Politica Mainilor Murdare Si Administratia Publica

CUPRINS:

INTRODUCERE……………………………………………..4

CAPITOLUL I. MACHIAVELLI ȘI MORALA CELEI DE-A DOUA INSTANȚE……………………………………….5

CAPITOLUL II. UTILITARISMUL ȘI POLTICA „MÂINILOR MURDARE”…………………………………….13

II.1. UTILITARISMUL……………………………………………13

II.2. POLITICA MÎINILOR MURDARE…………………17

CAPITOLUL III. POLITICA “MÎINILOR MURDARE” GENERATOARE DE CORUPȚIE ÎN ADMINISTRAȚIE……………………………………..21

III.1 Definirea fenomenului corupției…….22

III.2 Cauzele care determină corupția administrativă…………………………………………………………..36

III.3 Consecințele corupției administrative….42

III.4. Forme de manifestare ale corupției administrative……………………………………………………………..47

CAPITOLUL IV. ETICA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ………………………………………54

IV. 1. COD ETIC…………………………………………………………55

IV.2. COD AL CONDUITEI………………………………………….57

IV.3. STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC………..61

CONCLUZII……………………………………………………….63

BIBLIOGRAFIE………………………………………………66

INTRODUCERE

Motivele care stau la baza abordării teleologice a eticii administrative sunt pe cât de numeroase, pe atât de complexe. Teleologia este doctrina filosofică potrivit căreia totul în natură și în societate pare a fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. Cele mai multe concepții teleologice fac apel la un principiu aristotelic extins, potrivit căruia virtutea este analizată în termenii unei complexități; în acest sens, binele reprezintă în esență unitatea organică a unui întreg complex. Doctrinele teleologice subliniază ideea promovării consecințelor pozitive ale acțiunilor.

În contextul administrației publice, ideologii se preocupă de valori (scopuri), cum ar fi: realizarea scopurilor propuse de politicile publice, satisfacerea nevoilor cetățenilor, menținerea puterii și prestigiului organizației.

Structura regimului constituțional este bazată pe separația puterilor de stat, administrația publică îndeplinind un rol important în cadrul statului de drept. În același timp, sectorul executiv, respectiv administrația publică, deține un rol covârșitor în formularea politicilor, dezvoltarea programelor și implementarea acestora. Procesul politic se referă în mod deosebit la promovarea și protejarea valorilor sociale. Este foarte important a se decide care valori prevalează și în ce modalitate vor fi impuse. Bunăoară, administrația publică nu se poate limita doar la a urma anumite reguli deontologice, ci trebuie să fie preocupată și de urmărirea atingerea eficienței teleologice.

D.Osborne și T. Gaebler au subliniat importanța, pentru funcționari publici de la toate nievlurile, de a se concentra pe rezultatele programelor și pe scopurile lor și de a reorienta aceste programe astfel încât să răspundă acestei cerințe. Accentul cade pe luarea deciziilor în așa fel încât să servească interesele cetățenilor, să motiveze funcționarii publici să se pună în slujba cetățenilor. Administratorii publici trebuie să fie devotați binelui public, al societății în general.

CAPITOLUL I. MACHIAVELLI ȘI MORALA CELEI DE-A DOUA INSTANȚE

Niccolo Machiavelli (1462 – 1527), filosoful politic florentin este considerat drept promotorul gândirii politice moderne, întemeietorul eticii puterii, o întreagă literatură de specialitate susținând că ideile sale intră în contradicție cu gândirea clasică a lui Aristotel. El a susținut că acțiunile trebuie judecate drept bune sau rele în funcție de consecințele lor și nu în funcție de caracteristicile sau intențiile celui implicat. Un conducător trebuie să știe să folosească toate oportunitățile care îi stau la dispoziție, indiferent dacă sunt morale sau nu, pentru a-și putea atinge obiectivele.

Machiavelli repune răul în drepturile sale, adaptând într-un mod realist modalitatea de gândire a binelui la o programatică (și pragmatică) socială curentă a începutului de secol XVI. Machiavelli a avut și a postulat o morală proprie, aceasta fiind morale celei de-a doua instanțe, mai mult decât atât, a transformat această morală a celei de-a doua instanțe în morală politică. Același lucru l-a făcut și Platon atunci când permitea și insista ca regii-filosofi să mintă, a instaurat morala celei de-a doua instanțe ca morală politică. Scopul pentru care recurg cei doi gânditori la această morală este același: siguranța cetății, a statului și binele cetățenilor. Modalitatea prin care dezvoltă această morală este un model educativ pentru conducători ( filosofii-regi, respectiv principele) în așa fel încât aceștia să asigure binele colectiv. Dar, la fel ca și la Platon, latura etică a procesului educațional vizează educarea cetătenilor. Diferența dintre cei doi autori survine ca urmare a faptului că, dacă Platon propunea un model educativ inspirat din Lumea Eterna a Ideilor, metoda lui Machiavelli este bazată pe observarea faptelor, așa cum sunt ele, fără deformări, fără speculații sterile și valorificarea înțelepciunii trecutului. Metoda lui Machiavelli e o metodă științifică aplicată politicii, dictată de rațiunile pentru care și-a conceput opera: descrierea precisă și sistematică a faptelor publice, încercarea de a corela seturi ale acestora în legi și, prin aceste corelări, încercarea de a prezice, cu un anume grad de probabilitate, faptele viitoare.

În contextul sfârșitului de secol XV, început de secol XVI, imaginea convențională a principelui a fost definită la modul următor: un bărbat care nu abandonează niciodată sarcina căutării binelui colectiv pentru comunitatea/statul pe care o/îl conduce și posedă toate virtuțile necesare pentru a îndeplini această sarcină. El este un RECTOR și un MODERATOR. Dacă statul este corupt, sarcina principelui este și mai dură; el va trebui să reformeze constituția și legile în așa fel încât să reinstaureze pacea și securitatea. Printre calitățile pe care trebuie să le dețină se numără arta oratoriei (capacitatea de a mobiliza cetățenii), puterea de convingere și prudența. Iar atunci când statul trebuie reformat, principele, precum un arhitect, trebuie să fie capabil de a impune instituții politice noi. Nu există realizare mai mare decât aceasta iar datorită unei astfel de realizări, principele va dobândi gloria.

În Discursuri, Machiavelli a încercat să redeștepte pasiunea contemporanilor pentru virtuțile antice și să redefinească politica drept arta de a stăpâni un bun stat. Aceasta a fost intenția lui Machiavelli atunci când creiona portretul principelui. Dacă dorești să dobândești gloria, trebuie să-ți dedici viața unicului scop de a stăpâni un stat bun. Dorința sa cea mai mare a fost aceea de a creiona un stat în care să primeze spiritul civic. Posibilitatea de a crea un stat bun depindea numai de capacitatea cetățenilor și a principelui de a folosi toate mijloacele necesare pentru a atinge acest țel.

Principele este în același timp un document de recrutare a unui principe nou cât și un manual după care acesta să se călăuzească în guvernare. Principele este o carte de modelare comportamentală, în funcție de interes și context, a conducătorilor de state, în baza unor paradigme validate în experiența umanității. Nu sunt omise eșecurile și cauzele producerii lor, identificate în greșeli personale, destin sau conjunctură, și niciodată în demersul divin, fie că e invocată antichitatea, fie istoria modernă. Valoarea exemplară a figurilor istorice e definită atât în raport cu vremea în care au trăit, cât și în raport cu istoria generală de până la 1500. Cartea rezervă spețiul ei conducătorului și artei de a guverna. Structura puterii este paradoxală; exigențele ei sunt contradictorii, împărțite între necesitate logică și imperativ istoric. După împrejurări, principele trebuie să se comporte cu franchețe dar să aibă și capacitatea de a disimula, să fie generos și crud, bun și rău, onest și viclean, darnic și lacom, prietenos și distant, iubit și temut, sfetnicii să-i spună adevărul, el nefiind obligat să o facă. Etica puterii are un conținut adecvat, ea trebuie să fie mobilă și funcțională.

Politica reprezintă o activitate care îi permite liderului să realizeze o formă superioară a binelui, respectiv binele colectiv. Dar guvernarea unei comunități nu înseamnă doar respectarea unor termeni contractuali (ca într-un acord politic sau într-un parteneriat de afaceri). Înseamnă a crea un standard de viață ridicat și încurajarea atitudinilor virtuoase ale cetățenilor. O bună guvernare se bazează pe încredere și respect. Unde există ură și invidie nu poate exista nici un fel de comunitate politică. Regulile politice sunt diferite de cele de afaceri datorită standardului calitativ pe care îl presupun.

Pentru Machiavelli politica nu se referă dor la modalitatea de a emite legi; un prim scop al politicii este acela de a educa cetățenii, de a le forma caracterele civice. Pentru Machiavelli politica este un mod de viață al comunității, se referă la un soi de ethos al comunității al cărei component esențial este religia. Considerațiile lui Machiavelli referitoare la relația dintre religie și politică sunt de factură utilitaristă.

Dacă dorește să-și mențină poziția, trebuie să învețe să nu fie bun dacă vrea să își păstreze statul. Însă scopul pentru care principele trebuie să fie rău este acela de a-și păstra statul sau de a reforma un stat corupt. Scopul realizării binelui comun vine de la autoritatea cea mai înaltă, care este Dumnezeu. Machiavelli nu pledează pentru tiranie, motivația sa fiind următoarea: un conducător singur este mai susceptibil să fie corupt de bogăție și putere decât poporul care are mai puțin din fiecare; un cârmuitor singur este mai susceptibil să-și promoveze propriile interese decât pe cele ale întregului stat. Corupția statului este rezultatul corupției conducătorilor și corupției oamenilor. Machiavelli crede că există o legătură intimă între masa cetățenilor virtuoși și funcționarea corectă a unui stat. Dacă oamenii sunt devotați binelui comun, atunci statul va fi unul puternic. Dacă oamnii sunt corupți, dacă majoritatea lor sunt mai interesați de realizarea binelui lor individual decât de binele colectiv, atunci statul se vede amenințat de dezordini și tulburări.

Sfaturile pe care le dă Machiavelli continuă să fie actuale. El merge de fiecare dată la esență, dorind ca liderii să joace pentru miza cea mai înaltă dintre toate: promovarea și apărarea binelui comun. El crede că dacă sfaturile pe care le dă sunt aplicate în mod temeinic, posibilitatea izbucnirii crizelor se va reduce și nu vor fi necesare măsuri drastice. Regulile lui Machiavelli se bazează pe o viziune clară a naturii umane. Lumea lui Machiavelli este populată de oameni mai înclinați să facă răul decât binele. Singurul mod de a-ți domina dușmanii și de a-ți determina prietenii să lucreze împreună este cu tine este folosirea eficientă a puterii. Căile succesului nu sunt identice și nici întotdeauna conforme cu morala tradițională. Cel care guvernează își poate atrage ura oamenilor, atât prin fapte bune cât și prin fapte rele. Și atunci: un principe care vrea să-și păstreze statul este deseori nevoit să nu fie bun, deoarece atunci când poporul, armata sau nobilii, adică pătura socială de care socotești că ai nevoie pentru a te menține la putere este coruptă, tu trebuie să te conformezi comportării ei pentru a o satisface și, făcând aceasta, procedezi împotriva binelui. Ținta oricărui om care se află în fruntea statului este menținerea puterii, a siguranței statului prin câștigarea simpatiei poporului și atunci, aceasta este regula morală căreia i se supun toate celelalte considerente comportamentale. În arta guvernării, previne Machiavelli, se cere prudență în decizii, fapte și alianțe. Un princrea binelui comun. El crede că dacă sfaturile pe care le dă sunt aplicate în mod temeinic, posibilitatea izbucnirii crizelor se va reduce și nu vor fi necesare măsuri drastice. Regulile lui Machiavelli se bazează pe o viziune clară a naturii umane. Lumea lui Machiavelli este populată de oameni mai înclinați să facă răul decât binele. Singurul mod de a-ți domina dușmanii și de a-ți determina prietenii să lucreze împreună este cu tine este folosirea eficientă a puterii. Căile succesului nu sunt identice și nici întotdeauna conforme cu morala tradițională. Cel care guvernează își poate atrage ura oamenilor, atât prin fapte bune cât și prin fapte rele. Și atunci: un principe care vrea să-și păstreze statul este deseori nevoit să nu fie bun, deoarece atunci când poporul, armata sau nobilii, adică pătura socială de care socotești că ai nevoie pentru a te menține la putere este coruptă, tu trebuie să te conformezi comportării ei pentru a o satisface și, făcând aceasta, procedezi împotriva binelui. Ținta oricărui om care se află în fruntea statului este menținerea puterii, a siguranței statului prin câștigarea simpatiei poporului și atunci, aceasta este regula morală căreia i se supun toate celelalte considerente comportamentale. În arta guvernării, previne Machiavelli, se cere prudență în decizii, fapte și alianțe. Un principe inteligent nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente, ci și la cele viitoare și pe acestea să le preîntâmpine folosind întrega lui pricepere. Prudența pare a fi semnul suprem al înțelepciunii, fără ca ele să fie riguros echivalente. Prudența poate fi dobândită prin învățare (deprindere sau exercițiu) ca virtute practică, înțelepciunea e o însușire complexă, în parte înnăscută, în parte cultivată prin experiență. Savio sau sagio pare a fi echivalentul grecescului phronesis, condiția fără de care nu se poate realiza virtutea prudenței. Iar omul de stat care deține savio / phronesis va fi în măsură să dezvolte și să cultive virtutea etică, practică a prudenței (algoritm inspirat din etica lui Aristotel).

Prudența la Machiavelli înseamnă, teoretic, puterea rațiunii de a prevedea efectul, finalitatea unor gesturi, alegând soluția cea mai puțin rea ca fiind cea mai bună. Dacă Aristotel propunea un mod de viață moralmente corect bazat pe argumentul prima facie al alegerii unui comportament virtuos, Machiavelli folosește virtutea prudenței punând-o în sluja altor idealuri. Dacă la Aristotel noțiunea de arete desemna un mod de viață demn de dorit, o viață virtuoasă reprezentând un scop în sine, Machiavelli consideră virtutea un mijloc de a atinge alte sopuri. Machiavelli se desprinde de etica lui Aristotel pledând pentru utilizarea virtuților etice ca mijloace de a atinge scopuri utilitariste. Spiritul utilitarist e pretutindeni învingător, el anulează orice barieră impusă de morala antichității. Utilitatea este rațiunea care va motiva și utilizarea cruzimii de către principe.

La fel ca în Republica lui Platon, principele lui Machiavelli poate folosi minciuna, și chiar îi este recomandat să o facă, atunci când rațiunile statului reclamă acest lucru. Un principe nu trebuie să fie venal, ci doar să știe să folosescă toate mijloacele care îi stau la îndemână pentru binele statului. Principele nu trebuie să fie lipsit de virtuți, din contră, ele îi sunt necesare; dar atunci când binele statului impune altfel de comportament, este imperios ca el să uzeze de toate mijloacele necesare pentru a realiza acest bine (singurul criteriu de judecată morală al actelor principelui, de altfel).

Principele virtuos va imprima același caracter și supușilor săi, chiar dacă aceștia nu au fost înzestrați cu aceste calități. Liderii trebuie să personifice virtuțile pe care le așteaptă de la ceilalți (sau cel puțin să fie percepuți ca virtuoși). Inadecvența dintre virtuțile creștine și virtuțile propuse de Machiavelli este motivată de aceleași rațiuni de stat. Anumite virtuți precum bunătatea, rostirea adevărului nu vor fi mereu compatibile cu sarcina pe care o are de îndeplinit principele, aceea de a promova binele colectiv. Deși aceast scop are o valoare eminamente creștină, nu poate fi atins apelând numai la mijloace pe care etica creștină le consideră virtuoase, deși Machiavelli insistă pe conduita virtuoasă a principelui.

