Politica Monetara In Centrul Si Estul Europei

Cuprins

INTRODUCERE

În anii 90, țările din Europa Centrală și de Est au fost puse în fața unei ample schimbări economice și sociale. Sub aspect economic, plecând de la un regim centralizat, țările din fostul bloc comunist au fost nevoite să-și creeze o economie de piață funcțională, care să asigure societății, un nivel superior al calitativ al vieții.

Tranziția de la economia centralizată la economia de piață a constituit o provocare pentru toate țările implicate, deoarece, de e o parte era necesar ca statul să se retragă din economie, pentru ca ea să funcționeze liber, iar de pe altă parte, el nu se putea retrage până când economia nu avea create structurile specifice unei economii libere. În acest context, viața economică a fost plină de incertitudini și riscuri, fiind avantajată specula; aceasta din urmă neputând constitui bazele unei creșteri economice durabile. Sub acest aspect, deciziile de natură macroeconomică au devenit extrem de importante.

Se poate spune că în cazul tranziției nu există măsuri pe termen scurt. Astfel este nevoie de o bună fundamentare a deciziilor, deoarece, orice decizie pozitivă sau negativă, chiar dacă urmărește obiective apropiate, influențează eficiența și durata cu care este realizat procesul tranzițional. Acestea, privite la nivelul economiei naționale, reprezintă un avantaj, sau din contră o rămânere în urmă față de celelalte economii. Având în vedere că toate economiile sunt orientate în direcția creșterii și dezvoltării, rămânerea în urmă creează în timp decalaje greu de recuperat.

În acest context deciziile de politică monetară primesc o importanță deosebită, deoarece ele vizează stabilitatea prețurilor. Ori tocmai stabilitatea prețurilor este condiția esențială pentru ca restul măsurilor macroeconomice să funcționeze.

În consecință, în prezenta lucrare am încercat o prezentare a modului în care este realizată stabilitatea monetară în economie, împreună cu efectele și limitele diferitelor strategii de politică monetară.

ECHILIBRULUL MONETAR

1.1 Apariția și evoluția monedei

Apariția și evoluția monedei este strâns legată de evoluția economiei. Diviziunea muncii și specializarea producției a făcut ca oamenii prin producția proprie să-și poată satisface doar o parte a nevoilor, pentru celelalte nevoi fiind nevoiți să apeleze la schimb. Apare astfel economia de piață în care producția nu mai era destinată consumului propriu ci vânzării. În acest context s-au dezvoltat mijloacele de schimb, care la început erau sub forma trocului – marfă contra marfă – mai târziu fiind necesară găsirea unui etalon valoric general acceptat care să mijlocească schimbul între produse din categorii și cu întrebuințări diferite. Etalonul care permite evaluarea produselor a îmbrăcat diverse forme (animale, scoici, piei de animale, aur și argint sub formă de lingouri). Deoarece creștea ritmul operațiilor de schimb, din metalele prețioase s-au făcut monede pentru a nu mai fi necesară cântărirea metalului cu ocazia fiecărui schimb.

În Evul Mediu negustorii care se deplasau dintr-un oraș în altul erau expuși jafurilor și de aceea preferau să-și depună monedele la bancă în schimbul certificatelor de depozit. Acestea au fost acceptate ca mijloace de plată dar folosirea lor era destul de greoaie pentru că valoarea acestora reprezenta totalitatea monedelor depuse de o persoană într-o bancă. În anul 1609 Banca din Amsterdam emite bilete de bancă de anumite valori care nu mai corespundeau unei cantități individualizate de metal, făcând mai ușoară circulația acestora. Banca se obliga să restituie în aur contravaloarea acestor bilete. În prezent valoarea bancnotelor este una convențională, ele circulă pe baza încrederii girate de stat.

O altă etapă în evoluția monedei este cea a banilor de cont. Aceasta presupune dematerializarea monedei. Banii de cont sunt creați de băncile comerciale prin înscrierea într-un cont a sumei deținute de clienți, iar circulația acestora se realizează prin viramente.

Indiferent de formele pe care le îmbracă, moneda se definește prin funcțiile pe care le îndeplinește:

1. Instrument al tranzacțiilor, sau intermediar al schimburilor: moneda facilitează schimbul de mărfuri, servește drept contrapartidă între oferta și cererea bunurilor și serviciilor de pe toate piețele. Totuși, în perioadele de gravă instabilitate monetară, când moneda reprezintă un intermediar de slabă calitate, se revine la troc.

Chiar și în economiile contemporane există schimburi în natură sub forma barterului între anumite firme care realizează tranzacții marfă contra marfă.

2. Unitate de măsură a valorii: moneda permite calculul economic, și omogenizează prețurile ansamblului de bunuri și servicii furnizând o unitate de măsură unică. Astfel ea permite formarea unor raporturi de schimb comparabile. Particularitatea funcției de unitate de măsură a monedei constă în faptul că nu este necesară prezența fizică a acesteia. Valoarea bunurilor se exprimă prin prețul lor în monedă.

3. Instrument de rezervă a valorii: moneda asigură permanența valorii măsurate, transferul valorii în viitor. Acest lucru duce la posibilitatea de a conserva și chiar de a acumula valoare. Această funcție depinde de stabilitatea monedei și de calitatea s-a de etalon. În perioadele de inflație se recurge la ale forme de active (bunuri imobiliare, aur, obiecte prețioase, etc.)

4. Mijloc de plată: moneda este utilizată și pentru stingerea datoriilor care nu sunt legate direct de schimbul de mărfuri – impozite și taxe, salarii – sau instrument al plăților amânate – vânzarea mărfurilor cu plata în rate.

1.2 AGREGATELE MONETARE

Principala caracteristică a monedei o reprezintă lichiditatea, adică capacitatea acesteia de a fi folosită ca și mijloc de plată.

Numerarul (bancnotele și moneda divizionară) îndeplinește în totalitate această caracteristică, fiind imediat acceptat în cadrul tranzacțiilor. În economia contemporană, numerarul are o utilizare limitată deoarece agenții economici preferă moneda scripturală din conturile la vedere. Acestea, numerarul și depozitele la vedere, sunt considerate activele cele mai lichide și formează agregatul monetar M1.

Deoarece moneda din conturile la vedere nu este pusă la dispoziția băncii – ea putând fi folosită în orice moment de către deponent – banca acordă acestora o dobândă foarte mică sau chiar nulă. O remunerare a monedei se regăsește în depozitele la termen. Astfel există depozite la termen, cu acces nerestricționat (fără a se pierde dobânda în cazul în care este accesat înainte de scadență) dar care nu sunt operabile prin cecuri. Totuși, dezvoltarea tehnologiei în domeniul comunicațiilor face posibil transferul într-un timp foarte scurt a disponibilităților din aceste conturi în conturile la vedere, putând fi folosite ca mijloc de plată. Astfel, disponibilitățile din depozitele la termen cu acces nerestricționat sunt incluse în cadrul masei monetare aflată în circulație, care , împreună cu M1 formează agregatul monetar M2.

Disponibilitățile mai pot exista sub forma certificatelor de subscriere la împrumuturile publice, depozitele în valută, depozite la termen cu restricție de utilizare, depozite la instituții nebancare, care deși au o lichiditate mai redusă se pot transforma în instrumente de plată, fiind asimilate masei monetare care împreună cu M2 formează agregatul monetar M3.

În consecință, agregatele monetare componente a masei monetare, depind de lichiditate, care este determinată de viteza și de costurile cu care anumite forme monetare pot fi folosite ca mijloace de plată. Atât viteza cât și costurile de transformare a activelor in monedă variază de la o țară la alta, prin urmare, atât componența agregatelor monetare cât și numărul acestora vor varia de la o țară la alta.

În SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt grupate în cinci agregate:

M1 = numerar în circulație (în afara sistemului bancar) și depozite la vedere

M2 = M1+depozite la termen la bancile comerciale

M3 = M2+depozite la termen la băncile populare și la casele de economii

M4 = M3+certificatele de depozit negociabile

M5 = M4+certificate de depozit de mare valoare.

În Franța, în cadrul masei monetare se regăsesc:

M1 = numerar în circulație+soldul conturilor la vedere

M2 = M1+plasamente la vedere+conturile de economii pentru locuințe

M3 = M2+active monetare ale rezidenților+depozite la vedere+bonuri de casă+certificate de depozit.

În cazul României, până la data de 31.decembrie 2006 masa monetară a fost formată din următoarele agregate:

• masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:

– numerar în afara sistemului bancar

– disponibilități la vedere

• masa monetară în sensul larg (M2)

• cvasi-bani (M3); în structura cărora se includ:

– economiile populației

– depozitele în lei

– depozitele în valută

Structura indicatorilor monetari utilizată în România (anexa 1), din ianuarie 2007 a suferit o serie de modificări, pentru a fi în concordanță cu modelul folosit de Uniunea Europeană:

agregatul monetar M1 cuprinde, în plus față de structura utilizată până în decembrie 2006, economiile populației la vedere în lei și depozitele la vedere în valută ale populației și agenților economici (incluse anterior în cvasi-bani); – se consideră că acestea au același grad de lichiditate ca și disponibilitățile la vedere în lei ale agenților economici;

depozitele cu maturitatea inițială mai mare de 2 ani nu mai sunt incluse în masa monetară, ele constituind o componentă a contrapartidei acesteia (active interne nete);

depozitele administrațiilor locale și ale administrațiilor sistemelor de asigurări sociale sunt incluse în masa monetară, fiind scoase din contrapartida acesteia (active interne nete).

1.3. Cererea și oferta de monedă

1.3.1. Oferta de monedă

Oferta de monedă trebuie să fie în concordanță cu volumul de produse și servicii pe care economia este capabilă să le producă. Stocul de monedă își modifică volumul și structura prin procesele de creare și desființare a monedei, procese care au loc în activitatea economică. „Creația monetară reprezintă punerea în circulație a diferitelor instrumente monetare, adică transformarea prin cumpărare a activelor nemonetare (acțiuni, efecte de comerț, imobile) în active monetare”.

Creația monetară poate fi privită:

În sens restrâns aceasta reprezintă operațiunea de confecționare și punere în circulație a numerarului, realizată de Banca Centrală. În România, bancnotele sunt confecționate de Imprimeria Națională (înființată în 1887), iar monedele metalice de Monetăria Națională (înființată în 1870), ambele subordonate Băncii Naționale a României.

În sens larg emisiunea bănească reprezintă și creația monetară realizată de băncile comerciale.

a) Creația monetară realizată de banca centrală

Banca centrală emite monedă în schimbul creanțelor, care pot fi:

1. Creanțe asupra economiei.

2. Creanțe asupra trezoreriei.

3. Creanțe asupra străinătății.

1. Creanțe asupra economiei.

Reprezintă acordarea de credite agenților economici prin cumpărarea creanțelor. Banca centrală își limitează achizițiile de titluri la cele mai sigure (debitori cunoscuți ca solvabili) și lichide (posibilitatea de a le putea transforma rapid în lichidități). Din această cauză, banca centrală se concentrează asupra titlurilor datoriei publice sau asupra celor emise de debitori foarte importanți. Banca centrală acordă credite direct agenților economici în puține țări, de obicei ea recreditând băncile comerciale prin mobilizarea de titluri de credit sub formă de rescont, gaj sau pensiune de titluri.

2. Creanțe asupra trezoreriei.

Împrumuturi acordate de către banca centrală statului, fie prin cumpărarea de titluri de stat direct de la Trezorerie sau de la băncile comerciale în cadrul pieței monetare (politica de open-market), fie direct, prin convenții încheiate între banca centrală și Trezorerie pentru acoperirea deficitului bugetar.

3. Creanțe asupra străinătății.

Are în vedere oferta de valută, atunci câAre în vedere oferta de valută, atunci când banca centrală intervine pe piața valutară. Prin operațiunile cu străinătatea (exporturi de bunuri, prestării de servicii) agenții economici naționali încasează devize. Aceste devize reprezintă o putere de cumpărare a străinătății asupra economiei naționale. Astfel în momentul în care agenții economici vor dori să le schimbe contra unei puteri de cumpărare interne (monedă națională), vor ceda devizele unei bănci comerciale. Băncile comerciale vor ceda la rândul lor devizele băncii centrale, care va emite monedă națională în schimbul acestor devize (creanțe asupra străinătății). Se poate spune că toate intrările de devize se află la originea creației de monedă națională. Banca centrală își realizează un stoc de devize în activul său, creând în contrapartidă monedă națională. Acest stoc de devize este tocmai rezerva valutară, care reprezintă de altfel și modalitatea de asigurare a stabilității cursului valutar.

Schematic, creația monetară a băncii centrale se poate prezenta astfel

b) Creația monetară realizată de băncile comerciale

Motorul creației monetare într-o economie aparține băncilor comerciale, ce creează monedă de cont, componenta ce are cea mai mare pondere în totalul masei monetare și care sigură nevoia de monedă a unei economii în creștere.

Băncile comerciale creează monedă prin următoarele operațiuni:

Achiziționând active reale – Monetizarea activelor reale.

Achiziționând active financiare (efecte publice sau private, devize)- Monetizarea activelor financiare.

Acordarea de credite.

Capacitatea băncii de a crea monedă este legată de potențialul de a-și crea propriile resurse. Prin operațiunile sale de credit banca este originea depozitelor. Practic, ea transformă o datorie care nu poate circula între agenți economici în propria sa datorie, care poate circula cu ușurință datorită încrederii pe care banca o inspiră. Acest fenomen este redat de expresia englezească: „loans make deposits”, adică „creditele creează depozitele”, expresie ce exprimă puterea de creație monetară a băncii. În cele mai multe dintre cazuri, beneficiarul unui credit îl utilizează pentru a face plăți către altă bancă. Banca beneficiarului primește aceste cecuri, făcând noi depozite pe baza cărora ea poate să efectueze operațiuni de credit. Rezultă o amplificare a creditului distribuit față de prima operațiune de credit inițial. Băncile comerciale pot, prin operațiuni de creditare, să creeze voluntar bani, fiind asigurate că aceștia revin sub formă de depozite.

Realizarea creației monetare de către băncile comerciale este limitată de necesitatea utilizării monedei efective (a numerarului), din două motive:

a) motive ce țin de buna funcționare a sistemului bancar: pentru asigurarea compensării interbancare (prin intermediul conturilor curente creditoare deschise de băncile comerciale la banca centrală), și pe de altă parte asigurarea retragerilor de numerar a deponenților.

b) motive ce țin de politica monetară: pentru a asigura un control al masei monetare, autoritățile centrale obligă băncile comerciale să depună sume în conturi deschise la banca centrală, sume ce poartă denumirea de rezerve minime obligatorii.

Cantitatea de monedă de cont creată de băncile comerciale face obiectul unei tentative de măsurare în cadrul teoriei de multiplicare a creditului.

Emisiunea de monedă scripturală poate fi evidențiată pornind de la următorul raționament:

Se consideră o bancă care deține 500 mil. u. m. de monedă emisă de banca centrală. Indiferent de sursa de proveniență a acestor sume, se poate aprecia că banca dispune de un supliment de monedă centrală pe care nu îl va conserva neproductiv, decât într-o anumită proporție. Astfel, în activitatea practică, băncile utilizează o parte din moneda centrală disponibilă pentru acordarea de credite agenților economici și populației, restul fiind utilizată pentru constituirea rezervelor obligatorii, ori pentru a face față eventualelor solicitări de rambursare din partea deponenților.

Dacă se admite că 20% din sumele exprimate în monedă centrală sunt conservate de către bancă, iar restul de 80% sunt disponibilizate prin acordarea de credite, atunci bilanțul se poate prezenta astfel:

Bilanț Bancă

Datorită acțiunii băncii comerciale, o cantitate nouă de monedă este creată și încorporată în economice, respectiv suma de 400 mil. Dacă în continuare se analizează destinația sumelor la beneficiarii creditelor, se poate constata că aceștia le vor utiliza pentru plata achizițiilor de materiale, salariilor, a furnizorilor de materii prime. Vânzătorii acestor produse încasează sumele de cele mai multe ori direct în conturi la diverse bănci. Astfel, în cadrul sistemului bancar apar noi depozite exprimate în monedă centrală, egale cu suma creditelor acordate de banca inițială, deci egale cu 400 mil.

Din punct de vedere teoretic, se încearcă stabilirea unei diferențe între depozitul inițial (rezultat printr-o emisiune monetară realizată de banca centrală, o intrare de devize sau o prelucrare a biletelor în circulație) și depozitele rezultate din creditele acordate de banca inițială. În practică, însă, este imposibilă realizarea unei separații între cele două forme.

Fiecare dintre celelalte bănci deținătoare ale unor sume exprimate în monedă centrală, vor acționa într-un mod similar băncii inițiale, în sensul că vor reține 20% pentru acoperirea rezervei obligatorii și vor utiliza restul de 80% pentru acordarea de noi credite.

Pe baza creditului acordat de prima bancă în sistemul bancar, a rezultat un nivel al depozitelor de 400 mil., ceea ce, din punct de vedere al bilanțului consolidat al ansamblului băncilor, se poate reda astfel:

Un astfel de fenomen își sporește dimensiunile. Dacă diferitele bănci ale unei țări acordă credite în continuare, după aceeași schemă, iar beneficiarii acestora au același comportament, rezultă, la nivelul întregului sistem bancar, o multiplicare a nivelului creditelor acordate economiei.

Pentru cuantificarea multiplicatorului, care arată până la ce nivel sporesc dimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit inițial, în literatura de specialitate se utilizează două relații:

Ultima relație este mai folosită, întrucât ia în considerare și utilizarea disponibilităților sub formă de numerar (N).

Se poate demonstra astfel cum se multiplică volumul creditelor acordate, pe baza depozitului inițial constituit din „moneda centrală”.

Multiplicatorul creditului are valoarea:

Dacă se consideră că titularii de credite solicită o parte a disponibilităților sub formă de numerar, reprezentând un procent de 15%, atunci nivelul multiplicatorului depozitului inițial devine:

Rezultatul indică o diminuare considerabilă a nivelului multiplicatorului, ca urmare a luării în calcul a coeficientului plăților în numerar (numit și coeficient de fugă).

În realitate, fenomenul multiplicării creditului prezintă anumite limite, care decurg din următoarele aspecte:

În economie încă se utilizează în proporție sporită moneda sub formă de numerar.

Pentru ca băncile să dețină depozite de monedă centrală, generatoare de alte depozite, este necesar ca acestea să fie obținute pe calea refinanțării de la banca centrală.

Acordarea creditelor în economie nu reprezintă un proces desfășurat întâmplător, ci se află în permanență sub controlul autorităților monetare, datorită dezechilibrelor inflaționiste care pot fi generate.

1.3.2. Cererea de monedă

Cererea de monedă se explică prin funcțiile pe care le îndeplinește moneda și prin utilitatea pe care o prezintă pentru deținători. Analiza cererii de monedă, constă în căutarea motivelor care îi determină pe agenții economici să dețină monedă.

Din punct de vedere teoretic, există următoarele contribuții la înțelegerea motivelor care determină cererea de monedă:

a) Analiza clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de monedă. Aceasta are ca punct de plecare ecuația schimburilor lui Fisher, care a permis ulterior construcția ecuației Școlii de la Cambridge.

Ecuația schimburilor a lui Fisher arată că volumul de monedă M, multiplicat cu viteza de circulație a monedei V, este egal cu valoarea tranzacțiilor pT, în care p este un indice de preț, iar T este volumul tranzacțiilor, în termeni reali, măsurate în prețuri ale perioadei de bază.

MV = pT

Această ecuație nu poate exprima teoria cantitativă a monedei, decât dacă există o legătură cauză-efect între fenomene, respectiv dacă moneda în circulație (cauza) are o acțiune directă, exclusivă și nereversibilă asupra nivelului mediu al prețurilor.

Ecuația Cambridge. Teoria cantitativă a monedei poate fi transformată într-o teorie a cererii de monedă, presupunând că viteza de circulație este determinată de factori instituționali și că este posibil ca, într-un termen scurt de timp aceasta să devină constantă. Astfel a fost elaborată nouă formă a ecuației schimburilor, care este cunoscută sub denumirea de echilibru al lichidităților sau „Ecuația Cambridge”.

M = KpR,

în care K reprezintă inversul vitezei de circulație a monedei și poate fi interpretată ca durata medie a perioadei în care moneda este conservată între tranzacții. Această interpretare pune accentul pe rolul monedei, în calitate de mijloc de schimb, și implică ideea ca moneda să fie deținută numai pentru finanțarea tranzacțiilor.

b) Analiza Keynesiană a cererii de monedă

Analiza cererii de monedă propusă de către Keynes pune accentul pe rolul monedei ca rezervă a valorii și distinge o cerere de monedă “speculativă”(M2) și o cerere de monedă în vederea realizării tranzacțiilor (M1).

Cererea de monedă (M1) cu scopul de încasări pentru tranzacții variază odată cu nivelul PIB. Atunci când acesta crește este necesară mai multă monedă pentru satisfacerea necesităților agenților economici, în vederea realizării de tranzacții: dacă venitul național scade, atunci și necesarul de monedă se diminuează. Cererea de monedă (M1) este afectată într-o măsură neglijabilă, de influența costului monedei sau de rată a dobânzii, fiind o funcție (L1) de o singură variabilă: M1 = L1(R), în care R este venitul național sau PIB

Dacă analiza se realizează pe o perioadă scurtă de timp, atunci R poate fi considerat stabil, deci și M va fi stabil.

Din punct de vedere grafic, această situație se poate reprezenta astfel:

Cererea de monedă este reprezentată printr-o linie verticală, ceea ce exprimă rigiditatea acesteia în raport cu rata dobânzii. Dacă analiza se efectuează pe o perioadă îndelungată de timp și R se majorează, atunci linia verticală se deplasează spre dreapta. Cererea de monedă în scopuri speculative (M2) prezintă caracteristici diferite de cele ale lui M1, în sensul că este puțin stabilă, chiar și în perioade scurte de timp și nu depinde de nivelul veniturilor ci de nivelul ratei de dobândă (rd).

M2 = L2(rd)

Cererea de monedă în scop speculativ rezultă dintr-o alegere dintre plasamente sub forma de active financiare sau sub forma de active monetare. Această alegere este determinată de previziuni referitoare la evoluția ratei de dobândă. Dacă rata dobânzii este în declin, atunci nu este indicat plasamentul sub formă de active financiare, întrucât randamentul titlurilor este scăzut iar rata dobânzii care în prezent este scăzută, în viitor va înregistra o creștere.

Cererea de monedă M2 prezintă o elasticitate infinită iar din reprezentarea grafică rezultă că există o rată de dobândă sub nivelul căreia agenții economici nu mai au interesul de a-și plasa disponibilitățile lichide în titluri.

