. Politica Monetara A Bancii Albaniei In Perioada DE Tranzitie

=== a-introducere ===

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Finanțe, Asigurãri, Bãnci și Burse de Valori

Politica monetarã a Bãncii Albaniei

în perioada de tranziție.

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. FLORIN GEORGESCU

Autoare:

KLEDIA DEMI

INTRODUCERE:

Bazându-ne în rolul important pe care-l are politica monetarã în teoriile economice, și în special în actualitatea pe care o reprezintã aceastã problematicã în perioada de tranziție, am ales ca temã pentru aceastã lucrare de diplomã “Politica Monetarã a Bãncii Naționale a Albaniei în Perioada de Tranziție”.

În primul capitol se trateazã teoretic corelarea politicii monetare cu celelalte politici macroeconomice, obiective, scopuri și strategii ale bãncii centrale în utilizarea obiectivelor politicii monetare. În capitolul doi se pune accent pe rolul important pe care-l are Banca Centralã în întocmirea și înfãptuirea politicilor monetare, mecanismele de transmisie ale politicii monetare cât și instrumentele de politicã monetarã, de intervenție directã și indirectã, la dispoziția bãncii centrale. Având ca punct de pornire starea actualã în care se aflã economia Albaniei, și anume tranziția cãtre economia de piațã, am hotãrat ca în cel de al treilea capitol sã tratez expriența țãrilor dezvoltate în “arhitectarea” politicilor lor monetare, experiențã ce poate fi utilã pentru Banca Centralã a Albaniei. Obiectul celui de al patrulea capitol îl constutuie politica monetarã a Bancii Albaniei, reușite și neajunsuri, și cãteva considerente modeste în vederea unor îmbunãtãțiri posibile. În acest capitol se prezintã succint experiența țãrilor din est care de asemenea s-au confruntat cu restructurarea sistemului bancar și alte probleme specifice tranziției.

Aceastã lucrare este rezultatul studiilor în acești patru ani în Academia de Studii Economice din București.

Simt obligația sã le multumesc tuturor profesorilor mei și în mod special îi mulțumesc coordonatorului meu Conf. Univ. Dr. Florin Georgescu pentru ajutorul prețios în realizarea acestei lucrãri.

De asemenea sunt recunoscãtoare dnei Prof. Univ. Dr. Marta Muço pentru materialele oferite.

=== capitol 3 ===

CAPITOL III

TENDINȚE ACTUALE ALE POLITICII MONETARE ÎN ȚÃRI DEZVOLTATE.

Cuprins :

1.Tendințe actuale ale politicii monetare în țãrile dezvoltate.

Principalele caracteristici ale procedurilor operaționale ale bãncilor centrale.

Tehnicile utilizate de bancile centrale în aplicarea politicilor monetare.

1.3 Principalele instrumente de dirijare a rezervelor.

1.3.1 Creditele de refinantare ale bãncilor centrale.

1.3.2 Rezevele minime obligatorii.

1.Tendințe actuale ale politicii monetare în țãrile dezvoltate.

Mediul instituțional în care opereazã bãncile centrale din țãrile industrializate a suferit numeroase schimbãri începând cu anii 1970 pânã în momentul actual. Cu liberalizarea piețelor financiare și progresele tehnologice, legãturile între instrumentele politicii monetare și obiectivele bãncii centrale cunosc modificãri la care autoritãtile monetare respective au încercat sã se adapteze renovând tehnicile și procedeele utilizate în aplicarea politici monetare. În Franța și Japonia, marile reforme întreprinse de sistemul financiar au adus implicit și o modificare radicalã a acestor proceduri. În alte țãri, cu piețe de capital dezvoltate, schimbãrile la nivelul instrumentelor politicii monetare au fost minore.

Schimbãrile din aceste țãri au condus spre o convergențã a structurilor instituționale. De asemenea strategiile aplicate în scopul influențãrii mersului economic sunt aproape asemãnãtoare. În aceste țãri aproape toate bãncile centrale utilizeazã rata dobânzii ca obiectiv operațional în activitatea zilnicã a acestora. 

Cu toate cã bãncile utilizeazã instrumente diferite de politicã monetarã, ele toate aplicã politica monetarã prin intermediul operațiunilor zilnice de mãrire și reducere a rezervelor minime obligatorii în funcție de prețurile liber stabilite pe piațã.

De asemenea, majoritatea bãncilor din aceste țãri au decis reducerea rezervelor minime obbligatorii. Astfel de modificãri de pe piața bancarã au impus autoritãților monetare sã întreprindã unele modificãri și adaptãri ale procedeelor operaționale în cadrul politicilor monetare respective.

Cu toate cã încã mai existã laturi specifice și diferențieri între instrumentele de politicã monetarã utilizate, convergențele între aceste politici furnizeazã în prezent informații utile pentru “arhitecții” politicilor monetare. În continuare se vor analiza tendințele actuale de întocmire și aplicare a politicii monetare în urmãtoarele sase țãri industrializate: SUA, Japonia, Germania, Anglia, Canada și Elveția.

1.1 Principalele caracteristici ale procedurilor operaționale ale bãncilor centrale.

Bancile centrale își aleg procedurile operaționale astfel încât acestea sã permitã îndeplinirea scopurilor macroeconomice previzionate. Cu toate cã fiecare bancã centralã în parte are obiective proprii și acționeazã în condițiile (structuri instituționale) specifice fiecãrei țãri, strategiile pe care le utilizeazã sunt asemãnãtoare.