Machiavelli transmite un mesaj clar și lipsit de echivoc: dacă se dorește ca statul să fie puternic, cetățenii săi trebuie să fie implicați și, mai mult decât atât, principele trebuie să țină cont de părerile cetățenilor. Machiavelli consideră că un stat bun este acela în care cetățenii săi sunt activi din punct de vedere politic și înțeleg că singura cale pentru a avea un stat autentic este aceea de a pune interesul colectiv deasupra intereselor personale. Cu alte cuvinte, funcționarea unui stat bun implică practicarea virtuților civice(virtuți etice, practice) atât de către magistrați cât și de către simplii cetățeni. Statul corupt este statul în care cetățenii pun interesul propriu în fața interesului comun și un asemenea stat nu poate dura. Adevăratul om politic nu poate conduce statul într-un mod despotic sau într-un mod injust. Virtuțile pe care trebuie să le posede sunt aceleași cu virtuțile pe care trebuie să le dețină și simplii cetățeni, dacă doresc să trăiască într-un stat bun.

Concepția potrivit căreia Machiavelli a impus o morală care nu are nimic de-a face cu noțiunea de virtute este oarecum lipsită de consistență. Opinia lui Machiavelli era aceea conform căreia dacă principele dorește să dobândească virtuțile onoarei și gloriei, el trebuie să se comporte cât mai virtuos. Moralitatea este indisociabil legată de rațiune ( opinie care își are rădăcinile în Aristotel și stoici). Principele trebuie să găsească cele mai oportune modalități de a-și realiza scopurile propuse iar acest lucru nu exclude rectitudinea morală. Dacă Aristotel vorbește despre virtuțile etice ale curajului și ale cumpătării, Machiavelli impune virtutea civică a prudenței. Dacă morala creștină postula virtuțile milei și umilinței, Machiavelli proferează virtuțile civice ale onoarei și gloriei. El este cel care impune această noțiune de virtute civică. Implică rațiunea (sagio sau savio aducând mult cu phronesis), condiția fără de care nu se poate manifesta, însă nu reprezintă un mod de viață ci, sunt mijloace de a realiza o moralitate a celei de-a doua instanțe, singura morală care putea produce binele colectiv.

Dilema lui Machiavelli a fost următoarea: cum este posibil ca omul, o ființă care nu este de la natură bună, să fie determinat să își cultive aceste virtuți civice? Cum pot oamenii să fie împiedicați să sfârșească adoptând comportamente corupte? Cum se poate realiza marele țel al educării cetățenilor în așa fel încât el să se concentreze prioritar pe realizarea binelui colectiv și pe menținerea acestui bine? Răspunsul pe care l-a găsit Machiavelli a fost acela că oamenii, care nu se comportă de cele mai multe ori virtuos, pot spera să găsescă un conducător care, prin acțiunile sale să impună și să cultive comportamentele virtuoase, indiferent dacă acest deziderat implică din partea conducătorului o conduită care contravine moralei primei instanțe. Același răspuns l-a găsit cu sute de ani în urmă Platon.

CAPITOLUL II. UTILITARISMUL ȘI POLTICA „MÂINILOR MURDARE”

II.1. UTILITARISMUL

Utilitarismul, inițiat de Jeremy Bentham (1784-1832) și restructurat în forma sa clasică de John Stuart Mill (1806-1832), adoptă o perspectivă consecvențialistă (consecinționistă), potrivit căreia fapta bună nu se definește prin intențiile care stau la originea ei sau prin scopurile urmărite de către agent, ci prin efectele sau consecințele sale. Dacă Aristotel încerca să definească omul de caracter, ale cărui fapte bune prescriau standardele moralității, utilitariștii consideră că omul bun este cel care săvârșește fapte bune. În vreme ce morala celei de-a doua instanțe judeca corectitudinea acțiunilor în funcție de scopul pe care acestea și-l propuneau, utilitarismul merge și mai departe pe această cale, judecând moralitatea acțiunilor în funcție de efectele reale pe care acestea le produc în societate.

Concepția care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Happiness Principle) susține că acțiunile sunt corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea și sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înțelege plăcerea și absența durerii; prin nefericire, durerea și privarea de plăcere. Această schemă utilitaristă presupune că plăcerea și absența durerii sunt singurele lucruri dezirabile, fie pentru plăcerea inrentă lor, fie ca mijloc de promovare a plăcerii și de evitare a durerii. Principiul Celei Mai Mari Fericiri își desăvârșește semificația utilitaristă în momentul în care afirmă că maximum de plăcere este moralmente corect atunci când vizează nu doar fericirea unui singur individ, ci fericirea a cât mai multor oameni.

Din punctul de vedere al moralei utilitariste, sarcina mea morală este de a-mi maximiza fericirea. Iar criteriul acțiuii corectă este producerea celei mai mari cantități de fericire, maximizarea fericirii în raport cu nefericirea. Dar acest criteriu se referă la ccea ce face o acțiune să fie corectă, nu la cum ar trebui să acționăm în mod corect (diferența dintre act utilitarianism și rule utilitarianism). În conformitate cu utilitarismul acțional, o acțiune este judecată în funcție de efectele pe care le produce asupra lumii (dacă aceste efecte sporesc sau nu fericirea generală). În conformitate cu utilitarismul regulativ, o acțiune este evaluată în funcție de consecințele pe care le produce (bune sau rele) care respectă o anumită regulă general împărtășită. Corectitudinea unei acțiuni nu este fixată de utilitatea sa relativă (utilitatea pe care o poate produce) ci, în funcție de conformitatea cu regula generală. Corectitudinea acestor reguli este dată de utilitatea acceptării lor generale, prin urmare, corectitudinea unei acțiuni poate fi judecată numai în urma stabilirii unei politici sociale.

Actul utilitarist va fi corect în măsura în care consecințele pe care le produce sporesc utilitatea, prin urmare decizia morală depinde de la caz la caz. În conformitate cu utilitarismul regulativ, ne îndeplinim îndatoririle urmând anumite reguli morale generale cum ar fi regula interzicerii omorului. Aceste reguli morale generale vor produce cea mai mare fericire dacă vor fi urmate de către agenții morali. Dar care sunt aceste reguli morale general acceptate și cum pot fi impuse ele întregii colectivități de oameni? Care este sursa obligației de a respecta aceste reguli formulate de principiul utlitarist? Mill este de părere că: „…facultatea morală, chiar dacă nu este o parte a naturii noastre, e o prelungire naturală a acesteia.” Prin urmare, omul este o ființă înzestrată natural cu facultăți morale, el are înclinații naturale către moralitate, societății revenindu-i sarcina educării sale în spiritul promovării moralității. Societatea îl va obișnui să coopereze, stabilindu-și interese comune cu ceilalți semeni ai săi. Cooperând, vor deține sentimentul că interesele sale sunt aceleași cu interesele celor cu care cooperează și își va identifica și scopurile cu cele ale cărora cooperează. Prin acest exercițiu își va identifica sentimentele cu binele colectiv și, treptat, va ajunge să se perceapă instinctiv cu o ființă care se preocupă de ceilalți. Astfel, indivizii vor dobândi sentimentul natural al țelului comun al tuturor, aceasta fiind convingerea care reprezintă sancțiunea ultimă a moralei celei mai mari fericiri.

Respectând acele reguli sau norme morale a căror aplicare oferă, dacă nu garanția valorii etice, cel puțin șanse apreciabile de realizare a ei, înseamnă a acționa spre binele cât mai multor oameni. Însă respectând utilitarismul regulativ, dacă într-o anumită situație, aplicarea regulii nu ar produce cele mai bune consecințe, trebuie respectată regula. Aceasta înseamnă că dacă o regulă este în general folositoare, trebuie urmată deoarece ceilalți trebuie să știe că respectivele reguli sunt respectate. Dar condiția esențială pentru aceste reguli este de a produce fericirea generală, de a spori utilitatea și cum poate fi sporită utilitatea în condițiile în care refuzi să minți pentru a proteja pe cineva deoarece minciuna încalcă regula socială de a nu minți?

Și mai intereantă este relația, din punct de vedere utilitarist, dintre fericire și virtute. Fericirea este singurul lucru dezirabil ca scop, toare celelalte lucruri fiind dezirabile ca mijloace în vederea acestui scop iar virtutea este dorită pentru că exercițiul ei reprezintă un mijloc de a atinge scopul ultim al fericirii Mill ajunge să afirme că virtutea, deși asociată inițial cu un mijloc în vederea producerii fericirii, în final, este dorită în sine, ca parte a fericirii. Standardul utilitarist impune și cere cultivarea virtuții ca una dintre activitățile care furnizează într-un grad foarte ridicat producerea fericirii. Cu alte cuvinte, ceea ce nu este dorit pentru scopul final al producerii fericirii este dorit ca parte a fericirii; aceia care doresc virtutea pentru ea însăți, sfârșesc dorind-o pentru faptul că efectul ei, consecința sa este o plăcere sau pentru că neavând-o li se produce durerea.

Utilitarismul oferă gândirii morale o monedă comună: diferitele interogații ale diferitelor grupuri, ca și tipurile diferite de susțineri morale ce acționează în interiorul unui grup pot fi toate transpuse (în principiu) în termeni de fericire. Judecând după teoria utilitaristă, orice acțiune care maximizează fericirea este justificabilă. În acest context, fericirea este cuantificabilă, măsurabilă, însumabilă. Utilitarismul exclude situația, sau cel puțin o consideră imposibilă, de a ajunge în eventualitatea în care pentru a face un lucru bun este necesar să apelezi la un mijloc care poate produce răul. Principiul Celei Mai Mari Fericiri și aplicarea sa în practică de către toți oamenii ar exclude o asemenea eventualitate.

Moraliatatea trebuie să se bazeze pe furnizarea binelui. Dacă fericirea este singurul bine care este dorit de toată lumea și poate fi însumat la modul imparțial, trebuie să acționăm utilitarist. Fiecare peroană are obligația morală de a maximiza fericirea tuturor. Utilitarismul nu a dat un răspuns pertinent următoarelor genuri de întrebări: Ce face o persoană egoistă? Cum poate fi măsurată fericirea? Cum poate fi însumată fericirea la modul imparțial? Moralitatea nu poate fi justificată numai în termeni de producere a binelui; ea ține de alte considerații care se referă la standarde care nu au nici o legătură cu imperativul producerii binelui văzut în termeni de producere a plăcerii și evitare a durerii.

II.2. POLITICA MÎINILOR MURDARE

Există aspecte legate de ideea potrivit căreia politica face excepție de la ordinea morală. Intenția acestei lucrări este de a demonstra faptul că politica prin definiție este morală sau imorală, nicidecum amorală. Decizii care privesc comunități întregi de oameni, ale căror efecte se răsfrâng sau se răsfrâng și asupra altor indivizi decât cei care iau deciziile, nu pot fi privite ca fiind lipsite de încărcătură morală. Poate că ar fi mai corect să se susțină că politica implică o altfel de morală, o morală proprie, care se bazează mai mult pe efecte, pe rezultate decât pe alți factori. Machiavelli insistă pe ideea potrivit căreia circumstantele de ordin politic cer uneori în mod rațional încălcarea regulilor morale tradiționale, care în altă situație ar fi evidente. Morala specifică politicii, potrivită cu activitățile politice impune faptul că verdictele politicii cântăresc mai greu decât considerațiile moralei tradiționale și personale. Adesea, această teză este susținută de apelul la noțiunea de morală a rolurilor, cu implicația că rolul politic antreneză exclusiv sau predominant nevoia acestor „mâini murdare”. Machiavelli scrie despre conducători și despre felul în care aceștia trebuie să guverneze astfel încât să mențină pacea și siguranța statului lor, impunând o morală specific politică, morala celei de-a doua instanțe, care face apel la utilizarea acestor „mâini muradre” din rațiuni care privesc nu neapărat sfera politicului, ci aceea a condiției umane. La fel și Platon, când permite și chiar insistă ca filosofii-regi să mintă, face această recomandare datorită faptului că oamenii obișnuiți nu pot ajunge singuri la adevăr și au nevoie de cineva care să îi conducă pe această cale. Prin urmare, utilizarea „mâinilor muradre” nu este un procedeu impus de natura duală sau rea a politicii, ci de natura duală și rea a oamenilor. Poate fi privit ca un procedeu de educare a cetățenilor atunci când, datorită condiției lor, aceștia nu sunt capabili să ia decizii potrivite și altcineva, mai capabil decât ei trebuie să facă acest lucru recurgând la mijloacele impuse de morala celei de-a doua instanțe. Morala celei de-a doua instanțe nu este impusă de legile imuabile și impersonale ale politicii, ci condiția umană, duală și rea, solicită actului politic să apeleze la procedeul „mâinilor murdare”.

Abordarea lui Machiavelli nu este imorală ci impune morala celei de-a doua instanțe care uneori intră în conflict cu morala tradițională (Aristotel) și cu morala creștină. „Acela care ar voi să-și proclame oricând și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalți care sunt în jurul lui și care nu sunt oameni de bine. Așadar, principele care vrea să-și păstreze puterea va trebui să învețe neapărat să poată să nu fie bun și să știe să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie.” Machiavelli contestă o imagine adânc înrădăcinată și convingătoare a moralei. Potrivit acestei imagini, putem înțelege ce înseamnă a trăi o viață corectă în termeni de virtute și/sau îndatoririle unui cod moral, iar o asemenea înțelegere oferă o îndrumare finală, valabilă asupra felului în care trebuie să acționăm. Rațiunea morală trebuie să prevaleze asupra tuturor considerațiilor concurente. Această imagine este pusă sub semnul întrebării de Machiavelli deoarece el crede că rațiunea morală depinde de efectele pe care le produce o anumită acțiune.

Machiavelli nu a pus sub semnul întrebării teza unității virtuților, ci el a inventat o nouă noțiune de virtute, virtutea civică, noțiune care a căpătat un cu totul alt sens și alte conotații. Mergând pe filiera platoniciană, dezvoltă teza unității virtuților lui Aristotel inițiind un concept nou. Virtutile civice sunt condiționate de rațiune (la Aristotel condiția esențială pentru existența virtuților etice era phronesis) și ele se implică unele pe altele (curajul implică prudență, fără de care ar fi temeritate, prudența implică cumpătare, fără de care ar putea deveni lașitate). Deși nu pune la îndoială unitatea virtuților, el supune virtuțile civice moralei celei de-a doua instanțe. Noțiunea de virtute civică dobândește un cu totul alt sens. Rolul său este acela de a de a produce consecințe pozitive pentru comunitate. Morala celei de-a doua instanțe se bazează mai mult pe consecințe decât pe agent. Dacă Aristotel celebra un mod de viață bazat pe practicarea virtuților, mod de viață care producea, înainte de toate, efecte pozitive în plan personal, practicarea virtuților civice produce efecte pozitive în planul întregii comunități. De aceea noțiunea de virtute civică include și anumite calități pe care morala aristotelică și cea creștină le-ar considera negative și le-ar respinge din start. Virtutea civică se referă și la calitatea de a fi rău și la aceea de a spune minciuni pentru că nu vizează o morală a agentului, ci o morală a consecințelor.

Chiar dacă Platon nu a vorbit în termeni de virute civică, în momentul în care propunea Mitul Metalelor și în care îl sfătuia pe filosoful-rege să administreze minciuni precum un medic medicamente pacientului bolnav, el viza nu o morală a agentului, această sugestie contravenind teoriei virtuților dezvoltate în Republica, ci viza o morală a consecințelor. Platon face apel la utilizarea minciunilor „în chip de leac” tocmai pentru că oamenii sunt ”bolnavi”. Această „boală” face referire la natura umană care este meschină și rea, neavând acces la lumea adevărului și trebuie tratată cu orice fel de mijloace (chiar cu mijlocul ”mâinilor muradre”) pentru a fi condusă către adevăr. Asumarea rolului politic implică inavariabil morala celei de-a doua instanțe tocmai datorită condiției umane. Natura umană este cea care generează utilizarea „mâinilor murdare” în politică, pentru că politica impune un aspect al educării cetățenilor, iar acest proces este unul eminamente moral prin consecințele pe care le generează. Nu algoritmul politic face apel la „mâinile murdare” datorită legilor care îl guvernează, ci necesitatea corijării naturii umane printr-un proces educațional care va produce consecințe morale.

