Politica Industriana In Uniunea Europeana. Studiu de Caz Analiza Impactului Economic a Politicilor de Reindustrializare
=== 22518ef2f280ddf8ce24925711338912ee68edd3_515785_1 ===
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Politica industrială a Uniunii Europene…………………….………………………4
1.1.Politicile Uniunii Europene – scurtă trecere în revistă………………………………………..4
1.2.Argumete în favoarea politicilor industriale…………………………………………………10
1.3.Aspecte generale privind politica industrială………………………………………………13
1.4. O nouă abordare a politicii industriale………………………………………………………18
1.5. O nouă politică de inovare industrială…………………………………………19
Capitolul 2. Creșterea competitvității la nivelul industriei…………..…………………………..27
2.1. Aspecte generale………………………………………….………………………….……..27
2.2. Schimbarile la nivelul industriei……………………………………………………………29
2.3. Industrie inovatoare……………………………………………………………………..….34
Capitolul 3. Studiu de caz analiza impactului economic al politicilor de reindustrializare ………………………………………………………….………………………………….…..…47
3.1 Politica industrială la nivelul României…………………………………………..…………..47
3.2. Politici de industrializare și dezindustrializare………………………………………….…..48
Concluzii………………………………………………………………………………………65
Bibliografie……………………………………………………………………………………67
Introducere
Industria europei se confurntă cu o serie de provocări, altele decât cele din trecut, ca urmare a avansului tehnologic, dar și a necesității de a dezvolta o industire durabilă. Mai mult, piața europeană este în continua dezvoltare, iar liberalizarea acesteia a contribuit la o schimbare a politicilor comerciale și respective, la o schimbarea a modului în care se dezvoltă industria.
Lucrarea de față este un demers menit să aducă în prim plan tema industrializării europene. Astfel, în lucrarea de față ne-am concentrat atenția pe analiza literaturii de specialitate, recurgând la investigarea unor articole românești sau străine, precum și a unor cărți din literatura de specialitate românească și străină.
Astfel primul capitol – ,, Politica industrială a Uniunii Europene” prezintă aspecte ce țin de Politicile Uniunii Europene, în raport cu indistrializarea. În acest demers am punctat elemente ce țin de argumetele în favoarea politicilor industriale, aspecte generale privind politica industrial, precum și aspecte de noutate întâlnite la nivelul politicilor europene.
În partea a doua a lucrării am prezentat factorii care contribuie la creșterea competitvității la nivelul industriei, mizând pe ideea de dezvoltare durabilă.
Capitolul trei al lucrării de față, este partea aplicativă, în care ne-am propus să analizăm din punct de vedere al cifrelor industria la nivelul Europei.
Capitolul I. Politica industrială a Uniunii Europene
1.1. Politicile Uniunii Europene – scurtă trecere în revistă
Lansarea Euro, la 1 ianuarie 1999, a fost un moment esențial de cotitură în procesul de integrare europeană. Astfel, se marchează finalizarea unei etape de cooperare economică și politică fără precedent. Acest proces a transformat profund structura și modul de funcționare a economiei europene și a contribuit de o manieră decisivă la prosperitatea și stabilitatea ei. Introducerea Euro dinamizează procesul de integrare economică și politică și consolidează poziția pe care Uniunea o ocupă, din acest punct de vedere, la nivelul economiei mondiale.
Cu toate acestea, pentru realizarea pe termen mediu a unei creșteri economice este necesară o strategie globală și coerentă, compusă dintrei elemente, ale căror efecte se susțin reciproc:
politici macroeconomice sănătoase, propice creșterii, creării de locuri de muncă și stabilității prețurilor, ceea ce presupune ca Pactul de stabilitate și de creștere să fie pe deplin respectat, iar evoluția salariilor să rămână corespunzătoare;
politici care să amelioreze funcționarea globală a pieței muncii și care să favorizeze, în particular, dorința de angajare, spiritul întreprinzător, capacitatea de adaptare și egalitatea de șanse, datorită unei implementări hotărâte, rapide și transparentea liniilor directoare privind locurile de muncă, concepute în funcție de situația din statele membre;
reforme economice care să permită creșterea eficienței și flexibilității piețelor de bunuri, servicii și capitaluri, în paralel cu promovarea unei politici de protejare a mediului înconjurător, ceea ce implică o supraveghere atentă a pieței unice, o politică fermă in domeniul concurenței, măsuri de reglementare precum și implementarea unor sisteme de impozitare mai eficiente.
Statele membre care nu participă la zona Euro, spre deosebire de cele care fac parte din această zonă, nu sunt supuse acelorași constrângeri de politică macroeconomică, în măsura în care își păstrează competențele naționale în domeniul politicii monetare, a cursurilor de schimb și nu trebuie să respecte toate dispozițiile Pactului de stabilitate și de creștere. Cu toate acestea, ele vor trebui să continue aplicarea politicilor macroeconomice bazate pe stabilitate, care stau la baza unei creșteri economice susținute și a creării de noi locuri de muncă în perspectivă. În plus, în pregătirea pentru adoptarea Euro, aceste state vor trebui să își conducă politicile monetare și bugetare de o manieră care să le permită menținerea și, dacă este necesar, ameliorarea convergenței în domeniul inflației și a stabilității bugetare.
Transferul de competențe: politicile comune
În cele ce urmează vom prezenta o serie de factori care contribuie la transferul de competențe, în ceea ce privește politicile comune.
Politica agricolă comună
Succesul acestei politici depinde de implementarea principiilor necesare pentru stabilirea unei veritabile piețe comune: piața unică (eliminarea barierelor vamale, armonizarea regulilor sanitare și a normelor tehnice), unitatea prțurilor (instituirea unor mecanisme regulatoare) și solidaritatea financiară (resurse alocate cheltuielilor comune și nu în funcție de contribuțiile statelor membre).
Organizațiile comune de piață (OCP) presupun ca fiecare produs sau grup de produse să facă obiectul unei norme de piață, menite să reglementeze producțiile, să stabilizeze prețurile și să garanteze securitatea aprovizionării. Finanțarea este asigurată de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA), ale cărui resurse sunt constituite din impozite obligatorii, din taxe vamale plătite la granițele externe și dintr-o parte a TVA-ului fiecărui stat membru. Acesta susține prețurile agricole, instalarea tinerilor agricultori și diversificarea acțiunilor în zona rurală.
Uniunea Europenă este membră a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Uniunea Europeană a intensificat activitățile de sprijinire a procesului de restructurare derulat de către statele Europei Centrale și de Est, candidate la aderare. SAPARD (instrument de sprijinire a agriculturii și a dezvoltării rurale) este mijlocul financiar pe termen mediu destinat, în special, să favorizeze dezvoltarea durabilă a agriculturii și a zonelor rurale din aceste țări.
Politica comercială comună
În cadrul Comunității Europene, statele membre au creat o uniune vamală care prevedea un regim comun de importuri pentru importurile din statele terțe. Politica de comerț comună a Uniunii este fondată pe existența unui tarif extern comun care se aplică într-o manieră uniformă tuturor statelor membre. Această politică europeană comună a permis aplicarea unor măsuri cu efect asupra importurilor și exporturilor, asupra reprezentării Comunității în cadrul GATT și apoi al OMC, unde aceasta a militat pentru dezvoltarea unui regim al schimburilor multilaterale la nivel mondial, pentru aplicarea concluziilor acordurilor și aranjamentelor comerciale. În cele ce urmează vom face o descriere succintă a instrumentelor și politicilor comerciale.
Principalele instrumente ale politicii comerciale europene:
tariful extern comun (TEC);
instrumentele de apărare comercială: antidumping, politica împotriva subvențiilor, reglementări privind barierele în calea comerțului și măsuri de salvgardare;
instrumente de acces pe piețele țărilor terțe;
acordurile preferențiale și negocierile multilaterale.
Politica în domeniul transporturilor
Domeniul transporturilor este un element cheie al integrării în cadrul Uniunii. De asemenea, este un sector în care politicile naționale, gradul de intervenție al administrațiilor publice, sumele mari de investit și obligațiile legate de serviciul public sunt tot atâtea obstacole în calea implementării unei politici comune.
Uniunea Economică și Monetară
UEM se caracterizează prin existența politicilor economice concertate, o politică monetară unică și o bancă centrală comună, care emite moneda utilizată pentru liberal schimb. Fiecare țară își abandonează de fapt suveranitatea monetară, în favoarea unei suveranități comune.
Organizarea UEM se bazează pe mai multe principii: independența Băncii Centrale, care are ca obiectiv principal controlul inflației, absența unei coordonări externe a politicilor bugetare, pe fondul unei politici monetare comune și, în sfârșit, încadrarea politicii bugetare în limitele prudențiale.
Împărțirea competențelor: politicile comunitare
Coeziunea economică și socială
Conceptul de coeziune economică și socială derivă din cel de convergență reală, în sensul că obiectivul de convergență nominală nu poate fi realizat în cazul în care condițiile pe care le oferă economiile sunt divergente.
Actul Unic European din 1986 a înlocuit conceptul de convergență cu cel mai larg, de coeziune economică și socială, cu scopul de a realiza o mai bună repartizare geografică a creșterii nivelului de trai.
Politica regională
Politica regională a Comunității are trei caracteristici majore:
este o politică de sprijin, complementară politicilor regionale ale statelor membre și ale regiunilor;
încearcă să integreze sistematic dimensiunea regională în concepția politicilor comunitare (agricultură, piața internă, cercetare etc. );
Comunitatea intervine direct prin intermediul fondurilor structurale, principalele instrumente financiare de care dispune pentru a întări coeziunea economică și socială.
Politica socială și de sănătate
Politica socială este un domeniu al cooperării între statele membre, având legături strânse cu politica regională. Legislația comunitară prevede o armonizare și nu o unificare a prevederilor legislative naționale din domeniul salarial, al muncii, al condițiilor de desfășurare a activității, al formării profesionale, al securității sociale și al dreptului sindical.
Cercetarea și tehnologia
Acțiunile Uniunii Europene favorizează dezvoltarea unor proiecte care depășesc mijloacele statelor membre sau suscită cooperarea atât în domeniile cercetării fundamentale, cât și în sectoarele industriale vulnerabile. Ca o prelungire a Actului Unic, acordurile de la Maastricht extind obiectivele politicii de cercetare și modifică anumite reguli de procedură, pentru a crește eficiența acțiunilor comunitare.
Programul EUREKA participă la susținerea programelor de cercetare. Nu este vorba de un program comun, ci despre o inițiativă independentă, care reunește 25 de state ale Europei și ale Uniunii Europene. EUREKA facilitează cooperarea europeană în domeniul cercetării științifice și tehnologice, cu scopul de a crește productivitatea și competitivitatea Europei în domeniul tehnologiilor de vârf.
Acest program vizează toate sectoarele tehnologice civile, în special următoarele:
biotehnologie ( medicală și agro-alimentară);
comunicații;
tehnologia informațiilor;
energie;
mediu;
laser;
transport;
noile materiale;
robotică.
Mediul și protecția consumatorilor
Dincolo de programele și directivele care s-au succedat în din 1972, preocupările legate de calitatea vieții sunt recunoscute oficial prin Actul Unic European și integrate în domeniul competenței comunitare. Programul de acțiune subliniază împărțirea responsabilităților între autorități, întreprinderi și opinia publică, cu scopul de a asigura o participare cât mai largă și mai activă, care v-a face apel, în primul rând, la forțele pieței.
Dincolo de domeniile devenite deja clasice (poluarea aerului, a apei, a solului; deșeurile și substanțele periculoase; zgomotul; protejarea naturii…) sau de cele care corespund unor preocupări mai recente (securitatea nucleară, manipulări genetice), Uniunea dorește să promoveze o nouă concepție a rolului și a importanței politicii de mediu, care să vizeze un <<nivel de protecție ridicat>>, conform Tratatului de la Maastricht. Dacă principiul prudenței este elementul dominant al noii strategii, prevenirea, responsabilitatea poluatorului și corectarea de la sursă a pagubelor produse asupra mediului demonstrează pentru viitor necesitatea unei acțiuni coerente, condusă după principiile subsidiarității.
Agenția Europeană de mediu a fost creată de Uniunea Europeană în 1990, pentru a verifica și a exploata, în interesul public și în scopuri strategice, informațiile tehnice și științifice furnizate de către sistemele de supraveghere naționale sau regionale, publice sau private.
Cercetarea pentru dezvoltare
Programul de dezvoltare se bazează pe cinci piloni:
dialogul politic;
participarea la societatea civilă;
reducerea sărăciei;
noul cadru de cooperare economică și comercială;
reforma cooperării financiare.
De altfel, instrumentele de cooperare (subvenții, facilități de investiții), prin intermediul Fondului European de Dezvoltare (FED) și a Băncii europene de Investiții (BEI) sunt raționalizate, iar procedurile simplificate.
Politica energetică
Crearea unei piețe interne a energiei presupune armonizarea ormelor naționale și consolidarea obiectivelor prioritare: securitatea aprovizionării, solidaritatea între statele membre și grija față de mediu. În acest sens, o componentă esențială sunt rețelele transeuropene interconectate de distribuire a energiei.
Cartea Europeană a Energiei, adoptată în 1991, a fixat regulile cooperării între statele europene, având interese comune și complementare.
Măsuri de acompaniere a politicilor naționale
Industria și întreprinderile
Politica întreprinderilor vizează trei mari obiective, referitoare în special la sectorul industrial: crearea unui cadru juridic propice înființării și dezvoltării de întreprinderi în Comunitate; crearea unui mediu economic favorabil dezvoltării întreprinderilor care activează în Piața Unică; promovarea cooperării între întreprinderile din diferite regiuni ale Comunității.
Educația și cultura
Acțiune culturală din Uniunea Europeană are ca obiective:
întărirea sentimentului de apartenență la o comunitate europeană, în respectul diversitășii tradițiilor și culturilor naționale și religioase;
facilitatea accesului cetățenilor europeni la cultură, văzută ca factor de integrare socială și culturală;
exploatarea potențialului sectorului cultural de a oferi locuri de muncă;
contribuția la răspândirea culturii europene în lume.
1.2. Argumete în favoarea politicilor industriale
Dat fiind faptul că Europa asită la o schimbre de perspectivă, provocată de avandul tehnologic, dar și de poluare, este necesar ca decidenții politici la nivel european să fie atenți la următoarele aspecte:
Rolul industriei:
– este diferit de la o țară la alta (ponderi ale contribuției la producerea PIB și la ocuparea forței de muncă);
– reducerea contribuției industriei în favoarea serviciilor;
– politica industrială – parte a politicii economice de intervenție. Sfera de cuprindere nu este definită în mod identic în lucrarile diferiților autori: de la includerea tuturor măsurilor guvernamentale (investiții, comerț exterior, mediu etc.), până la intervenții specifice anumitor sectoare .
De ce intervenție în industrie?
– Pentru a corecta imperfecțiunile pieței, printr-un răspuns-ofertă. Cine garantează că intervențiile guvernului orientează mai bine dezvoltarea economică decât o piață chiar imperfectă? Intervențiile imperfecte ale guvernului pot face mai mult rău decât piața (ex, intervenția guvernelor pentru salvarea locurilor de muncă în cazul industriilor în declin, gen minerit, este o opțiune greșită).
– Pentru a elabora strategii de dezvoltare pe termen lung, peste ceea ce este posibil la nivelul unei firme.
– Depășirea organizării activității în cazuri speciale și depășirea anumitor situații de criză.
– Intervențiile trebuie să se îndrepte spre crearea cadrului favorabil concurenței, care să ducă la o mai bună alocare a resurselor.
– Să sprijine dezvoltarea industriilor "începătoare"(Infant industry), până în faza în care acestea devin autosustenabile, și să ajute competitivitatea externă a celor mai "de viitor" produse. Rezultă că intervenția trebuie să fie selectivă.
– Să promoveze, prin instrumente specifice, dezvoltarea infrastructurii, educația, calificarea, și cercetarea științifico – tehnologică.
– Să faciliteze ajustarea structurală.
În această perioadă, mai mult decât oricând, Europa are nevoie de industrie și industria are nevoie de Europa. Piața unică, cu 500 de milioane de consumatori, 220 de milioane de lucrători și 20 de milioane de antreprenori, reprezintă un instrument esențial pentru a se ajunge la o Europă industrială competitivă. Unul din patru locuri de muncă din sectorul privat din Uniunea Europeană este în industria prelucrătoare și cel puțin încă unul din patru este în servicii conexe care depind de industrie în calitate de furnizor sau client. 80 % din totalul eforturilor sectorului privat de cercetare și dezvoltare se realizează în industrie – aceasta reprezintă un motor de inovare și un furnizor de soluții la problemele cu care se confruntă societățile noastre.
Este esențial să se stimuleze productivitatea în industria prelucrătoare și în serviciile asociate pentru a susține refacerea dezvoltării și a locurilor de muncă, pentru refacerea sănătății și sustenabilității economiei UE și pentru a contribui la susținerea modelului nostru social. Prin urmare, industria are rolul cel mai important în noul model de dezvoltare pentru economia UE, după cum se subliniază în strategia Europa 2020.
Criza economică și financiară a reorientat atenția asupra importanței esențiale a unui lanț valoric de prelucrare industrială puternic, competitiv și diversificat pentru potențialul de competitivitate și de creare de locuri de muncă al UE. Prezenta comunicare stabilește un cadru strategic pentru o nouă politică industrială integrată care va stimula refacerea economică și locurile de muncă prin asigurarea unei baze industriale prospere de clasă mondială în UE.