Formularea cererii totale de monedă în concepția Keynesistă se poate scrie:

M = M1+M2 = L1(R) + L2(rd)

În conformitate cu analiza lui Keynes, aprofundarea conceptului de cerere a monedei în scopul tranzacțiilor a demonstrat că aceasta este elastică și în raport cu rata dobânzii ceea ce conduce la modificarea ecuației astfel:

M = L1(rd,R) + L2(rd), sau la modul general:

M = L(rd, R)

Dacă se introduce în această ecuație și o variabilă care exprimă patrimoniul agenților economici W, atunci cererea de monedă care tinde să fie proporțională cu W se poate scrie:

M = L(W, R rd)

c) Analiza contemporană a cererii de monedă se efectuează în două direcții principale și anume:

1) gestiunea portofoliilor (teoria neokeynesistă)

2) teoria lui Milton Friedman

1) Analiza care se bazează pe gestiunea portofoliilor (realizată de James Tobin și J.R. Hicks) este legată, în mod direct, de analiza lui Keynes. Sunt luate în calcul cinci categorii de active: capitalul fizic, economiile și rezervele băncilor, titlurile de stat, depozitele și împrumuturile. Creșterea masei monetare are ca efect reducerea ratei dobânzii și creșterea prețului activelor, îndeosebi cele reprezentând capitalul fizic, care vor fi preferate activelor financiare. Rezultă creșterea investițiilor și a cererii de bunuri nou produse; legătura între activele financiare și bunurile nou produse ar fi chiar principalul canal de transmisie între sfera monetară și sfera reală. Tobin este adeptul unificării teoriei monetare cu teoria economică, rezultând „teoria unitară a echilibrului plasamentelor de capital”, teorie care poate să explice factorii care determină structura cererii nete a agenților economici, pe de o parte și modul de participare a diferitelor forme de cerere la realizarea echilibrului economic, pe de altă parte. Într-o asemenea abordare moneda reprezintă un activ precum toate celelalte tipuri de active, lipsită de calități specifice, riscând astfel de a fi discreditată în calitate de instrument al politicii monetare .

2) Funcția de cerere a monedei este tratată de către Milton Friedman ca o problemă de alegere a activelor. Punctul de pornire al analizei sale îl constituie definiția pe care o dă patrimoniului sau bogăției. Patrimoniul agenților economici compus din active financiare reale precum și din active umane dă naștere unui flux de venituri din muncă. Pentru Friedman, variabila care furnizează cel mai bine un indice al bogăției umane și non-umane, este venitul permanent (prevăzut de agenții economici pentru un anumit nivel al prețurilor).

Astfel, cererea de monedă se poate exprima în termeni permanenți și este determinată devenitul permanent R' și nivelul prețurilor permanente p''.

M' = a(R'/p'')b, relație în care a și b sunt constante iar M1 este cererea de monedă permanentă pentru un locuitor.

O singură variabilă, respectiv venitul permanent, explică, deci, evoluția cererii de monedă. Relația dedusă de Friedman permite calcularea elasticității cererii de monedă în raport cu venitul permanent. El a estimat că în SUA, în decursul unui secol, pentru o creștere cu 1% a venitului permanent pe locuitor, încasările monetare au sporit de la 1,71% la 1,8%. Rezultă, astfel că elasticitatea cererii de monedă în raport cu venitul permanent este superioară valorii unitare.

Plasând analiza pe termen lung, Friedman a descoperit o lege a comportamentului, astfel, la niveluri scăzute ale veniturilor, agenții economici tind să folosească doar în scopul tranzacționării iar pe măsură ce crește venitul o vor folosi și pentru economisire și speculații.

Funcția de cerere a monedei în abordarea lui Friedman, tinde a fi stabilă. Dacă numeroși factori intervin semnificativ în determinarea cererii de monedă, atunci cantitatea de monedă cerută variază de la un an la altul. Friedman minimizează rolul ratei de dobândă asupra cererii de monedă, care este eliminată din ecuația cererii de monedă. Astfel, teoria lui Friedman se opune analizei lui Keynes, în care cererea de monedă este instabilă și puternic elastică în raport cu rata dobânzii.

În prezent se pune problema internaționalizării cererii de monedă: cererea de monedă națională devine o cerere de monedă internațională din cauza interdependențelor economiilor naționale. Cererea de monedă națională depinde de evoluția cursului de schimb și cererea de monedă a nerezidenților, iar autoritățile monetare naționale trebuie să-și adapteze obiectivele și instrumentele în funcție de particularitățile celorlalte sisteme economice naționale.

1.4. Echilibrul monetar parte a echilibrului macroeconomic

Obiectul echilibrului monetar îl constituie determinarea masei bănești în ansamblul său: numerarul în circulație și moneda de cont. Echilibrul monetar reprezintă egalitatea dintre cererea și oferta de monedă, fapt ce permite monedei să-și îndeplinească funcțiile. Dezechilibrul monetar apare atunci când oferta devine mai mare decât cererea de bani, cazul cel mai des întâlnit (inflația), sau atunci când oferta de monedă este mai mică decât cererea de monedă (deflația).

Starea de echilibru într-o economie își are „stâlpii de susținere” în condițiile economice, monetar-financiare, valutare si sociale specifice unei etape sau alteia pe care economia respectivă o parcurge. Echilibrul monetar își găsește justificarea în aceleași cauze economice și sociale care generează echilibrul economic, iar din definirea dată de Victor Jinga: „Echilibrul monetar este egalitatea dintre masa monetară disponibilă ponderată cu viteza ei de circulație și volumul plăților și încasărilor realizate de monedă” rezultă că echilibrul monetar – ca și cel economic de altfel – este analizat in dinamică, și nu static.

Pentru explicarea realizării echilibrului monetar, se utilizează două tipuri de analiză: cea keyneaseană și interpretarea lui Milton Friedman.

a) Teoria keynesiană,

Schema realizării echilibrului macroeconomic se efectuează în termeni reali. Echilibrul se stabilește prin egalitatea dintre economii și investiții. Economiile sunt definite ca o funcție crescătoare a veniturilor, iar investițiile ca o funcție descrescătoare a ratei dobânzii. Orice dezechilibru între economi și investiții determină ajustări în termeni reali iar în cadrul acestora variabilele monetare nu îndeplinesc decât un rol limitat.

Combinarea echilibrului monetar cu echilibrul real este realizată grafic, sub denumirea de „graficul Hicks-Hansen”.

Curba economii-investiții (IE) – echilibrul real-.

Pe piața bunurilor, echilibrul necesită manifestarea următoarei egalități:

I = E

I(rd)=E(R)

Aceste condiții de echilibru semnifică faptul că pentru orice rată a dobânzii există o singura valoare a venitului național R, pentru care investițiile totale proiectate sunt egale cu economiile totale proiectate. Echilibrul poate fi reprezentat grafic prin curba IE, care exprimă relația dintre rata dobânzii și nivelul veniturilor, fiecare punct al curbei corespunzând unei situații de egalitate între I și E. Pe piața bunurilor, Venitul R apare ca o funcție descrescătoare a ratei dobânzii. Scăderea ratei dobânzii, antrenează o majorare a investițiilor și deci a veniturilor.

În condițiile unei rate a dobânzii constante:

-o politică bugetară expansionistă (o creșterea cheltuielilor guvernamentale și/sau reducerea fiscalității) deplasează curba IE către dreapta, ceea ce semnifică creșterea venitului.

-o politică bugetară restrictivă (reducerea cheltuielilor publice și/sau creșterea fiscalității) deplasează curba IE către stânga, ceea ce semnifică reducerea venitului.

Curba echilibrului monetar (LM)

Echilibrul monetar rezultă din confruntarea dintre cerea totală de monedă și oferta de monedă – cantitatea pusă la dispoziția publicului prin sistemul bancar.

Curba LM exprimă relația dintre cerea totală de monedă (M1+M2) (vezi pag. 12) și venitul național.

Orice creștere a venitului R (deci o creștere a tranzacțiilor) necesită o cantitate sporită de M1 (în scopul tranzacțiilor) și o reducere a lui M2 (monedă în scopuri speculative) provocând astfel o creștere a ratei de dobândă.

În condițiile aceluiași nivel al venitului:

– o politică monetară expansionistă, adică creșterea ofertei de bani determină deplasarea curvei către dreapta, deoarece pentru a menține același nivel a venitului rata dobânzii trebuie să scadă.

– o politică monetară restrictivă, adică reducerea oferte de bani, deplasează curba spre stânga, deoarece rata dobânzii trebuie să crească.

Intersecția IE și LM

Curba IE este locul combinațiilor posibile dintre rd și R, asigurând lichiditatea pe piața bunurilor și serviciilor.

Curba LM constituie locul combinațiilor posibile dintre rd și R, asigurând echilibrul pe piața monetară.

Intersecția lor determină punctul N, unde se echilibrează nivelul veniturilor și cel al ratei de dobândă, pentru orice volum al monedei. În acest punct, cantitatea de monedă existentă determină o rată de dobândă suficient de scăzută și un nivel al investițiilor suficient de ridicat pentru a atinge un nivel de echilibru al venitului.

Astfel, rata dobânzi este cea care permite stabilirea unei legături între echilibrul real și cel monetar; aceasta exercită o influență asupra volumului investițiilor și prin intermediul acesteia asupra venitului, care acționează la rândul său asupra cererii de monedă, în scopul realizării de tranzacții.

Din graficul prezentat rezultă modul de acțiune al politicii economice pentru a face față situațiilor de criză sau de inflație. Se presupun două situații de utilizare deplină a forței de muncă, în care echilibrul obținut pe piața bunurilor și pe piața monetară nu corespund unui venit specific al utilizării depline a forței de muncă:

– situația I corespunde stării de criză, în care venitul de echilibru RN este inferior venitului obținut prin utilizarea totală a forței de muncă RA; RN < RA

– situația a II-a corespunde unei stări inflaționiste în care venitul de echilibru RN este superior venitului obținut prin utilizarea totală a forței de muncă RB; RN <RB.

Prin politica bugetară se poate acționa asupra fenomenelor reale, sub forma variației cheltuielilor publice și a modificării nivelului fiscalității ceea ce afectează economiile și investițiile. Această politică trebuie să antreneze deplasarea curbei IE spre dreapta pentru a lupta împotriva crizei, sau către stânga pentru a diminua inflația.

Politica monetară permite deplasarea curbei LM. Astfel, o politică de open-market, sub forma cumpărărilor de titluri de către banca centrală reprezintă o expansiune monetară (anexa 2), în perioada de deplină utilizare a forței de muncă, ceea ce va duce la deplasarea curbei LM către dreapta, ca și în cazul scăderii ratei de dobândă.

În concepția lui Keynes, o economie de piață se poate confrunta cu un echilibru al subocupării forței de muncă, un echilibru între cererea și oferta agregată în care producția se află sub nivelul său potențial, din cauza faptului că nu există un mecanism autoreglator, o mână invizibilă care să redirecționeze economia către ocuparea completă a forței de muncă. Statul poate stimula economia prin politici monetare sau fiscale în vederea menținerii unor niveluri ridicate de producție și ocupare a forței de muncă prin modificarea cererii agregate.

Fenomenele monetare au în analiza keynesistă un rol secundar în raport cu fenomenele reale, politica bugetară fiind privilegiată. Acest privilegiu a fost consolidat de conceptul nou lansat de Keynes „capcana de lichiditate”, concept înțeles ca o situație limită în care piața este pregătită să rețină orice cantitate de monedă oferită, la orice nivel al ratei dobânzii. Rezultă deci că politica monetară nu are nici un efect asupra economiei reale, iar politica bugetară are efect deplin, orice creștere a cheltuielilor guvernamentale are efect multiplicator asupra venitului.

b) Teoria lui Milton Friedman

Acest model dorește să demonstreze importanța primordială a cantității de monedă asupra activității economice. Unica variabilă este masa monetară, oferită agenților economici și care stă la baza fluctuațiilor veniturilor și prețurilor. O legătură de cauzalitate este stabilită între masa monetară și alte variabile fundamentale, creându-se astfel ipoteza caracterului exogen al ofertei de monedă.

Această teorie are ca punct de plecare două principii:

– valoarea produsului național, și în primul rând componenta sa prețul, este determinată de cantitatea de monedă.

– cantitatea de monedă este determinată la rândul său de cantitatea de monedă a băncii centrale, pusă la dispoziția băncilor comerciale.

Rezultă că masa monetară determină fluctuațiile venitului național. Dacă se admite că impulsurile monetare exercită o influență totală asupra activității economice, atunci cererea de monedă trebuie să fie considerată stabilă și oferta de monedă trebuie definită ca fiind exogenă (se află în mâinile autorității monetare).

Numai fluctuațiile ofertei de monedă determină fluctuațiile produsului: moneda devine un factor exogen al instabilității economice. În consecință, numai reglarea masei monetare exercită un efect global asupra economiei. Alte instrumente tradiționale ale politici macroeconomice (politica bugetară) nu produc decât realocări ale resurselor între diverse sectoare, și care sunt, în concepția lui Friedman alocări nefaste.

Rolul important al monedei este considerat de către Friedman ca instrument esențial al politicii economice. Din acest motiv, autoritățile monetare trebuie să aleagă variabila care va servi drept indicator al acțiunilor lor și drept mijloc de intervenție. Acest dublu rol este îndeplinit doar de fluctuațiile masei monetare nu și de cele ale ratei dobânzii.

Friedman construiește un model în cadrul căruia rolul dominant în cadrul proceselor economice revine monedei, susținând o creștere constantă a cantității de monedă. În acest sens el formulează “cheia de aur” a creșterii economice: sporirea masei monetare în circulație între-un ritm anual cuprins între 3 și 5%. Pe de altă parte el este de acord că stabilitatea prețurilor și creșterea economică nu pot fi realizate doar prin creșterea constantă a masei monetare, ci este nevoie de o serie de măsuri complexe, la nivelul întregii economii. Este nevoie deci și de acțiuni bancare și fiscale, care să urmărească eliminarea intervenției guvernamentale în domeniul creditului investițiilor.

În ceea ce privește inflația, Friedman o consideră un fenomen pur monetar determinat de masa monetară excedentară, deși în prezent specialiștii recunosc că inflația reprezintă o formă a dezechilibrului economic, și nu doar o formă a dezechilibrului monetar.

Analizele econometrice efectuate demonstrează că există un timp de întârziere între variațiile masei monetare și cele ale activității economice. Acest timp poate fi descompus în două faze. După o modificare în creația monetară, producția reacționează cu o întârziere de aproximativ 9 luni, iar nivelul prețurilor este afectat abia după 18 luni. Întârzierea reacției constituie un pericol major, conjunctura economică putând suferi modificări în această perioadă. O măsură luată cu aproximativ nouă luni mai devreme și destinată a fi anticiclică riscă să aibă un efect contrar asupra activității economice.

Astfel, Friedman consideră că în locul unei manipulări neregulate a ofertei de monedă (politică discreționară), autoritățile monetare trebuie să practice o politică de stabilizare monetară, făcând să progreseze masa monetară, la o rată constantă a dobânzii. Rata de creștere a masei monetare poate fi utilizată, pentru a regla rata de creștere reală a produsului național pe termen lung. Pentru a lupta contra inflației, trebuie pusă în aplicare o politică monetară restrictivă, fiind prevăzută o încetinire a creșterii masei monetară, de-a lungul unei perioade de mai mulți ani. De asemenea, în locul unei manipulării neregulate a ofertei de monedă, autoritatea monetară ar trebui să ducă o politică de stabilitate monetară, realizând progresia masei monetare la tare ale dobânzii constante (pilotaj automat). Modelându-și cumpărările și vânzările de titluri pe piața liberă, banca centrală trebuie să fie în măsură să conducă moneda băncii centrale pentru realizarea obiectivelor în materie de rată de creștere a masei monetare.

Cele două curente, keynesian și monetarist trebuie considerate valabile, luându-se în considerare și excesele pe care le prezintă:

– la keynesiști promovează ideea conform căreia intervenția guvernamentală asupra cererii agregate poate asigura utilizarea deplină a forței de muncă, evitând inflația, fapt ce s-a dovedit a fi fals.

– iar monetariștii au primit o serie de critici, cum ar fi: cantitatea de monedă este un indicator prea sumar al tensiunilor inflaționiste; nivelul general al prețurilor este rezultatul unei multitudini de factori care acționează simultan; cererea de monedă nu poate fi considerată stabilă (trebuie avută în vedere și cererea internațională de monedă, cum ar fi depozitele nerezidenților) variațiile dobânzii nu pot fi considerate drept fenomene tranzitorii și aleatorii.

Experiența arată că nu pot fi neglijate variabilele monetare, atât în plan explicativ cât și normativ, dar că este din ce în ce mai dificil de a determina variabilele monetare sau financiare alese drept ținte ale politicii monetare.

Politica de inspirație keynesistă a fost dominantă în perioada 1950-1980, dar și-a cunoscut limitele odată cu creșterea puternică a inflației, apoi stagflația începută în 1974 a antrenat ineficacitatea oricărei politici keynesiste de relansare.

Politicile monetare din numeroase țări, (în special SUA) au avut o puternică influență monetaristă la începutul anilor `80. aceasta a determinat fixarea obiectivelor de creștere a masei monetare și adaptarea instrumentelor pentru a o limita. Inovațiile financiare care au însoțit aceste politici au creat probleme în definirea masei monetare: limita între monedă (lichiditate) și finanțe (plasamente) este greu de stabilit și antrenează eșecul politicilor de evitare a inflației.

1.5. politica MONETARĂ în practica economică.

keyns, reagan, tatcher

După marea criză din anii 1929-1933, inspirate de doctrina keynesită care critica ideea clasică a autoreglării sistemului economic, guvernele au început să se implice din ce în ce mai mult în mersul economiei. Politicile propuse de Keynes și de John Stuart Mill au fost aplicate în special de administrația americană Franklin D. Roosevelt sub denumirea de „New Deal”, politici ce au contribuit la relansarea economiei americane. Problema principală observată de Keynes este scăderea consumului. Astfel el propune soluții pentru creșterea gradului de ocupare al forței de muncă, considerând că o economie în care forța de muncă este ocupată în totalitate nu se poate confrunta cu o scădere periculoasă a cererii (implicit a consumului) prin urmare există posibilitatea păstrări unui echilibru între consum, economii și investiții. Iar dacă firmele private nu au posibilitatea de a face investiții atunci este de datoria statului să o facă. Soluțiile propuse de Keynes se referă la creșterea cheltuielilor publice, și la o politică fiscală care încurajeze consumul. S-au făcut investiții importante în infrastructură (construcția de autostrăzi, clădiri, desecări de mlaștini, plantări de păduri) toate cu scopul de a crea noi locuri de muncă. De asemenea s-a realizat o specializare a muncitorilor pe domenii de activitate (fiecare muncitor să desfășoare un număr cât mai restrâns de sarcini astfel încât pentru realizarea unui obiectiv să fie nevoie de un număr mai mare de muncitori).

Politica fiscală a fost considerată până la mijlocul anilor 70 cel mai eficace mijloc de stimulare a creșterii gradului de ocupare al forței de muncă. Prin politica bugetară, s-a urmărit canalizarea resurselor statului și menținerea unui ritm înalt al investițiilor. Aceste investiții publice, chiar dacă au efecte pozitive pe termen scurt (s-a redus șomajul, au crescut veniturile și implicit consumul – ceea ce duce la creșterea activității economice),pe termen lung ele devin un factor de instabilitate pentru mediul economic, deoarece acestea vor duce la creșterea presiunii fiscale asupra contribuabilului pentru acoperirea deficitelor publice.

Premierul britanic John Callaghan la Conferința Partidului Laburist din 1976 afirma că o politică economică bazată pe reducerea impozitelor și creșterea cheltuielilor bugetare nu mai este valabilă. Deși prin promovarea acestor tipuri de politică economică s-a urmărit creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, pe termen lung, efectele au fost contrare intențiilor. Șomajul a crescut, și în plus, inflația a devenit cea mai puternică boală a economiilor din anii 70.

În anii 70, accentuate de criza petrolului, efectele pe termen lung ale doctrinei keynesiste îți fac simțită prezența în economie sub forma unor dezechilibre: între creșterea masei monetare și creșterea economiei reale, între cererea și oferta de energie, între dinamica sectorului de stat și cel privat. Astfel că în 1980 economia americană se afla într-o perioadă de recesiune care a dus la creșterea inflației și a șomajului și la scăderea producției. În acest context, președintele Ronald Reagan, construiește o nouă politică economică menită să redreseze economia,, și să redea Statelor Unite prosperitatea cunoscută ca urmare a aplicării doctrinei keynesiste. Sloganul folosit era: „America is back”.

Reaganismul se baza pe monetarismul Școlii de la Chicago, conduse de Milton Friedman și prevedea următoarele măsuri cheie:

o reformă a bugetului care presupunea reducerea cheltuielilor federale.

reducerea impozitelor cu 10% pe an timp de 3 ani și crearea de noi locuri de muncă

un program pe scară largă de abolire a măsurilor și reglementărilor de stat în economie

înființarea unui nou comitet care împreună cu Sistemul Federal de Rezerve să aplice o politică monetară a dolarului și a pieței financiare.

În ceea ce privește sistemul bancar, în 1981 se i-au măsuri pentru a spori controlul în ceea ce privește condițiile de circulație a monedei. S-a prevăzut obligativitatea deținerii unor rezerve identice pentru toate băncile, fie că erau membre ale Sistemului Federal de Rezerve fie că nu. Sunt abolite reglementările obligatorii în ceea ce privește rata dobânzii. De asemenea, toate instituțiile de depozit sunt autorizate să deschidă conturi ce funcționează pe baza cecului la purtător. Reforma sistemului bancare este corelată cu cea a sistemului fiscal care începând cu 1982 prevedea noi reduceri de taxe. În ceea ce privește cheltuielile publice, acestea au fost reduse cu 40 mld $, pentru a fi în concordanță cu scăderea veniturilor ca urmare a politicii fiscale.

În ceea ce privește deficitul bugetar, pe de o parte datorită reducerii impozitelor pe de altă parte datorită creșterii cheltuielilor militare, acesta crește de la 2,7% din P.I.B în 1981 la 6,3% din P.I.B în 1983. În 1989 acesta se reduce la 3%, dar în 1992 crește până la 5% din P.I.B.

Politica aplicată de Sistemul Federal de Rezerve are în vedere aducerea la același nivel al ratei de creștere a masei monetare cu cea a P.I.B. Aceasta a dus la creșterea cererii de monedă și implicit la creșterea ratei dobânzii la depozite astfel încât a scăzut valoarea investițiilor și a crescut valoarea depozitelor bancare. Chiar dacă această măsură a pus în pericol relansarea economică, s-a reușit ținerea sub control a inflației (ea scade de la 11% în 1980 la 5% în 1983).