Minciuna este ceva rău dar succesul debarcării din Normandia, Ziua Z (Z Day) a depins și de furnizarea de informații false naziștilor care se așteptau ca invazia să aibă loc în alt moment și alt loc. „Minciuna este esențială pentru supraviețuirea națiunilor și pentru succesul marilor acțiuni, din cauză că, dacă dușmanii tăi ar putea conta pe seriozitatea a tot ceea ce spui, vulnerabilitatea ta ar crește enorm.” La fel, strategia lui Winston Churchill de a nu interveni atunci când naziștii au plănuit să bombardeze orașul Coventry. Dacă Churchill ar fi acționat pentru a salva locuitorii din Coventry, naziștii și-ar fi dat seama că englezii au spart codurile lor de securitate și ar fi schimbat aceste coduri. Churchill a înțeles că un conducător trebuie să ia anumite decizii „cu mâinile murdare” pentru a atinge anumite țeluri superioare. Ceea ce i-a determinat pe acești conducători să adopte procedeul „mâinilor murdare” nu au fost imperativele schemei politice, ci natura rea a oamenilor care a provocat acel război. Dacă responsabilitatea ar cădea în seama schemei politice, atunci s-ar putea justifica decizii luate de conducători precum Hitler.

Rolul politic implică o altă morală. Nu este un rol în sensul obișnuit al cuvântului, cum este rolul de medic sau cel de gardian. Sarcinile politicii sunt difuze, dependente de determinații de ordin cultural și foarte ușor de supus contestării morale. Când se afirmă despre un politician că este un „adevărat profesionist”, analiza se referă la capacitățile existente relevante în anumite procese politice, dar la fel de bine s-ar putea referi la Hitler sau Stalin.

Testul fundamental pentru un lider confruntat cu decizia de a lua o hotărâre „cu mâinile murdare” este dacă respectiva decizie va face situația să devină bună sau rea. „Este greșit să te comporți etic dacă procedând așa deschizi ușa în fața unor dușmani care vor distruge toate premisele unei lumi etice, sau deschizi stăvilarul în fața valului cotropitor care te va distruge.” Nu este vorba despre un compotrament etic greșit;, ci este vorba de imperativele moralei celei de-a doua instanțe, care îi cer conducătorului să posede virtutea prudenței, acea virtute civică ce îi pretinde acestuia să evalueze toate pericolele la care se expune și să ia în cosiderare toate mijloacele de care dispune pentru a proteja statul pe care îl conduce. Acest soi de „oportunism” nu exclude rațiunea și nici moralitatea. Precum stoicii, conducătorul, o ființă eminamente rațională și cerebrală va poseda toate virtuțile civice necesare pentru a atinge un scop eminamente moral: pacea și securitatea statului. Exercițiul virtuților civice este imperios cerut de morala lui Machiavelli și este pus în slujba unui scop etic.

CAPITOLUL III. POLITICA “MÎINILOR MURDARE” GENERATOARE DE CORUPȚIE ÎN ADMINISTRAȚIE

Corupția este un fenomen care s-a întâlnit în toate sistemele social-politice: de la sclavagism, până la capitalism și socialism. A afectat toate clasele sociale, toate organizările sociale, monarhii și republici. S-a făcut simțită atât pe timp de pace cât și pe timp de război. S-a infiltrat în toate grupurile sociale, afectând indivizii indiferent de rasă, sex, religie, coloratură politică sau vârstă, și în toate timpurile istorice: antice, medievale, moderne și contemporane.

Către finalul secolului XX tot mai multe cazuri de corupție au fost demascate. Exemple sunt din abundența și vin atât din emisfera vestică cât și cea estică a globului (afacerea Whitewater a președintelui american Bill Clinton; în Rusia, martie 1997, președintele Boris Elțîn a recunoscut că unul din impedimentele instaurării democrației în țara sa îl reprezintă gradul ridicat de corupție al autorităților la toate nivelurile).

Din moment ce fenomenul corupției a reușit să afecteze și democrațiile vestice -mature din punct de vedere politic, singura concluzie ce se poate deduce este că nici un stat. indiferent de organizarea sa social – politică, nu este sigur și nu poate rămâne imun în fața acestui fenomen. Efectele corupției sunt distructive atât în cazul democrațiilor mature, cât și în cel al democrațiilor fragile, instaurate după decenii de regim totalitar comunist. Ele atacă principii fundamentale care stau la baza oricărui regim democratic: egalitatea cetățenilor în fața legii (implicit în fața instituțiilor statului și a autorităților publice, imparțialitatea adoptării deciziilor de către o autoritate publică și, nu în ultimul rând, pune sub semnul întrebării legitimitatea sistemului politic-instituțional.

Vizibilitatea sporită a corupției administrative a devenit, astfel , o temă persistentă a zilelor noastre. Această preeminență crescândă a corupției a coincis cu creșterea interesului academic față de acest subiect. Așadar, există diferite abordări ale corupției că fenomen politic-administrativ. Prima parte a acestui capitol încearcă să definească fenomenul corupției trecând în revistă mai multe curente de opinie. Atenția se va îndrepta înspre cauzele care determină apariția corupției, pentru ca apoi să fie evidențiate consecințele pe care acest fenomen le generează în sfera socială. Ultima parte a capitolului va fi dedicată exclusiv exemplificării formelor de manifestare ale corupției.

III.1 Definirea fenomenului corupției

Este realmente imposibil a elabora în concret o definiție general acceptată a corupției politice. Mark Philip este de părere că orice ipotetică definiție a corupției trebuie să includă o noțiune de " politică necoruptă''. O astfel de observație implică raționamente referitoare la natura politicilor și la potențialele lor distorsiuni. Mark Philip evidențiază dificultățile presupuse de o astfel de abordare, dar în același timp subliniază și riscurile pe care le include, referitoare la înțelegerea greșită a termenului de corupție politică. Astfel, înțelesurile pe care le are corupția politică variază în funcție de natura sistemului politic în cauză. (Corupția politică este radical diferită în sistemele democratice față de cele care nu promovează un sistem democratic).

Din punct de vedere teoretic s-au cristalizat mai multe abordări ale definirii corupției ca fenomen politico-administrativ . Abordarea tradițională trata subiectul, cel mai adesea, într- o manieră moralizatoare, corupția fiind văzută ca datorată faptului că există situații în care puterea ajunge uneori în mâinile unor persoane care nu o merită și sunt în același timp investite cu încredere. Studiile referitoare la corupție erau vagi din punct de vedere al definiției; ele condamnau corupția a priori, căutau explicații în comportamentul individual. Soluția consta în „a scapă de ticăloși”. Coupția este presupusă a fi incidentală modului de funcționare a societății care putea fi apărată prin legi și pedepse adecvate, însă, chiar și în timp ce persoanele însărcinate cu depistarea cazurilor de corupție acționau în cosecință, vizând cazurile de mituire și corupție, în Statele Unite de la cumpăna secolului, exista tendința de a considera că aceste fenomene nu există decât că fenomene izolate

Specialiștii din științele sociale doreau definiții precise, obiectivitate, și o anumită legătură cauzală între modul în care acționează societatea și existența fenomenului corupției. Bunăoară, abordarea tradițională a fost găsită drept inadecvată și s-a născut o noua abordare, "revizionistă", care definea corupția în termenii desprinderii de normele specifice de comportament acceptabil și care-i explica existența prin referire la cutumele sociale și deficiențele din sistemele politico-economice, enumerând condițiile în care corupția poate determina aprobare mai degrabă decât condamnare. Această abordare, pe lângă aportul incontestabil din sfera cunoașterii, a fost piatra de temelie care a stat la baza unui studiu mai serios al corupției din mediul administrativ, studiu realizat de către non-revizionisti.

O examinare mai atentă a premizelor și a concluziilor demonstrează existența a numeroase concepții greșite. Acestea sunt datorate în principal faptului că, deși revizioniștii se ocupă de variabilele sociale, ei se raportează la comportamentul corupt tot în termeni individuali, fără a admite existența corupției sistemice.

III.1.1. Abordarea revizionistĂ

Preocuparea pentru corupție cu originile în normele și instituțiile societății a determinat respingerea viziunii moraliste și individualiste a celor implicați în analiza comparată a corupției. Pe măsură ce interesul în sistemele estice de guvernare și în programele de dezvoltare a crescut, cei preocupați de ajutorul și de dezvoltarea internațională s-au confruntat cu practici administrative corupte mult prea evidente, în special în țările sărace. S-a pus pe bună dreptate întrebarea de ce anumite societăți par să fie deosebit de vulnerabile în fața corupției, la un anumit moment al dezvoltării lor. Revizioniștii considerau că fenomenul corupției era un rezultat al normelor politice și administrative diferite față de cei din vest și, chiar că aceasta (corupția) îndeplinea anumite funcții economice, politice și administrative, mai bine decât etica publică promovată de anumite oficialități. Așadar, corupția nu era considerată incidentală, ci structurală; ca urmare, putea fi desprinsă din spațiul moralei (cel al tăcerii) și mutată în cel al neutralității (cel al faptelor supuse cercetării) .

Definițiile cristalizate de revizioniști au fost clasificate de A. J. Heidenheimer în trei categorii : una centrată pe interes public, alta pe datorie publică și a treia pe piață. Prima, respinsă de revizioniști aproape în mod unanim, consideră corupția ca fiind prezentă :

„ … oriunde un deținător al puterii (…) de ex. un funcționar sau un șef de birou este, prin mijloace pecuniare sau de altă natură (neoficiale), determinat să întreprindă o acțiune în favoarea celui care oferă aceste recompense și implicit este dăunător publicului și interesului său.”

Astfel de definiții condamnă a priori rezultatele corupției și sunt imprecise deoarece sensul termenului de „interes public” este deschis oricăror interpretări și poate amâna înțelegerea corupției până după ce noțiunea de interes public a fost clarificată și analizată.

Al doilea tip de definiție, prin prisma datoriei publice, pare mult mai promițător, deși există un număr de variațiuni, ideea principală apare în cea mai des utilizată definiție :

„…Comportamentele care deviază de la datoriile formale ale unui rol public din cauza unor câștiguri (personale, ale familiei sau ale unui grup de cunoștiințe apropiate) pecuniare sau de status; sau violează reglementările referitoare la exercitarea unui anumit tip de influență.”

Atâta vreme cât nu există nici un fel de confuzie referitoare la standardele pe care le generează practicile corupte, de exemplu natura serviciului public, corupția devine ușor identificabilă și ușor de definit. Dar când standardele publice sunt trecute cu vederea sau sunt privite că dependente de circumstanțe, situația devine ambiguă. Cine fixează standardele conform cărora un anumit comportament este acceptabil sau corupt? Care sunt influențele nocive? În ce mod este înțeleasă greșit autoritatea? Ce înseamnă iresponsabilitate publică? În condițiile în care nu există standarde publice acceptate sau în condițiile în care aceste standarde sunt privite că măsuri ineficiente în condițiile autohtone, se poate vorbi despre o inofensivitate a corupției / corupție inocentă? Pe scurt, sunt ideile și teoriile concepute de specialiștii vestici, referitoare la starea corupției în statele în curs de dezvoltare, valide date fiind normele sociale divergente care guvernează viața publică din vest în comparație cu societățile în tranziție din est?

Problema se pune în termenii conflictelor de valori. Împotriva normelor vestice impersonale ale birocrației sunt promovate valorile reciprocității și ale legăturilor strânse. Vor fi acestea considerate invalide iar funcționarul public care va funcționa în lumina lor va fi considerat corupt? În realitate, într-o anumită societate operează variate tipuri de norme, unele congruente, altele în contradicție. Normele legale pot intră în conflict cu cele morale, religioase și culturale deci, un anume comportament considerat corupt va putea fi considerat justificat prin prisma standardelor culturale.

Reținând o definiție reziduală a corupției dar respingând standardele specifice cărora le aparține, revizioniștii au dizolvat corupția. În concepția lor, corupția apare prin definiție în cazuri excepționale, corupția în sine nu poate constitui o normă. O dată ce corupția devine suficient de răspândită pentru a constitui normalul mai degrabă decât un model excepțional de comportament, ea încetează să mai existe.

Analiza este dusă mai departe prin intermediul unor definiții centrate pe piață ca de exemplu :

„Corupția implică o trecere de la un model obligatoriu de stabilire a prețurilor la un model de piață liberă.”

sau : " Corupția este o instituție extralegală utilizată de persoane individuale sau de grupuri pentru a obține influență asupra birocrației.”

Spre deosebire de definițiile centrate pe datoria publică, de data aceasta nu există îndoieli referitoare la ceea ce înseamnă modalități "publice" de a realiza ceva. Însă, din nou standardele sunt pur relative, deoarece aceste instituții se consideră a nu fi în măsură să realizeze toate sarcinile care le intră în atribuții în timp ce corupția facilitează accesul la procesul decizional. Încă o data corupția este legitimă în termenii prevalentei sale și a modului de funcționare a normelor și instituțiilor de tip vestic.

Aceste definiții oferă o bază pentru explicațiile referitoare la motivul pentru care corupția este, după cum se pare, prevalentă în anumite locuri, în special în țările sărace. Explicația de ordin cultural începe cu presupunerea că în țările în curs de dezvoltare există o prăpastie între lege (așa cum este impusă de standardele vestice) și normele sociale informale acceptate (sancționate de etica socială prevalentă). De exemplu există o divergență între atitudinile, scopurile și metodele de guvernare ale unei țări și cele ale unei societăți în care operează. Persoana individuală care își asumă un rol public este împărțită între două forțe sociale operaționale. Din cauza normelor birocratice raționale, impersonale și universale, ea trebuie să accepte că biroul unde funcționează aparține avutului obștesc și nu este un domeniu personal, ca urmare ea trebuie să se conformeze și să se angajeze să servească nevoile comunității și naționale înainte de cele personale sau ale familiei lor. Cu toate acestea , există legături strânse de rudenie care îi obligă să se preocupe nu doar de nevoile familiei dar și de cele ale familiei lărgite, astfel riscând să violeze o normă mai puternică, "personalistă" și ''familistă" care caracterizează nevoile culturale tradiționale. Pe măsură ce idei weberiene sunt strecurate în școli, incluzând posibilitatea realizării studiilor aprofundate în străinătate, persoanele individuale pot să simtă o datorie față de familie și față de cei apropiați, dintre care există posibilitatea că unii să-l fi ajutat să suporte costul ridicat al studiilor.

În conflictul de rol astfel creat, rolul birocratic weberian este singurul deschis pentru oficiali dar nu în mod necesar și cel mai convingător. Așa numita corupție pare să fie în concordanță cu obiceiurile și cu tradițiile, în timp ce etica și legile care o fac ilegală și imorală, străină, importată și impusă.

Se sugerează de asemenea că valorile tradiționale predispun la corupție, în schimb micșorează prăpastia între cetățeni și guvernanți. O variație pe această tema este punctul de vedere conform căruia corupția este un comportament deviant, rezultând dintr-un hiatus în sistemul de valori al comunității confundată cu schimbarea instituțională.

