșterea prețurilor în vederea consolidării puterii de cumpărare a monedei naționale. Putem spune că băncile centrale influențează inflația pe termen lung .
Din aceste motive, se consideră că, în economiile contemporane, stabilitatea prețurilor trebuie să reprezinte obiectivul primordial și fundamental al politicii monetare al unei bănci centrale.
b) stabilizarea piețelor financiare
Această funcție este justificată de credibilitatea pe care o oferă populației un sistem financiar stabil. Dacă acesta prezintă stabilitate, publicul va avea încredere în încredințarea economiilor sale instituțiilor financiare, care la rândul lor vor plasa resursele atrase pe piața monetară sau de capital în vederea direcționării lor spre domeniile care necesită finanțare. Pentru a fi posibil acest circuit, banca națională are menirea de a stabiliza piața monetară și cea de capital. În caz contrar, un sistem financiar instabil ar genera o volatilitate crescută a ratei dobânzii și a prețurilor titlurilor, instituțiile financiare fiind predispuse insolvabilității, iar credibilitatea lor fiind sucombată. Astfel, resursele disponibile se vor diminua, iar creșterea economică va scădea și rata șomajului va crește .
Banca centrală are un rol important în dezvoltarea piețelor financiare. Prin urmare, băncile centrale au posibilitatea de a furniza, dacă este necesar, fonduri către intermediarii pieței de capital, în cazul în care aceștia întâmpină dificultăți financiare. De asemenea, banca centrală intervine pe piața financiară în cazul în care oferta de monedă sau rata dobânzii nu evoluează în sensul obiectivelor economice stabilite, manipulându-le în direcția dorită.
c) creditor de ultimă instanță
Banca centrală mai dispune de funcția de a furniza lichidități entităților financiare care au nevoie de fonduri, în calitatea de creditor de ultima instanță. Astfel, banca centrală își exercită această funcție în cazul unor crize de lichidități.
d) supravegherea sistemului bancar
Datorită funcției de intermediari financiari pe care o îndeplinesc, băncile pot influența stabilitatea economică al unui stat. Astfel, banca centrală este interesată de asigurarea stabilității și viabilității sistemului bancar.
e) protejarea și perfecționarea sistemului de plăți
Exercitarea acestei funcții se rezumă la compensarea plăților, asigurarea unei oferte adecvate de numerar și conservarea încrederii în valoarea monedei naționale. Această funcție este vitală pentru derularea eficientă a tranzacțiilor și existența unui mediu economic stabil.
Din perspectiva lui Căpraru Bogdan mai avem și următoarele fucții în complectarea celor de mai sus.
f) conducerea politicii monetare
Funcția primordială a băncii centrale prin care banca centrală duce la îndeplinirea obiectivelor propuse prin statut, în colaborare cu autoritatea guvernamentală și în concordanță cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel banca colaborează cu guvernul în elaborarea politicilor economice, fiind responsabilă cu politica monetară; manevrează rata rezervei minime obligatorii; conduce operațiunea de open-market; manevrează rata dobânzii de referință (taxa oficială a scontului), precum și alte taxe aplicate bănci pentru diverse servicii; stabilește restricții cantitative pentru operațiunile bancare.
g) administrează cantitatea de numerar în economie
Capacitatea bănci centrale de a asigura cantitatea de bancnote și monede metalice necesare circulației în economie, ca urmare a deținerii monopolului în acest domeniu.
h) autoritate în domeniul valutar (centru valutar)
Capacitatea băncii centrale de a reglementa și administra operațiunile din domeniul valutar, precum și rezerva valutară a statului. Astfel banca stabilește, administrează și preia tranzacțiile cu rezerva valutară a statului; intervine pe piața valutară prin vânzarea/cumpărarea de valute pentru influiențarea valorii monedei naționale; stabilește și publică cursurile de schimb la care se autorizează efectuarea operațiunilor cu aur și valute; restricționează cumpărarea, vânzarea, deținerea, tranferul de valută; stabilește unele limite la pozițiile valutare nete, condițiile și plafonul îndatorări externe ale societăților bancare; acordă/revocă licență de funcționare și supraveghează activitatea dealer-ilor de pe piața valutară.
i) acționează ca bancă a statului
Capacitatea băncii centrale de a oferi servicii financiar-bancare guvernului sau altor instituții ale statului, în schimbulprivilegiului dreptului de monopol al emisiunii monetare. Astfel banca reprezintă statul în relațiile bancare cu alte state, cu bănci sau instituții, acționează ca agent al statului în ceea ce privește plasarea, tranzacționarea, înregistrarea titlurilor de stat; acordă credite guvernului sau altor instituții ale statului, pentru acoperirea decalajului temporar care intervine, de obicei, între veniturile și cheltuielile acestora; participă la procesul execuției bugetului de stat și ține evidențele contabile ale contului curent al Trezorăriei.
1.3. OBIECTIVELE UNEI BĂNCI CENTRALE
Îndeplinirea obiectivelor băncii centrale este extrem de relevantă pentru o economie. Majoritatea băncilor centrale vizează patru mari obiective :
stabilitatea prețurilor și serviciilor
ocuparea deplină a forței de muncă
creșterea economică sustenabilă
echilibrul balanței de plăți externe
Prin posibilitatea manevrării instrumentelor ce le deține o bancă centrală, și anume rata dobânzilor și volumul masei monetare, autoritatea monetară este capabilă să influențeze economia în sensul îndeplinirii fiecărui obiectiv. Atingerea simultană a celor patru obiective poate fi considerată o utopie, deoarece ele sunt contradictorii. Spre exemplu, prin menținerea stabilității prețurilor și ameliorarea poziției balanței de plăți externe pot fi implicate rate ridicate ale dobânzilor precum și politici restrictive de creditare, care pot duce la rândul lor spre o creștere a ratei șomajului și o frânare a creșterii economice.
Poate cea mai populară contradicție este între rata inflației și rata șomajului, teorie cunoscută sub numele de “Curba lui Philips”, care susține că o scădere a inflației generează o creștere a șomajului și invers. Această teorie însă a devenit infirmată de evoluțiile pe termen lung ale economiilor contemporane. De asemenea, este dificil să existe creștere economică în cazul stagnării prețurilor. Din punct de vedere al cursului valutar, o inflație ridicată determină deprecierea monedei naționale, fapt ce poate stimula exporturile și diminua importurile.
Prin urmare, implementarea politicii băncii centrale se rezumă la problema de a accepta compromisuri între obiective multiple precum și atingerea lor într-un mod cât mai echilibrat și în funcție de nevoile economiei. Spre exemplu, o politică îndreptată către țintirea inflației și asigurarea stabilității monedei naționale ar putea avea prețul o rată a șomajului ridicată și o creștere economică lentă. În concluzie, trebuie insistat pe un singur obiectiv, care astfel să asigure o stabilitate macroeconomică.
Prin urmare, în prezent, majoritatea băncilor centrale au ca obiectiv fundamental asigurarea stabilității prețurilor. Celelalte obiective, precum asigurarea echilibrului balanței de plăți sau stimularea creșterii economice, au trecut în plan secund, iar altele, precum asigurarea ocupării forței de muncă sunt considerate inadecvate și chiar în contradicție cu obiectivul fundamental, stabilitatea prețurilor. Acest obiectiv poate asigura un cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea și creșterea economică. Astfel, banca centrală își asumă o mare responsabilitate în ceea ce privește asigurarea unui nivel susținut al creșterii economice (Beju, 2007).
Băncile centrale influențează condițiile din economie și din sistemul financiar prin următoarele canale :
modificarea costului și accesibilității agenților economici, populației și guvernului la obținerea de credite
modificarea volumului și a ratei de creștere a masei monetare
modificarea averii financiare a investitorilor, reflectată în valoarea de piață a stocurilor, obligațiunilor și altor titluri deținute de aceștia
modificarea prețurilor relative ale monedei naționale și valutelor
influențarea așteptărilor publicului larg privind condițiile monetare și de credit viitoare și valoarea monedei naționale
CAPTOLUL 2. POLITICA MONETARĂ BNR ȘI EVOLUȚIA SA PÂNĂ LA ADERAREA UE
2.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ MONETARĂ
Unul din instrumentele politicii economice este politica monetară, prin intermediul căreia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie. Aceasta are un dublu caracter: atât unul monetar, urmărit la nivelul băncii centrale prin modificarea volumului emisiunii monetare cât și unul de credit, urmarit la nivelul bancilor comerciale prin modificarea volumului creditelor acordate economiei.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și prin obiectivele specifice care constau în următoarele:
a) creșterea masei monetare până la un nivel optim
b) menținerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb
d) alocarea optimă a resurselor financiare în cadrul economiei
a) Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creștere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creștere reală a economiei. Astfel, în anii ’70, în țările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însă regulile au demonstrat că este dificil și limitat un control al masei monetare, atunci când economiile țarilor respective participă puternic la relațiile comerciale și financiare internaționale.
b) Rata dobânzii și nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70. În prezent, rata de dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb și influențează investițiile agenților economici .
c) Menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanței de plăți în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei naționale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda națională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creșterea exporturilor și majorarea disponibilităților în valută .
d) Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei țări, constă în selectarea creditelor în funcție de nivelul rentabilităților posibile de obținut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum și diminuarea concurenței între agenții economici și diminuarea reacției acestora la evoluția ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare .
2.2. OBIECTIVELE POLITICII MONETARE
2.2.1. OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL POLITICII MONETARE
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie.
Prin prisma definițiilor acordate politicii monetare, literatura de specialitate se caracterizează prin omogenitate. Astfel, in optica guvernatorului României, Mugur Isărescu, ,, În esență, politica monetară se constituie dintr-un set de măsuri de influiențarea nivelului cereri agregate din economie, cu efecte asupra consumului și a investițiilor. Obiectivele politicii monetare se realizează prin mijloace și instrumente specifice, care acționează asupra ofertei de bani din economie.”. De asemenea, trebuie precizat faptul că, cel mai adesea, politica monetară este asociată cu obectivul fundamental al acesteia și anume acela de asigurare și menținere a stabilități prețurilor.
Stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare, dar în același timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creșterea economică durabilă, ocuparea deplină a forței de muncă, sustenabilitatea balanței de plăti. Pentru atingerea acestor obiective, sunt identificate instrumente care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară și politica comercială.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și prin obiectivele sale specifice, care constau în următoarele:
creșterea masei monetare până la un nivel optim
– Autoritățile monetare consideră că obiectivul central este stabilirea gradului de creștere al masei monetare la un nivel cât mai apropriat posibil de gradul de creștere al economiei reale
menținerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător
– Adepții teoriei keynesiste susțin o rată a dobânzi la un nivel cât mai scăzut, în timp ce monetariștii nu erau deloc preocupații de nivelul ratei dobânzi; pentru ei conta doar cantitatea de moneda. În plus, considerau că în materie de rată a dobânzi era important doar nivelul real al acesteia, care însă este mai dificil de măsurat.
practicarea unui nivel optim al ratei de schimb
– Nivelul cursului de schimb are un rol ,, simbolic ” puternic pentru multe țări; acesta este perceput de opinia publică ca unul dintre semnalele externe ale puteri națiuni.
alocarea optimă a resurselor financiare în cadrul economiei
– În principiu, această alocare este dirijată de rentabilitatea comparată a diferitelor utilizări posibile a resurselor disponibile. Acest principiu defavorizează în mod evident investițiile, a căror rentabilitate este mai îndepărtată și mai aleatorie. De aceea, majoritatea tărilor, autoritățile au pus în funcțiune circuite de finanțare care orientează în mod direct o parte a resurselor financiare (a economiilor) către satisfacerea necesităților pe care acestea le consideră prioritate și slab realizate prin funcționarea liberă a piețelor.
2.2.2. OBIECTIVE INTEMEDIARE ALE POLITICII MONETARE
Pentru atingerea obiectivului fundamental, băncile centrale își stabilesc anumite obiective intermediare. Aceste obiective intermediare pot fi, în contradicție, în sensul că efectele pozitive obținute în realizarea unui obiectiv pot avea efecte negative asupra atingerii unui alt obiectiv. “Politica monetară vizează un bun nivel de creștere a masei monetare, un bun nivel al ratei dobânzii, un bun nivel al cursului de schimb, ele contribuind la o bună alocare a resurselor financiare în economie” .
Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt: agregatele monetare, rata dobănzii și cursul de schimb. Utilizarea lor activă ca obiective de politică monetară are un efect major asupra inflației și prognozelor acesteia:
agregatele monetare – controlul lor prezintă instrumentul monetar cel mai important în limitarea inflației; astfel, intervențiile privind nivelul lichidității în circuitul economic trebuie să se facă cu prudență, iar eventualele măsuri populiste luate în acest sens pot avea consecințe grave și pot periclita atingerea obiectivului final al politicii monetare
cursul de schimb – în ceea ce privește rata inflației, aceste două variabile se influențează reciproc, dar defapt cursul de schimb este mai puternic influențat de evoluția inflației decât invers; autoritatea monetară va interveni discret asupra cursului de schimb pentru menținerea inflației in limitele țintei sale
nivelul dobânzilor – păstrarea puterii de cumpărare a economiilor populației și agenților economici implică un nivel al dobănzilor real pozitiv, dar moderat, pentru că și nivelul resurselor este defapt limitat
Deoarece obiectivele intermediare sunt diverse, banca centrală trebuie să aleagă anumite obiective operaționale, adică anumite variabile monetare pe care le poate manipula eficient cu ajutorul instrumentelor disponibile. Autoritatea monetară trebuie să își aleagă obiectivul intermediar având în vedere următoarele criterii :
posibilitatea măsurării corecte a acestuia
gradul de control al obiectivului intermediar
posibilitatea previzionării impactului asupra obiectivului final
2.3. EVOLUȚIA POLITICII MONETARE 1991-2005
“În plus, lipsa de omogenitate a mediului de implementare a politicii monetare a limitat potențialul antiinflaționist al mãsurilor de politicã monetarã. Existența unor prețuri aflate în diverse stadii de liberalizare a fãcut ca o anumitã ratã a dobânzii sã provoace efecte de intensitãți sensibil diferite asupra rezultatelor financiare ale beneficiarilor de credite”. Totodatã, diferențierea accesului agenților economici pe piața valutarã prin sistemul cursului dual (curs oficial și curs de piațã), practicat pânã în noiembrie 1991, a redus eficacitatea politicii monetare.
Banca centralã și-a propus în mod programatic aducerea ratelor dobânzii pe un palier real pozitiv, pentru ca acestea sã poatã cãpãta rolul care le revine în mod firesc în procesul de alocare a resurselor și în asigurarea echilibrului dintre cererea și oferta de bani.
BNR a majorat rata dobânzii de refinanțare (taxa scontului) de la 3 la sutã la finele anului 1990 la 18 la sutã în septembrie 1991, când a oferit bãncilor și posibilitatea de a-și stabili ratele dobânzilor în funcție de cerere și ofertã.
În iunie 1992, taxa scontului, majoratã la 80 la sutã, a ajuns pentru prima datã la un nivel real pozitiv, în contextul unei reduceri temporare a ritmului de creștere a prețurilor, dar impactul acesteia a fost atenuat ulterior de rãspunsul bãncii centrale la presiunile exercitate pentru creditarea sectorului real – cu deosebire a agriculturii – în condiții preferențiale. În situația în care aproape întreaga creștere a masei monetare din ultimele luni ale anului 1992 și din primul semestru al anului 1993 s-a produs pe seama creditelor cu dobândã preferențialã, acordate cu precãdere ramurilor ale cãror preþuri erau controlate administrativ (agriculturã, energie), taxa scontului și-a redus semnificația, izolându-se pe cel mai ridicat palier. Abundența creditãrii preferențiale (liniile speciale cu dobândã preferențialã atingând cel mai înalt nivel în aprilie 1993, când ponderea lor în volumul total al refinanțãrii de la BNR a depãșit 96 la sutã) a generat și un surplus de lichiditate în economie, care a contribuit substanțial la deprecierea monedei naționale.
Chiar dacã înregistrarea acestui nivel maxim a coincis cu încheierea unei etape importante a procesului de liberalizare a prețurilor (prin ridicarea subvenþiilor practicate pentru unele bunuri de consum, eliminarea restricþiilor privind adaosul comercial, introducerea TVA) și cu pierderea „iluziei monetare” (fenomen a cãrui prezențã în comportamentul populației restrânsese amploarea inflației în anii 1991 și 1992), era evident cã inflația devenise principala amenințare pentru stabilitatea și sustenabilitatea economiei româneºti, mai ales prin capacitatea sa de autoalimentare (prin intermediul anticipaþiilor inflaþioniste). Totodatã, inflaþia constituia o modalitate de perpetuare a vechilor structuri economice și de menținere a ineficienþei în economie.
În aceste condiții, în vara anului 1993 a devenit stringentã adoptarea unui set de mãsuri monetare restrictive, care sã împiedice instalarea hiper-inflației și deteriorarea gravã a mediului economic și financiar, evoluție inevitabilã în condițiile continuãrii politicii monetare acomodative. BNR a adoptat urmãtoarele orientãri, care, pentru a evita provocarea unor șocuri insuportabile în sectorul real, urmau a fi implementate gradual:
– eliminarea excesului de lichiditate generat de posibilitatea menținerii unor disponibilitãþi importante ale statului în conturi deschise la bãnci comerciale;
– stoparea acordãrii de credite cu dobânzi preferențiale și închiderea la scadențã a celor existente;
– dimensionarea strictã a lichiditãții în sistemul bancar, astfel încât sã fie asiguratã menținerea sub control a creșterii masei monetare în paralel cu crearea condițiilor pentru atingerea unor rate real pozitive ale dobânzilor;
Începând din a doua jumãtate a anului 1993 a devenit posibilã utilizarea bazei monetare drept obiectiv operaþional al politicii monetare, mai ales ca urmare a intrãrii în funcțiune a mecanismului contului general al Trezoreriei statului la BNR, care a eliminat practic finanþarea automatã a deficitului bugetar de cãtre banca centralã (pânã atunci acesta fusese finanþat în mare parte prin emisiune monetarã, depãºindu-se plafonul impus de Legea nr. 34/1991 privind Statutul BNR).
În aceste condiții, BNR a apelat la urmărirea concomitentă a două variabile, propunându-și un control ferm al bazei monetare și o creștere substanțialã a ratelor dobânzii. Această nouă opțiune de conducere a politicii monetare a fost justificată atât de necesitatea lansării unui semnal clar de întărire a orientării antiinflaționiste, cât și de imperfecțiunile mecanismului de transmisie a politicii monetare. Noua abordare nu a generat desincronizări între efectele induse de cele două instrumente, cum s-ar fi întâmplat într-o economie cu o piață financiară rafinată și complexă.
Pe lângă diminuarea drastică a refinanțării, controlul ferm al lichidității s-a realizat în 1994 și prin utilizarea instrumentului rezervelor minime obligatorii, începând cu 1 februarie. Majorarea substanțială a ratelor acestora, fără ca cererea suplimentară de rezerve să fie acomodată printr-o creștere a ofertei de monedă, a întărit politica monetară și a diversificat instrumentele de intervenție.
De menționat însă că, după 1991-1992, BNR a început să se confrunte tot mai acut cu un factor cu impact negativ asupra eficacității politicii monetare: substituția valutară. Volumul creditelor în valută a început să crească considerabil ca urmare a accentuării restrictivității politicii monetare și a tendinței de apreciere în termeni reali a leului. În 1995, BNR a fost nevoită să apeleze la majorarea ratei rezervelor obligatorii aferente depozitelor în valută pentru a tempera creșterea excesivă a volumului
Programul convenit cu FMI nu a fost respectat, obiectivul unei creșteri economice rapide fiind realizat prin aprobarea de către Parlamentul României a unor legi speciale, care au obligat banca centrală să finanțeze unele sectoare importante ale economiei prin credite speciale, prin dobânzi subvenționate (în agricultură) și prin supraevaluarea cursului de schimb al leului (în sectoarele energointensive). Adăugându-se dezechilibrelor structurale din economie, încorsetările legislative au îngreunat considerabil misiunea autorității monetare, împiedicând îndeplinirea obiectivului unei inflații moderate.