În cadrul politicii monetare bãncile centrale din aceste sase țãri opereazã prin intermediul rezervelor sistemului bancar. Cu toate cã banca centralã nu poate controla în întregime toate componentele bilanțului acestora, în special cele legate de acitivitatea acestora ca bancã a statului (legãtura cu guvernul) și rezervele în valutã, ele dispun de libertate suficientã și de informații necesare atât pentru a neutraliza la nevoie efectele celorlalte activitãți cât și pentru a exercita un control puternic asupra ofertei agregate de rezervã.

În adminisrarea rezervelor sistemului bancar, bãncile centrale urmãresc obiective operaționale pe termen scurt, care asigurã armonizarea gestiunii rezervelor cu obiectivele intermediare și scopurile finale și care, în majoritatea țãrilor, servesc drept indicatori care semnalizeazã mediului financiar intențiile bãncii centrale. Asupra acestor obiective operaționale banca centralã exercitã în întregime controlul sãu.

Inițial au servit drept obiective operaționale rezervele sistemului bancar, dar legãtura între acestea din urmã și activitatea economicã este consideratã a fi destul de instabilã. Aceasta va conduce la reevaluarea rolului acestor rezerve și înlãturarea treptatã din instrumentele pe termen scurt a politicii monetare, rolul acestora fiind luat de controlul ratei dobânzii pe termen scurt ca obiectiv operațional principal.

Pe piața monetarã se folosesc în acest scop o multitudine de rate de dobândã, pe când obiectivul comun al activitãții zilnice a celor sase bãnci centrale este influențarea ratei dobânzii la creditele overnight (de pe o zi pe alta). În fiecare din aceste țãri piața monetarã interbancarã este foarte dezvoltatã. Pe aceastã piațã bãncile comercializeazã și negociazã rezervele sub formã de depozite la banca centralã. Atunci când oferta agregatã de rezerve bancare nu corespunde cu cererea agregatã, costul împrumutului overnight reacționeazã imediat.

Activitatea de dirijare a rezervelor le dã bãncilor centrale posibilitatea de supraveghere și control asupra ratei dobânzii pe termen scurt. Astfel banca centralã ar trebui sã exercite influența sa și asupra ratelor de dobândã pentru termene mai mari decât acela al creditelor de o noapte, deoarece numai astfel poate influența asupra activitãtii economice. Influența bãncii centrale asupra ratelor de dobândã pe termen mediu și lung este indirectã și în general este determinat de piațã.

Pentru a influenta cu succes asupra ratelor de dobândã pe termen mediu și lung, majoritatea bãncilor centrale din țãrile dezvoltate încearcã sã limiteze cât se poate de mult schimbãrile neașteptate intervenite la rândul obiectivelor operaționale. Ratele de dobândã aflate sub control direct se modificã, în general, cu pași mici și numai dupã ce s-a acumulat informația necesarã care justificã schimbarea politicii într-un nou sens. Sprijinind o stabilitate a ratei dobânzii pe termen mediu așteptate, banca centralã poate întinde controlul sãu asupra tuturor tipurilor de ratã a dobânzii.

Pentru a ajunge la aceste nivele de performanțã, strategia aplicatã de banca centralã a evoluat în mod însemnat. În anii 1970, politica monetarã a bancii centrale a Japoniei și cea a cãtorva bãnci din Europa se baza în întregime pe un sistem de administrare a ratelor de dobândã. În aceste țãri cererea pentru rezerve suplimentare se completa cu credite din partea bãncii centrale însoțite des de o ratã a dobânzii sub nivelul pietei. Aceste rate de dobândã aflate sub controlul “oficial” și riguros al bãncii centrale au servit ca puncte de referințã pentru determinarea ratelor de dobândã a creditelor și depozitelor. Exercitând control și asupra altor activitãți financiare, modificãrile la nivelul ratelor de dobândã oficiale influențau în mod direct puterea de creditare a bãncilor din nivelul secundar.

La sfârșitul anilor 1970, aceastã strategie ridicã mari probleme. Întârzierea cu care unele bãnci centrale modificau ratele de dobândã (în vederea evitãrii fenomenului inflaționist) a pus sub semnul întrebãrii sistemul de determinare a ratelor de dobândã neflexibile. Accentuarea continuã a inflației a condus cãtre liberalizarea pietelor financiare și ca urmare va crește simțitor influenta fortelor de concurențã la determinarea ratelor de dobândã. De asemenea, piețele financiare interne întãresc legãturile cu piețele financiare strãine. În acest mod, atât ratele de dobândã determinate pe o piațã liberã, cât și cursurile de schimb încep sã joace un rol din ce în ce mai important în deciziile agenților privati.

Indiferent de stadiul de dezvoltare și natura modificãrilor intervenite pe parcurs, toate bãncile centrale și-au orientat politicile lor monetare cãtre utilizarea metodelor pieței libere. Autoritãțile monetare se sprijinã din ce în ce mai mult pe ratele de dobândã determinate de piațã considerându-le pe acestea din urmã ca fiind obiective operaționale ale politicii monetare și elementul principal al mecanismului de transmitere al acesteia. În același timp operațiile de open market, prin intermediul cãrora banca centralã intervine pe piața financiarã unde prețul este fixat liber de cãtre forțele pieței, încep sã înlocuiascã în mod gradual creditele de refinantare de mai înainte. Operațiile de open market devin astfel instrumentul principal de modificare a ofertei monetare în majoritatea țãrilor dezvoltate. Aceste operații pe piațã deschisã au creat posibilitatea ca bãncile centrale sã dirijeze cu exactitate rezervele sistemului bancar.