Explicația culturală se dispersează în considerații asupra capacității guvernamentale, punând accent pe două aspecte. Primul ar fi cel economic, deoarece are legătură cu incapacitatea guvernelor de a presta serviciile cerute de cetățeni. Mecanismul central de alocare se defectează din cauza dezechilibrului dintre cerere și ofertă și piața se reafirmă. În țările sărace situația este agravată de factori culturali, ridicând nivelul așteptărilor și al cererii, de rolul predominant jucat de stat ca instanță, ca furnizor de resurse, și de lipsa de alternative. În mod similar ne putem referi la incapacitatea structurilor acceptat din punct de vedere moral de a realiza sarcini sociale esențiale.

Aspectul politic al explicației pune corupția în legătură cu accesul la putere și instituționalizarea politică. Corupția este văzută ca un caz special de influențare politică. Din nou. țările sărace sunt bune candidate la corupție, din cauza impactului disproporționat al guvernului asupra societății, a dominanței birocrației, a sentimentului slab de apartenență la națiune, a importanței legăturilor de rudenie, a prăpastiei evidente între cetățeni și guvern. Calitatea și legitimitatea sunt o povară grea pentru instituțiile politice, iar corupția este tocmai aceea care poate umple acel gol. Corupția este echivalentul presiunii influenței de grup din țările mai dezvoltate, dar aceasta apare cu precădere după emiterea legilor și nu înainte de aceasta, datorită unor factori cum sunt o administrație deviantă treburilor publice sau discriminarea împotriva minorităților. La fel, corupția este considerată rezultatul modernizării în absența unei instituționalizări politice". Se face referire la efectele distructive ale schimbării valorilor (ex. asigurarea unui rol foarte important al realizării; acceptarea rolului public), la crearea noilor surse de bogăție și putere, la dezvoltarea funcțiunilor și reglementarilor guvernamentale, la lipsa de partide politice puternice. Corupția îndeplinește aproape aceleași funcții ca și violența (și devine o alternativă a acesteia). Apariția ei este invers proporțională gradului de stratificare socială a societății.

Lipsa de posibilități în afara instituțiilor guvernamentale duce la utilizarea acestora pentru construirea de averi personale și inițierea unor activități de comerț și, exterior, conduce la încurajarea corupției pe plan local.

Datorită faptului că aceste explicații se caracterizează prin puternice supratonuri funcționale, ele subliniază efectele pozitive ale corupției. Dat fiind faptul că atenția se concentrează asupra țărilor în curs de dezvoltare, problema principală este stabilirea efectului probabil al corupției asupra dezvoltării economice, politice și, într-o mai mică măsură, administrative. În ansamblu, considerațiile privitoare la dezvoltarea administrativă sunt cele mai pesimiste și acesta pentru motive foarte clare, căci corupția subminează normele birocratice. Printre motivele citate sunt neîndeplinirea scopurilor, ridicare prețurilor de administrație publică, deturnarea fondurilor alocate scopurilor publice, eroziunea moralei, scăderea respectului pentru autorități, lipsa de modele care duce la lipsa curajului politic, dirijarea greșită a energiei către activități de lobby și delațiune etc., care au ca rezultat clivaje, întârzieri și utilizarea unor criterii nepotrivite în luarea deciziilor.

În ceea ce privește dezvoltarea economică, totuși corupția este considerată ca având un efect pozitiv, bazându-se în această concepție pe presupunerea că administrația acționează ca o forță care frânează inițiativa privată. Astfel, corupția (criteriile discreționare) poate contribui la selectarea celor mai bune opțiuni, la creșterea alocărilor de resurse pentru investiții, la ameliorarea calității muncii funcționarilor publici, la mărirea vitezei de reacție a birocraților, deși trebuie să admitem că fenomenul corupției poate conduce la pierderi de capital, distorsiuni ale investițiilor. Corupția poate deveni funcțională ca sursa a formării de capital sau că stimul pentru antreprenori în anumite condiții, și anume în condițiile existenței unei culturi tolerante, a existenței grupurilor dominante, a unei siguranțe percepute de către elita societății sau în condițiile existenței unor limitări sociale și instituționale.

În fine, corupția este văzută ca și o contribuție pozitivă la dezvoltarea politică, de obicei văzută în termenii integrării naționale și a întăririi partidelor politice. Corupția este citată că o alternativa acceptabila a violenței ca un factor de unificare și stabilitate națională, ca un factor de integrare prin efectul de mărire a participării la viața publică a grupurilor altfel alienate. Alții sublinează efectul de integrare al elitei: burghezia putând să-și plătească accesul în sferele elitei, corupția putând servi la cimentarea unei coaliții conservatoare, în același timp cu un efect de anulare a cererilor colective, și unei administrații mai umane pentru non-elită. Corupția contribuie la întărirea partidelor politice, fiind ea însăși eliminată în final deoarece partidele politice puternice și vigilente vor tinde să reducă posibilitățile de corupție. Ca încheiere, în țările sărace există motive culturale și istorice ale înclinației către corupție, văzută că o violare a normelor occidentale.

La această înclinație se poate adaugă o întrerupere în mecanismele de alocare ale societății sau motive economice, politice și administrative pentru ca fenomenul corupției să fie necesar pentru a îndeplini funcțiile inexistente. Corupția devine astfel legitimă din punctul de vedere al prevalenței și funcționalității sale: căci, dat fiind faptul că normele occidentale nu sunt potrivite și instituțiile occidentale adecvate de fapt corupția nu există, ea fiind numai un alt mod de a face afaceri.

III.1.2. Corupția în administrație – o normă

Până acum corupția a fost tratată că o îndepărtare de la standardele acceptate standarde a căror acceptabilitale este tot mai mult pusă la îndoială în anumite cercuri. Se presupune, de aceea, că până la apariția lor în Europa occidentală la sfârșitul secolului al XVIII-lea,. corupția nu a existat, ea fiind, de fapt, o creație a birocrației.

Înainte de apariția, o dată cu ideile Revoluției Franceze, a unei distincții clare între standardele de comportament public și privat, multe practici considerate azi ca aparținând corupției, cum ar fi venalitatea și nepotismul, nu erau ilegale și au fost chiar exploatate de către conducători în beneficiul lor personal. Corupția, conform definiției referitoare la obligațiile publice, nu a existat și nici nu putea exista pentru că nu există nici conceptul de obligație publică. Un comportament considerat azi corupt putea fi cel mult o categorie de "protocorupție" privit ca normal și legitim de către contemporani. Este adevărat că conceptul actual de corupție poate fi regăsit în ideile Revoluției Franceze, care a eliminat conducerea individuală, monarhică, înlocuind-o cu conducerea prin reprezentanți. Funcția a devenit domeniu public, funcționarii devenind "servants of the community". Domeniile public și privat au fost separate. Privilegiile și ocuparea prin moștenire a funcțiilor au fost înlocuite prin calificarea pentru funcția respectivă. Venalitatea și nepotismul au fost abolite, iar deținătorii unor funcții au încetat să se mai bucure de drepturi private aferente respectivei funcții. Ei au început să lucreze cu normă întreagă, să fie remunerați cu un salariu, încetând să mai obțină profituri personale din gestionarea treburilor publice. Prin aplicarea unor reguli s-a făcut o distincție clară între viața personală a oficialilor și comportamentul pe care se presupunea că trebuie să-l aibă în orele de serviciu. Funcțiile publice implicau un control birocratic ierarhic continuu, spre deosebire de intervenția înceată și sporadică a justiției practicată anterior, cu privire la cei implicați în afaceri publice.

Este, de asemenea, adevărat că înainte de această transformare, practici azi considerate corupte au constituit baza guvernării. Nepotismul, venaliatea, exploatarea funcțiilor publice pentru obținerea unui profit personal erau nu numai obișnuite, ele chiar serveau interesele coroanei, care nu puteau fi satislacute prin metode legitime (să ne amintim doar de metoda "pungilor cu galbeni" oferită Porții Otomane de domnitorul român Constantin Brâncovenu). În statul-oraș Athena a fost instituit controlul public pentru a opri corupția și pentru a obliga funcționarii să își asume un rol public. În Roma republicană, chiar în timpul în care persoane oficialii din provincie își construiau averi personale pe seama statului și a cetățenilor, (gluma des auzită în acea vreme era că un guvernator avea nevoie de trei ani pentru a face avere – unul pentru a-și plăti datoriile, altul pentru a-și face averea iar al treilea pentru a mitui judecătorii atunci când se întorcea la Roma) a existat conștiința corupției , iar oratori că Cicero se ridicau împotriva ei. Machiavelli a încercat să analizeze corupția în Italia contemporană lui. Monarhiile europene au instituit, toate, mecanisme de combatere a corupției chiar dacă. uneori, pentru a-și atinge propriile scopuri s-au complăcut în a o accepta. Lipsa standardelor birocratice, înregimentarea și penetrarea în toate straturile societății, funcționalitaea pe termen scurt în vederea servirii unor scopuri personale ale regimului sau ale cetățenilor nu însemnă că nu există corupție. Deși atotcuprinzător și prevalent, fenomenul corupției era recunoscut și consecințele sale înțelese. Ca o caracteristică frecventă și .de cele mai multe ori considerată normală, a guvernării . corupția . deși era considerată malefică . nu făcea excepție de la norme, ea constituind norma în sine.

III.1.3. Corupția administrativă cu valențe funcționale

Nu este surprinzător faptul că uneori corupția servește anumite interese, chiar cele ale statului însuși; rațiunea ei de a fi (raison d'etre) arată că cineva profită de pe urma ei. Revizioniștii, totuși, au făcut legătura dintre corupție și dezvoltare, arătând că acolo unde sistemul administrativ și politic este deficient, corupția poate compensa aceste deficiențe și se poate dovedi benefică pentru dezvoltare.

Problema este la ce se referă de fapt revizioniștii. Ei fac legătura între corupția definită în termeni reziduali și nu în termenii consistenței iar dezvoltarea, pentru ei, este un concept care a ajuns să însemne "totul pentru toți".

În continuare relația este departe de a fi pozitivă; adică, nu numai că "fenomenul corupției" (indiferent care ar fi acesta) nu contribuie la "dezvoltare" (indiferent ce am dori să fie aceasta), dar numai un anumit tip de dezvoltare tinde să fie acompaniat de corupție.

De cele mai multe ori există o ambivalența incomodă privind variabila dependentă. Într-un scurt eseu, un fost primar din Illinois stabilește un set de norme etice pentru comportamentul persoanelor implicate în viața autorităților locale. El schițează zece principii de bază pe care o comunitate, care își dorește autorități deschise și oneste, trebuie să le promoveze pentru a se asigura de rezultat.

1. Un electorat informat. Cetățenii serviți de municipalitaea respectivă trebuie să dea tonul în ceea ce privește stilul de autorități publice care să-i reprezinte. Pentru a realiza acest lucru ei trebuie să fie informați. În timp ce media joacă un rol important, municipalitatea locală trebuie să joace unul similar; una dintre strategii este distribuirea de materiale (pachete informaționale) pentru rezidenți, chestionare și alte asemenea materiale pe care populația ar putea să le considere utile.

2. Un electorat participativ. O autoritate locală, a cărei structură permite un grad înalt de participare a numeroase persoane interesate, oferă posibilități speciale pentru oficialitățile care vor fi alese în viitor de a înțelege realitatea "la prima mână", fără a fi nevoiți să accepte și responsabilitatea pentru deciziile legislative și politice. Cu cât mai mulți cetățeni sunt implicați în guvernul local, cu atât mai mult este și acesta implicat în problemele comunității.

3. Un manager al municipalității cu experiență profesională.

4. Politici stabilite de oficialitățile alese. Toate deciziile în legătură cu politica municipalității trebuie luate de edilii care au fost aleși și reprezintă electoratul. O dată stabilită politica, trebuie să existe "follow-through" și "follow-up" să fie asigurată implementarea politicii. Trebuie editate și reeditate manuale cu privire la politica municipalității.

5. Linii clare de demarcație între politici și administrație. O dată stabilit faptul că elaborarea politicilor intră în atribuțiile oficialităților alese iar administrarea lor în atribuțiile funcționarilor angajați de municipalitate, atenția trebuie concentrată în mod constant asupra acestei diviziuni a responsabilității, pentru ea politicile să nu fie schimbate pentru ca în administrație să nu se interfereze personalitățile sau interesele celor care elaborează politicile.

6. Combaterea comportamentelor ilicite. Nu este suficient să se știe ce este corect și adecvat, pentru că. corectitudinea și adecvarea pot să aibă conotații diferite pentru persoane diferite. Oficialităților alese ar trebui să li se interzică prin statut să voteze în problemele care îi afectează pe ei înșiși și declarații de avere ar trebui să fie solicitate din partea tuturor oficialităților alese precum și din partea angajaților municipalității.

Ordonanțele referitoare la etică reprezintă o necesitate, deoarece până și apariția unor ipotetice nereguli trebuie evitată pentru a nu determina neîncredere din partea publicului.

7. Ședințele municipalității . Cu excepția problemelor de personal, toate ședințele trebuie să fie deschise publicului și presei. Atunci când sunt necesare ședințe închise ale executivului este important să se anunțe scopul ședinței, iar discuțiile trebuie să se înscrie în respectivele limite. Deschiderea manifestată de partea autorităților defavorizează realizarea intereselor personale.

8. Compensații competitive pentru angajații municipalității. Angajații municipalității plătesc aceleași sume pentru servicii și pentru bunuri pe care le plătesc și persoanele private, și ca urmare ei trebuie să fie compensați ca atare. Persoanele care sunt răsplătite corect dezvoltă un sentiment de utilitate și de valoare precum și indicații tangibile referitoare la estimările pe care comunitatea le face referitor la munca lor. Mândria dată de acest lucru, atât în ceea ce privește propria persoană , cât și în ceea ce privește munca prestată, este de natură să prevină eventualele scăpări sau nemulțumiri.

9. Controlul angajaților în afara orelor de serviciu. Regulile ce sevese la anumite nivele referitoare la angajamentele exterioare serviciului, devin impractice. Cu toate acestea , municipalitatea trebuie să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește celelalte preocupări ale angajaților, în măsura în care acestea pot să intre în conflict cu interesele municipalității sau în cazul în care performanța angajatului la locul de munca este afectată. Municipalitatea trebuie, deci, să aprobe și să monitorizeze cazurile de această natură.

10. O politică fără "atenții,cadouri" practicabilă. Cadourile sunt oferite de obicei angajatilor municipalității cu bune intenții, dar la fel de frecvent ele sunt oferite în speranța obținerii unui beneficiu personal. În ambele cazuri, cadourile oferite angajaților municipalității trebuie să fie refuzate.

Acest mini-manual al comportamentului etic al administratorilor publici promovează mai întâi de toate devotamentul manifestat de aceștia față de onestitatea în munca publică. Manualul stipulează că este nevoie de vigilență continuă, dar în același timp și de reputație, de un sentiment al onestității iar acest lucru în sine contribuie la menținerea/crearea devotamentului persoanelor implicate. Oamenii apreciază astfel de administrații. Ei încetează să mai ceară atenție specială. Ei încetează să mai solicite sau să ofere favoruri, iar cei care au deja experiență susțin că este un sentiment deosebit și extrem de plăcut.

O altă abordare se referă la definirea corupției din prisma a ceea ce opinia publică consideră a fi corupție. O astfel de abordare se lovește de o sumedenie de bariere. Mai întâi de tote presupune ca opinia publică să fie impecabil informată cu privire la toate deciziile și activitățile guvernamentale, lucru literalmente imposibil de realizat.

În al doilea rând. presupune că opinia publică se exprimă în mod liber și în orice fel de situație dată, deziderat irealizabil chiar și în cazul democrațiilor mature, nemaivorbind de regimurile totalitare. Un al treilea impediment se referă la discrepanțele valorice culturale (subiect dezbătut anterior). O a parta problemă ce se ridică în legătură cu această abordare este: cine decide a cui părere contează? Spre exemplu, o simplă majoritate este suficientă sau nu este suficientă ? Contează mai mult părerea celor familiarizați și chiar afectați de un anumit caz decât a altora mai puțin familiarizați? Percepțiile asupra unor noțiuni sunt foarte importante. Heidenheimer a distins trei tipuri de corupție: una acceptată și tolerată, alta respinsă și aspru criticată și condamnată, și o a treia categorie, intermediară, care atrage diferite aprecieri din partea diferitelor grupuri sociale, în practică astfel de distincții sunt foarte dificil de tratat.