Criticile aduse reaganismului au fost pe de o parte legate de nivelul ridicat al cheltuielilor militare, fapt ce a afectat deficitul bugetar și a menținut o puternică prezență a statului în economie. Pe de altă parte există o incompatibilitate în ceea ce privește aplicarea unei politici monetare antiinflaționiste, și în același timp a promova o politică fiscală stimulatoare.

Totuși, meritul reaganismului a fost acela că a scos economia americană din criza anilor 70, a redus inflația și șomajul și a contribuit la dezvoltarea sectoarelor de vârf.

Modele economice de inspirație monetaristă au fost aplicate și în Marea Britanie sub coordonarea primului ministru Margaret Teacher. Guvernul a elaborat programul „Corecta abordare a economiei” care avea ca principale obiective:

controlul strict al ratei de creștere a ofertei de monedă

reducerea cheltuielilor guvernamentale și a poverii lor asupra economiei

micșorarea taxelor pe venituri, capital și acumulări

eliminarea restricțiilor din calea expansiunii afacerilor

La fel ca și reaganismul, tatcherismul considera că implicarea statului în economia de piață, în special prin politica cheltuielilor publice, duce la dezechilibre. Contrar politicii lui Keynes, guvernul Tatcher nu s-a implicat în mod direct de problema șomajului. Se considera că un guvern angajat în obținerea ocupării depline nu poate controla inflația deoarece creșterea cheltuielilor salariale datorită angajării unei forțe de muncă mai mare decât nevoile economiei reale ar duce la o creștere nejustificată a masei monetare.

Atât teoriile de inspirație keynesistă cât și cele de inspirație monetaristă au recunoscut rolul consumului de motor al economiei. În vreme ce Keynes consideră că este de datoria statului de a crea cerea atunci când ea nu există, monetariștii consideră acest lucru nejustificat pe termen lung, și ca urmare ei propun o prezență minimă a statului în economie, stabilitate monetară și susținerea activității private (unul din marile succese ale guvernului Tatcher a fost în domeniul privatizării.

BANCA CENTRALĂ

AUTORITATE MONETARĂ

În economia actuală, la baza tuturor relațiilor economice se află moneda. „Cei care dețin moneda au puterea de a obține bunuri și servicii din țara în care a fost emisă moneda respectivă, dar cei care o emit și o distribuie au o putere și mai însemnată: aceea de a influența distribuirea avuției în țara respectivă”.Atât dezechilibrul între cererea și oferta de monedă cât și deficiențele în ceea ce privește circulația monedei au un impact negativ asupra economiei în general.

Se impune deci existența unui organism de reglementare monetară și bancară care să poată controla emisiunea monetară și circulația acesteia, asigurând stabilitatea monetară și a prețurilor. Aceasta duce la apariția unui sistem bancar structurat pe două nivele. Primul nivel este reprezentat de banca centrală, ca autoritate monetară a statului, iar al doilea nivel este format din băncile de sistem: comerciale, de afaceri, de investiții, etc.

Banca centrală trebuie să asigure viabilitatea sistemului bancar, să influențeze comportamentul acestuia în vederea îndeplinirii obiectivelor generale ale economiei.

2.1. Funcțiile băncii centrale

În ultima perioadă banca centrală joacă un rol cheie de management economic, acumulând din ce în ce mai multe responsabilități legate de stabilizarea propriei economii, în condițiile practicării de cursuri valutare flexibile.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale (definirea și aplicarea măsurilor de politică monetară) banca centrală trebuie să îndeplinească o serie de funcții:

funcția de emisiune;

funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice;

funcția de refinanțare a economiei naționale;

funcția prudențială și de supraveghere;

funcția de centru al politicii monetare și valutare.

2.1.1. Funcția de emisiune

Monopolul asupra emisiunii monetare provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimentul celorlalți demnitari ai regatelor sau imperiilor. Obținerea acestui monopol a reprezentat unul din momentele esențiale ale construcției statelor moderne. În secolul al XVII-lea, apare o insuficiență a cantității de metale prețioase față de valoarea producției. În aceste condiții, anumite bănci au emis bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care atestau existența de cantități de metal monetar în depozitele bancare. Acestea au dobândit ulterior putere liberatorie legală.

Prima apariție a bancnotelor s-a realizat în Suedia în anul 1656, când banca centrală a eliberat deponenților bilete de bancă, la purtător, fără dobândă, care puteau circula ca instrumente de plată. Datorită emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment în anul 1776, dar rolul său a rămas considerabil, prin realizarea unei inovații în domeniul plăților.

În Marea Britanie, în perioada 1640-1694 are loc transformarea băncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite, de a sconta efecte și de a emite bilete la purtător. În anul 1697, Banca Angliei obține monopolul de emisiune monetară asupra Londrei.

În domeniul emisiunii de monedă s-au manifestat două principii, astfel:

– principiul băncii, potrivit căruia emisiunea de monedă putea fi garantată cu avansuri și împrumuturi – garantate la rândul lor cu activitatea economică reală de producție și schimb;

– principul încasării metalice, care avea la bază garantarea cu piese metalice a emisiunii monetare.

Prin aplicarea celui de-al doilea principiu băncile centrale puteau asigura convertibilitatea internă și externă, în aur sau argint a biletelor de bancă. Suspendarea, în anul 1971 a convertibilității metalice în aur, a condus la garantarea emisiunii monetare cu creanțe asupra statului și economiei.

În legătură cu emisiunea monetară, au mai apărut și alte funcții care privesc: stabilirea denumirii monetare, a structurii pe cupiuri, a dimensiunilor și desenelor însemnelor monetare, și emisiunea de monedă divizionară.

2.1.2. Funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice

Din punct de vedere istoric, aceasta este prima funcție apărută, reprezentând de fapt motivul înființării primelor bănci centrale, cu scopul finanțării cheltuielilor publice. Experiența practică a arătat că în anumite situații, această funcție are efecte negative asupra puterii de cumpărare a monedei naționale, și că trebuie evitată acoperirea cheltuielilor bugetare prin emisiune monetară fără acoperire (modalitatea indirectă).

În practică se folosește finanțarea prin deschiderea unor linii de credit, sau prin cumpărarea de titluri ale datoriei publice de pe piața primară sau secundară.

În ceea ce privește rolul de evidențiere a resurselor statului, în țările în care nu există un serviciu de trezorerie separat, banca centrală devine responsabilă pentru executare și evidența contabilă a operațiilor de casă ale statului. În țări precum Franța, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezoreriei asigură operațiunile de încasări și plăți, rolul băncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În Marea Britanie, Tezaurul deține un cont deschis pentru operațiunile din întreg teritoriul, dar Banca Centrală este cea care asigură încasările și plățile. Un sistem diferit se manifestă în SUA, unde băncile private intervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deține conturi deschise în numele său la băncile de rezerve federale, iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private, denumite “depozitari generali”. În plus, alte bănci denumite “depozitari speciali” care au achiziționat pentru ele sau pentru clienții lor titluri guvernamentale, creditează un cont al Tezaurului, deschis în numele băncii de rezervă a districtului respectiv.

Pentru soldul de casă, băncile centrale acordă dobânda în mod diferit: în majoritatea statelor (inclusiv România) banca centrală nu acordă dobândă la disponibilitățile în cont ale trezoreriei. În Italia, dobânda este de 1% pe an, în Marea Britanie dobânda este cea de pe piață, iar în Elveția este la nivelul taxei oficiale a scontului. Pentru serviciile prestate către Trezorerie, în general nu se percep comisioane. Totuși, în Marea Britanie, operațiunile sunt tarifate la cost, iar în Italia, guvernul plătește anual o sumă modică.

2.1.3. Funcția de refinanțare a economiei naționale.

Banca centrală poate, refinanța băncile comerciale prin operațiuni de rescontare, prin acordarea de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpărarea titlurilor, în cadrul operațiunilor de “open-market”.

Metoda tradițională de finanțare directă este rescontarea. Prin această metodă, banca centrală rescontează efectiv, efecte eligibile, prezentate fie direct de către bănci, fie de către intermediari sau case de rescontare. Refinanțarea a avut întotdeauna rezultate favorabile în țările anglo-saxone și în cele latine. În acest context se stabilește un plafon pentru rescontare, care odată depășit crește costurile rescontării, făcând-o neatractivă.. Atunci când mecanismul rescontării este foarte utilizat în economie, rata dobânzii practicată de banca centrală la rescontare devine rata de referință pentru întregul sistem bancar.

De asemenea, banca centrală poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin titluri pe care le preia în “pensiune” sau le cumpără. Astfel, în Germania modul tradițional de refinanțare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpărate, denumirea dată acestor avansuri fiind “credite de lombard”. Rata dobânzii practicată la operațiunile de lombard este mai mare decât rata de la rescont. În același sens acționează “casele de scontare” britanice, care practică împrumuturi de minim 7 zile, garantate cu anumite titluri: bonuri de tezaur, obligațiuni de stat. În Franța, unde rescontul este din ce în ce mai puțin utilizat, se practică două tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile (operațiune identică cu cea din Marea Britanie) și împrumuturi zilnice, preferate în perioade de tensiune asupra monedei și atunci când banca centrală trebuie să controleze nivelul dobânzilor.

Refinanțarea economiei de către banca centrală influențează masa monetară aflată în circulație, putând afecta stabilitatea prețurilor

2.1.4. Funcția prudențială și de supraveghere.

Banca centrală are atribuții de reglementare a activității celorlalte bănci din sistem, intervenind în activitatea acestora pe mai multe planuri:

• reglementează funcționarea celorlalte bănci prin:

– acordarea autorizațiilor de funcționare,

– stabilirea normelor de creare și de transformare a băncilor.

– reglementări privind divizarea riscurilor bancare

– stabilește norme privind lichiditatea și solvabilitatea băncilor.

• asigură derularea normală a plăților în sistemul interbancar, și în economie în general, prin reglementarea circulației instrumentelor de plată.

Obiectivul principal al activității de supraveghere îl constituie urmărirea modului în care băncile comerciale respectă normele impuse de banca centrală, în vederea realizării stabilității sistemului bancar.

2.1.5. Funcția de centru al politicii monetare și valutare.

După realizarea funcției de emisiune monetară, banca centrală, urmărește, pe lângă evoluția cantității de monedă, și evoluția valorică a monedei, obiectivul principal fiind cel al stabilității monedei pentru a se asigura la nivel macroeconomic stabilitatea prețurilor. Astfel, banca centrală concepe și implementează politica monetară, care corelată cu celelalte tipuri de politici (fiscală, a cheltuielilor publice, investițională, etc.) formează politica economică. Aceasta din urmă trebuie să asigure bunul mers al economiei.

Având în vedere interdependența între economiile naționale, pentru realizarea unei creșteri economice neinflaționiste este necesară stabilitatea puterii de cumpărare a monedei atât pe plan intern cât și pe plan extern ( stabilitatea cursului de schimb). Stabilitatea monedei pe plan exern se realizează prin intermediul politicii valutare, componentă a politicii monetare, politică ce presupune intervenția băncii centrale pe piața valutară. În cazuri extreme, banca centrală poate chiar împiedica manifestarea mecanismelor specifice economiei de piață, prin suspendarea convertibilității propriei monede, sau prin anumite restricții impuse pe piață: controlul plăților derulate în valute, controlul schimbului valutar, preluarea de la bugetul de stat a încasărilor în valută.

2.2. Independența Băncii Centrale

Așa cum am văzut anterior, moneda dă puterea de a deține bunuri și servicii, și capacitatea de a influența distribuția avuției în țara respectiva. Pe de altă parte, s-a demonstrat că apelarea la emisiune monetară pentru a susține activitatea economică, pe termen lung are efecte negative, greu de corectat.

Băncile centrale, ca autorități monetare, au putere atât asupra emiterii, cât și asupra circulației monedei, ce aceea se pune problema independenței acestora față de puterea executivă.

Pe de o parte, politica monetară reprezintă o componentă a politicii economice, care trebuie să fie în concordanță cu politica fiscală, și cu celelalte componente ale politicii economice pentru a se asigura coerența acesteia. Politica monetară este elaborată și implementată de banca centrală, iar politica economică în ansamblu este realizată de guvern. Deoarece guvernul, și implicit politica economică pe care o promovează sunt alese prin vot, se poate considera că și politica monetară ar trebui lăsată la îndemâna guvernului, deoarece politica economică propusă de acesta a fost aleasă de majoritatea populației.

Pe de altă parte, experiența practică a arătat că puterea politică, prin măsurile de politică monetară (în special acoperirea cheltuielilor publice prin emisiune monetară) a sacrificat obiectivele pe termen lung ale economiei, în favoarea unor obiective pe termen scurt, realizând o creștere artificială a economiei cu efecte negative în viitor.

Astfel au apărut o serie de argumente în favoarea independenței băncilor centrale, printre care:

necesitatea independenței totale a politicii monetare față de procesul politic, politica monetară vizând evoluția ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt specifice fiecărei legislaturi.

imposibilitatea atribuirii acestei responsabilități unui departament al guvernului, autoritatea monetară având în acest sens o structură mult mai complexă decât cea a executivului.

asigurarea imparțialității legate de relevanța datelor, ceea ce nu ar putea fi asigurat în cazul angajării politice.

În ultimii ani au apărut o serie de argumente potrivit cărora există o puternică legătură între gradul de independență al băncilor centrale și nivelul redus al ratei inflației. Se consideră că sistemele politice democratice sunt inflaționiste, pentru că nu țin cont, în totalitate de costurile pe termen lung ale politicilor expansioniste adoptate, deoarece:

politicienii au în vedere maximizarea voturilor

electoratul consideră că politicile expansioniste conduc la reducerea șomajului

pe termen lung, legătura inflație – șomaj (cu prețul inflației se poate reduce șomajul) nu mai este valabilă.

Un studiu realizat pe baza datelor din perioada 1955 – 1988 preluate din 16 țări, arată că există o relație inversă între rata inflației și valoarea gradului de independență a băncilor centrale. Cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât rata inflației și variabilitatea acesteia sunt mai scăzute.

Legătura dintre rata inflației și independența băncilor centrale:

În prezent, se manifestă o tendință de a asigura băncilor centrale o independență cât mai mare.

Gradul de independență a unei bănci centrale se poate determina prin:

Durata mandatului guvernatorului și al consiliului de administrație comparativ cu durata mandatului electoral. Se apreciază că o durată a mandatului guvernatorului și a consiliului de administrație superioară durate mandatului electoral reprezintă o garanție a îndeplinirii obiectivelor de politică monetară pe termen lung.

Forma de proprietate a capitalului. (de stat, privat sau mixt)

Atribuțiile legale ale băncii centrale

Modul de numire al cadrelor de conducere

Reprezentarea guvernului în conducerea băncii sau reprezentarea băncii în guvern

Finanțarea statului de către banca centrală

Repartizarea profitului băncii centrale.

Rezultă un set de principii care trebuie să stea la baza relațiilor economice dintre banca centrală și mediul economic în care aceasta acționează:

Banca centrală să aibă un mandat clar definit, cu cât mai puține obiective, printre acestea cel mai important fiind stabilitatea prețurilor

Banca centrală să aibă libertate în folosirea instrumentelor de politică monetară, în vederea atingerii obiectivelor propuse

Banca centrală să nu finanțeze deficitul bugetar (sau să aibă limite stricte de finanțare) și să nu administreze datoria publică

Banca centrală să își anunțe în mod public obiectivele intermediare, iar modalitatea de atingere a acestor obiective să fie transparentă și previzibilă.

Banca centrală să fie răspunzătoare pentru acțiunile sale și pentru atingerea obiectivelor anunțate, prin explicații și rapoarte prezentate organelor alese (Parlamentului) și societății în general.

Banca centrală să evite implicarea în politici structurale (privatizare, demonopolizare, restructurare), deoarece utilizarea instrumentelor monetare pentru asemenea obiective este puțin eficientă și riscă să degenereze în inflație, fiind în opoziție cu obiectivul principale care autoritatea monetară este menită să-l urmărească.

Banca centrală să anunțe instituția căreia îi este subordonată ( în cazul României, Parlamentul) ori de câte ori apar obiective conflictuale sau probleme ce fac imposibilă atingerea parametrilor monetari urmăriți.

Independența băncii centrale asigură obiectivitate și coerență în elaborarea și implementarea politicilor monetare, având ca punct de plecare problemele reale ale economiei.

2.3 Banca Națională a României

Banca Națională a României a fost înființată în baza legii 17 din 29 aprilie 1880 care prevedea înființarea unei „bănci de scompt și circulație”, cu dreptul exclusiv de a emite „bilete de bancă la purtător”. Capitalul băncii a fost în valoare de 30 milioane lei, din care 10 milioane erau depuse de stat, iar restul era format de investitorii privați, această situație se menține până în 1946 când statul devine unic acționar al B.N.R.

Chiar de la înființarea Băncii Naționale, statul a înțeles importanța deținerii monopolului asupra emisiunii monetare. Pe lângă faptul că a participat la constituirea capitalului privat, în textul de lege s-au prevăzut diverse căi de exercitare a controlului: guvernatorul și o parte dintre directori și cenzori erau numiți de guvern, operațiile băncii erau supravegheate de un comisar al guvernului, guvernul avea dreptul se a se opune la exercitarea oricărei măsuri contrară statutelor și intereselor statului.

B.N.R. la acea dată, pe lângă emisiunea monetară, mai desfășura următoarele operațiuni:

Scontarea sau cumpărarea de polițe, bilete la ordin, sau alte efecte,

Scontarea bonurilor de tezaur până la nivelul de 20% din nivelul capitalului vărsat)

Tranzacții cu metale prețioase (aur și argint)

Primirea sumelor în cont curent și în depozit, a titularilor, a metalelor prețioase.

Bancnotele emise de B.N.R. erau garantate atât cu titluri și efecte comerciale, rezultate din tranzacții reale, cât și cu rezerve de aur și argint. Metale prețioase trebuiau să reprezinte cel puțin o treime din valoare emisiunii monetare.

Primele bancnote au circulat sub formă de titluri de stat, emise în timpul Războiului de Independență, iar după 1880 au fost transformate în bancnote prin aplicarea ștampilei B.N.R. Ulterior au fost emise noi bancnote, iar vechile titluri au fost lichidate.

În perioada economiei centralizate rolul B.N.R. consta în:

Monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare și asupra operațiunilor cu aur

Monopolul asupra încasării veniturilor statului și a plăților pentru buget

Rolul de casier general al statului

Monopolul asupra schimbului valutar

Stabilirea planului de credite al economiei naționale

Acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienților băncii, stabilirea balanței de venituri și cheltuieli pentru populație.

Trecerea la economia de piață a impus o serie de schimbări în ceea ce privește statutul B.N.R.

În prezent B.N.R. funcționează în baza legii 312 din 30 iunie 2004. Aceasta prevede că obiectivul fundamental al băncii este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În textul legii sunt prevăzute următoarele funcții ale B.N.R (funcții după care se pliază organigrama B.N.R. anexa 3):

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaționale ale României.

Referitor la independența Băncii Naționale, consiliului de administrație este numit de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Membri consiliului pot fi revocați din funcție doar în cazul în care se află în incapacitate de a-și desfășura activitățile sau în urma unor abateri grave, și doar la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. Potrivit legii, B.N.R. răspunde numai în fața Parlamentului, și nu este în nici un fel subordonată Guvernului. Relațiile cu Guvernul sunt doar relații de colaborare.

Tot în ceea ce privește libertatea B.N.R. de a-și îndeplini funcțiile, legea mai prevede:

B.N.R. și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.

Orice proiect de act normativ al autorităților publice centrale, care privește domeniile în care B.N.R. are atribuții, va fi adoptat doar cu avizul Băncii Centrale.

B.N.R. nu are dreptul să achiziționeze de pe piața primară de capital titluri de creanță asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăți naționale, sau a altor societăți cu capital majoritar de stat românesc sau aparținând unui stat din Uniunea Europeană.

Aceste reglementări sunt în conformitate cu cerințele Uniunii Europene, și asigură Băncii Naționale a României independența necesară îndepliniri atribuțiilor și realizarea obiectivului fundamental: asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

POLITICA MONETARĂ

3.1. LOCUL POLITICII MONETARE ÎN CADRUL POLITICILOR MACROECONOMICE

Economia de piață are propriile legi care reglează activitatea economică, asigură distribuirea eficientă a resurselor pe piață, elimină dezechilibrele, asigurând stabilitate întregului proces economic. Totuși, în economia reală, economia de piață este supusă unor constrângeri (existența monopolurilor, a inechităților sociale, distribuirea neuniformă a informației, concentrarea capitalului, etc.) care impun prezența pe piață a statului, care prin politica economică promovată dă posibilitatea unei creșteri economice durabile în condițiile deplinei ocupări a forței de muncă, a unui buget de stat și a unei balanțe comerciale echilibrate.

O condiție esențială pentru a asigura o creștere economică durabilă este aceea de a menține stabilitatea prețurilor. Această condiție se poate realiza prin intermediul politicii monetare, parte a politicii economice.

Politica monetară, în calitate de instrument la politicii macroeconomice, reprezintă ansamblul măsurilor adoptate de banca centrală în scopul influențării ofertei de monedă și a ratei dobânzii, care să contribuie la influențarea, mai departe, a activității economice.

Prin măsurile de politică monetară se încearcă reglarea nivelului cererii agregate din economie, influențând nivelul lichidităților, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului în economie. Obiectivele politicii monetare trebuie să fie integrate în cadrul politicii economice, performanțele de ansamblu fiind influențate de performanțele fiecărei componente.

Practica economică a demonstrat că în cele mai multe cazuri, obiectivele politicii economice se află în contradicție. Economistul britanic Nicholas Kaldor a sintetizat obiectivele politicii macroeconomice în patru categorii principale – creșterea economică, ocuparea forței de muncă, stabilitatea prețurilor și echilibrul extern (balanța externă echilibrată – reprezentate grafic prin „careul magic”.

Din analiza graficului se observă că cele patru obiective sunt contradictorii, iar atingerea unui obiectiv presupune îndepărtarea de celelalte trei.

Totuși, pentru implementarea programului de politică economică nu este necesară atingerea simultană a tuturor obiectivelor. Pentru optimizarea macroeconomică se utilizează principiul lui Jan Timbergen, care susținea că atât timp cât există o penurie de instrumente de politică economică (sau numărul acestora este mai mic decât numărul obiectivelor finale) vor trebui alese doar acele obiective considerate ca fiind de maximă importanță.