În practicã, bãncile centrale continuã sã menținã sub control limetele în interiorul cãrora variazã ratele de dobândã pe termen scurt. Zilnic se efectueazã operații de open market prin intermediul cãrora banca centralã modificã oferta monetarã ca rãspuns la modificãrile cererii de rezerve.

Încercarea de a atenua variațiile temporare ale ratelor de dobãndã evidențiazã dezideratul bãncii naționale de a le comunica cu claritate participanților la piațã intențiile politicii monetare. Apropape în toate aceste țãri evoluția politicii monetare este semnalizatã prin intermediul ratelor de dobândã. Fluctuațiile la nivelul acestora din urmã cauzate de alți factori externi politicii monetare trebuiesc evitați înainte de semnalizarea influenței lor la nivelul acestei politici. Limitând la maxim variația zilnicã a ratei dobânzii, banca centralã se asigurã cã mediul financiar reușește sã înțeleagã foarte repede schimbãrile în politica sa monetarã.

Pentru a sprijini o politicã monetarã pe rata dobânzii ca obiectiv operațional și pentru a utiliza operațiile de open market ca instrumente de efectuare a politicilor monetare, banca centralã trebuie sã poatã previziona, pentru o perioadã relativ importantã de timp, cererea de rezerve a sistemului bancar. Bãncile comerciale necesitã aceste rezerve complementare pentru a completa rezervele obligatorii și pentru a efectua plãțile interbancare. Banca centralã influențeazã în mod decisiv cererea pentru aceste rezerve deoarece ea are dreptul determinãrii ratei rezervelor minime obligatorii și dispune de autoritate deplinã la întocmirea regulilor kleringului interbancar. În general, stabilitate cererii pentru rezerve complementare pe perioade scurte de timp a constituit un element cheie în cadrul procedurilor efectuate de banca centralã.

Cu doi decenii în urmã, majoritatea bãncilor centrale încercau sã dirijeze cererea agregatã de rezerve exercitând diferite controale administrative la nivelul bãncilor secundare. În zilele noastre, aceste practici tind sã se diminueze la maxim, ceea ce demonstreazã tendinta generalã cãtre strategii și politici care respectã libertatea pieței. În ultimele decenii, toate cele sase bãnci centrale au redus rezervele minime obligatorii în vederea înlesnirii activitãții la nivelul bãncilor comerciale. În unele țãri diminuarea restricțiilor asupra rezervelor bancare a condus la mari schimbãri ale cererii pentru aceste rezerve, autoritãțile monetare respective încercând sã modifice procedeele de dirijare a rezervelor.

Cu toate cã principalele caracteristici ale politicilor monetare utilizate de bancile centrale din aceste țãri sunt aceleași, la nivelul tehnicilor specifice utilizate se evidențiazã diferențe însemnate. Astfel, momentul și frecvența de efectuare a operațiilor de open market se modificã de la o țarã la alta. Alte diferențieri se observã și la nivelul condițiilor de creditare aprobate de banca centralã sau chiar la nivelul rezervelor minime obligatorii. În multe cazuri schimbãrile sunt de naturã instituționalã reflectând mediul în care acționeazã banca centralã. În efectuarea operațiilor de open market, bãncile centrale depind de piețele pe care le au la dispoziție. Acolo unde piețele secundare nu sunt foarte dezvoltate bãncile centrale aplicã strategii specifice de dirijare a rezervelor ce aparțin sistemului bancar.

1.2 Tehnicile utilizate de bancile centrale în aplicarea politicilor monetare.

Rezerva Federalã din SUA (FED), își limiteazã activitatea sa la influențarea ratei de dobândã la creditele de pe o zi pe alta (overnight / lombard) care se mai numește și “rata fondurilor federale”, permițând astfel ca forțele libere ale pieței sã transmitã politica monetarã cãtre celelalte piețe financiare.

De asemenea, Banca Naționalã a Elveției acționezaã în sensul diminuãrii fluctuațiilor zilnice la nivelul ratelor de dobândã aferente creditelor interbancare lombard, dar este unica care nu și-a stabilit clar o ratã a dobânzii ca obiectiv operațional.

Toate celelalte bãnci intervin în mod similar în vederea reducerii marjelor de fluctuație ale ratei dobânzii la creditele overnight. Mai mult, acestea încearcã sã influențeze, în paralel, și asupra ratelor de dobândã pe termen lung.

În Japonia rata dobânzii interbancare la creditele lombard este obiectivul principal al Bãncii Japoniei, în schimb, în Canada, Germania și Anglia ratele dobânzii de pânã la trei luni servesc ca obiective operaționale principale.

Din cele sase bãnci pe care încercãm sã le analizãm, Banca Angliei (BOE) este poate cea mai activã în activitatea sa zilnicã de dirijare a rezervelor. Operând într-un mediu în care rezervele obligatorii sunt relativ mici iar bãncile secundare încerc sã menținã un anumit nivel al rezervelor operationale la banca centralã, Banca Angliei a elaborat o strategie a intervențiilor zilnice frecvente pe piața monetarã în vederea realizãrii obiectivelor propuse referitor la rata dobânzii.

