Politica Internațională ALE Statelor Unite ALE Americii După Sfârșitul Războiului Rece ÎN Paradigma Neorealistă

=== 7008d612cef226affa873878604842bc3745966b_136409_1 ===

INTRODUCERE

Lucrarea de față, denumită Politica Internațională a Statelor Unite ale Americii după Sfârșitul Războiului Rece în Paradigma Neorealistă, își propune atât să identifice caracterul politicilor internaționale americane în lumina neorealismului, cât și să se folosească de aceste politici în sine ca un studiu de caz pentru a descoperi beneficiile și limitele paradigmei neorealiste. Cu alte cuvinte, această lucrare nu este numai un studiu al poziției ocupate de SUA pe scena internațională în perioada de după încheierea Războiului Rece, ci și al neorealismului în sine.

Primul capitol al lucrării, denumit Paradigma neorealistă și noțiunea de „putere” în sistemul internațional, abordează curentul realist, în general, și cel neorealist, în special. Vor fi ilustrate principalele puncte comune, dar și diferențele dintre neorealism și teoria mai largă a realismului. Apoi, atenția va fi îndreptată exclusiv asupra teoriei neorealiste, fiind explorate continuitățile și modificările sale. Fiind vorba despre teorii ale realismului, este absolut necesar ca noțiunile de „putere” și de „balanță de putere” să fie suficient dezvoltate. Vor fi analizate, desigur, și principalele două ramuri ale neorealismului: neorealismul defensiv, dezvoltat de către Kenneth Waltz, și neorealismul ofensiv, dezvoltat de către John Mearsheimer. Acest capitol se încheie cu o scurtă trecere în revistă a structurii sistemului internațional în perioada imediată încheierii Războiului Rece, cu scopul de a înțelege schimbările majore de la începutul anilor 1990 care au afectat balanța de putere din vechiul sistem internațional bipolar, urmând ca în cadrul capitolului al doilea să se acorde o atenție deosebită evoluțiilor care au avut loc în perioada de după Războiul Rece, în special în ceea ce privește SUA.

Polaritatea sistemului internațional este de interes special pentru adepții neorealismului, care susțin că acesta determină caracterul fundamental al relațiilor interstatale. Încheierea Războiului Rece a creat o oportunitate pentru examinarea impactului schimbărilor structurale asupra sistemului internațional, o variabilă centrală a teoriei neorealiste. Este important de menționat încă de la început faptul că neorealiștii exclud factorii sub-sistemici referitori la comportamentul statelor din componenta teoretică, argumentând că o teorie generală a relațiilor internaționale ar fi imposibilă: factorii interni care modelează comportamentul statelor sunt prea diversificați. Prin urmare, caracterizarea noii structuri internaționale va ocupa un loc important în cadrul celui de-al doilea capitol al lucrării de față, denumit Sistemul internațional la finalul secolului al XX-lea: de la bipolaritate la unipolaritate.

Destrămarea Uniunii Sovietice și transformarea sistemului bipolar care a caracterizat întreaga perioadă a Războiului Rece într-un sistem unipolar, cu SUA ca singură super-putere, au adus liderii americani în fața unor provocări geopolitice nemaiîntâlnite de-a lungul istoriei SUA. Se va observa faptul că sistemul internațional unipolar ridică semne de întrebare în rândul neorealiștilor, în special în ceea ce privește natura hegemoniei americane care, conform teoriei balanței de putere, nu poate fi durabilă.

De un interes special pentru această lucrare sunt și aspectele privind comportamentul hegemonilor în arena internațională, în cazul de față al SUA. Se va urmări ilustrarea principalelor modele comportamentale ale hegemonilor – dominație ofensivă, dominație defensivă, sau dezangajare – pentru explicarea acțiunilor SUA în plan internațional după încheierea Războiului Rece. Indiferent de abordările administrațiilor americane post-Război Rece, fie ele multilaterale sau unilaterale, liderii americani și-au dorit, în primul rând, consolidarea poziției dominante a SUA în sistemul internațional. Astfel, cel de-al doilea capitol al lucrării se dorește a fi o prezentare în detaliu a structurii sistemului internațional de la finalul secolului al XX-lea și a felului în care aceasta a modelat comportamentul SUA.

Cel de-al treilea capitol, Studiu de caz: Administrația G. W. Bush, continuă analizarea comportamentului SUA în perioada ianuarie 2001 – ianuarie 2009. Dacă în anii 1990 comportamentul american pe scena internațională a fost reprezentat în general de o dominație defensivă și de dorința de păstrare a status-quo-ului, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 comportamentul SUA a cunoscut o schimbare majoră. Prioritățile SUA pe plan internațional din perioada abordată și acțiunile din Orientul Mijlociu au ilustrat o altă față a unipolarității și a unilateralismului.

Din perspectiva neorealismului, un sistem unipolar nu poate rezista timp îndelungat, deoarece statele se vor angaja în acțiuni de balansare a puterii dominante. O putere nebalansată, conform adepților neorealismului, este un potențial pericol pentru restul statelor, iar unipolaritatea este văzută ca un interludiu geopolitic pentru instaurarea bipolarității sau a multipolarității. Din acest considerent, este de mare interes evoluția sistemului internațional și a poziției de hegemon a SUA și este oportună o scurtă comparație a sistemului internațional de la sfârșitul anului 2008 cu cel din prezent. Astfel, în încheierea lucrării de față, vor fi introduse o serie de observații finale privind evoluția sistemului internațional pe parcursul ultimului deceniu, cu scopul de a ilustra actualitatea teoriei neorealiste.

PARADIGMA NEOREALISTĂ ȘI NOȚIUNEA DE „PUTERE” ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL

1.1 Realism și neorealism

Efectele devastatoare ale Primului Război Mondial au dus la o schimbare majoră a percepției generale privind sistemul internațional, caracterizată în special de promovarea regimurilor democratice și crearea unei structuri instituționale care să reglementeze relațiile internaționale (în acest caz crearea Ligii Națiunilor). Este vorba despre ideile internaționalismului liberal, care urmărea adaptarea principiilor politice liberale în gestionarea sistemului internațional. Liberalii aveau convingerea că guvernul constituțional și statul de drept sunt principii de aplicabilitate universală, atât pentru regimurile interne, cât și pentru sistemul internațional.

Astfel, internaționaliștii liberali credeau în ideea că popoarele lumii aveau un interes real pentru pace și că regimurile democratice ar fi putut permite acestui interes să domine. Eșecurile Ligii Națiunilor din anii 1930 și, în cele din urmă, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, au dus la criticarea ideilor profunde ale internaționalismului liberal, a felului în care adepții acestuia priveau sistemul internațional și însăși natura umană.

Treptat, au apărut, sau reapărut, noi idei care urmau să remodeleze viziunea asupra relațiilor internaționale, reunite sub denumirea de „realism”. Putem spune că o parte din aceste idei au reapărut deoarece adepții realismului consideră, deseori, că realismul își are originile în antichitate, aceștia amintind frecvent una din scrierile lui Tucidide, Istoria Războiului Peloponesiac. Tucidide ilustra comportamentul orașelor-stat prin relațiile de putere, observând că „creșterea puterii Atenei și alarmarea pe care acest lucru a provocat-o în Sparta au făcut războiul inevitabil.”

Realiștii se bazează, de asemenea, pe abordarea pesimistă a lui Niccolo Machiavelli privind natura umană și pe conceptul de „stare naturală” dezvoltat de către Thomas Hobbes. Potrivit acestuia din urmă, absența autorității imperative permite ca apetitul omului să fie urmărit fără reținere, astfel indivizii se angajează într-un conflict permanent.

Unul din cei mai importanți gânditori realiști din anul 1930 a fost criticul Reinhold Niebuhr. În 1932, în lucrarea Moral Man and Immoral Society, Niebuhr afirma că liberalii au supraestimat capacitatea colectivităților de a avea un comportament cu adevărat moral. Potrivit realismului clasic, dorința de putere este înrădăcinată în natura umană, iar statele sunt angajate în mod continuu într-o luptă pentru putere. 

Critica cea mai influentă a internaționalismului liberal din anii 1930 a fost formulată, însă, de E. H. Carr. În lucrarea sa, The Twenty Years Crisis (1939), considerată deseori originea realismului clasic, Carr a pus bazele unei noi teorii a relațiilor internaționale. Acesta a redenumit internaționalismul liberal „utopism”, în contrast cu ideile sale, denumite „realism”.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, realismul a devenit „cea mai rezistentă și dominantă teorie a relațiilor internaționale”.

Deși Carr a rămas un teoretician influent, perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost dominată de noi lucrări ale adepților realismului. În Marea Britanie, de exemplu, Martin Wight a devenit cunoscut după publicarea lucrării Power Politics (1946). În Statele Unite ale Americii, au dominat ideile lui Niebuhr, ale geopoliticianului Nicholas Spykman și ale diplomatul George Kennan. Cu toate acestea, cel mai important reprezentant al realismului clasic, fără îndoială, este Hans J. Morgenthau.

Având la bază viziunea hobbesiană privind natura umană și cea a statului, războiul constant este o caracteristică a sistemului internațional susținută de către Morgenthau în lucrarea Politics Among Nations (1948): istoria arată că națiunile active în politica internațională sunt „în mod continuu pregătite pentru, implicate activ în, sau în recuperare după violențe organizate sub forma războiului”. Morgenthau considera că puterea și supraviețuirea sunt mai presus de moralitate și de toate celelalte interese, iar securitatea națională este factorul cel mai important în luarea deciziilor.

Realismul este modelat, în principal, de urmărirea interesului național. Ceea ce este în avantajul sau beneficiul statului este și pentru locuitorii săi, astfel că nu există un beneficiu mai mare decât cel adus statului. Așadar, urmărirea interesului național este concepută ca fiind morală, sau de drept, atât în ​​politica internă, cât și în cea externă. Din punct de vedere al politicii externe, apărarea interesului național este strâns legat de securitatea națională, având în vedere că și alte state își urmăresc interesele naționale. 

Un element central în teoria realistă îl reprezintă și distribuția puterii între state. Statele trebuie să caute puterea pentru a supraviețui într-un mediu competitiv. Rivalitatea constantă a statelor ale căror politică externă este determinată de interesul național este o caracteristică permanentă a sistemului internațional, în cadrul căruia balanța de putere este singura formă de stabilitate.

Realismul recunoaște două principii de ordonare: anarhie și ierarhie. Sistemele unipolare sunt caracterizate prin ierarhie. Sistemele bipolare și cele multipolare sunt anarhice, în lipsa unui hegemon.

Conform adepților realismului, natura sistemului internațional duce la crearea unei „dileme a securității”. Acțiunile întreprinse de către un stat cu scopul de a-și urmări obiectivele de securitate amenință securitatea altor state. Realiștii consideră că dilema securități nu poate fi soluționată având în vedere lipsa unui guvernator global (spre deosebire de adepții liberalismului, de exemplu, care văd o soluție în dezvoltarea de instituții internaționale).

Așa cum perioada de după război a fost dominată de ideile lui Morgenthau, teoria contemporană a relațiilor internaționale este dominată de ideile lui Kenneth Waltz.

Kenneth Waltz, cu publicații precum Man, The State and War: A Theoretical Analysis (1959), Theory of International Politics (1979) sau Structural Realism after the Cold War (2000), este considerat creatorul curentului neorealist, denumit și realism structural. Un al doilea reprezentant al neorealismului, ale cărui publicații sunt esențiale pentru conturarea ideilor neorealiste, este John J. Mearsheimer, promotorul neorealismului ofensiv. Printre lucrările sale se remarcă The False Promise of International Institutions (1995), sau The Tragedy of Great Power Politics (2001).

În elaborarea unei teorii a politicii internaționale, neorealismul a păstrat principiile de bază ale realismului clasic, dar mijloacele și scopurile finale sunt privite în mod diferit, astfel cum sunt și cauzele și efectele. Succint, neorealismul încearcă să explice relațiile internaționale pe baza presiunilor structurale induse de către sistemul internațional. 

În lucrarea Theory of International Politics, Kenneth Waltz susține că sistemul internațional este unul anarhic, caracterizat de lipsa unui guvern global și de supremația suveranității naționale. Spre deosebire de realismul clasic, care punea natura umană la baza politicilor de putere, adepții neorealismului consideră că însăși structura sistemului internațional determină actorii internaționali să urmărească dobândirea și creșterea puterii. „Structura afectează comportamentul în interiorul sistemului, dar în mod indirect” prin socializare și competiție.

Capabilitățile statelor ocupă, de asemenea, un loc important în concepția neorealistă. Distribuția resurselor militare și economice și, prin urmare, a potențialului de putere, este principala variabilă care explică comportamentul statelor în cadrul sistemului internațional. Astfel, dorința de dobândire și control al resurselor caracterizează deseori comportamentele statelor.

Waltz sugerează, de asemenea, că războiul este constant în sistemul internațional, deoarece războiul este rezultatul anarhiei globale, iar anarhia este văzută ca o constantă.

Supremația statului ca și actor internațional este caracteristică atât abordării realiste, cât și celei neorealiste. Relațiile internaționale sunt privite ca fiind interacțiuni ale statelor suverane într-un climat anarhic în care statele își urmăresc propriile interese definite fie prin putere, așa cum afirma Morgenthau, fie prin securitate națională, așa cum afirma Waltz.

Așadar, statul este cel mai important actor internațional. Referitor la formarea de alianțe, este recunoscut potențialul de asocieri între state, dar acest lucru are loc în momentul în care interesele statelor coincid, mai degrabă decât datorită unor alți factori, precum identitatea culturală sau proximitatea geografică, de exemplu. Desigur, astfel de alianțe persistă atât timp cât interesele naționale ale statelor sunt compatibile. Extrem de ilustrativă în acest sens este afirmația lui Waltz, conform căreia „în cazul în care presiunile sunt suficient de puternice, un stat va trata cu aproape oricine…este important de observat că statele se vor alia cu diavolul pentru a evita iadul înfrângerii militare”.

Interesul principal al statelor, atât în cazul realismului, cât și al neorealismului, este supraviețuirea. Supraviețuirea, conform reprezentanților ambelor curente de gândire, poate fi asigurată prin creșterea puterii, având în vedere lipsa unui guvernator global. Diferența dintre realism și neorealism apare în abordarea problematicii naturii umane. Conform realismului, însăși natura umană duce la conflicte, motiv pentru care cooperarea nu poate fi garantată iar acceptarea unei forme de guvernământ globală nu poate fi posibilă. Neorealiștii nu acordă importanță, în aceeași măsură, naturii umane sau structurii interne a statelor.

În acest sens, în lucrarea Man, the State and War, Waltz a susținut că din cele trei „imagini” ale originilor războiului – natura umană, caracterul intern al statelor și caracterul sistemului internațional – cea de-a treia „imagine”, sistemul internațional, putea fundamenta teoria despre originile războiului. Această abordare venea în contradicția liberalilor, de exemplu, care vedeau originile războiului în cea de-a doua „imagine”, cea a structurilor interne ale statelor, dar și a realiștilor clasici, care puneau originile războiului pe seama primei „imagini”, cea a naturii umane.

Structura sistemului, și nu caracterul unităților care compun sistemul, este cea care determină politicile internaționale. Waltz a urmărit să corecteze teoriile anterioare privind relațiile internaționale, pe care le-a denumit „teorii reducționiste”. Conform acestuia, astfel de teorii nu țin cont suficient de factorii sistemici sau structurali ai politicii internaționale, fapt datorat, în principal, faptului că teoreticienii s-au concentrat asupra caracterului unităților care interacționează, mai degrabă decât pe modul în care structura sistemului în care acestea interacționează, le pot controla sau constrânge acțiunile.

1.2 Conceptele de „putere” și „balanța de putere”

Adepții realismului și ai neorealismului consideră că sistemul internațional este anarhic, ceea ce nu implică un haos complet sau absența structurii și a normelor, ci mai degrabă implică lipsa unui guvern central care are legitimitatea și capacitatea de a pune în aplicare norme internaționale. Într-un astfel de sistem, balanța de putere este singurul element care poate menține un echilibru.

Statele, consideră Morgenthau, urmăresc în permanență dobândirea puterii, astfel că relațiile internaționale trebuie analizate strict prin termeni de putere.  Pentru realiști, lupta pentru putere este rezultatul naturii umane: „Este un aspect caracteristic tuturor politicilor interne, cât și internaționale” ale cărei manifestări, în mod frecvent, „nu par ceea ce sunt de fapt – manifestări ale luptei pentru putere”.

Morgenthau a definit conceptul de „putere” ca fiind controlul omului asupra minții și a acțiunilor altor oameni sau capacitatea de a convinge oamenii să se comporte într-un anumit fel. Din punct de vedere militar, acesta a definit puterea fie ca amenințarea cu folosirea forței, fie ca utilizarea efectivă a forței în război, considerând că utilizarea puterii poate fi legitimă sau nelegitimă, în funcție de existența sau nu a unei justificări morale și juridice.

Se afirma mai sus faptul că, într-un sistem anarhic, balanța de putere este singurul element care poate menține un echilibru. Conceptul de „balanță” este privit ca o strategie a unui stat sau ca un comportament de politică externă, în timp ce balanța de putere este considerată un rezultat la nivelurile sistemice sau sub-sistemice, o condiție a echilibrului de putere între state.

Teoria balanței de putere se bazează pe ideea conform căreia statele încearcă să supraviețuiască ca actori independenți. Statele, principalii actori internaționali în viziunea realistă și neorealistă, caută să își sporească puterea în sistemul global anarhic; fără putere, statele pot deveni aservite voinței altora sau se pot confrunta cu amenințări la adresa propriei securități. Tocmai sistemul internațional anarhic determină statele să își crească puterea, pentru că securitatea și supraviețuirea nu pot fi separate de creșterea puterii. Ca urmare, competiția pentru putere devine o stare naturală a raporturilor de pe sena internațională. Când un singur stat sau o coaliție de state câștigă preponderența, în cele din urmă va încerca să își impună voința asupra altor state, amenințându-le securitatea. Astfel, confruntându-se cu perspectiva de dominație și, eventual, de eliminare, actorii mai slabi tind să formeze coaliții de echilibrare.

Adepții realismului clasic conectează legitimitatea cu echilibrul de putere, cele două condiții necesare pentru menținerea ordinii internaționale. Conform lui Henry Kissinger, „o balanță a puterii face răsturnarea ordinii internaționale dificilă, descurajând o provocare înainte de a se produce. Un principiu bazat în mare măsură pe legitimitate produce reticența de a ataca ordinea internațională.”

Și Morgenthau a conceput politica în termeni de putere și de interese, fiind sceptic cu privire la faptul că legea sau moralitatea ar putea rezolva dileme politice. Conform acestuia, „adevărul științei politice este adevărul despre putere, manifestările sale, configurațiile sale, limitele sale, implicațiile sale, legile sale.” Balanța de putere, potrivit acestuia, este „un fenomen social universal”, ducând la „stabilitatea într-un sistem compus dintr-un număr de forțe autonome”.