IMM-urile reprezintă aproximativ 2/3 din ocuparea forței de muncă din industrie și o mare parte din dezvoltarea și din potențialul de locuri de muncă al industriei UE se regăsește în IMM-urile sale, vii și dinamice. Prin urmare, promovarea creării, dezvoltării și internaționalizării IMM-urilor trebuie să se afle în centrul noii politici industriale integrate a UE.
În ultimul deceniu, mediul de afaceri mondial s-a schimbat radical. Aceasta creează atât probleme cât și oportunități pentru industria europeană: politica industrială ar trebui să ajute industria să profite de aceste oportunități. Industria UE concurează cu China, Brazilia, India și alte economii emergente și în ceea ce privește produsele de înaltă valoare. Tehnologia, TIC și competențele devin din ce în ce mai importante pentru competitivitatea la nivel internațional. Lanțurile valorice internaționale devin din ce în ce mai interconectate și concurența pentru resurse energetice și materii prime precare devine din ce în ce mai puternică. Industria UE trebuie să preia conducerea și în tranziția către o economie bazată pe conținut scăzut de carbon și utilizarea eficientă a resurselor.
Există motive de optimism în ceea ce privește capacitatea industriei UE de a răspunde acestor provocări și de a continua să fie motorul dezvoltării în economia UE. Până la declanșarea crizei financiare și economice, industria europeană se descurca destul de bine în acest mediu în rapidă schimbare. Ea reușise să își păstreze cu succes cota din comerțul mondial pe parcursul ultimului deceniu, făcând față unei presiuni puternice din partea noilor concurenți. Numai sectorul industrial reprezintă 75 % din exporturi. Sectoarele precum industria farmaceutică și ingineria s-au dezvoltat puternic. Industria automobilelor, cea chimică și cea aerospațială s-au extins și ele. Cu toate că, inițial, criza economică a dus la o prăbușire temporară a producției industriale, după reluarea dezvoltării comerțului mondial și cu eliminarea stocurilor excedentare, a urmat o recuperare rapidă. Desigur, unele sectoare au fost afectate mai puternic și pe termen mai lung decât altele.
Un sector industrial al UE dinamic și puternic competitiv poate asigura resursele și multe dintre soluțiile provocărilor societale cărora trebuie să le facă față UE, de exemplu, schimbarea climatică, sănătatea și îmbătrânirea populației, precum și dezvoltarea unei societăți sănătoase, sigure și liniștite și a unei economii sociale de piață înfloritoare.
Tranziția necesară către o economie mai sustenabilă, incluzivă și cu utilizare eficientă a resurselor va trebui să fie susținută prin politici, atât orizontale cât și sectoriale, la toate nivelurile și va necesita o guvernanță europeană consolidată și dialog social.
1.3. Aspecte generale privind politica industrială
Extinderea Uniunii Europene a adus cu sine importante modificări în plan industrial european și a generat probleme specifice pentru industria statelor nou-aderate.
Dezvoltarea potențialului de creștere economică a Uniunii Europene trebuie să fie o preocupare permanentă a politicii industriale. Trebuie consolidată baza industrială a Uniunii Europene prin intermediul unor politici specifice. O industrie performantă generează externalități pozitive pe ansamblul economiei, accentuând potențialul de creștere și soliditatea structurii economice, favorizând inovarea. Pe baza abordării orizontale vizând crearea unor condiții-cadru adecvate, ar trebui identificate priorități, astfel încât să fie facilitată dezvoltarea unor domenii cu potențial ridicat de creștere.
Politica industrială a CE/UE :
– Nu apare în Tratatul de la Roma ca o viitoare politică la nivel comunitar, dezvoltarea pe baza concurenței fiind esențială.
– În anii 60 s-a înregistrat o creștere economică rapidă, inflație scăzută, dezvoltare importantă a schimburilor externe și liberalizarea acestora, prețuri mici ale energiei și materiei prime, schimbări structurale mari – de la agricultură, la industrie, grad ridicat de ocupare a forței de muncă, chiar cerere mai mare decât oferta în țările cu ritm ridicat de creștere (Germania, Franța).
– Intervenție la nivel național, mai mult prezentă în Franța.
– Protecție industrială în perioada următoare, cu menținerea unor industrii ineficiente.
– Prima încercare de formulare a unei politici industriale în UE a avut loc în 1970 – Raportul Colonna, cu titlul Memorandum asupra Politicii industriale, care atragea atenția asupra necesității de a orienta structura industrială și asupra unor acțiuni comune.
– Raportul Spinelli, din 1973, sub numele Memorandum asupra Programului Politicii Tehnologice și Industriale.
– Raportul Cockfield, din 1985, cu numele Desăvârșirea Pieței Interne, conține măsuri care să facă posibila liberalizarea comerțului cu bunuri.
– Propunerea de elaborare a statului Companiei europene, în 1989.
– Comunicatul Comisiei (Bangemann) asupra Politicii Industriale într-un mediu deschis și competitiv, în 1990, stipulează modul în care trebuie să opereze politică industrială: în cadrul unei politicii comerciale liberale, în concordanță cu alte politici comune; soluționarea problemelor industriale ale regiunilor sau în cadrul industriilor să se facă prin măsuri care țin de piața interna și internațională (mediu atrăgător pentru investiții, care să preia riscul). Rezultă o mai categorică orientare a politicilor industriale către piața și către o mai bună integrare în contextul comunitar.
– Tratatul de la Maastricht formulează pentru Comisie (Art. 130) competența în domeniul asigurării condițiilor pentru competitivitate externă. În acest sens, să promoveze masuri de ajustare a industriei la schimbarile structurale; sa încurajeze cooperarile între firme: rivalitate în interiorul Pietei Interne si concurenta în exterior; sa întareasca potentialul industrial de inovare, cercetare si dezvoltare tehnologica.
– Politica în R&D a început în 1984, si a constat într-un program cadru de 4 ani, privind coordonarea si integrarea întregii asistente acordate domeniului în UE.
– Constatarea ramânerii în urma în domeniul informaticii a dus la adoptarea programului cunoscut sub numele ESPRIT (European Strategic Programme for Research în Information Technology), finantat jumatate din surse UE si jumatate din Surse nationale si private.
– Diseminarea rezultatelor obtinute în cadrul ESPRIT sa facut prin intermediul programului RACE (Research and Development în Advanced Communication for Europe).
– Revitalizarea industriilor traditionale formeaza obiectul unui program Basic Research în Industrial Technologies în Europe (BRITE).
– Biotechnology Action Programme (BAP).
– European Collaborative Linkage of Agriculture and Industry through Research (ÉCLAIR).
– EUREKA (European Research Cooperation Agency) este un program amplu la care participa 17 tari, nu numai din UE, care si-a propus sa contribuie la dezvoltarea si producerea unor bunuri de înalta tehnologie.
Politica industrială a Romaniei bazată pe clustere și poli de Competitivitate:
În mementul de față, România a sabilit programe de finanțare pentru IMM-uri și pentru remodernizarea industriilor, astfel încât acestea să fie competitive.
În baza HG nr 720/2010, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri are atribuții privind organizarea și monitorizarea elaborării și implementarii politicii industriale a României.
În conformitate cu angajamentele asumate de către România în cadrul Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană și a asigurării similiarității cu celelalte State Membre ale Uniunii Europene, Programul Național de Reformă pentru perioada 2011-2013 – secțiunea Politică Industrială (aprobat de Guvernul Romaniei în aprilie 2011) și Documentul de Politică Industrială stipulează importanța politicii de clustere și poli de competitvitate pentru relansarea economică și creșterea competitivității regionale și naționale.
La nivelul Uniunii Europene, clusterele inovative sunt considerate “motorul” dezvoltării economice și inovării, acestea reprezentând un cadru propice de dezvoltare a afacerilor, “O politică industrială integrată în era mondializării” și ”O Uniune a inovării”, două inițiative emblematice ale Strategiei EUROPA 2020.
Odată cu accentuarea fenomenului de globalizare și creșterea competitivității pe piețele naționale, europene și internaționale, apartenența la un cluster inovativ devine un avantaj real pentru întreprinderile mici și mijlocii, ca urmare atât a accesului facil și rapid la rezultatele cercetării în vederea implementării acestora în producție și realizării de produse inovative, utilizând tehnologii performante, cât și a strategiilor comune de dezvoltare.
Începând cu anul 2009, în cadrul cooperarii bilaterale romano-germane, GTZ Societatea Germana pentru Cooperare Tehnică a oferit asistența Direcției Politici Industriale din cadrul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru realizarea unei analize de benchmarking privind politica de cluster și elaborarea studiului “Romanian Cluster Mapping”, abordarea conceptului fiind “bottom up” de la nivelul celor 8 regiuni de dezvoltare ale României.
Totodată, în cadrul proiectului INOVCluster, derulat de către un consorțiu de firme în cadrul Planului Sectorial de Cercetare pentru Industrie s-a elaborat Ghidul pentru implementarea în România a conceptului de cluster inovativ, care oferă o bază metodologică și pragmatică pentru cei care doresc să transpună noile concepte inovative de cluster și pol de competitivitate. Ghidul a fost diseminat cu toți factorii interesați în cadrul unor seminarii de la nivel regional și național.
În implementarea conceptului de cluster și pol de competitvitate regional s-a pornit de la teoria economică a lui Michael Porter, respectiv ”un cluster este o concentrare economică de întreprinderi, în special IMM-uri, pe o arie geografică dată, interconectate, cu propriile nuclee (centre) de cercetare, centre de formare profesională, furnizori specializați, într-un anumit domeniu, care se află în competiție dar și în relații de cooperare”, iar un pol de competitivitate este un cluster inovativ regional cu vocație națională și internațională sau o rețea de clustere.
Realitatea economică din România a impus prezența unor instituții catalizatoare (entități specializate în domeniul transferului tehnologic și al inovării, firme de consultanță, camere de comerț etc).
Clusterele și polii de competitvitate din România nu au personalitate juridică, ele sunt create pe baza unui Protocol de colaborare semnat și parafat de toți membrii, dar asociația de management a structurii asociative are personalitate juridică.
În România până în 2010 s-au creat, în mod natural, circa 27 de clustere inovative și poli de competitivitate regionali în diferite sectoare economice: industria auto, ITC, industrii creative, energii regenerabile, aviație, maritim-fluvial, agroalimentar, turism și 49 de parcuri industriale cu circa 760 de întreprinderi din sectoare diferite de activitate.
În data de 1 iulie 2011 a fost creată Asociația Națională a Clusterelor, iar Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a devenit membru al ECA – European Cluster Alliance.
Finanțarea clusterelor inovative din România s-a asigurat doar din fonduri private, iar din trim.I 2012 s-au putut accesa și fonduri europene în cadrul POS CCE “Creșterea competitivității economice” atât de către polii de competitivitate cât și pentru atragerea IMM în lanțuri de furnizori și clustere.
Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri sprijină consolidarea competitivității clusterelor inovative în cadrul noului proiect din Planul sectorial de cercetare pentru industrie și participarea acestora în cadrul unor programe regionale (Sud Estul Europei, Bazinul Mării Negre, Strategia Dunării etc) sau misiuni economice în Statele Membre ale UE în vederea realizarii unui schimb de experiență și bune practici.
În perioada 30-31 ianuarie 2012 a avut loc la Brașov, în cadrul schimbului de bune practici cu Statele Membre ale UE, Conferința clusterelor din România unde experți din Spania au prezentat modalități de accesare a fondurilor structurale pentru proiecte ale clusterelor inovative.
Principiile generale ale actualei politici industriale a Uniunii Europene au fost stabilite încă din 1990. Această abordare viza crearea unor condiții-cadru care să permită întreprinderilor să-și sporească competitivitatea compensând, dacă este cazul, disfuncționalitățile pieței.
Între timp contextul politic s-a modificat. Introducerea monedei unice a consolidat eficacitatea pieței interne.
– Cartea Albă din 1993 cu privire la creșterea economică, ocuparea forței de muncă și competitivitate, care a subliniat importanța IMM-urilor, infrastructurii și a noilor tehnologii;
– Comunicarea intitulată „O politică de competitivitate industrială pentru Uniunea Europeană”. accentul a fost pus pe investițiile care nu sunt de natură materială și pe cooperarea industrială;
– problema mondializării a fost abordată în Comunicarea intitulată „Competitivitatea întreprinderilor europene în condițiile mondializării – modalități de încurajare”;
– La Consiliul European de la Göteborg, din anul 2001, a fost adoptată strategia Uniunii Europene în favoarea dezvoltării durabile, ce vizează urmărirea simultană a obiectivelor celor trei piloni – economic, social și de mediu. Eficiența aplicării strategiei impune coerența politicilor aferente diferiților piloni.
– Importanța competitivității și nevoia de sinergie între politica industrială, cea de cercetare și dezvoltare și piața internă a fost subliniată și la summit-ul de la Sevilla, din iunie 2002.
– Politica industrială joacă un rol hotărâtor în atingerea obiectivelor de la Lisabona și de la Göteborg.
1.4. O nouă abordare a politicii industriale
Comunicarea Comisiei către Parlamentul european, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Bruxelles, 24.1.2011, COM (2010) 614 final/4 propune o abordare nouă a politicii industriale care va aduce economia UE pe o cale dinamică de creștere, consolidând competitivitatea UE, asigurând dezvoltare și locuri de muncă și făcând posibilă tranziția la o economie cu conținut scăzut de carbon și eficientă în utilizarea resurselor.
Un cadru strategic ambițios pentru o nouă politică de competitivitate industrială trebuie să atribuie rolul cel mai important competitivității și sustenabilității industriei europene. Pentru aceasta, este nevoie ca politica industrială să fie înțeleasă în sensul său mai larg:
În primul rând, este vorba despre acele politici care au un impact asupra costurilor, prețurilor și competitivității inovative ale industriei și ale sectoarelor individuale, precum politicile de standardizare sau inovare sau politicile sectoriale orientate, de exemplu, către performanțele sectoarelor individuale în ceea ce privește inovația.
În al doilea rând, este necesar să se examineze efectele asupra competitivității ale tuturor celorlalte inițiative politice precum politici de transport, de energie, de mediu sau sociale și de protecția consumatorilor, dar și politici de piață unică sau comerciale. Acestea sunt componente esențiale ale pachetului global, deoarece pot avea o influență importantă asupra costurilor, prețurilor și competitivității inovative ale industriei.
Această nouă abordare se caracterizează prin:
– Cumularea unei baze orizontale cu o aplicare sectorială. Problemele actuale necesită eforturi solicitante de ajustare și strategii ambițioase de tranziție pentru diferite sectoare economice. Toate sectoarele sunt importante, iar Comisia va continua să aplice o abordare diferențiată pentru fiecare sector. După caz, Comisia va examina posibilitatea adoptării de măsuri corespunzătoare de informare a consumatorilor și de promovare a excelenței industriale în sectoare date. Răspunsuri politice coordonate la nivel european. Diviziunea muncii pe întregul glob se intensifică, iar conceptele de sectoare naționale sau industrii cu interacțiuni reduse cu alte sectoare sau cu restul lumii devin mai puțin relevante.
– Trebuie luat în considerare întregul lanț valoric și de aprovizionare, de la accesul la energie și materii prime și până la servicii post-vânzare și reciclarea materialelor. Nu se poate evita ca părți ale acestui lanț să se afle în afara Europei; de aici necesitatea ca toate industriile să aibă un „reflex de globalizare”.
– Comisia va raporta cu regularitate asupra competitivității, politicilor industriale și performanțelor UE și statelor membre. Având în vedere că multe dintre condițiile-cadru relevante pentru o industrie competitivă și sustenabilă se stabilesc la nivel de state membre, monitorizarea nu ar trebui să cuprindă numai performanțele în ceea ce privește competitivitatea ci și politicile de competitivitate .
Succesul acestei noi politici industriale se va traduce direct printr-o dezvoltare mai puternică și într-un număr mai mare de locuri de muncă, precum și printr-o competitivitate internațională îmbunătățită a industriei europene. În plus, utilizarea resurselor și a energiei, precum și emisiile de gaze cu efect de seră ar trebui să fie decuplate de creșterea producției în conformitate cu ambițiile globale ale strategiei Europa 2020.
1.5. O nouă politică de inovare industrială
Pentru a răspunde provocărilor concurenței mondiale și sustenabilității sporite este nevoie să se ajungă la excelență în inovare. Inovarea reprezintă un motor-cheie pentru productivitate, eficiență sporită în utilizarea energiei și a resurselor materiale, performanță îmbunătățită a bunurilor și serviciilor, precum și pentru generarea de noi piețe. Cu toate acestea, Europa nu este suficient de capabilă să își transforme excelența în idei în bunuri și servicii care pot fi introduse pe piață. Este nevoie de o nouă politică de inovare industrială pentru încurajarea unei dezvoltări și comercializări mai rapide a bunurilor și serviciilor și pentru a se asigura că întreprinderile din UE intră primele pe piață.
Fără o astfel de inovare, industria europeană nu va putea să concureze cu succes pe piața mondială, nici în industriile pe bază de tehnologie, nici în cele tradiționale.