Banca centrală, împovărată prin legi și ordonanțe cu numeroase obiective cvasifiscale a ajuns în situația administrării unei relaxări rapide a politicii monetare, mai ales în direcția sectoarelor nerestructurate ale economiei reale.
De exemplu, Legea nr. 20/1996 privind finanțarea agriculturii a redus substanțial posibilitatea funcționării normale a pieței monetare și a compromis în mare măsură șansele ținerii sub control a fenomenului inflaționist. Acestea nu au fost însă singurele efecte negative ale actului normativ menționat; el a condus și la o majorare însemnată a volumului creditelor neperformante, deteriorând grav portofoliul de active al Bãncii Agricole, a cărei reabilitare avea să afecteze considerabil poziția fiscală a statului în următorii ani.
La impactul negativ exercitat asupra politicii monetare de Legea nr. 20/1996 s-a adãugat și necesitatea finanțãrii unui deficit bugetar substanțial. Creșterea acestuia de la 2,6 la sută în 1995 la 3,9 la sută în 1996, ca urmare atât a majorării subvențiilor și salariilor acordate în sectorul bugetar, cât și a rezultatelor modeste ale colectării veniturilor bugetare, a exercitat presiuni puternice asupra emisiunii monetare. În cea mai mare parte a anului, soldul contului general al Trezoreriei statului deschis la BNR a înregistrat deficite, depășind frecvent nivelurile prevăzute în Legea nr. 34/1991 privind Statutul BNR
Evoluțiile din întreaga perioadă 1991-1996 evidențiază obstacolele care au împiedicat plasarea politicii monetare pe coordonatele unei orientări antiinflaționiste ferme în condițiile economiei extrem de distorsionate, cu multiple și adânci probleme structurale, dar și ale unui mix inconsistent de politici economice. O politică monetară mult mai restrictivă ar fi limitat proporțiile fenomenului inflaționist, însă ar fi presupus costuri semnificative în planul creșterii economice, al gradului de ocupare a forței de muncã sau al echilibrului extern și, în consecință, tensiuni sociale. În plus, selecția adversă ar fi făcut ca restrictivitatea politicii monetare să afecteze sectorul privat, viabil, performant al economiei. Sustenabilitatea pe termen mediu și lung a dezinflației astfel obținute ar fi fost redusă, iar politica monetară ar fi intrat în conflict, cel puțin pe termen scurt, cu procesul de privatizare.
Pe de altă parte, în lipsa unor reforme structurale eficiente, apărea tot mai clar că politica monetară restrictivă nu numai că nu modifica înspre bine comportamentul marilor întreprinderi de stat care produceau pierderi, dar devenea argumentul acestora pentru a nu-și onora plățile și a majora blocajul financiar. Tot atât de adevărat este însă și faptul că în intervalele când a fost degrevată de componenta cvasifiscală, politica monetară a reușit în mai mare măsură să-și atingă obiectivele. Dimpotrivă, atunci când a fost obligată să îndeplinească sarcini cvasifiscale, rezultatele politicii monetare au fost neconvingătoare, permițând reinflamarea inflației sau majorarea deficitului de cont curent. Lecția acelor ani a fost că o politică monetară antiinflaționistă eficientă nu poate fi desprinsă de o politică fiscală corespunzătoare și de reforme structurale adânci.
Grafic nr.1
În condițiile corectării alocării distorsionate a resurselor prin efectuarea în prima jumătate a anului 1997 a unor masive liberalizări de prețuri, inclusiv a cursului leului, obiectivul principal al băncii centrale a vizat temperarea impactului ajustării prețurilor relative asupra inflației și scăderii acesteia la niveluri lunare mai reduse în ultima parte a anului. Degrevarea politicii monetare de sarcinile legate de finanțarea agriculturii, a sectorului energetic și a deficitului bugetar a pus în evidență opțiunea clară pentru orientarea politicii monetare către obiectivul ținerii sub control a inflației.
Strategia politicii monetare s-a bazat pe utilizarea ca obiectiv operațional a bazei monetare, ancoră nominală a programului monetar, al cărei ritm de creștere a fost proiectat să fie inferior ratei inflației. Îndeplinirea acestui obiectiv a necesitat o înăsprire substanțială a politicii monetare în primul semestru.
Pe ansamblul anului 1997, în termeni reali, baza monetară s-a diminuat cu 27,4 la sută, iar masa monetară (agregatul M2) cu 18,5 la sută. A fost astfel temperat ritmul creșterilor de prețuri. Rata inflației din anul 1997 a fost însă substanțial mai mare decât în anii precedenți, de 151,4 la sută (decembrie/decembrie), rezultat al deprecierii masive a cursului leului în urma liberalizării pieței valutare, al creșterii prețurilor combustibililor și energiei spre nivelurile internaționale și al altor liberalizări majore de prețuri. Inflația ridicată a fost însă nu numai rezultatul corecțiilor de preț și curs, ci și costul plătit pentru ieșirea din cadrul macroeconomic dirijist creat în anii anteriori și în special în 1996 (creditele direcționate pentru agricultură și energie, controlul pieței valutare, reglementările de prețuri la produsele de bază etc.).
De la începutul anului 1997 au fost stopate creditele direcționate pentru agricultură și energie, iar la sfârșitul lunii aprilie a fost abandonată practica creditelor de licitație, lichiditatea din sistem reglându-se prin cumpărări și vânzări de valută.
Menținerea bazei monetare în parametrii proiectați a impus un volum ridicat al sterilizării, excedentul de lichiditate provenind din efectuarea de către BNR în cursul anului 1997 a unor cumpărări nete în valoare de 1 084,7 milioane dolari SUA, situație total diferită de cea consemnată în anul anterior, când banca centrală se situase pe poziția de vânzător net pe piața valutară. Cu alte cuvinte, succesul rapid obținut prin liberalizarea cursului leului, respectiv schimbarea poziției BNR din vânzător în cumpărător de valută și refacerea rezervei valutare, a fost plătit nu numai printr-o inflație ridicată, ci și prin costuri de sterilizare în gestiunea băncii centrale.
În 1998 politica monetară a reușit una dintre puținele performanțe economice pozitive ale anului, aducând rata inflației la 40,6 la sută (decembrie/decembrie), cu peste 4 puncte procentuale sub nivelul obiectivului anunțat de banca centrală. Orientarea consecvent restrictivă a politicii monetare, materializată printr-un control ferm asupra variabilelor monetare, a atenuat substanțial anticipațiile inflaționiste, cu toate că sprijinul acordat de celelalte politici economice (fiscală, a veniturilor și structurală) a fost insuficient. Cu deosebire, politica salarială laxă, cu efecte vizibile întârziate în amplificarea cererii interne și deteriorarea conturilor externe, a subminat politica monetară și a împins cursul leului spre niveluri nesustenabile.
Efectul acestor necorelări nu a întârziat să apară. Astfel, în semestrul I 1998, focalizându-și ateția pe efortul de diminuare a anticipațiilor inflaționiste și în conformitate cu înțelegerile pe care le avea cu FMI, Banca Națională a favorizat stabilitatea cursului leului și a neglijat problema echilibrului extern, acesta din urmă trebuind a fi reglat prin alte politici economice. Apoi, pe măsură ce dezinflația a progresat și menținând în continuare strategia bazată pe ancora monetară, BNR a încercat, la jumătatea anului 1998, să imprime ratelor dobânzilor un trend descrescător pentru a stimula exportul și creșterea economică.
Cum era de așteptat, cele două bănci de stat prin care s-a derulat în anii anteriori creditul direcționat (Banca Agricolă – pentru agricultură și Bancorex –pentru energie) au intrat în dificultăți după suspendarea acestuia și a trebuit sã fie sprijinite de Guvern prin emisiune de titluri de stat. Operațiunile open market efectuate în 1998 de BNR au fost, de aceea, în dublu sens (furnizare și absorbție de lichiditate) și au înregistrat o amploare deosebită.
Banca centrală a injectat lichiditate pe piața monetară, ca urmare a agravării dificultăților cu care s-au confruntat cele două bănci de stat și a sporirii necesarului de finanțare internã a deficitului bugetar (pentru facilitarea căreia BNR a acționat indirect).
Deși a majorat rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei de la 10 la sută la 15 la sută pe parcursul anului 1998, banca centrală a fost obligată, datorită volumului ridicat al excedentului de lichiditate, să apeleze la atrageri masive de depozite pentru a asigura un control ferm al lichidității. Pe ansamblul anului 1998, costul atragerii de depozite suportat de BNR a fost de aproape patru ori superior celui din anul anterior.
În a doua jumătate a anului 1998, politica monetară a fost din ce în ce mai mult influențată nu numai de conștientizarea treptată a deficitului balanței conturilor curente (care se îndrepta spre recordul negativ de 8 la sută din PIB), ci și de ieșirile de capitaluri care au urmat crizei financiare din Rusia. Ca urmare a contactului permanent pe care îl păstra cu piețele internaționale, BNR a putut sesiza schimbarea bruscă a percepției privind România și alimentarea zvonurilor alarmiste că, datorită deficitului extern și vârfului de plată la datoria externă din 1999, țara noastră urma, inevitabil, să intre în încetare a plăților externe în perioada imediat următoare.
Totodată, unele efecte pozitive ale politicii monetare austere nu au întârziat să apară. Agregatul M2 a crescut în termeni reali cu 8,3 la sută în 1998, iar economiile populației au cunoscut o dinamică superioară (9,2 la sută), ajungând la o pondere de 36,5 la sută în M2, cea mai ridicată după 1990. Fenomenul substituției valutare s-a manifestat
Anul 1999 a început cu provocări de o deosebită complexitate. România a înregistrat în acel an vârful serviciului datoriei externe pe termen mediu și lung (2,8 miliarde dolari SUA, din care 2,2 miliarde dolari SUA aferente datoriei publice și celei public garantate). Politicile economice insuficient de prudente, în special creșterile salariale fără bază productivă și alte creșteri de venituri, au majorat în 1998 deficitul contului curent la nivelul de 7,1 la sută din PIB.