"Practica oferirii de cadouri de către cetățeni autorităților publice, cu scopul de a beneficia de anumite avantaje din partea acestora, practica interzisă în Europa, poate fi perfect acceptată și integrată în obiceiurile asiatice sau africane. A nu oferi un cadou sau a nu te asigura că familia, cercul de prieteni al cuiva a beneficiat de avantajele conferite de puterea unei "persoane influente" pot fi practici în același timp blamate dar și acceptate în societăți diferite.” Transparency International, în asociație cu Gottingen University realizează anual o "Scală a corupției" (Ranking Corruption) bazată pe percepțiile oamenilor ce lucrează în cadrul instituțiilor multifuncționale, la niveluri la care corupția are impact asupra vieții sociale și comerciale. Autorii acestei scale afirmă că intenția lor este de a evalua măsura în care oficialitățile publice și politicienii sunt implicați în activități corupte. Corupția a fost definită de Transparency International ca fiind: " folosirea puterii publice în mod abuziv, spre beneficiul personal, mituirea oficialităților publice, luarea de mita sau deturnarea de fonduri"

Este cât se poate de clar faptul că există diferite forme de corupție administrativă, fiecare formă cu caracteristicile sale specifice. Efectuarea unei taxonomii comprehensive poate mări riscul ambiguității analitice în favoarea detaliilor descriptive dar, este probabil, un prim pas în formarea bazelor unei comparații viabile. S. H. Alatas a dezvoltat o reală tipologie, bazându-se pe o definiție cât se poate de simplă: " Corupția reprezintă abuzul de încredere cu scopuri private." El face distincție între corupția "transactivă" și cea "extorctivă".

Prima se referă la un angajament mutual între un donator și un primitor în baza unui avantaj reciproc, în timp ce a doua include unele forme de constrângere din partea primitorului (deobicei pentru a evita unele neplăceri pe care le-ar putea suferi donatorul sau o persoană apropiată acestuia.) Alte tipuri de corupție derivă din cele doua inițiale (transaetivă și extorctivă). Corupția defensivă este de obicei diametral opusă celei extorctive, în timp ce corupția investivă implică oferirea de bunuri sau servicii fără a exista o legătură cauzală directă, dar având în vedere o posibilă situație viitoare. Nepotismul se referă la oferirea de tratament favorizant rudelor sau prietenilor unei anumite autorități publice. Corupția "autogenă" implică o singură persoană care profită de situația sa, folosind anumite informații la care are acces, spre folosul personal.

Avantajul pe care îl prezintă această clasificare este reprezentat de omnipotența definiției corupției, definiție care nu se referă la un anumit tip de societate. Corupția "extorctivă" și cea "transactivă" sunt întâlnite atât în societățile complexe cât și în cele simple.

Trecând în revistă dificultățile implicate de stipularea unei definiții satisfăcătoare a corupției, este de datoria analiștilor să fie expliciți cu privire la noțiunile cu care operează și în același timp, sensibili la nuanțările impuse de schimbarea mediului cultural.

III.2 Cauzele care determină corupția administrativă

Complexitatea fenomenului face a fi realmente imposibil de a oferi o listă comprehensivă a cauzelor corupției administrative. O întrebare se ridică în mod inevitabil : de ce anumite țări par a fi predispuse la corupție? Există anumite cauze culturale ale corupției sau corupția depinde de mai mulți factori instituționali? Un posibil răspuns îl reprezintă formularea problemei în termeni structurali. Astfel, cultura locală poate fi privită drept un dat structural. Așadar, în loc a face apel la anumite concepte referitoare la caracterul național, natura practicilor sociale dintr-o țară poate fi văzută drept reflecția dezvoltării și organizării pe termen lung a sistemului său social și politic. În Europa se poate vorbi de state mai corupte, cum ar fi cele din sudul continentului (Italia , Spania , Grecia) și de state mai puțin corupte (Olanda. Marea Britanie). Y.Meny și M. Rhodes au argumentat că montura instituțională a determinat anumite tipuri de relații și practici sociale. Dezvoltarea structurilor formale ale autorităților a cauzat întipărirea practicilor particulare în cultură de-a lungul mai multor generații.

Abordarea structurală a cauzelor corupției administrative plasează accentul pe natura dezvoltării statului. Organizarea administrativă și eficientă sunt variabile cheie alături de maniera în care starea de funcționare politică devine institutionlizată. Dacă procesul schimbării politice și sociale este clar separat de schimbările economice, penetrarea politicienilor în sistemul birocratic devine și mai greu de realizat. În Marea Britanie, considerată lipsită de corupția politică endemică, un posibil factor ce a contribuit la această realizare poate fi recenta instituționalizare a partidelor sale politice și a sistemului partidelor politice, separate de structura administrativă. Existența unui sistem clientelar puternic înrădăcinat contribuie la dezvoltarea unei dependențe, ceea ce face imposibil de a scăpa de ceea ce Donatella della Porta a descris ca fiind " cercul vicios" al clientelismului – corupție – clientelism și a defectuasei administrații – corupție – defectuasă administrație. Della Porta a explicat și unele cauze ale corupției în țările din sudul Europei. Explicațiile sale porneau de la motivațiile care îi determinau pe unii indivizi să se implice în activități politice corupte. Una din motivații era apariția unei noi clase de politicieni, mai interesați de beneficiul personal decât devotați carierei politice bazale pe apărarea interesului public. Apare clasa așa-zișilor "politicieni afaceriști", politicieni care au căutat să intre în arena politică mânați de motivații de natură pur personală.

Un alt punct de vedere derivat din considerente economice, privește corupția drept produsul intervenției crescânde a statului în economie. În timp ce sectorul public a crescut ca o extensie particulară a "statului bunăstării", multe decizii – implicit și controlul asupra resurselor financiare – au fost transferate în mâinile clasei politice. În loc să respecte disciplina mecanismelor pieței, deciziile sunt luate în funcție de interesele anumitor persoane sau personalități publice, în cazul în care corupția administrativă implică oficialitățile publice, care acționează protejându-și interesele, atunci capacitatea luării deciziilor referitoare la resursele financiare este transferată din sfera interesului public în cea a interesului privat. Cel mai elocvent exemplu de corupție administrativă îl reprezintă țările din fostul Bloc comunist care în tranziția către o economie de piață, fără a avea reglementările adecvate, au constituit oportunități excepționale pentru corupție. Introducerea noilor mecanisme economice s-a dovedit a avea efecte dramatice în cazul fostelor țări comuniste, au creat noi oportunități pentru corupție.

Alte discuții referitoare la cauzele corupției s-au centrat pe motivațiile individuale și pe structurile de oportunități ale actorilor implicați în procesul de corupție.

Finanțarea partidelor politice și colectarea fondurilor electorale (în mod special în SUA și Japonia au devenit teme frecvente ale dezbaterilor referitoare la corupția politică. Multe din ultimele scandaluri ivite în țările democratice au pornit de la finanțarea campaniilor electorale. Procesul politic democratic costă bani; există mai multe motive care justifică creșterea costurilor unei campanii electorale, unul dintre acestea fiind timpul de emisie la televiziuni, ca un mijloc direct de comunicare cu electoratul. În același timp, unde înainte campaniile electorale se bazau pe munca cu voluntarii, acum este din ce în ce mai căutata atragerea profesioniștilor. Chiar și în perioadele dintre alegeri partidele politice se află într-o continuă colectare de fonduri. Această categorie de corupție nu a fost declarată în mod oficial drept delict. Contribuțiile de campanie au corupt procesul politic, reprezentând cea mai obișnuită modalitate prin care banii sunt folosiți pentru a influența politica. Deciziile nu sunt luate în mod obiectiv, ci în funcție de interesul persoanelor sau grupărilor care au făcut donații substanțiale. În Europa, multe din scandalurile de corupție din ultimii ani au implicat atragerea de fonduri secrete și ilegale de către unele partide politice (scandalul Helmuth Kohl).

O altă potențială cauză a corupției, cauză care merită atenția, o reprezintă longevitatea unei grupări politice la guvernare sau, cu alte cuvinte, inexistența amenințării unei alternative reale și serioase. Cazul elocvent este cel al statelor totalitare, unde lipsa unui mecanism al competiției în arena politica a generat cazuri nenumărate de abuz de putere și alte forme de manifestare a corupției. În statele democratice, pe de altă parte, structura instituțională a "statului de drept" asigură responsabilitatea în fața publicului, în practică, guvernanții care dețin puterea încep să se simtă invulnerabili în exercițiul puterii iar distincția dintre guvernământ și stat devine neclară în ochii lor și încep să abuzeze de acea putere, acționând ca și cum ar fi mai presus de lege. Exemplele sunt suficiente. Partidul Socialist din Spania sub conducerea lui Felipe Gonzales, care a deținut puterea din 1982 și până în 1996 , a fost acuzat de abuz de putere, culminând cu așa-numitul scandal GAL, în care guvernul era acuzat de folosirea de fonduri publice în scopul formării "echipelor morții" menite a-i captura pe membrii Grupării separatiste basce, ETA. Guvernul conservator din Marea Britanic, care a deținut puterea din 1979 și până în 1997 a fost acuzat de a fi provocat un adevărat declin al standardelor etice ale vieții publice. În Mexic, bizara grupare politică, Partidul Revoluției Instituționale, a monopolizat puterea timp de aproximativ 60 de ani iar politica sa a fost aceea de "a consolida corupția".

Dacă o anumită grupare politică deține puterea timp îndelungat nu este obligatoriu să și abuzeze de ea. Chiar și pe perioade scurte de guvernare, grupările politice se pot comporta că și cum ar fi mai presus de lege.

O alta cauză a corupției administrative este reprezentată și de legătura dintre administrație și client. Pe de-o parte, administrația tratează clientul cu dispreț, acordându-și puteri nelimitate în ceea ce-l privește, considerând că acesta este la discreția sa ignorând rațiunea sa de a fi, aceea de a reprezenta și proteja interesul acestuia. Pe de altă parte, clientul este prost informat și ignorant față de realitățile sociale, mulțumindu-se cu postura de supus al administrației. Aceasta situație este des întâlnită în statele totalitare și în țările fostului Bloc comunist, unde cultura civică se află încă într-o perioadă incipientă. Cetățeanul, privat decenii de-a rândul de prerogativele sale legale, a fost nevoit să învețe din mers care-i sunt drepturile și obligațiile în statul de drept. Presupunând că și-a format anumite aptitudini civice, el păstrează o oarecare anxietate în ceea ce privește aparatul administrativ al statului. Chiar dacă este tratat cu dispreț, în loc să adopte o poziție ofensiva, în sensul de a-și proteja drepturile conferite prin lege, el se resemnează, este docil, preferând "să nu se pună rău cu autoritățile". Aceste forme de manifestare sunt specifice tipului de cultură dependent caracterizat printr-o înaltă frecvență a orientărilor către sistemul politic diferențial și către aspectele de output ale sistemului (procesul prin care politicile sunt impuse; executivul, birocrația, judiciarul). Orientările către obiectele specifice de input (fluxuri de cereri dinspre societate înspre corpul politic și conversiunea acestor cereri în politici administrative), ca participant activ, se apropie de zero. Subiectul este conștient de autoritatea guvernamentală specializată; el este afectiv orientat către ea, având o anumită simpatie față de ea sau displacând-o, evaluând-o ca fiind legitimă sau nu. Însă relația este față de sistem la nivelul general și către partea administrativă, de output sau către "fluxul descendent" al sistemului politic este o relație esențialmente pasivă, deși este o formă limitată de competență.

Prin prezentarea la vot, liberă a alegătorilor, democrația abia începe, în realitate, ea înseamnă mult mai mult decât votarea în parlament a unei constituții și anunțarea principiul separării puterilor în stat. Democrația însemnă funcționarea consecventă a separării puterilor, posibilitatea permanentă a influențării activității guvernamentale de către popor la nivel național dar, mai ales local, o participare intensă, un nivel ridicat de educație și de informare cu privire la politică, o cultură civică solidă. Poți prevedea cine va câștiga alegerile, însă nu poți prevedea perioada de formare a unei culturi politice democratice. Imposibilitatea clarviziunii vine și din faptul că tocmai datorită caracterul mixt al acestei culturi, se poate ca acea cultură participativă să nu ajungă niciodată predominantă. Nu întâmplător țări precum SUA și Marea Britanie s-au aliat de fiecare dată în fruntea clasamentelor studiilor realizate de G.A. Almond și S. Verba. Democrația înseamnă normalitate și este compusă din nenumărate instituții, norme și proceduri democratice. Dacă cetățenilor români li s-ar pune întrebări despre activitatea poliției și cea a birocrației administrative locale, oare ce răspunsuri s-ar obține? Aproape sigur că răspunsurile favorabile ar fi extrem de scăzute ca pondere. Această certitudine se bazează pe corespondența dintre atitudinile cetățenilor și performanța instituțiilor administrative. În acest sens, procentajul înalt al aprecierilor favorabile din SUA și Marea Britanie indică, de fapt, funcționarea corespunzătoare a instituțiilor, în conformitate cu standardele democratice. Atașamentul față de sistemul politic exprimă abilitatea acestuia de a satisface nevoile pragmatice ale indivizilor, respectiv ale populației.

O altă cauză a corupției administrative o reprezintă lipsa funcționarilor publici profesioniști (profesionalizare = exercițiul misiunilor administrative a devenit o meserie care necesită instruire specializată și produce o puternică solidaritate corporativă). Profesionalizarea ca misiune publică implică o adevărată meserie, adică o activitate permanentă și stabilă, posibil de a fi exercitată la adăpost de imixtiunile politice. Profesionalizarea implică și stabilitate, adică abandonul procedeului electoral în alegerea funcționarilor, eliminându-se arbitrariul politic din activitatea de girare a administrației. Totodată, profesionalizarea presupune și elaborarea unui statut al funcționarilor publici, statut care ar reglementa drepturile și obligațiile acestora, condițiile de angajare și promovare, precum și sancțiunile la care se expun prin nerespectarea acestor reguli. Statutul are o dimensiune protectoare, punând la adăpost funcționarii de arbitrariul politicului sau al superiorilor ierarhici, însă dimensiunea esențială a statutului este independența profesională, poziție pe care acesta o furnizează deținătorului funcției publice. Profesionalizarea dă naștere formării unui spirit de grup ca principiu de diferențiere cu exteriorul și de coeziune internă. Apare conștiința apartenenței la grup, survine un sentiment de solidaritate legat de exercitarea unei meserii comune, de stăpânirea unei științe identice, de existența intereselor similare în carieră, obiectivul comun fiind eficacitatea grupului.

Obiectivele personale se vor substitui obiectivelor grupului, deținătorul puterii publice trăind sentimentul identificării cu organizația din care face parte, cu normele acesteia, cu obiectivele acesteia.

Acestea sunt doar unele din cauzele care determină corupția administrativă. Lista nu este întocmită în mod exhaustiv, ea putând continua. Corupția se poate ivi în orice moment, în orice instituție publică, indiferent de sistemul politic dominant. Este un fenomen cu care se confruntă atât democrațiile cât și statele care nu promovează un regim democratic, afectând în egală măsură cetățenii, poate chiar mai mult cetățenii din democrații, obișnuiți cu un sistem administrativ care să promoveze interesul public și nu pe cel al funcționarilor publici.