Cea mai mare parte a activelor Bãncii Angliei sunt reprezentate de bonuri de tezaur pe temen scurt (bonuri comerciale sau de tezaur) care se maturizeazã în mai puțin de trei luni și care nu se renoveazã automat. Din aceastã cauzã, cu ratele dobânzii actuale, sistemul bancar simte frecvent o lipsã de bani. Pentru a neutraliza aceastã lipsã, casele de scont care joacã rolul intermediarului între BOE și bãncile private, oferã bãncii centrale spre cumpãrare bonuri de tezaur, negociind prețul de vânzare al acestora. Pentru a acoperi lipsa de lichiditate banca centralã cumpãrã bonuri cu diverse perioade de maturitate :

maturitate de la 0 pânã la 14 zile ;

de la 15 pânã la 33 zile;

de la 34 pânã la 63 zile;

și de la 64 pânã la 91 zile.

Banca centralã alege cel mai bun preț oferit dar pãstreazã nemodificatã rata dobânzii minimã (stop rate) a bonurilor din prima categorie. În fiecare zi se efectueazã cel puțin trei operații de acest gen, banca centralã având astfel posibilitatea sã rãspundã variațiilor zilnice piațã.

Cumpãrând bonuri din toate categoriile de maturitate, banca centralã poate întinde influența sa asupra ratelor de dobândã pe toatã piața. De exemplu, modoficarea cantitãții de bonuri cumpãrate din cea de a patra categorie, influențeazã rata dobânzii a bonurilor de tezaur trimestriale.

Rata dobânzii minime aferentã primei categorii se modificã foarte rar. Miscãrile la nivelul ei semnalizeazã modificarea politicii BOE, și se reflectã imediat pe piața interbancarã la nivelul ratelor de împrumut interbancar. În acest caz, BOE emite un semnal puternic al tendinței (scopului) politicii monetare a acesteia prin deciderea nesatisfacerii nevoilor zilnice de rezervã obligând casele de scont sã se împrumute la ea (BOE) în condiții de creditare stabilite excluziv de ea. Deoarece BOE este liberã sã fixeze rata dobânzii la împrumut peste sau sub nivelul actual al „stop rate„ , ea utilizeazã un astfel de procedeu cu intenția de a semnaliza o politicã monetarã restrictivã sau expansionistã.

Pânã la începutul anilor 1980, autoritãțile monetare japoneze au urmãrit o strategie asemãnãtoare: cea a unui control riguros al principalelor rate de dobândã. Banca Japoniei (BOJ), prin combinarea operațiilor de dirijare a rezervelor și a controlului administrativ asupra participanților pe piata internaționalã, a reușit, într-o perioadã considerabilã de timp, sã stabilizeze rata dobânzii interbancare la creditele overnight la nivelul deziderat.

În urmãtorul deceniu, ca parte a reformei financiare întinse, BOJ stimuleazã în mod activ integrarea pieței interbancare cu celelalte piețe financiare, va permite o mai mare flexibilitate la nivelul ratelor dobânzii interbancare și în special a celor zilnice. Totuși rata dobânzii aferentã creditelor overnight va rãmâne principalul obiectiv operațional urmãrit de BOJ. Cu toate cã acesta din urmã este influențat din ce în ce mai mult de piațã, BOJ își continuã eforturile pentru a limita variația acestuia în jurul nivelului stabilit ca obiectiv al politicii sale. Politica monetarã a BOJ presupune o multitudine de operațiuni de open market, în principal cu bonuri de tezaur, și dirijarea zilnicã a rezervelor în anumite perioade.

Politica monetarã mai recentã a BOJ a evoluat spre o apropiere cu politica urmatã de FED. Strategiite aplicate de cãtre cele douã bãnci se aseamãnã foarte mult în cea ce privește caracteristicile de bazã ale acestora, cum sunt: stabilirea ratei dobânzii la creditele de pe o zi pe alta ca obiectiv operațional, utilizarea operațiilor de open market și a creditelor de scont ca instrumente ale politicii monetare, și concentrarea asupra dirijãrii rezervelor pentru o perioadã determinatã.

Cu toate acestea încã mai existã diferențe importante între politicile monetare aplicate de cãtre cele douã bãnci centrale (BOJ și FED). În timp ce FED efectueazã majoritatea operațiilor zilnice de open market (cu titluri de stat) însoțite cu convenții de rãscumpãrare, BOJ utilizeazã o varietate de instrumente specifice pieței private. Activitatea de dirijare a rezervelor de cãtre BOJ reflectã o dezvoltare limitatã a pieței de titluri de stat pe termen scurt.

De asemenea, administrarea creditelor de scont în cele douã țãri este diferitã. În SUA mai întâi decid bãncile secundare dacã vor solicita credite de scont iar aceste credite se distribuie conform unor reguli administrative. În Japonia cea care decide asupra volumului de credite și asupra costului efectiv al acestora este BOJ. Astfel, BOJ dirijeazã zilnic în mod activ acordarea creditelor de scont pentru a rãspunde prompt schimbãrilor intervenite la nivelul rezervelor. BOJ este singura bancã centralã din cele șase pe care le analizãm care utilizeazã creditul de scont ca instrument în dirijarea zilnicã a rezervelor.

Mediul instituțional în care acționeazã Banca Naționalã a Elveției (SNB) a cunoscut numeroase schimbãri în ultimii ani. Din 1980 pânã în 1988 SNB dirijeazã o politicã monetarã în principal prin utlizarea obiectivului pe termen scurt al rezervelor sistemului bancar. Cu toate cã ratele dobânzii interbancare înregistrau ample variatii în cursul unei zile, SNB avea o politicã de succes în cea ce privește scopul primar al politicii sale: mentinerea unei rate mici a inflației.