Inițiativa emblematică Uniunea inovației schițează abordarea generală pentru un model european de inovare specific și de succes. Este nevoie urgentă de o mai bună coordonare a eforturilor de educație, cercetare-dezvoltare și inovare, de o mai mare coerență în cooperarea științifică, tehnologică și inovatoare cu restul lumii, de o abordare globală a problemelor societale, de stabilirea unor condiții egale pentru cercetare-dezvoltare și inovare, de un acces îmbunătățit la finanțare și capital de risc, precum și de o orientare corespunzătoare atât asupra competitivității, cât și asupra problemelor societale.
O provocare-cheie o reprezintă dezvoltarea urgentă și aducerea pe piață a punctelor forte în cercetarea europeană în tehnologii emergente. Tehnologii generice esențiale, precum biotehnologia industrială, nanotehnologia, materialele avansate, fotonica, micro-și nano-electronica, precum și sistemele avansate de fabricație pot asigura baza unei largi varietăți de noi procese și mărfuri și servicii, inclusiv dezvoltarea unor industrii cu totul noi pe parcursul viitorului deceniu. Europa deține o poziție de frunte în cercetarea științifică, dar trebuie să se asigure introducerea rapidă și preluarea acestor tehnologii în întreaga industrie UE, inclusiv de către IMM-uri.
Cooperarea strânsă la politici și programe tehnologice, accesul mai bun la finanțare și sprijinul consolidat pentru proiecte pilot și demonstrative sunt esențiale pentru accelerarea elaborării de tehnologii comerciale. Este nevoie de legiferarea oportună a pieței interne, elaborare rapidă de standarde, abordare imediată a preocupărilor consumatorilor și de achiziții publice comerciale și pre-comerciale pentru crearea unei piețe unice vibrante pentru bunuri și servicii inovatoare.
O Uniune a inovării a anunțat o examinare intermediară a orientărilor referitoare la ajutoarele de stat pentru cercetare și dezvoltare și pentru inovare, pentru a determina formele de inovare care pot primi sprijin, inclusiv pentru tehnologiile generice esențiale și inovările care abordează provocările societale majore, precum și pentru a clarifica utilizarea optimă a acestora de către statele membre.
În ceea ce privește inovarea au răspuns proactiv la criza economică, în mod special prin utilizarea de măsuri temporare suplimentare pentru stimularea cercetării și inovării. Nu s-a întâmplat același lucru, în general, în cazul țărilor sub media UE, ceea ce indică posibilitatea unui decalaj tot mai mare în ceea ce privește performanțele în cercetare-dezvoltare și inovare. În cazul acestora, necesitatea de îmbunătățire a competențelor și de consolidare a proporției activităților tehnologice și cu nivel ridicat de competență este chiar și mai important.
Pentru a rămâne competitivă, industria europeană trebuie, de asemenea, să-și consolideze baza de cunoștințe, investind în cercetare și inovare pentru o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Din 2004, Comisia a sprijinit crearea de platforme tehnologice europene pentru a reuni părțile interesate din industrie la nivel UE, pentru a elabora o viziune comună privind cercetarea și dezvoltarea și pentru a încuraja transmiterea de feedback privind politicile UE. S-au stabilit inițiative tehnologice comune pentru continuarea la nivel european a cercetărilor în domenii cu înalt potențial de inovare.
Comisia a lansat, de asemenea, trei parteneriate public-private în cadrul pachetului european de redresare economică: „Fabricile viitorului”, „Clădiri eficiente energetic” și „Automobile ecologice”, pentru sprijinirea cercetării și dezvoltării pe termen mediu și lung, pentru a răspunde provocărilor urgente de competitivitate și viabilitate în sectoare industriale majore. Comunitățile cunoașterii și inovării ale Institutului European de Inovare și Tehnologie integrează la nivel UE întregul lanț de inovare începând cu educația și cercetarea și până la comercializare, cu orientare către guvernanță solidă, și oferă modele de urmat pentru stimularea inovării.
De asemenea, utilizarea îmbunătățită a TIC pentru competitivitate industrială, optimizare a resurselor și inovare va fi esențială pentru viitoarea competitivitate, după cum se afirmă în comunicarea emblematică Europa 2020 privind agenda digitală. Întreprinderile UE se vor confrunta, probabil, cu lipsuri tot mai grave de specialiști TIC și utilizatori TIC avansați. În paralel, trebuie să se încurajeze o utilizare mai inovatoare a TIC prin intermediul lanțurilor de valoare industrială pentru fluidizarea tranzacțiilor de afaceri, de exemplu, prin e-facturare, și să se stimuleze competitivitatea în general prin proiecte demonstrative de promovare a integrării întreprinderilor, mai ales a IMM-urilor, în lanțuri de valoare digitale globale.
Pentru o politică de inovare eficace, avem nevoie de informații mai bune privind performanțele sectoriale în ceea ce privește inovarea și privind potențialul viitor. Observatorul inovării la nivel sectorial al Comisiei a identificat provocări esențiale în mai multe sectoare și a evidențiat diferențe majore între țări și sectoare. Este esențial să se îmbunătățească elaborarea de instrumente politice UE pentru susținerea schimbărilor structurale și a inovării, mai ales în industriile mature. În plus, o cooperare mai strânsă între diferite sectoare poate stimula creativitatea și inovarea în întreprinderi. Pentru aceasta, întreprinderile trebuie să privească dincolo de propriile sectoare, așadar este nevoie de noi mecanisme pentru asigurarea unei fertilizări încrucișate cu idei și modele de afaceri. Potențialul pentru aceste contacte între diferite sectoare trebuie explorat în continuare și tradus în răspunsuri politice.
Grupurile și rețelele îmbunătățesc competitivitatea și inovarea industrială prin acumularea de resurse și expertiză și prin promovarea cooperării între întreprinderi, autorități publice și universități. Politicile de grup la nivel regional, național și UE ar trebui să aibă drept obiectiv găsirea de soluții la problemele actuale și la golurile de finanțare de pe piață, mai ales pentru a oferi un element de legătură între întreprinderi și instituțiile de cercetare.
Politica regională a UE și programele-cadru de cercetare sprijină regiunile în adoptarea de „strategii de specializare inteligentă” pentru a-și consolida competitivitatea prin dezvoltarea de nișe de inovare. Pentru a consolida succesele existente, este nevoie să se dezvolte grupuri și rețele, atât tradiționale cât și de cercetare-dezvoltare și inovare, competitive pe plan global. Prin grupuri locale conectate la nivel european, se poate obține o masă critică pentru cercetare-dezvoltare și inovare, competențe, finanțare, fertilizare încrucișată cu idei și inițiative antreprenoriale. Cu toate acestea, inițiativa diferitelor grupuri trebuie să fie întărită și fluidizată.
Actualul cadru comunitar pentru ajutor de stat pentru cercetare și dezvoltare și inovare oferă un beneficiu suplimentar în intensitatea ajutorului pentru proiecte de colaborare în cercetare, dezvoltare și inovare, respectiv proiecte care se execută în cel puțin 2 state membre sau care implică o colaborare cu IMM-uri. Acesta permite, de asemenea, statelor membre să notifice ajutorul pentru promovarea executării unor proiecte importante de interes comun european în conformitate cu articolul 107 alineatul (3) litera (b) din TFUE. Statele membre ar putea fi încurajate să utilizeze acest instrument.
1.6. O nouă guvernanță a Uniunii Europene în domeniul politicii industriale
În timp ce criza economică și financiară a deplasat atenția politicilor de competitivitate industrială către măsurile de salvare și de redresare pe termen scurt, pe viitor, atenția factorilor decizionali va trebui să se concentreze pe provocările structurale cu efect pe termen lung, îndeosebi pe menținerea competitivității la nivel mondial, schimbări climatice, energie, îmbătrânirea populației, competențe și cunoștințe.
În contextul consolidării fiscale, strategiile privind competitivitatea nu pot să se bazeze pe programe de cheltuieli importante, ci vor trebui să abordeze mai degrabă reforme structurale în domenii precum ameliorarea mediului de afaceri, modernizarea administrațiilor publice, ameliorarea capacității de inovare a întreprinderilor și creșterea eficienței energetice. În același timp, va fi, probabil, nevoie de măsuri de politici care să însoțească schimbările structurale în curs la nivel intrasectorial și intersectorial.
Punerea în aplicare a noii politici industriale necesită, de asemenea, o guvernanță europeană mai eficace. Conceptele de sectoare naționale și de industrii naționale cu interacțiuni reduse cu celelalte sectoare sau cu restul lumii, devin tot mai puțin relevante. În prezent, este din ce în ce mai important să se identifice interesele industriale europene strategice, iar răspunsurile politicilor naționale necoordonate trebuie să cedeze locul răspunsurilor politicilor europene coordonate.
Această guvernanță europeană ameliorată și ambițioasă cuprinde două aspecte distincte:
– pe de o parte viziunea globală și mai bine coordonată a elaborării politicilor la nivel european, implicând Comisia și instituțiile europene, în special Consiliul și Parlamentul European. Este esențial să se amelioreze coordonarea și interacțiunea diferitelor politici care afectează competitivitatea, în special „asigurarea caracterului competitiv” al noilor propuneri de politici;
– iar pa de altă parte o cooperare mai strânsă cu statele membre și o monitorizare a succesului și a performanțelor în materie de competitivitate ale politicilor la nivel european și național. Aceasta se poate baza de acum înainte pe noul articol 173 din TFUE introdus prin Tratatul de la Lisabona, referitor la politica industrială în cadrul strategiei Europa 2020 și al coordonării sporite a politicilor economice, îndeosebi prin noul „Semestru european” care ar trebui, între altele, să contribuie la o mai bună concepție a programelor de reformă naționale.
Astfel, în cadrul strategiei Europa 2020, Comisia va raporta, cu regularitate asupra competitivității, politicilor industriale și performanțelor Europei și statelor membre.
Într-adevăr, având în vedere că multe dintre condițiile-cadru relevante pentru o industrie competitivă și sustenabilă se stabilesc la nivel de state membre, monitorizarea nu ar trebui să cuprindă numai performanțele în ceea ce privește competitivitatea, ci și politicile privind competitivitatea, inclusiv factori precum mediul de afaceri, sistemul de inovare, condițiile de concurență, infrastructura, eficiența administrației publice și progresele către eficiență energetică și de utilizare a resurselor.
O primă analiză a politicilor și performanțelor statelor membre în materie de competitivitate demonstrează că sunt posibile îmbunătățiri la toate nivelurile. Această analiză va continua să fie perfecționată pentru a include o mai bună acoperire a sustenabilității industriale, mai ales în perspectiva viitoarei inițiative emblematice privind utilizarea eficientă a resurselor. La nivelul UE, cadrul politicilor format din strategia Europa 2020 și acțiunile ei emblematice și articolul 173 din TFUE privind politica industrială, oferă o gamă largă de mijloace de încurajare a statelor membre de a-și înteți eforturile pentru obținerea unor astfel de ameliorări, contribuind astfel la o industrie și o economie europene mai competitive, iar Comisia le va utiliza pe deplin.
O revizuire a politicilor industriale și economice ale statelor membre ar putea duce la o mai bună coordonare și utilizare comună a resurselor disponibile, iar instrumentele juridice ar putea ameliora rentabilitatea financiară. Acest aspect este deosebit de important deoarece cu cât resursele sunt mai puține, cu atât cadrele strategice au devenit mai complexe și mai fragmentate în cursul ultimelor decenii.
Acest tip de monitorizare va fi pus în aplicare în cadrul Consiliului „Competitivitate” și al Parlamentului European și va fi dezvoltat prin evaluări inter pares și schimburi de bune practici. El este pe deplin coerent cu strategia Europa 2020.
Ea se va integra în monitorizarea generală din cadrul strategiei Europa 2020, dar se va focaliza în mod deosebit pe performanțele privind competitivitatea ale statelor membre și pe posibilitățile de învățare reciprocă. Aceasta ar trebui să contribuie, la rândul său, la ameliorarea politicilor naționale care fac obiectul unei monitorizări în cadrul programelor de reformă naționale.
Următoarele domenii se pretează în mod deosebit la schimbul de cele mai bune practici: reducerea sarcinii administrative și evaluarea impacturilor asupra competitivității, a „verificărilor adecvării” și a principiului „a gândi mai întâi la scară mică” în legislația națională, politicile de facilitare a accesului la finanțare, tehnologiile generice esențiale, respectarea efectivă a drepturilor de proprietate intelectuală, dezvoltarea strategiilor privind competențele în funcție de nevoile industriei și integrate procesului de concepție al politicilor industriale naționale, în special în privința unor sectoare specifice și implicarea părților interesate.
O cooperare mai strânsă poate fi creatoare de sinergii, de complementarități și de o mai bună utilizare a resurselor, în special în elaborarea și diseminarea tehnologiilor generice esențiale și a tehnologiilor ecologice, dar și în anumite domenii de competențe specifice în care cererea națională nu justifică, eventual, un program complet de studii. În sfârșit, dacă schimbul de cele mai bune practici și cooperarea sunt mai intense la nivelul acțiunilor individuale, evaluările inter pares sunt mai avantajoase pentru politicile mai integrate și mai complexe.
Aceste acțiuni pot avea o geometrie variabilă, în funcție de nevoile și de situațiile de pe plan național. În următoarele luni, Comisia va discuta cu Consiliul și cu statele membre cu privire la principiile și modalitățile conform cărora acestea ar trebui să fie organizate precum și la sfera de cuprindere și ordinea priorităților lor.
Mai mult, Comisia va monitoriza și va raporta anual cu privire la politicile industriale și de competitivitate, precum și cu privire la performanțele statelor membre. Aceasta va include aspectele industriale ale altor politici care servesc obiective mai generale precum educația, cercetarea, protecția mediului sau lupta împotriva schimbărilor climatice. Se va acorda o atenție deosebită evoluțiilor referitoare la schimburile de cele mai bune practici și acțiunilor de cooperare. Strategia Europa 2020 este, de asemenea, importantă pentru programul de reformă al țărilor candidate la extindere. Țările candidate și potențial candidate trebuie, prin urmare, să se angajeze, de asemenea, să atingă obiectivele propuse de noua politică industrială integrată.
Aplicarea acestei noi abordări a politicii industriale ar trebui să ajute întreprinderile și investitorii să se angajeze într-o producție industrială rentabilă, sustenabilă și creatoare de locuri de muncă în Europa și să amelioreze competitivitatea internațională în termeni de productivitate și de costuri. Industria din UE ar beneficia, astfel, de piața mondială în creștere rapidă pe care o oferă globalizarea. Cu alte cuvinte, Europa ar asista, în următorul deceniu, la o creștere a producției industriale, a ocupării forței de muncă și a veniturilor și, în paralel, la o scădere considerabilă a amprentei resurselor și emisiilor de dioxid de carbonul din industrie.
Prin urmare, următorii indicatori de succes vor fi urmăriți îndeaproape:
– ameliorarea competitivității internaționale, comparând evoluția productivității și a costurilor în UE cu cele observate în economiile concurente;
– numărul de noi locuri de muncă creat în industrie și în sectorul serviciilor pentru întreprinderi, acordându-se o atenție deosebită numărului de locuri de muncă creat în IMM-uri;
– rata de creștere a producției manufacturiere, în special producția din industriile ecologice;
– cota sectoarelor manufacturiere cu tehnologie medie și înaltă din totalul valorii adăugate manufacturiere și al ocupării forței de muncă.
Capitolul 2. Creșterea competitvității la nivelul industriei
2.1. Aspecte generale
Strategia Europa 2020 este, în esență, strategia răspunsului UE la globalizare, concentrându-se atât pe provocarea imediată a redresării, pe provocările pe termen lung, cât și pe competitivitate („redresare durabilă”).
Ca parte a strategiei Europa 2020, până la sfârșitul anului 2020, UE a stabilit cinci obiective esențiale privind ocuparea forței de muncă, cercetarea și dezvoltarea, energia / clima, educația, incluziunea socială și reducerea sărăciei, punând accentul pe politica industrială în vederea stimulării creșterii economice și competitivității în sectorul de producție și în economia UE în ansamblu. Doar ultimele două nu au fost atinse.
Pe de altă parte, având în vedere dezvoltarea spectaculoasă a tehnologiilor și inițiativelor digitale în acest domeniu, statele membre au identificat o oportunitate în a-și spori competitivitatea prin adaptarea și integrarea acestora în industrie. Astfel, noua revoluție industrială sau a patra revoluție industrială a început. Prima revoluție a fost declanșată de apă și abur, a doua de electricitate și a treia de electronică și tehnologia informației. A patra este o formă evoluată și o continuare a celei de-a treia.
Comisia Europeană a observat această tendință și beneficiile pe care le poate aduce TIC industriei și a lansat o strategie europeană pentru transformarea digitală a industriei, care completează Strategia privind piața unică digitală, modernizarea infrastructurii digitale și numeroasele inițiative ale statelor membre și de la nivel regional.
Așa cum se arată pe site-ul Comisiei Europene privind Digitizarea Industriei Europene, această strategie urmărește să stabilească legături între inițiativele naționale și regionale, oferind gradul necesar de coordonare și ajutând la atingerea unei mase critice unde inițiativele individuale nu pot atinge singure scala adecvată.