III.3 Consecințele corupției administrative

În timp ce majoritatea analiștilor au fost de acord asupra faptului că fenomenul corupției este unul condamnabil, acordul asupra consecințelor pe care le generează acest fenomen nu s-a stabilit. În anii '60 un număr de analiști, lucrând la elaborarea unei teorii privitoare la modernizarea sistemului administrativ, au privit corupția că deținând o latură pozitivă în dezvoltarea statelor. În aceste state, corupția poate reprezenta un real stimul pentru investiții, poate încuraja eficienta și reduce barierele birocratice. Corupția a fost înfațișată ca ajutând la creșterea integrării sociale și la dezvoltarea economiei, reprezentând un "stimulent tainic" ce s-a substituit procedurilor oficiale inadecvate.

Deși există anumite păreri care susțin că efectele corupției ar putea fi benefice, nimeni nu poate nega efectele negative ale acestui fenomen aberant. Ipoteza conform căreia eficacitatea unei organizații ar crește prin intermediul mituirii unor funcționari în scopul asigurării promovării unor servicii sau, din contră, al ignorării unor nevoi poate fi combătută prin mai multe argumente. Mai întâi de toate, dacă un serviciu public este oferit mult mai repede unui solicitant corupt, în acest caz, un alt solicitant va fi forțat să aștepte; avantajul unuia reprezintă dezavantajul altuia. În al doilea rând, procesul decizional este afectat: unele decizii vor fi schimbate ca rezultat al coruperii funcționarilor; alți funcționari cu rol decizional își vor canaliza energiile pentru a obține profit personal; așadar, eficacitatea organizației va fi lezată. În al treilea rând, ineficacitatea administrativă va crea noi oportunități de corupere a funcționarilor publici. Administrațiile corupte vor căuta să mențină un sistem ineficace; structura organizațională reflectând interesul acelor funcționari corupți.

Bunăoară, chiar atunci când corupția apare pentru a favoriza eficacitatea (se referă doar la situații strict economice) produce, în același timp, efecte negative care în final vor determina ineficacitatea organizației. Pentru Della Porta și Vannucci corupția administrativă și proasta administrare sunt două procese care merg mână în mână. Corupția administrativă generează costuri sociale la fel de mari ca cele ale unei noi taxe.

III.3.1. Corupția determină înșelarea așteptărilor publice

Orice intenție de a oferi servicii publice de calitate este pusă în umbră de corupție. Decizia de a oferi un anumit serviciu, selecția participanților la licitații publice, semnarea contractelor și controlul muncii, toate aceste operații pot fi afectate de corupție. Definirea așteptării publice reprezintă un moment de maximă importanță în procesul politic democratic, din moment ce sistemul administrativ se confruntă cu satisfacerea nevoilor și expectanțelor grupurilor sociale. Medierea politică este filtrul prin care interesele sunt articulate și agregate. Sarcina administrației este de a identifica și interpreta nevoile și doleanțele populației; de a le selecta și generaliza pe acelea care pot fi exprimate în termeni politico-administrativi; de a propune, implementa și critica politicile publice, de a estima finalitatea lor și, atunci când este necesar, de a explica ceea ce este mai puțin clar. Corupția alterează toate aceste funcțiuni, privilegiind satisfacerea anumitor interese. Corupția și complicitatea celor corupți cauzează lezarea apărării interesului general, acesta din urmă fiind formulat în termenii intereselor celor care corup aparatul administrativ și beneficiază de intervenții preferențiale.

III.3.2. Corupția presupune creșterea costurilor

Fiecare fază a procesului public de contractare oferă numeroase ocazii propice corupției. În particular, complexitatea procedurii birocratice și competența scăzută a administrației publice au prelungit încheierea perioadelor pentru lucrări publice, legitimând uzanța practicilor discreționare în oferirea contractelor. Acest proces subminează condițiile "competitivității pieței", care garantează productivitatea eficientă în cadrul acțiunii de asigurare a serviciilor necesare populației.

Numeroase cazuri au demonstrat creșterea neîntreruptă a costurilor lucrărilor publice datorită corupției. Atât cei care corup cât și cei corupți împărtășesc interesul că prețul lucrării publice să acopere prețul mitei oferite.

La sfârșitul lucrării publice este imposibil de distins dacă pretențiile materiale ilegale ale funcționarilor au determinat creșterea prețului mai mult decât pretinsele cheltuieli invocate de executant, obișnuit să obțină un anumit procentaj, în folosul personal, din prețul lucrării.

Așadar, un sistem de guvernământ corupt distribuie beneficii persoanelor lipsite de scrupule în dezavantajul celor care ar dori să servească în mod perfect legal interesul public. Cu alte cuvinte, corupția generează ineficientă oferind drepturi acelor actori sociali care violează interesul public.

III.3.3. Fast Lanes and Slow Lanes (Căi facile, Căi greoaie)

Procedura administrativă, de multe ori ignoră laturile: umană, temporală, și a constrângerilor organizaționale ale administrației publice. Administratorii se confruntă uneori cu situații în care au mai mult de lucru decât pot realiza. Astfel, se nasc situații în care funcționarii decid care dosar va fi rezolvat în mod preferențial sau ce resurse vor fi administrate mai întâi. Anumite decizii pot fi luate imediat sau pot fi tergiversate.

Puterea de a decide cât timp și cât efort necesită îndatoririle lor oficiale, poate fi utilizată de administratori în vederea obținerii de mită pentru a depune mai mult sau mai puțin efort în realizarea acestor îndatoriri, în funcție de preferințele mituitorului. În același timp, un funcționar public poate pretinde bani pentru a-și efectua îndatoririle de serviciu în timp regulamentar, lăsând impresia că, în realitate, a făcut un serviciu.

Tratamentul preferențial aduce prejudicii eficacității administrative. Astfel, în timp ce funcționarii corupți sunt ocupați cu rezolvarea situațiilor pentru care au fost mituiți, cazurile aflate pe ordinea de zi vor fi amânate, interesul public fiind încă o dată vătămat.

III.3.4. Costurile sociale ale corupției

Fiecare act de corupție creează posibilitatea ca influența să fie exercitată pentru a crea beneficii din intervenția publică. Costul influenței unei asemenea activități este mult mai ridicat. Pe de-o parte, distorsiunea luării deciziei (care în alte circumstanțe ar fi fost diferită) iar, pe de altă parte, investirea de timp și efort fără a crea un avantaj colectiv, într-o structură publică în care informația circulă pentru a se stabili obiectivele de atins în anumite circumstanțe, cei care sunt mituiți vor încerca să influențeze procesul decizional folosind atât resurse personale cât și resursele organizației. Cu alte cuvinte, mecanismul instituțional al selectării personalului birocratic este alterat în favoarea indivizilor lipsiți de scrupule care fac trafic de influență. Angajarea oamenilor lipsiți de competență nu poate cauza decât ineficacitatea organizației.

Vor fi luate în vedere și costurile implicate de diferite tranzacții ilegale. Funcționarii vor petrece mai mult timp și vor utiliza mai multe energii în a păstra secrete activitățile lor ilegale. Prinderea și pedepsirea funcționarilor corupți implică alte cheltuieli de resurse. Corupția produce ineficacitate, în timp ce resursele organizației sunt utilizate pentru ca funcționarii să-și mușamalizeze activitățile ilegale.

III.3.5. Selecția ineficace a firmelor

Corupția poate reprezenta și sursa unei ineficacități dinamice. Canalizarea preferențială a resurselor către anumite activități conduce la pierderea eficacității asigurate de anumite firme specializate în servicii publice. Prețul plătit din banii publici este destul de ridicat.

Mai mult, când deciziile sunt luate în mod discreționar, criteriul informai va domina procesul selectiv al firmelor. Selecția se poate baza pe posibilitățile financiare ale firmelor, caz în care competiția (dintre oferitorii de mită) se desfășoară în cadrul unei piețe subterane a corupției. Indiferent de situații, a selecta o firmă incompetentă de a satisface anumite servicii publice doar pentru că a oferit o sumă considerabilă drept mită. nu poate cauza decât ineficacitatea administrativă.

III.3.6.Scăderea încrederii în stat

Funcționarea defectuasă a aparatului administrativ va răspândi scepticism în rândul cetățenilor cu privire la eficacitatea și imparțialitatea procesului administrativ. Cetățenii ajung să creadă că administrația tinde să transforme fiecare drept într-o reală favoare. Funcționarii sunt interesați în a prezenta o imagine cât mai ineficace și imprevizibilă a administrației, astfel încât ei să poată uza de puterea lor pentru a se implica în practici corupte. În schimbul mitei care li se oferă, funcționarii vor oferi tratament privilegiat anumitor cazuri particulare. Aceste schimbări ale procesului administrativ tind să devină adevărate reguli și unice posibilități de a accede la drepturile garantate cetățenilor și protejate prin intermediul instituțiilor publice. Corupția crescândă a generat nu doar scepticism, ci chiar pesimism în rândul cetățenilor. Ei devin copleșiți de arbitrariul administrației, refuză să mai participe activ la viața publică, nu-și revendică drepturile, acceptând resemnați o situație aberantă pe care o găsesc fără scăpare. Când vor avea nevoie de serviciile administrației se vor comporta ca atare, conformându-se regulilor corupției. În aceaste situații, administrația își pierde a sa raison d'etre, aceea de a servi nevoilor cetățeanului.

După cum s-a menționat și anterior, pretențiile administrației de eficacitate și imparțialitate, în sistemele corupte, nu-și mai au rostul. Arbitrariul și opacitatea deciziilor publice tind să se mărească deoarece agențiile publice corupte sunt interesate în a menține relații privilegiate cu firme și persoane care le mituiesc. Rezultatul corupției administrative este bine cunoscut: instituțiile publice își pierd eficacitatea (activitățile publice implică costuri ridicate, rezultatele sunt slabe, opinia publică este profund nemulțumită de cheltuirea banilor publici), drept urmare și credibilitatea scade.

Nu în ultimul rând trebuie amintite costurile economice și sociale ale corupției. Serii de cercuri vicioase incluzând funcționari publici aflați în funcții de maximă importanță se dezvoltă în mod paralel cu creșterea corupției, ineficacității, clientelismului, etc. Bazele legitimității politice vor fi afectate în mod serios. Corupția atacă în statele democratice două din principiile ce constituie fundamentul statului de drept: egalitatea cetățenilor în fața legii (implicit și în fața instituțiilor statului) și transparența procesului decizional (corupția contribuie le delegitimizarea sistemului politic și insituțional).

III.4. Forme de manifestare ale corupției administrative

Corupția că fenomen administrativ are diferite forme de manifestare, de la clasicul exemplu al luării de mită și până la mai recent discutatele probleme ale colectării de fonduri în campaniile electorale. Majoritatea formelor de manifestare ale corupției sunt considerate infracțiuni și sunt prevăzute de Codul Penal. Fiind prevăzute în Codul Penal este evident că săvârșirea acestei infracțiuni aduce serioase prejudicii relațiilor sociale care asigură buna deslașurare a activităților administrative.

În continuare, vor fi trecute în revistă câteva din formele de manifestare pe care le îmbracă corupția, respectiv: fraudă, trafic de influență, conflict de interese, abuz, mită, minciună si alte probleme etice precum: acceptarea de diferite favoruri, cadouri oferite funcționarilor publici de către particulari, etc.

III.4.1. Fraudă

Frauda reprezintă înșelarea cu intenție sau manipularea ilegală a programelor guvernamentale, acte realizate de cineva în vederea obținerii unor profituri (de obicei materiale) de pe urma atingerii drepturilor altei persoane. Sunt foarte cunoscute cazurile în care banii destinați pentru anumite programe publice au fost folosiți în interesul personal al unor funcționari cu roluri decizionale.

III.4.2. Trafic de influență

Această infracțiune este prevăzută de Codul Penal. art. 257. Este caracterizată de "primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni de daruri direct sau indirect pentru sine ori pentru altul, săvârșită de o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-1 determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Banii, favorurile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se mai găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”.

Relațiile sociale referitoare la activitățile administrative sunt incompatibile cu suspiciunea că funcționarii pot fi influențați în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Incriminând această infracțiune, legiuitorul a urmărit să înlăture asemenea suspiciuni și să asigure încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar public și , implicit, orice instituție publică.

III.4.3. Conflict de interese

Conflictul de interese este o practică ce aduce atingere desfășurării oricărei profesii. Această practică ilegală este accentuată în mod deosebit în administrația publică, unde, nevoia de a menține încrederea publicului este crucială. Administratorii publici se găsesc adesea în situații în care obiectivele publice și scopurile personale, cât și dorința de a le atinge sunt în conflict. Cu alte cuvinte, funcționarii publici întâmpină conflicte în obligațiile lor față de superiorii ierarhici, față de subordonați, față de instituția publică din care fac parte și față de misiunile și obiectivele publice ale instituției. Conflictele pot surveni și într-o altă dimensiune, aceea a sistemului valoric personal al administratorului vs. valorile promovate de organizație. Misiunile și obiectivele organizației prin valorile pe care le promovează și protejează, pot crea adevărate dileme pentru funcționarul public obișnuit cu un alt sistem valoric. Este cazul țărilor din estul continenlului, unde există o discrepanță între cerințele formale ale activității desfășurate în instituția publică (cerințe venite pe filiera vestica, reprezentând principiile administrațiilor occidentale) și între normele sociale și morale promovate în cultura respectivă.

III.4.4.Abuz

Formele de abuz reglementate de Codul Penal sunt următoarele:

abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor;

abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi;

abuzul în serviciu contra intereselor publice;

purtarea abuzivă.

Art. 244 Cod Penal stipulează: „Constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.” Aceasta infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Săvârșirea acestei infracțiuni aduce atingere relațiilor sociale ce reglementează activitatea de serviciu a cărei bune desfășurări presupune îndeplinirea în mod corect a sarcinilor de serviciu, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi are un caracter special, deoarece se referă la crearea unor situații de inferioritate prin discriminare (naționalitate, rasă, sex. religie). Art. 247 Cod Penal: „îngrădirea de către un funcționar public a folosinței sau exercițiului dreptului unui cetățean ori crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitata, rasă. sex sau religie se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani”. Acest articol este consacrat și de constituție, nerespectarea lui având un grad de pericol ridicat, activitățile de serviciu ale funcționarilor publici nu pot fi compatibile cu îngrădirea folosinței sau exercițiului drepturilor unui cetățean pe criteriile mai sus menționate.

Există situații în care exercitarea abuziva a atribuțiilor de serviciu nu provoacă numai o lezare a intereselor unei persoane, ci provoacă și o tulburare însemnată a bunului mers al unei instituții publice sau provoacă o pagubă patrimoniului acelei instituții. Această infracțiune prezintă un grad de pericol social ridicat, drept urmare presupune și o sancțiune mai aspră. Articolul 248 Cod Penal': „Abuzul în serviciu contra intereselor publice constă în fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, aduce atingere bunului mers al unui organ, instituție de stat sau unitate de stat, sau o pagubă adusă patrimoniului acelei unități, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.” Buna desfășurare a activităților de serviciu implică în mod absolut corecta îndeplinire a sarcinilor de serviciu ale funcționarilor publici.

Articolul 250 Cod Penal stipulează că infracțiunea de purtare abuzivă presupune: „ … întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu…”. Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Lovirea sau alte acte de violență săvârșită de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Buna desfășurare a activităților de serviciu implică un comportament corect, cuviincios al funcționarului public față de persoanele cu care intră în contact cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu.

A abuza este sinonim cu a comite ilegalități, nedreptăți profitând de o situație, de un titlu, de putere.

Legiuitorul a reglementat separat patru categorii de abuz. În realitate, abuzul se poate manifesta combinând cele patru forme specificate (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor poate determina și lezarea intereselor publice). Delictul săvârșit de cineva prin depășirea atribuțiilor sale (abuz de putere) sau exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic (abuz de drept) vor rămâne infracțiuni grave, care săvârșite de un funcționar public nu vor face decât să scadă încrederea cetățenilor în aparului administrativ.