În 1988, cu instalarea între bãnci a unui sistem electronic de plãti și introducerea de noi reguli în cea ce privește lichiditatea, se observã o scãdere accentuatã a cererii pentru rezerve ale sistemului bancar. Greutãtile în previzionarea mãsurii acestei cereri pe care le va întãmpina SNB vor conduce spre o politicã monetarã expansionistã nedoritã. Astfel SNB își schimbã obiectivul sãu operațional de la rezervele sistemului bancar cãtre rata dobãnzii pe termen scurt și cursurile de schimb. În anii urmãtori și pânã în prezent SNB a încercat sã se reîntoarcã în mod gradual la aplicarea strategiei bazate pe utilizarea rezervelor sistemului bancar ca obiective operaționale, și a continuat sã accentueze ratele de dobândã în operațiile sale zilnice. În aplicarea politicii sale monetare SNB încearcã sã reducã fluctuatiile ratelor de dobândã interbancarã aferente creditelor lombard. Politica ratelor de dobândã a SNB este diferitã de aceași politicã a celorlalte șase bãnci mai sus amintite. Nu s-a stabilit nici-un obiectiv operațional referitor la ratele dobânzii, iar SNB nu utilizeazã ratele dobânzii pentru a semnaliza schimbãrile politicii sale monetare.

Restructurãrile instituționale la sfârșitul anilor 1980 în Elveția nu au cauzat schimbãri esentiale la nivelul procedurilor utilizate de SNB. Ca și mai înainte, operațiile de open market cu valute se desfãșoarã în fiecare zi (o singurã datã pe zi) dimineața. Aceste tranzactii, de tipul schimbului franci elvetieni contra dolari USD, se desfãșoarã la cursuri apropriate cu cele de pe principalele piețe din Europa.

În Germania, ratele de dobândã din conventiile de rãscumpãrare cu maturitate de una pânã la douã luni, reprezintã principalul obiectiv operațional al Bundesbank. Aceste rate se stabilesc pe bazã de licitații periodice care au loc de obicei sãptãmânal. În mod normal, Bundesbank își stabilește valoarea agregatã a convențiilor de rãscumpãrare oferite într-o licitație în care se prezintã cererea pieței pentru rezerve, și alege cele mai bune prețuri posibile. În acest caz Bundesbank va stabili rata dobânzii la licitatie transmițând pieței financiare un semnal clar al tendințelor politicii monetare.

Din cele șase bãnci centrale pe care le am analizat, Bundesbank este poate cea mai puțin activã în dirijarea zilnicã a rezervelor. În general, lichiditãțile necesare sistemului bancar sunt asigurate prin intermediul acestor licitatii periodice. Prin intermediul unor reglementãri temporare, sunt utilizate operații cazuale de „sprijin„ în vederea influențãriiratei zilnice a dobânzii pe piata monetarã. Ratele de dobândã pe termen scurt se stabilesc prin intermediul diferitelor instrumente mai puțin operați de open market. Aceasta reflectã o dezvoltare limitatã a pieței monetare interne în Germania. În special, rata dobânzii la creditele de scont – rata creditelor lombard, și rata dobânzii la bonurile de tezur, determinã limitele de fluctuație a ratelor dobânzii pe piața monetarã.

Pentru Banca Canadei (BOC), rata dobânzii stabilitã prin licitație aferentã bonurilor de tezaur constituie obiectivul principal operațional al politicii monetare. Banca Canadei participã din când în când la licitațiile sãptãmânale pentru a cumpãra sau, dupã caz, pentru a vinde bonuri de tezaur în mod direct sau prin conventii de rãscumpãrare. Cu toate acestea BOC aplicã în general politica sa monetarã prin transferurile din depozitele de stat între ea și bãncile din nivelul secundar. În acest mod BOC poate stabili, la sfârșitul zilei, cu o exactitate extraordinarã nivelul rezervelor, deoarece aceste transferuri (retragerile sau depunerile de lichiditãți ale statului) sunt stabilita mai târziu, fãrã ca sã permitã ca bãncile secundare sã facã corectãrile necesare din bilanturile lor. Aceste transferuri au un efect direct la nivelul ratelor dobânzii aferente creditelor lombard pe piata interbancarã.

1.3 Principalele instrumente de dirijare a rezervelor.

Instrumentele de dirijare a rezervelor sistemului bancar diferã de la o țarã la alta. Aceste diferențe reflectã mediul financiar în care acționeazã autoritatea monetarã din fiecare țarã. Alegerea insrumentelor este legatã de obiectivele de dirijare a rezervelor și de modalitãtile utilizate de bãncile centrale pentru a senmaliza tendințele politicii monetare participantilor pe piața financiarã.

În SUA, FED actioneazã în principal pe piața secundarã a titlurilor de stat. FED utilizeazã operațiile tipice de open market, vânzarea și cumpãrarea de bonuri de tezaur pe piața secundarã ca instrumentul principal pentru asigurarea stabilitãții la nivelul rezervelor sistemului bancar. Întinderea și profunzimea acestei piețe creazã posibilitatea ca FED sã mãreascã sau sã reducã într-o mãsurã considerabilã rezarvele fãrã a cauza o deformare semnificativã a structurilor dobânzilor.

Cu toate cã achizitionãrile directe de hârtii de valoare reprezintã sursa principalã de creare a rezervelor în SUA, în cursul unui an, FED efectueazã mai puțin de zece operatiuni directe de vânzare-cumpãrare. În general, politica monetarã este aplicatã în principal prin intermediul convențiilor de rãscumpãrare (care mãresc rezervele) sau prin intermediul convențiilor de revânzare (care reduc rezervele). Astfal de tranzacții cu hârtii de valoare comportã costuri mai mici decât tranzacțiile directe și asigurã o flexibilitate sporitã în reglarea temporarã a nivelului rezervelor.