Deci, există un subiect important, și anume politica industrială care se așteaptă să-și îndeplinească rolul în economie, în fața transformării globale puternice și rapide și a unei revoluții economice și tehnologice care poate reprezenta o oportunitate pentru economie, dar, în același timp, o amenințare pentru societate, deoarece „perturbările sociale pot include o creștere suplimentară a șomajului, creșterea inegalităților și sărăcirea clasei de mijloc în țările dezvoltate, inclusiv în Europa”.
Mai mult decât atât, rezultatele obținute în urma a două tipuri de evaluare a strategiei Europa 2020, și anume evaluarea la jumătatea perioadei și evaluarea la sfârșitul semestrului european, toate datele indică un nivel scăzut al performanței atins până în prezent în cadrul aceastei inițiative. Astfel, în cadrul semestrului european, în conformitate cu Comunicarea CE „Semestrul european 2015: Recomandări specifice fiecărei țări”, Comisia atrage atenția asupra faptului că tendința de scădere a creșterii productivității nu a fost inversată și evidențiază rata șomajului inacceptabil de ridicată, creșterea sărăciei și a marginalizării, deficitul mare de investiții, nivelul ridicat al datoriei publice și private și împrumuturile bancare neperformante.
Toate aceste aspecte negative au în mod evident multiple cauze înrădăcinate într-o economie globală gestionată greșit, în care interesele naționale limitate și actorii internaționali puternici acordă puțină atenție creșterii inegalității economice. În timp ce Uniunea Europeană încearcă, fără succes, până în prezent, să prezinte un banner unit în aceste bătălii economice, instrumentele sale limitate, precum politica sa industrială, nu își pot atinge obiectivele decât printr-o abordare integrată care ia în considerare toate aspectele socio-economice relevante.
Conceptul noii politici industriale a apărut la începutul secolului, interesul pentru acest domeniu fiind stimulat de globalizare, extindere, teama de dezindustrializare și creștere lentă a Europei. Atât la Consiliul European de la Lisabona din 2000, cât și la Goteborg în 2001, s-a recunoscut rolul-cheie al politicii industriale în sprijinul Uniunii Europene pentru atingerea obiectivelor.
Criza economică și financiară a pus UE într-o poziție nu numai să-și recunoască slăbiciunile, ci și să își regândească profund modul de gestionare. Astfel, pe lângă adoptarea Strategiei Europa 2020, au fost făcute importante reforme ale regulilor guvernanței economice ale UE, care vizează atât combaterea crizei financiare, cât și consolidarea uniunii economice și monetare și stabilirea unei uniuni politice solide.
Pentru a asigura prioritățile sale esențiale privind o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, strategia Europa 2020 propune șapte inițiative emblematice, dintre care patru sunt deosebit de importante pentru competitivitatea industriei: „Uniunea inovației”, „O agendă digitală pentru Europa”, „O politică industrială pentru era globalizării” și „Noi competențe pentru noi locuri de muncă”. Celelalte trei inițiative emblematice se referă la „Tineretul în mișcare”, „Europa eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” și „Platforma europeană împotriva sărăciei”.
Inițiativa emblematică „O politică industrială pentru era globalizării” se concentrează asupra obiectivului central al acestei politici, și anume promovarea competitivității industriei europene, cu accent pe dezvoltarea IMM-urilor și pe utilizarea eficientă a resurselor. O astfel de inițiativă urmărește să încurajeze antreprenorii și întreprinderile să utilizeze oportunitățile existente create prin intermediul instrumentelor de politică industrială.
2.2. Schimbarile la nivelul industriei
În sprijinul creșterii competitivității industriei, Comisia Europeană a intervenit după o primă comunicare intitulată „O politică industrială integrată pentru era globalizării, care pune accentul pe competitivitate și durabilitate în etapa centrală” COM (2010) printr-o serie de alte comunicări:
– „Politica industrială: consolidarea competitivității”, adoptată la 14 octombrie 2011, (COM (2011);
– „O industrie europeană mai puternică pentru creștere economică și redresare economică”, adoptată la 10 octombrie 2012, (COM 2012);
– „Pentru o renaștere industrială europeană”, adoptată la 22 ianuarie 2014 (COM 2014).
Prin aceste comunicări, Comisia solicită statelor membre să realizeze reforme structurale profunde în economie, mediul de afaceri, piața unică, IMM-uri și utilizarea resurselor și să elaboreze politici coerente pentru atragerea de noi investiții și crearea unui mediu de afaceri mai bun.
În comunicarea sa din 2014 intitulată „Pentru o renastere industrială europeană”, Comisia stabileste obiectivul de 20% din PIB pentru producție până în 2020, în conformitate cu obiectivele Strategiei Europa 2020, concentrându-se în acest fel pe inversarea declinului industrial. De asemenea, natura orizontală a acestei politici oferă condiții favorabile pentru competitivitatea industrială, integrată în alte domenii de politică ale UE, cum ar fi comerțul, piața internă, cercetarea și inovarea, protecția mediului, ocuparea forței de muncă și sănătatea publică.
Ca o concluzie a planurilor de viitor pentru politica industrială a UE, CE și-a făcut mai multe priorități printre care:
– stimularea competitivității;
– încurajarea inovării prin sprijinirea acțiunilor legate de inovare și cercetare;
– promovarea întreprinderilor care produc într-un mod durabil și responsabil din punct de vedere social;
– lucrul pentru a se asigura că întreprinderile și industria au acces la resurse, inclusiv finanțe, forță de muncă calificată, energie și materii prime;
– o piață internă funcțională;
– promovarea unui mediu favorabil afacerilor;
-promovarea internaționalizării bunurilor și serviciilor industriale ale UE;
– acordarea de sprijin pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală (IPR);
Direcția Generală pentru Piața Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM-uri este împuternicită să realizeze obiectivele politicii industriale, sprijinind-o în întregul domeniu de politică al UE.
Abordând subiectul renașterii politicii industriale și recâștigându-și implicit locul pe lista priorităților Comisiei Europene, Franco Mosconi, în ultima sa carte din 2015, „Noua politică industrială europeană: competitivitatea globală și renașterea fabricație”, afirmă în „Actul I – Politica industrială” din „Prologul în două acte”, faptul că politica industrială este din nou în fruntea listei prioritare a agendei europene începând cu decembrie 2002, cu Comunicarea Comisiei „Politica industrială în Europa mărită” (COM 2002), care include și o contribuție a autorului.
Definițiile termenului „revoluție” sunt „o schimbare bruscă, completă sau marcată de ceva” sau în Dicționarul Britanic este „o schimbare profundă și drastică, mai ales în idei, metode etc.”. Deci, când vorbim despre revoluția industrială, trebuie să ne gândim că vorbim despre schimbare, o posibilă schimbare completă sau o schimbare profundă și drastică.
Noua revoluție industrială sau „A patra revoluție industrială” este considerată de experții din industrie ca fiind stadiul actual al dezvoltării industriei, conform clasificării dezvoltării tehnologiei industriale.
Această nouă revoluție industrială a fost declanșată în special de dezvoltarea spectaculoasă a tehnologiilor și inițiativelor digitale în acest domeniu din partea statelor membre care au identificat oportunitatea de a-și crește competitivitatea prin adaptarea și integrarea acestora în industrie.
Una dintre provocările cheie pentru cooperarea europeană este integrarea tuturor acestor inițiative într-o abordare coerentă, ale cărei scopuri se completează reciproc și contribuie la obiectivele principale ale politicii. Aceasta implică utilizarea instrumentelor politice, a sprijinului financiar, a coordonării și a competențelor legislative care funcționează ca un declanșator al investițiilor ulterioare.
Statele membre pot contribui prin utilizarea parteneriatelor public-privat, punerea în comun a resurselor pentru a ajuta dezvoltarea în domenii precum infrastructura cloud și stabilirea de standarde.
Exemple de astfel de practici de cooperare acoperă o gamă largă de activități precum industria chimică, ceramică și ingineria, în cazul „Industriei procesului durabil prin resurse și eficiență energetică” (SPIRE), robotică, lasere și senzori în cazul „Pentru IMM-urile de inovație și producție” (I4MS) sau crearea de valori digitale în cazul „Smart Anything Everywhere”.
În timp ce acestea sunt numai precursorii proiectelor viitoare, acestea oferă o privire asupra viitorului finanțării europene, deoarece vizează domeniile cheie de îmbunătățire cu posibilități semnificative de multiplicare în ramuri adiacente ale industriei.
Cel mai popular termen folosit în cadrul acestei revoluții industriale sau așa-numita „revoluție industrială a IV-a” este Industria 4.0 și provine din Germania. În cuvintele cancelarului german Angela Merkel, industria 4.0 este „transformarea completă a întregii sfere a producției industriale prin fuzionarea tehnologiei digitale și a internetului cu industria convențională”.
Studiul Deloitte din 2014 „Industria 4.0 Provocări și soluții pentru transformarea digitală și utilizarea tehnologiilor exponențiale” identifică patru caracteristici principale ale celei de-a patra revoluții industriale:
– rețea verticală a sistemelor de producție inteligente, cu o orientare puternică spre nevoile individuale;
– integrarea optimă, prin intermediul unei noi generații de rețele globale de creare de valori, inclusiv integrarea partenerilor de afaceri și a clienților, precum și a noilor modele de afaceri și de cooperare între țări și continente;
– inginerie pe parcursul întregului lanț valoric, luând nu numai procesul de producție, ci și produsul final – care este întregul ciclu de viață al produsului;
– accelerare prin tehnologii exponențiale.
Potrivit studiului lui Roland Berger „Industria 4.0 Noua revoluție industrială. Cum va reuși Europa”, la baza strategiilor industriale de succes și menținerea poziției de lider în inovație, se află automatizarea și procese sofisticate. Autorul promovează o schimbare argumentând că reindustrializarea ar trebui să însemne mult mai mult decât pur și simplu reconstruirea vechilor structuri de producție, care au dispărut cu ceva timp în urmă. În opinia sa, o abordare reușită pentru reindustrializare ar trebui să țină cont de schimbarea mediului și de alinierea proceselor, producției și produselor la noua situație. Viitorul industrial al Europei trebuie să fie „imaginat și proiectat să treacă granițele”.
Din punct de vedere economic, Industria 4.0 este o oportunitate de a crește profitabilitatea și intensitatea capitalului și de a schimba regulile economice ale industriei, în special pentru a depăși tendințele de dezindustrializare din unele țări europene.
În ceea ce privește abordarea europeană a transformărilor digitale, în „Raportul Forumului strategic al politicilor privind antreprenoriatul digital: Transformarea digitală a industriei și întreprinderilor europene”, (forumul instituit de DG Piața Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM-uri), putem observa potențialul imens de creștere prin digitalizare. Tehnologiile moderne și inovațiile revoluționare au o putere transformatoare masivă, reprezentând instrumente esențiale care vor permite UE să își atingă obiectivul din Strategia Europa 2020 de a deveni o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
În cadrul Forumului respectiv a fost publicat un plan de acțiune, care cuprinde 13 recomandări pentru accelerarea transformării digitale a industriei europene, a întreprinderilor sale în toate sectoarele economiei, pentru a crea noi oportunități pentru Europa.
Conform participanților la forum, piața unică digitală este deosebit de valoroasă, iar UE ar trebui să se implice rapid în abordarea acestui subiect. În ceea ce privește planul de acțiune propus, acesta subliniază necesitatea implicării tuturor părților interesate din industrie, partenerii sociali, mediul academic, factorii de decizie politică de la nivel național și local pentru a acționa în toate domeniile de competențe de acolo.
În plus, prin Comunicarea din ianuarie 2014 „Pentru o renaștere industrială europeană”, Comisia Europeană a remarcat faptul că tranziția digitală „se desfașoară în economia globală” și subliniază importanța tehnologiilor digitale prin definirea lor ca elemente cheie ale creșterii productivității industriei europene și a cerut statelor membre să integreze noi oportunități de tehnologie în industrie, cum ar fi cloud computing, noi aplicații ale industriei Internet, fabrici de robotică inteligentă, imprimare și design 3D.
2.3. Industrie inovatoare
Dezvoltarea economică este fundamental un proces de transformare structurală. Aceasta presupune realocarea factorilor productivi din agricultura tradițională în agricultura, industria și serviciile moderne, precum și realocarea acelor factori în activitățile din sectorul industrial și din sectorul serviciilor.
În cazul în care reușesc să accelereze creșterea economică, acest proces implică o schimbare a resurselor de la sectoarele cu un nivel scăzut de productivitate la cele cu un nivel ridicat. În ansamblu, creșterea economică susținută este asociată cu capacitatea de a diversifica structura producției interne, adică de a genera noi activități, de a consolida legăturile economice din țară și de a crea capacități tehnologice interne.
Sectoarele de servicii industriale și moderne contribuie de obicei în mod dinamic la acest proces de diversificare. Într-adevăr, dovezile din ultimul sfert de secol – sau, într-adevăr, din epoca postbelică din lumea în curs de dezvoltare – indică în mod clar că o creștere rapidă în lumea în curs de dezvoltare a fost invariabil asociată cu diversificarea producției în servicii de producție și servicii moderne, în timp ce creșterea economică lentă a fost, de obicei, asociată cu creșterea serviciilor de productivitate redusă.
Reflecția asupra politicilor industriale din țările în curs de dezvoltare ar trebui să se refere la trei dimensiuni importante: inovațiile (în sens Schumpeterian), legăturile (Hirschman) și excedentul de muncă (Lewis). Aceste trei dimensiuni sunt examinate la rândul lor.
Inovația ar trebui să fie luată în considerare într-un sens larg, cum ar fi dezvoltarea de noi activități economice sau noi modalități de desfășurare a activităților existente. În acest sens, este important să recunoaștem rolul nu numai al inovațiilor tehnologice, ci și al inovațiilor netehnologice.
De exemplu, dezvoltarea de noi rețele de marketing și inovații în marketing, precum și dezvoltarea de noi practici sau structuri organizaționale sunt adesea mai importante decât adoptarea de noi tehnologii de producție. Într-adevăr, capacitatea de a profita de beneficiile noilor tehnologii depinde adesea de inovațiile în distribuție și organizare care apar simultan. Literatura de microeconomie a avut tendința să se concentreze prea mult pe producție și prea puține pe vânzări, marketing și distribuție. Conceptul lui Schumpeter de „noi combinații” captează mult mai bine acest concept amplu de inovație decât asocierea obișnuită a acestui concept cu schimbările tehnologice din producție.
Inovațiile, la rândul lor, tind să fie diferite în țările în curs de dezvoltare și în țările dezvoltate. În cazul celor dintâi, schimbările tehnologice constau adesea în introducerea de activități și sectoare sau adoptarea de tehnologii sau de strategii de marketing și organizare, deja bine stabilite în țările dezvoltate. Pentru țările industriale, mișcarea frontierei tehnologice sau dezvoltarea de noi practici non-tehnologice reprezintă formele majore de inovare. Întreprinzătorii sunt cei care organizează și conduc astfel de călătorii pe un teritoriu neexplorat. Apetitul lor pentru risc poate fi, totuși, fără rost dacă perspectiva de a profita de o descoperire de succes este mică. Inovațiile netehnologice, cum ar fi cucerirea unei noi piețe sau dezvoltarea unei noi strategii de marketing, pot fi mai importante în stadiile incipiente ale dezvoltării, dar pot fi ușor imitate și, de asemenea, dificil de protejat prin forme convenționale de drepturi de proprietate intelectuală.
De asemenea, este necesar să se depășească viziunea neo-clasică, în care progresul tehnologic este exogen și tehnologia este adesea întruchipată în echipamente industriale. Dimpotrivă, procesul de absorbție a tehnologiei de către firme este un proces activ și costisitor. În plus, dezvoltarea de noi activități poate fi însoțită de eșecuri de coordonare, iar costurile de intrare variază între sectoare. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare intră pe piețele internaționale cu mărfuri sau produse de bază și operațiuni de asamblare, deoarece producția de produse de înaltă tehnologie necesită o bază industrială și tehnologică preexistentă. Una dintre principalele provocări ale politicii industriale este de a înțelege mai bine modul în care să sprijine dezvoltarea, în mod coordonat, a capacităților de producție și tehnologice în noile activități economice. În acest context, „clusterele” întreprinderilor interconectate, bunurile și serviciile comerciale, precum și ideile și personalul, sunt considerate caracteristici valoroase ale peisajului industrial.
Legăturile sunt apoi esențiale pentru „competitivitatea sistemică” – adică, competitivitatea care depășește întreprinderea individuală pentru a deveni o caracteristică a anumitor sectoare din anumite regiuni sau din întreaga regiune și țară. Dezvoltarea legăturilor are atât efecte secundare atât asupra cererii, cât și a ofertei. Acestea din urmă determină amploarea multiplicatorilor macroeconomici; cele dintâi sunt asociați cu externalitățile pozitive pe care diferiți agenți economici îi generează prin reducerea costurilor induse de economiile de scară și de domeniul de aplicare în producție, costurile de transport și de tranzacționare mai mici (economiile de aglomerare), furnizarea unor intrări sau servicii mai specializate (economii de specializare) și împărtășirea cunoștințelor între firme și dezvoltarea capitalului uman care se poate deplasa între firme (răspândirea cunoștințelor).