III.4.5. Luarea de mitĂ

Articolul 254 Cod Penal: „Luarea de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a nu îndeplini, a îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act ce privește îndatoririle sale de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri." Se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Buna desfășurare a activităților presupune îndeplinirea cu probitate a sarcinilor de serviciu de către funcționarii publici. Acesta infracțiune prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat. Daca un funcționar public ia mită el nu se va compromite doar pe el însuși, ci și instituția pe care o reprezintă cât și întregul sistem administrativ. Principiile statului de drept sunt atinse în mod serios. Cetățenii sunt egali în fața legilor, ca urmare și în fața instituțiilor publice. Cu nimic nu poate fi justificat tratamentul preferențial aplicat unor cetățeni de rea credință.

III.4.6. Minciuna

Una dintre problemele morale eu care se confruntă administrațiile vestice este mincuna sau alte forme de înșelătorie în viața publică. Se poate justifica un comportament non-etic (spre exemplu înșelarea) dacă este un mijloc pentru scopuri cetățenești. Societatea americană a găsii răspunsul: minciuna este scuzabilă atunci când este întreprinsă pentru finalități "nobile" (ascunderea unor pericole precum epidemii, războaie din teama de a nu se crea panică). Aceste minciuni poartă denumirea de "white lies" (minciuni albe).

O lungă tradiție în filosofia politică sprijină unele minciuni pentru binele cetățenilor. Platon a utilizat pentru prim dată expresia "minciună nobilă" pentru povestea fantezistă care poate fi spusă oamenilor pentru a-i convinge să accepte distincțiile de clasă și, prin aceasta, să apere armonia socială. Conform acestei povestiri însuși Zeul a amestecat aurul, argintul, fierul și alama în conducători, soldați, fermieri și meșteșugari intenționând ca aceste grupuri să fie separate într-o ierarhie armonioasă. Adjectivul grecesc pe care l-a folosit Platon pentru a caracteriza această falsitate exprima un fapt foarte important. Folosirea adjectivului "gennainon" (nobil) în sensul de „moral” îi îndreptățea pe cei aflați la putere să mintă dacă o făceau pentru binele cetățenilor.

Există diferențe mari între discreție și minciună iar, dacă duplicitatea este permisă în cazuri exeptionale, nu înseamnă că este permisă înșelătoria prin manipulare și deformare a realității, evitandu-se în acest mod răspunderea în fața opiniei publice.

III.4.7. Foloase necuvenite

Pe lângă aceste probleme etice, forme de manifestare ale corupției, mai există și altele mai puțin evidente cum ar fi: compromiterea unui funcționar public prin acceptarea de mici "cadouri" oferite de particulari care doresc ceva sau cărora funcționarul le-a rezolvat o anumită problemă, problemă ce intră în sarcinile sale de serviciu. Legiuitorul român a consacrat acest comporatment drept infracțiune, prin intermediul articolului 256 Cod Penal: " … primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase materiale, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, Banii, valorile sau alte foloase primite se confiscă iar, dacă acestea nu se mai găsesc, persoana condamnată va fi obligată la plata echivalentului bănesc. Aceasta infracțiune se deosebește de infracțiunea de luare de mită, funcționarul necondiționând efectuarea actului respectiv de primirea vreunei sume de bani. Banii sau alte foloase materiale au fost oferiți după realizarea actului respectiv.

Aceste practici ilegale contravin imaginii funcționarului public, în parte, cât și imaginii instituției din care provine, în ansamblu. Opinia publică îi va condamna că nu sunt receptivi intereselor comunității care i-a investit cu încredere și va pune sub semnul întrebării credibilitatea sistemului administrativ.

CAPITOLUL IV. ETICA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ

Despre etică în administrația publică românească nu s-a vorbit niciodată la modul serios. În perioada ce a urmat Revoluției din 1989 etica a fost abordată doar din punct de vedere al formelor corupției ce se manifestă în sectorul public. Din păcate, chiar și această abordare a fost limitată la domeniul discursului politic. Reglementări etice de forma celor prezentate în capitolul anterior nu există. Într-adevăr , nu poate fi negată existența unor prevederi legale, care prin conduita pe care o prescriu, pot fi considerate adevărate norme etice. Însă, tocmai aceasta este marea deficiență cu care se confruntă majoritatea administrațiilor contemporane: lipsa reglementarilor în domeniul eticii, o încadrare teoretică în măsură să evidențieze scopurile, definițiile si un câmp comun de referințe pentru cercetarea și practica eticii administrative. În prezent, în cazul României, nu există nici un text oficial care să asigure clarificarea conceptului de "etică" și când se aplică ea în domeniul administrației publice.

A vorbi despre corupție ca fenomen într-o creștere îngrijorătoare, fenomen ce nu se manifestă doar în câmpul instituțiilor publice, dar a nu vorbi de anumite principii morale fără de care administrația publică își pierde rațiunea de a fi, iată un real semnal de alarmă. În această perioadă critică pe care o depășește țara noastră, interesul pentru standardele serviciilor publice nu ocupă un loc de frunte. Trebuie remarcată totuși schimbarea majoră referitoare la relația administrația publică- cetățean, survenită după Revoluția din decembrie. Această schimbare nu se datorează numai autorității administrative (deși nu trebuie negat nici aportul administrației), ci și cetățeanului, care a învățat din mers care îi sunt drepturile și îndatoririle într-o societate democratică.

Acest capitol intenționează să analizeze cum este promovată etica în administrația publică romanească, în ce măsură principii etice se regăsesc în legislația referitoare la autoritățile administrative, cât este de bogată această legislație, care sunt problemele majore cu care se confruntă etica în domeniul public romanesc.

IV. 1. COD ETIC

Diversitatea materiilor și schimbările frecvente care intervin în legislația de natură administrativă fac dificilă codificarea dreptului administrativ. Unii autori apreciază că perlecționarea reglementărilor juridice în domeniul administatiei publice și dezvoltarea contenciosului administrativ ar crea premisele pentru codificarea dreptului administrativ în țara noastră. Lipsa unei codificări a dreptului administrativ este o dovadă suficientă a instabilității autorităților administrative. Cu atât mai puțin poate fi vorba de existența unui real cod etic în administrația românească. Una din foarte importantele calități ale codurilor etice este aceea de a deține un rol major în formarea și evoluția gândirilor etice în administrația publică. Elaborarea unui asemenea cod în administrația publică românească ar constitui un pas foarte important în educarea și formarea funcționarilor români la standardele impuse de administrațiile occidentale. Codul are valoarea unui simbol care face legătura între aderentul la cod (funcționarul public) și deziderate precum: satisfacerea interesului public, profesionalism, înalte standarde morale.

Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica și clarifica o conduită acceptabilă din partea funcționarilor publici. Scopurile unei atari conduite privesc: susținerea funcționarilor publici în confruntarea cu situații dilematice orientarea administratorilor către atitudini favorabile protejării interesului public, sprijinirea grupurilor pentru a atinge grade ridicate de coeziune internă, atingerea unui nivel înalt de conduita profesională cât și dobândirea performanței în munca depusă, câștigarea unui grad înalt de credibilitate în ochii opiniei publice. Toate aceste scopuri urmărite de conduita prescrisă de un cod etic sunt scopuri pe care și administrația publică românească își dorește să le atingă.

Codurile etice devin din ce în ce mai mult realități ale vieții cotidiene pentru angajații din sectorul public occidental. Dacă România își dorește să se alinieze parametrilor impuși de Uniunea Europeană, va trebui să susțină reforma în domeniul administrativ. Reforma în domeniul administrativ nu poate fi realizată decât creând noi valori publice, valori promovate de statele democratice și nu de statele totalitare. Reala valoare a codurilor etice constă în faptul că reaprezintă încununarea idealurilor serviciului public și nu doar în a îndrepta acțiunile administratorilor. Codurile etice servesc în primul rând consacrării valorilor democrației și creșterii încrederii publice în autoritatea administrativă.

O legislație etică, în forma în care aceasta se regăsește în societățile democratice mature preocupate de calitatea serviciilor publice, nu deține societatea noastră. Binevenită este însă foarte recenta Lege nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Aceasta reglementare denotă preocuparea crescândă a autorităților românești pentru problemele generate de fenomenul corupției si. implicit, pentru etică în administrația publică.

Din punct de vedere al reglementărilor pe care le conține, se poate spune că această lege înscrie cât de cât legislația românească în rândul legislației occidentale. Ea conține reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane (în speță funcționari publici), în scopul prevenirii faptelor care sunt asimilate infracțiunilor de corupție, sancțiunile ce se aplică funcționarilor publici care se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor de corupție, cât și dispoziții speciale privind descoperirea și urmărirea infracțiunilor.

Cu toate că această lege vizează în mod direct combaterea și sancționarea corupției ca fenomen ce aduce atingere activităților funcționarilor publici, în mod direct, ea se referă și la promovarea unui comportament etic, la standarde ridicate de eficacitate.

Alte dispoziții referitoare la calitatea serviciilor prestate de către funcționarii publici români sunt conținute în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției modificată și completată de OUG 40/2003, Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, Legea nr. 215/2001 a administraței publice locale,Legea nr. 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public, Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, Legea nr. 571/2004 pentru protecția personalului din instituțiile și autoritățile publice care semnalează încălcarea legii, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea Codului de Procedură Penală, OUG nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție și în Codul Penal al României. În S.U.A., o legislație etică eficientă trebuie să conțină următoarele componente cheie:

• un cod al conduitei

• declarație financiară

• un sistem de impunere efficient

• proiecție pentru "denunțători”

IV.2.1.COD AL CONDUITEI

Un bun cod al conduitei impune standarde comportamentale pentru funcționarii publici. El include reglementări stricte referitoare la conflicte de interese, acceptarea de cadouri, abuzul de poziția discreționară și influența pe care o deține funcționarul public. Legea pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, impune la rândul ei. standarde comportamentale pentru funcționarii publici, reglementând aceste comportamente care sunt considerate drept infracțiuni. Legea face în principal referire la infracțiunile prevăzute în Codul Penal la art.254-257 (luare de mita, dare de mita, primirea de foloase necuvenite și trafic de influentă), dar vine și completează aceste prevederi prin altele noi, referitoare la stabilirea cu intenție a unei valori diminuate față de valoarea reală a bunurilor asupra cărora statul are autoritate, acordarea de credite sau subvenții cu încălcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a subvențiilor cu încălcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a subvențiilor cu alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (art.10). De asemenea, art.ll și art.12 pedepsesc fapte care sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul,sume de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: înlesnirea diferitelor operațiuni comerciale sau financiare pe care le efectuează agentul economic, efectuarea de operațiuni financiare incompatibile cu funcția și folosirea, în mod direct sau indirect a informațiilor confidențiale. Legea mai face referire și la infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție: tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni, falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea unei infracțiuni, abuzul în serviciu contra intereselor publice, ete. (vezi art. 17a-i, Legea nr.78/2000).

Referitor la codul conduitei prescris funcționarilor publici, se poate spune că legislația românească acoperă în foarte mare măsură infracțiunile legate de corupție. Funcționarul public român își va putea ghida activitățile astfel încât să evite săvârșirea unor activități care să-i atragă acuzația de corupție, îmbrățișând un comportament moral, în deplină concordanță cu valorile promovate în societățile democratice.

IV.2.2. DECLARAȚIA FINANCIARĂ

Legislația S.U.A. făcea referire și la o declarație financiara care, în viziunea americană, reprezintă piatra de temelie a oricărei legislații care intenționează să prevină abuzurile oficialilor în vederea obținerii de profituri personale. Declarația financiară este considerată în măsură a preveni potențialele conflicte de interese ivite în cadrul organizației publice și a descuraja funcționarii publici în ceea ce privește abuzurile de puterea conferită de funcția lor.

Legea nr.78/2000 împreună cu Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor personae cu funcții de conducere impun obligativitatea declarării averii și pentru funcționarii publici, indiferent de modul în care au fost investiți în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice. Declarația se referă la valorile pe care le dețin funcționarii și permite exercitarea controlului asupra averii și valorilor funcționarilor. Pentru a fi cu adevărat eficientă, declarația nu se rezumă la a conține doar valoarea salariului și a altor venituri realizate de un funcționar, ea conține clar specificate categoriile de bunuri și valori mobiliare, rezervele financiare cât și proprietățile deținute de acel funcționar. Articolul 4 al Legii nr.78/2000 stipulează că funcționarii au obligația de a declara în termen de 30 de zile de la primire orice donație directă ori indirectă sau daruri primite în legătură cu exercitarea funcțiilor sau atribuțiilor lor. cu excepția celor care au o valoare simbolică.

IV.2.3. SISTEM DE IMPUNERE

Sistemul de impunere se referă la un organism special, investit cu prerogative de impunere și control a reglementărilor etice. De cele mai multe ori, acest organism special îmbracă forma unei comisii etice, abilitată să impună standarde etice și să controleze activitatea funcționarilor publici, fiind în măsură să încurajeze administratorii să acționeze conform principiilor etice promovate de legislația etică și descurajându-i pe aceia care ar fi tentați să încalce legea.

Pentru a fi eficientă, comisia va fi alcătuită din membrii neimplicați în mod direct în activitatea autorității publice pe care o controlează și lipsiți de interese politice. Statutul funcționarului public, la art.71,72 și 73 face referire la un atare organism. Deși art.73 stipulează constituirea unor astfel ele organisme în cadrul instituțiilor publice, organisme abilitate sa cerceteze și să propună sancțiuni aplicabile funcționarilor publice, modul de constituire, atribuțiile, modul de lucru a comisilor nu sunt specificate.

Din textul art.71 și 72 reiese că doar sancțiunile disciplinare intră în competența comisiei de disciplină, abilitată doar să propună conducătorului instituției publice măsura disciplinară corespunzătoare.

Textul legii lasă la latitudinea Agenției Naționale a funcționarilor Publici să propună Guvernului României stabilirea modului de constituire a comisilor de disciplină, competența, modul de sesizare și procedura de lucru a acestora.

De menționat este importanța aspectului surprins și anterior: idealul este o comisie de disciplină ai cărei membrii să nu fie implicați în mod direct în activitatea autorității sau instituției publice controlate. Comisia are nevoie de un buget propriu, capabil să-i acopere cheltuielile necesare desfășurării activității.

Rolul comisiei este de a interpreta și impune prevederile legale , deoarece este realmente imposibil de elaborat o legislație în măsură să acopere toate situațiile dilematice cu care se confruntă autoritățile publice. Comisia va avea datoria de a adapta prevederile existente la situații nou create, de a oferi consultanță în domeniul eticii administrație și de a-i forma pe funcționari în spiritul legii și al moralității.

IV.2.4. PROTECȚIE PENTRU „DENUNȚĂTORI”

Termenul de "whistleblowers" este un termen familiar în eâmpul controverselor administrațiilor SUA. Denunțarea colegilor care au săvârșit o infracțiune poate fi considerată , în același timp, atât un act de onestitate cât și un act de lipsă de loialitate față de colectiv. Legislația americană, pornind de la prevederile Constituției referitoare la liebrtatea de exprimare, îi protejează pe acei funcționari care denunță abuzurile din cadrul instituției publice.

Legislația românească nu face referire la această categorie, limitându-se la trasarea sarcinilor ce revin organelor de control și la specificarea faptului că sesizările anonime nu vor fi luate în considerare, (art. 25 al Legii 78/2000). Iată o mare deficientă a legislației în materie de etică din România : nu oferă protecție așa-zisilor "denimțători" și ignoră zvonurile, deși practica vestică le ia în considerare motivând că de multe ori conțin informații reale care se bucură de rapiditatea răspândirii. Lipsa unui cadru legal care să ofere protecție „denunțătorilor" este în măsură să îngreuneze procesul de comunicare în cadrul organizației; se vor forma grupuri focalizate pe interese comune, iar managerul nu se poate aștepta la transparență din partea subordonaților.