În viziunea guvernatorului B.N.R, politica monetară este definită de:

teoriile economice, care au creat cadrul intervenției statului prin intermediul banilor și mersul gândirii monetariste în diferite perioade istorice,

obiectivele politicii monetare, având în vedere diversitatea remarcabilă, chiar în lumea contemporană, a acestor obiective: echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei naționale, stabilitatea prețurilor, stimularea activității economice, etc.

instituțiile care stabilesc obiectivele monetare (Parlament, Guvern, Bancă centrală); se remarcă tendința de a se stabili obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege, ceea ce reduce disputele în acest domeniu

reglementările, instrumentele și mecanismele de transmitere ale politicii monetar, care pot fi grupate în domeniile cunoscute ale intervenționismului monetar (controlul masei monetare, operațiuni de piață, rezerve minime obligatorii ale băncilor, rezerve internaționale de aur și valută convertibilă, cursul de schimb, supravegherea bancare, etc)

integrarea politicii monetare în celelalte mari grupe ale politicii economice (politicile fiscal-bugetare, politicile de control al veniturilor, politicile industriale și specifice ale statelor, etc) și formularea mixului de politici economice

corelarea politicii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politici monetare în planul organismelor regionale (Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană) și organismelor internaționale (FMI), pentru realizarea echilibrului monetar intern, extern și internațional.

În economia reală, politicile macroeconomice pot fi aplicate singure sau în combinație cu alte politici, pentru a determina atingerea obiectivelor statului. Aceste politici pot fi clasificate în funcție de efectul economic astfel:

Politici de stimulare a cererii agregate

Politici de simulare a ofertei agregate

Politica monetară este inclusă în cadrul politicii de stimulare a cererii. Ea reprezintă un instrument al politicii economice, prin care se încearcă reglarea masei monetare, a creditului și a dobânzii în vederea orientării economiei.

Experiența mai multor țări arată că majoritatea politicilor economice au pus accentul pe instrumentele monetare, cu rezultate favorabile atât asupra inflației, cât și asupra economiei în general.

3.2. METODE DE IMPLEMENTARE A POLITICILOR MONETRARE

Evoluțiile inflaționiste manifestate în majoritatea economiilor contemporane au condus la acordarea unei importanțe deosebite asigurării stabilității monetare interne (stabilitatea prețurilor) acesta devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de băncile centrale.

Pentru realizarea acestui obiectiv se poate acționa în două moduri:

în mod indirect, atunci când sunt stabilite obiective intermediare de politică monetară

în mod direct, atunci când are loc țintirea directă a inflației.

3.2.1. Metoda indirectă.

Politica monetară trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale economiei prin controlarea variabilelor economice. Deoarece aceste variabile sunt greu de controlat, autoritatea monetară își stabilește obiective intermediare, adică variabile mai ușor de controlat, care nu sunt importante prin ele însele dar care au o influență semnificativă în ceea ce privește realizarea obiectivelor finale.

Criteriile folosite la alegerea obiectivelor intermediare se referă în principal la:

posibilitatea de măsurare corectă a acestora – obiectivele intermediare vor fi utilizate numai dacă semnalele devierii politicilor băncii centrale de la traiectoria dorită sunt anterioare celor date de obiectivul final

gradul de control al obiectivului intermediar – banca centrală trebuie să aibă un control eficient asupra obiectivului intermediar, care să permită readucerea acestuia pe traiectoria stabilită, atunci când se constată abaterea de la aceasta.

Previzibilitatea impactului asupra obiectivului final – obiectivul intermediar ales de banca centrală trebuie să aibă un efect previzibil asupra obiectivului final.

În cazul metodei indirecte, banca centrală stabilește următoarele obiective intermediare:

agregatele monetare

nivelul ratei nominale a dobânzii

nivelul cursului de schimb

alocarea resurselor financiare

a. Țintirea agregatelor monetare.

Utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, are la bază teoria cantitativă a banilor reprezentată de ecuația schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creșterea nivelului prețurilor este determinată de creșterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Țintirea agregatelor monetare obligă banca centrală să asigure un nivel de creștere al masei monetare cât mai apropiat de rata de creștere reală a economiei. Apar astfel mai multe probleme legate de:

alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora și nivelul de agregare a elementelor ce le compun).

Stabilirea unui nivel de creștere a agregatului ales sau a unui interval de fluctuație a ratei de creștere a masei monetare.

Stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politică monetară.

Alegerea agregatului monetar care să permită atingerea obiectivului final, reprezintă o problemă dificilă deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă, și în același timp legătura dintre evoluția agregatului monetar vizat și nivelul prețurilor să fie una previzibilă. În condițiile actuale, caracterizate de puternice inovații în plan financiar și de un intens proces de globalizare, legătura dintre agregatul monetar supus controlului și nivelul prețurilor din economie devine din ce în ce mai greu de previzionat. Dacă, de exemplu, se alege agregatul monetar M0, controlul acestuia nu asigură controlul agregatului mai larg (M1, M2, M3, M4). Dacă agregatul mai larg este ales ca obiectiv, iar prețurile sunt flexibile, nu se asigură legătura între acesta și PIB. Mai mult decât atât, în cadrul economiei de piață, este dificil de realizat un control exact asupra ofertei de monedă din economie, deoarece aceasta este determinată și de intrările și ieșirile de devize, și de activitatea curentă a băncilor din sistem, iar banca centrală are un control limitat asupra acestor doi factori de influență.

Trebuie de asemenea ținut cont că presiunile generate de creșterea ofertei de monedă pe piață sunt resimțite în nivelul prețurilor, și implicit al inflației, cu un anumit decalaj, de aceea autoritatea monetară trebuie să acționeze în avans pentru a putea influența nivelul viitor al ratei inflației, ceea ce face și mai dificilă implementarea unor politici monetare eficiente.

Autoritățile monetare ale tuturor țărilor dezvoltate și-au precizat obiective privind dinamica agregatelor monetare (Sistemul Federal de Rezerve al SUA din 1972, Banca Federală Germană din 1974, Banca Angliei și Banca Franței începând din 1976) cu rezultate notabile (în Germania, în pofida șocului produs de unificarea celor două state germane inflația în 1995 a fost sub 2%). Totuși, fiabilitatea acestor indicatori și posibilitatea determinării lor exacte sunt tot mai mult puse sub semnul întrebării, astfel că, orientarea actuală este înspre dinamica nivelului prețurilor și a produsului intern brut nominal.

b. Nivelul ratei nominale a dobânzii.

Rata dobânzii are un rol important în exercitarea politicii monetare din mai multe puncte de vedere:

ca barometru al tensiunilor pieței

ca instrument de apărare a ratei de schimb – ținând cont de sensibilitatea mișcărilor internaționale ale capitalurilor.

ca instrument de reglare a piețelor de capitaluri

Rata dobânzii influențează într-o pondere importantă evoluția economiei, atât pe plan intern cât și pe plan extern. Pe plan extern, influențează mișcările de capital pe termen scurt, iar pe plan intern, influențează volumul investițiilor, achizițiile imobiliare, cererea pentru bunurile de folosință îndelungată etc.

Importantă pentru evoluția economiei este rata reală a dobânzii și nu cea nominală. Nivelul real al dobânzii implică unele dificultăți în cuantificare, deoarece pentru calculul dobânzii reale se folosește dobânda nominală corectată cu rata inflației, iar rata inflației este un indicator greu de determinat. În vederea unei bune funcționări a economiei este necesar ca rata reală a dobânzii să fie pozitivă, și cât mai stabilă cu putință.

În cazul în care dobânda reală este negativă, economiile agenților economici vor scădea, neexistând posibilitatea acumulării resurselor în vederea investițiilor. Pe de altă parte, în această situație, cererea de resurse pentru investiții va crește; investițiile fiind preferate în detrimentul depozitelor bancare. Decalajul între cererea și oferta de resurse este acoperit prin emisiune monetară a băncii centrale fapt ce duce la accentuarea fenomenului inflaționist. Mai mult decât atât, inflația este amplificată și de faptul că deținătorii de capitaluri, pentru a-și conserva valoarea vor cumpăra valută, depreciind astfel moneda națională.

O rată reală a dobânzii foarte mare pe de o parte va reduce tendințele inflaționiste dar în același timp va îngreuna dezvoltarea economică, deoarece deținătorii capitalurilor vor prefera depozitele bancare în detrimentul investițiilor. Scăderea volumului investițiilor, va duce la scăderea creditelor acordate, și implicit la scăderea masei monetare din economie. Cererea pentru credite va scădea și pentru că o dobândă foarte mare duce la imposibilitatea acoperirii acesteia prin prețuri. În condițiile în care în economie, societățile cu capital majoritar de stat au o pondere importantă, folosirea unei rate reale a dobânzii foarte mare nu va elimina tendințele inflaționiste deoarece, în cele mai multe cazuri doar agenții economici privați vor renunța la solicitarea de credite, agenții economici cu capital de stat vor apela în continuare la această formă de finanțare, chiar dacă în timp se va ajunge la pierderea capacităților de plată. Acest lucru pune în dificultate întreprinderile partenere afectând activitatea economică în ansamblu.

Varianta oprimă este ca rata reală a dobânzii să fie pozitivă, la un nivel care să nu depășească cu mult rata inflației, pentru a nu reduce interesul pentru investiții, dar în același timp să permită economisirea, pentru a se putea forma fondurile economice necesare investițiile.

c. Nivelul cursului de schimb

Nivelul cursului de schimb reprezintă expresia puterii economice a unei țări, cu âinfluențe atât pe plan intern cât și pe plan extern:

O monedă devalorizată încurajează presiunile inflaționiste și în același timp permite întreprinderilor să practice prețuri mici la export, creând iluzia unor întreprinderi profitabile, competitive pe piața internațională. Doar că în cazul devalorizării continue a monedei, agenții economici își vor raporta prețurile la o monedă străină mai stabilă, astfel că pe termen lung va crește nivelul prețurilor din economie, inclusiv prețul materiilor prime, ceea ce va duce la atât la reducerea capacităților de producție, cât și la reducerea nivelului de trai. Cu alte cuvine, devalorizarea monedei naționale este de fapt o politică de acordare de facilități pe termen scurt.

O monedă valorizată încetinește inflația și obligă întreprinderile să investească în mod constant pentru a-și crea avantaje competiționale altele decât cele prin preț, mai ales în ceea ce privește exporturile unde odată cu valorizarea monedei are loc o creștere a prețurilor pe plan extern. Valorizarea monedei naționale, dacă nu este făcută moderat va genera o presiune deflaționistă greu de suportat pentru multe întreprinderi, și va genera falimentul societăților care nu au capacitatea de a se adapta, dar care în condițiile unei valorizări treptate ar fi avut o șansă.

O altă posibilitate în ceea ce privește cursul de schimb este ancorarea acestuia de o valută sau un coș de valute străine, stabilindu-se un curs valutar fix (crawling pag) sau un prag de fluctuație (crawling pag band) față de o valută stabilă pe piață. Astfel se încearcă orientarea inflației din propria țară către inflația din țara de referință. Aceasta asigură stabilitatea monedei, ceea ce poate duce la o creșterii credibilității politicii monetare adoptate de autorități. Pe de altă parte, această metodă presupune ori valorizarea ori devalorizarea monedei naționale, a căror efecte negative le-am amintit anterior. De asemenea este posibil ca la tendințele inflaționiste existente în țară, să se adauge și cele specifice economiei de referință.

Pentru realizarea politicii monetare prin ancorarea monedei naționale este necesară înființarea unui consiliu monetar. Referitor la acesta, guvernatorul B.N.R. consideră că „obligă la numeroase măsuri deosebit de dure în plan fiscal și al politicii de venituri, iar economia devine extrem de vulnerabilă la șocuri externe. Dacă măsurile de ordin intern nu sunt aplicate, Consiliul Monetar eșuează, așa cum s-a întâmplat în Argentina, fără a se fi cules roadele urmărite. Dacă măsurile de ordin intern sunt adoptate, dispare însăși necesitatea unei formule atât de drastice cum este Consiliul Monetar”.

Alegerea cursului de schimb ca obiectiv intermediar al unei bănci centrale. presupune o serie de riscuri în cazul unei crize financiare, care se reflectă prin amplificarea cererii de valută, determinând deprecierea monedei naționale și slăbind sistemul financiar.

Evoluția cursului de schimb trebuie corelată cu evoluția dobânzii în economie, în stabilirea nivelului nominal al dobânzii trebuie să se țină cont de aprecierea sau deprecierea monedei naționale.

d. Alocarea resurselor financiare

Politica monetară trebuie să țină cont și de modul de alocare a resurselor financiare ale țării respective. Direcțiile de alocare a resurselor în general sunt influențate de durata și rentabilitatea variantelor de investiții, ideale fiind investițiile cu o rentabilitate mare realizate într-un timp scurt. De aceea în majoritatea țărilor, autoritățile au promovat circuite de finanțare care orientează în mod direct o parte a resurselor financiare (economiile) către satisfacere necesităților pe care acestea le consideră prioritare și slab realizate prin funcționarea liberă a piețelor.

3.2.2 Metoda directă

Strategia bazată pe țintirea directă a inflației presupune renunțarea la obiectivele intermediare care, după unii autori, pot îngreuna intervențiile băncii centrale. Astfel, banca centrală va reacționa la orice informație disponibilă legată de factorii ce pot afecta stabilitatea prețurilor, conducând la o rată a inflației peste nivelul stabilit drept țină în anul respectiv.

Specificul acestei strategii este faptul că aceasta permite un grad mare de transparență a politicii monetare. Prin stabilirea anticipată a inflației publicul va putea cunoaște acțiunile viitoare ale băncii centrale.

Dezavantajul acestei metode este faptul că banca centrală trebuie să dispună de mult mai multe informați decât în cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilității prețurilor, deoarece trebuie avut în vedere orice factor care poate influența nivelul prețurilor din economie, astfel încât măsurile adoptate de banca centrală să conducă la atingerea nivelului previzionat la inflației. Analiza factorilor de influență manifestați la nivelul inflației trebuie corelată cu analiza variabilelor de pe piața forței de muncă (salariu, productivitate – variabile cu implicații directe asupra nivelului prețurilor), nivelul prețurilor de import, al prețurilor de producție, rata dobânzii (nominală și reală), nivelul cursului valutar, și nu în ultimul rând, nivelul deficitului bugetar – de a cărui dimensiune depinde implicarea statului în economie pentru monetizarea acestuia.

Ca normă de politică monetară, țintirea inflației presupune cel puțin cinci componente:

Prevederea în statutul autorităților monetare asigurării stabilității prețurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare. Prin stabilitatea prețurilor se înțelege un nivel scăzut și stabil al inflației. Multe țări practică o țintire a inflației flexibilă în care acordă o anumită importanță și stabilizării producției în jurul potențialului economiei și altor obiective într-o anumită măsură.

Cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată a inflației ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp (cel mai adesea un an, fiind însă posibilă și definirea e obiective multianuale sau pe termen mediu), ținta fiind fixată de guvern și delegată băncii centrale, stabilită în comun sau precizată independent de către autoritatea monetară.

Independența băncii centrale în privința instrumentelor utilizate în atingerea ratei țintite a inflației, ea manifestându-se mai ales prin reducerea rolului țintelor intermediare.

Elaborarea și aplicarea politicii monetare în condiții de transparență deplină. Astfel, banca centrală publică regulat rapoarte extinse (așa numitul Raport asupra inflației) cu privire la evoluțiile trecute si viitoare ale inflației si factorii determinanți. De cele mai multe ori, dar nu obligatoriu, aceste rapoarte cuprind previziunile băncii centrale cu privire la inflație si alți indicatori macroeconomici.

Existența răspunderii băncii centrale pentru eșecurile în atingerea țintelor inflaționiste precizate. Penalizările presupuse de nerealizarea obiectivelor propuse pot varia de la cele explicite (care pot merge pana la demiterea guvernatorului sau reducerea bugetului băncii) la cele privitoare la reputația sau încrederea în autoritatea monetară.

Anunțând în mod public nivelul inflației spre care banca centrală își orientează intervențiile, pe lângă o mai mare transparență va crește și credibilitatea politicilor monetare, iar agenților economice li se dă posibilitatea stabilirii unor planuri de acțiune pe termen lung, lucru ce duce la creșterea stabilității economice.

3. 3. INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-și exercite influența la nivelul economiei.

Instrumentele de politică monetară trebuie să răspundă nevoilor băncii centrale, nevoi ce decurg din acțiunile întreprinse de aceasta pentru aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun:

asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condițiile existenței unor șocuri la nivelul cererii și al ofertei de monedă,

posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât și a obiectivelor operaționale în scopul reflectării constrângerilor instituționale care pot influența nefavorabil acțiunea generată de instrumente,

asigurarea atingerii și altor obiective adiacente (funcționarea normală a sistemului de plăți din economie, asigurarea dezvoltării rapide a piețelor monetare și de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize).

reflectarea condițiilor macroeconomice, în general, și a tipului de politică monetară și a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.

În vederea realizării obiectivelor, banca centrală dispune de instrumente directe și indirecte de politică monetară:

Instrumente indirecte: reprezintă acțiuni asupra pieței, concretizate în relațiile băncii centrale cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari. În mod tradițional, această categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală.

Instrumentele directe: reprezintă acțiuni ale autorităților monetare, ce afectează în mod direct utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare.

Instrumentele politicii monetare

Instrumente directe:

Plafonarea cantitativă a creditelor

Plafonarea calitativă a creditelor (politica selectivă a creditelor)

Activele lichide obligatorii

Rezerva minimă obligatorie.

Instrumentele indirecte:

Refinanțarea bancară

Operațiuni de open market

Operațiuni pe piața valută

3.3.1. Instrumente directe ale politicii monetare

a) Plafonarea cantitativă a creditelor

Acest instrument mai este denumit și „programarea” creditelor, și presupune limitarea creditelor acordate de băncile comerciale, prin repartizarea de către autoritatea monetară a volumului de credite ce poate fi acordat de fiecare bancă în parte, controlând astfel nivelul de creștere a masei monetare în economie.

De cele mai multe ori, utilizarea plafoanelor de credit a fost legată de existența unei puternice instabilități la nivelul relațiilor interbancare, banca centrală fiind astfel nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influențarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv.

În majoritatea cazurilor, reglementările de plafonare a creditelor se aplică asupra diferenței dintre creditele noi acordate și rambursările efectuate în decursul unei perioade date. Prin aceasta sunt avantajate băncile care acordă în principal credite rambursabile pe termen scurt. Atunci când se practică operațiunile pe termen lung cu rotație lentă, o bancă nu-și va putea dezvolta activitatea de creditare dincolo de nivelul de creștere autorizat și va resimți constrângerile creditului.

Eficacitatea politicii de plafonare a creditului depinde într-o mare măsură de sancțiunile care sunt aplicate instituțiilor financiar-bancare, care depășesc limitele stabilite. În acest sens, în majoritatea țărilor în care această politică a fost implementată, s-a realizat și un sistem de penalități menit să afecteze costul de exploatare bancară. În Elveția, Danemarca, Italia și Norvegia, s-a aplicat un sistem de penalități proporțional cu depășirea constatată. În Japonia și Belgia în cazul nerespectării plafonului, banca centrală impune anumite condiții de refinanțare a băncilor respective, crescând costul procurării resurselor de pe piața monetară.

Un inconvenient major al politicii de plafonare a creditului îl constituie absența controlului asupra schimburilor, întrucât, întreprinderile pot apela la piața externă pentru a-și procura fondurile necesare. Mai mult decât atât prin acest instrument se creează anumite inegalități atât la nivelul băncilor, cât și la nivelul întreprinderilor, deoarece, așa cum am arătat este dezavantajată creditarea pe termen lung și implicit investițiile.

În implementarea acestui tip de politică trebuie să se țină cont de importanța altor resurse autonome de creație monetară, de operațiunile țării cu străinătatea și de deficitul bugetar, ceea ce face ca eficiența limitării creditelor este cu atât mai limitată cu cât nivelul contrapartidelor masei monetare este mai mare.

Cu toate acestea, plafonarea creditelor prezintă o serie de avantaje, printre care:

timpul de răspuns relativ scurt de manifestare a rezultatelor. Spre deosebire de instrumentele tradiționale ale politicii monetare, încadrarea creditului reacționează rapid și eficient chiar și în perioadele cu o inflație mare, și în condițiile unei cereri sporite a creditului.

Banca centrală are posibilitatea să scadă rata dobânzii de pe piață pentru a o corela cu situația pieței valutare, fără a exista pericolul creșterii volumului creditelor, și implicit al masei monetare.

Statistic s-a evidențiat o diminuare a ratei de creștere a masei monetare în luna imediat următoare cele în care a fost implementat mecanismul plafonării creditului. (în Japonia, rata de creștere anuală a agregatului M2 a scăzut de la 16% în decembrie 1973, la 10% în septembrie 1974, iar în Marea Britanie, de la 20% la 7%).

b) Plafonarea calitativă a creditelor (politica selectivă a creditelor)

Politica selectivă a creditelor presupune încurajarea creditării anumitor sectoare economice sau scopuri, prin stabilirea unor condiții de rentabilitate a operațiunii și riscul la care sunt supuse. În acest mod sunt avantajate activitățile cele mai sigure și mai rentabile, în detrimentul investițiilor a căror rentabilitate este mai îndepărtată în timp și mai nesigură. De asemenea va fi dezavantajată și agricultura care un grad de risc foarte mare. Totuși în majoritatea țărilor politica selectivă a creditelor a fost practicată tocmai pentru a susține aceste sectoare, care în mod normal sunt evitate de investitori (agricultură, construcțiile de locuințe), sau cele care au o influență majoră asupra economiei (exportul).

Politica selectivă a creditelor practicată în prezent este cea a subvenționării dobânzii, fie direct fie indirect:

În cazul subvenționării directe a dobânzii, creditele se acordă cu o dobândă privilegiată, mai mică decât dobânda de pe piață, diferența dintre cele două fiind suportată din bugetul de stat.

În cazul subvenționării indirecte a dobânzii, sunt afectate veniturile, și nu cheltuielile statului, deoarece subvenționarea indirectă se manifestă ca o rescontare cu dobânda privilegiată la banca centrală..

Deși acest instrument susține sectoarele „dificile” ale economiei, în implementarea lui trebuie avut în vedere anumite inconveniente:

Avantajele obținute de agenții economici beneficiari ai acestor credite tind să se perpetueze, deoarece influența acestora și a rețelelor de distribuție a creditelor sunt suficient de puternice pentru a împiedica acțiunea statului atunci când acesta dorește să modifice ordinea priorităților lor,

Antrenează risipa în economie, din cauză că favorizează o recurgere excesivă la credite din partea celor care fac parte din categoria celor „privilegiați”

Selectivitatea creditelor este incompatibilă cu politica monetară globală, fapt demonstrat în practică prin aplicarea acestei politici,

Determină creșterea cheltuielilor bugetare, în condițiile în care, majoritatea țărilor caută soluții de reducere a deficitelor bugetare,

Rigiditatea acestei politici conduce la pierderea încrederii în mecanismele de piață.