Aceasta implică faptul că dezvoltarea legăturilor interne este mai importantă decât integrarea pe piețele mondiale în sine și că nu toate modelele de integrare pe piețele internaționale au același efect asupra creșterii economice. Astfel, țările care profită cel mai mult din investițiile străine directe sunt cele ale căror firme și instituții interne capătă capacități tehnologice interne, atât prin investiții în educație și formare proprie în cercetare și dezvoltare, cât și prin legături create între firmele naționale și filialele străine. În același timp, o strategie de export de succes depinde în mare măsură de modul în care sectoarele de export sunt integrate cu alte activități economice interne, nu în ultimul rând în ceea ce privește generarea de locuri de muncă.
În țările în curs de dezvoltare, o parte semnificativă a forței de muncă este sub-angajată în activitățile cu o productivitate redusă. După cum argumentează Lewis, această muncă excedentară este disponibilă în oferta practic nelimitată a sectorului modern, unde ar putea fi angajată mai productiv.
Absorbția acestei forțe de muncă excedentare sau, în caz contrar, incapacitatea de a face acest lucru este, în general, un factor determinant mai important al creșterii productivității factorilor globali în țările în curs de dezvoltare decât schimbarea tehnologică per se. Până acum, globalizarea a avut doar un impact limitat asupra absorbției excedentare a forței de muncă. De fapt, în unele părți ale lumii, ocuparea forței de muncă informale în sectoarele cu productivitate scăzută a crescut odată cu liberalizarea comerțului și implementarea unor reforme economice interne pentru creșterea eficienței.
În aceste cazuri, productivitatea agregată poate avea o performanță slabă, chiar dacă sectoarele moderne sunt imersate într-un proces dinamic al schimbărilor tehnologice. Prin urmare, politicile industriale ar trebui să vizeze reducerea surplusului de forță de muncă în economie.
Luarea în considerare a excesului de forță de muncă în elaborarea politicilor industriale poate conduce la prescrieri foarte diferite de cele care apar în urma unei paradigme neoclasice, care presupune ocuparea integrală a forței de muncă.
Astfel, politicile industriale și procesul de restructurare a sectorului de producție, generat de reformele structurale, ar trebui măsurate față de efectele lor potențiale asupra excedentului de forță de muncă în economie. În acest sens, legăturile sunt încă o dată importante, deoarece ceea ce contează din punctul de vedere al ocupării forței de muncă este impactul general al restructurării și dezvoltării industriale asupra creării de locuri de muncă, chiar dacă multe dintre noile locuri de muncă se află într-un sector în creștere al serviciilor stimulate și sprijinite de activitatea industrială, de exemplu, în producerea culturilor alimentare și a altor produse agricole pentru a satisface preferințele în schimbare ale consumatorilor.
Două elemente care trebuie luate în considerare în înțelegerea legăturilor dintre politicile industriale și creșterea economică. Primul este că factorii interni nu sunt singurul determinant al politicilor interne. Mediile economice regionale și globale sunt, de asemenea, determinanți esențiali ai creșterii, o problemă de obicei ignorată în literatura masivă privind creșterea economică în ultimele decenii. În timpul așa-numitei ere de aur din anii 1950-1973, cele mai multe regiuni în curs de dezvoltare au înregistrat o creștere economică rapidă. În contrast, ultimele două decenii ale secolului al XX-lea au adus un număr mare de „prăbușiri ale creșterilor”, cu doar un număr mic de economii în curs de dezvoltare capabile să susțină ritmuri rapide de creștere.
În plus, extinderea inegalității internaționale diminuează perspectivele de creștere ale țărilor mai puțin avantajate. Acest lucru se datorează faptului că piețele pot exacerba inegalitatea, deoarece țările cu succes acumulează dotări mai bogate și capitalului urmează succesul, în timp ce cele rămase în urmă rămân mai vulnerabile la șocurile de pe piețele financiare și de mărfuri internaționale.
În al doilea rând, dezvoltarea este dependentă de drum, adică perspectivele de creștere pe termen lung depind de traiectoria unei economii. Importanța economiilor dinamice de învățare a dezvoltării economice, implică faptul că oportunitățile deschise agenților economici sunt în mare parte determinate de experiența lor de producție.
Prin urmare, pierderea experienței poate avea efecte cumulative asupra creșterii economice, după cum a fost ilustrată în anii 1980 de experiența divergentă a Americii Latine (care a suferit șocuri majore macroeconomice nefaste) și Asiei (care nu a făcut-o). Aceasta nu este totuși o rețetă pentru fatalismul faptul că „istoria (sau geografia) reprezintă destinul” școlii de dezvoltare. Mai multe țări au reușit să iasă din perioade îndelungate de stagnare relativă sau volatilitate economică ridicată pentru a se angaja pe noi căi de dezvoltare caracterizate printr-o creștere constantă ridicată. Aceste experiențe însă sugerează importanța politicii guvernamentale de a contribui la crearea unui mediu care să ofere suficiente recompense pentru antreprenoriat și inovare, precum și pentru abordarea eșecurilor de coordonare și a externalităților informaționale care pot împiedica un proces sustenabil de dezvoltare industrială.
2.4. Industria sustenabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat și susținut în 1992 la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, care a avut loc la Rio de Janeiro, sub patronajul lui Maurice Strong. Cu această ocazie, autoritățile din întreaga lume au fost chemate să elaboreze și să implementeze proiecte locale în parteneriat cu agenții comunitari implicați în dezvoltarea de lungă durată.
Cerințele minime impuse de dezvoltarea durabilă includ următoarele:
– schimbarea dimensiunilor creșterii economice ținând seama de o distribuție mai echilibrată a resurselor și de accelerarea aspectului calitativ al producției;
– asigurarea creșterii numărului populației la un nivel acceptabil pentru a reduce creșterea demografică necontrolată;
– conservarea și sporirea resurselor naturale;
– menținerea diversității ecosistemelor;
– supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
– reorientarea tehnologiei și controlul riscurilor sale;
– descentralizarea formelor guvernamentale, creșterea gradului de participare la luarea și unificarea deciziilor privind mediul și economia.
Există încă argumente pro și contra în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor dezvoltării îndelungate. Lumea a treia nu dispune de resursele financiare pentru a aplica tehnologii adecvate dezvoltării durabile, în timp ce țările dezvoltate tind să transfere industriile consumatoare de energie și poluante către țările sărace, cu dorința unui efect economic imediat, ignorând efectele negative asupra mediului pe termen lung.
Teoretic, conceptul se referă la dezvoltarea care satisface nevoile actuale fără a compromite nevoile generațiilor viitoare, însă realitatea este total diferită, iar decalajul dintre țările sărace și bogate crește constant.
Dezvoltarea durabilă a dobândit un sens mai profund și cuprinzător în septembrie 2002, la Johannesburg, Africa de Sud, unde a avut loc Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă. La acest eveniment au participat numeroși reprezentanți ai guvernelor mondiale, agenți ai ONU, ONG-uri, organizații economice și sociale și cei care s-au confruntat cu deteriorarea alarmantă a ecosistemelor. Toți au fost în favoarea unei puneri în practică rapide a conceptului de dezvoltare durabilă.
De la Declarația Politică, Planul de Măsuri și Comunicatul Final, ca documente adoptate, summitul a continuat ideile și pozițiile celorlalte două conferințe, cea de la Stockholm, 1987, și de la Rio de Janeiro, 1992.
Johannesburg a însemnat implicarea fiecărui popor în dezvoltarea de lungă durată. Cu această ocazie, au fost menționate măsuri și modalități de acțiune, pentru a obține o dezvoltare durabilă nu numai în teorie, ci și în practică.Consider că modelul de dezvoltare durabilă este un model teoretic ideal care ghidează omenirea, dar care nu poate deveni realitate fără voință politică și socială.
Într-o altă lucrare, Jan S. Hagendon introduce un alt concept mai complet, acela al dezvoltării sustenabile.Jan S. Hagendon consideră că ideea dezvoltării sustenabile este mai convingătoare dacă este interpretată în sensul că o anumită rată de creștere poate fi greu de susținut dacă mediul se degradează, dacă inegalitatea crescândă a venitului duce la revoluție sau dacă numărul populației scapă de sub control sau daca terenurile agricole sunt fragmentate si productivitatea scade.
O definiție pozitivă, continuă Hagedon, poate fi că „dezvoltarea nesustenabilă este dezvoltarea în care efectele negative asupra mediului afectează creșterea economică”.
Într-o altă lucrare găsim o altă definiție a durabilității: scopul este maximizarea bunăstării ca rezultat al activităților economice, în același timp cu menținerea și creșterea stocului de bunuri economice, ecologice și socio-culturale (pentru a asigura durabilitatea și echitatea în interiorul generațiilor) și pentru a satisface nevoile de bază ale celor săraci (în scopul echității între generații).
Conceptul de eco-economie a fost inventat datorită faptului că mecanismele pieței nu reflectă nici măcar la un nivel teoretic lipsa de concordanță între sistemul economic și ecosistemul planetar.
Lester Brown încearcă să definească acest concept după cum urmează: „o economie care este în acord cu ecosistemul planetar va contrasta puternic cu economia actuală, care este poluantă, distructivă și, în cele din urmă, autodistructivă, risipitoare, bazată pe combustibili fosili și centrată pe automobile. În general, toate activitățile umane sporesc presiunile asupra mediului. Astfel, s-au observat schimbări climatice, eroziuni ale mediului rural, creșterea cantității de substanțe chimice care afectează alimentele, aerul și apa.
Omul, ca ființă umană, nu este înzestrat cu simțuri prin care poate percepe poluarea atmosferică (cum ar fi radiația nucleară), ceea ce poate observa este efectele sale când este prea târziu. De aceea, omenirea trebuie să creeze o societate în care autovehiculele nu poluează atmosfera, reziduurile, indiferent de natura lor (chimice sau nucleare), sunt reciclate și depozitate în condiții adecvate, iar producția de energie nu provoacă schimbări climatice.
În aceste condiții, a apărut un nou concept, atât la nivel practic, cât și la nivel teoretic, cel al eco-industriei și al dezvoltării ecologice.
Industria ecologică nu este numai industria producătoare de bunuri care împiedică poluarea, ci și bunurile destinate măsurării, limitării sau corectării echipamentelor pentru tratarea apei și reziduurilor, de exemplu.
În țările dezvoltate există o legislație severă care impune prevenirea și precauția, deoarece orice metodă ulterioară de curățare a poluării nu reușește să o elimine și să o curățe 100%.
Prin urmare, marile companii au fost obligate să introducă în sistemul lor de producție metode mai sigure și mai ecologice și au redus parțial poluarea care are un impact negativ asupra mediului. În literatura de specialitate conceptul de eco-dezvoltare este definit ca o dezvoltare durabilă în respect ecologic.
Dezvoltarea durabilă în ceea ce privește respectul ecologic, extinderea spațială, ia în considerare implicit și explicit factorul de mediu.
Mediul poate fi natural, social, uman etc. Mediul natural înseamnă: ansamblul condițiilor (relief, climă, creaturi vii) în care trăiesc organismele; un complex teritorial care combină elementele de relief, structura geologică și resursele subsolului, apele, condițiile climatice, solul, vegetația, fauna.
Literatura de specialitate consideră mediul natural drept o componentă principală a sistemului de mediu economic.
Mediul natural reprezintă baza naturală a activității economice, care poate favoriza sau limita dezvoltarea societății. Atâta timp cât privim ființele umane ca parte a mediului natural și lumea civilizată a ajuns la această înțelegere, se poate afirma că mediul natural are un rol foarte important în procesul de dezvoltare a societății.
Ființele umane văzute ca ființe raționale sunt o componentă foarte specială a mediului natural, dar în același timp factorul care influențează decisiv starea mediului în mod greșit sau bun. Efectele negative ale primei bombe atomice asupra mediului trebuie să fie estimate având în vedere că oamenii de știință eminenți nu știau că reacția nucleară fusese însoțită pe lângă o energie imensă, de radiații nucleare care până atunci nu fuseseră experimentate pe oameni.
Deoarece funcționarea societății moderne este în primul rând o problemă economică, există un nou concept legat de dezvoltare, care este conceptul de mediu.
În „Dicționarul economiei”, acest concept este definit astfel: ansamblul de factori care pot influența activitatea economică din exterior. Mediul economic constă în toate restricțiile naturale și sociale care trebuie luate în considerare în activitatea economică.
Mediul economic este de asemenea definit ca un ansamblu de instituții, norme juridice, politice și economice care reglementează și orientează activitatea economică.
După cel de-al doilea război mondial, economiștii au început să utilizeze din ce în ce mai mult conceptul de creștere economică. În prezent, acest concept este legat de conceptul de protecție a mediului.
În opinia lui Simon Kuznet (câștigătorul premiului Nobel pentru economie), dezvoltarea unei țări poate fi definită ca o creștere pe termen lung a capacității de a furniza populației mai multe bunuri economice, această capacitate crescândă având ca bază o tehnologie avansată și o adaptare instituționalizată și ideologic avansată.
Mai mulți economiști și organisme internaționale și-au exprimat opinia cu privire la conceptul de creștere economică: Fondul Monetar Internațional, Clubul de la Roma și Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială și altele.
P.A. Samuelson arată că acesta este un „proces multiplu care combină diverse elemente și dimensiuni diferite”. Toți specialiștii recunosc complexitatea fenomenului, în opinia unora, dinamica creșterii economice va depinde de competitivitatea produsului pe piață, calitatea și nivelul tehnic care pot permite utilizarea sa fără efecte secundare poluante.
Academicianul Emilian Dobrescu asociază creșterea economică cu creșterea potențialului economiei naționale, optimizarea raportului producție / consum, cu dezvoltarea factorilor de producție și corelarea dintre acestea.
De aceea, în prezent, creșterea economică se poate realiza doar ca o creștere economică bazată pe un consum energetic multiplul și pe o recuperare energetică și materială superioară, în care oamenii ar trebui să respecte legile naturii și să fie conștienți de capacitatea de reproducere.
Cercetătorul Aurel Iancu arată că mediul are un sens larg, incluzând în această categorie atât mediul natural, cât și cel artificial (economic, social, cultural, estetic) în care oamenii își dezvoltă întreaga activitate mai bogată și mai complexă pe măsură ce trece timpul.
Consider că, cel puțin pe termen scurt, eforturile de susținere a creșterii economice sunt afectate de finanțarea tehnologiilor moderne antipoluante și de implementarea programelor de cercetare în domeniul industriei, transporturilor, agriculturii, etc.
Dezvoltarea durabilă va eșua dacă cercetarea științifică în toate domeniile este neglijată. Programele pentru protecția mediului sunt scumpe, deoarece rezultatele practice sunt vizibile pe termen lung.
Un alt concept, mai important din punct de vedere practic și care nu este dorit, este conceptul de sub-dezvoltare.
Dacă dezvoltarea a fost definită ca un proces pe termen lung, sub-dezvoltarea este o stare de fapt. Din punct de vedere științific, conceptul de „stat” și cel de „proces” sunr complet diferite.
Pe măsură ce întregul sistem economic este format dintr-o serie de procese de interacțiune între componentele sale și care poate fi reversibil sau ireversibil, cele două procese au, de asemenea, aceste caracteristici.
În această viziune, optimistii apreciază că sub-dezvoltarea este o stare intermediară a unui proces lung.
În literatura de specialitate, sub-dezvoltarea este definită ca o sumă de caracteristici tipică pentru țările sărace, printre care menționăm un nivel scăzut de dezvoltare a principalelor ramuri economice și slaba lor integrare în sistem; nevoile fundamentale ale „minumului vital” nu sunt satisfăcute și nici costul vieții, dar există un venit scăzut pe locuitor, care este distribuit.
2.5. Promovarea industriei si serviciilor
Politica de coeziune a UE urmărește să ajute fiecare regiune să își atingă întregul potențial, să realizeze o convergență a standardelor de viață și a prosperității în întreaga UE. Este o politică de investiții în crearea de locuri de muncă, competitivitate, creștere economică, îmbunătățirea calității vieții și dezvoltarea teritorială durabilă. Aceste investiții sprijină realizarea Strategiei Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
Politica de coeziune este pusă în aplicare în principal prin Fondurile Structurale și de Investiții ale UE: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală Și Fondul european pentru pescuit și pescuit. Prin direcționarea fondurilor către zonele și sectoarele în care acestea pot aduce cea mai mare diferență, politica de coeziune vizează reducerea disparităților economice, sociale și teritoriale semnificative care există încă între regiunile Europei.
Finanțarea politicii de coeziune se axează pe domenii strategice precum:
Fondurile structurale și de investiții europene sunt, de asemenea, utilizate pentru sprijinirea strategiilor macroregionale ale UE, cum ar fi cele pentru regiunea Mării Baltice și a Dunării, Regiunea Adriatică și Ionică și alte strategii regionale, precum cea pentru Atlantic. Susținute și de BEI, aceste strategii contribuie la coeziunea economică, socială și teritorială.
Stimularea întreprinderilor mici și mijlocii;
Sprijinirea cercetării și inovării;
Investirea într-un mediu mai curat, eficiența energetică și combaterea schimbărilor climatice;
Stimularea educației și a competențelor și îmbunătățirea accesului la tehnologia digitală; și
Îmbunătățirea legăturilor de transport către regiunile îndepărtate.
Analiza privind inovarea a avut întotdeauna tendința de a se concentra asupra producției. Atât serviciile statistice, cât și cercetarea economică au subminat istoric rolul inovării în servicii. Realizarea faptului că serviciile joacă un rol substanțial în creșterea face totuși această poziție incontestabilă. S-au făcut recent eforturi pentru a ține mai bine cont de inovarea în domeniul serviciilor.