Se poate prezice că statele se vor angaja în comportamentul de balansare chiar dacă balanța de putere este sau nu obiectivul acțiunilor lor. Ideea principală, conform lui Waltz, este că echilibrul, odată realizat, nu va fi menținut la nesfârșit, ci că un echilibru odată perturbat va fi restabilit într-un fel sau altul. Pentru Waltz, lipsa de securitate dintr-un sistem anarhic este principalul element care generează rearanjarea constantă a unităților care îl compun, și nu variabilele de la nivelul unităților.

1.3 Teorii neorealiste

Așa cum s-a afirmat mai sus, adepții neorealismului nu acordă importanță regimurilor politice în comportamentul statelor pe scena internațională, spre deosebire de adepții realismului clasic sau ai teoriei păcii democratice, de exemplu. Indiferent de regimul politic al statelor, acestea vor urmări sporirea puterii, fie cu scopul de a-și asigura supraviețuirea pe arena internațională – neorealism defensiv – fie cu scopul de a deveni cu hegemon regional sau global – neorealism ofensiv.

Waltz considera că „nu este posibil să înțelegem politica mondială uitându-ne pur și simplu în interiorul statelor…de fiecare dată când credem că vedem ceva diferit sau nou, va trebui să desemnăm o altă variabilă la nivel de unitate pentru cauza sa.”

Kenneth Waltz promovează varianta defensivă a neorealismului. Conform acestuia, statele urmăresc sporirea puterii pentru a-și asigura securitatea, balanța de putere fiind vitală acest sens. Conform acestei orientări, statele înclină spre menținerea status quo-ului. Pentru Waltz, „principala preocupare a statelor nu este puterea, ci securitatea”. Cu alte cuvinte, realismul defensiv susține că statele ar trebui să dobândească o cantitate adecvată de putere necesară pentru ca acestea să prospere, și acestea nu ar trebui să-și maximizeze puterea într-o încercare de a deveni hegemon.

În ceea ce privește neorealismul defensiv, Randall Schweller susține că anarhia nu este neapărat o predilecție automată pentru conflicte între actori internaționali, cel puțin nu dacă se presupune că motivația lor este doar propria securitate. Dacă toate statele caută minimul de putere necesar pentru securitate, nu vor apărea amenințări suficient de importante pentru a provoca un comportament de balansare.

În general considerată o îmbunătățire a neorealismului defensiv, teoria „echilibrului amenințării”, dezvoltată de către Stephen Walt, aduce o abordare diferită a comportamentelor de balansare: statele nu balansează statul cel mai puternic, ci mai degrabă balansează statele percepute ca prezentând amenințări. Potrivit acestuia, într-un mediu anarhic, statele formează alianțe pentru a se apăra. Comportamentul lor este determinat de amenințările pe care le percep, iar puterea altora este doar unul dintre elementele calculelor. Walt consideră că statele estimează amenințările reprezentate de alte state prin puterea lor relativă, prin proximitate, intenții, și echilibrul ofensiv-defensiv. Comportamentele revizioniste și agresive sunt autodistructive, iar politicile care transmit cumpătare și bunăvoință sunt cele mai potrivite.

Pe de altă parte, neorealiștii ofensivi consideră că fiecare stat trebuie să acționeze ca și când orice alt actor este într-o stare permanentă de ostilitate sau într-o potențială ostilitate. Statele se străduiesc în mod constant să își maximizeze puterea în raport cu alte state, deoarece numai cele mai puternice state își pot garanta supraviețuirea.

John J. Mearsheimer, cel mai de seamă reprezentant al neorealismului ofensiv, a avut o viziune privind creșterea puterii diferită de cea a lui Waltz. Realismul ofensiv, potrivit lui Mearsheimer, se bazează pe cinci ipoteze: (1) sistemul internațional este anarhic; (2) marile puteri posedă în mod inerent capacități ofensive; (3) statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile altor state; (4) supraviețuirea este obiectivul principal; (5) statele sunt actori raționali.

Spre deosebire de Waltz, Mearsheimer consideră că pentru asigurarea securității, statele aleg să își crească puterea în mod constant, apelând de multe ori la mijloace agresive și dând naștere clasicei dileme a securității. Potrivit lui Mearsheimer, „fiind îngrijorate de intențiile finale ale altor state, și conștiente de faptul că acestea funcționează într-un sistem de auto-ajutorare, statele înțeleg cu ușurință că cel mai bun mod de a-și asigura supraviețuirea este de a fi cel mai puternic stat din sistem.” Comportamentul statelor „este influențat nu numai de ceea ce statele își doresc” dar, de asemenea, de capacitatea lor de a realiza aceste dorințe. „Fiecare stat ar putea dori să fie regele junglei, dar nu fiecare stat are mijloacele necesare pentru a ocupa acea poziție elevată.”

Mearsheimer susține, cu privire la nevoia de supraviețuire a statelor, că în cazul în care statele din sistem doresc pur și simplu să supraviețuiască nu există niciun motiv pentru care ar trebui să se teamă unul de altul, „deoarece nu există niciun motiv să creadă că vor ataca reciproc […] În cazul în care statele pot ști intențiile reciproce, frica dispare, cu condiția, desigur, că fiecare stat este mulțumit cu status quo-ul. Frica rămâne dacă există o putere revizionistă în sistem.”

Reprezentanții celor două ramuri ale neorealismului cad de acord asupra concepției privind structura anarhică a sistemului internațional: „Textura politicii internaționale rămâne extrem de constantă” și persistă atât timp cât „niciuna dintre unitățile concurente nu este capabilă de a converti sfera internațională anarhică într-una ierarhică”. În contrast cu realismul defensiv al lui Waltz, care recunoaște posibila existență a unui hegemon global, realismul ofensiv promovat de Mearsheimer face o distincție între hegemoni globali și regionali.

Similar neorealismului defensiv, neorealismul ofensiv nu poate explica politica internațională în condițiile hegemoniei. Mearsheimer afirmă faptul că, în momentul în care un stat devine hegemon global, sistemul încetează să mai fie anarhic și devine ierarhic; nerealismul ofensiv, care presupune existența anarhiei în sistemul internațional, nu are multe de spus despre sistemul internațional ierarhic. Astfel, neorealismul poate să ofere perspective importante doar în ceea ce privește „politica mondială pentru viitorul apropiat”.

1.4 Balanța neorealistă și epoca post-Război Rece

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, politica mondială a fost, în general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, care controlau mare parte din teritoriile lumii. SUA s-a izolat, neinterferând în politica europeană, în timp ce Uniunea Sovietică se concentra pe politica internă. După război, SUA și Uniunea Sovietică au devenit superputeri ce au avut capacitatea de a umple vidul de putere rezultat în urma războiului; puterile coloniale au devenit dependente de sprijinul SUA în urma războiului, și, treptat, coloniile au fost eliberate de sub conducerea statelor europene.

Devastate în urma celui de-al Doilea Război Mondial, marile puteri europene erau clar inferioare în raport cu Uniunea Sovietică și SUA, la fel cum era clar și faptul că, pentru prima oară după secolul al XVII-lea, centrul politic de greutate al sistemului internațional nu s-a mai regăsit pe continentul european. În mod tradițional multipolar, sistemul internațional a început să fie ordonat de capabilitățile a două mari puteri: SUA și Uniunea Sovietică.

Timp de aproape jumătate de secol după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, arena internațională a fost dominată de tensiunile dintre cele două mari puteri. Văzut în principal ca un conflict între Est, reprezentat de Uniunea Sovietică, și Vest, reprezentat de SUA, Războiul Rece a fost un conflict între cele două superputeri ale lumii, o competiție acerbă care a dus la formarea unui sistem internațional bipolar care a persistat până la destrămarea Uniunii Sovietice

Din anul 1990 au avut loc schimbări majore în sistemul internațional. Pactul de la Varșovia și Uniunea Sovietică au încetat să mai existe, iar Rusia post-sovietică era departe de marea putere pe care o deținea înaintea destrămării: un stat care se confrunta cu instabilitatea politică, fragmentarea etnică și declinul economic. Waltz afirma că prăbușirea Uniunii Sovietice nu a fost cauzată nicidecum de triumful forțelor liberale la nivel internațional, ci de eșecul intern al sistemului comunist sovietic.

Destrămarea Uniunii Sovietice a dus la transformarea structurii bipolare a sistemului internațional în una unipolară. După cum afirma și Waltz, „niciodată, de la Imperiul Roman încoace, puterea nu a fost atât de concentrată într-un singur stat”. La finalul anilor 1990, Huntington considera că SUA, singura superputere a lumii, era „din ce în ce singură, cu unul sau câțiva parteneri”, opunându-se majorității statelor și popoarelor lumii.

Așadar, după destrămarea Uniunii Sovietice, sistemul politic internațional a devenit unipolar. Conform neorealismului, unipolaritatea apare ca cel mai puțin durabilă configurație internațională: un sistem unipolar nu poate rezista timp îndelungat, deoarece statele vor încerca să balanseze puterea dominantă.

O putere nebalansată este un potențial pericol pentru restul statelor. După cum se va urmări pe parcursul următoarelor două capitole ale prezentei lucrări, acesta este și cazul SUA: cel mai puternic stat poate considera că acționează de dragul păcii, dreptății, și bunăstării în lume, însă termenii acestor acțiuni sunt definiți tot de către puterea dominantă și pot intra în contradicție cu preferințele și interesele altor state.

Hegemonia unui singur stat sau a unei coaliții de state nu este de dorit, având în vedere posibilitatea ca actorul preponderent să se angajeze într-un comportament agresiv, încurajându-l să își impună voința asupra altor state. Prin contrast, teoreticienii sugerează că pacea este în general păstrată atunci când există un echilibru de putere între marile puteri. Într-o stare de echilibru, niciun stat sau coaliție de state nu posedă o putere copleșitoare și, prin urmare, nu există interesul de a lansa un război.

Pentru Waltz, cu cât numărul jucătorilor este mai mic, cu atât posibilitatea de a menține sistemul este mai mare. Un sistem multipolar este o scenă caracterizată printr-o ajustare constantă relațiilor de putere, exemplu în acest sens fiind istoria războaielor dintre marile puteri ale Europei. Astfel, Waltz consideră favorabilă existența a „două mari puteri, și numai două, în sistem”.

Este important de menționat faptul că în cea mai importantă lucrare a sa, Theory of International Politics, Waltz nu face nicio mențiune legată de unipolaritate. Începând cu anii 1990, însă, Waltz a susținut în mod constant că lumea post-Război Rece este unipolară.

În teoria sa, creatorul neorealismului introduce o variabilă dependentă majoră, predispoziția la război a sistemelor internaționale, care se explică printr-o variabilă independentă, polaritatea sistemului. Teoria rezidă în întregime la nivel de sistem, Waltz considerând că o teorie a relațiilor internaționale nu ar trebui să includă variabile la nivel de unitate pentru a prezice comportamentul de unităților individuale. După destrămarea Uniunii Sovietice, singura superputere rămasă în sistem, SUA, a fost liberă să acționeze după propriile dorințe:  într-o lume unipolară nu mai există niciun control sau echilibru asupra hegemonului. Comportamentul hegemonului devine determinat de propriile politici interne, deoarece într-un sistem unipolar presiunile structurale externe se diminuează considerabil. Teoria lui Waltz, după cum însuși acesta recunoaște, „explică modul în care forțele externe conturează comportamentul statelor, dar nu spune nimic despre efectele forțelor interne”.

În cazul în care un stat atinge supremația asupra altor state, nu se poate face nimic pentru a preveni unul dintre aceste state sau o coaliție de state de a-și spori capabilitățile cu scopul de a încerca să balanseze statul hegemon. În 1993 Waltz considera că acest lucru se întâmpla deja, însă foarte lent, deoarece „Statele Unite au încă beneficii de oferit și multe alte țări s-au obișnuit cu viețile lor ușoare alături de Statele Unite, care le poartă multe dintre sarcini”.

În baza teoriei balanței amenințărilor, Walt a sugerat că SUA ar trebui să se limiteze în politica sa externă, astfel încât să nu declanșeze un comportament de echilibrare din partea altor state.

După încheierea Războiului Rece, structura internațională a devenit caracterizată de „momentul unipolar” al SUA. Comportamentul hegemonilor pe scena internațională, așadar, urmează să constituie o parte importantă a lucrării de față, alături de analizarea durabilității unui astfel de sistem internațional unipolar din perspectiva neorealismului.

2. SISTEMUL INTERNAȚIONAL LA FINALUL SECOLULUI AL XX-LEA: DE LA BIPOLARITATE LA UNIPOLARITATE

2.1 Particularități ale sistemului internațional unipolar

În lucrarea de față s-a recurs la teoria neorealistă pentru a analiza implicațiile unui sistem internațional unipolar, plecând de la premisa că unipolaritatea nu poate fi decât temporară. Statele se vor angaja în balansarea hegemonului, reprezentat în acest caz de SUA, chiar și în cazul în care hegemonul încearcă să își mențină poziția prin strategii bazate mai mult pe benevolență decât coerciție.

Așa cum s-a menționat și în cadrul primului capitol al acestei lucrări, potrivit neorealismului, unipolaritatea nu va rezista, indiferent de încercările SUA de evita orice comportament de balansare din partea celorlalți actori internaționali. Mai mult decât atât, tocmai prin astfel de încercări puterea SUA va fi afectată pe termen lung, permițând balansarea.

Cadrul teoretic neorealist este mai preocupat de continuitate, mai degrabă decât de schimbare și ipoteza principală, conform căreia statele tind să se balanseze în relațiile internaționale, deși pusă în dificultate, nu a fost modificată prin apariția unipolarității.

În cazul în care un unipol își maximizează puterea până în punctul în care poate controla comportamentul extern al absolut tuturor celorlalte state, atunci sistemul devine unul ierarhic, așa cum s-a observat în prima parte a lucrării de față. Se va observa, însă, că SUA nu deține o astfel de putere absolută, revenind la ideea că sistemul unipolar post-Război Rece rămâne unul anarhic. După cum afirmă Waltz, „nu se poate exercita un control pozitiv peste tot în lume”. Kissinger afirma, în 1991, că noua ordine mondială nu putea ignora secole ale balanței de putere în favoarea unui nou sistem care era împotriva definiției sistemului însăși.

O strategie mai mult sau mai puțin benignă a hegemonului nu poate împiedica apariția unor noi puteri economice majore. Pe parcurs, un hegemon tinde să consume resurse considerabile din motive de securitate, factor ce îl slăbește pe plan intern. În același timp, alte state nu investesc la fel de mult în segmentul militar, ceea ce le permite să transfere resurse în investiții care cresc economia. În consecință, astfel de diferențe declanșează apariția unor noi puteri majore în plan internațional.

Conform lui Waltz, pentru a deveni o putere majoră, un stat trebuie să dețină o serie de capabilități. Astfel, o putere majoră depinde de atribute precum mărimea populației, deținerea resurselor, capacitatea economică, puterea militară, stabilitatea politică și competența. Judecând după aceste atribute de putere, se ajunge la concluzia că SUA este într-o categorie aparte: excelează la capitolul putere militară și pregătire, deține capacitatea economică și tehnologică, mărimea populației și a teritoriului, dotarea cu resurse, stabilitatea politică și, în plus, alte atribute de putere „soft”, precum ideologia.

Poziția SUA pe arena internațională, așadar, nu este determinată doar de mijloacele caracteristice unei puteri „hard” (precum elementele militare și economice), ci și de o putere „soft”, care se poate dovedi, în diferite cazuri, o forță care influențează, atrage și manipulează acțiunile altora mai eficient decât puterea „hard”.

Referitor la comportamentul puterii dominante în plan internațional, un unipol în curs de dezvoltare, afirma Monteiro, este de natură să pună în aplicare o strategie de dominație defensivă sau ofensivă, și nu să se izoleze pe plan internațional, din două motive. În primul rând este vorba despre inerția geopolitică. Unipolaritatea este probabil precedată fie de bipolaritate, fie de multipolaritate, care duc la alianțe cu diferite puteri majore și minore. Aceste alianțe sunt susceptibile de a desfășura într-o lume unipolară. Ca urmare, este foarte probabil ca un unipol în curs de dezvoltare să continue să se implice în afacerile internaționale, cel puțin printr-o strategie de poziție dominantă defensivă. În general, însă, unipolaritatea minimizează constrângerile structurale cu privire la strategia globală, iar unipolul poate să vadă în dominația ofensivă o oportunitate de a extrage beneficii maxime din preponderența puterii.

Printr-o strategie de dominație defensivă, unipolul va încerca să păstreze toate cele trei aspecte ale status quo-ului: menținerea limitelor teritoriale, a aliniamentelor politice internaționale ale tuturor celorlalte state, precum și a distribuției globale a puterii.

Se va observa, în cele ce urmează, că în perioada dintre sfârșitul Războiului Rece și atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, SUA a aplicat, în general, o strategie de dominanță defensivă, precum în cazurile Războiului din Golf (1991) și Kosovo (1999), sau în programele nucleare ale Coreei de Nord și Iranului. Excepție face cazul Africii, din care SUA în mare parte era dezangajată după retragerea din Somalia în 1994.

Pe de altă parte, un unipol care aplică o strategie de dominanță ofensivă urmărește revizuirea status quo-ului în favoarea sa prin extindere teritorială, prin schimbarea favorabilă a orientării altor state, sau prin modificarea distribuției puterii în propriul său beneficiu. Se va observa, în acest context, o pronunțată tendință a puterii dominante SUA către unilateralism, denumit „aroganța puterii” de către Michael Mastanduno. În orice ordine internațională, statul dominant se confruntă cu ispite puternice de a acționa singur, de a dicta mai degrabă decât de a consulta, de a predica virtuțile sale și de a impune valorile sale. Acest concept va fi dezvoltat în cadrul celui de-al treilea capitol al lucrării de față, când se va analiza politica externă americană din timpul președinției lui G. W. Bush (denumit în continuare Bush jr.).

Este oportună aducerea în discuție a predicțiilor lui Mastanduno, enunțate în 1997, cu privire la logica teoriei balanței de putere. Acesta a afirmat că ar exista trei predicții plauzibile pentru SUA în politica de securitate din epoca post-Război Rece. În primul rând, SUA, eliberată de limitele structurii bipolare, se va comporta ca o mare putere, fără nicio constrângere. În al doilea rând, alte puteri majore se vor îndepărta de SUA și vor încerca, în cele din urmă, să se balanseze împotriva ei. În al treilea rând, SUA va accepta inevitabilitatea multipolarității.

Layne observa că „conceptul de balansare exprimă ideea unei contragreutăți, în mod specific capacitatea de a genera capabilități materiale suficiente pentru a le potrivi – sau compensa – pe cele ale unui hegemon real”, astfel că presiunile sistemice vor acționa asupra statelor, pentru a-și spori capabilitățile. În acest context, este necesară o diferențiere a comportamentelor de balansare, existând o distincție între balansarea „hard” și balansarea „soft”.

În ceea ce privește balansarea „hard”, aceasta este reprezentată în principal prin balansarea militară. O cauză fundamentală a balansării în trecut, și anume teama statelor de a-și pierde suveranitatea în favoarea unei puteri hegemonice, și-a pierdut însă din proeminență la sfârșitul Războiului Rece.