Stabilitatea financiară era amenințată și de accentuarea riscului unei crize a sistemului bancar, poziția celor două bănci de stat (Banca Agricolă și Bancorex) fiind în continuă deteriorare, în pofida ajutorului substanțial primit din partea statului. Acestor puternice constrângeri economice și financiare li s-a suprapus o alterare a mediului extern, dominat în plan politic de războiul din Iugoslavia (martie-iunie 1999), care a provocat României pierderi comerciale importante, iar în plan financiar de impactul crizelor din Asia (1997), Rusia (1998) și Brazilia (1999).
A devenit evident, în acest context, că banca centrală nu mai putea asigura continuarea dezinflației, fiind obligată să acorde, ca și în a doua jumătate a anului 1998, prioritate ameliorării poziției externe. Deprecierea reală substanțială a cursului de schimb al leului, de 9,4 la sută față de dolarul SUA (decembrie/decembrie), era necesară pentru îmbunătățirea competitivității internaționale a economiei românești. În acest scop, dar și pentru a onora serviciul datoriei externe și pentru a-și majora rezervele valutare, BNR s-a situat pe poziția de cumpărător net pe piața valutară.
Efortul de sterilizare a lichidității astfel injectate a fost susținut preponderent prin atrageri masive de depozite.
În anul 2000, politica monetară și-a fixat un obiectiv de inflație de 27 la sută, care presupunea înjumătățirea nivelului înregistrat în anul anterior. Îndeplinirea acestui obiectiv extrem de ambițios, concomitent cu revenirea la un ritm pozitiv de creștere economică și cu majorarea substanțială a rezervelor internaționale nu erau însă posibile decât în condițiile materializării principalelor ipoteze ale programului economic. Șocurile exogene (creșterea considerabilă a prețului petrolului, seceta puternică și declinul substanțial al euro față de dolarul SUA), dar și
La dificultățile pe care intervențiile pe piața valutară le-au generat pentru menținerea controlului lichidității s-au adăugat și în anul 2000 cele provocate de exercitarea de către BNR a rolului de împrumutător de ultimă instanță, care a presupus o injecție de lichiditate echivalentă cu circa 1,2 la sută din PIB, direcționată către Banca Agricolă (aflată în proces de restructurare), Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar (în scopul despăgubirii persoanelor fizice care au deținut depozite la Bankcoop și la Banca Internațională a Religiilor) și Credit Bank (pentru restituirea depozitelor persoanelor fizice).
Totodată, BNR a efectuat tranzacții repo cu titluri de stat în vederea furnizării de lichiditate unor bănci; volumul acestor operațiuni a fost substanțial în al doilea trimestru al anului 2000, când criza generată de prăbușirea celui mai mare fond de investiții din România (FNI) a amenințat stabilitatea întregului sistem financiar, ca urmare a panicii create în rândul investitorilor. Intervenția promptă a BNR, alături de Guvern, s-a dovedit eficientă, permițând Băncii Comerciale Române să depășească problemele temporare de lichiditate apărute în acest context. A fost astfel eliminată posibilitatea de contaminare a sistemului bancar, panica depunătorilor fiind calmată rapid. Ulterior, BNR a diminuat frecvența și volumul tranzacțiilor repo, unele dintre acestea având ca destinație furnizarea de lichiditate unor bănci, în scopul facilitării finanțării de către acestea a Ministerului Finanțelor prin subscrierea de titluri de stat.
Anul 2001 a consemnat o consolidare a procesului de dezinflație, chiar dacă din nou nivelul efectiv realizat al ratei inflației, de 30,3 la sută (decembrie/decembrie), a fost ușor superior obiectivului inițial. Conduita de ansamblu a politicii monetare a fost prudentă, o anumită relaxare având loc totuși pe parcursul intervalului martie-iulie, când banca centrală a inițiat o scădere a ratelor dobânzii pentru a certifica astfel trendul descendent pe care se înscrisese rata inflației.
Politica monetară a primit însă un sprijin insuficient din partea politicii de restructurare a economiei, precum și a politicii veniturilor. Dacă aceste politici s-ar fi încadrat în parametrii programului economic al autorităților, s-ar fi produs o creștere a marjei de manevră a politicii monetare (care ar fi fost degrevată de utilizarea în continuare a cursului de schimb ca ajustor al balanței de plăți), cauzele structurale ale inflației ar fi fost atacate prin eficientizarea la nivel microeconomic, iar indisciplina financiară ar fi fost diminuată, situație în care viteza dezinflației ar fi fost superioară.
Anul 2002 a consemnat un progres semnificativ în conducerea politicii monetare, care a urmărit cu consecvență accelerarea dezinflației. Performanța obținută la finele anului, când prețurile de consum au înregistrat un ritm de creștere de 17,8 la sută (decembrie/decembrie), a fost sensibil mai bună decât obiectivul stabilit (22 la sută). În condițiile unei coerențe sporite a politicilor macroeconomice, orientarea prudentă a politicii monetare, menținută pe parcursul întregului an, a asigurat minimizarea costurilor dezinflației. Astfel, performanța superioară a politicii monetare a fost realizată fără prejudicierea obiectivelor privind creșterea economică și întărirea echilibrului extern. Economia a crescut într-un ritm rapid (5,1 la sută), apropiat de cel proiectat (5 la sută), în timp ce ponderea în PIB a deficitului contului curent al balanței de plăți (3,3 la sută) a fost mai mică cu 1,6 puncte procentuale față de nivelul programat de 4,9 la sută, ca urmare a expansiunii puternice a exporturilor.
Politica fiscală și cea a veniturilor au fost adecvate, sprijinul lor în realizarea dezinflației fiind important. Astfel, deficitul fiscal a fost ținut sub control (2,6 la sută din PIB), iar finanțarea sa a fost asigurată preponderent din surse externe; corelația dintre evoluția veniturilor
salariale și cea a productivității muncii a fost respectată în sectorul tradables. În schimb, problemele structurale au persistat. Rezultatele procesului de privatizare au fost modeste, iar evoluția nivelului arieratelor a fost ascendentă, neoferind sprijin eforturilor pe linia dezinflației.
Anul 2003 a consemnat o consolidare a evoluțiilor macroeconomice pozitive, concomitent cu efectuarea unor reforme structurale, obiectivele ambițioase prevăzute în programul economic al autorităților fiind, în mare măsură, confirmate de rezultate. O anumită tensiune în echilibrele macroeconomice s-a dezvoltat datorită trecerii de la o creștere economică bazată pe export la una stimulată în mai mare măsură de dinamica cererii interne. Astfel, creșterea economicș a fost susținută, în principal, de majorarea investițiilor și a consumului populației și s-a situat pentru al treilea an consecutiv în jurul nivelului de 5 la sută, iar rata inflației (decembrie/decembrie) a fost de 14,1 la sută, valoare aflată în imediata proximitate a obiectivului (14 la sută). O dinamică mai puțin favorabilă a fost înregistrată de contul curent al balanței de plăți, al cărui deficit s-a majorat peste nivelul proiectat, ajungând la 5,8 la sută din PIB, ca urmare a presiunii cererii interne, stimulată și de accesibilitatea sporită a creditelor bancare, și a evoluției nefavorabile a mediului extern, marcat de accentuarea tensiunilor de natură politică și militară și de încetinirea semnificativă a ritmului de creștere economică în țările din Uniunea Europeană.
Calibrarea prudentă a principalilor parametri monetari, dar și buna conlucrare dintre politica monetară și cea fiscală au permis realizarea simultană a unor progrese substanțiale atât în planul dezinflației – ritmul de creștere a prețurilor fiind cu 3,7 puncte procentuale inferior celui din 2002 (decembrie/decembrie) –, cât și al remonetizării graduale a economiei. În condițiile majorării moderate, în termeni reali, a bazei monetare și a masei monetare (M2) cu 12,8 la sută, respectiv cu 8,1 la sută (decembrie/decembrie), gradul de monetizare (M2/PIB) s-a situat la nivelul de 23,3 la sută
În anul 2004, mix-ul de politici economice a fost conceput din perspectiva urmăririi obiectivului strategic al accelerării procesului de convergență nominală și reală a economiei românești, având ca principale ținte coborârea ratei inflației pe palierul cu o singură cifră și asigurarea unui ritm susținut al creșterii economice. Rezultatele macroeconomice au fost pozitive: rata inflației a ajuns la 9,3 la sută (decembrie/decembrie), cu 4,8 puncte procentuale sub nivelul anului precedent, creșterea PIB a consemnat cea mai bună performanță din perioada de tranziție (8,4 la sută), iar deficitul bugetului general consolidat a scăzut substanțial: de la 2,2 la sută din PIB în anul 2003 la 1 la sută din PIB în 2004.
Întărirea politicii fiscale a sprijinit orientarea dezinflaționistă a politicii monetare. Spre deosebire de anul 2003, reducerea deficitului bugetar nu a mai depins exclusiv de restrângerea volumului păților de dobânzi, în 2004 ajustarea fiscală realizându-se pe seama reducerii unor categorii de cheltuieli mai relevante ca implicație asupra dinamicii cererii agregate. Deciziile referitoare la finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice s-au aliniat în mare măsură la politica ratei dobânzii a BNR.
Implementarea politicii monetare a fost mai ferm subordonată asigurării continuității și sustenabilității pe termen mediu a dezinflației, fără a fi diminuată atenția acordată consolidării credibilității băncii centrale. Totodată, BNR și-a menținut preocuparea pentru minimizarea costului economic al dezinflației (în termenii creșterii economice și ai stabilității financiare), dar și al celui generat de operațiunile de sterilizare. După ce în primul semestru al anului rolul principal în întărirea ușoară a politicii monetare a revenit politicii ratei dobânzii, ulterior, în condițiile unor influxuri substanțiale de valută și ale apropierii unei noi etape de liberalizare a contului de capital, BNR a transferat această sarcină cursului de schimb al leului.