Un exemplu proeminent în acest sens este cea de-a treia ediție a "Manualului de la Oslo" (OCDE, 2005), care oferă o definiție revizuită a inovației, care este mai bine adaptată rolului său în industriile de servicii. În mod specific, de ceva timp a fost evident că inovarea în servicii este mai bine orientată spre schimbările organizaționale decât spre dezvoltarea de noi produse și procese. Într-adevăr, este o caracteristică inerentă a serviciilor că produsul final este dificil de distins de organizația care o furnizează sau de modul în care este furnizat.
Pentru a ține seama de acest lucru, Manualul revizuit de la Oslo extinde definiția inovării astfel încât să însemne "implementarea unui nou sau semnificativ îmbunătățit (bun sau serviciu) sau a unui proces, a unei noi metode de marketing sau a unei noi metode organizaționale în practicile de afaceri, Organizarea sau relațiile externe. "
Aceasta identifică implicit următoarele patru tipuri:
• Inovarea produselor: introducerea unui bun sau serviciu care este nou sau semnificativ îmbunătățit în ceea ce privește caracteristicile sale sau utilizările prevăzute.
• Inovarea procesului: implementarea unei metode de producție sau de livrare nouă sau semnificativ îmbunătățită.
• Inovarea în marketing: implementarea unei noi metode de marketing care implică schimbări semnificative în designul sau ambalarea produselor, plasarea produselor, promovarea produselor sau stabilirea prețurilor.
• Inovarea organizațională: implementarea unei noi metode organizaționale în practicile de afaceri ale firmei, organizarea locului de muncă sau relațiile externe.
Primele două sunt în mod tradițional mai strâns legate de inovația tehnologică. Ultimile două nu au caracter tehnologic. Acestea sunt noi completări la a treia ediție a Manualului de la Oslo.
Capitolul 3. Studiu de caz: analiza impactului economic al politicilor de reindustrializare
3.1 Industrializarea la nivelul României
Economia românească a început tranziția către modelul de piață în contextul unor condiții mai dificile decât celelalte țări din Europa Centrală și de Est. După 1990, evoluția economiei a urmat modelul „stop and go” și a obținut până acum rezultate mult sub așteptări. Explicațiile atât ale naturii obiective, cât și ale naturii subiective, sunt multiple, a căror identificare a constituit obiectul a numeroase cercetări elaborate după 1990.
Concluziile elaborate din aceste cercetări, chiar dacă uneori diferă unele de altele, converg spre principala idee că starea reală a economiei și industriei românești este, în primul rând, rezultatul lipsei unei strategii clare, coerente și judicioase de dezvoltare economică și socială și a unor politici adecvate dedicate diferitelor părți ale dezvoltării. În absența pe o perioadă lungă de timp a unei astfel de strategii și a politicilor instituite pe bază consensuală și implementate în mod consecvent, modul în care s-a realizat reforma s-a dovedit a fi redus, oscilant și lipsit de sens.
Industria a fost sectorul economiei care a fost profund supus erorilor în ceea ce privește definirea liniilor orientative ale reformei economice și a politicilor de implementare. Această realitate a fost reflectată de scăderea semnificativă a activității industriale, pierderea unor piețe tradiționale cu capacitate de absorbție apreciabilă a bunurilor industriale din România, lipsa capacității anumitor sectoare industriale de a-și adapta oferta la cererea piețelor interne și internaționale, falimentul sau starea finaciară preacară a multor întreprinderi recunoscute etc.
Scăderea bruscă a producției industriale în primii ani ai reformei economice, incapacitatea de a-și atinge nivelul realizat în 1989 (un an modest în perioada economiei centralizate), a determinat treptat ideea că economia românească a intrat într-un proces de dezindustrializare, ale cărui efecte pe termen scurt vor fi, fără îndoială, dăunătoare.
Procesul se concentrează asupra factorilor de decizie și a specialiștilor, care îl văd fie ca fiind integrat în logica dezvoltării economice – ca o etapă de tranziție la societatea postindustrială, în care sectorul terțiar referitor la servicii se dezvoltă intens în detrimentul primelor două sectoare și devine prevalent – sau ca o evoluție cu efecte nefavorabile pe termen lung asupra dezvoltării economice a țării.
3.2. Industrializarea și dezindustrializarea în România
Industrializarea reprezintă procesul de apariție, dezvoltare și consolidare a producției industriale puternice (proces care transformă o țară agrară într-una industrială), industria câștigând cea mai mare pondere în economie.
În România, politicile de sprijinire a industriei promovate între cele două războaie mondiale au stimulat intens procesul de industrializare, care în 1938 a atins un nivel de până la 20 de ori superior celui înregistrat la sfârșitul secolului trecut. În același an, ponderea industriei în PIB a fost mai mare de 30%, două treimi fiind acoperite de construcții de mașini, chimie, energie și metalurgie.
Procesul de industrializare accelerată a țării a continuat după cel de-al doilea război mondial, când a fost realizat în direcții stabilite în funcție de criteriile politice și nu în concordanță cu realitățile țării, cu nevoile economice și disponibilitatea resurselor.
Deficiențele de corelare dintre capacitățile industriale intensificate și resursele de materii prime, amplasarea irațională a acestor situri, gigantismul și viziunea cantitativă asupra dezvoltării economice au determinat în mod logic ineficiența și lipsa de adaptare și competitivitate a marii majoritate a activităților industriale, care s-au confruntat după 1990 cu cerințele superioare ale economiei de piață. Ca urmare, în timpul procesului de reformă profundă în care România a fost implicată, activitatea industrială a fost puternic restricționată, sub acțiunea unor factori endogeni și exogeni, care vor fi subliniați în continuare.
Dezindustrializarea reprezintă procesul de reducere semnificativă și progresivă a activității industriale în economia unei țări.
Utilizarea corectă a acestei definiții presupune specificarea conținutului activității industriale, unii considerând că aceasta este limitată la industria prelucrătoare, alții inclusiv industria de producție și alții referindu-se la întregul sector secundar al economiei, și anume la industrie și construcții.
Reducerea dimensiunii sectorului industrial a avut loc sub forma diminuării permanente a anumitor indicatori relevanți, cum ar fi forța de muncă angajată în acest sector, valoarea realizată a producției, cota industriei în comerțul exterior al țării. De exemplu, în ceea ce privește primul indicator "„forța de muncă angajată în industrie”, procesul de dezindustrializare a avut loc constant, în perioada 1960-1990, în principalele țări dezvoltate, cu variații ale ritmului și amplitudinii: în Statele Unite și Marea Britanie – foarte mare (în Statele Unite, reducerea a fost de la 35,3% la 26,2%, în Marea Britanie de la 47,7% la 29,0%), în Franța și Germania Federală – mai atenuată (Franța – de la 38,4% la 29,0% – de la 47,0% la 39,8%), iar în Japonia și Italia evoluția a fluctuat, o creștere în 1970 datorită investițiilor masive în industrie urmată de o ușoară diminuare în Japonia (35,7% în 1970, 34,1% în 1990) și mai semnificativă în Italia (de la 39,5% la 32,4% în aceiași ani).
Figura 3.1. Dezindustrializarea în Franța, Marea Britanie și Italia, între anii 1960-1990.
În România, după 1990, s-a constatat un proces evident de dezindustrializare, așa cum s-a explicat mai sus, realitatea evidențiată de nivelul unor indicatori relevanți – ponderea industriei în PIB, populația activă angajată în economia națională și comerțul exterior – ce a scăzut, conform cifrelor prezentate în tabelul de mai jos.
În ceea ce privește contribuția sectoarelor la formarea PIB, în această perioadă, reducerea sectorului primar și mai puternic a sectorului secundar, în special a industriei, a avut loc în favoarea sectorului terțiar, confirmând astfel aspectele prezentate mai sus și demonstrând că economia se alătură tendinței generale de „terțiarizare”. În ceea ce privește industria, după o scădere accentuată a ponderii sale în PIB în perioada 1990-1999, începând cu anul 2000, activitatea industrială a început să cunoască o schimbare timidă benefică.
Reducerea activității industriale se reflectă și în diminuarea populației civile angajate în industrie (vezi tabelul de mai sus), care a avut un ritm mai lent decât cel al ponderii contribuției industriei la formarea PIB-ului, reflectând activitățile industriale excedentare. Spre deosebire de aceste reduceri vizibile ale sectoarelor primar și secundar și, în ultimul timp, ale industriei, reflectate de nivelul indicatorilor prezentați în ultimele două tabele, ponderile investițiilor publice și private realizate în industrie în perioada menționată au înregistrat variații de amplitudine mai mică. Această situație evidențiază faptul că întreprinderile industriale au realizat totuși modernizarea și îmbunătățirea tehnologiilor a căror efecte benefice asupra performanțelor nu întârzie să apară. Este de asemenea evident că, în prima parte a perioadei menționate, industria a fost zona în care investițiile au fost concentrate în special, din 1995 fiind orientate în special către sectorul serviciilor.
Cauzele și implicațiile dezindustrializăriila nivelul Europei
Analiza atentă a procesului și a formelor sale de manifestare ne permite să identificăm cauzele care îl aduc.
1. Gestiunea redusă a multor întreprinderi industriale conduce, pe termen lung, la agravarea performanțelor economice și financiare până la un prag în care acestea se află în stare de faliment, ceea ce duce la scăderea numărului de agenți economici industriali. Managementul excesiv este reflectat de costurile de producție ridicate, calitatea produselor / serviciilor modestă, restructurarea insuficientă a activității firmei sau începutul întârziat al adaptării ofertei la cerere, imaginea nefavorabilă a firmei pe piață, dificultățile persistente ale activității manageriale etc.
2. Dezavantajele competitive ale industriei în ansamblul său sau ale unui sector industrial – constând, de exemplu, în costuri ridicate de producție, diversificare redusă a produselor / serviciilor, calitatea scăzută a produselor, canale de vânzare precare, servicii post-vânzare deficitare. La nivel de industrie, dezavantajele competitive menționate pot fi considerate echivalente cu neajunsurile manifestate la nivelul firmelor, evidențiate la punctul anterior.
Această eliminare a neajunsurilor competitive poate fi făcută fie printr-o strategie puternică de inversare a tendințelor negative (creșterea costurilor, înrăutățirea calității, scăderea productivității, etc.), prin modernizare, îmbunătățirea tehnologiilor, stoparea producerii deșeurilor etc., sau prin renunțarea la întreprinderile și industriile necompetitive și realocarea resurselor prin investiții în industriile cu o rată de creștere ridicată și perspective de dezvoltare.
3. Realizarea unei etape superioare a dezvoltării economice, cea a trecerii de la societatea industrială la societatea post-industrială, în care ponderea sectorului secundar scade puternic în favoarea sectorului terțiar. Pasajul menționat este legat de gradul de maturitate și de schimbarea economiei care a avut loc în cererea de produse / servicii a populației, punctul central al cererii care se îndreaptă progresiv către sectorul serviciilor. Cererea de servicii este corelată cu nivelul de dezvoltare economică, respectiv cu cel al PIB-ului.
Începutul etapei postindustriale, cel puțin creșterea ponderii sectorului terțiar se bazează pe productivitatea scăzută a acestui sector în comparație cu cea a industriei (care permite sectorului serviciilor să absoarbă mai multă forță de muncă decât cea pusă la dispoziție de industrie), creșterea nivelului de educație al populației (care preferă, în acest context, să lucreze în domeniul serviciilor și nu în industrie), creșterea speranței de viață a populației (care determină cereri suplimentare de servicii sociale) și a standardului său de viață (elasticitatea cererii de servicii este superioară celei de produse industriale).
4. Consolidarea monedei naționale în comparație cu monedele străine a făcut ca exportul să devină mai scump și, prin urmare, duce la diminuarea competitivității produselor / serviciilor pe piețele internaționale. În general, impactul negativ al acestei cauze asupra indicatorilor de stare (ocuparea forței de muncă) și asupra indicatorilor de performanță (producție, ponderea exportului în comerțul mondial) al sectorului industrial, în general, durează atâta timp cât valoarea mare a monedei naționale este menținută în comparație cu alte valute.
5. Existența companiilor multinaționale și extinderea activității lor dincolo de frontierele țării de origine determină dezindustrializarea țării gazdă prin transferul unor activități în străinătate, în majoritatea cazurilor transferul activităților de producție, vânzări și distribuție. Companiile multinaționale se caracterizează prin anumite caracteristici – economie de scară, diversificare a produselor, capacități manageriale și de marketing superioare etc. – în timp ce țările gazdă în care aceste companii își extind activitatea prezintă avantaje competitive pentru locația lor specifică – costuri reduse cu salariile, forță de muncă calificată, o infrastructură adecvată, un climat de afaceri favorabil etc.
Revizuirea acestor firme și avantajele localizării permite companiilor multinaționale să ia decizii cu privire la cea mai profitabilă formă de exploatare a acestor avantaje, și anume exportul de produse / servicii, încheierea de contracte de licență sau de franciză cu producătorii locali sau transferarea anumitor activități dincolo de frontierele țării de origine.
6. Intensificarea pe scară largă a exploatării unei noi resurse naturale, ceea ce înseamnă că, dacă o nouă resursă intră în circuitul economic al unei țări, această situație generează o consolidare semnificativă a monedei naționale a țării și, implicit, reducerea competitivității produselor / serviciilor pe piețele internaționale (este cazul Olandei – din care cauza a fost numită „boala olandeză” și a Marii Britanii);
7. Dinamica specifică a diferitelor industrii din diferite țări, care a făcut ca o industrie să se situeze în situații care variază considerabil de la o țară la alta și prezintă performanțe care sunt expuse într-o gamă largă. Diferențele se explică prin influența unor factori-cheie, cum ar fi politica industrială a țării, forțele motrice care stimulează dezvoltarea industriei (export, cererea internă, îmbunătățirea pe scară largă a tehnologiilor etc.), condițiile specifice (cum ar fi, de exemplu, dotarea cu factori de producție).
Strategii pentru a face față fenomenului de dezindustrializare
Reducerea ponderii industriei în întreaga economie națională, generată de cauzele menționate mai sus, se înscrie într-un proces logic de dezvoltare economică, în care ponderea centrală se deplasează rapid sau lent din sectorul primar sau secundar în sectorul terțiar. Cu toate acestea, temerea privind procesul de dezindustrializare, exprimată în literatura de specialitate, nu are o bază solidă în lumina unor motive decisive:
– interdependența sectoarelor economiei naționale se accentuează pe măsură ce economia devine mai matură și intră într-o etapă de dezvoltare calitativă superioară, realitate evidențiată într-un document de referință al OCDE: „… liniile clare care separă economia în sectoare își vor pierde probabil semnificația lor. În locul accentuării unui sector în detrimentul unui alt sector (de exemplu, „numărul tratamentelor”), este necesar ca punctul central al politicii de dezvoltare economică să se bazeze pe câștigurile de sistem care maximizează eficiența diferitelor sectoare de integrare„. În acest sens, principala problemă constă în articularea sinergică a sectoarelor economiei, astfel încât, în funcție de factorii specifici care influențează dezvoltarea diferitelor sectoare industriale, contribuția lor la dezvoltarea generală ar trebui maximizată.
– frica generată de productivitatea scăzută a sectorului de servicii în comparație cu cea a industriei devine mai puțin semnificativă, datorită tehnologiilor moderne de calculator, de marketing, de birou etc., sectorul terțiar înregistrând, de fapt, creșteri ale productivității spectaculoase.
– în ultimele decenii, în țările dezvoltate, sectorul serviciilor s-a dovedit a fi capabil, în numeroase domenii, să creeze mai multe locuri de muncă decât cele pierdute în industriile aflate în declin. Dovezile empirice demonstrează această realitate într-un mod convingător și, așteptând ca noile tehnologii să pătrundă în alte categorii de servicii, crearea de locuri de muncă va fi intensificată.
– interdependența dintre industria prelucrătoare și servicii se accentuează continuu, pe de o parte, estompând diferențele dintre sectoare și, pe de altă parte, făcând fiecare dintre ele mai sensibil la schimbările care au avut loc în acest domeniu. De exemplu, din ce în ce mai multe întreprinderi industriale utilizează servicii specializate – contabilitate, inginerie financiară, tehnologică, managerială, marketing, informatică, consultanță în asigurări – crescând astfel interdependența dintre sectoarele secundar și cel terțiar al economiei. Utilizarea serviciilor externe, ceea ce înseamnă externalizarea activităților în funcție de teoria costurilor tranzacțiilor, tinde să fie intensificată în mod continuu.
În conformitate cu argumentele prezentate mai sus, sectorul serviciilor apare, pe de o parte, ca o zonă care intervine strâns în sectorul industrial și, pe de altă parte, ca fiind capabil să absoarbă rapid și eficient capitalurile, forța de muncă și activitățile puse la dispoziție de contracția industriei prelucrătoare. În aceste condiții, ar trebui aprobată o strategie care să vizeze dezindustrializarea sau o strategie care să stimuleze funcționarea mecanismelor de piață și, implicit, ajustările structurale ale economiei necesare dezvoltării economice?
Această problemă constată împărțirea comunității științifice între cei care afirmă necesitatea de a susține o strategie de sprijin și de decelerare, capabilă să frâneze procesul de dezindustrializare și restabilirea industriilor aflate în declin, și cei care susțin aprobarea unei strategii neutre, capabile să realizeze mecanisme de piață fără a restricționa misiunea lor de reglementare și stimulare a ajustărilor structurale.