O serie de adepți ai neorealismului au favorizat conceptul de balansare „soft”. Stephen Walt, de exemplu, consideră că balansarea „soft” este înlocuirea temporară a balansării „hard” ca principala strategie a statelor de rang secund în încercarea de a întârzia și modera puterea americană. Pentru ca acest tip de balansare să existe, T. V. Paul susține necesitatea a trei elemente: (1) poziția de putere a hegemonului și comportamentul militar reprezintă o îngrijorare tot mai mare, dar nu reprezintă încă o provocare serioasă la adresa suveranității puterilor de nivel secund; (2) statul dominant este o sursă majoră de bunuri, atât în ​​zona economică, cât și în cea de securitate și nu poate fi pur și simplu înlocuit; (3) statul dominant nu poate răspunde cu ușurință, fie pentru că eforturile de echilibrare ale altora nu sunt evidente, fie pentru că acestea nu provoacă în mod direct poziția sa de putere prin mijloace militare. În acest context, se poate afirma că unipolaritatea va exista atât timp cât hegemonul este considerat benevol.

Potrivit logicii unipolarității, cu cât mai agresive sunt intențiile unui hegemon, cu atât mai intensă este balansarea de către statele de rang secund. Totuși, teoria balansării „soft” se îndepărtează de teoria lui Waltz, întrucât prima nu vede balansarea drept răspuns la condițiile structurale, ci la intențiile hegemonului.

Securitatea și strategiile economice americane din anii 1990 pot fi explicate fiecare în mod eficient, dar prin diferite teorii realiste. Așa cum susținea Mastanduno, teoria balanței de amenințare reprezenta tendința dominantă în politica de securitate din SUA: un efort de a păstra poziția Americii în vârful ierarhiei internaționale prin angajarea altor puteri majore. Pe de altă parte, teoria balanței de putere explică tendința dominantă în politica economică externă a SUA: un efort de a se mobiliza în competiția economică împotriva altor puteri majore.

Pe de altă parte, logica teoriei balanței amenințării sugerează că balansarea va depinde, cel puțin în parte, de comportamentul statului dominant. SUA poate afecta calculele altor state majore și ar putea ajuta să le convingă că nu este necesar să se angajeze în balansare. Unipolaritatea nu va fi păstrată pentru totdeauna, dar teoria balanței amenințării implică faptul că ar putea dura o perioadă semnificativ mai lungă decât cea prezisă de teoria balanței de putere.

În general, în anii 1990 au fost enunțate numeroase variante cu privire la definirea marilor puteri internaționale în următorii douăzeci până la treizeci de ani. Mulți analiști presupuneau că Japonia, China, sau Uniunea Europeană vor deveni noile puteri majore.

La nivelul anului 1993, Waltz și Layne anticipau o tranziție rapidă de la sistemul unipolar la unul bipolar sau multipolar, ambii sugerând că acest lucru se va observa la începutul secolului al XXI-lea, sau în termen de 10-20 de ani de la sfârșitul Războiului Rece. Waltz s-a concentrat asupra Japoniei, în principal, dar și asupra Germaniei, Chinei, Uniunii Europene, și asupra renașterii Rusiei. În acest context, Layne a afirmat că, în cazul în care un stat cu potențialul de a deveni o mare putere ar decide să nu devină una, aceasta ar însemna automat o anomalie structurală, și a afirmat că Statele Unite ar trebui să se pregătească pentru sistemul multipolar, cu statul german și japonez ca puteri majore, acesta din urmă devenind, cel mai probabil, viitorul rival geopolitic al Americii.

Joseph Nye a susținut că în perioada post-Război Rece puterea este distribuită între state într-un mod care seamănă cu un joc complex de șah tridimensional. Pe nivelul de sus, puterea militară este în mare parte unipolară. În acest caz, SUA este singura țară care are armament capabil de desfășurare la nivel mondial. Cu toate acestea, nivelul din mijloc, reprezentat de puterea economică, este multipolar, format din puteri majore precum Europa, SUA, Japonia, China, India, și alte puteri în curs de dezvoltare. Într-adevăr, pe parcursul anilor 1990 se va observa o creștere economică dramatică pe continentul asiatic, în special în China și India. Această creștere, așa cum se preconiza, va avea potențialul de a produce schimbări importante în distribuția puterii economice, având potențiale implicații geopolitice și militare.

Samuel Huntington, pe de altă parte, consideră că nu politica, economia sau ideologia, ci identitatea culturală va forma modelul lumii post-Război Rece, și că este inevitabil ca statele cu diferite culturi și civilizații să se „ciocnească”. Acesta afirmă că lumea a fost împărțită între capitaliști, socialiști, și lumea a treia în timpul Războiului Rece, dar sistemul va fi înlocuit cu un sistem multipolar cu opt civilizații diferite participante. În această lume multipolară și multi-culturală, ciocnirea va izbucni în special între Islam și China împotriva universalismul occidental.

Huntington definea, de asemenea, o lume uni-multipolară, cu o structură de putere la nivel mondial compusă din patru nivele diferite. La cel mai înalt punct, SUA are preponderență în fiecare domeniu de putere. La al doilea nivel, există puteri regionale, cum ar fi UE, Rusia, China, India, Iran, Brazilia și altele, care sunt actorii dominanți în domenii importante, dar ale căror interese și capacități „nu se extind și la nivel global”. La al treilea nivel se află „puteri regionale ale căror influență în regiune este mai scăzută decât cea a puterilor regionale secundare”, iar la al patrulea nivel sunt alte state care nu sunt în măsură să exercite la fel de mult influență în cadrul sistemului internațional ca statele din celelalte trei nivele. Principalele puteri regionale au un interes comun în a coopera împreună pentru a limita influența SUA. Multe dintre ele – Franța, Rusia, China, Iran și India – au încercat uneori să acționeze pentru a-și promova interesele împotriva SUA. Între timp, cu toate acestea, fiecare putere regională majoră, de obicei, vrea să obțină lucruri de la SUA: calitatea de membru în cadrul organizațiilor internaționale, tehnologie, armament, asistență economică, sprijin diplomatic. Acest lucru a limitat până în prezent capacitatea lor de a forma o alianță stabilă anti-americană, dar existența ei pe viitor nu poate fi exclusă.

Henry Kissinger anticipa, de asemenea, un sistem multipolar post-Război Rece și afirma că poziția diplomatică pe care Statele Unite ar trebui să adopte nu ar trebui să fie nici de dominanță, nici de retragere, ci SUA ar trebui „să învețe balanța de putere (…) Trebuie să învețe că echilibrul este o precondiție fundamentală pentru urmărirea obiectivelor sale istorice”.

În perioada Războiului Rece, SUA a acumulat capabilități militare și economice semnificative; la începutul anilor 1990, SUA era prima economie a lumii și cea mai puternică putere militară a lumii, neavând niciun rival global sau alianță îndreptată împotriva sa. În continuare, abordarea din lucrarea de față va fi că puterea SUA a devenit mult superioară, iar ordinea unipolară a rămas intactă pe parcursul anilor 1990.

2.2 SUA și Noua Ordine Mondială

2.2.1 Politica externă a SUA în anii 1990

Încheierea Războiului Rece oferă o oportunitate de a examina impactul schimbărilor internaționale asupra comportamentului statelor. În cadrul acestei lucrări, atenția a fost îndreptată către SUA, fiind puterea dominantă în sistemul internațional post-Război Rece.

După cum susțin și adepții neorealismului, sistemul bipolar este mai stabil decât unul unipolar sau multipolar. După încheierea Războiului Rece, proliferarea armelor de distrugere în masă, războaiele regionale și instabilitatea, economia globală și noua balanță de putere au caracterizat mediul internațional de securitate.

G. H. W. Bush (denumit în continuare Bush sr.), a devenit președintele SUA în 1989 și, așadar, a ocupat scaunul prezidențial într-o perioadă extrem de importantă din punct de vedere politic: sfârșitul Războiului Rece și tranziția de la bipolaritate la hegemonia americană.

Bush sr. a considerat că perioada imediată încheierii Războiului Rece era comparabilă cu perioade din 1918 și 1945, de după terminarea a două războaie majore, și că erau necesari mai mulți ani pentru ca lucrurile să se așeze. Pentru a treia oară pe parcursul unui secol, istoria era la răscruce.

Un factor decisiv în politicile internaționale urma să devină puterea economică. Atât liderii americani, cât și cei europeni, au prevăzut o nouă eră dominată de elemente economice. De exemplu, o serie de analiști au prezis că ordinea post-Război Rece va fi conturată de declinul puterii americane și creșterea economiilor europene și japoneze. Așa cum afirma Bush la începutul anilor 1990, „progresul economic va juca un rol vital în noua lume”, iar „provocarea definitorie a anilor 1990 este câștigarea competiției economice – câștigarea păcii.” Capacitățile SUA au fost accelerate și mai mult odată cu apariția globalizării, care a permis corporațiilor sale multinaționale să pătrundă în cea mai mare parte a piețelor majore din lume.

Pe parcursul anilor 1990, SUA a fost dominantă atât prin dimensiunea materială, cât și în dimensiunea ideologică iar, împreună, au făcut ca poziția ocupată de SUA în sistemul internațional să fie una hegemonică.

Așa cum a subliniat David Armstrong, după prăbușirea Uniunii Sovietice, „Statele Unite ale Americii au avut de ales. Ar fi putut valorifica euforia momentului prin cultivarea unor relații de cooperare și dezvoltarea structurilor multilaterale pentru a ajuta la ghidarea realinierii la nivel mondial care avea loc; sau și-ar fi putut consolida puterea și urmări o strategie de unilateralism și dominație globală. A ales ultima variantă.”

În timpul Războiului Rece, în mod fundamental, politica externă americană a fost ghidată constant de concurența cu Uniunea Sovietică. De la sfârșitul Războiului Rece, SUA și-a propus crearea unei viziuni pentru o „Nouă Ordine Mondială”.

Pe parcursul anilor 1990, SUA a devenit liderul apărător al status quo-ului, promovând „Noua Ordine Mondială” și „Consensul de la Washington”, ca viziune economică globală. Atât Bush sr., cât și Bill Clinton, au încercat să formeze o nouă construcție pentru politică externă axată pe poziția de lider a SUA și au urmărit utilizarea restrânsă a forței militare pentru a descuraja agresiunea (așa cum a fost cazul Războiului din Golf, de exemplu).

Un aspect important al perioadei imediate încheierii Războiului Rece a fost reprezentat de Războiul din Golf, aflat în „una dintre regiunile cele mai predispuse la război din lume” după cel de-al doilea Război Mondial. Bush sr. a justificat că Războiul din Golf nu a fost doar o provocare la adresa balanței regionale de putere, dar și la adresa întregii ordini post-Război Rece: „putem vedea o nouă lume, o lume în care există prospecte ale unei noi ordini mondiale…o lume în care Organizația Națiunilor Unite – eliberată din impasul Războiului Rece – este pregătită să îndeplinească viziunea istorică a fondatorilor săi; o lume în care libertatea și respectul pentru drepturile omului își găsesc locul în toate națiunile.”

Războiul din Golf (2 august 1990 – 28 februarie 1991) a fost purtat de o coaliție de state conduse de SUA, sub autorizația ONU, împotriva Irakului în urma invaziei și anexării statului Kuwait. Cele mai mari efective de trupe au provenit din partea SUA, Arabiei Saudite, Marii Britanii și Egiptului.

În august 1990, Saddam Hussein a ordonat forțelor sale să invadeze Kuweitul. Pe parcursul lunilor care au urmat, SUA a adunat o coaliție internațională determinată să restaureze independența Kuweitului și a obținut autorizația ONU să folosească forța dacă Irakul nu își retrage forțele de ocupație. Coaliția condusă de SUA a început acțiunea militară împotriva forțelor irakiene, Kuweitul fiind eliberat de trupele irakiene în scurt timp.

În ceea ce privește implicarea SUA în Războiul din Golf, s-a putut observa cum absența concurentului sovietic a permis SUA să își afirme influența diplomatică în conflict fără constrângere. Bush însuși era convins că lumea se afla într-un „moment singular în istorie”. Invazia Kuweitului de către Irak în 1990 a prezentat o oportunitate pentru Statele Unite să acționeze ca un „polițist mondial”, când a condus o coaliție de state susținute de către Consiliul de Securitate al ONU să intervină împotriva forțelor irakiene. În ajunul războiului, consilierul său pe probleme de securitate națională, Brent Scowcroft, a descris criza ca fiind „primul test al capacității noastre de a menține securitatea globală sau regională în perioada post-Război Rece.”

După Războiul din Golf și prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți analiști au sugerat că SUA ar trebui să adopte o nouă strategie care să-și propună păstrarea unipolarității. În martie 1992, un proiect inițial al Pentagonului pentru anii 1994-1999 a fost divulgat. Documentul cuprindea două căi prin care SUA urma să își mențină poziția de hegemon. Prima era de a exercita o putere americană binevoitoare, sau benevolă: SUA trebuia să reprezinte suficient interesele marilor națiuni industriale, „pentru a le descuraja să ne provoace poziția de lider sau să răstoarne ordinea politică sau economică”. Cea de-a doua cale era ca SUA să își mențină mecanismele pentru „descurajarea potențialilor concurenți să aspire la un rol regional sau global mai mare.” Proiectul inițial a fost, desigur, controversat, iar din forma sa finală a fost eliminat obiectivul oficial de conservare a unipolarității.

În câteva săptămâni, Pentagonul a venit cu un răspuns mai cuprinzător cu privire la acest scandal. O versiune revizuită a proiectului a fost divulgată presei, în care tonul folosit era mult mai puțin virulent. În timp ce era anunțată intenția SUA de a preveni „orice putere ostilă să domine o regiune critică pentru interesele noastre”, noul proiect a subliniat că America va acționa în mod concertat cu aliații săi, atunci când va fi posibil. De asemenea, a sugerat un rol mai extins al ONU în problemele de securitate, politice și economice viitoare, un concept absent din proiectul inițial.

Deși nu a fost menționată în documentele oficiale, strategia de conservare a hegemoniei s-a regăsit în administrațiile Bush sr. și Clinton, în pofida diferențelor de politică externă. Aceasta a modelat în mod decisiv relațiile SUA cu puterile majore, în special cu Japonia, Uniunea Europeană, Rusia și China. În Asia, de exemplu, SUA încă nu își putea defini rolul; problemele fundamentale erau reprezentate de relațiile dificile cu Japonia și China, în timp ce relațiile SUA cu statele europene aveau un fundament cultural și istoric, ceea ce ușura oarecum relațiile euro-atlantice. Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și Uniunea Sovietică, destrămarea Iugoslaviei, conflictele inter-etnice și inter-statale asociate cu aceste procese de descentralizare și dificultățile majore cu care se confruntau statele ex-comuniste în reconstrucția socială și politică, existența unor focare de instabilitate în multe state din lumea a treia sau în statele în curs de dezvoltare, precum și dezvoltarea naționalismului și a fundamentalismului religios au caracterizat, în general, mediul de securitate global.

Este important de menționat faptul că, ori de câte ori entitățile care alcătuiesc sistemul internațional își schimbă caracterul, urmează o perioadă de dezordine. Tocmai de aceea, anii 1990 au fost cruciali și dificili pentru politica externă a SUA, în contextului finalului lumii bipolare și a nevoii de adaptare la o nouă situație geopolitică mondială.

Încheierea Războiului Rece a dus și la o schimbare a abordării americane față de Balcani, de exemplu. Criza din Iugoslavia a fost văzută de către administrația Bush sr. ca o problemă europeană, care ar fi cel mai bine soluționată de către europeni. Președintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Delors, a fost de acord cu opinia Washingtonului, susținând că speră că „întrucât CE nu a intervenit în afacerile americane, Statele Unite ar avea suficient respect să nu intervină în afacerile europene”. Prin urmare, SUA a evitat, inițial, intervenția în regiune. Potrivit lui David Halberstam, reacția administrației Bush sr. cu privire la situația din Iugoslavia a avut în spate trei motive principale: (1) evitarea unei situații similare războiului din Vietnam și rezistența Pentagonului la implicarea militară; (2) reducerea forțelor americane și desfășurările din Kuweit și Irak în urma războiului din Golf în 1991; (3) viitorul Europei de Est și a relațiilor sale cu Rusia.

În anul 1992, două crize umanitare periferice au escaladat și au atras atenția din partea administrației Bush: Somalia, respectiv Bosnia și Herțegovina. Niciuna dintre aceste crize nu implicau interese americane vitale, însă, cu toate acestea, Somalia a devenit prima intervenție militară americană exclusiv umanitară. În decembrie 1992, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a votat în unanimitate să intervină cu forțe militare sub conducerea SUA.

ONU și SUA au fost prezente în Somalia prin misiuni de menținere a păcii pentru aproape trei ani, perioadă care poate fi împărțită în trei faze: UNOSOM 1, misiune condusă de ONU, care a eșuat și a dus la solicitarea de ajutor din partea SUA; UNITAF (decembrie 1992 – aprilie 1993), misiune condusă de SUA, care și-a retras trupele, fiind continuată prin UNOSOM 2, misiune umanitară a ONU care își propunea inclusiv reconstrucția statului.

În timpul administrației Bush sr., SUA a inițiat intervenția în Somalia; după venirea lui Clinton la putere, însă, trupele americane au fost retrase înainte ca pacea să fie stabilită.

Deși nu a existat un interes material sau strategic în joc, identitatea și interesele Statelor Unite, așa cum au fost percepute de către administrația Bush sr., au dus la o preferință pentru intervenție. Cu toate acestea, angajamentul de a interveni în Somalia, după apariția primelor victime în rândul trupelor americane, s-a dovedit a fi nesustenabil. Președintele Clinton, succesorul lui Bush sr., nu a fost dispus să accepte costurile politice implicate de continuarea intervenției fără existența unor interese strategice sau economice în joc. Mai mult decât atât, administrația Clinton a anunțat, în mai 1994, că SUA urma să nu mai intervină în conflicte regionale decât în cazurile în care se îndeplineau următoare condiții: existența sprijinului popular, existența unei amenințări la securitatea SUA, participarea multilaterală sub aprobarea ONU și existența unor obiective limitate și clar articulate.

SUA și-a retras trupele din Somalia și a ales, în același an, să nu intervină în Rwanda, în ciuda dovezilor de genocid. În acest sens, Magstadt afirma că SUA „aproape mereu acționează – sau intenționează să acționeze – pentru interesele sale. Dar spre deosebire de alții, America mereu pretinde că acționează pentru principii.”

Bill Clinton a devenit președintele SUA în ianuarie 1993. Pe parcursul acestui an au fost conceptualizate principalele direcții ale politicii externe americane: accentul urma să fie pus pe promovarea modelului economic american și pe promovarea democrației și a libertății, în special în statele ex-sovietice. Anthony Lake, pe atunci consilier de securitate națională, susținea faptul că „succesoarea unei doctrine de îngrădire trebuie să fie o strategie de extindere a comunității libere globale a democrațiilor și a economiilor de piață”.

Administrația Clinton a încercat, în primul rând, să atenueze competiția de securitate și să reducă riscul de război major în Europa, Asia de Est și Orientul Mijlociu În al doilea rând, conducerea SUA a urmărit reducerea amenințării reprezentate de armele de distrugere în masă.