Pe ansamblul anului 2004, politica monetară a reușit să asigure progresul dezinflației cu 4,8 puncte procentuale față de anul precedent (decembrie/decembrie), concomitent cu majorarea gradului de monetarizare a economiei și a nivelului de intermediere financiară. Astfel, ponderea agregatului M2 în PIB a ajuns la 26,2 la sută (față de 23,3 la sută în 2003), în timp ce ponderea creditului neguvernamental în PIB a crescut la 17 la sută (față de 15,3 la sută în anul precedent). Ritmul de creștere reală a creditului neguvernamental (26,2 la sută față de 48,5 la sută în 2003) a fost sustenabil, din perspectiva necesității unei intermedieri financiare sporite și a convergenței ce va avea loc pe termen mediu și lung către nivelurile de intermediere din Uniunea Europeană.
În anul 2005, principala prioritate a mix-ului de politici economice a constituit-o menținerea echilibrelor macroeconomice, în condițiile în care economia românească manifesta semne de supraîncălzire a căror neglijare ar fi putut conduce la derapaje dificil de corectat. Dificultatea contextului macroeconomic a exercitat constrângeri majore asupra politicii monetare, care a trebuit să ia în considerare necesitatea evitării unor mișcări importante de capital cu potențial volatile.
Rata dobânzii de politică monetară a fost redusă relativ rapid, ajungând la 12,5 la sută în aprilie 2005 (față de 17 la sută la finele anului 2004). O particularitate în materie de politică monetară a constituit-o decuplarea temporară a ratei dobânzii de politică monetară de cea efectivă de intervenție, care a coborât la 8 la sută în aprilie 2005, BNR urmărind prin aceste decizii să provoace o coborâre a palierului așteptărilor investitorilor privind câștigurile oferite de plasamentele în instrumente ale BNR. Condițiile monetare au cunoscut însă o înăsprire în acest interval, ca urmare a aprecierii cu circa 8 la sută, în termeni nominali, a cursului de schimb leu/euro, sub impactul ofertei sporite de valută. Această tactică de politică monetară a determinat manifestarea doar marginală a intrărilor de capital speculativ până la finele lunii aprilie 2005.
Rata anuală a inflației a revenit în aprilie la nivelul de două cifre (10 la sută, cu 1,3 puncte procentuale mai mult decât în luna anterioară), în special ca urmare a majorării peste așteptări a prețurilor administrate, a accizelor și a prețului petrolului. Conturarea riscului periclitării atingerii obiectivului de inflație pentru anul 2005 a determinat BNR să stopeze în luna mai ajustarea descrescătoare a ratei dobânzii de politică monetară, aceasta fiind menținută la nivelul de 12,5 la sută.
Trimestrul III 2005 a reprezentat o perioadă deosebită în evoluția politicii monetare a BNR. În august a fost adoptată în mod oficial strategia de țintire directă a inflației, a cărei implementare a fost pregătită pe parcursul unei perioade de 16 luni. Țintirea directă a inflației se caracterizează prin anunțarea publică a unei ținte cantitative de inflație pentru unul sau mai multe orizonturi de timp și asumarea explicită a stabilității prețurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare. Tăsături importante ale acestei strategii sunt transparența comunicării cu publicul
Creșterea rapidă a cererii interne finanțate consistent din surse externe și reacutizarea constrângerii exercitate de intrările de capital pe termen scurt, care s-au intensificat în trimestrul III 2005, au constituit provocări majore pentru conducerea politicii monetare. BNR a optat pentru combinarea într-o manieră flexibilă a mai multor categorii de măsuri aflate la dispoziția sa: de politică monetară, privind cursul de schimb, prudențiale și administrative.
Continuarea creșterii intrărilor de capital cu potențial speculativ a determinat banca centrală să opteze în a doua jumătate a lunii august pentru relaxarea de facto a politicii ratei dobânzii. Această relaxare s-a produs prin diminuarea treptată a volumului de lichiditate excedentară absorbit prin intermediul depozitelor pe termen de o lună. Băncile au reacționat prin intensificarea utilizării facilității de depozit oferite, media randamentelor plasamentelor la BNR scãzând semnificativ.
Grafic nr.2
CAP.3. EURO OBIECTIV AL BNR SI ETAPE ALE POLITICII MONETARE
3.1.ADOPTAREA MONEDEI UNICE EUROPENE
Introducerea euro confiră apariția unui adevărat ,, cult ” al stabilități în lume, care este esențial pentru constituirea unui cadru economic administrat eficient, rațional și stabil. Este de asemenea un răspuns la globalizare și la evoluțiile recente din economia mondială. Deși euro prin el însuși nu determină scăderea drastică a șomajului, inexistența sa ar face ca obiectivul stabilit, de creare de noi locuri de muncă, ar putea fii privat de un instrument cheie. U.E.M. va vitaliza economia U.E. și Piața unică, stimulând investițiile, competitivitatea, fiind utilă atât consumatorilor, cât și celor ce economisesc și ușurează viața cetățenilor care doresc să muncească, dar să și călătorească.
Euro o monedă cu stabilitate constantă. Prin rectificarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au optat pentru stabilitate, știind din experiență că nivelurile ridicate ale inflației, acumularea de deficite ale datoriei publice și menținerea unor rate ale dobânzii pe termen lung la un nivel ridicat, distorsionează deciziile și prognozele din economie și transferă aceste poveri către generații viitoare, frânează investițiile, încetinește creșterea economică și diminuează crearea de noi locuri de muncă. Realizarea unui înalt grad de convergențăa economiilor statelor membre pune bazele unui cadru economic stabil în U.E.
Moneda euro este unică, folosită până în prezent de 18 state membre Uniunii Europene din 28, Letonia fiind penultimul stat alăturat zone Euro (1 ianuarie 2014), iar Lituania fiind statul care sa alăturat cel mai recent, devenind ce de-al 19-lea stat membru care adoptă moneda Euro (1 ianuarie 2015).
3.1.1.PROCESUL DE PREGĂTIRE PENTRU ADOPTAREA MONEDEI UNICE EUROPENE
Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene, care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.
Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. În cuprinsul Programului de Convergență 2014-2017 este precizat faptul că angajamentul României de adoptare a monedei euro va deveni un obiectiv realizabil și necesar la data de 1 ianuarie 2019.
Începând din luna mai 2011, coordonarea la nivel național a pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus de primul-ministru, din care fac parte guvernatorul BNR, ministrul finanțelor publice, miniștri și conducători ai altor instituții guvernamentale, reprezentanți ai asociațiilor patronale și sindicale.
De asemenea, în cadrul BNR funcționează, începând din luna februarie 2010, Comitetul de pregătire a trecerii la euro, ce reprezintă un forum de dezbatere a problematicilor legate de convergența nominală și reală, menit să susțină procesul decizional al băncii centrale în ceea ce privește participarea României, cu drepturi depline, la Uniunea Economică și Monetară. Din luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitați permanenți reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice.
Până în prezent, în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o serie de documente referitoare la: (i) experiența altor țări în pregătirea trecerii la euro; (ii) stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro, proiecții privind evoluțiile demografice din România, proiecția cheltuielilor pe termen lung cu îmbătrânirea populației, evaluări privind convergența reală a României, prezentări privind rapoartele de convergență ale BCE, etc.); (iii) mecanisme și concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene în sfera guvernanței economice și a consolidării UEM; (iv) documente programatice ale Guvernului României.
3.2.ETAPELE POLITICII MONETARE ÎN VEDEREA ADOPTĂRII MONEDEI UNICE EUROPENE
Potrivit statutului său , Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, acestea reprezentând cea mai bună contribuție pe care politica monetară o poate aduce la realizarea unei creșteri economice sustenabile.
Începând cu luna august 2005, politica monetară se implementează în contextul strategiei de țintire directă a inflației, care coexistă cu regimul de flotare controlată a cursului de schimb. Acest regim al ratei de schimb este compatib.il cu utilizarea țintei de inflație ca ancoră nominală a politicii monetare și permite un răspuns flexibil al acestei politici la șocurile neprevăzute ce pot afecta economia. Corespunzător caracteristicilor sale instituționale actuale, politica monetară a BNR este și va rămâne ferm orientată în direcția atingerii țintei staționare de inflație de 2,5 la sută ±1 punct procentual, implicit spre menținerea stabilității prețurilor pe orizontul mediu de timp, precum și spre coborârea și consolidarea ratei inflației, pe orizontul temporal mai îndepărtat, la niveluri compatibile cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor adoptată de Banca Centrală Europeană.
Trecerea la ținta staționară multianuală de inflație, situată la 2,5 la sută ±1 punct procentual, a avut loc în anul 2013, adoptarea ei de către BNR punând capăt etapei țintelor anuale gradual descrescătoare3 de inflație stabilite și anunțate pe un orizont temporal de doi ani ce a caracterizat anterior strategia de țintire directă a inflației. Schimbarea adusă astfel cadrului de țintire a inflației implică un angajament al politicii monetare față de un obiectiv unic, considerat a fi compatibil cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească.
Ea a fost decisă și anunțată de BNR spre finele anului 2010, în favoarea ei pledând, pe de o parte, capacitatea crescută a unei asemenea ținte de a ancora și stabiliza anticipațiile inflaționiste – evoluție esențială pentru atingerea într-un orizont relativ scurt de timp a unui nivel al ratei inflației compatibil cu criteriul de inflație al Tratatului de la Maastricht și, într-un orizont mai lung de timp, cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor a BCE – și, pe de altă parte, așteptările privind încheierea în linii generale în anul 2012 a procesului dezinflației declanșat în economia românească în anul 2000; o asemenea perspectivă nu excludea însă posibilitatea manifestării în viitor a unor fluctuații temporare ale inflației, sub impactul unor potențiale/previzibile noi șocuri adverse de natura ofertei și al persistenței senzitivității ridicate a indicelui prețurilor de consum față de acestea.