Atât în Japonia, Canada și Anglia cât și în SUA cumpãrãrile directe de titluri reprezintã instrumentul principal de sporire a rezervelor pentru perioade mari de timp (termen lung). În Japonia cumpãrarea obligațiunilor de stat cu o maturitate de zece ani satisface cererea de rezerve pe temen lung, dar nu joacã un rol important în dirijarea pe termen scurt a rezervelor. Banca centralã a Japoniei utilizeazã o multitudine de alte operațiuni pentru a influența temporar rezervele. Astfel de operațiuni pot fi fie tranzacții directe , fie tranzactii reversibile, cu efecte comerciale sau cu alte instrumente ale pieței monetare. Prin intermediul acestora se reduc fluctuațiile cererii de rezerve pe termen scurt. Cu toate acestea, creditele de scont (lombard) rãmân instrumentul principal de atenuare a fluctuațiilor zilnice, extreme și neprevizibile ale rezervelor.

Banca Centralã a Canadei utilizeazã un numãr mare de instrumente pentru a-și atinge scopurile de politicã monetarã propuse. Participarea BOC la licitațiile sãptãmânale cu bonuri de tezaur treimestriale cât și cumpãrãrile ei de titlurid de stat pe termen lung reprezintã cele mai importante instrumente de creștere a bazei monetare în Canada. Instrumentul principal în dirijarea zilnicã a rezervelor îl reprezintã transferurile în depozitele statului. În completarea acestui mecanism se utilizeazã operatiile de open market care cuprind atât cumpãrãri directe de titluri de stat, cât și convenții de rãscumpãrare. Totuși operațiile de open market se neutralizeazã în mod regulat de cãtre banca centralã prin transferuri. Astfel operațiile de open market se utilizeazã, în principal, pentru a influența ratele de dobândã la nivelul anumitor piețe monetare.

În Anglia banca centralã completeazã surplusul de cerere al pieței prin intermediul cumpãrãrilor directe de bonuri de tezaur sau de alte titluri ale sectorului privat de la casele de scont. Cu toate cã BOE încearcã sã menținã rata dobânzii (stop rate) a titlurilor din prima categorie (cea mai lichidã categorie), la un nivel prestabilit, în general ea nu eleminã integral surplusul de cerere prin cumpãrarea de titluri din aceastã categorie. Ea efectueazã cumpãrãri de hârtii de valoare cu maturitate de pânã la trei luni având ca scop exercitarea influenței sale asupra tuturor structurilor pieței monetare. De asemenea, în cazul în care BOE nu este astisfãcutã de ratele dobânzii, ea poate refuza suplinirea surplusului de cerere prin intermediul cumpãrãrilor de titluri. În asemenea cazuri BOE poate oferi convenții de rãscumpãrare conform unor condiții impuse tot de ea, sau sã invite casele de scont sã utilizeze creditele lor proprii (de refinantare).

Bindesbank și Banca Naționalã a Elveției nu dispunde un portofoliu de titluri bogat , deoarece în aceste țãri nu existã o piațã monetarã pe termen scurt dezvoltatã din afara pieței interbancare. Într-un astfel de mediu Bundesbank utilizeazã creditele proprii și operațiile de rãscumpãrare de obligațiuni ca mijloace principale în vederea modificãrii bazei monetare. Bundesbank a stabilit o serie de reguli referitor la tranzacțiile reversibile cu celelalte bãnci. Aceste tranzacții sunt instrumentul principal de control (pe termen scurt) al rezervelor. Bundesbank organizeazã licitații periodice (de obicei în fiecare sãptãmânã) unde se negociazã convenții de rãscumpãrare lunare sau bilunare. Prin aceste convenții Bundesbankpoate efectua modificãri temporare sau permanente la nivelul rezervelor. La mijlocul anilor 1980 convențiile de rãscumpãrare au cunoscut o creștere semnificativã și stabilã înlocuin în mod gradual creditele de scont ca principalul instrument utilizat pentru modificarea bazei monetare. Se mai utilizeazã și alte instrumente cum sunt: cursul de schimb valutar, transferurile de credite de stat de la Bundesbank cãtre bãncile comerciale. Aceste instrumente se utilizeazã atunci când sunt necesare reglãri zilnice la nivelul rezervelor.

În Elveția, piața internã de titluri este destul de restrânsã. Totuși existã o piața interbancarã activã de schimb a celor mai importante valute. Banca Naționalã a Elveției utilizeazã schimbul valutar ca instrument primar fie în cazul modificãrilor temporare ale rezevelor, fie în cazul unor modificãri stabile ale acestora. Efectuând operații zilnice de schimb valutar de forma USD-franci elvețieni cu un numãr mic de bãnci, în prezent, SNB asigurã în jur de 90% din procesul de creare a rezervelor prin intermediul acestor operații. Deoarece dolarii achiziționați vor fi revânduți la o anumitã scadențã, aceste operațiuni sunt echivalente cu operațiunile temporare de pe piața internã a hârtiilor de valoare.