Președintele Clinton a exprimat obiectivele SUA dezvoltând tema „lărgirii democrației”: „În timpul Războiului Rece am căutat să îngrădim o amenințare pentru supraviețuirea instituțiilor libere. Acum căutăm să lărgim cercul națiunilor care trăiesc sub acele instituții libere.”

Așadar, pentru a treia oară pe parcursul unui secol, SUA și-a declarat intenția de a construi o nouă ordine mondială aplicând întregii lumi valorile sale interne. În 1918, ideile lui Wilson dominau Conferința de pace de la Paris; spre finalul celui de-al doilea Război Mondial, Roosevelt și Truman păreau a fi în măsură să remodeleze întregul glob conform modelului american. Sfârșitul Războiului Rece a produs o tentație încă și mai mare de a remodela mediul internațional potrivit imaginii Americii, de data aceasta fără constrângeri, rămânând singura superputere rămasă cu capacitatea de a interveni în orice parte a globului.

Administrația Clinton a respins în mod tacit abordarea unilaterală, susținută de propriile forțe, fie ele economice sau militare, preferată de administrația Bush sr. A înclinat, cel puțin în timpul primului mandat, către multilateralism, care implica promovarea intereselor și a obiectivelor americane prin cooperare și participare la coaliții cu alte state. 

Clinton a căutat, prin urmare, să consolideze poziția existentă a SUA și să promoveze interesele americane prin diplomația economică, prin instituțiile multilaterale (dominate de Statele Unite, după cum se va vedea la finalul acestui capitol), prin dezvoltarea comerțului liber internațional, precum și prin dezvoltarea coalițiilor aliate, inclusiv prin acțiuni militare colective. Clinton afirma frecvent că o combinație între comerț și democrație constituie drumul spre pacea internațională.

În 1993, președintele Clinton susținea că promovarea democrației și a respectării drepturilor omului în lume este vitală: „conducerea noastră este deosebit de importantă pentru democrațiile noi și emergente ale lumii (…) Și securitatea și prosperitatea noastră va fi afectată în mare măsură în anii următori de cât de multe dintre aceste națiuni pot deveni și rămâne democrații.” Administrația Clinton a adoptat o viziune de „extindere“ a angajamentelor de securitate. Această extindere a fost reflectată, din punct de vedere al securității, în special prin extinderea NATO. Apoi, au avut loc intervențiile umanitare americane sub formă de impunere și consolidare a păcii din Bosnia (începând cu anul 1995) și Kosovo (începând cu anul 1999).

În ciuda eforturilor administrațiilor Bush sr. și Clinton I, la trei ani după destrămarea Uniunii Sovietice, SUA încă nu avea o strategie globală și nu exista un consens privind obiectivele globale de securitate. Într-adevăr, deși a fost actorul dominant în politica mondială începând din 1991, SUA a avut nevoie de o perioadă de adaptare după prăbușirea Uniunii Sovietice. Potrivit lui Scowcroft și Brzezinski, această schimbare a necesitat o trecere de la concentrarea asupra unei singure probleme principale, la concentrarea asupra unei multitudini de probleme concurente. Abia în iulie 1994, administrația Clinton a publicat documentul strategiei naționale de securitate. În plan extern, Clinton favoriza consolidarea unei identități de securitate europeană și o forță militară europeană, punea accentul pe misiuni de menținere a păcii, pe expansiunea globală a democrației și a valorilor pieței libere și pe multilateralism.

Stephen Walt a subliniat incertitudinea strategică a epocii lui Clinton și a subliniat ceea ce el a numit „paradoxul unipolarității”: „SUA se bucură de o influență enormă, dar are puține cunoștințe despre ce să facă cu puterea sa sau chiar cât de mult efort ar trebui să consume.”

Lipsa unei conduceri coerente în plan internațional a fost, de fapt, caracteristica dominantă a unei mari părți a primului mandat prezidențial deținut de Clinton. Referitor la primii ani ai mandatului, nu părea să existe nicio direcție clară de politică externă, cu excepția intenției de a se concentra asupra economiei. Începând cu anul 1995, însă, politica externă a SUA a dobândit obiective mai bine definite, conducerea și intervenția înlocuind incoerență și lipsa de acțiune. Prima dovadă a acestui fapt a fost intervenția SUA în Bosnia.

Cel mai mare impact pe care l-a avut încheierea Războiului Rece a fost asupra continentului European: destrămarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, reunificarea Germaniei și statutul statelor ex-comuniste au fost elemente care au marcat începutul anilor 1990.

Având în vedere originile sale și istoria violentă, Iugoslavia nu a putut rezista presiunilor produse de o serie de factori precum criza economică de-a lungul anilor 1980, dispariția Partidului Comunist național, pierderea coeziunii interne, creșterea naționalismului etnic sau dezvoltarea fundamentalismul islamic. Patru războaie au dus la prăbușirea Iugoslaviei: Slovenia (1991), Croația (1991-1995), Bosnia (1992-1995) și Kosovo (1998-1999); războiul din Bosnia și Herțegovina a fost, însă, cel mai violent.

Războiul din Bosnia s-a încheiat cu participarea crucială a SUA în intermedierea Acordului de la Dayton. După ce a condus efortul diplomatic și militar pentru a asigura semnarea acordului de la Dayton, SUA a participat la misiunea de menținere a păcii din Bosnia, furnizând inclusiv sprijin economic.

Se menționa mai sus că, inițial, SUA a evitat implicarea în Balcani, o regiune care, în general, nu îndeplinea criteriul „angajamentului selectiv” adoptat de prima administrație Clinton. Totuși, incapacitatea Uniunii Europene de a lua măsuri care să ducă la soluționarea conflictului și creșterea acceptării influenței americane în regiune au dus, în cele din urmă, la implicarea SUA și la angajamentul trupelor americane în Bosnia.

Războiul din Bosnia și, mai târziu, din Kosovo, au reprezentat un moment de cotitură în cadrul relațiilor euro-atlantice. Odată cu implicarea SUA și sfârșitul războiului din Bosnia, SUA și-a demonstrat clar superioritatea față de Uniunea Europeană.

Așa cum afirmă teoria neorealistă, bipolaritatea a avut un rol de moderare și de reglementare a superputerilor în abordarea conflictelor regionale. În structura unipolară, constrângerile internaționale au fost ridicate și, în lipsa unor semnale clare din partea structurii internaționale, politica de intervenție a devenit mai dezordonată și episodică. Exemplul răspunsului SUA la destrămarea Iugoslaviei este ilustrativ. Fiind puterea dominantă unică, SUA a fost liberă să redefinească problema pe o perioadă de cinci ani, ca una care nu prezintă un interes vital, ca una de interes vital, ca o problemă europeană, ca o problemă umanitară, ca un război de agresiune și genocid, și ca un război civil care necesită un mediator. Comportamentul american în cazul Somaliei a fost similar. În acest context, s-ar putea afirma că această strategie de „pasare a responsabilității” este un comportament de evitare a balansării. Mearsheimer considera că încercările de balansare a puterii SUA sunt inevitabile și că cea mai bună strategie implică metode de constrângere și pasarea responsabilităților către alte state pentru a contracara creșterea puterii acestora, până în momentul în care este absolut necesară intervenția directă a SUA.

Spre finalul anilor 1990, strategia internațională a SUA devenise mult mai coerentă față de situația de la începutul deceniului. În raportul Quadrennial Defense Review din 1997, se menționa că „pentru a proiecta interesele americane în întreaga lume, forțele americane trebuie să continue să depășească puterea militară a statelor regionale cu interese ostile față de ale noastre”. Principalele pericole la adresa securității SUA au fost identificate în Orientul Mijlociu (Iran și Irak), Asia de Sud-Est (Coreea de Nord) și în alte zone caracterizate de existența unor state eșuate, cum ar fi Somalia și fosta Iugoslavie. SUA urmărea „asigurarea păcii și a stabilității în regiunile în care Statele Unite au interese vitale sau importante, precum și lărgirea comunității democrațiilor și a pieței libere. Consolidarea și adoptarea de alianțe și coaliții care servesc la protejarea intereselor și a valorilor comune sunt cele mai eficiente modalități de a realiza aceste scopuri.” S-a observat, totodată, că cel de-al doilea mandat deținut de Clinton a marcat o traiectorie către unilateralismul SUA.

Clinton a păstrat SUA angajată la nivel internațional atât în Europa, cât și în Asia de Est. Sub Clinton, NATO s-a extins și și-a găsit un nou scop. Relațiile cu statele asiatice, în special China și Japonia, au fost dezvoltate mai ales în plan economic. Au fost înregistrate, de asemenea, progrese privind armele de distrugere în masă, în special în fosta Uniune Sovietică.

Referitor la Federația Rusă, sub administrațiile Clinton si Bush sr., marea strategie a SUA implica prevenirea oricărei puteri ostile de a deveni o amenințare la scară sovietică la adresa SUA prin dominarea unei regiuni critice a lumii, Eurasia. Graham, consilier al lui Bush sr., afirma că „scopul geopolitic cheie” a fost „prevenirea ascensiunii unei amenințări de dimensiuni sovietice în heartland-ul eurasiatic”.

La sfârșitul anilor 1990, Moscova a urmărit o politică care viza recâștigarea statutului de mare putere, iar în acest scop păstrarea influenței rusești în spațiul post-sovietic a fost de o importanță vitală. Jeffrey Mankoff afirma că „în ansamblu, setul de idei și de preferințe de conducere a politicii externe a Rusiei a rămas în mare parte similar cel puțin de la mijlocul anilor 1990”. Rusia a continuat planul strategic de încercare de contrabalansare a SUA, în principal prin promovarea ideii multipolarității. Se va observa că, pe parcursul anilor 2000, liderii ruși au încorporat ideea multipolarității și a contrabalansării puterii americane în numeroase discursuri oficiale, chiar și în declarații comune ale acestora cu liderii altor state precum China (relațiile sino-ruse fiind ridicate, în anul 1996, la rangul de parteneriat strategic), India sau Brazilia.

Lumea de după 1991 a fost ambiguă în ceea ce privește fostul mare inamic al SUA. Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece însă, cu toate acestea, înfrângerea inamicului nu a fost la fel de completă în 1991 ca și în 1945, de exemplu. Cu toate că Uniunea Sovietică a încetat să mai existe, Rusia post-sovietică nu a suferit înfrângere în război și încă mai avea zeci de mii de arme nucleare care ar fi putut distruge SUA. Idei despre importanța transformării regimului versus balansarea puterii au jucat un rol cauzal direct în modelarea politicii americane față de Rusia după 1991. De-a lungul deceniului, asimetria puterii dintre Statele Unite și Rusia a crescut și a devenit mai bine înțeleasă; în prima parte a deceniului, puterea Rusiei a fost dificil de măsurat. Tocmai această ambiguitate cu privire la echilibrul real al puterii în lume a dus inițial la o administrare prudentă din partea lui Clinton. Până la sfârșitul anilor 1990, însă, factorii de decizie de la Washington au ajuns la concluzia că Rusia avea o capacitate scăzută de a influența politicile americane. Astfel, au urmărit politici externe precum extinderea NATO și implicarea în Balcani, acțiuni care, cu un deceniu mai devreme, ar fi fost percepute surse evidente de conflict între cele două mari puteri.

2.2.2 Rolul organizațiilor internaționale în menținerea și consolidarea unipolarității

Conform lui Stephen Walt, după destrămarea Uniunii Sovietice, SUA a ocupat „o poziție de o preponderență fără precedent”. Însă Schuller și Grant au susținut că până și un stat hegemonic precum SUA are nevoie de relații și de aliați stabili pentru a putea reduce costurile de menținere a hegemoniei globale.

Liderii americani au căutat să stabilească poziția de hegemon global a SUA și prin mijloace precum dezvoltarea a numeroase organizații internaționale multilaterale – Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Banca Mondială (BM) și Fondul Monetar Internațional (FMI). Astfel de aranjamente instituționale au consolidat și extins hegemonia SUA.

SUA a deținut capacitatea de a modela ordinea internațională post-război și normele, valorile și regulile promovate de instituțiile financiare internaționale, considerate un element important al puterii americane. Instituțiile de la Bretton Woods (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Acordul General pentru Tarife și Comerț) sunt cele mai importante expresii ale dorinței SUA de a crea o ordine internațională instituționalizată care să întruchipeze propriile sale norme și valori.

Una din instituțiile de putere „soft” cu potențial de a consolida și susține americană este FMI, creat cu scopul de a preveni o întoarcere la haosul financiar care a precedat cel de-al doilea Război Mondial. În cadrul FMI există o pondere masivă a americanilor în procesul decizional. După cum afirmă David Harvey, „în acest domeniu, SUA nu a fost doar dominantă, ci și hegemonică” pentru că „a devenit protagonistul principal în proiectarea puterii burgheze de pe tot globul.”

În mod similar, SUA a avut o influență majoră în crearea ONU și a transformat cu ușurință ideologia și structura ONU în ceea ce a considerat că ar trebui să reprezinte. Hegemonia SUA a fost întărită prin controlul ideologic al sistemului interstatal oficial, care a fost reprezentat de ONU și de restul organismelor sale afiliate ulterior.

După destrămarea Uniunii Sovietice, având în vedere impactul major produs asupra sistemului internațional, a fost necesară și transformarea a două organizații internaționale extrem de importante pentru SUA: UE și NATO.

În decembrie 1991, statele membre ale UE au semnat Tratatul de la Maastricht, care instituia Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii (PESC). Cu ajutorul acesteia, statele membre se puteau exprima și puteau acționa la unison pe scena mondială; rolul PESC era de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional, de a promova cooperarea internațională, de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. După adoptarea PESC, relațiile Uniunii Europene cu statele non-membre s-au schimbat radical. În ceea ce privește SUA, relațiilor bilaterale tradiționale le-a fost adăugată o componentă UE-SUA, ceea ce înseamnă că relațiile cu SUA începeau să fie dezvoltate din ce în ce mai mult prin intermediul unor poziții comune europene. Președintele Bush sr. își declara mulțumirea să statele Uniunii Europene au decis „să consolideze această instituție atât ca pilon european al NATO, cât și ca și componentă de apărare a Uniunii Europene.”

Astfel, UE a devenit, la începutul anilor 1990, un actor de politică externă cu o dezvoltare continuă a instrumentelor civile și militare utilizate în soluționarea conflictelor. În acest sens, conflictele din Balcani au devenit atât un proces de învățare, cât și de testare a abilităților de soluționare a conflictelor, criza din Kosovo fiind un punct de cotitură în politica UE.

Cele mai multe state membre ale UE au susținut o legătură strânsă între NATO și Uniune în ceea ce privește aspectele legate de securitate, însă au susținut și dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare (PESA, componentă a PESC) ca un instrument care oferă mai multe opțiuni pentru a face față crizelor viitoare, în special în cazurile în care SUA ar putea fi reticentă să se implice. Așadar, nevoia de auto-ajutor despre care vorbeau neorealiștii părea să se reafirme.

Există, în rândul analiștilor, ideea conform căreia Uniunea urmărea, prin PESC și PESA, balansarea puterii americane. În 1991, de exemplu, ministrul francez de externe Roland Dumas avertiza că SUA stăpânește fără o putere care să o balanseze, solicitând Comunității Europene, alături de Jacques Delors, contrabalansarea puterii americane. În acest sens, Waltz a susținut că UE este cu siguranță un candidat pentru a deveni următoarea mare putere: „țările Uniunii Europene au avut un succes remarcabil în integrarea economiilor lor naționale. Realizarea unor măsuri mari de integrare economică, fără o unitate politică corespunzătoare, este o realizare fără precedent în istorie. Uniunea Europeană dispune de toate instrumentele – populația, resursele, tehnologia și capacitățile militare – dar îi lipsește capacitatea organizatorică și voința colectivă de a le folosi.”

După cum a afirmat Posen, PESA este într-adevăr o formă de comportament de balansare, „deși încă o formă slabă”. Pe parcursul anilor 1990, însă, cazurile din Bosnia și Kosovo au ilustrat că Uniunea încă nu este pregătită că acționeze de una singură în plan militar, rămânând dependentă de NATO. Formarea PESA a dus, în cele din urmă, la stabilirea unui model de cooperare sporită cu SUA, și nu la o competiție directă.

În capitolul de față s-a observat că, în cazul Bosniei, UE nu a putut soluționa conflictul fără ajutorul NATO. În mod similar, Kosovo, regiune măcinată de conflicte inter-etnice care au dus, de multe ori, la violențe între Armata de Eliberare a Kosovo (KLA) și forțele sârbești, a fost subiectul unor încercări internaționale de mediere eșuate încheiate, în martie 1999, cu o operațiune a NATO în urma căreia Serbia a acceptat să își retragă forțele militare din Kosovo. Europa a jucat un rol „practic nesemnificativ în campania din Kosovo”. Dominația aproape totală a armatei americane într-o operațiune pe teritoriul european s-a reflectat negativ asupra statelor europene și a subliniat dependența Europei față de puterea militară americană.

Susan Strange observa că o organizație internațională este, mai presus de toate, „un instrument al guvernului național, un instrument pentru urmărirea interesului național prin alte mijloace.” În ceea ce privește NATO, SUA a avut întotdeauna o poziție extrem de influentă în cadrul Alianței, iar mare parte din istoricul NATO „reflectă influența politicii americane de securitate”.

În noiembrie 1991, NATO publica Noul Concept Strategic al Alianței. Dezvoltarea acestuia a reflectat turbulențele politice și militare, și schimbările care au caracterizat începutul anilor 1990: fostele state-satelit ale Uniunii Sovietice și-au recuperat pe deplin suveranitatea; Uniunea Sovietică și fostele republici erau în curs de schimbare radicală; cele trei republici baltice și-au recâștigat independența; forțele sovietice au părăsit Ungaria și Cehoslovacia și urmau să își finalizeze retragerea din Polonia și Germania în 1994; Germania a fost reunificată și a rămas un membru cu drepturi depline al NATO și al instituțiilor europene. Noul Concept menționa faptul că provocările de securitate și riscurile cu care se confrunta NATO erau de natură diferită față de ceea ce reprezentau în trecut. Amenințarea unui atac simultan pe scară largă pe toate fronturile europene ale NATO a fost efectiv eliminată; în schimb, riscurile existente la adresa securității aliaților erau multi-fațetate și multi-direcționale, ceea ce le făcea greu de prezis și evaluat. Conform Conceptului, era puțin probabil ca riscurile la adresa securității aliaților să provină din agresiuni calculate pe teritoriul aliaților, ci mai degrabă din consecințele negative ale instabilităților care puteau rezulta în urma dificultăților economice, sociale și politice grave, inclusiv a rivalităților etnice și a disputelor teritoriale cu care se confruntau multe state din Europa Centrală și de Est, dar și din Orientul Mijlociu.

Supraviețuirea NATO după încheierea Războiului Rece arată de ce realiștii cred că instituțiile internaționale sunt modelate și limitate de către statele care le susțin și au o independență redusă. Istoria recentă a NATO ilustrează subordonarea instituțiilor internaționale în scopuri naționale.