Contextul macroeconomic și financiar al anului 2013 – anul trecerii la ținta staționară de inflație – a reclamat menținerea, pe parcursul acestuia, a conduitei prudente a politicii Legea nr. 312/2004. Țintele anuale de inflație au fost coborâte de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,0 la sută ±1 punct procentual în 2011; țintele anuale de inflație pentru anul 2010 și anul 2012 au fost menținute la nivelul celor din anii precedenți, anume la 3,5 la sută ±1 punct procentual, respectiv 3 la sută ±1 punct procentual. 4Aflate, în cea mai mare parte, în afara sferei de influență a băncii centrale. Decurgând, în principal, din structura coșului IPC. monetare. În prima parte a anului, o asemenea abordare a avut ca argument major riscurile la adresa anticipațiilor inflaționiste induse de noul puseu inflaționist produs în ianuarie 2013, care, suprapunându-se celui consemnat în semestrul II al anului 20126 , a determinat creșterea deviației ratei anuale a inflației față de limita superioară a intervalului țintei staționare și prelungirea până în luna iunie a valorii semnificative a acesteia. Ambele episoade de reaccelerare a inflației se anticipau a fi însă temporare, fiind generate exclusiv de șocuri adverse de natura ofertei, care s-au produs în a doua parte a anului 2012 și, într-o mai mică măsură, la începutul anului 2013 .
“De altfel, prognozele evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu actualizate în primul semestru al anului (a se vedea Raportul asupra inflației din lunile februarie și mai 2013) au relevat și au reconfirmat apoi perspectiva reluării dezinflației în luna iulie și a accelerării ei ulterioare, pe fondul disipării graduale a efectelor șocurilor ofertei și al anticipatei persistențe a deficitului amplu de cerere agregată și a intensității presiunilor dezinflaționiste ale acestuia”. În aceste condiții, în cadrul celor patru ședințe pe probleme de politică monetară desfășurate în perioada ianuarie 2013-mai 2013, CA al BNR a decis să nu modifice rata dobânzii de politică monetară, care a fost menținută la nivelul de 5,25 la sută, și să păstreze nivelurile în vigoare ale ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei, respectiv, celor în valută ale instituțiilor de credit. Dată fiind tendința de echilibrare a balanței riscurilor la adresa perspectivei inflației conturată la începutul anului, autoritatea monetară a reluat însă gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar, iar în ședința din luna mai, CA al BNR a decis îngustarea de la ±4 la ±3 puncte procentuale a coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente10 în jurul ratei dobânzii de politică monetară, măsura având ca scop reducerea volatilității ratelor dobânzilor interbancare și consolidarea transmisiei semnalului ratei dobânzii-cheie a BNR. Printr-o asemenea configurare a politicii monetare s-a urmărit ancorarea fermă a anticipațiilor inflaționiste pe termen mediu și consolidarea perspectivei revenirii ratei anuale a inflației pe o traiectorie compatibilă cu ținta staționară, concomitent cu evitarea exercitării de efecte contracționiste suplimentare asupra economiei. În cea de-a doua parte a anului, imprimarea prudenței adecvate politicii monetare s-a realizat prin limitarea la 0,25 puncte procentuale a tăierilor operate succesiv de CA al BNR asupra ratei dobânzii de politică monetară începând cu luna iulie, excepție făcând decizia din august, când pasul de reducere a acestei rate a fost majorat la 0,5 puncte procentuale; 6 Rata anuală a inflației a urcat în decembrie 2012 la nivelul de 4,95 la sută, în condițiile în care, în primele luni ale aceluiași an, ea coborâse în jumătatea inferioară a intervalului de variație al țintei de inflație de 3 la sută ±1 punct procentual, atingând în luna mai nivelul de 1,79 la sută, minimul istoric al ultimilor 23 de ani. Rata anuală a inflației a atins în ianuarie și iunie 2013 nivelurile de 5,97 la sută și respectiv 5,37 la sută. 8 În anul 2012, acestea au inclus: scăderea amplă a producției agricole interne provocată de persistența condițiilor meteo nefavorabile, majorarea prețurilor internaționale ale materiilor prime agroalimentare, coroborată cu volatilitatea relativ crescută a cursului de schimb al leului, în principal față de USD, precum și creșterea prețului energiei electrice. Noi runde de majorare a prețului energiei electrice și a unor accize, mai cu seamă a celor aplicate produselor din tutun. 10 Rata dobânzii pentru facilitatea de creditare a fost redusă de la 9,25 la sută, la 8,25 la sută, iar rata dobânzii pentru facilitatea de depozit a fost majorată de la 1,25 la sută, la 2,25 la sută.
Totodată, BNR a menținut neschimbat nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei și respectiv în valută ale instituțiilor de credit, continuând, în același timp, gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar. Reluarea în iulie și continuarea pe parcursul următoarelor luni a ciclului de reducere a ratei dobânzii-cheie a BNR au fost motivate de iminenta decelerare semnificativă a inflației anticipată a se produce în trimestrul III și de materializarea ulterioară a acesteia, pe fondul epuizării influenței șocurilor adverse pe partea ofertei, de natură să permită evidențierea mai pregnantă a impactului dezinflaționist al deficitului persistent de cerere agregată, precum și al continuării ameliorării anticipațiilor inflaționiste. Corecția descendentă consemnată de rata anuală a inflației a fost chiar mai amplă decât se previzionase inițial, iar prognoza pe termen scurt a inflației a suferit consecutive revizuiri de același sens11, în condițiile în care, impactului factorilor fundamentali i s-au suprapus, începând cu luna septembrie, efectele dezinflaționiste tranzitorii exercitate de producția agricolă foarte bună a anului 2013 și de pass-through-ul considerabil al scăderii cotei TVA la unele produse de panificație. În mod simetric, corecția de sens opus ce se previziona a fi consemnată, odată cu disiparea acestor efecte, de rata anuală a inflației era mai pronunțată, valorile ei proiectate rămânând însă pe întregul orizont de prognoză în interiorul intervalului țintei, respectiv în jumătatea superioară a acestuia, pe fondul prelungirii acțiunii dezinflaționiste anticipate a fi exercitate pe termen mediu de deficitul de cerere agregată, precum și de menținerea anticipațiilor inflaționiste la niveluri compatibile cu ținta staționară.
În acest context, ajustarea graduală a conduitei politicii monetare a fost menită să asigure ancorarea fermă a anticipațiilor inflaționiste pe termen mediu, concomitent cu crearea condițiilor pentru revigorarea activității de creditare; prin această abordare s-a urmărit, de asemenea, prevenirea scăderii prea bruște a ratelor dobânzilor la depozitele bancare, precum și potențarea impactului exercitat asupra randamentelor pe termene mai lungi, în condițiile unei relative sincronizări a ciclului politicii monetare a BNR cu cele ale băncilor centrale din regiune, dar și din țările dezvoltate. În condițiile coborârii ratei anuale a inflației la nivelul de 1,55 la sută la finalul anului 2013, precum și ale reconfirmării, în linii generale, a coordonatelor prognozei pe termen mediu a inflației evidențiate în exercițiul anterior de proiecție13, BNR a prelungit în primele două luni ale anului 2014 ciclul de scădere a ratei dobânzii de politică monetară, aceasta fiind redusă la 3,5 la sută. Totodată, în ședința din luna ianuarie, CA al BNR a decis diminuarea ratelor rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei și respectiv în valută ale băncilor la 12 la sută, respectiv la 18 la sută (de la 15 la sută, respectiv de la 20 la sută), prin această măsură – implementată începând cu perioada de aplicare 24 ianuarie-23 februarie 2014 – urmărindu-se sprijinirea revigorării sustenabile a procesului de creditare, precum și 11 Potrivit prognozei publicate în Raportul asupra inflației din noiembrie 2013, rata anuală a inflației era așteptată să rămână sub punctul central al țintei staționare în următoarele patru trimestre și chiar să coboare sub limita de jos a intervalului țintei în prima parte a anului 2014. Începând cu 1 septembrie 2013, cota TVA la unele produse de panificație a fost redusă de la 24 la sută la 9 la sută. 13 În contextul prognozei publicate în Raportul asupra inflației din februarie 2014, nivelul anticipat al ratei anuale a inflației se situa la 3,5 la sută în decembrie 2014 și la 3,2 la sută în decembrie 2015. 11 continuarea armonizării mecanismului rezervelor minime obligatorii cu standardele în materie ale BCE. În perioada următoare, dar mai ales pe orizontul mediu de timp, respectiv pe parcursul anilor 2015-2017, provocarea majoră a politicii monetare va continua să o constituie ancorarea solidă a anticipațiilor inflaționiste și atingerea durabilă a țintei de 2,5 la sută ± 1 punct procentual, simultan cu sprijinirea revigorării activității de creditare și a refacerii încrederii, de natură să contribuie la redresarea economiei românești. Sursa principală a acestei provocări se prefigurează a fi reprezentată de efectele inflaționiste decurgând din derularea procesului de liberalizare a tarifelor energiei electrice și ale gazelor naturale14 și din alte potențiale șocuri de natura ofertei, ce vor coexista pe termen mediu cu presiunile dezinflaționiste ale deficitului de cerere agregată, anticipate a fi însă în scădere graduală. Atât pe termen scurt, cât și pe orizontul mai îndelungat de timp, calibrarea ritmului și dimensiunii ajustării viitoare a instrumentelor politicii monetare, în contextul adecvării condițiilor monetare reale în sens larg, va continua să fie corelată, în principal, cu intensitatea manifestării impactului dezinflaționist al deficitului de cerere agregată, precum și cu comportamentul anticipațiilor inflaționiste pe termen mediu și cu riscurile la adresa acestuia.