1.3.1 Creditele de refinantare ale bãncilor centrale.

Cele șase bãnci centrale analizate oferã posibilitatea de creditare bãncilor din nivelul secundar. Totuși trebuie menționat faptul cã operațiile de open market, ca instrumentul principal de dirijare a rezervelor în aceste țãri, au înlocuit aproape în întregime creditul bãncilor centrale. În prezent, majoritatea creditelor bãncilor centrale are drept scop întâmpinarea (satisfacerea) necesitãților temporare pentru lichiditãți la sfârșitul zilei, sau asigurarea unei asistențe pentru instutuțiile de depozit în caz de nevoie. Rolul creditelor acordate de banca centralã, în cadrul strategiilor aplicate în fiecare țarã, este diferit de la o țarã la alta.

În Germania, Japonia, SUA, și Elveția creditele de refinantare oferite bãncilor comerciale au o ratã a dobânzii sub cea de pe piațã. În Germania, Japonia și Elveția creditele de scont determinate de banca centralã pe bazã de cote, asigurã a sursã pemanentã de fonduri în vederea satisfacerii unei pãrți a cererii de rezerve pe termen lung. Creditele pe care Bundesbank le pune la dispoziția bãncilor comerciale sunt relativ mari, aceste acoperã aproximativ 25% din totalul activelor acestei bãnci. Acest volum mare al creditelor de scont are, în parte ca scop compensarea costurilor bancare în consecința ratei înalte de rezerve obligatorii.

Deoarece în Elveția și Germania, banca centralã îșî stabilește în întregime cotele creditelor de scont, aceste credite nu pot satisface necesitãțile neprevizibile de rezerve ale bãncilor secundare. aceste bãnci au creat o linie suplimentarã de credit pentru a satisface necoile suplimentare de credite. Aceste credite cunoscute sub denumirea credite Lombard stabilesc un plafon pentru ratele de dobândã pe termen scurt.

În alte țãri, bãncile centrale au o libertate mai mare în stabilirea condițiilor de creditare. Astfel, FED utilizeazã o ratã a dobânzii sub cea de pe piața monetarã (dobânda pe termen scurt). Creditul de scont este prevãzut pentru a completa cu lichiditãți necesitãțile de fonduri neprevãzute. Posibilitatea împrumutãrii la rata scontului scade pe mãsura creditãrii de mai multe ori, banca centralã mãrind costul acestor credite. Cu toate acestea, în ultimii ani a crescut foarte mult riscul falimentului, ca urmare utilizarea acestora a scãzut simțitor.

Numai în Japonia creditul pe termen scurt este utilizat ca instrument de dirijare pe termen scurt a rezervelor. Creditele de scont reprezintã o parte importantã a activului BOJ. Aceasta dirijeazã zilnic, în mod activ politica de împrumutare. Banca centralã poate mãri sau poate reduce mãrimea acestor credite utilizând acest instrument important pentru a reduce fluctuațiile zilnice la nivelul rezervelor.

Banca Centralã a Angliei beneficiazã de o mare libertate de acțiune în cea ce privește activitatea de creditare a bãncilor secundare. În tranzacțiile sale cu casele de scont, BOE decide cu privire la mãrimea creditului și costul acestuia. În general, fondurile au caracterul unei ultime șanse de creditare și suplinesc nevoile clearing-ului interbancar. Banca centralã decide condițiile de acordare a creditelor, iar acestea nu sunt publicate. În general creditele se acordã la o ratã a dobânzii egalã sau peste dobânda pieței și astfel încât casele de scont sã poatã determina cu exactitate costurile aferente. Astfel BOE utilizeazã politica sa de creditare pentru a semnaliza tendințele politicii monetare.

Rata de scont stabilitã de Banca Centralã a Canadei este reglementatã sãptãmânal. Pânã în noiembre 1991 bãncile se puteau împrumuta la banca centralã o singurã datã pe perioada de pãstrare a rezervelor. Posibilitatea și costul unui al doilea credit se hotãrãște de banca centralã. Din 1991 aceste reglementãri de limitare a creditelor au fost abrogate, ãn consecințã bãncile comerciale se pot credita la banca centralã în orice moment la taxa scontului stabilitã de BOC. Aceastã eliminare a limitãrii creditelor constituie primul pas care va conduce în mod gradul spre eleminarea rezervelor minime obligatorii, proces care a început în 1992.

Pe lângã acordarea de credite în vederea satisfacerii nevoilor de lichiditãți pe termen scurt, bancile centrale din mai multe țãri dispun, de asemenea, de mijloace pentru absorbirea surplusului de rezerve astfel încât sã poatã limita scãderea ratelor de dobândã pe termen scurt. Rata dobânzii aferentã bonurilor de tezaur vândute de cãtre Bundesbank este utilizatã drept limitã inferioarã pentru ratele dobânzii pe termen scurt de pe piața monetarã. În Canada vânzãrile directe sau convențiile de revânzare sunt utilizate în același identic scop. În Anglia, în cazul în care se creazã un surplus de rezervã, casele de scont pot solicita (dupãamiaza) cumpãrarea titlurilor de la BOE.

1.3.2 Rezevele minime obligatorii.

Cum creditele acordate de banca centralã s-au redus simțitor, același lucru s-a întãmplat cu rexervele minine obligatorii, în ultimii ani. În toate aceste țãri, rata rezervei obligatorie înregistreazã nivele mult mai reduse decât cele din începutul anilor 1980. Pe de altã parte, practica de influențare a rezervelor minime obligatorii în vederea influențãrii rezervelor sistemului bancar a fost abandonatã în mai toate aceste țãri.

Cu toate acestea, majoritatea bãncilor centrale continuã sã considere rezerva minimã obligatorie ca o componentã importantã a procedurilor urmãrite. Rezerva obligatorie este privitã ca factor stabilizator al cererii de fanduri pe termen scurt, întãrind astfel controlul bãncii centrale asupra ratei dobânzii.