Instituționaliștii liberali oferă NATO drept exemplu al importanței și al rezistenței instituțiilor internaționale Adepții realismului, pe de altă parte, observând că NATO și-a pierdut scopul major după destrămarea Uniunii Sovietice, o văd în principal ca pe un mijloc de menținere a influenței SUA asupra politicilor externe și militare ale statelor europene. Diplomatul american John Kornblum descria cu acuratețe noul rol al NATO: alianța „oferă un vehicul pentru aplicarea puterii și a viziunii americane în ordinea de securitate din Europa.”

Eroarea predicției realiste că sfârșitul Războiului Rece ar însemna sfârșitul NATO nu a apărut dintr-un eșec al teoriei realiste de a înțelege politica internațională, ci „dintr-o subestimare a imprudenței Americii”. Supraviețuirea și extinderea NATO nu ilustrează defectele, ci limitările explicațiilor structurale.

Supraviețuirea NATO expune și un aspect interesant al teoriei balanței de putere. Robert Art a susținut cu tărie că, fără NATO și fără trupe americane în Europa, statele europene vor ajunge într-o competiție de securitate între ele.

Continentul european a prezentat un interes special pentru SUA în cea de-a doua parte a anilor 1990, în special prin extinderea NATO. În 1994, NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace, prin care se urmărea cooperare cu state ne-membre ale organizației. În 1997, Rusia și NATO au ajuns la un acord istoric, deschizând calea extinderii NATO în regiune. Doi ani mai târziu, trei noi state au devenit membre ale NATO: Cehia, Ungaria și Polonia, toate trei foste membre ale Pactului de la Varșovia.

La finalul secolului al XX-lea, SUA a urmărit stabilirea unei Noi Ordini Mondiale în conformitate cu propriile valori de bază, prin promovarea, la nivel global, a democrației și a respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.

În principal printr-o strategie de dominație defensivă, SUA a reușit să se adapteze la noile caracteristici ale geopoliticii mondiale: în primul rând, SUA a ocupat poziția de hegemon și, în al doilea rând, a reușit să își mențină poziția pe parcursul anilor 1990.

3. STUDIU DE CAZ: ADMINISTRAȚIA G. W. BUSH

Încă de la începutul anilor 1990, când SUA a devenit un hegemon global, a încercat să își apere poziția dominantă și să facă față provocărilor din partea puterilor emergente.

După cum se va observa în cele ce urmează, politica externă unilaterală adoptată de Bush jr. nu este fenomen nou în politica externă a SUA, ci este o continuare a politicii externe a lui Bill Clinton. În capitolul precedent al acestei lucrări, s-a văzut că, din al doilea mandat prezidențial, Clinton a înclinat tot mai mult spre unilateralism. Diferența, după cum constata Robert Jervis, a fost reprezentată de felul explicit în care administrația Bush a subliniat politica externă unilaterală.

Spre deosebire de tatăl său, Bush jr. nu a căutat să formeze o coaliție solidă și stabilă înainte de a se angaja în conflictul din Afganistan. Dacă înainte de 11 septembrie, Bush jr. era acuzat că nu acceptă acordurile internaționale, cum ar fi protocolul de la Kyoto sau dezbaterea cu privire la Curtea Penală Internațională, atentatele și consecințele lor l-au determinat și mai mult să acționeze într-o manieră unilaterală.

Lindsay susține că, atunci când Bush a devenit un candidat la președinție în 1999, precum și în timpul campaniei sale prezidențiale și în primele câteva luni în funcție, agenda sa politică a fost concentrată mai mult asupra problemelor interne, mai degrabă decât asupra politicii externe. Totuși, Leffler susține că administrația s-a axat mai mult pe China și Rusia, pe aspecte precum un acord de pace în Orientul Mijlociu, pe construirea unui sistem de apărare împotriva rachetelor balistice; și pe găsirea unei metode de a trata „statele necinstite” precum Iran, Irak, Libia și Coreea de Nord.

În 1999, Condoleezza Rice, pe atunci consilier de politică externă al candidatului prezidențial George W. Bush, a publicat un articol care stabilea agenda de politică externă a administrației Bush. Bush urma să fie mai realist. Rice susținea că vor urmări priorități-cheie precum garantarea că armata americană era de natură să descurajeze un război, proiectarea puterii și reînnoirea alianțelor Americii. Cu toate acestea, atacurile teroriste din septembrie 2001 au schimbat în mod clar agenda externă inițială a președintelui Bush.

Odată cu trecerea anilor 1990, SUA a descoperit noile amenințări la adresa securității americane. În acest context, Kissinger amintea, în 1996, „în primul rând, fundamentalismul și terorismul. Apoi, ascensiunea Chinei.” La începutul secolului al XXI-lea, vorbele lui Kissinger au început să se adeverească. Lupta împotriva terorismului a ajuns să domine agenda de politică externă din timpul celor două mandate prezidențiale deținute de Bush jr.; „nu a devenit doar o prioritate, ci întocmai prioritatea.”

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au deschis un nou capitol în istoria relațiilor internaționale. Administrația Bush a abandonat în mare parte instituționalismul multilateral, optând pentru un militarism agresiv și unilateral. Aceste atentate au dus la un răspuns agresiv din partea SUA, „războiul împotriva terorii”. Acest război avea atât scopul de a distruge gruparea teroristă Al Qaeda, cât și de a schimba regimurile opuse SUA și de a afirma dominația diplomatică și geopolitică americană.

Compusă în principal din extremiști, al-Qaeda avea cel puțin șaizeci de celule de pe tot globul în 2001. Liderul grupului, Osama bin Laden, s-a unit cu alți fundamentaliști islamici pentru stabilirea talibanilor în Afganistan, grup înrădăcinat într-o interpretare strictă a legii sharia și care a oferit sprijin și adăpost membrilor al-Qaeda.

Cu scopul de a distruge regimul taliban și de a învinge al-Qaeda, SUA și aliații săi urmau să atace regimul taliban, și apoi să urmărească celulele al-Qaeda din alte părți ale lumii. Prin urmare, forțele americane și britanice au început raidurile în octombrie 2001. Aceștia au dezactivat cu succes infrastructura de transport și de comunicații a talibanilor. În consecință, pe 12 noiembrie Kabul a căzut sub controlul armatei americane, a fost stabilit un guvern interimar și o forță de menținere a păcii. A doua fază a misiunii, care viza capturarea membrilor și a liderilor al-Qaeda, nu a fost un succes deplin, întrucât Bin Laden a reușit să fugă.

În perioada 2001-2002, dorința SUA de păstrare a hegemoniei a devenit și mai vizibilă. Această perioadă a fost marcată de o retorică dură la adresa adversarilor, de o creștere masivă a cheltuielilor de apărare a SUA, de o înclinație către unilateralism și de o doctrină strategică ce urmărea mai degrabă prevenirea amenințărilor decât descurajarea sau îngrădirea.

În urma atacurilor din 11 septembrie, administrația Bush a emis o serie de declarații și discursuri despre ceea ce a devenit rapid „războiul global împotriva terorii”. Elementele esențiale ale unei noi strategii în acest context global s-au regăsit în Strategia de Securitate Națională a SUA din septembrie 2002, denumită și „doctrina Bush”. Hegemonia SUA și războiul preventiv sunt cele două elemente principale ale Doctrinei Bush, iar comerțul liber, piețele libere, libertatea și pacea sunt principii universale menționate în documentul Strategiei Naționale de Securitate.

Conform Strategiei, SUA și-a menținut mult timp opțiunea unei acțiuni preventive pentru a contracara o amenințare la adresa securității naționale americane. Cu cât amenințarea este mai mare, cu atât mai mare este riscul reprezentat de o lipsă de acțiune. În acest caz, cu cât mai importantă este o astfel de amenințare, cu atât mai necesară este nevoia de a lua măsuri anticipative de apărare, chiar dacă rămâne incertitudinea cu privire la timpul și locul atacului inamicului. „Pentru a dejuca sau preveni astfel de acte ostile din partea adversarilor noștri, Statele Unite, dacă este necesar, vor acționa preventiv”. Documentul continuă prin specificarea că „Statele Unite nu vor folosi forța, în toate cazurile, să preîntâmpine amenințările emergente, și nici nu ar trebui ca națiunile să utilizeze prevenirea ca pretext pentru agresiune. Cu toate acestea, într-o epocă în care dușmanii civilizației caută în mod deschis și în mod activ tehnologiile cele mai distructive din lume, Statele Unite nu pot rămâne inactive.” Strategia menționa, de asemenea, faptul că SUA ocupa „o poziție de forță militară de neegalat și o mare influență economică și politică”, o poziție care „a menținut pacea în unele dintre cele mai strategice și vitale regiuni ale lumii”. Războiul preventiv, alături de unilateralism, au făcut ca Strategia Națională de Securitate din 2002 să fie extrem de controversată.

Așadar, reacționând la atacurile teroriste din 11 septembrie, SUA a adoptat o strategie de dominație ofensivă în Orientul Mijlociu. Scopul SUA a fost de a revizui orientarea internațională a Irakului, de a-i scădea puterea relativă prin instalarea unui nou regim în Bagdad și prin încheierea presupusului program de dezvoltare al armelor de distrugere în masă susținut de Hussein, liderul Irakului.

Bush jr. declara, în 2002, că „Irakul continuă să-și etaleze ostilitatea față de America și să sprijine teroarea. Regimul irakian a plănuit să dezvolte antrax, gaz toxic, și arme nucleare de peste un deceniu. Acesta este un regim care a folosit deja gaze toxice pentru a-și ucide mii de cetățeni … Acesta este un regim care are ceva de ascuns de lumea civilizată. Astfel de state și aliații lor teroriști constituie o axă a răului, care se înarmează pentru a amenința pacea mondială”.

Principala justificare pentru război oferită de către SUA și aliatul său major, Marea Britanie, a fost necesitatea de a-l priva pe Saddam Hussein de armele sale de distrugere în masă, care reprezentau o amenințare iminentă la adresa securității Occidentului. Cu toate acestea, chiar înainte de război, încă existau îndoieli cu privire la existența unor stocuri mari de arme de distrugere în masă pe teritoriul Irakului. Au existat, de asemenea, foarte puține dovezi că a existat o legătură semnificativă între Irak și autorii atacurilor din 11 septembrie.

Secretarul de Stat Collin Powell declara, în 2003, că  „oficialii irakieni neagă acuzațiile de legături cu al-Qaeda. Aceste refuzuri nu sunt credibile, pur și simplu (…) Ambiția și ura sunt suficiente pentru a uni Irak și al-Qaeda, astfel că al-Qaeda ar putea învăța cum să construiască bombe mai sofisticate.” Mai mult decât atât, „al-Qaeda ar putea solicita de la Irak ajutor în dobândirea expertizei privind armele de distrugere în masă.”

Referitor la dezvoltarea armelor de distrugere în masă de către Irak, problematica nu era una nouă. După încheierea Războiului din Golf, Consiliul de Securitate al ONU a cerut regimului irakian să își predea armele de distrugere în masă și să se supună inspecțiilor ONU. Irakul a refuzat să coopereze pe deplin, drept urmare Consiliul de Securitate a aplicat sancțiuni asupra statului irakian și a impus respectarea prevederilor internaționale referitoare la proliferarea acestui tip de armament.

Așadar, Bush a expus principalele motive pentru care SUA ar trebui să pornească un război cu Irak: cruzimea lui Saddam împotriva propriului său popor; nerespectarea tratatelor și a rezoluțiilor privind proliferarea armelor de distrugere în masă; amenințarea pe care o reprezenta nu doar la adresa securității statelor vecine, ci și la adresa securității mondiale; legăturile cu Al-Qaeda.

Bush a continuat să facă presiuni pentru o intervenție multilaterală în Irak, încercând să convingă membrii Consiliului de Securitate al ONU să voteze în favoarea unei propuneri comune SUA-Marea Britanie de autorizare a intervenției militare, însă fără succes. Prin urmare, SUA a decis că nu are nevoie de autorizare din partea comunității internaționale să întreprindă o invazie militară și a format o „Coaliție a Voinței” cu statele care au sprijinit invazia. Pe 19 martie 2003, acestea au invadat Irakul, preluând curând controlul asupra marilor orașe irakiene.

Deși se confrunta cu o invazie iminentă, Hussein a refuzat să dea înapoi. Raționamentul său pare să fi fost bazat pe estimarea că, în primul rând, Franța sau Rusia ar fi intervenit în numele Irakului, prevenind războiul și, în al doilea rând, în cazul în care nu reușeau, forțele irakiene ar fi fost capabile să crească costurile militare pentru SUA până în punctul în care opinia publică americană ar obliga Washingtonul să se retragă. Niciunul din aceste lucruri nu s-a întâmplat. China, Franța și Rusia, toate puteri majore, s-au opus unei autorizații ONU care să permită utilizarea forței împotriva Irakului, dar, chiar și așa, SUA a acționat unilateral și a invadat Irakul, iar nicio putere majoră nu a făcut multe pentru a opri trupele americane. În cele din urmă, regimul lui Hussein a fost răsturnat în trei săptămâni, iar operațiunile militare majore s-au încheiat în termen de o lună.

Invazia americană din Irak și eforturile ulterioare de a stabiliza statul irakian au cauzat controverse în cadrul NATO. De la începutul anului 2002, unii aliați, în special Franța și Germania, au susținut că principalele amenințări la adresa aliaților erau în altă parte, în programele nucleare ale Iranului și Coreei de Nord, în climatul de instabilitate din Pakistan și Afganistan, și nu pe teritoriul irakian. Ei au susținut că Irakul ar fi putut fi constrâns prin sancțiuni și inspecții ONU.

Trecând peste Consiliul de Securitate al ONU, după ce a eșuat în obținerea unui vot majoritar favorabil invaziei din Irak, administrația Bush s-a îndreptat spre unilateralismul bazat pe „constrângere, mai degrabă decât pe consimțământ, spre o viziune mai imperială, și spre recurgerea la ajutorul puterii sale militare de necombătut”.

Adepții realismului și ai neorealismului au fost unii dintre cei mai vocali critici ai războiului în Irak, încercând să demonstreze dacă era într-adevăr în interesul național american înlăturarea lui Hussein de la putere prin invadarea Irakului. Mearsheimer și Walt, de exemplu, atenționau, în 2002, că un război în Irak ar fi „un război nepotrivit, în locul nepotrivit și la timpul nepotrivit.” Irakul, conform acestora, putea fi atât de descurajat, cât și îngrădit, făcând inutil un război preventiv.

În timp ce neoconservatorii, care au influențat mare parte din politica externă a lui Bush, au portretizat politica externă irakiană sub Saddam Hussein ca fiind mult prea agresivă și expansionistă, Mearsheimer și Walt au susținut că recordul istoric nu a susținut o astfel de interpretare. Pe parcursul celor 30 de ani de când Saddam era la putere, Irak a început doar două războaie cu vecinii săi: cu Iran în 1980 și Kuweit în 1990. Mearsheimer și Walt observau că „dosarul lui Saddam în această privință nu este mai rău decât cel al statelor vecine, cum ar fi Egipt sau Israel, care au jucat un rol important în inițierea mai multor războaie începând din 1948.” Chiar dacă Irakul ar fi deținut arme distrugere în masă, inclusiv arme nucleare, aceștia doi au susținut că Statele Unite l-ar fi putut descuraja pe Hussein de la folosirea lor, astfel făcând război preventiv inutil. Potrivit lui Mearsheimer și Walt, „datele istorice arată că Statele Unite pot îngrădi Irakul în mod eficient, chiar dacă Saddam deține arme nucleare, la fel cum deținea Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.”

Orientul Mijlociu este o regiune bogată în resurse, vitală pentru economia mondială și de o importanță majoră pentru SUA. Democrațiile industriale, potrivit lui Kissinger, nu pot permite ca „accesul la petrolul din Golf să le fie refuzat sau să accepte ca regiunea să fie controlată de un stat sau de un grup de state ostile bunăstării lor.” De altfel, dominația globală se bazează foarte mult pe poziționarea puterii militare în întreaga lume, dar mai ales în zonele încărcate cu diverse resurse esențiale pentru perpetuarea hegemoniei americane. În acele părți strategic semnificative ale lumii, se înțelege cu ușurință modul în care prezența armatei SUA, sub orice formă, întruchipează căutarea dominației globale. Potrivit activistului și scriitorului indian Arundhati Roy, „a devenit clar că Războiul împotriva terorii nu este cu adevărat despre teroare, iar războiul din Irak nu este numai despre petrol. Este vorba despre un impuls autodistructiv al unei superputeri către supremație, monopol, hegemonie globală”.

Goh susținea că reacția SUA la atacurile din 11 septembrie a destabilizat capacitățile americane de putere „soft”: au pierdut, în primul rând, parte din influența semnificativă asupra altor actori din sistem; și, în al doilea rând, au afectat alianțele SUA prin contradicțiile din acțiunile și politicile lor. Alianțele au avut de suferit din cauza comportamentului american din varii motive: adoptarea de către SUA a unor ținte militare inconsecvente; unilateralismul (de exemplu, refuzarea semnării Protocolului de la Kyoto și invadarea Irakului fără aprobarea ONU); refuzul american de a se supune tribunalelor ONU pentru crime de război; sau teama aliaților de o aliniere împotriva Statelor Unite.

Legitimitatea este vitală pentru susținerea hegemoniei globale. SUA a reușit, prin utilizarea puterii „hard”, să își piardă parte din legitimitate în lumina politicilor și acțiunilor intervenționiste militare și să provoace un sentiment anti-american la nivel global. Huntington oferea o listă a politicilor și acțiunilor americane pe care le considera cauze ale creșterii sentimentului anti-american și ale declinului puterii americane „soft”: exercitarea presiunilor asupra statelor de a se conforma valorilor și regulilor americane; prevenirea și controlul capacităților militare ale altor state; aplicarea de sancțiuni bazate pe propria interpretare; exercitarea unei influențe masive în cadrul organizațiilor internaționale; intervenția în state suverane; impunerea unor politici economice în statele suverane (prin FMI); sau expansionismul militar. În general, războiul din Irak și faptul că nu au fost descoperite arme de distrugere în masă pe teritoriul irakian au dus la ascensiunea, la nivel internațional, a unei tendințe anti-americane.

După venirea la putere a lui George W. Bush, administrația și-a schimbat percepția cu privire la unilateralism. Noua perspectivă a Washingtonului în primul mandat al lui Bush jr. a fost bazată pe o „viziune a ordinii mondiale bazată pe puterea militară americană fără egal și pe o credință cultivată în excepționalismul american”. Această percepție a ordinii mondiale a solicitat Statelor Unite „să își folosească puterea unipolară”.

În mod ironic, promovarea unor politici intervenționiste unilaterale în Afganistan și Irak a adâncit neîncrederea societăților arabe în comportamentul extern american. În 2008, încă existau două operațiuni militare în Afganistan: una condusă de NATO (Forța Internațională de Asistență pentru Securitate – ISAF), care urmărea stabilizarea și reconstrucția Afganistanului; și una non-NATO, condusă de SUA (Operațiunea „Enduring Freedom” – OEF), cu scopul de a elimina talibanii și Al Qaeda. În 2006, ISAF a avut întregul teritoriu al Afganistanului sub controlul său, în cadrul unei rezoluții ONU. Astfel, următorul președinte american urma să ocupe această poziție în contextul unor situații complicate privind terorismul, în general, și Irak și Afganistan, în special.