Toate aceste inconveniente pot face ca folosirea unui astfel de instrument în realizarea obiectivelor de politică monetară să pună probleme sistemului bancar, să afecteze stabilitatea economică și nu în ultimul rând deficitul bugetului de stat.

c) Activele lichide obligatorii

Acest instrument este de fapt o normă prudențială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dețină un anumit nivel de active lichide, nivel determinat ca procent din totalul depozitelor constituite. Efectul acestui instrument este simțit doar în condițiile în care bănci comerciale, pentru a crește volumul creditelor în condițiile menținerii nivelului activelor lichide minime obligatorii apelează la resursele băncii centrale, iar banca centrală oferă resurse băncilor comerciale cu dobânzi foarte mari (prohibitive) astfel că acestea din urmă vor renunța la cererea de noi resurse și implicit la acordarea de noi credite. Avantajul acestui instrument este atât ținerea sub control a masei monetare cât și, în combinație cu alte instrumente de politică monetară, întărirea siguranței operațiunilor bancare, lucru foarte util mai ales în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare.

d) Rezerva minimă obligatorie

Așa cum am văzut anterior rezerva minimă obligatorie are rolul de a limita creația monetară realizată de băncile comerciale, și implicit de a limita creșterea masei monetare.

Rezerva minimă obligatorie reprezintă rezerve neremunerate sau slab remunerate deținute la banca centrală de către băncile comerciale. Rezervele sunt stabilite la o anumită proporție din depozitele agenților economici constituite la băncile comerciale, și sunt reflectate în soldul creditor al contului deschis la banca centrală.

Inițial, acest instrument a fost introdus pentru a asigura o lichiditate minimă a băncilor comerciale. Totuși poate fi folosit și ca instrument de politică monetară, deoarece băncile sunt obligate să mențină soldul creditor al contului la un anumit nivel, stabilit de banca centrală, fapt ce le afectează atât lichiditățile cât și rentabilitatea acestora (rezervele fiind slab remunerate). Astfel, prin modificare procentului de rezervă minimă obligatorie banca centrală poate acționa asupra masei monetare: creșterea procentului de rezervă minimă obligatorie determină reducerea posibilităților de creditare a băncilor comerciale iar prin scăderea procentului vor rămâne la dispoziția băncilor comerciale mai multe disponibilități pentru acordarea de credite.

Conform guvernatorului B.N.R. Mugur Isărescu, mecanismul rezervelor minime obligatorii permite managementul pieței monetare, având ca obiective principale:

Crearea sau menținerea unui deficit de lichiditate pe piață (care situează banca centrală pe o poziție dominantă în raport cu sistemul bancar și face posibilă influențarea eficientă prin intermediul dobânzilor a pieței monetare)

Evitarea fluctuațiilor mari ale dobânzilor pieței monetare

Controlul expansiunii creditului, cu influență imediată asupra dimensiunii agregatelor monetare.

Utilizarea rezervei minime ca instrument de politică monetară prezintă atât avantaje cât și de dezavantaje.

– avantajele privesc:

Contribuie la reducerea multiplicatorului creditelor (controlul masei monetare – nivelul maxim de multiplicare a creditului variaă invers proporțional cu procentul de rezervă obligatorie

Afectează în mod egal toate băncile, volumul rezervelor obligatorii depinzând de nivelul resurselor atrase de fiecare bancă

Crește gradul de dependență al băncilor față de autoritatea monetară, facilitând controlul expansiunii monetare de către banca centrală.

Realizează reducerea excesului de lichiditate pe termen lung, atunci când acesta tinde să devină cronic.

– dezavantajele se referă la:

Dificultatea utilizării sale în cazul reglajului fin al ofertei monetare din cauza impactului puternic al rezervei asupra băncilor

Flexibilitatea redusă în raport cu alte instrumente, motiv pentru care rezerva minimă nu este utilizată ca instrument de politică monetară pe termen scurt

Determină creșterea costului intermedierii bancare din cauza remunerării insuficiente a rezervelor minime obligatorii.

Instrumentele directe de politică monetară, se realizează prin reglementări care obligă agenții economici la un comportament diferit față de cel dictat de piață, putând genera dezechilibre. În aceste condiții, ele reprezintă o soluție atunci când nu există o piață financiară funcțională, sau când banca centrală nu are o poziție de price-maker pe piață, iar prin intervențiile sale nu poate influența cererea de monedă la nivelul dorit. În celelalte situații, pentru controlul masei monetare sunt preferate instrumentele indirecte.

3.3.2. Instrumente indirecte ale politicii monetare

Prin metoda indirectă, banca centrală influențează masa monetară folosindu-se de legile specifice economiei de piață. Acționând în calitate de ultim ofertant de monedă pe piață, autoritatea monetară poate scumpi sau ieftini „prețul” banilor influențând astfel cererea de monedă la nivelul agenților economici și implicit nivelul masei monetare.

a) Refinanțarea bancară

Refinanțarea bancară reprezintă împrumuturile acordate de banca centrală băncilor comerciale, împrumuturi ce pot fi acordate în mod direct prin rescont, sau indirect prin intermediul pieței monetare.

a) Rescontarea.

Agenții economici din lipsa de lichidități adeseori folosesc ca mijloace de plată efectele de comerț. Acestea reprezintă un angajament ferm luat de debitor în fața creditorului ca va plăti la o anumită dată (scadență) suma datorată. Creditorul, în cazul în care la rândul său are nevoie de lichidități poate prezenta efectul de comerț unei bănci comerciale înainte de data scadenței, care, contra unui comision aplicat la valoarea efectului comercial (taxa de scont), va elibera lichidități în schimbul acestuia. Având aceleași considerente, banca comercială poate prezenta efectul de comerț băncii centrale (mecanismul rescontării), care la rând său contra unui comision (taxa de rescont) va elibera numerar în schimbul efectului comercial. Pentru efectele de comerț nesigure (cele care nu sunt avalizate) se folosesc operațiuni de pensiune și gaj, operațiuni similare rescontării, dar care în plus față de aceasta presupun obligația băncii comerciale de a răscumpăra efectul de comerț înainte de scadență.

Politica de rescontare, în funcție de nivelul taxei de rescont are două efecte: un efect cantitativ și un efect preț:

În cazul diminuării taxei rescontului

Efectul preț: se manifestă prin creșterea cantității de monedă din economie, deoarece o taxă mică a rescontului înseamnă o valoare de rescontare mai mare.

Efectul cantitativ: o taxă de rescont mai mică înseamnă o valoare de rescont mai mare, încurajează folosirea unor astfel de instrumente ca și mijloace de plată, fapt ce de asemenea duce la creșterea masei monetare.

În cazul majorării taxei de rescont

Efectul preț: va limita creșterea masei monetare, deoarece o taxă de rescont mare presupune eliberarea unei cantități mai mici de monedă în economie (valoarea de rescontare va fi mai mică)

Efectul cantitativ: de asemenea va duce la scăderea ratei de creștere a masei monetare, deoarece majorarea taxei de rescont va descuraja agenții economici în folosirea de efecte de comerț în cadrul tranzacțiilor.

Mecanismul rescontării are anumite dezavantaje, printre care:

Acest instrument nu permite diminuarea masei monetare într-un timp scurt, ci doar poate limita creșterea masei monetare. Pentru a diminua cantitatea de monedă aflată în circulație, banca centrală trebuie să limiteze accesul băncilor comerciale la rescontare, și să aștepte ca efectele comerciale deținute să ajungă la scadență când în schimbul lor va primi lichidități pe care le va putea retrage din circuitul economic. Mai mult decât atât, taxa de rescont reprezintă dobânda cu care banca centrală creditează băncile comerciale, adică dobânda de referință din economie, ori creșterea acesteia va atrage capitaluri străine în economia națională. Astfel, efectul poate fi invers, creșterea taxei de rescont sa ducă la creșterea masei monetare.

Aplicarea acestui instrument este legată de intenția fiecărei bănci comerciale de a prezenta titluri la rescontare, adică de nevoia individuală de lichidități. Nevoia de lichiditate a fiecărei bănci luată individual poate să nu corespundă cu nevoile sistemului bancar și mai departe cu nevoile economiei în general. Această situație poate genera un excedent structural de monedă.

Rescontarea, ca instrument de politică monetară a fost foarte folosită în secolul al XIX-lea, iar în secolul XX până în anii 80, când în evoluția ratei dobânzii nu a mai putut fi influențată doar de relațiile dintre banca centrală și băncile comerciale, fiind implicați o multitudine de alți factori.

Rescontarea a rămas un instrument de politică monetară în cadrul politicii băncilor centrale, deoarece efectele comerciale reprezintă o garanție de bază în cadrul creditării băncilor comerciale.

b) Piața monetară interbancară.

Piața monetară interbancară este o piață specializată care are drept scop compensarea deficitului cu excedentul de trezorerie între diferitele bănci comerciale. Piața este supravegheată de banca centrală care orientează evoluția dobânzii pe această piață, și contribuie dacă este necesar la refinanțarea creditelor acordate de bănci. Pe această piață, rata dobânzii la refinanțare nu este aceeași cu taxa de scont, dar poate fi influențată de intervenția băncii centrale.

Această piață prezintă o importanță deosebită în controlarea masei monetare: pe de o parte prin creditele acordate de banca centrală, pe de altă parte prin nivelul dobânzilor practicate, dobânzi ce influențează nivelul dobânzilor din întreaga economie.

Intervenția unei bănci centrale pe piața monetară interbancară se poate realiza prin:

1. Creditul structural

Reprezintă creditul acordat de o banca centrală în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare bancă comercială, și pentru fiecare tip de garanții. Societatea bancară este autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de banca centrală, până la un anumit nivel și într-un interval de timp bine definit. Creditele sunt garantate cu efecte comerciale sau publice. Creditul structural prefațează creditul de reescont, iar dobânda percepută reprezintă de fapt taxa oficială a scontului.

2. Creditul de licitație

Este forma principală de refinanțare a băncilor comerciale. Se acordă pe o perioadă de maxim 15 zile în cadrul unui plafon maxim stabilit pentru întregul sistem bancar. Rata dobânzii la acest credit se determină competitiv prin licitație, dar nu poate fi mai mică decât nivelul de pornire stabilit de banca centrală. Avantajul acestui tip de credit este că se eliberează lichidități doar în cazul în care există o nevoie reală de fonduri la nivelul economiei. Fondurile sunt primite de banca care acceptă o dobândă mai mare, deci se impune o folosire eficientă a lor, (randamentul acestora trebuie să fie superior ratei dobânzii).

3.Creditul special

Este o formă excepțională de refinanțare acordată băncilor aflate în criză de lichiditate, pe o durată de maxim 30 de zile, la o rată a dobânzii stabilită de banca centrală și doar în cazul prezentării unui plan viabil de redresare financiară.

4.Creditul lombard(overdraft)

Reprezintă de fapt soldul debitor înregistrat la închiderea zilei în contul curent al unei bănci comerciale deschis la banca centrală. Acest sold se transferă automat în contul de credit lombard. Valoarea acestui credit este limitată la un anumit procent din nivelul fondurilor proprii (75% pentru România) iar rata dobânzii este stabilită de banca centrală și poate fi modificată fără preaviz.

b) Operațiuni de open-market

Eficiența mecanismului refinanțării este mult redusă în cazul lipsei de competiție între bănci, sau în cazul în care apelează într-o mică măsură la resursele băncii centrale. Odată cu liberalizarea contului de capital băncile comerciale pot opta pentru capitaluri străine ca sursă de finanțare, renunțând la moneda băncii centrale. Mai mult decât atât, asigurarea lichidității sistemului bancar pe ansamblul său nu presupune asigurarea unei lichidități corespunzătoare a fiecărei bănci în parte.

Astfel în condițiile în care instrumentul refinanțării are o acțiune limitată, banca centrală se poate folosi de operațiunile de open-market pentru controlarea masei monetare.

În cadrul acestor operațiuni, banca centrală cumpără și vine pe piață titluri ale împrumuturilor publice, cu scopul de a lărgi sau restrânge lichiditățile băncilor, de a influența volumul creditelor și evoluția generală a cursurilor titlurilor pe piață. În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piață, ea distribuie monedă. În situația în care vinde titluri ea absoarbe moneda de pe piață micșorând astfel lichiditățile la nivelul economiei.

Banca centrală poate emite monedă în schimbul oricărui activ. Dar pentru a avea posibilitatea controlului masei monetare atât în ceea ce privește creșterea cât și descreșterea acesteia, este de preferat ca banca centrală să intervină pe o piață care are capacitatea de a absorbi fără dificultate volume importante atât la vânzare cât și la cumpărare. Cu alte cuvinte banca centrală trebuie să controla masa monetară fără a se preocupa de echilibrul pieței pe care intervine.

În SUA, mentalitatea bancherului american, care, având experiența Marii Crize, este aceea că mai întâi își procură lichiditatea și numai după aceea autorizează acordarea creditelor fiind mereu atent la cantitatea sa de lichidități. Astfel se poate controla masa monetară atât prin absorbția sau restrângerea de lichidități realizată de FEED cât și prin influențarea volumului creditelor acordate de băncile comerciale, folosind același instrument.

În ceea ce privește creditele acordate de băncile comerciale politica de open-market oferă o alternativă pentru surplusul de lichiditate. Băncile nu vor mai fi nevoite să acorde credite în orice condiții doar pentru că nu ce face cu banii, fapt ce va duce la creșterea plasamentelor financiare în economie.

Politica de open-market trebuie combinată de politica de rescont, ceea ce permite elasticizarea celei din urmă și susținerea lor reciprocă. Tendința generală este de creștere și diversificare a gamei de titluri negociabile, ceea ce duce la extinderea pieței monetare, și la creșterea efectelor politicilor monetare.

c) Operațiuni pe piața valutară

Intervențiile băncii centrale pe piața valută permit controlul masei monetare într-un termen foarte scurt, atât în sensul descreșterii cât și în sensul creșterii masei monetare.

Folosindu-se de rezerva valutară banca centrală poate vinde devize restrângând masa monetară, sau atunci când este nevoie, poate cumpăra devize alimentând astfel economia cu lichidități.

În cazul în care se practică un regim de curs flotant (anexa 4), o importanță deosebită pe care o presupune intervenția băncii centrale pe piața valutară este influențarea de către aceasta a nivelului cursului de schimb:

Atunci când banca centrală cumpără cantități mari de devize are loc creșterea cursului de schimb (devalorizarea monedei naționale). Acest lucru (împreună cu alte măsuri economice) duce la îmbunătățirea competitivității (prin preț) a țării respective. Prețul produselor naționale calculat în devize va scădea, iar prețul produselor străine raportat la moneda națională va crește, fapt ce va duce la scăderea importurilor și la creșterea exporturilor, echilibrând balanța de preț. Pe de altă parte, va fi afectat nivelul de trai al populației, deoarece pe măsură ce cursul de schimb crește, agenții economici își vor pierde încredea în moneda națională, și își vor raporta prețul produselor și al serviciilor într-o monedă străină. Aceasta are ca efect creșterea generalizată a prețurilor în economie, adică apariția unor tendințe inflaționiste. Tendințele inflaționiste vor fi alimentate de valuta încasată prin stimularea exportului care va fi vândută pe piața internă, banca centrală fiind nevoită să pună în circulație un surplus de monedă națională.

În cazul scăderii cursului de schimb, (revalorizarea monedei naționale) agenții economici vor fi obligați la competitivitate prin calitate, la investiții în tehnologii moderne. În cazul în care agenții economici naționali nu sunt destul de competitivi poate avea loc dezechilibrarea balanței de plăți prin creșterea importurilor, deoarece odată cu scăderea cursului de schimb, va scădea și prețul produselor străine.

Și în cazul intervenției pe piața valutară, banca centrală cumpără active și eliberează monedă națională. Problema care se pune este că aceste active (devizele) pot să-și piardă valoarea, iar în cazul în care se intenționează restrângerea masei monetare, banca centrală prin devizele achiziționate inițial va putea absorbi o cantitate mai mică de monedă, restul rămânând în economie ca un surplus monetar ce va putea crea inflație.

De asemenea intervențiile pe piața valutară sunt limitate de volumul datoriei publice externe. Banca centrală în cazul în care trebuie să ramburseze o transă de împrumut în devize, va fi nevoită să cumpere devize și elibereze monedă națională, chiar dacă conjunctura de pe piață impunea restrângerea masei monetare, adică tocmai vânzarea de devize.

Am observat din prezentarea instrumentelor de politică monetară că toate au atât avantaje cât și dezavantaje. Rolul autorității monetare este acela de a realiza un mix de politici monetare folosind atât instrumente directe cât și indirecte în același timp. Acolo unde un instrument are anumite limite trebuie completat cu un alt instrument astfel încât obiectivele politicii monetare să fie îndeplinite, și mai departe obiectivele generale ale politicii macroeconomice.

IMPLEMENTAREA POLITICILOR

MONETARE ÎN

BULGARIA, CEHIA, UNGARIA, ROMÂNIA.

4.1 Probleme specifice ale țărilor cu economie în tranziție

Economia în țările din Europa Centrală și de Est până în anii 90, a fost una centralizată, în care monopolul de stat era prezent în fiecare activitate economică. Nu existau nici mecanismele și nici organismele specifice unei piețe libere, exista doar un Centru de Planificare care stabilea, prin norme de producție, nivelul fiecărei activități economice, respectând mai mult sau mai puțin cerințele reale ale economiei.

Trecerea la economia concurențială a arătat că activitatea economică nu corespundea cu nevoile reale ale economiei, fiind necesară unele modificări de volum și structură ale activităților economice. Aceste modificări presupuneau ca statul să renunțe la poziția sa de principal actor la nivel microeconomic, cu excepția unor domenii de interes național (energie, apă), și să se concentreze asupra problemelor generale ale economiei. Cu alte cuvinte, tranziția de la economia centralizată la economia de piață presupune tranziția statului de la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic. Problema, în toate țările din blocul comunist a fost aceea că statul nu avea cadrul instituțional necesar exercitării unei influențe la nivel macroeconomic, deoarece controlul în economie se exercita pornindu-se de la nivelul întreprinderii prin intermediul unui centru de planificare.

Prin urmare, evoluția ulterioară a economiei fiecărei țări, a depins atât de rapiditatea cu care și-a creat structurile necesare implementării măsurilor de politică macroeconomică cât și buna funcționare a acestor structuri. Se dorea în principal asigurarea unei stabilități la nivel macroeconomic. Politicile de macrostabilizare aplicate au fost elaborate pornind de la un model potrivit căruia liberalizarea comerțului și reducerea subvențiilor acordate de stat vor conduce la o dezvoltare a activităților private, atât în domeniul investițiilor cât și al producției. Obiectivul, în realizarea stabilității la nivel macroeconomic este acela al asigurării unei creșteri economice durabile, în condițiile deplinei ocupări a forței de muncă, a unui buget de stat și a unei balanțe comerciale echilibrate. Așa cum am văzut anterior, atingerea unuia dintre componentele obiectivului, poate fi în contradicție cu realizarea altora. Așadar, este necesară realizarea unui mix de politici economice, care să ierarhizeze obiectivele în ordinea importanței, și acolo unde obiectivele sunt contradictorii, să asigure un echilibru echitabil în realizarea acestora.

Trebuie menționat de asemenea că o condiție esențială a îndeplinirii obiectivelor este stabilitatea prețurilor. Această condiției devine astfel un obiectiv, iar de îndeplinirea acestui obiectiv devine responsabilă politica monetară, care, așa cum am văzut în capitolul anterior este o componentă a politicii macroeconomice.

În cele ce urmează vom analiza în ce măsură a fost îndeplinit acest obiectiv în Bulgaria, Cehia, Ungaria și România; modul în care aceste țări au implementat măsurile de politică monetară, și modul în care politica monetară a fost corelată cu celelalte politici economice.

4.2 Apariția și independența autorităților monetare în bulgaria, cehia, ungaria, românia

Pentru realizarea și implementarea măsurilor de politică monetară, în primul rând este nevoie de prezența unei autorități monetare. Aceasta presupune existența unui sistem bancar structurat pe două nivele: primul nivel este reprezentat de banca centrală – autoritate monetară – iar pe al doilea nivel se găsesc băncile comerciale. În acest tip de sistem banca centrală desfășoară funcții specifice unei bănci centrale, nemaifiind orientată spre activități comerciale.

Din cele patru țări analizate, prima care a adoptat sistemul bancar pe două trepte a fost Ungaria, în anul 1987 – înainte de renunțarea oficială la economia centralizată. În octombrie 1991 este legiferată independența B.N.U. primind funcții specifice unei bănci centrale. După Ungaria urmează Bulgaria, în 1990; iar în 1991 prin legea din 25 iunie i se garantează B.N.B un grad mare de autonomie. Cehia de asemenea imediat după separarea de Slovacia la 1 ianuarie 1993 (din fosta Cehoslovacie) a prevăzut atât în statutul B.N.C., dar mai ales în Constituție independența B.N.C.

În România, poziția B.N.R. ca autoritate monetară a fost reglementată în anul 1991. Promulgarea legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară și a legii nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naționale a României a asigurat structurarea sistemului bancar pe două paliere, prin dezvoltarea noilor funcții ale băncii centrale (politică monetară, valutară, reglementare, autorizare, supraveghere, sisteme de plăți) și înființarea băncilor comerciale. În perioada 1997-2000 au fost modernizate instrumentele de intervenție, prin eliminarea vechilor linii de credit direcționat și introducerea operațiunilor de piață deschisă. Ultima reglementare care stabilește statutul și funcțiile B.N.R. (amintite la pag. 31) este legea 312/2004.

După înființarea autorităților monetare, s-a pus problema independenței acestora. Deși, este de preferat o independență cât mai mare a băncilor centrale, (așa cum am văzut în subcapitolul ) în unele țări, Guvernul, a încercat să influențeze măsurile autorităților monetare, în special în ceea ce privește cursul de schimb . Trebuie menționat că în majoritatea țărilor cu economia în tranziție, cursul de schimb este principalul mecanism de transmitere a politicilor monetare.