Reducerea impozitelor și a subvențiilor pentru stimularea acțiunilor de modernizare și inovare, fixarea ratei dobânzii și a ratei de schimb în favoarea sectorului industrial, controlul importurilor etc. sunt printre măsurile recomandate de susținătorii primului răspuns.
Crearea unui mediu de afaceri favorabil, stimulând ajustările structurale la nivelul întreprinderilor și al sectoarelor industriale este, în viziunea celei de-a doua categorii de susținători, singura măsură capabilă să ușureze procesele naturale de schimbare și adaptare, respectiv procese capabile să asigure un echilibru organic în economie, indispensabilă pentru încurajarea dezvoltării sale și sporirea competitivității acesteia. Într-un astfel de mediu, întreprinderile care au o strategie competitivă și un potențial de adaptare ridicat se pot dezvolta chiar și în industriile aflate în declin, contribuind la încetarea restricțiilor industriilor respective și redimensionându-le pentru a deveni competitive.
Pentru industria românească, care s-a confruntat cu un declin puternic după 1990 și a început să se recupereze după anul 2000, aplicarea la nivel general, într-o manieră absolutizată și exclusivă, a uneia sau a altei strategii prezentate mai sus ar fi nelogică, ținând seama de situațiile diversificate ale sectoarelor industriale, care necesită răspunsuri, în funcție de situația specifică a fiecărui sector.
Aplicarea unui amestec al strategiilor prezentate este justificată de faptul că, pe parcursul procesului de reformă, anumite sectoare industriale au menținut sau au obținut avantaje competitive semnificative care au prefigurat perspectivele de dezvoltare promițătoare și, prin urmare, pot fi lăsate pe seama domeniului forțelor de pe piață.
Pe de altă parte, însă, există sectoare industriale care prezintă un interes deosebit pentru economia națională (sectoare strategice sau sensibile), care, în ciuda situației precare actuale, au într-adevăr avantaje competitive potențiale, făcând necesară aplicarea unei reindustrializări ca „strategie de sprijin”, constând în măsuri intervenționiste limitate, care vizează atât îmbunătățirea funcționării mecanismelor de piață, cât și corectarea distorsiunilor.
A doua strategie recunoaște superioritatea forțelor pieței în ceea ce privește ajustarea industrială și recunoaște, în același timp, insuficiența și imperfecțiunea informațiilor disponibile pentru agenții economici și existența costurilor de tranzacție. Prin urmare, strategia de sprijin pentru reintegrare industrială, fezabilă pentru anumite sectoare industriale, ar trebui să prevadă măsuri de intervenție restricționate și temporare, care vizează atribuirea și respectarea drepturilor de proprietate, stimularea cercetării și dezvoltării și formării profesionale și încurajarea spiritului antreprenorial.
Industria românească în contextul globalizării
Aspectele evidențiate de analiza evoluției industriei prelucrătoare din România până la pragul declanșării crizei financiare și economice mondiale sunt sintetizate în continuare.
a) După 1990, economia românească cunoștea un proces de dezindustrializare accentuat, în accepțiunea generală recunoscută a termenului, evoluție evidențiată în mod clar prin contracția puternică a activității industriale, reducerea semnificativă a ponderii brute de valoare adăugată în structura PIB (de la 40,5% până în 1990, la 24,3% până în 2006), a ponderii populației civile ocupate în industrie și a investițiilor nete. Fenomenul de deindustrializare care a avut loc în România se situează în logica evoluției economice care a avut loc în orice țară, marcată de creșterea progresivă a ponderii sectorului terțiar, dar, în același timp, a fost determinată și de factori negativi identificabili printre următoarele concluzii.
Figrua 3.2. Dezindustrializarea în România.
Începând cu 2000 până în 2008, a avut loc un fenomen de redresare economică, ceea ce a dus la o schimbare bruscă pentru îmbunătățirea activității industriale, care a reușit să recupereze pierderile acumulate în primii zece ani de reformă economică.
b) În deceniul precedent, reforma economică a continuat în absența unei strategii generale economice și sociale orientate clar, coerent și a unor politici stabilite pe bază consensuală și aplicate în mod consecvent.
În pofida progreselor înregistrate, ar trebui continuate numeroase etape de reformă, în special cele privind consolidarea bugetului obligatoriu, disciplina financiară, precum și colectarea arieratelor ferme, a căror administrare îngrijită a permis multor întreprinderi doar să supraviețuiască și să împiedice alocarea eficientă a resurselor, implicit ajustarea industriei structurale și creșterea competitivității sale.
c) Ajustarea structurală a industriei a avut loc în special sub presiunea forțelor pieței și mai puțin ca efect al aplicării strategiei și politicilor hotărâte în acest sens. Modificările luate în considerare au fost permanent impozitate de teama de costuri sociale și politice ridicate, reducând în mod sensibil prelungirea și profunzimea acestora și menținând decalajul dintre retorica politică reformistă și aplicarea oscilantă și adesea nesfârșită a programelor de restructurare.
d) O cerință vizibilă este îmbunătățirea în continuare a mediului de afaceri favorabil și a climatului de investiții. Acțiunile necesare care trebuie întreprinse la acest nivel vizează existența unui cadru legislativ stabil, elucidarea tuturor drepturilor de proprietate, aplicarea corectă a prevederilor legale referitoare la impozite, disciplina fermă a pieței în întreaga economie.
e) Restructurarea sectoarelor industriale a avut loc până în anul 2002, în lipsa unei strategii judicioase și a unei politici industriale coerente și aprobate, capabilă să clarifice concepția guvernamentală privind configurația pe termen lung a industriei românești și modul de utilizare a instrumentelor economice și financiare pentru trecerea progresivă la configurația respectivă. Anumite sectoare industriale – textil, încălțăminte, mobilier, echipamente electrice – au cunoscut ajustări structurale mai profunde ca urmare a aplicării unor politici de restructurare agresive, necessare să fie aplicate în contextul privatizării lor rapide.
Au fost înregistrate progrese semnificative în ceea ce privește modul de restructurare în sectorul minier și al construcțiilor navale; totuși, în alte sectoare, prezența întreprinderilor care generează pierderi, cu valoare adăugată negativă, supraviețuind cu minim sau fără restructurare datorită sprijinului guvernamental direct sau indirect, a dus la înrăutățirea situației lor și le-a împiedicat să-și restructureze activitatea pentru a-și îmbunătăți competitivitatea.
f) Apropierea industriei prelucrătoare de modelulul specific al țărilor dezvoltate – materializată prin valorificarea adecvată a avantajelor comparative și competitive, dinamismul, competitivitatea ridicată, integrarea avantajoasă în fluxurile internaționale de bunuri și servicii – s-a realizat în momente scurte, adesea nesemnificative și, în anumite domenii, a avut loc chiar și în direcția opusă tendințelor determinate de procesul de globalizare. Industria prelucrătoare nu s-a confruntat cu schimbările structurale impuse de imperativul modernizării sale și de sporirea competitivității acesteia, în primul rând prin scăderea puternică a ponderii activităților energetice, materiale și de muncă intensivă și prin creșterea activităților tehnologice intensive, valoarea adăugată și gradul ridicat de difuzare tehnologică.
Prin urmare, acțiunea comună a diferiților factori a fost favorabilă creșterii în greutate a anumitor industrii care caută avantaje competitive (metalurgie) și nefavorabilă altor industrii care au potențial de recuperare și dezvoltare pe termen lung (de exemplu mașini și aparate electrice, mijloace de transport neincluse în transportul rutier).
g) Analiza schimbărilor structurale care au avut loc după anul 2000 îmi permite să evidențiez următoarele grupări sectoriale în funcție de ponderea lor în producția industrială, oferind semne semnificative ale potențialului lor de dezvoltare pe termen lung:
– sectoare a căror mărime a crescut semnificativ: mijloace de transport rutier, produse din cauciuc și mase plastice, construcții metalice și produse din metal, computere și birotică, mașini și aparate electrice, prelucrarea lemnului (cu excepția mobilei);
– sectoare a căror mărime a crescut ușor: edituri, poligrafie și înregistrări pe suport, prelucrarea țițeiului, prelucrarea cărbunelui și tratarea combustibilului nuclear, fabricarea materialelor de construcție și a altor produse minerale nemetalice, mijloacele de transport neincluse în transportul rutier, mobilier și altele activități industriale neclasificate în altă parte;
– sectoare a căror mărime a fost relativ constantă: mărfuri și încălțăminte din piele, instrumente și aparatură medicală, de precizie, optică și ceasornicărie;
– sectoare a căror mărime a scăzut ușor: alimente și băuturi, articole de îmbrăcăminte, celuloză, hârtie și produse din hârtie, mașini și echipamente (cu excepția echipamentelor electrice și optice), echipament radio, TV și de comunicații;
– sectoare a căror mărime a scăzut semnificativ: textile, substanțe și produse chimice, metalurgie.
În același timp, analiza privind indicatorii avantajelor competitive a evidențiat faptul că:
– industria manufacturieră din România, deși ar trebui să depășească diverse dificultăți, în special de natură financiară, tehnologică și comercială, face parte dintr-o economie deschisă, fluxurile comerciale intra-industriale ocupându-se preponderent cu țările Uniunii Europene;
– decalajul de productivitate al industriei naționale în comparație cu industriile Uniunii Europene este considerabil, însă există posibilități de recuperare al acestuia în anumite sectoare care au avantaje competitive reale;
– România nu are o specializare a exporturilor destinată să dea avantaje piețelor străine. Chiar și în contextul statutului României de membru al Uniunii Europene, din cauza concurenței cu alte țări ex-socialiste și în curs de dezvoltare, producătorii români ar trebui să-și îmbunătățească semnificativ competitivitatea în anumite sectoare de specializare internă și internațională;
h) În contextul evoluției generale a economiei românești în deceniul precedent și al tendinței sale ascendente după 2000 până în 2008, comerțul exterior a avut un curs descendent, ca rezultat al deficitului balanței comerciale curente cu majoritatea partenerilor străini, grupuri de țări sau țări, deteriorării structurii exportului (în care ponderea produselor cu valoare de producție scăzută sau medie nu s-a diminuat în funcție de obiectivele strategice stabilite) și importurilor (în care ponderea bunurilor de consum a fost preponderentă).
Politica de comerț exterior urmărită nu s-a axat pe:
– o concepție clară privind luarea în considerare a avantajelor concurențiale existente sau potențiale ale anumitor sectoare ale industriei prelucrătoare;
– menținerea și consolidarea piețelor cu potențial mare de absorbție a produselor românești;
– orientarea geografică judiciară a exporturilor și orientarea preponderentă a importurilor către bunurile de capital;
– protecția intereselor naționale, în limitele tratatelor și acordurilor la care România este parte, împotriva penetrării agresive pe piața internă a produselor străine, multe dintre ele având produse de substituție egale sau superioare în gama produselor industriale din România;
i) Sectoarele industriale puternice orientate spre export (articole de îmbrăcăminte, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, producția de lemn și produse din lemn, mobilă), având aceeași orientare înainte de 1989, au sporit considerabil ponderea lor în structura exporturilor, produsele lor dovedindu-se a fi competitive, în special pe piețele Uniunii Europene, în timp ce ponderea acestora în structura producției industriale a scăzut (articole de îmbrăcăminte), a fost menținută nealterată (articole de îmbrăcăminte și încălțăminte) sau a crescut (producție de lemn și produse din lemn, mobilă). Acest fapt benefic demonstrează faptul că aceste sectoare au reușit să valorifice avantajele lor competitive (forța de muncă calificată și ieftină, tradiția, imaginea exterioară bună, relațiile comerciale pe termen lung și durabile), chiar și unele slăbiciuni cronice au fost perpetuate (practica sistemului lohn cu valoare adăugată mică).
j) Industria prelucrătoare din România prezintă avantaje competitive în producția și exportul de tehnică redusă, cu costuri modeste ale forței de muncă și valoare adăugată scăzută; chiar și produsele cu o pondere semnificativă în export, care s-au dovedit a fi competitive, sunt totuși vulnerabile, deoarece pe piețele Uniunii Europene (către care 67,7% din exporturile românești au fost direcționate în 2006), cea mai puternică concurență în sectoarele cu activitate intensă, cum ar fi sectoarele menționate mai sus, provine din țările în curs de dezvoltare care posedă condiții mai avantajoase legate de dotarea cu fabrici, prin urmare, cu avantaje comparative puternice.
k) Structura exporturilor românești către Uniunea Europeană, cu care relația comercială este mai intensă, a continuat să fie menținută în matricea specifică a unei economii planificate și este similară exporturilor de produse pe bază de resurse naturale din țările în curs de dezvoltare în țările bogate. În relația comercială cu țările Uniunii Europene, comerțul exterior românesc prezintă un grad de acoperire pozitiv în cazul mărfurilor cu volum mare de muncă în cadrul Uniunii Europene și un raport negativ în cazul bunurilor cu capital intensiv și tehnologic, ca și cele cu forță de muncă înalt calificată.
l) Luarea în considerare a avantajelor competitive existente și potențiale ale industriei prelucrătoare din România este posibilă numai prin formarea progresivă a ofertei de export, centrate pe produse tehnice medii și înalte, susținută de îmbunătățirea semnificativă a factorilor de productivitate și de creșterea competitivității produselor și serviciilor. Astfel de obiective presupun realizarea preliminară a unor schimbări profunde în configurația producției industriale, printr-o creștere semnificativă a ponderii sectoarelor de tehnică medie și mare, precum și utilizarea inteligentă a instrumentelor stimulatoare pentru creșterea exportului de produse cu valoare adăugată mare.
m) Efortul de investiție dedicat industriei prelucrătoare a înregistrat, în perioada 2000-2006, un indice de creștere (161,9) inferior celui înregistrat de întreaga economie (195,1) și industrie (163,0); Pentru celelalte două componente constitutive ale industriei, dincolo de fabricație, indicii au fost: industria extractivă – 133,3; energie electrică și termică – 182.3. Comparativ cu cerințele uriașe ale ajustării structurale a industriei prelucrătoare, nivelul investițiilor a fost totuși insuficient, confirmat de nivelul competitiv redus al majorității produselor industriale din România pe piețele internaționale, precum și de un raport de acoperire necorespunzător al exportului de către import.
n) Dezvoltarea puternică reprezentată de investițiile străine directe pentru modernizarea unei economii fondată într-un proces profund de adaptare structurală nu a fost valorificată la nivelul potențialului său real în industria românească; într-adevăr, din punctul de vedere al indicatorilor specifici cu privire la această categorie de investiții, România prezintă lacune nefavorabile în comparație cu alte țări din regiune, caracterizate printr-un nivel înalt de reformă. Instabilitatea cadrului juridic și instituțional, climatul de afaceri prietenos, impozitat de birocrație, lipsa transparenței, corupția, politica ridicată a impozitării au fost principalii factori descurajatori pentru investitorii străini, determinându-i să se orienteze către alte țări din regiune, ce au fost capabile să ofere condițiile de primire și dezvoltare a afacerilor în siguranță.
Un flux mai mare de investițiile străine directe ar fi avut efecte benefice asupra competitivității și exportului produselor industriale din România, statisticile demonstrând că societățile cu capital străin predomină în exportul de produse fabricate de înaltă calitate și cele cu capital intern în exportul de produse fabricate cu valoare mai mică; din păcate, gradul de penetrare a capitalului străin în industria românească este mult mai mic în comparație cu economiile ungară sau poloneză.
o) În domeniul Științei și Tehnologiei, activitățile de cercetare-dezvoltare, inovare și difuzare tehnologică au continuat în conformitate cu cerințele economiei de piață funcționale și integrarea României în spațiul științific și tehnologic european. Procesul de reformă în acest domeniu – confruntat cu mari dificultăți perpetuate de la regimul economiei centralizate, care s-a înrăutățit ulterior, precum și un decalaj semnificativ în comparație cu țările occidentale – a înregistrat totuși progrese importante în planurile juridice, instituționale și funcționale. În pofida unor realizări de ameliorare a satisfacției, activitățile menționate sunt încă la o distanță mare de funcționarea normală și eficientă și rolul propulsiv pe care ar trebui să îl joace pentru economia și societatea românească.
p) Potențialul de inovare al industriei prelucrătoare este exploatat insuficient și nu oferă o gamă largă de soluții realiste, moderne și eficiente necesare pentru creșterea semnificativă a competitivității produselor și serviciilor industriale din România pe piața internă și internațională. Potențialul a scăzut dramatic în deceniul precedent, lipsa unei voințe politice reale de consolidare a sectorului îngreunează eforturile actuale de recuperare a decalajului existent, astfel încât activitățile de cercetare și dezvoltare, inovare și difuzare tehnologică nu au putut avea au o contribuție notabilă la dezvoltarea economică și socială a țării.
q) Având în vedere atributele sale și potențialul considerabil de dezvoltare, sectorul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) este un factor de importanță majoră pentru viitorul economiei românești și a perspectivelor sale de modernizare a structurii. În pofida numeroaselor neajunsuri cu care sectorul s-a confruntat în mod constant după 1990, a înregistrat o dezvoltare spectaculoasă și a înregistrat performanțe sensibil superioare față de cele înregistrate de marile întreprinderi, deținând astăzi o pondere semnificativă în activitatea productivă a unor sectoare industriale. În ciuda rezultatelor înregistrate considerabil, miza considerabilă reprezentată de sectorul IMM nu a fost exploatată în mod adecvat.