Ca pondere rezerva minimã obligatorie, este stabilitã în funcție de categoria în care se încadreazã obligațiile bãncilor secundare. În America, și în ultimul timp și în Canada rezerva obligatorie este stabilitã în principal pe baza depozitelor (te çekueshme) atrase, acesta fiind o practicã care atestã încercãrile timpurii de a utiliza rezervele bancare ca instrument (obiectiv operațional) de influențare al M1. În alte țãri, rezerva obligatorie are o bazã mai largã. În Anglia, Japonia și Elveția sunt aproape aceleași indiferent de categoria obligațiilor.

În toate aceste țãri, perioada în care se constituie (se creazã) aceste obligații (perioada calculãrii) se terminã înainte de perioada în care rezerva obligatorie este pãstratã. Aceastã neconcordanțã în timp este foarte potrivitã, și asigurã bãncii centrale o apreciere relativ bunã a cererii pen tru rezerve pe perioada de menținere. Pentru toate cele șase bãnci, în afarã de Banca Angliei, proiectarea rezervelor pe perioada de pãstrare este un element cheie în determinarea operațiilor de politicã monetarã.

Strategia dirijãrii rezervelor în SUA se bazeazã pe o perioadã de pãstrare de douã sãptãmâni. Din Decembrie 1990, timp în care are loc o diminuare a rezervelor obligatorii, se observã o intensificare a conflictului între aceastã strategie și rata dobânzii la creditele lombard. La începutul perioadei de pãstrare, multe bãnci au urmãrit o politicã mai puțin tolerantã referitor la aceste rezerve, care a condus cãtre o presiune spre reducerea ratelor de dobândã aferente creditelor overnight.

În Anglia și Elveția, rezerva obligatorie nu impune o anumitã limitã serioasã asupra comportamentului bãncilor secundare. În Elveția, din 1988 banca centralã a pus un mai mai mare accent pe reducerea fluctuațiilor zilnice la nivelul ratei dobânzii. De asemenea, creditele lombard sunt acordate la sfârșitul zilei, fãrã limite și restricții, acelor bãnci care necesitã acoperirea solicitãrilor neprevãzute de lichiditãți.

*

* *

Din cele prezentate mai sus putem concluziona cã asemãnãrile între strategiile adoptate de cãtre bãncile centrale dominã pe diferențele și specificul fiecãreia. În prezent toate cele șase bãnci își adoptã politica lor monetarã zilnicã spre influențarea ratelor de dobândã de pe piața monetarã. Toate bãncile centrale, cu excepția SNB, utilizeazã rata dobânzii pe termen scurt ca obiectiv operațional în activitatea de administrare a rezervelor.

Nici-una dintre aceste bãnci nu-și fixeazã obiectivele poiticii monetare în intenția exercitãrii unui control rigid al ratei dobânzii. În general, bãncile centrale din mai multe țãri permit ca forțele pieței libere sã determine rata dobânzii și intervin doar pentru a limita fluctuațiile de moment la nivelul acestora sau în unele cazuri pot chiar interveni în sensul modificãrii ratei dobânzii atunci când situația economicã a țãrii justificã o astfel de acțiune.

Deoarece ratele de dobândã ca obiective operaționale transmit o influențã directã asupra ratei dobânzii la termen și asupra altor indicatori financiari, strategia intervențiilor bãncii centrale este construitã astfel încât sã poatã semnaliza și comunica informațiile necesare referitor la scopul politicii monetare, atât a celei prezente cât și scopurile din viitor. În majoritatea cazurilor rata dobânzii ca obiectiv operațional este modificatã în mici pași pentru a construi tendințe mai stabile spre structurile pieței monetare.

În ultimul deceniu a crescut semnificativ ponderea și importanța operațiilor de tip open market ca instrumente de dirijare a rezervelor, ceea ce reprezintã și o practicã pe larg adoptatã de cãtre FED. În prezent, bãncile centrale mai sus menționate folosesc cãteva forme de operații de open market în controlul efectuat asupra rezervelor. Cãteva din aceste bãnci utlizeazã aceste operații într-o formã specificã adaptatã în funcție de gradul de dezvoltare al piețelor financiare.

Cele mai importante deosebiri între politicile monetare ale celor șase bãnci pe care le am considerat apar în cadrul sistemului de creditare. În general autoritatea monetarã acordã credite bãncilor secundare care se confruntã cu lipsuri temporare de lichiditãți și celor care reprezintã probleme financiare serioase. Cu excepția FED, celelalte bãnci centrale prezintã o tendințã de eleminare a contralului administrativ în distribuirea creditelor. Faptul cã bancile centrale acordã aceste credite în condiții mai avantajoase le asigurã acestora un instrument flecsibil de evitare a presiunilor asupra ratelor dobânzii, în special spre sfârșitul zilei de negocieri când celelalte tipuri de intervenții sunt aproape imposibile. Cu toate acestea în SUA, mecanismul creditelor de scont, ca instrument de reducere a fluctuațiilor ratelor de dobândã, are o valoare mai redusã.

Bibliografie:

Bruce Kasman: “A comparison of monetary policy operating procedures in six industrial countries”, FRBNY Quarterly Review/Summer, 1992.

Giannino Pavaracini: “Economia monetaria e crediticia”, UTET, 1992, 1993, 1994.

Mugur Isãrescu : “Teoria piețelor monetare”, curs-ASE, 1999.

Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber: “Money, banking and the economy”, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1993.