Ca urmare, în Cehia, în anul 2000 a fost introdus un amendament obliga banca centrală să obțină acordul Guvernului în ceea ce privește stabilirea țintei de inflație și a regimului de curs de schimb. Același amendament a prevăzut o revizuire a procedurii de desemnare a membrilor CA al BNC, aceștia urmând a fi numiți tot de către Președintele Republicii Cehe, însă la propunerea Guvernului. Prevederile acestui amendament, intrat în vigoare în ianuarie 2001, au declanșat un val de reacții negative atât în rândul elitei economice cehe, cât și al unor importante instituții internaționale (Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană). După ce Curtea Constituțională a Republicii Cehe a hotărât că aceste prevederi sunt neconstituționale, aplicarea lor a fost suspendată începând cu luna august 2001, iar obiectivul fundamental al B.N.C. a fost prevăzut în Constituție. De asemenea și autonomia Băncii Naționale a Ungariei este limitată, deoarece statutul BNU prevede că Guvernul, în cooperare cu BNU, stabilește regimul de curs de schimb și toți parametrii acestuia: lărgimea benzii, paritatea centrală și structura coșului valutar. Acest lucru a pus mari probleme Ungariei în anul 2003, când obiectivele politicii monetare au fost afectate de intrări masive de capital speculativ. În ceea ce privește Bulgaria, nu se poate pune problema autonomiei băncii centrale, în condițiile în care politica monetară a fost realizată de un Consiliu Monetar.

În prezent, țările analizate fac parte din Uniunea Europeană, iar autoritățile monetare respectă criteriile de independență cerute de Banca Central Europeană.

4.3 Strategii de politică monetară

4.3.1 Strategia de politică monetară a Bulgariei

Banca Națională a Bulgariei, în calitate de centru de politică monetară, a început să funcționeze din anul 1991. Chiar de la început, independența B.N.B era garantată de lege. Acest lucru a asigurat, în prima perioadă o tranziție fără convulsii. Chiar dacă în anul 1991 a plecat la drum cu o inflație de 338,6%, printr-o politică monetară restrictivă inflația în următorul an a coborât la 91,3%, iar în 1993 a scăzut până la 72,8%.

Cu toate că politica monetară a fost restrictivă, totuși, în 1994 și 1995, P.I.B a înregistrat o creștere de 1,4% respectiv 2,9% pentru anul 1995.

Se pare că prețul acestei creșteri economice a fost o îndatorare excesivă, care în perioada următoare va avea puternice influențe negative asupra economiei. În perioada 1996-1997 Bulgaria întâmpină mari probleme în ceea ce privește capacitatea de plată a datoriei externe, iar economia intră pe o pantă descendentă. P.I.B scade cu 10,1% în 1996, și cu 7% în 1997. Referitor la situația socială, în această perioadă Bulgaria a fost declarată țara cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa, 53% din totalul populației trăind sub pragul de sărăciei. În 1996 salariul mediu lunar reprezenta doar 42% din salariul mediu lunar înregistrat în 1990. În anul 1997, când se înregistrează punctul maxim al crizei salariul mediu lunar era de aproximativ 20$ lunar, adică mai puțin de 1$ pe zi.

Punctul de plecare al crizei a fost în 1993, când banca centrală reduce dobânda de referință de la 60% la 52%, dobânda reală din economie devenind negativă. B.N.B a fost acuzată că această măsură a luat-o la presiunea Guvernului, Guvern care având în vedere datoria publică, dorea scăderea dobânzilor. Dobânzile real negative au dus au pus presiune asupra cursul de schimb, prin creșterea cererii de valută. Banca centrală, a încercat să prevină deprecierea monedei naționale prin vânzare de valută, stimulând cererea pentru leva. Totuși, B.N.B avea mare nevoie de valută, deoarece în acea perioadă, datoria externă a Bulgariei înregistrează niveluri greu suportabile pentru economie:

Sursa datelor: http://www.csd.bg/en/econ/artShow.php?id=13436

În condițiile în care datoria externă depășea de 2 – 3 ori volumul încasărilor în valută din exporturi, pe piața valutară s-a manifestat o cerere masivă de valută, ducând la o depreciere foarte puternică a monedei naționale. În interval de un an (decembrie 1995 – decembrie 1996) cursul de schimb al levei în raport cu dolarul crește de la 70,7 leva/USD, la 487,4 leva/USD, pentru ca în decembrie 1997 acesta să ajungă la 1776,5 leva/UDS. Astfel, într-o perioadă de 2 ani leva s-a depreciat cu 1705,8 unități monetare. Scăderea puternică a monedei naționale a scăzut încrederea agenților economici în moneda națională, alimentând și mai mult cererea pentru valută.

O altă problemă gravă a Bulgariei a fost emisiunea monetară fără acoperire, B.N.B acoperind deficitul bugetar; acesta a variat între 4,4% și 10,9% din P.I.B în perioada 1992-1997. Referitor la sistemul bancar, în anul 1996 existau 10 bănci de stat care reprezentau 80% din totalul sistemului bancar ca volum de activitate. Din aceste 10 bănci, 9 înregistrau pierderi, datorită creditelor neperformane, pierderile acestor bănci fiind acoperite prin emisiune monetară fără acoperire.

La emisiunea monetară fără acoperire s-a mai adăugat și eliberarea pe piață a unei cantități importante de valută. Paradoxal, deși exista o nevoie foarte mare de valută, banca centrală eliberează valută pe piață, încercând din nou să oprească prăbușirea cursului de schimb.

Aceste condiții, au dus atât la hiperinflație (în 1997 inflația a fost de 1082,9%), cât și la epuizarea rezervelor valutare. Bulgaria intră astfel în incapacitate de plată, și este obligată să accepte ideea Consiliului Monetar (1 iulie 1997).

Dezavantajele creării unui Consiliu Monetar au fost amintite anterior. Totuși Bulgaria a ales această măsură deoarece s-a considerat că este singura soluție pentru ca agenții economici interni să-și recapete încrederea în moneda națională, și ceea ce este cel mai important, să câștige încrederea investitorilor străini. Obiectivul Bulgariei în această situație de criză a fost stabilizarea macroeconomică prin frânarea inflației, plata datoriei externe, recapitalizarea băncilor și reducerea deficitului bugetar. Consiliul Monetar a avut rolul de a prelua sarcinile conducerii politicii monetare, exercitând două funcții:

Masa monetară să fie acoperită în totalitate de rezervele valutare.

Împrumutător limitat de ultimă instanță pentru instituțiile financiare tot în limita rezervei minime valutare.

Practic banca centrală pierde dreptul de a emite bilete proprii, oferta monetară internă fiind legată de rezerva valutară; rezerva valutară este la dispoziția Consiliului Monetar.

Consiliul Monetar este considerat soluția extremă pentru realizarea politicilor monetare, având în vedere măsurile restrictive dure la care este supusă economia. Totuși implementarea acestuia în Bulgaria, a fost o decizie foarte bună, având în vedere rezultatele obținute la sfârșitul anului 1998:

Inflația a scăzut de la 1082,9% în 1997 la 22,3% în 1998,

S-a reușit limitarea creșterii monetare (doar 9,6% față de anul anterior)

Rata dobânzii de referință a băncii centrale a scăzut de la 74% în mai 1997 la o medie anuală de 5,35% în 1998

P.I.B a înregistrat o creștere de 3,5% față de anul anterior

Rezervele valutare, aproape epuizate în urmă cu doi ani au atins un nivel de 3 milioane de dolari..

În anul 1998 investițiile străine au ajuns la 537,2 milioane de dolari (aproape cât totalul investițiilor străine realizate în perioada 1990-1997).

A fost accelerată privatizarea. La fel ca în toate țările cu economie în tranziție și în Bulgaria au existat numeroase întreprinderi de stat care provocau pierderi. Totuși, Bulgaria a înțeles că, acestea reprezintă o problemă pentru bugetul de stat, astfel că printr-o privatizare intensivă în perioada 1996 – 1997 numărul întreprinderilor de stat care înregistrau pierderi scade de la 13.345 la 905. Aceasta a redus și pierderile de la 1,3 miliarde de dolari la 300 de milioane. În anul 1997 veniturile din privatizare au fost mai mari decât totalul înregistrat în perioada 1990-1996.

Pe lângă rezultatele bune obținute, Bulgaria a întâmpinat dificultăți în ceea ce privește balanța de plăți care s-a deteriorat, de la un deficit de 380,7 milioane dolari în 1998 la un deficit de 1081 milioane dolari în 1999 și 1175,2 milioane dolari în 2000. Șomajul de asemenea a înregistrat o continuă creștere: 12,2% în 1998, 16% în 1999, ajungând la 17,9% în 2000.

Înainte de implementarea Consiliului Monetar, Bulgaria a avut mari probleme în ceea ce privește P.I.B, datoria externă, și situația socială. După implementare această situație s-a îmbunătățit, venitul mediu crescând de la 258 leva în 2002, la 396 leva în aprilie 2007, P.I.B-ul înregistrează creșteri continue, în timp ce ponderea datoriei publice în P.I.B se diminuează.

Sursa datelor: www.bnb.bg – rapoarte semestriale

În concluzie adoptarea Consiliul Monetar a fost o soluție potrivită pentru Bulgaria, deoarece, nu numai că a scos țara din criză, dar a reușit să creeze condițiile unei dezvoltări economice sănătoase. Inflația în 2005 a fost de 6,5%, iar dacă avem în vedere evoluția dobânzii de referință (3,96% în 2002 și 3,68 în aprilie 2007)se poate spune că economia Bulgariei s-a stabilizat, existând premisele unei dezvoltări durabile.

4.3.2 Strategia de politică monetară a Cehiei

Republica Cehă și-a orientat politica monetară în direcția realizării unui puternic proces de dezinflație, asigurării stabilității macroeconomice, toate acestea în condițiile asigurării echilibrului extern.

Încă de la începutul perioadei de tranziție s-a înțeles necesitatea liberalizării prețurilor, a comerțului și a pieței valutare. Aceasta din urmă s-a realizat pe baza introducerii convertibilității interne a monedei naționale (coroana). Pentru a veni în sprijinul liberalizării, Cehia a adoptat regimul monetar bazat pe o ancoră monetară implicită – cursul valutar.

Alegerea cursului valutar ca ancoră antiinflaționistă a impus, pentru început, o devalorizare (50%)a acestuia astfel încât procesul de liberalizare a prețurilor din plan intern să nu mai genereze noi tensiuni la nivelul cursului valutar și astfel să fie pus în pericol echilibrul extern. Practic, prin devalorizarea monedei naționale, Banca Națională a Cehoslovaciei a oferit un avantaj competițional prin preț, agenților economici interni, sprijinind astfel exporturile. Deprecierea accelerată de la începutul anului 1990, a condus la un puternic șoc asupra nivelului prețurilor din economie. Se consideră că modificarea cursului valutar ar fi generat o creștere a indicelui prețurilor de consum cu aproximativ 35-40%.

Inițial, cursul valutar al a fost legat de un coș format din cinci valute, dar ulterior moneda națională a fost raportată la dolarul american (65%) și la marca germană (35%). În baza acestui coș valutar se determina cursul valutar fix, curs valutar care nu putea să înregistreze o fluctuație mai mare de ± 0,5% . În cifre absolute, cursul de schimb a fost de 27 coroane/usd, ±2 unități, pentru perioada 1991 – 1996.

Asigurarea unui curs valutar fix a fost motivată de o serie de aspecte:

Puternica subevaluare a monedei naționale, care nu a indus și alte efecte în ceea ce privește liberalizarea prețurilor.

Inflația redusă, (chiar dacă era de aproximativ trei ori mai mare decât a țărilor a căror monedă compunea coșul valutar, dar mult mai mică decât în cazul altor țări în tranziție); din 1994 Cehia a înregistrat inflație de o cifră, determinată pe baza indicelui prețurilor de consum. (9,1% în 1995, 8,8% în 1996, 8,5% în 1997)

Cursul valutar real a reacționat în direcția scontată, apreciindu-se după depășirea perioadei de recesiune, fapt ce a condus la creșterea productivității muncii și a nivelului veniturilor din economie (în 2000 ajunge aproape de 40 coroane/usd, iar apoi a scăzut continuu până la 20,89 coroane/usd).

Existența unor condiții favorabile care au permis atragerea de capitaluri străine care, pe de o parte, au stimulat creșterea productivității, iar pe de altă parte au condus la monetizarea deficitului balanței comerciale.

Între anii 1990 – 1995, numărul băncilor din Cehia a crescut rapid. B.N.C. a practicat o politică liberală în ceea ce privește sistemul bancar, din dorința de spori competitivitatea și de a asigura finanțarea necesară privatizării economiei. Astfel, în această perioadă au fost create 59 de noi bănci comerciale. Însă, în aceste condiții creșterea creditului în economie a depășit de peste două ori creșterea P.I.B. Creșterea creditelor însemna și creșterea lichidității, lichiditate care, în cazul în care era îndreptată spre achiziția de valută putea periclita obiectivul intermediar pe termen lung – menținerea nivelului fix al cursului valutar. Pentru a preveni acest lucru B.N.C. a utilizat și ancora monetară bazată pe controlul ratei de creștere a masei monetare, reprezentată de agregatul monetar M2, aceasta devenind obiectiv de politică intermediară începând cu 1992. Până în 1992, s-a avut în vedere, ca variabilă monetară de reflectare a lichidității din economie: volumul creditului intern (în 1990); activele interne nete de la nivelul sistemului bancar (1991 – 1992).

Pe de altă parte, o creștere a creditelor care a devansat creșterea P.I.B a însemnat și creșterea creditelor neperformante; care la începutul anului 1997 se ridicau la peste 30% din volumul total a creditelor, afectând astfel sistemul bancar. Tot în această perioadă încep să se simtă efectele dispariției piețelor din fostul bloc comunist, astfel că cei mai importanți clienți ai băncilor erau de fapt mari întreprinderi nerentabile. Acest lucru a supus politica monetară la presiuni suplimentare, prin așa numitele „datorii ascunse” adică garantarea unor credite neperformante și preluarea acestora la bugetul de stat.

În 1997 Cehia abandonează urmărirea obiectivelor intermediere de politică monetară și alege metoda directă de implementare a strategiei monetare, adică țintirea directă a inflației, prin intervenții directe pe piață (fiind prima țară din cele analizate).

Astfel, operațiunile desfășurate de B.N.C. pe piață sunt:

Operațiunile repo, inițiate pentru absorbția de lichiditate din economie. Banca centrală acceptă lichiditatea excedentară din economie în schimbul transferării către băncile din sistem a titlurilor financiare eligibile, cu condiția derulării, la o dată ulterioară, a tranzacției în sens opus. Durata de bază a acestor operaținuni este de 14 zile. Rata dobânzii aplicabilă acestor operațiuni reprezintă, în fond, canalul banca centrală de transmisie a politicii monetare, deoarece rata repo reprezintă nivelul maxim al ratei dobânzii la care băncile din sistem își pot plasa lichiditățile.

Intrumente monetare suplimentare reprezintă operațiuni repo cu scadență peste 3 luni

Instrumentele de reglaj fin (reprezentate de operațiunile valutare și de cele cu titluri financiare) sunt utilizate spontan, în funcție de conjunctură, în principal pentru a elimina efectele negative ce se pot manifesta la nivelul dobânzii din economie, ca urmare a excesului de lichiditate.

În perioada 1998 – 2002, B.N.C. a avut mai multe intervenții pe piața valutară, de fiecare dată în scopul evitării unei aprecieri excesive a cursului de schimb. Din nou a fost sprijinită competitivitatea externă a economiei cehe, prevenindu-se o adâncire excesivă a deficitului de cont curent. B.N.C. a avut o tactică foarte bine pusă la punct, deoarece surplusul de monedă națională emis cu ocazia cumpărării valutei în mare parte a fost retras prin intermediul operațiunilor reverse repo, și prin emiterea de certificate de depozit ale B.N.C. Prin combinarea acestor două instrumente B.N.C. a limitat creșterea deficitului de cont curent, toate acestea în condițiile respectării obiectivelor privitoare la inflație.

B.N.C. mai practică sistemul rezervelor minime obligatorii, dar acesta nu mai reprezintă un instrument de politică monetară, ci este mai mult o normă de reglementare bancară, pentru a preveni posibilele șocuri ce se pot manifesta la nivelul sistemului de plăți.

În prezent, nivelul rezervei minime obligatorii este de 2%, în concordanță cu cel din Uniunea Europeană.

În aceste condiții, principalul instrument de politică monetară a devenit rata dobânzii pentru operațiunile reverse repo pe termen de două săptămâni. Această rată influențează ratele dobânzilor pe termen scurt pe piața monetară interbancară.

Din analizele econometrice elaborate de F.M.I, rezultă că rata dobânzii este cel mai puternic canal de transmisie a politicilor monetare în economia cehă, similar țărilor din zona euro. Importanța canalului cursului de schimb este nesemnificativă din cauza ponderii ridicate a elementelor de import în exporturi și a reacției slabe a producției la modificarea ratei de schimb. Evoluția ratei dobânzii și a cursului de schimb sunt prezentat în anexa 5. În luna mai 2007 rata dobânzii pentru operațiunile repo pentru 14 zile a fost de 2,5%, iar rata lombard de 3,5%.

4.3.3 Strategia de politică monetară a Ungariei

Dintre toate țările analizate, Ungaria, la începutul perioadei de tranziție a avut cea mai mică rată a inflației (35% în 1991). Cu toate acestea, și B.N.U. a avut ca obiectiv principal reducerea inflației în scopul stabilizării prețurilor. În același timp, Banca Națională a Ungariei și-a orientat acțiunile și în direcția asigurării stabilității externe, prin intermediul contului curent al balanței de plăți.

Strategia de politică monetară a B.N.U. a fost îndreptată spre țintirea cursului valutar, cu regimuri diferite în funcție de conjunctura economică, internă și internațională, iar din 2001 strategia pe politică monetară se bazează pe țintirea directă a inflației.

Inițial, s-a folosit regimul cursului valutar fix, legat de un coș format din două monede (50% USD și 59% DEM). Tendința cursului de schimb a fost de depreciere, iar rata inflației a fost de 23%. Acestea erau incompatibile cu practicarea unui curs de schimb rigid, punând presiuni asupra nivelului balanței de plăți.

Ulterior s-a trecut la o devalorizare anunțată a cursului forint-ului, fapt ce a condus la o îmbunătățire a credibilității politicii monetare adoptate, și în același timp s-a putut urmări mai bine țintirea inflației.

Din 1995 s-a folosit flotarea administrată ca regim de curs valutar, cu o bandă de fluctuație de ± 0,5%; ±2,25% din 1999 și ±15% din 2001 (începând cu anul 2000, forint-ul a fost legat doar de EURO). Prin aceasta s-a încercat o atenuare a conflictului dintre cele două obiective principale urmărite de B.N.U: asigurarea creșterii economice și reducerea nivelului inflației.

Pe lângă cursul de schimb, un alt instrument folosit de B.N.U. în realizarea obiectivelor este rata dobânzii pentru operațiunile repo (pe două săptămâni). Scopul a fost acela de a influența atât rata dobânzii de pe piața interbancară (pe termen de 3-6 luni), cât și a ratei dobânzii bonificate pentru titlurile emise pe piață.

Pentru a putea aplica o politică monetară restrictivă, Banca Națională a Ungariei s-a folosit și de rezerva minimă obligatorie. Statutul B.N.U. prevede posibilitatea impunerii de rezerve minime obligatorii în principal instituțiilor de cred, dar și societăților care desfășurau activități investiționale. Cu toate acestea, doar băncile au fost obligate la constituirea de rezerve obligatorii (nivelul variind între 17% și 12%). Din 2000, a fost introdus un nou mecanism al rezervelor minime obligatorii care să permită o armonizare cu cerințele din Uniunea Europeană; reducerea rezervei minime obligatorii până la un nivel maxim de 2%, și renunțarea folosiri acetora ca instrument de politică monetară.

În cadrul politicii monetare sunt incluse, la fel ca și în celelalte țări operațiunile de open market. În cazul Ungariei, operațiunile de open market au fost folosite ca instrumente de politică monetară încă din 1989, când, pe baza licitațiilor, B.N.U. punea în vânzare titluri de stat. 1992 Banca Centrală a început să emită propriile titluri, cu scopul retragerii excedentului de lichidate din economie, sub forma operațiunilor repo derulate pe termen scurt.

Referitor la mecanismul de transmisie a politicii monetare în Ungaria, FMI (2002c) a apreciat că la nivelul anul 2002 principalul instrument l-a reprezentat cursul de schimb. Canalul dobânzii și cel al creditului au un rol limitat deoarece economia ungară se caracteriza prin:

Adâncime financiară modestă (raportul M3/P.I.B de sub 50% în perioada 2002-2003 este considerat scăzut). În această situație influența directă a ratei dobânzii asupra cererii interne nu este suficient de puternică.

Grad scăzut de intermediere financiară, determinat în parte de numărul mare al companiilor care recurg la împrumuturi externe (volumul datoriei externe asumate de companii reprezintă aproximativ 20% din P.I.B).

Nivel relativ scăzut de îndatorare a firmelor și a populației, ceea ce atenuează impactul modificărilor intervenite în nivelul dobânzilor asupra pozițiilor bilanțiere

Exces structural de lichiditate, ceea ce conferă sectorului bancar poziția de creditor net față de banca centrală, diminuând sensibilitatea acestora la modificări ale ratei dobânzii.

De asemenea se observă preferința operatorilor economici pentru creditele în valută care oferă posibilitatea minimizării costurilor ca urmare a nivelului mai redus al dobânzilor și a tendinței de apreciere a forintului (după februarie 2002..

Preluat din: Monetary policy in Hungary 2002, raport al Băncii Naționale a Ungariei, pag.114

În aceste condiții, chiar dacă strategia de politică monetară urmărește în mod direct inflația, cursul de schimb a rămas cel mai rapid și mai puternic canal de transmisie a politicii monetare. Chiar și modificările în ceea ce privește nivelul ratei dobânzii în mare măsură au drept scop tot influențarea cursului de schimb.

Una din problemele majore ale B.N.U. a fost legată de implicarea guvernului în stabilirea regimului de curs valutar. Deși a fost prevăzut ca modificările privitoare la cursul de schimb trebuie astfel realizate astfel încât să nu afecteze îndeplinirea obiectivului principal al B.N.U. (stabilitatea prețurilor), Guvernul a modificat cursul de schimb pentru a susține creșterea economică, fără a ține cont de riscul inflației.

Importanța acestei deficiențe a cadrului instituțional a fost pusă în evidență de atacurile speculative din ianuarie 2003, operatorii financiari mizând pe faptul că angajamentul față de ținta de inflație va impune B.N.U să accepte aprecierea cursului de schimb și, în consecință, modificarea parității centrale. Astfel B.N.U. a fost obligată să intervină în forță în apărarea benzii de fluctuație, posibilitatea de apreciere a parității centrale fiind infirmată prin declarații oficiale, atât de B.N.U. cât și de Guvern. Mai mult decât atât, pentru a stopa atacul și pentru a atenua intensitatea conflictului dintre obiectivul de inflație și cel de curs, guvernatorul B.N.U. a declarat că este probabil ca baca centrală să nu-și atingă ținta de inflație pentru anul 2003 (3,5% ±1%) obiectivul fiind amânat pentru anul 2004. De asemenea, Guvernul a practicat o politică fiscală relaxată, fapt ce a determinat ca deficitul bugetar în 2001 să fie 4,3% din P.I.B, iar în 2002 să ajungă la 9,2% din P.I.B, generând presiuni inflaționiste. În aceste condiții, politica monetară a devenit tot mai restrictivă, iar B.N.U. a fost nevoită să practice un nivel ridicat al dobânzilor pentru a îndeplini obiectivele legate de inflație. Nivelul ridicat al dobânzilor a atras însă un nivel ridicat de capital speculativ extern, alimentând și mai mult dezechilibrele care s-au manifestat în 2003.