Principalul dezavantaj al modului de a valorifica capacitatea IMM-urilor de a se integra în mod dinamic și eficient în „țesătura” economică a constat în calitatea mediului de afaceri, impusă de modificările frecvente ale cadrului legislativ privind IMM-urile, insuficiența și încetinirea reacțiilor guvernamentale la problemele cu care se confruntă sectorul și lipsa clarificării perspectivei de dezvoltare economică din deceniul precedent.
Concluzia care rezultă logic din această analiză sintetică a caracteristicilor industriei românești este că prezintă un potențial redus în comparație cu cerințele de pe piața internațională, potențialul existent fiind exploatat insuficient.
Strategia și politica de reindustrializare în contextul globalizării
Globalizarea, ca trăsătură definitorie a dezvoltării societății umane actuale, constă în interacțiunea dintre evenimentele economice, sociale, tehnologice, ecologice și culturale atât la nivel mondial, cât și la nivel național și regional. Acest fenomen amplu și complex implică, printre altele, evoluția sistemului economic internațional spre un nou model de dezvoltare economică, comercială și de investiții, centrat pe atingerea unor obiective calitative superioare legate de criterii mai complexe și mai extinse.
Pentru diferite țări, industrii și întreprinderi, fenomenul globalizării oferă nenumărate și diversificate oportunități de afirmare și expansiune, cum ar fi, de exemplu, extinderea considerabilă a piețelor de produse și servicii, accesul la resursele planetare și utilizarea lor selectivă în funcție de criteriul eficienței economice, intensificarea concurenței întreprinderilor cu efectele sale benefice asupra inovației, calității și prețurilor.
Programele de acțiune și măsurile de punere în aplicare a politicii industriale au cunoscut, de asemenea, schimbări semnificative în ultimele două decenii, scopul principal al acestora fiind, în prezent, creșterea competitivității întreprinderilor, sectoarelor și economiei în ansamblu, cu condiția ca anumite cerințe determinate de evoluțiile economice din ultimii ani Sunt observate:
O asigurarea unui impact cât mai larg al programelor stabilite și a măsurilor inițiate, evaluarea continuă a acestora în ceea ce privește competitivitatea – costuri, prețuri, investiții, inovare etc. – la nivelul întreprinderilor, sectoarelor și economiei, precum și al satisfacției consumatorilor ;
O asigurarea unei concurențe loiale pe piața internă și internațională, combaterea fermă a împărțirii pieței, discriminarea în favoarea companiilor publice, capacitățile de concentrare sau prevenirea activităților transfrontaliere;
O reducerea costurilor bugetare pentru promovarea dezvoltării anumitor sectoare;
O îmbunătățirea accesului la finanțare pentru întreprinderi și investitori, relaxarea regimului fiscal sa dovedit a fi mai eficientă pentru stimularea comportamentului investițional decât incitarea fiscală pentru a încuraja un astfel de comportament;
O continuarea dereglementării economice, pentru a reduce costurile administrative ale activității de întreprinzător, simplificarea creării și încetării procedurilor de afaceri, creșterea eficienței
În alocarea și utilizarea resurselor, flexibilizarea fuziunilor, achiziționarea și înființarea de societăți mixte care pot crește competitivitatea și eficiența afacerilor, fără a aduce atingere intereselor consumatorilor, chiar și atunci când se determină concentrarea activității economice în anumite limite.
Pe piețele internaționale, a căror intensitate a concurenței este în continuă creștere ca urmare a globalizării, întreprinderile se confruntă cu produsele și serviciile lor, nu cu economiile și industriile țărilor lumii. În acest sens, poziția unei țări în ceea ce privește concurența internațională, economia, industria sau sectoarele sale de specialitate depind de capacitatea companiilor aparținând entităților menționate mai sus de a fi competitive, implicate într-o manieră eficientă în fluxurile productive și comerciale internaționale și capabile să valorifice avantajele lor competitive.
Pe lângă oportunități, fenomenul globalizării generează, de asemenea, potențiale amenințări, în special pentru economiile mai puțin competitive, care necesită concepția și aplicarea strategiilor de dezvoltare centrate pe exploatarea oportunităților de dezvoltare și pe evitarea sau, cel puțin, minimizarea impactului amenințărilor.
Deoarece apariția și consolidarea fenomenului de globalizare a fost stimulat de progresul științific și tehnologic, în special în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor (TIC), strategiile de dezvoltare ale țărilor industrializate acordă o atenție deosebită acestui domeniu care a devenit, pentru economiile dezvoltate, principalul vector al creșterii competitivității și îmbunătățirii poziției lor în competiția economică mondială.
În contextul economiilor moderne, penetrarea și extinderea TIC, combinată cu tehnici manageriale și organizaționale avansate și susținută de existența unei forțe de muncă calificate medii și superioare, au efecte benefice asupra activității economice, materializate în creșterea puternică a productivității în toate sectoarele, îmbunătățirea conceperii, producerii și marketingului de produse / servicii, consolidarea relației dintre industrie și universități, creșterea capacității de adaptare a sistemului de producție la cerințele dinamice ale pieței, toate acestea având o contribuție semnificativă la formarea unui potențial considerabil de creștere a competitivității.
Inovarea, axată în principal pe TIC și orientată în special către tehnologii cu perspective considerabile de extindere (biotehnologii, tehnologii energetice, nanotehnologii, materiale compozite etc.), a devenit cel mai puternic izvor al dezvoltării economice și o caracteristică dominantă a economiilor avansate și a intrat într-un stadiu superior, cel al economiei bazate pe cunoaștere.
Controverse
Dilema decizională de a numi politica industrială instrument eficient de a produce schimbări structurale pentru a spori competitivitatea entităților economice – companii, sectoare, economia în ansamblul său – și a evita recurgerea la aceasta este un domeniu de dispută între experți, grupat în două taberele opuse, fiecare având argumentele sale care susținând sau împotrivă opiniei contrare.
Conceptul de politică industrială a cristalizat treptat, la început specificând doar direcții disparate de acțiune la nivel național, care au fost progresiv articulate în programe economice mai puțin coerente și apoi în politici industriale unificate și cuprinzătoare.
În contribuțiile teoretice și pragmatice remarcabile ale lui A. poate fi surprinzător să găsim elemente corespondente ale germenilor reali de politică industrială – advocacy pentru specializarea muncii care, prin extindere, au dus la specializarea și diversificarea industriilor, accentuând cerința de a circula liber, fără restricții, pe piața și practica comercială, limitând implicarea statului în activitatea economică.
Concluzii
Având în vedere aceste considerente, datorită unei strategii de dezvoltare economică și socială îndreptată în mod judicios și printr-o politică industrială adecvată, România are șansa de a orienta procesul de reindustrializare în conformitate cu cerințele economiei bazate pe cunoaștere, transformând dificultățile generate de criza economică în oportunități care pot fi valorificate, astfel încât acestea să împărtășească cu atributele activității industriale modernitatea, eficiența superioară și competitivitatea ridicată.
Următoarele coordonate pe care trebuie să le urmeze procesul de reindustrializare românească sunt sancționate de experiența mondială, în primul rând de cea a țărilor dezvoltate, care oferă numeroase exemple de succes, asigurate prin aplicarea strategiilor și politicilor în conformitate cu imperativele societății bazate pe cunoaștere și creșterea competitivității activităților economice, în contextul globalizării:
– să se decidă pe o bază consensuală largă asupra unei strategii de dezvoltare economică și socială pe termen lung, care ar trebui aplicată și urmată în mod consecvent, indiferent de ciclurile electorale;
– să se decidă o politică industrială cu participarea largă a specialiștilor, de fapt un amestec de politici active și neutre, capabile să stimuleze sectoarele industriale specifice societății bazate pe cunoaștere;
– să reinstituie potențialul național de cercetare, dezvoltare și inovare;
– să restabilească funcția de cercetare-dezvoltare în cadrul marilor întreprinderi industriale;
– să îmbunătățească în mod semnificativ avantajele locației oferite de țară pentru a atrage investiții străine directe, în special cele de tip greenfield;
– să destabilizeze și să reducă birocrația, în conformitate cu tendințele europene;
– să-și recapete anumite piețe externe tradiționale și să aplice un marketing agresiv în comerțul exterior;
– să stimuleze puternic sectorul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri).
Realizarea cu succes a obiectivului de re-industrializare a României, în conformitate cu un model de economie competitivă, capabilă să producă o valoare adăugată substanțială, specifică economiei bazate pe cunoaștere, este condiționată atât de potențialul firmelor de a se restructura, de a-și flexibiliza și de a-și desfășura activitatea mai eficient și de capacitatea guvernului de a înființa și de a asigura funcționalitatea generală a cadrului, indispensabilă pentru atingerea unui astfel de obiectiv ambițios, complex și dificil.
Bibliografie
Albu, Lucian-Liviu, Analiza interdependentelor dintre dezvoltarea durabila a Romaniei si a tarilor membre UE in perioada postaderare, Editura Expert, București, 2007;
Batavia, B., N. Lash, A. G. Malliaris and E. Elgar (2001), ‘The Impact of Agricultural Policies of EU and NAFTA on World Trade’, in C. C. Paraskevopoulos, A. A. Kintis, and A. J. Kon- donassis (eds), Globalization and the Political Economy of Trade Policy, APF Press, Ontario, Canada;
Balanya, Belen & al 2000: Europe Inc.; Regional & Global Restructuring and the Rise of Corporate;
Baxter, Brian, Barry, John, Europe, Globalization and Sustainable Development (Environmental Politics), Routledge, London, 2014;
Blonigen, B. A. and T. J. Prusa (2003), ‘The Cost of Antidumping: The Devil is in the Details’, Journal of Policy Reform, 6(4), pp 233–246.
Bârsan, Maria, Integrarea economică europeană, vol. I, „Introducere în teorie si practica”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
Bedsworf, Louise W. and Ellen Hanak. 2010. "Adaptation to Climate Change, "Journal of the American Planning Association;
Buehler, Ralph; Pucher, John (2011). "Sustainable Transport in Freiburg: Lessons from Germany's Environmental Capital". International Journal of Sustainable Transportation;
Caracota, D., Caracota, C.R., “Dimensiunile contemporane ale dezvoltării durabile și competitive”, Edit. ASE, București, 2004;
Cămășoiu, Camelia, Economia și sfidarea naturii, Editura Economica, București, 1994;
Campbell, Scott. 1996. "Green Cities, Growing Cities, Just Cities?: Urban planning and the Contradictions of Sustainable Development," Journal of the American Planning Association;
Cowles, M., G., Setting the agenda for a new Europe: the ERT and EC 1992, In: Journal of Common Market Studies, 33, 1995;
Fainstein, Susan S. 2000. "New Directions in Planning Theory," Urban Affairs Review 35:4 (March);
Farah, Paolo Davide (2015). "Sustainable Energy Investments and National Security: Arbitration and Negotiation Issues". Journal of world energy law and business. 8 (6);
Favret, Jean-Marc, „Droit communautaire du marché interiéur”, Gualino Éditeur, Paris, 2001;
Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck, București, 2003;
Flickiger, M. C., ed., Encyclopedia of Industrial Biotechnology (7-vol. set), J. Wiley & Sons, Hoboken, NJ, 2010;
Jovanovic, M. N., European Economic Integration, 1997, p. 172; apud. Prof. Dr. Maria Birsan – Integrare Economică Europeană, Introducere în Integrarea Economică Europeană;
Liam Magee; Andy Scerri; Paul James; James A. Thom; Lin Padgham; Sarah Hickmott; Hepu Deng; Felicity Cahill (2013). "Reframing social sustainability reporting: Towards an engaged approach". Environment, Development and Sustainability. University of Melbourne;
Lynn R. Kahle, Eda Gurel-Atay, Eds (2014). Communicating Sustainability for the Green Economy. New York: M.E. Sharpe;
Liviu C. Andrei, Euro, ediția a II-a, revizuită, Editura economică, 2007;
Manolache, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Editura All Beck, București, 1999;
Markowitz, Gerald & ROSNER DAVID 2003: Deceit and Denial, The Deadly Politics of Industrial Pollution, Oakland: University of California Press;
Michaels, David 2008: Doubt is Their Product, How Industry's Assault on Science Threatens Your Health, Oxford: Oxford University Press;
Neguţ, S., Leca, A., Papatulica, M., Vlad, L.B., Neacsu, M.C. (2008), „Orientări privind securitatea energetica a României”, în Proiect SPOS 2008 – Studii de strategie şi politici, Institutul European din România;
Oreskes, Naomi/ Conway, Erik M. 2010: Merchants of Doubt, How a Handful of Scientists Obscured the Truth on Issues from Tobacco Smoke to Global Warming, NY/ London: Bloomsbury, pp. 45-50.
Pearce J., Albritton S., Grant G., Steed G., & Zelenika I. 2012. A new model for enabling innovation in appropriate technology for sustainable development. Sustainability: Science, Practice, & Policy 8(2);
Pearce, Davidw; Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994, pp. 29-30.
Percebois, J. (2008), „Electricity liberalization in the European Union: balancing benefits and risks”, in The Energy Journal, ianuarie 2008;
Popovici, V. (2009), „Black Sea region stands at energy crossroads”, in Oil and Gas Journal, 7 decembrie 2009;
Rodrik, D. (2009), One Economics, Many Recipes: Globalization, Institutions, and Economic Growth”, Princeton University Press, Princeton, NJ;
Shaker, R.R. (2015). The spatial distribution of development in Europe and its underlying sustainability correlations. Applied Geography;
Smith, Charles; Rees, Gareth (1998). Economic Development, 2nd edition. Basingstoke: Macmillan;
Ulrich Grober: Deep roots — A conceptual history of "sustainable development" (Nachhaltigkeit), Wissenschaftszentrum Berlin für Sozialforschung, 2007;
Vâlcu, Elise Nicoleta, Introducere in dreptul comunitar, Curs pentru studenți, Editura Sitech, Craiova, 2010;
Van den Bulcke, D., Verbeke, A. şi Yuan, W. (eds.) (2009), Handbook on Small Nations in the Global Economy;
Wallace, H., W. Wallace, M.A.Pollack, Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană, ediția a cincea, Institutul European din Romania, București, 2005;
Wayne, W., Eckerson, Performance Dashboards, Measuring, Monitoring and Managing Your Business, John Wiley & Sons, Hoboken, NJ, 2006;
***ERT, Will European governments in Barcelona keep their Lisbon promises?, Message from the European Round Table of Industrialists to the Barcelona European Council, March 2002. Brussel, feb. 2002;
*** COM(2012)582 final – Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor „ O industrie europeană mai puternică pentru creșterea și redresarea economiei ”.
***Comunicarea Comisiei către Parlamentul european, Consiliu, Comitetul economic și social european și Comitetul regiunilor. Bruxelles, 24.1.2011; COM (2010) 614 final/4.
***DG Întreprinderi și industrie: ” EU Manufacturing Industry: What are the Challenges and Opportunities for the Coming Years”;
***Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, O politică industrială integrată adaptată erei globalizării. Atribuirea celui mai important rol competitivității și sustenabilității;
*** Consiliul Concurenţei, Societatea Academică din România (2009), Piaţa unică, piaţa naţională: politica de concurenţă în sectoare-cheie;
*** European Commission (2010), Report on Progress in Creating the Internal Gas and Electricity Market – Technical Annex to the Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, DG TREN Staff Working Document publicat in martie 2010.
***Global Wealth Stages a Strong Comeback". Pr-inside.com. Archived from the original on 20 May 2011;
*** Norway mission to the EU (29/09/2005) – EC President Barroso spoke at the EUROCHAMBRES Congress in Stavanger;
http://www.inforegio.ro/images/programare2014-2020/Strategia%20Nationala%20Dezvoltare%20Regionala%20%20-%20iulie%202013.pdf;
http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2014/536280/IPOL_STU(2014)536280_EN.pdf;
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/industrial/article_7274_ro.htm;
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2012/EN/1-2012-582-EN-F1-1.Pdf;
https://ec.europa.eu/maritimeaffairs/sites/maritimeaffairs/files/swd-2017-128_en.pdf;
https://ec.europa.eu/jrc/sites/jrcsh/files/annual_report_-_eu_smes_2015-16.pdf;
https://ec.europa.eu/maritimeaffairs/sites/maritimeaffairs/files/swd-2017-128_en.pdf
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2012/EN/1-2012-582-EN-F1-1.Pdf
http://www.insse.ro/cms/files/Web_IDD_BD_ro/index.htm;
http://www.minind.ro/studiu_ASPES/studiu_reindustrializarea_ro_bostina_ok.pdf;
http://www.cjtimis.ro/upload/Anunt%20si%20%20Strategie%20Jud%20Timis_1.pdf.
http://www.ipe.ro/RePEc/vls/vls_pdf/vol12i4p73-92.pdf;
http://www.cnp.ro/inovatie/docs/conferinta-finalizare-studii-05-12-2012/Noi%20directii%20de%20pol%20ind_REZUMAT%20Studiu_RO.PDF;
http://www.csnmeridian.ro/files/docs/Politica%20Industriala.pdf;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Industriana In Uniunea Europeana. Studiu de Caz Analiza Impactului Economic a Politicilor de Reindustrializare (ID: 119157)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.