De asemenea, un rol esențial în fundamentarea deciziilor vor continua să-l dețină, pe de o parte, configurația balanței riscurilor asociate prognozei inflației și probabilitatea de materializare ce le este atribuită și, pe de altă parte, caracteristicile mecanismului de transmisie a politicii monetare, implicit ale activității de creditare a sectorului privat al economiei, dar și ale comportamentului de economisire/investire al agenților economici. Viabilitatea și eficacitatea unei asemenea configurări a politicii monetare continuă să fie condiționate de urmărirea consecventă și atingerea obiectivelor convenite cu UE, FMI și BM în sfera consolidării fiscale, a reformelor structurale și a atragerii fondurilor europene, asigurarea coerenței mixului de politici macroeconomice fiind esențială pentru reducerea primei de risc suveran, implicit pentru atingerea obiectivului privind stabilitatea prețurilor pe termen mediu, ca premisă a unei creșteri economice sustenabile și de durată
CAP.4. STADIUL ÎNDEPLINIRII CRITERIULUI DE CONVERGENȚĂ
4.1. SEMNIFICAȚIA CONVERGENȚEI ECONOMICE
Convergența înseamnă evoluție către atingerea unei anumite ținte.Drumul parcurs de fiecare țara până la atingerea acestei ținte poate fi diferit, dar prin adoptarea acquisului comunitar, diferențele de percepție și implementare a politicilor țărilor participante se reduc, iar „parcursul” cu dificultățile și surprizele inerente, grăbește atenuarea diferențelor dintre state (Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, 2005:14).
Procesul de convergență vizează atât adaptarea structurii sistemului economic la ciclul economic global, cât și a economiilor componente la caracteristicile structurale ale modelului european. Acesta din urmă este rezultatul politicii comunitare de coeziune, dar și al politicilor naționale care influiențează creșterea și modernizarea economică.
Convergența economică a unei tări are atât surse interne (ca urmare a politicilor interne promovate, în consens cu politicile comune), cât și comunitare (prin intermediul politicii de coeziune). Ambele generează transformare structurală a economiei, contribuind prin aceasta la stimularea procesului de creștere economică și la recuperarea mai rapidă a decalajului de dezvoltare. În modelul european, politica de coeziune constituie instrumentul comunitar prin care se sprijină procesul de convergență economică. Acesta are ca rezultat atât o acumulare mai mare a factorilor de producție și îmbunătățire a producivității acestora (adică o rată mai ridicată de creștere), cât și modernizarea economică a regiunilor (țărilor) beneficiare.
Criteriile de convergență necesare pentru economiile care doresc să participe la U.E.M. au fost formulate astfel:
rata inflației (stabilită pe baza indicelui prețurilor de consum) să nu depășească cu mai mult de 1,5%, nivelul mediu al inflației înregistrate în trei tări membre cu rata inflației cea mai scăzută;
rata dobânzi nominale pe termen lung (aferentă obligațiunilor de stat sau altor titluri compatibile) să nu depășească cu mai mult de 2%, nivelul mediu al ratei dobânzii din trei tări cu rata inflației cea mai scăzută;
deficitul bugetar public să nu depășească 3% din P.I.B (este vorba de deficitul consolidat); acesta este deficitul necesar (maxim) pentru a îndeplini următorul criteriu și anume:
datoria publică să nu depăsească 60% din P.I.B., adică media raportului între datoria publică și P.I.B. în Comunitatea Europeană în 1990;
respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul valutar al S.M.E. timp de doi ani cel puțin, fără devalorizări față de monedele altor state membre (15% începând cu august 1993).
4.2.COMPARAREA CU VARIANTA PRECEDENTĂ A PROGRAMULUI DE CONVERGENȚĂ(2015-2017)
Scenariul macroeconomic de dezvoltare pe termen mediu prezentat în acest program nu diferă semnificativ față de cel din ediția precedentă a Programului de Convergență, respectiv ediția aprilie 2013, în ceea ce privește evoluția PIB. Diferențele dintre cele două programe sunt determinate, în principal, de revizuirea datelor statistice pentru perioada 2010-2012 și publicarea celor provizorii pentru 2013, precum și de efectul de bază determinat de modificările de structură implicate de acestea. Astfel, în ediția precedentă a Programului de Convergență s-a estimat că produsul intern brut se va majora cu 1,6% în 2013. Realizările statistice, care au contabilizat performanța puternică a exporturilor ca urmare a unei producții industriale, precum și producția agricolă deosebită, au evidențiat o creștere a produsului intern brut de 3,5%. Ca urmare a acestei evoluții, pentru anul 2014 se prevede o majorare a PIB de 2,5% comparativ cu majorarea de 2,2% prognozată în varianta anterioară, având ca suport, în principal, cererea internă. Pentru perioada 2015-2017 prognoza prevede accelerarea activității economice, cu un ritm de creștere în 2015 ușor mai ridicat decât în varianta 26 Idem 25. 47 precedentă, respectiv 2,6% față de 2,4% și menținerea la 3% pentru 2016, urmat de 3,3% în 2017, cererea internă, în special formarea brută de capital fix, reprezentând motorul creșterii.
Grafic nr.3
4.3. ANALIZA DE SENZITIVITATE ȘI COMPARAȚIA CU VARIANTA PRECEDENTĂ A PROGRAMULUI DE CONVERGENȚĂ
Scenariul macroeconomic de dezvoltare pe termen mediu prezentat în acest program nu diferă semnificativ față de cel din ediția precedentă a Programului de Convergență, respectiv ediția aprilie 2014, în ceea ce privește evoluția PIB. Diferențele dintre cele două programe sunt determinate, în principal, de revizuirea datelor statistice pentru perioada 1995-2013 și publicarea celor provizorii pentru 2014, conform ESA 2010 precum și de efectul de bază determinat de modificările de structură implicate de acestea. Astfel, în ediția precedentă a Programului de Convergență s-a estimat că produsul intern brut se va majora cu 2,5% în 2014. Rezultatele economice obținute de sectoarele economice, respectiv industrie și servicii au evidențiat o creștere a produsului intern brut de 2,8%. Pentru anul 2015 și următorii ani, în prognoză s-a avut în vedere impactul aplicării OUG nr. 6/2015 privind reducerea TVA. Ca urmare, se prevede ca în anul 2015 PIB să se majoraze cu 3,2% comparativ cu majorarea de 2,6% prognozată în varianta anterioară, având ca suport, în principal, cererea internă. Pentru perioada 2016-2018 prognoza prevede accelerarea activității economice, cu un ritm de creștere superior celui estimat în varianta precedentă, respectiv 3,4% în 2016, 3,7% în 2017 și 4,0% în 2018, cererea internă, în special formarea brută de capital fix, reprezentând motorul creșterii.
Grafic nr.4
RISCURI
Principalele evoluții internaționale cu impact asupra economiei românești sunt următoarele:
reducerea semnificativă a prețului petrolului;
scăderea pronunțată a inflației și chiar deflație în Uniunea Europeană;
dificultăți în relansarea procesului investițional european.
În luna martie 2015, rata anuală a inflației, măsurată de indicele armonizat al prețurilor de consum se situa pe locul 2, cu 0,8% în condițiile în care în aproape jumătate din țări se înregistra deflație. Pe primele 3 luni din 2015 România a înregistrat reducere de prețuri doar la mărfurile alimentare (-0,07% față de luna martie 2014). În cazul serviciilor, creșterea prețurilor a fost de 1,55% . Dacă ne referim la prețul petrolului, trebuie ținut cont că România are o industrie petrolieră dezvoltată, cu exporturi importante. Scăderea de preț a favorizat creșterea producției și respectiv a exportului. Producția industriei de produse petroliere s-a majorat în 2014 cu 13,7%, în condițiile în care exportul de produse petroliere reprezenta circa 65% din importul de țiței. Ca urmare, se apreciază că reducerea prețului petrolului are un impact pozitiv estimat la 0,2% din PIB. Referitor la investiții, apreciem că reducerea formării brute de capital fix din spațiul european înregistrată în anii 2012 (-2,8% pe ansamblul UE-28) și 2013 (-1,5% pe ansamblul UE-28) a redus inclinația investitorilor de a-și orienta propriile investiții către alte țări. Cu toate acestea, piața investițională românească a rămas una din piețele preferate de investitori. Astfel, în anul 2014, capitalul social subscris de societățile din Italia s-a majorat cu aproape 150 mil euro. Cele mai mari fluxuri din țările UE către România au fost din Olanda, cu un plus la capitalul social al societăților străine din România de aproape 1 miliard de euro și din Austria și Franța, fiecare cu un plus de peste 300 mil euro la capitalul social subscris. Riscuri pozitive, inclusiv pentru procesul investițional vin din partea măsurilor recente de politică monetară ale Băncii Centrale Europene și din așteptata implementare a Planului de Investiții pentru Europa (Planul Junker). Impactul măsurilor de relaxare cantitativă, deja demarată, ar putea avea un efect pozitiv mai pronunțat în sensul atenuării presiunilor deflaționiste cu impact pozitiv asupra cererii finale și climatului investițional din zona euro. Riscurile negative provin în principal de la evoluțiile din Grecia, Ucraina și zona euro. Incertitudinile legate de capacitatea Greciei de a obține în continuare sprijin financiar precum și speculațiile cu privire la o posibilă ieșire din zona euro cu un efect de contagiune în jur ar putea avea un impact negativ. Evoluțiile posibile ale conflictului din Ucraina ar putea avea de asemenea un impact negativ asupra economiilor din regiune. Pe plan intern, riscurile sunt în general echilibrate din punct de vedere al afectării ofertei sau cererii interne. După anii agricoli 2013 și 2014 foarte buni, dacă condițiile climatice vor fi defavorabile în 2015, producția agricolă ar putea înregistra o contracție accentuată, cu efect direct în inflație și creștere economică.