În aceste condiții, B.N.U. a apelat la:

Două scăderi succesive ale dobânzilor de bază (cu câte un punct procentual) în zilele de 15 și 16 ianuarie 2003. Cu această ocazie a fost lărgit și coridorul de fluctuație a dobânzilor overnight (±3 puncte procentuale față de rata dobânzii de bază a băncii centrale, comparativ cu nivelul anterior de ±1 punct procentual);

modificarea condițiilor de operare pentru principalul său instrument de politică monetară, prin limitarea la 100 miliarde HUF a sumelor absorbite în cadrul licitațiilor săptămânale de atragere a depozitelor pe termen de două săptămâni. Ca urmare a acestei măsuri, dobânzile pe termen foarte scurt au scăzut la 3-4 la sută, mult sub nivelul de 6,5 la sută al dobânzii la depozitele atrase la două săptămâni. Concomitent, rata dobânzii overnight (3,5 la sută) a preluat rolul de dobândă de bază.

achiziții masive de pe piața valutară (se estimează că intervențiile din 15-16 ianuarie 2003 au totalizat circa 5 miliarde euro, echivalentul a 8 % din PIB);

Aceste măsuri au urmărit creșterea cererii pentru valută, și eliberarea unei cantități foarte mare de forinți în economie, devalorizând moneda națională – forintul începe să se aprecieze abia din 2006. Scopul a fost de a reduce interesul posesorilor externi de capital volatil pentru economia ungară, evitându-se astfel, șocurile legate de intrarea și ulterior de ieșirea din țară a unor cantități importante de capital. Prețul plătit de B.N.U. pentru această reușită a fost neatingerea nivelului țintit al inflației, și amânarea acestuia pentru anul viitor.

În prezent situația în Ungaria s-a stabilizat, forintul se apreciază continuu față de euro. A fost păstrat ca regim de curs de schimb flotarea administrată, cursul forintului în raport cu euro fiind stabilit de banca centrală, cu o marjă de fluctuație de ± 15%. În ceea ce privește inflația, pentru anul 2006 aceasta a fost de 6,5%, . Totuși în martie 2007 inflația a fost de 9% în comparație cu 2,3% înregistrat în martie 2006. motivul creșterii îl reprezintă creșterea taxelor și a prețurilor administrate, în încercarea de a reduce deficitul bugetar, ceea ce a condus la creșterea costurilor de achiziție pentru aproape toate bunurile și serviciile. Creșterea inflației de bază, care exclude prețurile volatile ale energiei și ale unor alimente, a ajuns la 6% în martie față de 5,8% în luna anterioară, pe fondul majorări prețurilor unor articole de îmbrăcăminte și ale unor alimente incluse în calculul acestui indice, precum cereale și făina. Totuși se apreciază că inflația din luna martie reprezintă nivelul maxim de creștere al prețurilor în Ungaria, după această perioadă este de așteptat o scădere a inflației.

4.3.4 Strategia de politică monetară a României

Politica monetară a Băncii Naționale a României a avut până în anul 2005 ca obiectiv final stabilitatea internă și externă a monedei naționale, prin urmărirea obiectivelor intermediare de politică monetară, iar începând cu anul 2005 s-a trecut la țintirea directă a inflației.

Deși obiectivele B.N.R. a fost formulate destul de clar încă de la început (limitarea creșterii prețurilor, eliminarea supraevaluării monedei naționale în vederea sustenabilității balanței de plăți), constituirea mecanismelor de control al inflației a fost destul de dificilă datorită atât factorilor interni (structura economiei, abordarea graduală a procesului de liberalizare a prețurilor, slaba dezvoltare a sistemului bancar, constrângerile de natură socială) cât și factorilor externi (dezmembrarea CAER, embargoul asupra Iugoslaviei). Din acest motiv, s-au succedat perioadele de control asupra masei monetare și de echilibrare a pieței valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

Referitor la intrumentele folosite de autoritatea monetară în perioada tranziției, acestea au fost îmbunătățite treptat, urmărindu-se în permanență alinierea la standardele și practicile din țările Uniunii Europene și cele internaționale:

în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după care, începând cu anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanțării băncilor comerciale.

Tot în 1992 a fost introdus mecanismul rezervelor minime obligatorii.

Mecanismul refinanțării a fost îmbunătățit trecându-se la garantarea creditelor acordate cu titluri de stat.

Până în anul 1997, facilitățile de creditare folosite de B.N.R. au fost creditul structural, creditul de licitație, creditul lombard și creditul special

În anul 1997, au fost introduse ca instrumente de politică monetară operațiunile de open-market. Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar, și după adoptarea noii legislați bancare, utilizarea operațiunilor de open-market a devenit principalul instrument de politică monetară.

Operațiunile pe piața monetară constau în:

Tranzacții repo și reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacții reversibile care se referă la cesiuni de creanțe pe o bază contractuală, prin care instituția cedentă se angajează să reprimească, iar instituția cesionară să retrocedeze aceleași titluri de stat, sau titluri de stat din aceeași serie la un preț și la o dată stabilite prin contract. Prețul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din prețul de vânzare și dobânda datorată la scadență, aferentă unei sume luate cu împrumut. Valoarea de piață a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacțiilor repo și reverse repo trebuie să acopere în permanență valoarea de răscumpărare a acestora.

Credite colateralizate cu active eligibile garantate. Acestea sunt tranzacții reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra activelor eligibile respective aduse în garanție. Valoarea activelor eligibile aduse în garanție trebuie să acopere 100% din creditul acordat și dobânda aferentă.

Vânzări și cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit transaction), reprezintă tranzacții care implică transferul definitiv al proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător (livrare contra plată)

Emiterea de certificate de depozit, în formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise du discount, și răscumpărate la scadență la valoarea nominală. Diferența dintre valoarea mai mică la care sunt emise și valoarea nominală reprezintă de fapt dobânda.

Swap-ul valutar contă în două tranzacții simultane prin care B.N.R:

Cumpără la vedere lei contra valută convertibilă și vinde la termen (forward) aceeași sumă în valuta convertibilă contra lei.

Vinde la vedere lei contra valută convertibilă și cumpără la termen (forward) aceeași sumă n valută convertibilă în lei.

Atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacție cu scadența prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simplă, iar dobânda se plătește la scadența depozitului.

De asemenea, B.N.R. și-a perfecționat și facilitățile acordate băncilor comerciale astfel:

Facilitățile de refinanțare, sunt puse la dispoziția băncilor prin intermediul creditului de lombard. Băncile pot avea acces în orice moment al zilei bancare până la ora 14. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul de lombard este stabilit de către Consiliul de administrație al B.N.R. în conformitate cu obiectivele de politică monetară.

Facilitățile de depozit sunt puse la dispoziția băncilor de către B.N.R., în scopul absorbției de lichiditate. Perioada de atragere a depozitelor de către B.N.R. în cadrul aceste facilitați este de o zi, iar remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii.

În ceea ce privește strategia de politică monetară, la începutul perioadei de tranziție, România a optat pentru o liberalizare treptată a prețurilor și pentru o dezinflație graduală. Totuși, încă din 1990 s-a înregistrat o creștere puternică și generalizată a prețurilor, (în anul 1993 inflația devine 256%). În aceste condiții, controlul creșterii masei monetare a devenit principala care de diminuare a presiunilor inflaționiste. În aprilie 1991 au fost eliminate plafoanele de credite pentru băncile comerciale, fiind înlocuite cu un plafon la nivel global. De asemenea are loc liberalizarea dobânzilor din sistemul bancar cu obligația menținerii unei marje între dobânzile active și pasive. Creditele interne erau în totalitate concentrate în sectorul întreprinderilor cu capital de stat, iar acordarea acestora în cele mai multe cazuri nefiind justificată; în condițiile în care producția a scăzut cu 23,7%, creditele au crescut cu 21,4%, majorând astfel presiunile inflaționiste.

În general, despre măsurile de politică economică din această perioadă se poate spune că au accentuat indisciplina financiară, alimentând fenomenul de neplată a datoriilor.

În anul 1993 B.N.R. a urmărit creșterea ratelor dobânzii la un nivel real pozitiv, deșii au fost numeroase critici care considerau că prin această măsură este descurajată producția și investițiile și chiar accentuează presiunile inflaționiste. Experiența practică a arătat însă că o rată reală negativă diminuează practic resursele de finanțare (în anul 1991 și 1992 în condițiile unei rate a inflației de 170,2% și o rată a dobânzii de 12-14% economisirea a scăzut, investițiile au reprezentat 12,3% din P.I.B, agenții economici au acumulat stocuri, iar leul s-a depreciat de 5,7 ori).

Ca urmare a creșterii ratelor dobânzilor, în 1994 are loc redobândirea încrederii în moneda națională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea și dezintermedierea financiară, începând cu 1994 aceste fenomene au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, la fel și economiile și creditul. În ceea ce privește instrumentele de politică monetară, o pondere importantă au deținut-o operațiunile de refinanțare de la B.N.R. prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul acelui an politica monetară s-a caracterizat prin coerență, fapt ce a condus la reluarea procesului de economisire în moneda națională.

În condițiile în care nivelul inflației în 1994 a fost de 136%, în anul 1995 obiectivul principal al politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflației până la 30% (inflația în ajungând de fapt la 28%). În ultima parte a anului s-a produs o deteriorare a balanței de plăți și au reapărut presiunile inflaționiste care au determinat B.N.R. să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii și să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă (rata creditului de licitație a crescut de la 37,7% în septembrie la 63,9% în decembrie 2005, iar pentru creditul lombard de la 90% la 100% în aceeași perioadă). S-a urmărit astfel reducerea deficitului extern și reducerea lichidității disponibile pentru a imita procesul de multiplicare a bazei monetare.

Rezultatele politicii monetare în perioada anilor 94-95 au evidențiat următoarele corelații:

Creșterea mai rapidă a economiilor populației decât a masei monetare și a creditului neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru menținerea încrederii în moneda națională

Creșterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în sens restrâns (M1) și decât a bazei monetare (M 0), indică rolul important al intermedierii finaciare

Menținerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive de nivel mai ridicat decât deprecierea monedei naționale, au descurajat păstrarea valutei și au sporit încrederea în moneda națională.

Specific anului 1996 a fost manifestarea dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte și volumul și structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creșterea inflației (38%) și a deficitului extern (de la –1774 mil $ în 1995 la –2572 mil $ în 2006. . Politica monetară s-a deteriorat în anul 1996 și s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda națională, atestată de următoarele evoluții:

Economiile populației nu au mai crescut în termeni reali

În schimb viteza de circulație a banilor a crescut indicând preferința publicului pentru alte activități

S-a înregistrat din nou tendința de dolarizare a economiei

Creșterea masei monetare a fost însoțită de creșterea inflației.

În România, din cauza intervenției politicului în realizarea politicii monetare, rezultatele acesteia au fost afectate în mod negativ. Astfel, în perioada 1994-1996 asupra B.N.R. s-au efectuat presiuni pentru finanțarea deficitelor pe calea creditelor direcționate, a dobânzilor subvenționate și a aprecierii cursului de schimb. În această perioadă, guvernul s-a implicat în susținerea agriculturii (prin Banca Agricolă), exportului și sectorului energetic (prin Bancorex), prin acordarea de credite cu dobândă subvenționată, sau cu garantarea statutului. În condițiile în care B.N.R. a avut un control limitat asupra acestor credite, ele nu și-au atins scopul, deoarece destinația lor a fost alta decât cea legală. Mai mult decât atât, marea majoritate a acestor credite au devenit în perioada următoare credite neperformante. (la Bancorex, 80% din portofoliul de credite îl reprezenta creditele neperformante). Prin urmare, datorită implicării politicului în atribuțiile autorității monetare, un instrument de politică monetară care teoretic ar trebui să ducă stabilizarea economiei, a avut tocmai efecte contrare: a destabilizat sistemul bancar și economia în general, și a afectat în sens negativ bugetul de stat (în marea lor majoritate, creditele neperformante au fost acoperite din bugetul public).

În anul 1997 au avut lor o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:

S-a renunțat la refinanțarea prin credite structurale și s-a trecut la refinanțarea prin mecanisme și instrumente specifice de piață monetară.

Au fost introduse instrumente prin care să se realizeze o mai bună absorbție a excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu și atragerea de depozite la banca centrală.

Liberalizarea pieței valutare, prin acordarea licenței de dealer băncilor comerciale și asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb.

Influențarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.

Băncile comerciale au fost obligate să garanteze creditele de refinanțare cu titluri de stat (fapt ce a ajutat la formarea unei piețe secundare, B.N.R. neavând voie să intervină pe piața primară).

Criza asiatică din 1997 a redus interesul investitorilor față de economiile în dezvoltare, astfel că România s-a confruntat cu ieșiri mai de capital. În aceste condiții, în anul 1998 B.N.R. a fost vânzător net pe piața valutară, țintind o apreciere a cursului de schimb care să sprijine procesul dezinflaționist, și prevenind astfel o depreciere a monedei naționale. Deficitul extern a început să se adâncească, iar competitivitatea externă a fost afectată ca urmare a creșterilor salariale din perioada 1997-19998 (consumul fiind în mare măsură orientat spre importuri). De asemenea, politica monetară a fost îngreunată de implicarea guvernului (amintită anterior), ceea ce a creat necesitatea unei mari infuzii de lichiditate la cele două bănci aflate în dificultate financiară.

Începând cu 1998 B.N.R. s-a confruntat cu 3 ani în care datoria externă a niveluri foarte mari (29,0% în 1998, 25,7% în 1999, 30,7% în 2000 – 9917 ), și cu un climat internațional dificil (crizele din Rusia și Asia).

Situația a fost agravată în 1999 după ce Fondul Monetar Internațional a condiționat un nou împrumut de accesarea simultană a unor fonduri private pe piața internațională. În această perioadă, pentru România exista pericolul intrării în incapacitate de plată a datoriei externe. Această situație a fost evitată totuși, prin contractarea unor noi împrumuturi externe foarte costisitoare însă, datorită primei de risc crescute.

După criza asiatică, deși contul de capital nu era liberalizat, existând restricții de circulație a capitalurilor (liberalizarea contului de capital fiind finalizată doar în 2006) B.N.R. s-a confruntat cu intrări mari de capitaluri, care au trebuit absorbite. Astfel banca centrală a devenit debitorul net la sistemul bancar. În acest context dobânzile băncii centrale și-au pierdut calitatea de cost marginal al resurselor atrase (cost marginal al creditării).

În ceea ce privește modul cum s-a realizat controlul masei monetare, în perioada 1997-2000, B.N.R. a fost pusă în poziția de „price taker” în cea ce privește rata dobânzii în relația cu băncile comerciale. Dobânda de sterilizare a B.N.R. a fost în această perioadă în general mult peste dobânzile la creditele bancare, același lucru fiind valabil și în cazul dobânzilor la titluri de stat și cele interbancare (acestea au urmat îndeaproape dobânda de sterilizare datorită unui control monetar ferm al B.N.R.) În aceste condiții dobânzile nu aveau capacitatea de a influența dobânzile la creditele și depozitele bancare, costurile controlului monetar al B.N.R. fiind ridicate. Mai mult decât atât transmiterea politicii monetare în economie a fost diminuată și de scăderea creditului bancar și accentuarea dezintermedierii bancare. O ușoară creștere a creditului se înregistrează abia după anul 2000

Cu toate acestea, controlul bazei monetare a reușit să prevină acțiunile speculative asupra cursului de schimb, utilizate de bănci ca mijloc de a forța obținerea unor dobânzi ridicate pentru plasamentele la B.N.R. și pentru titlurile de stat.

În anul 2000, datorită îmbunătățirii accesului la resurse nebancare interne și externe, și datorită unui excedent de valută pe piață, B.N.R. devine price-maker. Astfel, dobânzile B.N.R. au început să influențeze mai bine ratele de dobândă practicate de bănci la credite și la depozite, controlând mai bine inflația.

Strategia de politică monetară utilizată până în 2005 a fost o combinație între o țintire a agregatelor monetare și o țintire a cursului de schimb. Ca țintă intermediară, B.N.R. a folosit în cea mai mare parte a perioadei de după 1990 agregatul monetar extins M2. După 1999 B.N.R. a trebuit să creeze un echilibru între a asigura continuarea dezinflației prin țintirea unei aprecieri reale a monedei naționale și competitivitatea externă, care dimpotrivă presupune deprecierea cursului de schimb. Aceasta din urmă afectează atât procesul dezinflaționist, cât și încrederea investitorilor străini.

Problemele întâmpinate de România în implementarea politicilor monetare pot fi puse pe seama procesului lent de privatizare. În lucrarea „Reflecții economice” guvernatorul B.N.R., Mugur Isărescu explică fenomenul de „selecție adversă” și efectul acestuia asupra politicilor monetare. Selecția adversă reprezintă faptul că marile întreprinderi de stat devin imune la constrângerile monetare, iar politica monetară restrictivă ajunge să afecteze numai întreprinderile profitabile. Într-o economie caracterizată prin lipsa disciplinei financiare și prin performanțe economice negative, lichiditatea este direcționată numai către plata salariilor, și uneori utilitățile publice. Astfel, în relațiile cu ceilalți furnizori întreprinderea creează masă monetară surogat. În fața unor astfel de situații, posibilitățile de acțiune ale B.N.R. sunt destul de limitate, deoarece soluția care s-ar impune ar fi de restrângere și mai mult a masei monetare, dar acesta ar putea efecte negative asupra întregii economii.

De asemenea nu a existat o bună coordonare a programului monetar cu celelalte politici. În condițiile în care guvernul a practicat o politică salarială relaxată, iar producția autohtonă nu acoperea cererea, (în special pentru bunurile de folosință îndelungată) sporul de venituri a dus la creșterea importurilor, deteriorând contul curent. Mai mult decât atât, intrările de capital au înregistrat un nivel scăzut, ca urmare a crizei din Rusia. În aceste condiții, pentru a echilibra contul curent, B.N.R. a decis să subevalueze moneda națională, oferind avantaje competiționale exportatorilor.

Anul 2005 a fost un an cu o importanță deosebită pentru B.N.R. În acest an, banca centrală a realizat denominarea monedei naționale, implementarea Sistemului Electronic de Plăți, iar în ceea ce privește implementarea politicilor monetare, în luna august B.N.R. a trecut la metoda directă de implementare a politicilor monetare – țintirea directă a inflației. În implementarea noii strategii de politică monetară, B.N.R. a primit sprijin atât din partea Fondului Monetar Internațional, cât și din partea Băncii Naționale a Cehiei.

Decizia de trecere la țintirea directă a inflației a fost adoptată doar după ce au fost îndeplinite condițiile care permit o implementare eficientă a acestei strategii:

O rată anuală a inflației sub 10%

Acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală

Întărirea independenței de jure și de facto a B.N.R.

Restrângerea dominației fiscale și ameliorarea coordonării politicii monetare cu cea fiscală

Flexibilitatea cursului de schimb al leului și reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuațiile acestei variabile

Însănătoșirea și întărirea sistemului bancar și creșterea intermedierii bancare

Sporirea transparenței băncii centrale, precum și a ariei și comunicării B.N.R. cu publicul și cu piețele financiare

Conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice și a mecanismelor de funcționare a economiei, necesară identificării și creșterii eficacității canalelor de transmisie monetară.

Ținta de inflație este stabilită de către B.N.R., cu o marjă de fluctuație de ± 1%.

La implementarea noii strategii banca centrală s-a confruntat cu creșterea presiunilor inflaționiste, și cu amplificarea intrărilor de capital speculant ( ca efect al liberalizării accesului nerezidenților la constituirea de depozite la termen în lei. Presiunile inflaționiste au fost alimentate simultan de mai mulți factori:

persistența excedentului de cerere, indusă, în principal, de relaxarea fiscalității și a politicii salariale,

șocuri de natura ofertei provocate de ajustarea substanțială a prețurilor administrate,

acțiunea unor factori naturali (inundații) și externi (creșterea prețului petrolului pe piețele internaționale).

La rândul lor, intrările de capital asociate au fost atrase de diferența mare a ratelor dobânzilor față de piețele internaționale și de tendința de apreciere leului în raport cu euro, tendință care s-a declanșat în noiembrie 2004.

Investitorii au anticipat că odată ce banca centrală se va orienta spre țintirea directă a inflației, cursul de schimb va deveni mai flexibil, iar tendința generală a acestuia este de scădere. Efectele adverse ale acestor intrări de capital au fost rapide, constând, în principal, în creșterea puternică a presiunilor asupra cursului de schimb al leului, precum și în sporirea lichidității excedentare din sistem. Aceasta a crescut costurile de absorbție a excesului de lichiditate. Banca centrală a dorit să evite o apreciere artificială a leului, (datorată acestei conjuncturi), care pe urmă să fie urmată de o depreciere bruscă până la nivelul real. Aceasta ar fi afectat stabilitatea financiară, și atingerea obiectivului de inflație.

Pentru a preveni această situație, B.N.R. coborât nivelul ratelor dobânzilor, în două tranșe, pentru a preveni așa numita supraîncălzire a economiei. De asemenea B.N.R. a avut mai multe intervenții pe piața valutară, atât pentru a preveni o apreciere nejustificată a leului, și pentru da cursului de schimb o oarecare impredictibilitate, cu scopul de a diminua intrările de capital speculativ.

După renunțarea la obiectivele intermediate de politică monetară și trecerea la țintirea direcă a, B.N.R. a reușit să imprime inflației o tendință descendentă, aceasta înregistrând o scădere destul de importantă (aproape 4%), asigurând stabilitatea monetară, premisă pentru o dezvoltare economică durabilă.

========================******===========================

În concluzie politica monetară, în țările analizate, a dus în cele din urmă la macrostabilizare, asigurând condițiile unei dezvoltări economice durabile. Totuși, având în vedere durata procesului de tranziție, nu se poate spune că politicile monetare, și cele macroeconomie în general, au fost implementate cu succes. Tranziția a durat mai mult decât ar fi fost necesar, iar costurile au fost nejustificat de mari. Așa cum s-a putut observa pe parcursul acestui capitol, de cele mai multe ori probleme în realizarea politicilor monetare au venit tocmai din partea autorităților publice, în special a guvernanților, care au sacrificat obiectivele economice pe termen lung, în fața unor obiective politice pe termen scurt.