Înrădăcinată în neoconservatorism, marea strategie a lui Bush a căutat să realizeze democratizarea la nivel mondial prin intermediul unilateralismului militar. Ceea ce a fost diferit în politica externă a lui Bush este faptul că, spre deosebire de predecesorii săi, care au tratat conceptele de război preventiv și de promovare a democrației în general ca o retorică, Bush a acționat efectiv asupra acestor concepte.

În 2005, al doilea discurs inaugural al lui Bush a subliniat cauza generală a stării globale de insecuritate, considerând că supraviețuirea SUA „depinde tot mai mult de succesul libertății în alte țări.” Acesta a legat promovarea idealistă a democrației în străinătate de securitatea națională a SUA, sugerând că numai democrațiile nu vor promova terorismul și, prin urmare, este timpul să se pună capăt tiraniei în lume.

În mod similar, Strategia Națională de Securitate din 2006, lăudând efectul de democratizare al invaziei americane din Afganistan și Irak, în același timp a reamintit publicului larg că încă mai există state în Orientul Mijlociu care nu respectă viziunile americane asupra lumii, cum ar fi Siria și Iran.

În loc să ducă la împiedicarea proliferării, acțiunile SUA de la începutul anilor 2000 au motivat statele să urmărească dobândirea de arme de distrugere în masă, considerând că supraviețuirea lor depindea tocmai de deținerea unor astfel de arme. Războiul din Irak a condus la accelerarea tentativelor altor puteri de a accelera proliferarea nucleară. După ce au fost identificate de către președintele Bush în „Axa Răului”, din care făcea parte și Irakul, Iranul și Coreea de Nord au răspuns foarte rapid.

În ianuarie 2002, Bush jr. declara că SUA este în război, iar lumea civilizată înfruntă pericole fără precedent. Trei state constituie „o axă a Răului, înarmată pentru a amenința pacea lumii”: Coreea de Nord, care „se înarmează cu rachete și cu arme de distrugere în masă”; Iranul, care „caută cu agresivitate aceste arme și exportă teroarea”; și Irakul, care „continuă să-și afișeze ostilitatea față de America și să susțină teroarea.” În contextul armelor de distrugere în masă, Bush considera că „prin dezvoltarea de arme de distrugere în masă, aceste regimuri reprezintă un pericol grav și în creștere. Ele ar putea oferi aceste arme teroriștilor, oferindu-le mijloacele care să se potrivească cu ura lor. Ele ne-ar putea ataca aliații sau ar putea șantaja Statele Unite ale Americii. În oricare dintre aceste cazuri, indiferența ar fi o catastrofă.”

Waltz a explicat foarte clar atitudinea acestor state: „este destul de natural ca statele care își fac griji cu privire la descurajarea SUA să apeleze la arme nucleare (…) un președinte identifică o axă a răului, numește trei state, apoi invadează unul dintre ele”, astfel că celelalte două sunt obligate să se gândească la deținerea de arme nucleare, deoarece aceasta este singura modalitate prin care SUA poate fi descurajată. „Asta este, aparent, ceea ce a început Iranul să facă, și poate că deja a făcut, și este exact ceea ce a făcut și Coreea de Nord.”

De-a lungul celor două mandate prezidențiale, Bush jr. s-a confruntat cu provocări continue în ceea ce privește programele de armament nuclear și de rachete balistice ale Coreei de Nord. Administrația Bush a acceptat un acord cu Phenian în septembrie 2005, care ar fi oferit Coreei de Nord ajutor energetic, garanții de securitate, precum și normalizarea treptată a relațiilor în schimbul abandonării programului nuclear nord-coreean. Un astfel de acord ar fi putut fi încheiat cu mulți ani înainte, dar a fost o anatemă pentru prima administrație Bush. Deși acordul din septembrie 2005 s-a prăbușit, este important de menționat faptul că administrația Bush a fost dispusă la un asemenea acord.

În ceea ce privește statul iranian, Khamenei, liderul Iranului, susținea, în 2003, că „ceea ce SUA, care a fost vârful de lance în agresiunea împotriva revoluției noastre islamice, așteaptă de la națiunea și guvernul nostru este supunerea și predarea în fața hegemoniei sale, iar acest lucru este adevăratul motiv al creanțelor SUA cu privire la armele de distrugere în masă, drepturile omului și democrație.”

Pentru Khamenei, programul nuclear a ajuns să întruchipeze temele de bază ale revoluției: lupta pentru independență, nedreptatea puterilor străine, necesitatea autonomiei și stima Islamului pentru științe.  Khamenei a subliniat în mod constant importanța progresului științific și tehnologic pentru viitorul Iranului, declarând în mai multe rânduri că depășirea „retardului științific“ al Iranului este prioritatea numărul unu a țării.

Programul nuclear al Iranului, care a fost dezvăluit inițial la începutul anului 2002, a devenit în curând o preocupare serioasă pentru administrația Bush jr. În primul rând, SUA a încercat să amâne momentul în care regimul iranian ar avea o cale clară către o armă nucleară. În al doilea rând, SUA a încercat să devanseze momentul în care presiunea publică ar fi dus fie la modificarea politicii nucleară de către regim, fie la transformarea regimului într-un guvern care să coopereze cu comunitatea internațională.

Conform Strategiei Naționale de Securitate din 2006, „regimul iranian sponsorizează terorismul; amenință Israelul; caută să împiedice pacea în Orientul Mijlociu; perturbă democrația în Irak; și neagă aspirațiile poporului său pentru libertate. Problema nucleară și restul preocupărilor noastre pot fi în cele din urmă rezolvate numai în cazul în care regimul iranian face decizia strategică de a schimba aceste politici, de a-și deschide sistemul politic, și de a permite libertatea poporului său. Acesta este scopul final al politicii SUA.”

În cadrul capitolului al doilea al acestei lucrări, se vorbea despre rolul NATO în menținerea hegemoniei SUA. În acest sens, administrația Bush a văzut NATO ca un instrument pentru menținerea dominației SUA asupra politicilor externe și militare ale statelor europene. Brzezinski afirma că „puterea reală a NATO derivă din faptul că aceasta combină puterea economică și capacitățile militare ale Statelor Unite cu ponderea politică și economică colectivă a Europei (și, ocazional, cu unele forțe militare europene limitate).”

Referitor la NATO și UE, în anul 2002 a fost formalizată și o componentă NATO-UE, care a dus la crearea, în 2003, a acordurilor „Berlin Plus”. Acestea îi permiteau Uniunii să acceseze capabilitățile și dotările NATO pentru operațiuni UE. Apoi, a fost creată o celulă de planificare UE în sediul NATO pentru coordonarea misiunilor „Berlin Plus”. Acest acord NATO-UE a fost considerat controversat de către unii oficiali americani, care au fost îngrijorați de faptul că celula de planificare UE ar putea să crească în timp și ar putea deveni, în viitor, o structură rivală Alianței. Washingtonul a aprobat în cele din urmă acordul, date fiind propunerile anterioare ale UE pentru crearea unui sediu militar european separat. În ianuarie 2003, UE a preluat operațiunile polițienești ale ONU în Bosnia, iar în decembrie 2004 a preluat misiunea de menținere a păcii condusă de NATO în Bosnia, în cadrul „Berlin Plus”.

În 2004, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia au devenit state membre NATO. Administrația Bush a urmărit inclusiv acordarea denumirii de viitor membru NATO și Georgiei, însă a întâlnit rezistența Rusiei. În plus, în 2007, administrația Bush le-a propus guvernelor Cehiei și Poloniei să amplaseze pe teritoriile lor elemente ale unui sistem de apărare antirachetă american, cu scopul apărării Europei în fața unor posibile atacuri. Propunerea a fost extrem de controversată și dur criticată de Rusia.

Relațiile cu Federația Rusă au fost, de altfel, o componentă importantă în timpul celor două mandate prezidențiale deținute de Bush. Putin a fost primul lider care a condamnat atacurile din 11 septembrie și i-a prezentat condoleanțe președintelui Bush, iar în urma atacurilor a avut loc o apropiere în relațiile ruso-americane.

Drept urmare a evenimentelor de pe 11 septembrie, Rusia a oferit Statelor Unite asistență de informații pentru combaterea talibanilor și a permis Statelor Unite să-și disloce bazele militare în Asia Centrală, cu scopul de a încuraja eforturile SUA în Afganistan. Mai exact, pe 24 septembrie, Putin a anunțat un plan care cuprindea cinci puncte pentru a sprijini războiul american împotriva terorismului. Planul cuprindea acțiuni comune în domeniul intelligence; deschiderea spațiul aerian rus pentru zborurile privind furnizarea de asistenta umanitară; cooperarea Rusiei cu aliații din Asia Centrală pentru a furniza accesul SUA la spațiului aerian; participarea la eforturile internaționale de căutare și salvare; creșterea directă a asistenței umanitare și a asistenței militare acordată NATO în Afganistan.

În decembrie 2001, Statele Unite ale Americii au anunțat retragerea din Tratatul ABM. A doua zi, Rusia a declarat retragerea din Tratatul START II. Totuși, tratatul START II nu intrase niciodată în vigoare, iar în 2002 Statele Unite și Rusia au semnat un nou tratat de reducere a armelor.

După oferirea de ajutor în urma atacurilor din 11 septembrie, Rusia a observat lipsa unei reciprocități din partea Statelor Unite, în special în ceea ce privește problema apărării naționale antirachetă. Decizia SUA de a invada Irakul a dus din nou la răcirea relațiilor dintre Rusia și SUA, Rusia criticând public Statele Unite pentru acțiunile sale unilaterale. Putin considera că invazia Irakului a fost „cea mai mare greșeală geopolitică.”

Următorul incident care a afectat relațiile SUA-Rusia a fost reprezentat de alegerile prezidențiale din 2004 din Ucraina, atunci când, după protestele denumite „revoluția portocalie”, rezultatele alegerilor inițiale au fost anulate, iar în alegerile repetate un candidat pro-occidental, Viktor Yushchenko, l-a învins candidatul pro-rus Viktor Yanukovych. Deși Putin nu a acuzat în mod oficial Occidentul de promovarea revoluției, acesta a menționat că ONG-urile care operează în Ucraina au fost finanțate prin decizia Occidentului. Ulterior, decizia Rusiei de a întrerupe alimentarea cu gaz către Ucraina a cauzat critici puternice din partea SUA.

După ce Condoleezza Rice a devenit secretar de stat, politica externă a SUA o a căpătat o nouă abordare cu privire la Rusia. În 2005, Rice își exprima nemulțumirea cu privire la centralizarea puterii de stat și „absența virtuală” a mass-mediei independente din Rusia. De asemenea, a avertizat că democratizarea Rusiei era o condiție necesară unei relații aprofundate cu SUA. O astfel de relație ar fi putut fi posibilă numai pe baza valorilor democratice comune.

Situația s-a înrăutățit considerabil la începutul anului 2006, când Putin a impus restricții cu privire la activitățile organizațiilor non-guvernamentale. Rice și-a asumat rolul de mediator în deliberările interne, favorizând o abordare sinceră, dar riscând ca insistențele asupra democratizării Rusiei să devină contraproductive. Administrația Bush și-a modificat politica față de Rusia, schimbarea fiind reflectată în Strategia Națională de Securitate din 2006. În mod evident, democrația a reprezentat unul din cele mai problematice aspecte din relațiile ruso-americane, strategia menționând că „tendințele recente indică în mod regretabil un angajament de diminuare a libertăților și a instituțiilor democratice”.

Rusia a reacționat cu indignare la unilateralismul Washingtonului, mai ales după anul 2006. Un exemplu este discursul lui Putin de la Conferința de Securitate de la München din februarie 2007. Referitor la ordinea globală, Putin considera că „modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci și imposibil de aplicat în lumea de astăzi. Acțiunile unilaterale și adesea nelegitime nu au rezolvat nicio problemă (…) Asistăm la o desconsiderare crescândă a principiilor de bază ale dreptului internațional. SUA, în primul rând, și-a depășit granițele naționale în mai multe rânduri.” Retorica Rusiei a fost parțial provocată de intenția administrației Bush de a stabili un scut de apărare antirachetă Polonia și Cehia. Moscova s-a opus, de asemenea, extinderii NATO și al UE în spațiul post-sovietic, în special în ceea ce privește statele Ucraina și Georgia.

Referitor la posibilitatea aderării Georgiei la NATO, în cadrul summit-ului NATO de la București, din 2 aprilie 2008, Vladimir Putin declara: „Există un conflict etnic vechi între georgieni (…) Pentru a rezolva aceste probleme, nu trebuie să intre în NATO, ar trebui să aibă răbdare, să stabilească dialog cu grupurile etnice mici. Și noi [rușii] am încercat, în plus, să ajutăm Georgia să-și restabilească integritatea teritorială.” Apoi, în august 2008, a izbucnit războiul ruso-georgian, purtat între Georgia, Rusia și republicile autoproclamate Osetia de Sud și Abhazia, sprijinite de Rusia. Aceste evenimente au dus la o răcire drastică a relațiilor ruso-americane.

Dmitri Trenin a observat că „în perioada premergătoare războiului, a existat perspectiva unui statut de membru NATO pentru Georgia, care a jucat un rol cheie în considerente rusești și acțiuni practice”. Războiul ruso-georgian a avut scopul de a opri extinderea alianței occidentale.

După cum se observă, Europa de Est și regiunea Caucazului au fost regiuni care au ridicat probleme încercărilor americane de a-și spori influența, datorită încercărilor Rusiei de a balansa puterea americană. Aceeași tendință a fost vizibilă și în cazul Chinei, „singura mare putere care se revendică din socialismul marxist”.

Cu toate că a devenit un lucru obișnuit ca, în contextul de după 11 septembrie, ascensiunea terorismului islamic să fie denumită cea mai importantă schimbare în afacerile externe în perioada de după Războiul Rece, nu trebuie ignorată ascensiunea Chinei ca factor important, pe termen lung, în schimbarea sistemului internațional. Pentru Kissinger, cea mai importantă tendință din sistemul internațional este ascensiunea Chinei ca o „superputere economică și un factor major în modelarea ordinii politice mondiale”.

În anii 1990, administrația Clinton a promovat, cu privire la China, conceptul de „partener strategic”. Administrația Bush a criticat conceptul lui Clinton de „partener strategic”, identificând China drept un „competitor strategic”.

În Raportul „Quadrennial Defense Review” din 2001, regiunea Asia-Pacific a fost nominalizată ca regiunea cu cel mai mare potențial de a conține un viitor rival pentru SUA: „Deși Statele Unite nu se vor confrunta cu un concurent egal în viitorul apropiat, există un potențial pentru puterile regionale de a dezvolta capacități suficiente pentru amenința stabilitatea în regiunile critice pentru interesele Statelor Unite. În special, Asia este în curs de dezvoltare ca o regiune susceptibilă la o concurență militară pe scară largă. De-a lungul unui arc de instabilitate care se întinde din Orientul Mijlociu spre nord-estul Asiei, regiunea conține un amestec volatil de creștere și scădere a puterilor regionale.” Conform acestui raport, SUA ar trebui să descurajeze potențialii adversari de la inițierea concurenței militare prin „desfășurarea programelor de cercetare, dezvoltare, testare, și demonstrare. Se poate face acest lucru prin menținerea sau îmbunătățirea avantajelor în domenii-cheie ale capacității militare.”

Un studiu cerut de Agenția Europeană de Apărare, în 2006, a constatat, în mod similar, că „nu există nicio îndoială că evoluția relațiilor SUA-China va fi de o importanță majoră pentru viitorul ordinii globale. Nicio altă putere mondială nu provoacă proeminența Americii.”

Politica externă americană de după 11 septembrie, inclusiv războaiele din Afganistan și Irak, au compromis capacitatea SUA de a răspunde în mod eficient la creșterea puterii economice a Chinei care, între timp, a lucrat la modernizarea militară, la adâncirea legăturilor economice în Asia de Est și la creșterea rolului său pe continentul african.

Anii de după Războiul din Irak au coincis cu perioada de creștere economică galopantă a Chinei. În 2007, economia Chinei reprezenta doar jumătate din dimensiunea economiei americane, iar veniturile pe cap de locuitor în China erau de o zecime față de cazul SUA, dar creșterea de 8-10% a economiei chineze a depășit cu mult rata de creștere economică a SUA. Drept rezultat, contribuția SUA la PIB-ul global a scăzut de la 23% în 2002, la 21,9% în 2006. În contrast, contribuția Chinei a crescut de la 6,7% în 1998, la 8,1% în 2002, la 10,2% în 2006.

Evenimentele globale de la sfârșitul Războiului Rece – inclusiv acțiunile unilaterale ale SUA în Afganistan și Irak, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie – au dus la nașterea unei dezbateri referitoare la declinul hegemonic al SUA în urma supraextinderii. Această dezbatere a fost în principal preocupată de declinul real al supremației militare americane, ilustrat de eșecurile din Balcani, Somalia și Orientul Mijlociu. În plus, puterea economică a SUA a fost de asemenea percepută a fi în scădere, în lumina unui deficit comercial în creștere, spre deosebire de state precum China, cu o creștere economică fără precedent.

REMARCI FINALE: DE LA UNIPOLARITATE LA MULTIPOLARITATE

În anul invaziei americane în Irak, a existat ideea conform căreia SUA nu mai era o superputere, ci o „megaputere”. Rațiunea din spatele acestei idei a fost că „ în timpul Războiului Rece, fusese obișnuit să se facă referire la Statele Unite și Uniunea Sovietică ca superputeri. Colapsul Uniunii Sovietice nu a dus inițial la o schimbare semantică, având în vedere că și ​​Statele Unite, și alte țări, au avut nevoie de timp să se adapteze la noua realitate. Cu toate acestea, puterea militară dominantă a Statelor Unite, demonstrată în anii 1990, în primul război din Golf, în Bosnia și în Kosovo, a sugerat că termenul – superputere – nu a făcut dreptate hegemoniei americane.”

După cum afirmă Robert Cooper, „nu am exagera dacă am spune că această lume este tocmai creația Americii”. Războiul din Irak nu a schimbat, consideră Joseph Nye, distribuția internațională a puterii. Acesta considera că „dacă cineva a pus la îndoială natura copleșitoare a puterii militare americane, Irakul a rezolvat problema.”

Pe de altă parte, Walt afirma că războiul din Irak a consolidat preocupările la nivel mondial cu privire la natura necontrolată a puterii. Prin invadarea Irakului, în ciuda opoziției Consiliului de Securitate și a opoziției globale, în general, Walt susținea că tot mai multe state au ridicat problema dominației americane: „cum pot fi alte state liniștite și în siguranță atunci când deciziile SUA le afectează toate interesele, și când SUA este suficient de puternică pentru a acționa cum dorește?”

După cum afirma și Krauthammer, „noul unilateralism definește interesele americane mult dincolo de cele limitate, de auto-apărare (…) Poate fi cu greu argumentat că privarea lui Saddam (și, posibil, a teroriștilor) de armele de distrugere în masă nu este un scop global (…) Noul unilateralism susține în mod explicit și fără rușine menținerea unipolarității, susținerea dominanței de neegalat a Americii pentru viitorul apropiat.”