Ca risc intern cu impact în toate sectoarele economice și cu deosebire asupra întreprinderilor mici și mijlocii, trebuie subliniată politica restrictivă de creditare a sectorului bancar, cu toate că rata de politică monetară a fost relaxată. Se așteaptă revigorarea creditului bancar, dar pentru atingerea obiectivelor de creștere economică din 2014 este nevoie de o extindere semnificativă a creditării agenților economici și a populației. În acest context, este de subliniat necesitatea creșterii competitivității firmelor românești, mai ales în perspectiva îndeplinirii obiectivului de adoptare a monedei euro în anul 2019. Din acest punct de vedere măsurile guvernamentale de relaxare fiscală vor reprezenta stimulente pentru investiții și modernizări de capacități de producție, astfel încât sectorul privat să-și sporească contribuția la creșterea economică. Un alt risc la adresa creșterii economice a României este dat de absorbția fondurilor europene. Cu toate acestea, gradul de absorbție din ultimii ani a crescut considerabil, Guvernul având în continuare ca obiectiv, îmbunătățirea semnificativă și imediată a gradului de absorbție a fondurilor structurale care reprezintă o condiție esențială pentru asigurarea creșterii economice sustenabile și limitarea datoriei externe. Ca urmare, considerăm că în anul 2015 se va înregistra un impact pozitiv asupra creșterii economice peste
estimările inițiale. Riscurile interne sunt contrabalansate de măsurile guvernamentale de relaxare fiscală. Scutirea de la impozitare a profitului reinvestit, reducerea CAS și reducerea TVA la alimente, măsuri cu efecte încă din anul 2015, reprezintă stimulente puternice pentru investiții și creștere economică. La acestea se vor adăuga efectele stimulative ale măsurilor prevăzute în noul Cod fiscal.
SENZITIVITATEA DATORIEI PUBLICE
1) influența creșterii economice, a deprecierii monedei naționale, precum și a derapajului fiscal27 asupra soldului datoriei guvernamentale, și
2) influența deprecierii monedei naționale și a modificării ratelor de dobândă asupra plăților de dobânzi.
Grafic nr.5
În graficul 6 se observă că influența unei scăderi economice cu 1% din PIB ar avea un impact negativ asupra nivelului de îndatorare, de creștere cu 1,5% din PIB în anul 2018, iar deprecierea monedei naționale cu 10% față de Euro, principala valută în care este denominată datoria guvernamentală în valută, ar determina creșterea ponderii datoriei guvernamentale în PIB de până la 1,8% din PIB în 2018. Un derapaj fiscal transpus într-un deficit în numerar de finanțat de 2% din PIB în perioada 2015 – 2018, ar conduce la o creștere a nivelului de îndatorare cu până la 3,3% din PIB în 2018, în timp ce influența combinată a acestor factori asupra ponderii datoriei guvernamentale în PIB determină o creștere a acestui indicator cu 6,8% din PIB în anul 2018
Grafic nr.6
În graficul 7 se observă că deprecierea monedei naționale față de Euro28 ar avea un impact negativ scăzut asupra plăților de dobândă, în sensul creșterii ponderii acestora în PIB cu până la 0,06% din PIB în anul 2018, în timp ce creșterea ratelor de dobândă cu 1% ar conduce la o creștere mai accentuată a ponderii plăților de dobândă în PIB cu până la 0,13% în anul 2018. Influența combinată a acestor factori asupra plăților de dobândă ar determina o creștere a acestor plăți cu 0,19% din PIB în anul 2018.
CONCLUZII
Într-un cadru de interdependență financiară globală și de incertitudine sporită, politica monetară ideală ar trebui să se caracterizeze prin angajament, consistență, dinamică, transparență, asumarea responsabilității, evaluare calitativă, evitarea fluctuațiilor excesive și flexibilitate, set de atribute care implică inevitabil un anumit grad de complexitate (Solans, 2000).Deoarece un sistem financiar stabil este o necesitate pentru transmiterea eficientă a politicii monetare, băncile centrale trebuie să acorde o atenție sporită activităților de pe piețele financiare, contribuind la îndeplinirea obiectivului de stabilitate a prețurilor pe termen lung. Astfel se impune determinarea principalelor surse de riscuri și vulnerabilități ale sistemelor financiare, printr-o monitorizare sistematică și printr-o evaluare a condițiilor de stabilitate financiară. Însă, trebuie ținut seama de faptul că aceste riscuri și vulnerabilități au legătură și cu evenimentele înregistrate la nivel macroeconomic.
În drumul către realizarea convergenței reale și nomiale cu Uniunea Europeană, economiile emergente din Europa Centrală și de Est întâmpină dificultăți din punct de vedere al politicilor monetare. Una dintre cele mai relevante este reprezentată de constituirea unui echilibru în ceea ce privește stabilirea politicii de rată a dobânzii, astfel încât țintele de inflație să fie atinse fără a stimula suplimentar intrările de capital care ar putea eroda competitivitatea externă a economiei și perspectivele creșterii pe termen lung. Pentru realizarea acestui țel, banca centrală trebuie să se ghideze după un principiu fundamental, conform căruia nu exista posibilitatea realizării unui compromis pe termen lung între inflație și creșterea economică, soluția unică pentru realizarea unei creșteri economice sustenabile este un angajament pe termen lung vis-à-vis de obiectivul stabilității prețurilor. În cazul apariției unui conflict între aceste două obiective, este de preferat o salvgardare a stabilității financiare, și nu o dezinflație rapidă. Țările care au adoptat un proces dezinflaționist trebuie să aleagă un ritm adecvat al dezinflației pentru a nu periclita obiectivul stabilității financiare. Nerealizarea stabilității financiare nu poate duce decât la reintrarea în procesul inflaționist.
Procesul de convergență trebuie constant analizat și monitorizat cel puțin din punct de vedere al riscurilor și sustenabilității sale; doar astfel por fi determinate corect rolul și conduita politicii monetare în vederea realizării stabilității macroeconomice. De asemenea, în acest scop universal, politica monetară trebuie susținută de o politică fiscală optimă, implicit prudentă, și este necesar a se evita caracterul prociclic al lor.
Experiența prin care a trecut țara noastră poate confirma teoria conform căreia o liberalizare prematură a contului de capital poate complica implementarea politicii monetare. Folosirea unor restriciții administrative, cum ar fi limitarea raportului datorie/venit în cazul gospodăriilor ar putea genera eficiență pe termen scurt prin prisma implementării unor politici monetare care să regleze dezechilibrele existente, însă pe termen lung, piețele și agenții privati ar putea să se adapteze acestor restriciții, în sensul evitării lor.
Astfel, soluția optimă pe termen mediu și lung, devine elaborarea și implementarea unui mix coerent de politici macroeconomice care să susțină o creștere economică și să limiteze vulnerabilitățile economiei. În cadrul acestui mix, politica fiscală va avea un rol cheie în asigurarea echilibrului extern. Astfel, deoacere deteriorarea contului curent reflectă convergența reală, politica fiscala trebuie să ofere un spațiu de manevră mai mare dezechilibrelor dintre economisire și investire în sectorul privat, și ar trebui să evite adoptarea unei conduite prociclice. Concomitent, politica veniturilor nu trebuie să extercite presiuni asupra cererii și, de asemenea, să evite riscul ca ritmul de majorare a salariilor să depășească dinamica productivității muncii.
Având în vedere contextul internațional care va fi mai puțin favorabil în următorii ani, absența unui mix adecvat de politici macroeconomice accentuează riscul apariției unor dezechilibre macroeconomice. Astfel, politicile economice implementate de autorități trebuie să tempereze încălzirea economiei și implicit să reducă riscul unei “aterizări forțate” în urma anilor de creștere economică, printr-o ajustare lină a dezechilibrelor existente.
Procesul de convergență din economiile emergente situate în Europa Centrală și de Est a fost sprijinit de liberalizarea fluxurilor de capital, însă, reversul medaliei l-a constituit accentuarea vulnerabilității acestor economii față de șocurile financiare externe. Analizând contextul actual, se poate constata că trezirea piețelor financiare globale dintr-un episod de exuberanță prelungită a constuituit un șoc și pentru aceste țări. O modificare a percepției investitotilor direcționată spre principiile fundamentale ale macroeconomiei ar avea beneficii pe termen lung, în sensul promovării unei discipline la nivelul politicilor macroeconomice; astfel dezechilibrele existente fiind corectate și evitate pe viitor.
BIBLIOGRAFIE:
Beju Daniela (2007), Banca Națională a României – Banca Centrală a Țării, Editura Casa Carții de Știință, Cluj-Napoca
Căpraru Bogdan (2014), Activitatea bancară: sisteme, operațiuni și practice, Ed. a 2-a, actualizată și adăugată. Editura C. H. Beck –București
Cerna Silviu (2002), Banca Centrală. Credibilitate și Independență, Editura Sedona, Timișoara
Zăpodeanu Daniela, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Zăpodeanu Daniela, Monedă si credit. Instituții monetare și de credit, Editura Universității, Oradea, 2005
Barbu, T. & Dardac, N. (2005), Monedă, Bănci, si Politici Monetare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București
Beju Daniela (2009), Politici Monetare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Isărescu Mugur (2001), Reflecții Economice, Editura Expert, București
Schmidt-Hebbel, K. & Tapia, M. (2002), “Monetary policy implementation and results in twenty inflation-targeting countries”, Central Bank of Chile, Working Papers no.166
Nicolae Dănilă, ”România situația sistemului bancar.Perspectiva adoptării monedei unice”Timisoara,2013
Agnes Nagy,”Provocări ale adoptării euro”Targu-Mures,2011
Sîrghi Nicoleta ”Perspectivele adoptarii monedei euro in Romania”,Timisoara,2011
Dinu Marian (2005),Socol Cristian, Marinș Marius ,,Mecanisme de convergență și coeziune” editura Economică,București
Mureșan Maria, Procesul de integrare a României în economia europeană: dimensiuni istorice și contemporane, Editura ASE, București, 2008, pag 486
Marinaș Marius, Convergența economic, Editura Economică, București, 2008, pag13
Angela Roman, Dan Chirleșan, Sistemul financiar-bancar și politică monetară: Evoluții și tendințe, Editura Junimea, Iași, 2012, pag 10
http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2014/12/Raport2015-cu-kestii-de-stiri-separate.doc
http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cp2015_romania_ro.pdf
http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2014/cp2014_romania_ro.pdf
http://www.bnr.ro/Istorie-BNR-1052.aspx#
http://www.uoradea.ro/display2968
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/pdc/programconvergenta2015-2018.pdf
http://mastermrufeaa.ucoz.com/Gal_Ramona.pdf
http://www.bnr.ro/Procesul-de-pregatire-pentru-adoptarea-monedei-unice-europene-8012-Mobile.aspx?pid=8012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Monetara In Vederea Adoptarii Monedei Unice Europene In Romania (ID: 144545)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.