Principala acuză care poate fi adusă tuturor guvernelor o reprezintă lipsa de performanță în domeniul privatizării. Astfel, o bună perioadă de timp, invocând motive de ordin social, au fost susținute mari societăți de stat generatoare de pierderi, intrând în contradicție cu însăși esența tranziției – crearea unei economii de piață funcționale. Susținerea financiară a unor activități neperformante a afectat în sens negativ bugetele de stat, care oricum în mare parte au fost deficitare. Mai mult decât atât, datorită managementului deficitar, valoarea de piață a acestor societăți a scăzut continuu, astfel că, în momentul privatizării, pe lângă un preț mai mic de vânzare statul a fost nevoit să accepte și anumite condiții dezavantajoase (eșalonarea sau chiar ștergerea datoriilor, scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o anumită perioadă de timp, etc.), mărind pierderile pentru bugetul de stat. De asemenea în evaluarea pierderilor trebuie să se aibă în vedere rezultatele care s-ar fi obținut în condițiile în care statul nu ar fi înregistrat aceste pierderi, iar sumele ar fi fost folosite pentru susținerea activităților eficiente. În condițiile în care statul nu a susținut activitățile eficiente, susținerea economiei a fost realizată de cele mai multe ori prin intermediul cursului de schimb.

Lipsa de eficiență în domeniul privatizării a afectat în sens negativ și politica monetară, întârziind procesul de macrostabilizare. Așa cum am văzut anterior, datorită fenomenului de selecție adversă, întreprinderile de stat erau imune la deciziile de politică monetară, punând în dificultate autoritățile monetare. Mai mult decât atât lipsa unei economii de piață funcționale nu permite folosirea operațiunilor de piață ca instrumente de politică monetară (România le introduce abia în 1997). Autoritățile monetare au fost obligate astfel să folosească instrumentele directe de politică monetară, care așa cum am văzut în capitolul III, au o eficiență limitată, iar practica ne-a demonstrat că fondurile obținute de agenții economici pe urma acestor operațiuni (plafonarea calitativă și cantitativă a creditelor) pot fi ușor deturnate de la destinația reală, neîndeplinindu-și obiectivele; uneori devenind chiar credite neperformante.

Autoritățile pot fi acuzate și pentru că au abuzat de cursul de schimb în vederea susținerii economiei, oferind avantaje prin preț exportatorilor, reducând astfel motivația pentru investiții în calitate, și crearea unei economii cu adevărat competitive la nivel european.

Prin urmare tranziția a durat mai mult decât ar fi trebuit, și în același timp se poate spune că nu au fost depuse eforturi reale pentru a diminua costurile acestui proces. S-au creat astfel decalaje mari față de restul țărilor de U.E, iar recuperarea acestora va implica eforturi destul de mari.

În prezent toate cele patru țări fac parte din Uniunea Europeană. Aceasta reprezintă pe de o parte o posibilitate de dezvoltare datorită accesului liber la resurse, la piețe de achiziție și de desfacere. Pe de altă parte aduce noi provocări, legate de creșterea concurenței pe piață și de noile norme (în principal ecologice) care reglementează activitatea economică. Situația din prezent a acestor țări poate fi asemănată cu cea din 1990, în sensul că economiile, ca și atunci trebuie să intre într-o nouă etapă de dezvoltare, având în față noi provocări dar și oportunități. Chiar dacă problemele cu care se confruntă sunt fundamental diferite față de cele de la începutul tranziției, la fel ca și atunci un lucru rămâne valabil: orice decizie greșită sau oportunitate pierdută costă.

POLITICA MONETARĂ ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

În secolul XX, relațiile economice dintre țările europene au devenit tot mai strânse. Din dorința de a asigura cât mai bine condițiile unei dezvoltări economice sănătoase, s-a născut ideea înființării s-a născut ideea înființării unei uniuni, care să conducă la prosperitate economică prin:

mecanismul de alocare; adică utilizarea într-un grad mai ridicat a factorilor de producție într-o piață integrată

mecanismul acumulării factorilor: adică creșterea investițiilor și implicit o rată înaltă a creșterii economice

mecanismul de localizare, adică posibilitatea creșterii specializării geografice datorită liberei circulații a bunurilor și forței de muncă.

În anii 50 are loc începutul procesului de integrare europeană, când sunt semnate două tratate esențiale în crearea unei comunități economice:

în anul 1951, când se semnează la Paris Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui și a Oțelului (la care participă 6 țări: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg)

anul 1957, când se semnează la Roma Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EUROATOM) și Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene (CEE).

Pe lângă cei șase membrii fondatori, la uniune au aderat succesiv tot mai multe țări:

1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie

1981: Grecia

1986: Spania, Portugalia

1995: Austria, Finlanda, Suedia

2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria

2007:Bulgaria, România.

În prezent U.E are 27 de membrii, iar Croația, Macedonia, și Turcia, sunt candidate oficial la aderare.

Toate acestea au făcut au creat legături foarte strânse între economiile naționale, așadar, odată cu liberalizarea circulației mărfurilor și a capitalurilor apare nevoia coordonării politicilor economice în cadrul uniunii.

Pentru o dezvoltare economică durabilă în U.E ca de altfel în oricare altă economie este nevoie de stabilitatea prețurilor, deci de măsuri de politică monetară. Deoarece în cadrul U.E capitalul poate circula fără restricții, deciziile de politică monetară luate la nivel de țară pot avea efecte negative în celelalte țări, sau chiar pentru țara respectivă (de exemplu o măsură antiinflaționistă de majorare a ratelor dobânzilor cu scopul scăderii creditelor și implicit a masei monetare, poate avea efecte contrare, de creștere a masei monetare prin atragerea de capital speculativ). Măsuri pentru crearea unui sistem monetar cât mai stabil au fost luate în 1972 și 1972, când țările membre ale Comunității Economice Europene stabilesc valori de fluctuație a monedelor naționale în raport cu celelalte monede.

Ulterior au fost creată moneda unică europeană, euro, iar ca autoritate monetară funcționează Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) format din Banca Central Europeană (B.C.E.) și Băncile Centrale Naționale. Având în vedere că în U.E din cele 27 de state doar 13 au adoptat moneda unică europeană (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia și Spania) a apărut termenul de Eurosistem distinct de Sistemul European al Băncilor Centrale. Eurosistemul cuprinde pe lângă B.C.E. doar băncile naționale care au adoptat moneda unică europeană.

Denumirea de „euro” a monedei unice europene a fost stabilită în decembrie 1995 la Madrid, intrarea ei în vigoare hotărându-se a se face de la 1 ianuarie 1999. Data limită de introducere efectivă în circulație a monedelor și bancnotelor euro s-a fixat ca fiind 1 iulie 2002. Din 1999 până în 2002 moneda euro a avut doar prezentare scripturală, urmând ca în 2002 să fie introdus pe piață sub forma de forma de monede și bancnote astfel încât de la 1 iulie 2002 euro a devenit moneda unică în cadrul Uniunii Monetare. Decizia de introducere a unei monede unice a avut la bază o serie de avantaje:

cel mai important este că permite o singură autoritate monetară și o politică monetară unică.

Asigură migrarea capitalului, extinderea mai ușoară a piețelor financiare.

dispariția riscurilor cu privire la schimburile valutare în interiorul uniunii și reducerea în consecință a cheltuielilor aferente tranzacțiilor.

U.E. va avea o monedă unică internațională capabilă să concureze cu dolarul american; printr-o monedă unică puternică și stabilă Europa poate intra în competiție economică cu SUA și Japonia.

Eliminarea restricțiilor exercitate de situația balanței de plăți, așa cum se manifesta aceasta în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb și evaluarea rezervelor valutare. Referitor la rezervele valutare trebuie menționat că în U.E. nevoia de rezerve valutare va scădea, pentru că:

pe de o parte, odată cu formarea UME deficitele inter-unionale și surplusurile vor fi mai reduse

pe de ală parte, nevoile de rezerve pentru uniune, în totalitate, vor fi considerabil mai mici decât suma nevoilor de rezerve pentru membrii individuali.

Banca Centrală Europeană, ca autoritate monetară, la fost înființată la 1 ianuarie 1999, fiind condusă de un Consiliu Executiv (compus din președinte, vicepreședinte și patru membrii) care au drept sarcină conducerea activității zilnice a acesteia.

Organul suprem de decizie al S.E.B.C. este reprezentat de Consiliul Guvernatorilor, format din Consiliul Executiv al B.C.E. și guvernatorii băncilor centrale naționale din Eurosistem. Principalele funcții ale Consiliului Guvernatorilor sunt:

definirea politicii monetare a U.E

stabilirea orientărilor necesare pentru punerea în practică a acesteia

fixarea ratelor dobânzilor directoare în Uniunea Monetară.

Trebuie menționat faptul că obiectivele S.E.B.C. au un caracter supranațional, în sensul că, în luarea deciziilor referitoare la politica monetară din zona euro sau referitoare la alte sarcini ale Eurosistemului membrii Consiliului de Guvernatori acționează ca persoane independente și nu ca reprezentanți ai țărilor din care provin.

B.C.E. în structura sa mai are un organ decizional reprezentat de Consiliul General. Acesta cuprinde președintele și vicepreședintele B.C.E. și guvernatorii din toate cele 27 țări membre ale Uniunii Europene. Consiliul General a preluat sarcinile Institutului Monetar European referitoare la asigurarea asistenței tehnice necesare derulării pregătirilor pentru fixarea ratelor de schimb ale monedelor acestor țări față de euro, și de asemenea îndeplinește funcții consultative ale B.C.E. și cele legate de colectarea informațiilor statistice.

Referitor la independența B.C.E. respectiv S.E.B.C. atât în tratatul de la Maastricht cât și în Statutul B.C.E. este prevăzut faptul că nici B.C.E. nici o bancă centrală națională și nici vreun membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni de la instituțiile comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism. În același timp însă, B.C.E. trebuie să-și justifice activitatea în fața Parlamentului European, Consiliului U.E, Comisiei Europene, precum și in fața publicului larg.

La fel ca la oricare altă bancă centrală, obiectivul final al B.C.E. și al S.E.B.C. îl reprezintă menținerea stabilității prețurilor în zona euro. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C. acționează în concordanță cu legile liberei concurențe, favorizând alocarea eficientă a resurselor.

Spre deosebire de băncile naționale, B.C.E. nu acționează ca unic împrumutător pentru sistemul bancar, De asemenea, B.C.E. nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei euro, poziția acesteia fiind mai mult consultativă. Tot ca o deosebire față de băncile centrale, trebuie menționat faptul că B.C.E. nu are competența să emită regulamente privind funcționarea băncilor și a altor instituții financiare, acest lucru rămâne în aria de competență a băncilor centrale naționale. Acestea reprezintă un punct slab, deoarece în condițiile în care se dorește o piață financiară unificată cu libera circulație a capitalului, problema reglementării bancare nu ar trebui să rămână la nivel național.

În scopul atingerii obiectivului de bază al politicii monetare – stabilitatea prețurilor – Banca Centrală Europeană a adoptat ca metodă de implementare a strategiei monetare țintirea directă a inflației. Stabilitatea prețurilor este definită ca fiind creșterea anuală a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) sub 2%. Conform analizelor efectuate de B.C.E. ritmul de creștere a P.I.B trebuie să se încadreze între 2 și 2,5% pe an, astfel că s-a stabilit un ritm de creștere a agregatului monetar M3 în limita de 4,5%. Analizând mecanismul de transmisie a politicii monetare în țările Uniunii Europene (anexa 6) se observă că B.C.E. fiind banca de emisiune oferă fonduri sistemului bancar și stabilește rata oficială a dobânzii. Orice modificare a ratei oficiale a dobânzii afectează în mod direct ratele dobânzii pe piața monetară și în mod indirect ratele dobânzii la depozitele acceptate de către bănci, precum și ratele dobânzii la creditele oferite de băncile comerciale agenților economici și populației, afectând în ultimă instanță dimensiunile masei monetare.

Pentru îndeplinirea obiectivelor politicii monetare S.E.B.C. folosește următoarele categorii de instrumente de politică monetară (anexa7)

facilitățile permanente: constituie instrumente utilizate de către S.E.B.C. în relațiile cu băncile centrale și instituțiile de credit din fiecare țară și constau în credite și depozite pentru 24 de ore (băncile naționale pot avea solduri debitoare sau creditoare la un nivel scăzut al dobânzii). Facilitățile permanente urmăresc să asigure sau să absoarbă lichiditate pe termen foarte scurt. Ele reprezintă orientarea generală a politicii monetare și delimitează coridorul în care se încadrează ratele dobânzilor din sistem.

operațiuni de refinanțare de bază. constau în operațiuni de refinanțare săptămânale, pe termen de maxim 2 săptămâni. Se desfășoară prin oferte standard, în mod descentralizat de către băncile centrale naționale în conformitate cu un calendar anunțat încă de la începutul anului.

operațiuni de refinanțare pe termen lung se concretizează în operațiuni desfășurate lunar, ceea ce permite obținerea de credite pe termen de 3 luni. Beneficiarii acestor tipuri de credite sunt băncile de mai mică dimensiune, iar nivelul dobânzii practicate, este în general variabil.

operațiuni de reglaj fin. Sunt executate sub forma operațiunilor reversibile. Acestea au scopul de a controla lichiditățile de pe piață și ratele dobânzii, în special pentru a atenua efectele fluctuațiilor neașteptate din piață asupra ratelor dobânzii. Posibilitatea de a acționa rapid în cazul unor evoluții neașteptate ale pieței determină S.E.B.C. să urmărească menținerea unui grad înalt de flexibilitate în ceea ce privește alegerea procedurilor și caracteristicilor operaționale ale acestor operațiuni (sunt executate prin oferte rapide, fără o frecvență regulată iar prin ele se poate realiza atât aportul cât și absorbția de lichiditate.

sistemul rezervelor obligatorii vizează toate instituțiile de credit care activează pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare (rezidente și nerezidente). Baza de calcul include toate pasivele exigibile pe termen mai mic de doi ani. rata rezervelor obligatori este de 2 %, fiind remunerate la nivelul ratei medii a dobânzii pentru operațiunile principale de refinanțare ale B.C.E.

Principalul instrument care este utilizat în toate categoriile de operațiuni de piață în reprezintă operațiunile reversibile. Acestea constau în cumpărarea/vânzarea de active eligibile utilizând un contract de răscumpărare (repo) și în împrumuturi garantate, astfel că la o dată ulterioară va avea loc tranzacția în sens invers. În fiecare săptămână B.C.E. deschide o licitație pentru instituțiile din zona euro (bănci și instituții financiare). Băncile vor informa B.C.E. asupra ratei dobânzii pe care ele sunt dispuse să o plătească pentru fiecare euro împrumutat, fiind bine cunoscut faptul că vor fi împrumutate cele care oferă cea mia bună rată, deci vor cumpăra la cel mai mare preț. În fiecare lună, Consiliul Director al B.C.E. hotărăște limita inferioară a ratelor dobânzii în cadrul aceste operațiuni de licitație, așa numita „rată minimă de licitare”. În conformitate cu informațiile furnizare de B.C.E., această rată minimă de licitare este menită să semnaleze poziția politicii monetare față de operatorii de pe piața monetară. Rezultă că o rată mare a dobânzii pe termen scurt este echivalentul unei politici monetare restrictive și invers.

Băncile pot plasa și împrumuta resurse între ele overnight pe piața monetară, la așa numita rată overnight EONIA; apropiată de rata minimă de licitare și este mărginită superior de rata marginală overnight la care băncile comerciale pot plasa și împrumuta resurse overnight. B.C.E. a redus rata dobânzii pe termen scurt ori de câte ori economia europeană a dat semene de încetinire.

Prin reducerea sau creșterea ratei dobânzii se influențează cererea și oferta de euro, care într-o oarecare măsură influențează nivelul cursului de schimb, care așa cum am văzut influențează importurile și exporturile și mai departe balanța de plăți. În perioada 1993-2003 oficialii B.C.E. s-au opus ideii de a stabiliza rata de schimb prin creșterea ratei dobânzii când euro se depreciază și invers. Totuși în toamna anului 2000, în ciuda criticilor legate de lipsa de credibilitate, B.C.E. a intervenit în forță pentru susținerea monedei unice, în condițiile în care aceasta se depreciase față de moneda americană. Pe de altă parte, un euro puternic a generat numeroase discuții legate de efectul nefavorabil asupra exporturilor și scăderea competitivității produselor pe piețele externe. Așa cum reiese și din grafic, perioada relativ scurtă a euro rata de schimb a fost foarte volatilă, iar unele păreri susțin că volatilitatea nu este justificată exclusiv pe baze economice.

În ceea ce privește cursul de schimb al euro față de alte monede, B.C.E. nu are autoritatea de a decide nivelul acestuia. Aceasta este responsabilitatea Consiliului European după consultarea cu B.C.E. Banca Centrală Europeană însă gestionează o parte din rezervele oficiale ale statelor membre. Băncile centrale naționale au cedat o parte din propriile lor rezerve monetare non-comunitare la înființarea Uniunii Monetare. Băncile naționale continuă să dețină rezerve oficiale, dar utilizarea lor este supusă autorizării B.C.E. pentru a asigura coerența politicii monetare în zona euro.

În concluzie, modul de implementare a politicii monetare a Băncii Central Europene, seamănă foarte mult cu cel al oricărei alte autorități monetare naționale. Problema în realizarea unei politici monetare unitare, pe de o parte este că nu toate zonele au același structură a economiei, pe de altă parte migrația forței de muncă (ca factor de producție) întâmpină anumite dificultăți (culturale și lingvistice). Mai mult de cât atât, majoritatea statelor participante la zona euro, au îndeplinit criteriile de convergență prin aplicarea unor politici monetare diferite.

Astfel, în funcție de politica monetară se pot desprinde două categorii de țări: Germania, Franța, Austria, Luxemburg, Belgia care au aplicat o politică monetară restrictivă, o rata a dobânzii relativ redusă și au înregistrat creșteri economice moderate; iar de cealaltă parte, Spania, Portugalia, Italia, Irlanda, în a căror economii a trebuit evitată supraîncălzirea, având nevoie de nu nivel mai ridicat al ratei dobânzii. Cu toate acestea, în U.E se încearcă o cât mai bună repartiție a resurselor. Aceasta presupune o specializare a activității economice, astfel că fiecare zonă va desfășura acel tip de activitate în care eficiența este maximă, fără a mai exista restricții privitoare la migrarea factorilor de producție. Aceasta va acorda posibilități de dezvoltare fiecărei zone din U.E, inclusiv statelor care urmează să adere la zona euro, până la anumiți parametrii (criteriile de convergență), care, odată îndepliniți permit aplicarea unei politici monetare unitare, în scopul sprijinirii U.E ca o singură entitate economică.

ANEXA 1. Masa monetară la 31 ianuarie 2007

ANEXA 2. Politica monetară expansionistă / restrictivă

Anexa 3. Organigrama B.N.R.

Anexa 4. Avantajele – dezavantajele cursului fix, flotant

Preluat din: Elena Iorga și autorii Țintirea directă a inflației în Republica Cehă, Polonia și Ungaria: Implementare și Performanțe Caiet de studii, B.N.R., 2004 , pag. 10

Anexa 6. Mecanismul de transmisie al politicii monetare în Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIE

Tiberiu Brăileanu – „Monetarismul în teoria și politica economică”Ed. Institutului European, Iași, 1998

Michael Burda, Charles Wyplosk – „Macroeconomie, perspectiva europeană” Ed. All Beck, București, 2002

Silviu Cernea – „Sistemul monetar și politica monetară” Editura Enciclopedică, București, 1996

Ionela Costică – „Politica monetară” Ed. ASE, București 2003

Ionela Costică, Sorin Adrian Lăzărescu – „Politici și tehnici bancare” Ed. ASE, București, 2002

Nicolae Dardac, Teodora Vascu – „Monedă și credit”-modulul I și II, Ed. ASE, București, 2003.

Daniel Dăinanu – „Încotro se îndreaptă țările postcomuniste ?” Ed. Polirom, Iași, 2000,

Vasile Dedu – „Gesiune bancară, ediția a II-a”Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

Jean-Piere Faugere – Moneda și politica monetară” Ed. Institutului European, Iași, 2000

Mugur Isărescu – Reflecții economice. Piețe, Bani, Bănci, Ed. Expert, București 2001.

Gheorge Manolescu – „Moneda și ipostazele ei” Ed. Economică, București, 1997

Alexandru Tașnadi, Claudiu Doltu – „Monetarismul. Teorie și politici economice” Ed. Economică, București 1996

Alexandru Tașnasi, Claudiu Cernea Moneda și ipostazele ei Ed. Economică, București, 1997

Vasile Turliuc – „Politici monetare” Ed. Polirom, Iași, 2002

Daniela Zăpodeanu – „Monedă și credti. Instituții monetare și de credit” Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2003

Daniela Zăpodeanu – „Politici monetare” Ed. Dacia, București, 2002

**Dorina Antohi – „Mecanismul de transmisie a politicii monetare în România” 2003, B.N.R, caiet de studii

**Jerome Creel, Sandrine Levasseur, How would a fixed exchange rate refime fit the transition economies? The case of the Czech Republic, Hungary and Polandi, Observoire Francais des Conjuctures Economiques, 2003.

**Elena Iorga și autorii – „Țintirea directă a inflației în Rep. Cehă, Polonia și Ungaria. Implementare și performanțe” 2004 – B.N.R. , caiet de studii

**Veronica Cuhal – „Impactul politicii monetare asupra creșterii economice” teză de doctorat – Academia de Studii Economice din Rep. Moldova.

**Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 privind statutul B.N.R.

**Monetary policy in Hungary – Banca Națională a Ungariei, 2002

**Mugur Isărescu – „Spre o nouă strategie de politică monetară. Țintirea directă a inflației” disertație cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova, 2003

**Raport anual al Băncii Naționale a Bulgariei pe anul 2005

**Raport anual al Băncii Naționale a Cehiei pe anul 2005

**Raport anual al Băncii Naționale a României pe anul 1998

**Raport anual al Băncii Naționale a României pe anul 2005

**Raport anual al Băncii Naționale a Ungariei pe anul 2005

***http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/e01101.htm

***http://www.internationalmonetaryfund.com/external/pubs/ft/fandd/1999/09/pdf/gulde.pdf

***http://www.internationalmonetaryfund.com/external/pubs/ft/fandd/1999/09/pdf/gulde.pdf

***www.bnb.bg

***www.bnro.ro

***www.cnb.cz

***www.dfid.gov.uk/pubs/files/cspbulgaria.pdf

***www.ecb.int

***www.mnb.hu