Potrivit lui Giovanni Arrighi, pe lângă faptul că „a pus în pericol credibilitatea autorității militare americane”, războiul și ocuparea Irakului poate fi una dintre componentele-cheie care stau la baza „crizei terminale a hegemoniei americane”, deși fără a diminua rolul SUA ca „puterea militară preeminentă a lumii”.

Un rezultat al politicii externe militariste, agresive și unilaterale americane din timpul administrației Bush jr. a fost angajarea altor state într-un comportamentul de balansare împotriva SUA. Pape susținea că „strategia lui Bush de unilateralism agresiv schimbă reputația de care s-a bucurat SUA timp îndelungat, de intenții benigne, oferind altor puteri majore motive să se teamă de puterea sa.”

Waltz a explicat că „în politica internațională, o putere copleșitoare este respinsă și îi determină pe alții să încerce să se balanseze împotriva ei.” După invazia americană din Irak, în 2003, Christopher Layne a identificat „începutul unei balansări contra-hegemonice importante împotriva Statelor Unite ale Americii”.

Hegemonia SUA a fost clar exprimată în Strategia Națională de Securitate din 2002: „Statele Unite posedă o putere și influență în lume fără precedent și de neegalat. Susținută de credință în principiile libertății, și în valoarea unei societăți libere, această poziție vine cu responsabilități de neegalat, obligații și oportunități. Marea putere al acestei națiuni trebuie să fie utilizată pentru a promova un echilibru al puterii care favorizează libertatea.” Din punct de vedere american, multipolaritatea implica doar conflict și competiție, Rice considerând-o „o teorie a rivalității”.

Pe de altă parte, în timp ce unipolaritatea devenea clar observabilă în dimensiunea militară a puterii, supremația puterii economice americane a început să devină incertă. Waltz, de exemplu, susținea că „concurența economică este adesea la fel de intensă ca și competiția militară și, din moment ce armele nucleare limitează folosirea forței între marile puteri la nivel strategic, ne putem aștepta ca concurența economică și tehnologică dintre ele să devină mai intensă.”

O’Neil afirma, în 2006, că SUA deținea aproape un sfert din PIB-ul global; cheltuielile militare americane erau mai mari decât ale următoarelor opt țări împreună; și se bucura o influență internațională la scară largă. Criza economică din 2008 a ridicat semne de avertizare în rândul analiștilor din lume privind starea economiei SUA, precum și impactul acesteia la nivel global. Chiar și în acest caz, la nivelul anului 2008, SUA încă avea una din cele mai competitive economii din lume.

Nye, pe de altă parte, considera că economia Statelor Unite a încetat să fie hegemonică, odată cu apariția unui sistem comercial cu tendințe de multipolaritate prin apariția unor noi poli precum UE, Japonia și, China.

Referitor la UE, Președintele Parlamentului European, Martin Schultz, declara, în 2012, că „nu mai trăim în lumea bipolară a celor două super-puteri. Noi puteri au apărut atât pe scena politică, cât și economică. Extinderea G-8 la G-20 a fost o recunoaștere mult așteptată a acestei noi realități.” Waltz afirma, însă, că niciun stat european nu este suficient de puternic de unul singur, iar UE se confruntă cu dificultăți organizatorice, care nu îi vor permite un statut egal cu cel al unui stat. Statele europene, fie individual, fie prin UE, au adus contribuții importante la abordarea preocupărilor la nivel mondial, dar le lipsește acoperirea și autoritatea la nivel mondial. Mai recent, cazul Brexit a ilustrat lipsa omogenității în cadrul Uniunii.

În cazul Japoniei, se afirma că intensitatea și soliditatea căpătată de relațiile dintre SUA și Japonia de-a lungul perioadei Războiului Rece nu le împiedică „să intre într-o concurență aspră și nelimitată pe plan comercial.” Totuși, s-a înregistrat un declin al economiei japoneze, iar Japonia nu dispune de aceeași influență în regiune ca statul chinez, de exemplu.

Ordinea condusă de SUA în Asia de Est a oferit fundamentul pentru o serie de tranziții politice și economice care au marcat regiunea. Dar, în același timp, aceste tranziții au dus la transformarea, sau chiar subminarea, vechilor relații ale SUA cu statele din regiune; Asia de Est a căpătat deja o tendință către multipolaritate. Odată cu ascensiunea Chinei, SUA nu mai este singura putere semnificativă în regiune, astfel fiind conturată o ordine post-hegemonică, în care balanța de putere devine vizibilă. De exemplu, colonelul Li Jiang, director adjunct al Biroului de Afaceri Externe din cadrul Ministerului Apărării al statului chinez, declara: „Ordinea globală trebuie să fie multipolară, excluzând astfel posibilitatea oricărui dictat al vreunui stat cu privire la alți membri ai comunității internaționale.”

Se poate spune că statul chinez este tot mai în măsură să își proiecteze puterea și influența regională și globală. Țările din regiune care, anterior, au avut SUA drept cel mai important partener comercial, se îndreaptă către comerțul chinez. În această poziție, aliați americani vechi – precum Japonia, Coreea de Sud și Australia – sunt acum legați din punct de vedere economic de statul chinez, deși aceștia rămân în parteneriate de securitate cu SUA. Astfel, după cum afirmă și G. J. Ikenberry, toate „statele de mijloc” din regiune sunt legate atât de SUA, cât și de China, conturându-se, astfel, „două ierarhii” în Asia de Est. Există o ierarhie economică condusă de China și o ierarhie de securitate condusă de SUA.

Chiar dacă statul chinez nu este încă egal Statelor Unite din punct de vedere militar sau economic, este suficient de puternic pentru a reprezenta ceea ce teoreticienii numesc un al doilea „pol” în sistemul internațional. În 2017, SUA încă reprezenta 24,4% din PIB-ul global. Diferența esențială este că economiile din Europa și Japonia au scăzut, în timp ce contribuția Chinei la PIB-ul global a crescut de la mai puțin de 1% în 1992 la aproape 15% în 2017.

Multe guverne se folosesc influența lor economică cu scopul de a-și extinde influența geopolitică. Rusia, de exemplu, a adoptat „diplomația conductelor”, așa cum este denumită în literatura de specialitate, în relațiile cu vecinii săi. China și-a dezvoltat relațiile economice și comerciale în state din Asia, Orientul Mijlociu, Africa și America Latină, însă fără o condiționalitate politică.

Referitor la statul rus, acesta își dorește să limiteze puterea SUA. Rusia caută să facă acest lucru în trei moduri: prin formarea de coaliții anti-americane (de exemplu, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, care include China și mai multe state din Asia Centrală, ca mijloc de a limita influența americană în Asia Centrală); prin consolidarea rolului Consiliului de Securitate al ONU în problemele globale, pentru ca Rusia să se poată opune inițiativelor americane prin dreptul de veto; și prin încheierea unor acorduri juridice și politice cu SUA, care să limiteze opțiunile americane și care să facă comportamentul SUA mai previzibil.

În 2012, Michael Cox descria că „lumea occidentală pe care am cunoscut-o își pierde rapid preeminența” și „urmează să fie înlocuită cu un nou sistem internațional format din așa-numitele BRIC, cuprinzând Brazilia, Rusia, India și China.” Deși nu se declară o organizație anti-vestică, acțiunile BRICS arată clar intenția celor cinci state de a adopta o poziție proprie referitoare la problemele economice și politice actuale, încercând erodarea revendicărilor hegemonice ale Vestului.

În 2008, Fareed Zakaria a susținut că „în timp ce unipolaritatea continuă să fie o realitate definitorie a sistemului internațional de acum, în fiecare an, devine tot mai slabă, și alte națiuni (…) cresc în putere.”

Atât puterea militară, cât și cea economică a statelor China și Rusia vor juca un rol important în conturarea sistemului internațional. Cel mai recent exemplu, Siria, a reprezentat, și continuă să reprezinte un test al polarității sistemului, în care predomină interesele divergente ale SUA, pe de-o parte, și cele ale Rusiei și ale Chinei, pe de altă parte, ca încercare de balansare a puterii americane. Pe parcursul celor două mandate prezidențiale deținute de către Bush jr., astfel de balansări au devenit din ce în ce mai vizibile, astfel că în prezent nu mai pot fi puse la îndoială. Apoi, cazul Ucrainei a ilustrat încă o dovadă a comportamentului de balansare al Rusiei.

Criza din Ucraina a reprezentat unul dintre cele mai importante evenimente în relațiile ruso-americane de la sfârșitul Războiului Rece. Cu o zi înainte de invazia Rusiei în Crimeea, John Kerry, secretar de stat american, a avertizat că „ceea ce trebuie să facem acum este să nu intrăm într-o veche confruntare a Războiului Rece”. Dmitri Trenin a avertizat, e asemenea, că situația din Ucraina a marcat începutul unei noi etape în relațiile ruso-americane: „acesta va fi începutul unei noi perioade, care amintește în unele moduri de Războiul Rece din anii 1940 până în 1980.” Intervenția rusă în Ucraina și „recuperarea” Crimeii poate fi justificată drept un „răspunsul la extinderea persistentă a UE și NATO spre est în perioada post-Război Rece” și prin scopul Rusiei de a se reafirma ca „un actor internațional important”.

Problematica hegemoniei globale, a supraextinderii americane și a consecințelor pe care le prezintă acestea pe plan internațional au fost ilustrate pe larg în cadrul lucrării de față. Pentru a concluziona această discuție, este important de menționat că Strategia Națională de Securitate a SUA din 2015, elaborată sub administrația Obama, a ilustrat o diferență majoră privind aspirațiile americane la hegemonia globală: „America conduce dintr-o poziție de putere. Dar acest lucru nu înseamnă că putem sau că ar trebui să încercăm să discutăm traiectoria tuturor evenimentelor care se desfășoară în întreaga lume (…) resursele și influența noastră nu sunt infinite.”

Strategia Națională de Securitate a SUA din decembrie 2017, elaborată de administrația Trump, este și mai ilustrativă: „Statele Unite vor răspunde și competiției politice, economice și militare în creștere cu care ne confruntăm în întreaga lume. China și Rusia provoacă puterea, influența și interesele americane, încercând să erodeze securitatea și prosperitatea americană. Acestea sunt determinate să adopte economii mai puțin libere și mai puțin echitabile, să își crească puterile militare, precum și să controleze informații și date pentru a-și reprima societățile și pentru a-și extinde influența (…) Puterea militară a Americii rămâne cea mai puternică din lume. Cu toate acestea, avantajele SUA sunt în scădere, având în vedere că statele rivale își modernizează și își cresc forțele convenționale și nucleare.” Mai mult decât atât, Strategia menționează faptul că „China și Rusia doresc să modeleze o lume în antiteză cu valorile și interesele Statelor Unite. China caută să înlocuiască Statele Unite în regiunea Indo-Pacific, să își extindă modelul economic condus de stat, și să reordoneze regiunea în favoarea sa (…) Rusia încearcă să își restabilească statutul de mare putere și să își stabilească sferele de influență în apropierea granițelor (…) și își propune să slăbească influența SUA în lume”. Rusia, de asemenea, „investește în noi capacități militare, inclusiv în sistemele nucleare, care rămân cea mai importantă amenințare la adresa existenței Statelor Unite (…) Combinația dintre ambiția rusă și capacitățile militare în creștere creează o frontieră instabilă în Eurasia.”

S-a observat, așadar, că percepția unipolară asupra sistemului internațional nu a fost unanim acceptată, chiar și în timpul „războiului global împotriva terorii”. Emergența Chinei și a altor state a persistat ca argument al multipolarității. Sistemul internațional se transformă, treptat, dintr-unul unipolar, într-unul multipolar sau bipolar, cu statul chinez și Rusia reprezentând principala contrapondere la puterea americană în viitorul apropiat. Toate acestea, în general, își au punctul de plecare în anul 2003, anul invadării Irakului de către SUA. Prin urmare, afirmația lui Waltz conform căreia un sistem unipolar nu poate fi durabil, deoarece comportamentele de balansare nu vor întârzia să apară, pare să se adeverească.

CONCLUZII

În lucrarea de față s-a recurs la teoria neorealistă pentru a analiza implicațiile unui sistem internațional unipolar, plecând de la premisa că unipolaritatea nu poate fi decât temporară, iar statele se vor angaja în comportamente de balansare a hegemonului, reprezentat în acest caz de SUA.

După cum afirma Wohlforth, „neorealismul ocupă o poziție paradoxală în relațiile internaționale contemporane. Este teoria este cel mai frecvent proclamată moartă, și este teoria cel mai frecvent proclamată dominantă.” În acest caz, neorealismul a oferit un cadru eficient pentru analiza relațiilor globale de putere, concentrându-se asupra rapoartelor dintre unități și sistem.

Prin perspectiva neorealistă, relațiile dintre state sunt analizate la nivelul sistemic, precum și prin examinarea distribuției de putere în cadrul sistemului internațional, existând posibilitatea de a anticipa modul în care vor interacționa unitățile sistemului.

Pentru o mai bună înțelegere a funcționării sistemului internațional unipolar din perspectivă neorealistă a fost urmărit comportamentul SUA pe arena internațională din perioada de după încheierea Războiului Rece până la finalul anului 2008. A fost analizată poziția SUA în raport cu alte state din cadrul sistemului internațional și modul în care statele au încercat să răspundă la o astfel de configurație nouă de putere. Conform neorealismului, apariția unipolarității nu marchează sfârșitul competiției interstatale de securitate.

Înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, politica mondială a fost, în general, condusă de popoarele europene, în special de către puterile coloniale Marea Britanie și Franța, care controlau mare parte din teritoriile lumii. După încheierea războiului, însă, centrul politic de greutate al sistemului internațional nu s-a mai regăsit pe continentul european. În mod tradițional multipolar, sistemul internațional a început să fie ordonat de capabilitățile a două mari puteri: SUA și Uniunea Sovietică. Transformarea sistemului într-unul bipolar s-a petrecut, în primul rând, deoarece o serie de puteri majore – în principal statele europene – au avut de suferit în urma celui de-al doilea Război Mondial. Astfel balanța de putere s-a modificat: în timp ce puterea Franței și a Marii Britanii s-a diminuat, puterea SUA și a Uniunii Sovietice a crescut în mod considerabil. Acest context a dus la reconfigurarea sistemului internațional și transformarea lui într-unul bipolar. Apoi, destrămarea Uniunii Sovietice a dus la transformarea structurii bipolare a sistemului internațional în una unipolară.

Anii 1990 au fost cruciali și dificili pentru politica externă a SUA, în contextului finalului lumii bipolare și a nevoii de adaptare la o nouă situație geopolitică mondială. SUA a urmărit stabilirea unei Noi Ordini Mondiale în conformitate cu propriile valori de bază, prin promovarea, la nivel global, a democrației și a respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. În anii 1990, în principal printr-o strategie de dominație defensivă, SUA a reușit să se adapteze la noile caracteristici ale geopoliticii mondiale: în primul rând, SUA a ocupat poziția de hegemon și, în al doilea rând, a reușit să își mențină poziția. Astfel, lucrarea de față a ilustrat faptul că puterea SUA a devenit mult superioară, iar ordinea unipolară a rămas intactă pe parcursul anilor 1990.

Situația s-a schimbat, însă, pe parcursul anilor 2000. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au deschis un nou capitol în istoria relațiilor internaționale. Administrația Bush a abandonat în mare parte instituționalismul multilateral, optând pentru un militarism agresiv și unilateral. Programul nuclear al Iranului și al Coreei de Nord, relațiile cu Federația Rusă, ascensiunea fundamentalismului islamic și dezvoltarea economică a Chinei au fost elemente ce au conturat politica externă a celor două administrații Bush jr.

Evenimentele globale de la sfârșitul Războiului Rece au dus la nașterea unei dezbateri referitoare la declinul hegemoniei SUA. Președintele Bush jr. a angajat SUA într-un „război împotriva terorii” și, astfel, în invaziile din Afganistan și Irak. Aceste atacuri teroriste rămân un important punct de cotitură pentru politica externă a SUA în secolul al XXI-lea și fundamentul politicii americane în epoca terorismului global. În timpul administrației Bush, politica externă a SUA a fost descrisă de războiul preventiv și de acțiunile unilaterale. Acestea au contribuit inclusiv la ascensiunea unui curent anti-american la nivel global. De altfel, se susține deseori că politica externă adoptată de către președintele Bush a dus la scăderea popularității SUA.

Liderii americani și-au dorit, în primul rând, consolidarea poziției dominante a SUA în sistemul internațional. O putere nebalansată, însă, este un potențial pericol pentru restul statelor, iar unipolaritatea este văzută ca un interludiu geopolitic pentru instaurarea bipolarității sau a multipolarității. Distribuția resurselor militare și economice și, prin urmare, a potențialului de putere este, conform adepților neorealismului, principala variabilă care explică comportamentul statelor în cadrul sistemului internațional, așa cum s-a observat și pe parcursul acestei lucrări.

Într-un sistem internațional anarhic, balanța de putere este singurul element care poate menține un echilibru. Această lucrare a urmărit, așadar, conturarea balanței de putere în perioada post-Război Rece. Instrumentele analitice oferite de curentul neorealist au ajutat la prezicerea schimbărilor din sistemul internațional. În cazul de față, au ajutat la analizarea durabilității unui sistem internațional unipolar și la observarea primelor încercări de balansare a puterii americane. În lucrarea de față s-a considerat că atât puterea militară, cât și cea economică a statelor China și Rusia vor juca, fără îndoială, un rol important în conturarea caracterului sistemului internațional, influențând distribuția puterii la nivel global și polaritatea sistemului. După cum afirma și Waltz, „noua balanță se dezvoltă lent”, însă din perspective istorice noul echilibru se va instaura „într-o clipită”.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

NATO, The Alliance's New Strategic Concept, 1991.

The National Security Strategy of the United States of America, The White House, feb. 2002.

The National Security Strategy of the United States of America, The White House, mar. 2006.

The National Security Strategy of the United States of America, The White House, feb. 2015.

The National Security Strategy of the United States of America, The White House, dec. 2017.

Lucrări de autor

Albright, M., Madam Secretary: A Memoir, Harper Collins, New York, 2003.

Art, Robert J., A Grand Strategy for America, Cornell University Press, New York, 2013.

Brecher, Michael, Frank P. Harvey, Realism & Institutionalism in International Studies, The University of Michigan Press, Michigan, 2002.

Bull, Hedley, The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics, Columbia University Press, Columbia, 2002.

Brzezinski, Z., B. Scowcroft, America and the World: Conversations on the Future of American Foreign Policy, Basic Books, New York, 2008.

Calleo, David P., Beyond American Hegemony: The Future of the Western Alliance, Basic Books, New York, 1987.

Carr, E. H., The Twenty Years Crisis, Palgrave Macmillan, New York, 1939.

Cooper, Robert, Destrămarea Națiunilor, Univers Enciclopedic, București, 2007.

Duroselle, Jean-Baptiste, Andre Kaspi, Istoria Relațiilor Internaționale, Vol. II, Ed. Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

Goldgeier, J. M., M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War, Brookings Institution Press, Washington, D.C, 2003.

Griffiths, Martin, Relații internaționale (școli, curente, gânditori), Ed.Ziua, București, 2003.

Halberstam, David, War in a Time of Peace, Bush, Clinton and the Generals, Scribner, New York, 2001.

Haley, P.E., Strategies of Dominance: The Misdirection of U.S. Foreign Policy, Woodrow Wilson Center Press, Washington DC., 2006.

Harvey, David, The New Imperialism, Oxford University Press, Oxford, 2003.

Hobbes, T., Leviathan, Macmillan, New York, 1962.

Hook, S. W., J. Spanier, American Foreign Policy Since World War II, CQ Press, Washington DC., 2004.

Huntington, S., The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996.

Hyland, William, Clinton's World: Remaking American Foreign Policy, Praeger, Westport, 1999.

Ikenberry, G. J., Liberal Order and Imperial Ambition, Polity, Cambridge, 2006.

Kissinger, Henry, Diplomația, All, București, 2007.

Kissinger, Henry, Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacy for the 21st Century, Simon & Schuster, New York, 2001.

Kissinger, Henry, On China, Penguin Books, Londra, 2011.

Leffler, M. P., A Preponderance of Power: National Security, the Truman Administration, and the Cold War, Stanford University Press, Stanford, 1992.

Magstadt, T., An Empire If You Can Keep It – Power and Principles in American Foreign Policy, CW Press, Washington, 2004.

Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy: The Return of Great Power Politics, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, 2009.

Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, Norton, New York, 2001.

Moore, A, J. Pubantz, To Create a New World? American Presidents and the United Nations, Peter Lang, New York, 1999.

Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, Alfred A. Knopf Inc., New York, 1985.

Morgenthau, Hans J., The Decline of Democratic Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1962.

Niebuhr, R., Moral Man and Immoral Society, Charles Scribner’s, New York, 1932.

Roy, A., An Ordinary Person’s Guide to Empire, South End Press, Cambridge, 2004.

Smith, Tony, A Pact with Devil. Washington’s Bid for World Supremacy and the Betrayal of the American Promise, Routledge, New York, 2006.

Strange, Susan, The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, New York, 1996.

Strassler, R.B. (ed.), The Landmark Thucydides, The Free Press, New York, 1996.

Walt, S. M., Taming American Power: The Global Response to U.S. Primacy, Norton, New York, 2005.

Walt, S. M., The Origins of Alliances, Cornell University Press, Ithaca, 1987.

Waltz, Kenneth, Omul, Statul și Războiul, Institutul European, Iași, 2001.

Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, McGraw Publishing Co., New York, 1979.

Zakaria, Fareed, The Post-American World, Allen Lane, Londra, 2008.

Articole, publicații, lucrări de cercetare

Albright, M., „Advancing American interests through the United Nations”, în U.S. Department of State Dispatch, vol. 6, nr. 8, 1995.

Archick, K., P. Gallis, NATO and the European Union, Congressional Research Service, Washington DC., 2008.

Armstrong, David, „Dick Cheney's song of America”, în Harper's Magazine, oct. 2002.

Arrighi, G., „Hegemony Unravelling ”, în New Left Review, nr. 32, 2005.

Art, Robert J., „Why Western Europe Needs the United States and NATO”, în Political Science Quarterly, vol. 111, nr. 1, 1996.

Blank, Stephen, „Peace mission 2009: A military scenario beyond Central Asia”, în China Brief, vol. 9, nr. 17, aug. 2009.

Booth, K., N. J. Wheeler, M. Williams, Conversations in International Relations: Interview with John J. Mearsheimer, University of Wales, 14 oct. 2004.

Brzezinski, Z., „ An agenda for NATO”, în Foreign Affairs, vol. 88, nr. 5, 2009.

Clinton, Bill, A National Security Strategy of Engagement and Enlargement, The White House, Washington D.C, iul.1994.

Cox, M., „Power Shifts, Economic Change and the Decline of the West?”, în International Relations, vol 26, nr. 4, 2012.

Crocker, C. A., „The Lessons of Somalia: Not Everything Went Wrong”, în Foreign Affairs, vol. 74, nr. 3, 1995.

Gnesotto, N., G. Grevi, The New Global Puzzle: What World for the EU in 2025?, Institute for Security Studies, EU, Paris, 2006.

Goh, E., „Hegemonic constraints: The implications of 11 September for American power”, în Australian Journal of International Affairs, vol. 57, nr. 1, 2003.

Gordon, P. H., „The End of the Bush Revolution”, în Foreign Affairs, vol. 85, nr. 4, 2006.

Graham, Thomas, „U.S. Policy Options for Managing Relations with Russia in the Former Soviet Space”, în Paul J. Saunders (ed.), Enduring Rivalry: American and Russian Perspectives on the Former Soviet Space, Center for the National Interest, Washington DC., 2011.

Haas, Richard N., „Fatal Distraction: Bill Clinton’s Foreign Policy”, în Foreign Policy, nr. 108, 1997.

Harasymiw, Bohdan, „Russia, the United States, and the New Cold War”, în Journal of Military and Strategic Studies, vol. 12, nr. 2, 2010.

Herz, John H., „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, în World Politics, vol. 2, nr. 2, 1950.

Hlavsová, Aneta, „Involved in the Middle East. George W. Bush versus Barack Obama”, în Central European Journal of International and Security Studies, vol. 11, nr. 2, 2017.

Huntington, S, „America in the World”, în The Hedgehog Review, vol. 5, nr. 1, 2003.

Ikenberry, G. J., „From Hegemony to the Balance of Power: The Rise of China and American Grand Strategy in East Asia”, în International Journal of Korean Unification Studies, vol. 23, nr. 2, 2014.

Jervis, Robert, „Understanding the Bush Doctrine”, în Political Science Quarterly, nr. 118, 2003.

Khalilzad, Z. M., From Containment to Global Leadership?, RAND, Santa Monica, CA., 1995.

Kissinger, Henry, „War Roared into Vacuum Formed by a Sidestepping of Statesmanship”, în Los Angeles Times, 27 aug. 1989.

Kornblum, John, „NATO’s Second Half Century—Tasks for an Alliance” Conference Report, The Hague Netherlands Atlantic Commission, 1994.

Krauthammer, C., „The Unipolar Moment Revisited”, în Micah L. Sifry, Christopher Cerf (eds.) The Iraq War Reader: History, Documents, Opinions, Touchstone, New York, 2003.

Krauthammer, C., „The Unipolar Moment”, în Foreign Affairs, vol. 70, nr. 1, 1991.

Kreps, S., „American Grand Strategy after Iraq”, în Orbis, vol. 53, nr. 4, 2009.

Kuchins, Andrew C., Igor A. Zevelev, „Russian Foreign Policy: Continuity and Change”, în The Washington Quarterly, vol. 35, nr. 1, 2012.

Laidi, Zaki, „The BRICS against The West?”, CERI Strategy Papers, nr. 6, 2011.

Layne, C., „The Unipolar Illusion: Why New Great Powers Will Rise”, în International Security, vol. 17, nr. 4, 1993.

Layne, C., „The War on Terrorism and the Balance of Power”, în P. Wirtz, M. Fortmann, (eds), Balance of Power: Theory and Practice in the 21st Century, University Press, Stanford, 2004.

Leffler, M. P., „September 11 in Retrospect: George W. Bush’s Grand Strategy, Reconsidered”, în Foreign Affairs, vol 90, nr. 5.

Lindsay, J. M., „George W. Bush, Barack Obama and the Future of US Global Leadership”, în International Affairs, vol. 87, nr. 4, 2011.

Lukyanov, F., „Putin's Foreign Policy: The Quest to Restore Russia's Rightful Place”, în Foreign Affairs, vol. 95, nr. 3, 2016.

Mastanduno, Michael, „Preserving the Unipolar Moment”, în International Security, vol. 21, nr. 4, 1977.

Mearsheimer, J., „The Future of the American Pacifier”, în Foreign Affairs, vol. 80, nr. 5, 2001.

Mearsheimer, J., S. M. Walt, „An Unnecessary War”, în Foreign Policy, ian./feb. 2003, nr. 134.

Medley, R., „Europe’s Next Big Idea: Strategy & Economics Point to a European Military”, în Foreign Affairs. Vol. 78, nr. 5, 1999

Miller, B., „Balance of Power or the State-to-Nation Balance: Explaining Middle East War-Propensity”, în Security Studies, vol. 15, nr. 4, 2006.

Monteiro, N. P., „Unrest Assured”, în International Security, vol. 36, nr. 3, 2011/12.

Nye, J. S., „The future of American power”, în Chandra Chari (ed.), War, Peace and Hegemony in a Globalized World, Routledge, New York, 2008.

O’Neil, Andrew, „American Grand Strategy: The Quest for Permanent Primacy”, în Brendan O’Connor, Martin Griffiths (eds), The Rise of Anti-Americanism, Routledge, Londra, 2006.

Pape, R. A., „Intimations of Multipolarity”, în Birthe Hansen, Bertel Heurlin (eds), The New World Order: Contrasting Theories, Palgrave Macmillan, New York, 2000

Pape, R. A., „Soft Balancing against the United States”, în International Security, vol. 30, nr. 1, 2005.

Paul, T. V., „Introduction: The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and Their Contemporary Relevance”, în T. V. Paul, James J. Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, Stanford, 2004.

Paul, T. V., „Soft Balancing in the Age of U.S. Primacy”, în International Security, vol. 30, nr. 1, 2005.

Posen, B. R., „European Union Security and Defence Policy: Response to Unipolarity?”, în Security Studies, vol. 15, nr. 2, 2006.

Rice, Condoleezza, „Promoting the National Interest”, în Foreign Affairs, vol. 79, nr. 1, 2000.

Royal Institute of International Affairs, Living with the Megapower Implications of the War on Terrorism, Royal Institute of International Affairs, Londra, 2003.

Sadjadpour, Karim, Reading Khamenei:The World View of Iran’s Most Powerful Leader, Carnegie Endowment for International Peace, Washington DC., 2009.

Sakwa, Richard, „Conspiracy Narratives as a Mode of Engagement in International Politics: The Case of the 2008 Russo-Georgian War”, în The Russian Review, vol. 71, nr. 4, oct. 2012.

Schuller, F. C., T. D. Grant, „Executive Diplomacy: Multilateralism, Unilateralism and Managing American Power”, în International Affairs, vol 79, nr. 1, 2003.

Schweller, R., „Neo-realism’s Status-Quo Bias: What Security Dilemma?”, în Security Studies, vol. 5, nr. 3, 1996.

Shor, Francis, „War in the Era of Declining U.S. Global Hegemony ”, în Journal of Critical Globalisation Studies, nr. 2, 2010.

Taliaferro, J. W., „Security Seeking Under Anarchy: Defensive Realism Revisited”, în International Security, vol. 25, nr. 3, 2000/2001.

Trenin, Dmitri, „Russia in the Caucasus: Reversing the Tide”, în The Brown Journal of World Affairs, vol. 15, nr. 2, 2009.

Wallerstein, I., „The Eagle has Crash Landed”, în Foreign Policy, nr. 31. Iul.-aug. 2002.

Walt, S. M., „Containing rogues and renegades: coalition strategies and counterproliferation” în V. A. Utgoff (ed.), The Coming Crisis: Nuclear Proliferation, U.S. Interests and World Order, Cambridge University Press, Cambridge, 2000.

Waltz, Kenneth, „ The Origins of War in Neorealist Theory”, în Journal of Interdisciplinary History, vol. XVIII, nr. 4, 1988.

Waltz, Kenneth, „NATO expansion: A realist’s view”, în Contemporary Security Policy, vol. 21, 2000.

Waltz, Kenneth, „Neo-Realism: Confusions and Criticisms”, în Journal of Politics and Society, vol. 25.

Waltz, Kenneth, „Structural Realism after the Cold War”, în International Security, vol. 25, nr. 1, 2000.

Waltz, Kenneth, „The Emerging Structure of International Politics”, în International Security, vol. 18, nr. 2, 1993.

Waltz, Kenneth, „The Stability of a Bipolar World”, în Daedalus, vol. 93, nr. 3, 1964

Wohlforth, W., „The Russian-Soviet Empire: A test of Neorealism”, în Review of International Studies, vol. 27, dec. 2001.

Woods, K., M. R. Pease, M. E. Stout, The Iraqi Perspectives Report: Saddam’s Senior Leadership on Operation Iraqi Freedom from the Oficial U.S. Joint Forces Command Report, U.S. Naval Institute Press, Annapolis, 2006.

Surse Internet

***Report of the Quadrennial Defense Review, mai 1997, disponibil la http://history.defense.gov/Portals/70/Documents/quadrennial/QDR1997.pdf?ver=2014-06-25-110930-527, accesat la data de 07 apr. 2018.

***Report of the Quadrennial Defense Review, sept. 2001, disponibil la http://archive.defense.gov/pubs/qdr2001.pdf, accesat la data de 19 apr. 2018.

Baker, Peter, „Russian Relations Under Scrutiny”, în The Washington Post, 26 feb. 2006, disponibil la http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/02/25/AR2006022501399.html, accesat la data de 17 apr. 2018..

Bush, George H. W., Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union, 31 ian. 1990, disponibil la http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=18095, accesat la data de 07 apr. 2018.

Bush, George W., State of Union Adress, 29 ian. 2002, disponibil la http://www.washingtonpost.com/wp-srv/onpolitics/transcripts/sou012902.htm, accesat la data de 17 apr. 2018.

Drezner, Daniel W., „Does Obama Have a Grand Strategy?”, în Foreign Affairs, 2011, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/2011-06-17/does-obama-have-grand-strategy, accesat la data de 19 apr.2018.

Glanville, Luke, Somalia Reconsidered: An Examination of the Norm of Humanitarian Intervention, 2005, disponibil la https://sites.tufts.edu/jha/archives/98, accesat la data de 08 apr. 2018.

Hadley, S. J., Iran Primer: The Georghe W. Bush Administration, noi. 2010, disponibil la https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/tehranbureau/2010/11/iran-primer-the-george-w-bush-administration.html, accesat la data de 19 apr. 2018.

Haas, Ryan, „Tit-for-tat cycle with China will hurt U.S. economy”, în Brookings, feb. 2018, disponibil la https://www.brookings.edu/blog/order-from-chaos/2018/02/05/tit-for-tat-cycle-with-china-will-hurt-u-s-economy/, accesat la data de 20 apr. 2018.

Huntington, S., The Lonely Superpower, 1999, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/1999-03-01/lonely-superpower, accesat la data de 19 mar. 2018.

Kissinger, Henry, „False Dreams of New World Order”, Washington Post, 26 feb. 1991, disponibil la https://www.washingtonpost.com/archive/opinions/1991/02/26/false-dreams-of-a-new-world-order/b7ad77c6-a1a7-4335-84fd-63ddfd06e97d/, accesat la data de 05 apr. 2018.

McFaul, Michael, Hearing on U.S.-Russian Relations: An Assessment, 27 feb. 2002, disponibil la http://carnegieendowment.org/2002/02/27/hearing-on-u.s.-russian-relations-assessment, accesat la data de 19 apr. 2018.

Mearsheimer, John J., S. M. Walt, „Realists Are Not Alone in Opposing War With Iraq”, The Chronicle of Higher Education, 15 noi. 2002, disponibil la https://www.chronicle.com/article/Realists-Are-Not-Alone-in/31230, accesat la data de 19 apr. 2018.

New York Times, France to U.S.: Don't Rule, 03 sep. 1991, disponibil la https://www.nytimes.com/1991/09/03/world/soviet-turmoil-france-to-us-don-t-rule.html, accesat la data de 05 apr. 2018.

Novak, Petr, Rosa Raffaelli, Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European, mar. 2017, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.html, accesat la data de 10 apr. 2018.

Nye, Joseph S., „U.S. Power and Strategy after Iraq”, în Foreign Affairs, 2003, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/2003-07-01/us-power-and-strategy-after-iraq, accesat la data de 19 apr. 2018.

Powell, Colin, Presentation to the UN Security Council: A Threat to International Peace and Security, 5 feb. 2003, disponibil la https://www.un.org/press/en/2003/sc7658.doc.htm, accesat la data de 18 apr. 2018.

Putin, Vladimir, Text of Putin’s speech at NATO Summit, Bucuresti, 02 apr. 2008, disponibil la https://www.unian.info/world/111033-text-of-putins-speech-at-nato-summit-bucharest-april-2-2008.html, accesat la data de 17 apr. 2018.

Schulz, M., „European Parliament – Europe in Crisis? The Prospects for a Renewed EU-US Partnership”, 27 noi. 2012, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/former_ep_presidents/president-schulz-2012-2014/en/press/press_release_speeches/speeches/sp-2012/sp-2012-november/speech-at-the-sais–joh, accesat la data de 18 apr. 2018.

Steele, Jonathan, „Putin still bitter over orange revolution”, în The Guardian, 06 sept. 2005, disponibil la http://www.theguardian.com/world/2005/sep/06/russia.jonathansteele, accesat la data de 17 apr. 2018.

The Washington Post, Putin's Prepared Remarks at 43rd Munich Conference on Security Policy, feb. 2007, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/02/12/AR2007021200555.html, accesat la data de 18 apr. 2018.

The White House Office of the Press Secretary, Remarks by Dr. Condoleezza Rice, International Institute for Strategic Studies, 26 iun. 2003, disponibil la http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/06/20030626.html, accesat la data de 18 apr. 2018.

Theory Talk, Interview with Kenneth Waltz: Kenneth Neal Waltz – The Physiocrat of International Politics, 03 iun. 2011, disponibil la http://www.theory-talks.org/2011/06/theory-talk-40.html, accesat la data de 07 apr. 2018.

Trenin, Dmitri, „Welcome to Cold War II”, în Foreign Policy, 04 mar. 2014, disponibil la http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/04/welcome-to-cold-war-ii, accesat la data de 17 apr. 2018.

Tunsjo, O., „The Return of Bipolarity in World Politics: China, the United States, and Geostructural Realism”, în Foreign Affairs, 2018, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/reviews/capsule-review/2018-04-16/return-bipolarity-world-politics-china-united-states-and, accesat la data de 20 apr. 2018.

U.S. Department of State, Interview with Andrea Mitchell of MSNBC: John Kerry, Secretary of State, 26 feb. 2014, disponibil la https://2009-2017.state.gov/secretary/remarks/2014/02/222588.htm, accesat la data de 19 apr. 2018.

U.S. Department of State, Interview With Reuters and Agence France-Presse: Secretary Condoleezza Rice, 01 feb. 2005, disponibil la https://2001-2009.state.gov/secretary/rm/2005/41460.htm, accesat la data de 19 apr. 2018.

Volkov, Vladimir, Russia: Putin condemns Iraq war as an “error”, 29 mar. 2003, disponibil la http://www.wsws.org/en/articles/2003/03/russ-m29.html, accesat la data de 18 apr. 2018.

Walt, S. M., „Two Cheers for Clinton’s Foreign Policy”, 2000, disponibil la https://www.foreignaffairs.com/articles/2000-03-01/two-cheers-clintons-foreign-policy, accesat la data de 25 mar. 2018.

Yabanci, B., Assessing the Impact of the European Union in Kosovo Conflict Resolution: Building States and Societies upon Tabula Rasa?, 2009, disponibil la http://lup.lub.lu.se/student-papers/record/1397349, accesat la data de 08 apr. 2018.