Legislația etică are menirea de a proteja funcționarii publici de orice forma de abuz. servindu-le acestora drept îndreptar, ajutându-i să descopere care ar fi comportamentul ideal în situații diferite.

IV.3. STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Prin adoptarea de către Parlamentul României în 8 decembrie 1999 a Legii privind statutul funcționarilor publici, publicată în M.O. nr. 600 din 8 dec. 1999 s-a realizat un pas important înainte pe calea adaptării funcției publice la standardele impuse de o societate democratică matură. Articolul 4 al acestei legi enumera principiile care stau la baza exercitării funcției publice :

– asigurarea promptă și eficientă, liberă de prejudecăți și corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activităților efectuate de funcționari publici;

– selectarea funcționarilor publici exclusiv după criteriul competenței :

– egalitatea șanselor la intrarea și promovarea în corpul funcționarilor publici;

– stabilitatea funcției publice;

Acest statut garantează funcționarilor publici stabilitate, continuitate, permanență, eficacitate. Un funcționar public conștient de siguranța funcției sale va fi mai puțin tentat să abuzeze de puterea discreționară de care dispune, va adopta o atitudine transparentă în față persoanelor care încearcă să îl corupă.

Statutul funcționarului public conține prevederi referitoare la structura carierei funcționarului public, la drepturile (art.24 – 40) și îndatoririle funcționarilor publici (art.41-48). Drepturile funcționarilor publici cuprind reglementări referitoare la condițiile de salarizare ale acestora, la concediile legale de care dispun aceștia, la asistența medicală de care dispun, pensiile de care beneficiază, cât și asigurarea condițiilor necesare desfășurării muncii în condiții normale, îndatoririle funcționarilor publici se pot rezuma la îndeplinirea cu profesionalism , loialitate, corectitudine și în mod conștiincios a atribuțiilor de serviciu și evitarea oricăror activități care ar putea prejudicia autoritatea în cadrul căreia își desfășoară activitatea.

Statutul se referă și la condițiile de selectare a funcționarilor publici (art.49-50) , numirea funcționarilor publici (art. 54-55) , funcția de debutant (art. 52-53). modalitățile de avansare (ari. 62-66). evaluarea activității funcționarilor publici ( art. 59-61), sancțiuni disciplinare și răspunderea funcționarilor publici (art. 64-79), modificarea și încetarea raporturilor de serviciu (art. 81-83) și întreruperea activității la cerere (art. 85-88).

Prin intermediul acestei legi. Art, 20 se înființează Agenția Naționala a funcționarilor Publici, organism aliat în subordinea Guvernului .

Regulile pe care le conține acest statut vor acționa ca principii morale ale funcționarilor publici, ghidându-le activitățile în funcție de prevederile acestuia. Totodată, nemaifiind atât de expus din punct de vedere politic, funcționarul public român la conștientiza că reprezintă interesul public și că, în exercitarea funcției sale. publicul îi este primul arbitru. Drept urmare, comportamentul său se va adapta în funcție de interesul comunității pe care o reprezintă și în funcție de scopurile organizației din care face parte.

Elaborarea unui cod etic în administrația publică românească rămâne un deziderat încă neatins. Codul etic reprezintă o componentă de bază a sistemului educațional în ceea ce privește etica în administrația publică, atâl pentru a valida imperativele: onestitate, competență, protejarea interesului public, cât și pentru a exprima idealurile serviciului public în așa fel încât să regleze comportamentul funcționarilor publici. Legislația etica reprezintă un adevărat ghid pentru funcționarii publici, ajutandu-i să descopere care ar fi atitudinea potrivită în situații diferite. Este binevenită reglementarea în domeniu, care, deși nu este o legislație etică așa cum este întâlnită în societățile democratice mature, reprezintă o măsură importantă de combatere a corupției și a diferitelor moduri de comportament abuziv în interiorul instituției publice.

Statutul conferă siguranță funcționarului public, situându-1 în afară imixtiunilor politicului. Odată cu familiarizarea funcționarilor publici cu legislația în vigoare și cu acoperirea carențelor existente în domeniu, administrația românească are toate șansele de a se redresa. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie însă, pe lângă reglementări etice, și de manageri responsabili și competenți, care să fie în măsură să reorienteze cultura organizațională din cadrul instituțiilor publice, cât și de suportul și participarea cetățenilor.

CONCLUZII:

Minciuna este ceva rău dar succesul debarcării din Normandia, Ziua Z (Z Day) a depins și de furnizarea de informații false naziștilor care se așteptau ca invazia să aibă loc în alt moment și alt loc. „Minciuna este esențială pentru supraviețuirea națiunilor și pentru succesul marilor acțiuni, din cauză că, dacă dușmanii tăi ar putea conta pe seriozitatea a tot ceea ce spui, vulnerabilitatea ta ar crește enorm.” La fel, strategia lui Winston Churchill de a nu interveni atunci când naziștii au plănuit să bombardeze orașul Coventry. Dacă Churchill ar fi acționat pentru a salva locuitorii din Coventry, naziștii și-ar fi dat seama că englezii au spart codurile lor de securitate și ar fi schimbat aceste coduri. Churchill a înțeles că un conducător trebuie să ia anumite decizii „cu mâinile murdare” pentru a atinge anumite țeluri superioare. Ceea ce i-a determinat pe acești conducători să adopte procedeul „mâinilor murdare” nu au fost imperativele schemei politice, ci natura rea a oamenilor care a provocat acel război. Dacă responsabilitatea ar cădea în seama schemei politice, atunci s-ar putea justifica decizii luate de conducători precum Hitler.

Rolul politico-administrativ implică o altă morală. Nu este un rol în sensul obișnuit al cuvântului, cum este rolul de medic sau cel de gardian. Sarcinile politicii sunt difuze, dependente de determinații de ordin cultural și foarte ușor de supus contestării morale. Când se afirmă despre un politician că este un „adevărat profesionist”, analiza se referă la capacitățile existente relevante în anumite procese politice, dar la fel de bine s-ar putea referi la Hitler sau Stalin.

Testul fundamental pentru un lider confruntat cu decizia de a lua o hotărâre „cu mâinile murdare” este dacă respectiva decizie va face situația să devină bună sau rea. „Este greșit să te comporți etic dacă procedând așa deschizi ușa în fața unor dușmani care vor distruge toate premisele unei lumi etice, sau deschizi stăvilarul în fața valului cotropitor care te va distruge.” Nu este vorba despre un compotrament etic greșit;, ci este vorba de imperativele moralei celei de-a doua instanțe, care îi cer conducătorului să posede virtutea prudenței, acea virtute civică ce îi pretinde acestuia să evalueze toate pericolele la care se expune și să ia în cosiderare toate mijloacele de care dispune pentru a proteja statul pe care îl conduce. Acest soi de „oportunism” nu exclude rațiunea și nici moralitatea.

România face parte din categoria acelor țări despre care revizioniștii (vezi cap. III) spuneau că sunt predispuse la corupție. Ei presupuneau că în țările în curs de dezvoltare există o prăpastie între lege (așa cum este impusă de standardele vestice) și normele sociale informai acceptate (sancționate de etica socială prevalentă)

Până nu demult, respectiv 18 mai 1998, fenomenul corupției a fost tratat doar la nivel de discurs politic și nicidecum drept o amenințare serioasă la adresa societății românești. Spre deosebire de societățile democratice din vest. și mai ales de S.U.A., unde faptele de corupție sunt date publicității, au loc dezbateri publice, se dau declarații în presă, au loc anchete și rezultatele anchetelor sunt puse la dispoziția publicului, în România, corupția și corupții sunt învăluiți într-un real mister. Chiar dacă anumite cazuri au fost descoperite și clasate, accesul la dosare este mult prea limitat.

Deși fenomenul de corupție este familiar întregii societăți, este curios de remarcat faptul că. în mod oficial, nu a fost recunoscut nici un caz de corupție. Toate informațiile de care dispun cetățenii sunt doar cele oferite de presă, acestea neputând fi considerate întotdeauna drept conținând adevărul. Cetățenii nu și-au iacul decât o imagine trunchiată a ceea ce reprezintă corupția în administrația publică romanească, presa, axând capacitatea de a deforma adevărul, ignorând sau, din contra, evidențiind anumite aspecte.

Legislația existentă coroborată cu prevederile Codului Penal și cele ale Statutului funcționarilor Publici oferă cadrul legislativ necesar pentru combaterea, descoperirea și pedepsirea faptelor de corupție din administrația romaneasca.

Una dintre cauzele care generează corupție în societatea românească este moștenirea comunistă. Pe lângă faptul că longevitatea unui partid la putere este în măsură să genereze corupție, vechiul sistem promova acest fenomen în toate formele lui de manifestare. Funcționarilor formați în acest sistem le este foarte greu să renunțe la vechile obiceiuri și să se adapteze noilor societăți democratice. Lipsa unei legislații adecvate a reprezentat o altă cauză care a dus la intensificarea fenomenului corupției, cât și salarizarea necorespunzatoare a funcționarilor din instituțiile statului.

Este inutil de specificat cât sunt de malefice consecințele corupției într-un stat aliat intr-o perioadă de tranziție, cum este cazul României. Costurile implicate de acest fenomen sunt imense. O țară săracă în resurse financiare, cum este România, nu poate face față costurilor implicate de corupție, costuri de natură a periclita procesul privatizării, de a creste numărul fondurilor cheltuite inutil și, mai ales, de a discredita instituțiile statului.

Deși corupția este un fenomen care și-a găsit teren propice într-o țară dezorientată precum România, cadrul legislativ de natură a descuraja acest fenomen reprezintă o inițiativă binevenită, în măsură să limiteze comportamentul inadecvat al funcționarilor publici.

BIBLIOGRAFIE:

ADAMS,GUY B.,BALFOUR, DANNY L., Unmasking Administrative Evil, Sage- Publications Inc., London, Great Britain,1998;

ALMOND,GABRIEL A., VERBA, SIDNEY, Cultura civică, DuStyle, București,1996;

BOARI,VASILE. Filosofia și condiția morală a cetății, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1991;

BOCK, GISDA, SKINNER, QUENTIN, VIROLI, MAURIZIO, Machiavelli and Republicanism, Cambridge University Press, 1999;

CASSIRER, E., Mitul statului, Institutul European Iași, 2001;

CAHN, STEVEN M., Classics of Modern Political Theory. Machiavelli to Mill, Oxford University Press, 1997;

COOPER, PHILLIP J., BRADY, LINDA P., HIDALGO-HARDEMAN, OLIVIA, HYDE ALBERT, NAFF, KATHERINE C., OTT, SLOVEN J., WHITE, HARVEY, Public Administration for the Twenty-First Century, Harcourt Brace&Co. Florida, U.S.A., 1998;

COOPER, TERRY L., Handbook of Administrative Ethics, Marcel Dekker, Inc, New York,1994;

COZIC, CHARLES P., Politicians and Ethics, Greenhaven Press Inc., San Diego, U.S.A., 1996;

CRĂCIUN, DAN; MORAR, VASILE; MACOVICIUC, VASILE, Etica afacerilor, Paideia, București, 2005;

GENSLER, HARRY J., SPURGIN, EARL W., SWINDAL,JAMES C., Ethics. Contemporary readings, Routledge, London, 2004;

GOLEMBWIESKI, ROBERT, Organization Development (Ideas and Issues), Transaction Publishers, New Jersey, U.S.A., 1989;

GUTMAN, AMY; THOMPSON, DENNIS, Ethics and Politics, Nelson-Hall Inc..Chicago, U.S.A.,1997;

HEYWOOD, PAUL, Political Corruption, Blackwell Publishers, Oxford, U.K., 1997;

KIEL, DOUGLAS L., Managing Chaos and Complexity in Government A New Paradigma for Managing Change, Innovation and Organizational Renewal, Jossey Bass Publishers, San Francisco, U.S.A., 1994;

KNOTT, JACK H., MILLER, GARY J., Reforming Bureaucracy. The Politics of Institutional Choice, Prentice-Hall Inc., New Jersey, U.S.A., 1987;

LEDEEN, MICHAEL A., Machiavelli despre arta modernă a conducerii, trad. de Maria Nastasia și Ion Nastasia, Humanitas, București, 2004;

LIICEANU, GABRIEL, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2006;

LUTRIN, CARL E., SETTLE, ALLEN K., American Public Administration-Concept and Cases, Prentice-Hall, New Jersey, U.S.A.,1992;

MACHIAVELLI, NICCOLO, Măștile puterii,trad.de Nina Façon și Lăcrămioara Petrescu, Institutul European, Iași, 1996;

MACHIAVELLI, NICCOLO, Principele, trad. de Nina Façon, Ed. Antet;

McCLELLAND, J.S., A History of Western Political Thought, Routledge, London, 1996;

MILL, JOHN STUART, Utilitarismul, trad. de Valentin Mureșan, Ed. Alternative, Colecția Filosofie și Societate, București, 1994;

MILL, JOHN STUART, Despre libertate, trad. de Adrian Paul Iliescu, Huamnitas, București, 2005;

MOORE, MARK H., Creating Public Value-Strategic Management in Government, Harvard University, London, U.K., 1997;

MORAR, VASILE, Etica în afaceri și politică, Editura Universității din București, București, 2006;

MUREȘAN, VALENTIN, Utilitarismul lui John Stuart Mill, Paideia, București, 2002;

OSBORNE D.; GAEBLER,T., Reinventing Government: How the Enterprenurial Spirit is Transforming the Public Sector, Addison-Wesley, Reading Mass, U.S.A., 1992;

PETRESCU, RODICA NARCISA, Drept Administrativ, Vol I,II ediția a II-a, reactualizată,Cordial Lex, Cluj-Napoca,1997;

RAZ, JOSEPH, Ethics in the Public Domain-Essays in the Morality of Law and Politics, Clarendon Paperbackes, U.S.A.,1994;

RICHTER, Wm.L et al, Combating Corruption, Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1994;

SCHEIN, EDAGR H., Organizational Culture and Leadership, Jossey-Bass Inc., San Francisco, U.S.A.,1992;

SHAFRITZ, JAY M., HYDE, ALBERT C., Classics of Public Administration, Harcourt Brace & Co., Florida. U.S.A.,1997;

SINGER, PETER, Tratat de etică, trad coordonată de Vasile Boari și Raluca Mărincean, Polirom, Iași, 2006;

SKINNER, QUENTIN, The Foundations of Modern Political Thought, vol.I, The Renaissance, Cambridge University Press, 2000;

STILLMAN, RICHARD J., Public Administration-Concepts and Cases sixth edition, Haugton Mifflin Company, U.S.A.,1996;

SKINNER, QUENTIN, Vision of Politics, vol.II, Renaissance Virtues, Cambridge University Press, 2002;

SKINNER, QUENTIN, Machiavelli. A very short introduction, Oxford University Press, 2000;

STRAUSS, LEO, Thoughts on Machiavelli, The University of Chicago Press, Chicago, 1978;

VEDINAȘ, VERGINIA, Drept administrativ, ed. a III-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

WILLIAMS, BERNARD, Introducere în etică, trad. de Valentin Mureșan, Ed. Alternative, București, 1993;

CODUL PENAL AL ROMÂNIEI, Best Publishing, București, 2006;

LEGEA nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției modificată și completată de OUG 40/2003;

LEGEA nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate;

LEGEA nr. 215/2001 a administraței publice locale;

LEGEA nr. 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public;

LEGEA nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;

LEGEA nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor personae cu funcții de conducere;

. LEGEA nr. 571/2004 pentru protecția personalului din instituțiile și autoritățile publice care semnalează încălcarea legii;

LEGEA nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

LEGEA nr. 480/2004 pentru modificarea Codului de Procedură Penală;

OUG nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție;