Politica Fiscala Si Impactul Politicii Impozitelor Asupra Consumului

INTRODUCERE

Finanțele publice au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, fiind strâns legate de istoria statului și dreptului. De-a lungul etapelor parcurse de istoria societății omenești, finanțele s-au concretizat sub forma relațiilor sociale, de natură economică, utilizând banii și formele valorice în procesul repartiției produsului social. Ele contribuie la îndeplinirea funcțiilor interne și externe ale statului.

Finanțele publice reprezintă o parte a studiului economiei. Se învecinează cu domeniul statului și științele politice și se ocupă cu o parte din problemele și tehnicile folosite în domeniul finanțelor private, dar în esență sunt parte a domeniului economiei. De aceea, înțelegerea esenței finanțelor publice depinde de înțelegerea economiei în general.

În “Avuția Națiunilor” (1776), care este considerată a fi prima carte care a abordat economia ca o știință de sine stătătoare, Adam Smith scria: “Economia politică, privită ca o ramură de cunoștințe ale omului de stat sau a legiuitorului își propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populației un venit sau o subzistență abundentă, sau mai bine zis, de a o face capabilă să-și procure acest venit sau această subzistență abundentă; și în al doilea rând de a procura statului sau colectivității un venit suficient pentru serviciile publice.”

În concepția modernă, intervenționistă, autoritatea publică are drept sarcini: să influențeze procesele economice, să corecteze evoluția ciclică, să prevină crizele economice, să limiteze efectele negative ale crizelor, să acorde subvenții, alte facilități întreprinderilor private. În același timp este necesară studierea mijloacelor de intervenție a statului în economie cu ajutorul veniturilor și al cheltuielilor.

În definițiile moderne se consideră că economia se ocupă de studiul alocării resurselor rare. Resursele productive sunt finite. Teoria economică permite înțelegerea unei mai bune alocări a resurselor. De aceea, folosind analiza economică, vorbim întotdeauna de alternative sau opțiuni. Obiectul analizei poate fi întreaga economie, poate fi statul sau doar familia. Abordarea analizei economice este însă întotdeauna aceeași. Pentru a determina desfășurarea în timp a unei acțiuni trebuie, în măsura în care acest lucru este posibil, să măsurăm și să comparăm costurile și beneficiile în cazul unei alte utilizări a resurselor.

Relațiile financiare presupun acel transfer de valoare exprimat în formă bănească ca fluxuri financiare de la persoanele fizice și juridice către stat și, pe de altă parte, ca fluxuri financiare de la stat, către beneficiari, persoane fizice și juridice.

Astfel, economia este mai mult decât un studiu de eficiență. In aceeași măsură este și un studiu despre imparțialitate și obiectivitate. Cine se bucură de serviciile produse? Răspunsul superficial ar fi: cei care au bani pentru a le plăti. Dar ce determină distribuirea diferită a veniturilor oamenilor? Mai mult, există o distribuție optimă a veniturilor?

Dacă economia reprezintă studiul eficienței și echității alocării resurselor, atunci ce reprezintă finanțele publice? Finanțele publice reprezintă studiul activităților financiare ale statului și autorităților publice. Ele descriu și analizează cheltuielile statului și tehnicile folosite de acesta pentru a finanța aceste cheltuieli. Analiza finanțelor publice ne ajută să înțelegem de ce anumite servicii sunt asigurate de sectorul public și de ce statele se bazează pe anumite tipuri de impozite și taxe. De exemplu, de ce apărarea națională este asigurată de sectorul public, iar producerea de bunuri este apanajul sectorului privat. Și de ce statele se bazează pe mai multe tipuri de taxe și nu pe un singur fel de taxă prin intermediul căreia să-și asigure resursele necesare sectorului public?

În finanțele publice interesul se centrează asupra studierii instituțiilor și proceselor de luare a deciziilor. De exemplu, ce efecte vor avea tehnicile bugetare asupra paletei actuale de bunuri și servicii publice? În sectorul public, luarea deciziilor se face prin vot. Totuși, poate reflecta, sistemul votării, preferințele reale ale unui grup de cetățeni? Mai mult, care sunt implicațiile legate de eficiența și echitatea diferitelor reguli de votare? Există vreo diferență între deciziile luate pe baza majorității și deciziile luate pe baza consensului unanim?

În lucrarea sa “Finanțe publice”, A.C. Pigou afirma: “În orice societate dezvoltată există o formă de organizare administrativă care îi reprezintă sau nu pe membrii colectivității sociale, dar sigur are autoritatea de a-i constrânge individual.”

Această afirmație este importantă deoarece identifică natura coercitivă a statului. Statul forțează cetățenii să facă lucruri pe care probabil altfel nu le-ar face. De asemenea, la fel de important este că nu există nici o garanție că statul acționează în interesul cetățenilor.

Însă se pune întrebarea: chiar avem nevoie de un sector public? putem merge mai departe și fără existența acestuia? Unii cred că activitatea sectorului public este dăunătoare, alții cred într-un sector public suficient de dezvoltat astfel încât să satisfacă aproape toate nevoile. Ambele opinii sunt însă extremiste.

Conceptul modern al nevoii de un sector public a pornit în principal de la ideea eșecului pieței. Nu ar fi nevoie de un sector public dacă toate problemele economice ar putea fi rezolvate prin tranzacțiile de pe piață sau de către sectorul privat. Astfel, când piața suferă un eșec se justifică intervenția guvernului, aplicarea politicii sale ducând la îmbunătățiri.

Putem afirma că intervenția statului pentru corectarea acestor eșecuri ale pieței are de fapt ca scop final creșterea așa-numitei bunăstări sociale. Problema pe care și-o pune această lucrare este cum pot politicile fiscal-bugetare să contribuie la creșterea acestei bunăstări.

Lucrarea este structurată în trei capitole.

Capitolul I prezintă politica fiscală ca un instrument de intervenție a statului în economie, mai exact aspecte generale ale politicii fiscale și modalitățile de coordonare a politicii fiscale.

În capitolul II am prezentat particularități ale politicii fiscale în România. Ca și subcapitole ale capitolului II am structurat informații referitoare la : impunerea fiscală și principiile ei, elementele impozitului și clasificarea impozitelor și tipul lor.

Capitolul III prezintă impactul politicii impozitelor asupra consumului. În cadrul acestui capitol am prezentat aspecte referitoate la efectele economico-sociale ale impozitelor și mecanismele fiscale de influențare a activității economico-sociale.

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. POLITICA FISCALĂ – INSTRUMENT DE INTERVENȚIE A STATULUI ÎN ECONOMIE

I.1. ASPECTE GENERALE ALE POLITICII FISCALE

I.1.1. Politica bugetară

I.1.2. Politica fiscală

I.1.3. Continutul economic al finanțelor (sfera finanțelor)

I.1.4. Sfera activității financiare

I.1.5. Funcțiile finanțelor publice

I.1.6. Sistemul financiar

I.2. COORDONAREA POLITICII FISCALE

I.2.1. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor și resurselor publice

I.2.2. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

CAPITOLUL II. POLITICA FISCALĂ DIN ROMÂNIA

II.1. IMPUNEREA FISCALĂ ȘI PRINCIPIILE EI

II.1.1 Caracteristicile, rolul și dimensiunea impunerii fiscale

II.1.2. Principiile impunerii fiscale

II.1.2.1 Principii de echitate fiscală

II.1.2.2 Principii de politică financiară

II.1.2.3 Alte grupe de principii

II.1.3. Așezarea impozitelor

II.2. ELEMENTELE IMPOZITULUI

II.3. CLASIFICAREA IMPOZITELOR ȘI TIPUL LOR

II.3.1 Impozitele directe

II.3.1.1. Impozitele pe venit

II.3.1.2. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

II.3.1.3. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

II.3.1.4. Impozitele pe avere

II.3.1.5 Impozitele pe averea propriu-zisă

II.3.1.6. Impozitele pe circulația averii

II.3.1.7. Impozitul pe sporul de avere

II.3.1.8. Dubla impunere juridică internațională

II.3.2. Impozitele indirecte

II.3.2.1 Taxele de consum

II.3.2.2. Taxele vamale

II.3.2.3 Taxele generale

CAPITOLUL III. IMPACTUL POLITICII IMPOZITELOR ASUPRA CONSUMULUI

III.1. EFECTELE ECONOMICO – SOCIALE ALE IMPOZITELOR

III.2. MECANISME FISCALE DE INFLUENȚARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICO – SOCIALE

III.2.1. Noțiunea de creștere economică

III.2.2. Politica financiară și politica monetară – influența asupra creșterii economice

III.2.3. Programarea financiar-monetară în vederea realizării echilibrului macroeconomic

III.2.4. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

POLITICA FISCALĂ – INSTRUMENT DE INTERVENȚIE A STATULUI ÎN ECONOMIE

I.1. ASPECTE GENERALE ALE POLITICII FISCALE

Prin politica financiară, la nivel național, se înțelege totalitatea principiilor, metodelor, măsurilor și instrumentelor concrete care călăuzesc activitatea financiară a unui stat, a organelor sale financiare etc., precum și legislația financiară utilizată în vederea înfăptuirii obiectivelor sociale și economice.

O altă definiție spune că politica financiară este ansamblul de metode, mijloace și instrumente prin care se asigura mobilizarea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare necesare realizării obiectivelor de dezvoltare stabilite de o entitate (stat, colectivitate locală, firmă etc.).

O definiție asemănătoare, dar mai concisă, arată că politica financiară reprezintă o anumită concepție și acțiunea nemijlocită privind organizarea, conducerea și desfășurarea activității financiare.

Politica financiară include în sfera sa operații multiple și complexe privind :

precizarea obiectivelor proprii în concordanță cu obiectivul strategic ;

formularea unor soluții, specifice fiecăruia din domeniile sale, de înfăptuire a obiectivelor;

alegerea opțiunii celei mai convenabile;

formularea principiilor, metodelor, instrumentelor și adoptarea cadrului normativ de folosire, inclusiv a atribuțiilor și competențelor instituțiilor și organelor specializate;

cuantificarea eforturilor și a efectelor presupuse de politica financiară respectivă;

fundamentarea indicatorilor financiari și înscrierea lor în prognoze, programe și bugete de finanțare;

elaborarea deciziilor tactice și operaționale prin care obiectivele politicii financiare să fie realizate.

Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existența unui cadru organizatoric și de conducere a activității financiare corespunzător. De asemenea, impune ca mecanismul financiar să fie reglementat juridic. Principalele reglementări juridice în domeniul financiar îmbracă următoarele forme :

a) legile adoptate de către Parlament :

– legea finanțelor publice ;

– legea anuala a aprobarii bugetului ;

– legile speciale de instituire a impozitelor, taxelor și a altor venituri ale statului;

– legea privind combaterea evaziunii fiscale;

– legea privind asigurările și protectia socială;

– legea privind asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă și reasigurările;

– legea ce reglementează datoria publică;

– legea privind organizarea și funcționarea sistemului bancar ;

– legea contabilității;

– legea privind amortizarea;

– legea privind organizarea și desfășurarea controlului etc.

b) hotărârile de Guvern adoptate pe baza, în spiritul și pentru aplicarea legilor, și ordonanțele guvernamentale ce urmează apoi a fi ratificate de către Parlament ;

c) ordine ale ministrului finanțelor, guvernatorului BNR, conducătorilor altor instituții financiar-bancare etc.

d) norme metodologice și regulamente elaborate de ministere, instituții, organe locale, fiecare în limita competențelor legale și în concordanță cu legile în vigoare.

În toate cele trei stadii de desfășurare a politicii financiare: concepere, aprobare și înfăptuire este necesar a se adopta decizii financiare. Deciziile financiare sunt hotărâri, luate de factorii cu putere în acest sens, putere acordată prin acte normative, de a stabili direcțiile de acțiune în domeniul financiar și realizarea lor, prin adoptarea unei soluții din mai multe posibile. Ele se pot clasifica după mai multe criterii.

În funcție de domeniul de referință sunt :

– decizii cu caracter programatic și normativ ce vizează stabilirea obiectivelor de realizat și strategia de înfăptuire ;

– decizii de conducere nemijlocită a activității financiare care vizează elaborarea prognozelor, programelor, bugetelor financiare, precum și executarea acestora.

În raport cu subiectul conducerii sunt delimitate trei grupe de decizii:

– decizii ale factorului politic (Parlamentului) care au caracter normativ, îmbrăcând forma legilor;

– decizii ale executivului care îmbracă forma hotărârilor și ordonanțelor guvernamentale, a ordinelor miniștrilor și conducătorilor instituțiilor centrale;

– decizii ale organelor de conducere din unitățile de bază.

După amploarea autorității decizionale a decidendului, deciziile pot fi:

– independente sau de inițiativă, fiind adoptate de decidend și aplicate imediat fără a fi necesară aprobarea organului ierarhic superior;

– integrate sau prin aprobare, în acest caz definitivarea sau aplicarea fiind condiționate de avizul sau aprobarea organelor ierarhic superioare.

În funcție de orizontul și implicațiile măsurilor preconizate, deciziile pot fi:

– decizii strategice, care vizează un orizont de timp mai lung și au o implicații majore și de durată ca arie și profunzime; ele se adoptă de organele situate pe trepte ierarhic superioare ale structurilor organizatorice ;

– decizii tactice, care vizează un orizont de timp mai scurt și implicații moderate ca arie și profunzime; prin aceste decizii se transformă deciziile strategice în acțiuni concrete ;

– decizii operaționale sau curente, care vizează orizontul de timp imediat și implicații mai mici ca arie și profunzime și se adoptă de eșalonul inferior al conducerii.

Politica financiară, la nivel național, stabilește raporturile financiare dintre stat, pe de o parte, și contribuabilii săi, persoane juridice și fizice, pe de altă parte. Ea este o parte integrantă a politicii generale, sociale și economice, a statului, care constă în folosirea finanțelor în conformitate cu obiectivele politice, sociale și economice. Politica financiară a statului înglobează două componente importante: politica bugetară și cea fiscală.

I.1.1. Politica bugetară

Politica publică are ca protagonist factorul politic, care își arogă dreptul și obligația ca, prin intermediul bugetului de stat, să corijeze politica pieței.

Politica bugetară constă în folosirea cheltuielilor publice și a fiscalității pentru a influența variabilele macroeconomice. Politica bugetară împreună cu politica fiscală, componente ale politicii financiare, dar și a celei economice, reprezintă ansamblul coerent de instrumente pe care le are la dispoziție statul pentru a modela activitatea economică. Cu ajutorul unor stimuli financiari, politica bugetară încearcă să influențeze deciziile indivizilor, gospodăriilor, întreprinderilor în sensul dorit infaptuirii politicii economice și politicii sociale.

Autoritatea publică în stabilirea politicii bugetare are de ales între :

a modifica cheltuielile bugetare fără a schimba mărimea veniturilor din impozite;

a modifica veniturile fiscale fără a modifica cheltuielile bugetare;

a modifica simultan atât veniturile fiscale, cât și cheltuielile bugetare.

Funcțiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt următoarele :

– funcția de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor parțiale prin intervenția statului)

Funcția de alocare a resurselor definește alocarea resurselor între sectorul pieței și sectorul public și determină producția de bunuri și servicii publice. Spre deosebire de un bun privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva, oricine altcineva este exclus de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul că dacă o persoană consumă din acest bun nu diminuează consumul din acel bun pentru nici o altă persoană.

Problema principală cu care se confruntă statul în îndeplinirea rolului de alocare a resurselor este aceea de a determina cât de multe bunuri și servicii publice trebuie să furnizeze. Dificultatea deciziei privind cantitatea și calitatea unui bun public ce trebuie furnizat începe cu stabilirea contribuției pe care trebuie să o plătească un anumit consumator.

Din această cauză este nevoie de o tehnică diferită de alocare a ofertei de bunuri publice și a costurilor de acoperire a acestora. Această tehnică utilizată pe piețele bunurilor publice este procesul politic – adică câștigarea puterii de decizie în stat prin recurgerea la mecanismul votului – care constituie înlocuitorul mecanismului pieței. Rezultatul obținut în alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului), deși nu mulțumește pe toată lumea, într-o democrație cu economie de piață se pare că este o soluție destul de eficientă, dacă nu și unică.

Pentru acoperirea costului bunurilor publice alocate, statul recurge la impozite care, deși pot induce distorsiuni în mecanismul pieței, rămân totuși un instrument indispensabil de finalizare în procesul alocării resurselor în economie.

– funcția de stabilizare conjuncturală (corectarea echilibrului general prin intervenția statului)

Politica de stabilizare a fost mult utilizată în țările occidentale dezvoltate, după cel de-al doilea război mondial și până la începutul anilor 1980. Ea s-a concretizat în încurajarea cererii, când șomajul devenea semnificativ, și în reducerea cererii, când inflația devenea amenințătoare.

Politica de stabilizare poate să eșueze din două motive principale. În primul rând, există mari dificultăți practice ale transpunerii în viață a acesteia, mai ales din cauza unei insuficiente informații (acțiunile se iau înainte de a cunoaște rezultatul acestora, rezultat ce poate fi influențat de numeroși factori perturbatori). În al doilea rând, se susține că tendința de a încerca menținerea șomajului sub nivelul pieței conduce inevitabil la inflație accelerată.

– funcția de repartiție a resurselor

Aceasta funcție, cunoscută și ca funcție de redistribuire, urmărește să corecteze inegalitățile rezultate în urmă unei repartiții funcționale (a veniturilor primare). În urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate în venituri finale disponibile după prelevarea impozitelor și cotizatiilor sociale de către stat și după efectuarea de către acesta a transferurilor de venituri. Aceasta redistribuire poate fi asigurată și prin furnizarea de către sectorul public a bunurilor și serviciilor publice.

În absența unei politici private de coordonare a acțiunilor de redistribuire a venitului în favoarea celor mai puțin norocoși (săracilor sau celor cu venituri mici), statul se află într-o poziție favorizantă pentru a întreprinde măsuri pe scară largă (națională) în cadrul unei politici coordonate de redistribuire. El are și posibilitatea cunoașterii structurii populației în privința veniturilor și a averilor, dar are și mijloacele financiare necesare susținerii programelor de sprijinire a celor defavorizați (impozite și taxe). Pe de altă parte, statul poate să corecteze anomaliile legate de distribuția venitului ocazionate de imperfecțiunile piețelor factorilor de producție.

Problema care se pune este dacă statul are rolul de a furniza în mod direct bunurile și serviciile publice sau dacă, în scopul redistribuirii, trebuie să cumpere de pe piață bunuri și servicii în cantitatea și calitatea ce le-ar satisface preferințele.

I.1.2. Politica fiscală

Politica fiscală include utilizarea de către stat a impozitării pentru obținerea unor obiective macroeconomice. Ea este parte integrantă a politicii bugetare care tinde să acționeze asupra economiei prin bugetul de stat: alegerea volumului de cheltuieli publice, a deficitului bugetar etc. Impozitele și cheltuielile publice afectează atât consumul, cât și venitul firmelor, având un mare impact asupra costului și disponibilității fondurilor.

Prin politica fiscală se stabilesc volumul și provenienta resurselor de alimentare a bugetului public, metodele de prelevare (încasare) care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmărite (În general aceleasi cu funcțiile politicii bugetare), precum și mijloacele de realizare a acestora.

Politicii fiscale, ca parte importantă a politicii bugetare a unui stat, îi revin sarcini bine definite :

a) conceperea sistemului general de impozite și taxe ;

b) stabilirea nivelului general și particular al fiscalității ;

c) colectarea, la timp și în cuantumul preconizat, a plăților de impozite directe și indirecte ale contribuabililor, cu costuri aferente cât mai mici ;

d) prevenirea și combaterea evaziunii și fraudei fiscale.

Prin impunerea unui anumit nivel al fiscalității, în funcție de gradul dezvoltării economiei sale și a bunăstării contribuabililor săi, statul poate nu numai să asigure volumul necesar de resurse financiare la bugetul de stat pentru a susține acțiunile sale publice, dar și să aibă un rol catalizator în susținerea unei dinamici economice dorite.

Presiunea fiscală se definește ca fiind procentul/rata fiscalității calculat ca raport între încasările fiscale (din impozite și contribuții la bugetul public) și produsul intern brut dintr-o anumită perioadă. Decidenții politici trebuie să fie atenți la nivelul presiunii fiscale pe care o impun contribuabililor pentru că un nivel prea ridicat al acesteia poate demotiva contribuabilii în creșterea activității economice și chiar să-i determine pe unii să recurgă la evaziune fiscală, ceea ce va duce la efecte contrare celor urmărite în momentul adoptării politicii fiscale.

Din punct de vedere istoric, primele elemente de finanțe au fost impozitele în bani, determinate de :

a) existența statului și a nevoilor sale ;

b) apariția și folosirea banilor.

La începuturile sale, statul avea nevoi limitate ca structura și ca volum, dar acestea reclamau totuși angajarea unor resurse. În condițiile economiei naturale închise, când apar doar germenii producției de mărfuri, iar banii erau puțin folosiți, statul putea folosi pentru susținerea acțiunilor sale (ducerea războaielor, unele lucrări de interes public, cum ar fi drumurile, întreținerea curții conducătorului de stat etc.) dările în natură și prestațiile obligatorii în natură. Cu timpul însă, statul pretinde supușilor săi și contribuții în bani, apărând astfel primele elemente de finanțe.

În timp, odată cu impunerea banilor în realizarea tranzacțiilor dintre oameni, forma bănească a dărilor către stat s-a impus, ea impunându-se prin ușurința realizării acțiunilor de strângere a dărilor (impozitelor) și cele de utilizare a lor. Are loc astfel transformarea elementelor de finanțe în finanțe propriu-zise. Abia în capitalism, când producția de mărfuri devine dominantă și banii sunt utilizați pe scară largă, statul renunță treptat la formele în natură ale impozitelor.

Alături de finanțele statului, devenite cu timpul finanțe publice, coexistă finanțele private. Cele două tipuri de finanțe se deosebesc între ele, în primul rând, prin obiectivele urmărite: primele asigură suportul financiar pentru susținerea acțiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. În al doilea rând, diferă și mijloacele utilizate pentru obținerea lor: statul ca autoritate acționează prin constrângere, în timp ce persoanele private nu au nici posibilitatea legală nici menirea.

O dimensiune comună a statului modern și agenților economici este aceea că nici statul, nici agenții economici nu reușesc să-și acopere cheltuielile folosind exclusiv veniturile proprii, fără a se îndatora. Din acestă cauză, statul contractează împrumuturi sau apelează la emisiunea bănească, generând datorie publică, iar agenții economici își cresc capitalul prin îndatorare sau apelând la piața financiară. În structura finanțelor regăsim astfel elemente noi: creditul și piața financiară.

Datorită creșterii complexității vieții economice, de multă vreme fenomenul financiar depășește, în manifestările sale, granițele naționale, manifestându-se tot mai intens finanțele internaționale.

I.1.3. Conținutul economic al finanțelor (sfera finanțelor)

Din definițiile date mai sus finanțelor, rezultă că finanțele nu se confundă cu banii, categoria economică a banilor fiind mai extinsă decât cea a finanțelor. Altfel spus, toate relațiile financiare sunt și relații bănești, în timp ce nu toate relațiile bănești sunt și relații financiare. Cu alte cuvinte, folosirea banilor presupune și relații între diferite entități care nu sunt relații financiare. În acest sens, trebuie arătat că prin repartiție, în afară de formarea veniturilor financiare (destinate acțiunilor publice și afacerilor private), se formează și venituri nefinanciare (consumate în scop personal). Pe de altă parte, repartiția se realizează atât în bani, cât și în natură (chiar dacă pe o scară redusă), iar finanțele, prin definiție, îmbracă obligatoriu forma bănească. Finanțele constituie așadar o categorie economică care exprimă relații social-economice, exprimate în formă bănească, relații care descriu formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești la dispoziția firmelor (agenților economici), populație și stat.

În procesul repartiției produsului național brut se realizează anumite raporturi, relații social – economice sau operațiuni sub formă bănească. prin intermediul acestor relații (operațiuni) se înfăptuiește repartiția produsului național brut între agenții economici, populație și stat. Aceste relații prin mijlocirea cărora se constituie, se repartizează și se folosesc fondurile bănești sunt relații financiare sau finanțe.

Pentru ca o operațiune (relație) bănească să aparțină finanțelor ea trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu și cumulativ trei condiții :

1) să aibă loc un transfer valoric de resurse bănești sau de putere de cumpărare;

2) resursele să fie destinate finanțării acțiunilor publice sau afacerilor private;

3) transferul trebuie să se facă obligatoriu fără echivalent sau fără contraprestație imediată, dar se poate realiza cu titlu definitiv și gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil și cu plata unei dobânzi.

Așadar, pentru o delimitare mai precisă între noțiunea de bani și cea de finanțe, trebuie precizat că numai acele relații bănești sunt finanțe care constituie un transfer de produs național brut, și nu o schimbare a formei valorii. Acest transfer are loc între agenți economici, populație și stat cu scopul de finanțare, de achitarea unor obligații, acordarea de subvenții etc. Rezultă că există și relații bănești care nu sunt relații financiare ca, de exemplu : vânzarea-cumpărarea de mărfuri și servicii, plata salariilor etc.

Transferul de natură financiară generează modificări în patrimoniu partenerilor. El afectează nu numai forma sau structura fondurilor acestora, ci însăși mărimea lor. Are loc astfel o sporire a resurselor beneficiarului și o diminuare a acestora la plătitor. Acest gen de operații financiare apar :

între persoanele fizice și juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă parte, atât cu ocazia plății impozitelor și taxelor la bugetul statului, cât și cu prilejul finanțării acțiunilor publice de care beneficiază, direct sau indirect, și plătitorii de impozite și taxe (contribuabilii) ;

între bănci și clienții lor, atât cu prilejul atragerii unor resurse bănești temporar disponibile, cât și în procesul acordării și rambursării împrumuturilor ;

între posesorii de fonduri și solicitatorii de fonduri, prin intermediul pieței financiare ;

între instituțiile de asigurări și clienții lor, cu prilejul încasării primelor de asigurare și al plății despăgubirilor și sumelor asigurate ;

între participanții la diferite forme de asigurare și protecție socială și instituțiile ce administrează astfel de fonduri, cu prilejul încasării contribuțiilor și a plății indemnizațiilor cuvenite beneficiarilor etc.

Natura și condițiile transferului depind, mai ales, de felul nevoilor ce urmează a fi acoperite. Practica financiară a consacrat, din acest punct de vedere, două tipuri de transfer :

transferul cu titlu definitiv și gratuit, atunci când resursele sunt destinate acoperirii unor nevoi permanente sau susținerii consumului definitiv (În acest caz sunt angajate fondurile statului îndreptate spre instituțiile publice sau agenții economici privați subvenționați în anumite împrejurări de către stat) ;

transferul cu titlu temporar, rambursabil și cu dobândă, atunci când nevoile sunt temporare (În acest caz sunt antrenate resursele de creditare îndreptate spre solicitatorii de credite).

Conținutul economic al finanțelor constă, în primul rând, în relațiile bănești prin care agenții economici și statul se finanțează, iar în al doilea rând în relațiile prin care agenții economici, populația și statul își onorează obligațiile contractuale sau cele prevăzute în lege. Aceste relații bănești care presupun transferuri de bani pot fi rambursabile (ca în cazul finanțării agenților economici, cu excepția subvențiilor primite de la stat) sau nerambursabile (în cazul impozitelor plătite statului). De asemenea, o altă caracteristică a lor este că transferurile pot fi efectuate cu asigurarea unui echivalent sau contraprestație (cazul finanțării agenților economici) sau fără echivalent direct și imediat (cazul plății impozitelor către stat).

Din conținutul economic al finanțelor, adică natura fondurilor gestionate, derivă carecterul privat sau public al acestora. Astfel, finanțele private se referă la gestionarea fondurilor private din economie, iar finanțele publice se referă la banii publici (cei procurați din impozite și taxe și din împrumuturi de stat).

I.1.4. Sfera activității financiare

Chiar dacă o mulțime de operații bănești nu au natura financiară, ele au totuși, de cele mai multe ori, o strânsă legătură cu finanțele. Astfel, unele operații bănești reprezintă premise pentru viitoare operații financiare, în timp ce altele dau finalitate unor operațiuni financiare prealabile, prin cheltuirea sau utilizarea propriu-zisă a resurselor alocate din fonduri financiare.

Iată câteva exemple în acest sens când operații bănești sunt premise pentru viitoare operațiuni financiare :

operația de vânzare-cumpărare, finalizată prin încasarea mărfurilor, condiționează plăți financiare precum: plata impozitelor, a dividendelor, rambursarea împrumuturilor, plata dobânzilor etc. sau operații non-financiare ca plata mărfurilor cumpărate, a salariilor etc. ;

operația de plată a salariilor, non-financiară prin natura ei, aduce după sine plăți tipic financiare ca : impozitul asupra salariilor, contribuția la fondul de șomaj sau pentru pensie suplimentară și contribuția la asigurarea obligatorie de sănătate ;

succesiunile și donațiile între persoane fizice nu au natură financiară, dar sunt însoțite de obligația impozitelor aferente.

Exemplele de operații bănești ce dau finalitate unor operații financiare prealabile se referă, mai ales, la utilizarea sau cheltuirea propriu-zisă a resurselor financiare dobândite de beneficiarii lor. Iată câteva din ele :

achiziționarea de mașini, utilaje, instalații pentru investiții pe seama creșterii de capital al agenților economici privați ;

plățile curente pentru producție, pe seama împrumuturilor contractate de la bănci ;

plata pensiilor, ajutoarelor de șomaj, indemnizațiilor de boală, maternitate etc.

Datorită acestor caractereristici ale unor operații bănești ca cele de mai sus, organele financiare se preocupă de derularea corespunzătoare a tuturor operațiunilor bănești, financiare și non-financiare, tocmai datorită interacțiunii acestora. Sfera activității financiare depășește deci sfera operațiunilor financiare.

În sensul cel mai larg, activitatea financiară reprezintă ansamblul operațiunilor desfășurate de instituțiile și organele financiare specializate în legătură cu fundamentarea și elaborarea prognozelor, programelor și bugetelor financiare, execuția financiară, analiza și controlul financiar.

Analiza activității financiare are obiect distinct, în funcție de nivelul la care se desfășoară. Astfel, la nivel macroeconomic se elaborează prognoze ample și programe, planuri, bugete de sinteză la nivel de economie, se folosesc metode de optimizare a opțiunilor, se veghează asupra funcționalității mecanismului financiar și monetar în ansamblul lui. La nivelul unităților de bază se elaborează programe, planuri și bugete de o mai mică complexitate, iar activitatea cea mai importantă este legată de execuția financiară. Aceasta din urmă presupune încasarea veniturilor, gestionarea acestora și efectuarea plăților, iar operațiunile respective poartă denumirea de operațiuni de trezorerie.

I.1.5. Funcțiile finanțelor publice

Ca și finanțele private ale întreprinderilor, finanțele publice, adică ale statului și instituțiilor sale, îndeplinesc două funcții, și anume: funcția de mobilizare, repartizare și utilizare a resurselor bănești și funcția de control.

a) Funcția de mobilizare, repartizare și utilizare a resurselor bănești constă în atragerea la fondurile statului a unei părți din produsul național brut, în repartizarea și utilizarea acestor fonduri în vederea satisfacerii cerințelor comune ale societății și susținerea procesului investițional la nivelul economiei naționale. Această mobilizare a fondurilor bănești de la contribuabili se face, de regulă, cu titlu definitiv, nerambursabil și fără contraprestație directă și imediată. Realizarea acestei funcții, atât pentru finanțele publice, cât și pentru cele private, este indisolubil legată de crearea, repartizarea, circulația și utilizarea produsului național brut. Repartiția produsului național brut cuprinde distribuirea primară și redistribuirea acestuia. Distribuirea primară a produsului național brut constă în împărâțirea acestuia între participanții direcți, nemijlociți la procesul producției materiale. Redistribuirea, numită și repartiția ulterioară sau secundară, reprezintă transferul unei părți din produsul național brut de la unele persoane juridice și fizice la altele, prin intermediul finanțelor publice. Practic, redistribuirea produsului național brut cuprinde cele două faze ale primei funcții a finanțelor publice: mobilizarea și repartizarea.

b) Funcția de control asupra creării, repartiției, circulației și utilizării produsului național brut este determinată de faptul că fondurile financiare care se formează la dispoziția statului sunt ale întregii națiuni. Societatea urmărește: constituirea resurselor financiare necesare soluționării cerințelor generale; repartizarea și utilizarea resurselor financiare cu luarea în considerare a priorităților și a eficienței economice și sociale; armonizarea intereselor financiare ale societății cu cele de perspectivă.

Funcția de control a finanțelor publice urmărește apărarea integrității avutului public, modul în care contribuabilii persoane juridice își stabilesc, calculează și virează obligațiile lor către stat, cum persoanele fizice își respectă obligațiile fiscale, modul în care sunt realizate cheltuielile publice astfel încât să se respecte destinația legală și criteriile de oportunitate, eficacitate, eficiență și legalitate.

Din punctul de vedere al apartenenței organelor de control și instituțiile care îl exercită există două tipuri de control: control din exterior (al unor organe specializate asupra activității financiare a subiectului supus controlului, fie el din domeniul public sau privat) și control din interiorul unității sau subiectului supus controlului (exercitat sub forma controlului financiar preventiv și a controlului financiar (auditului) intern.

În funcție de momentul exercitării controlului financiar în raport cu operațiunile supuse controlului se disting trei forme principale de control financiar: preventiv, operativ-curent (concomitent sau autocontrol) și posterior (postoperativ). Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control și se exercită (sau ar trebui să se exercite) de către toate entitățile care realizează venituri și au obligații fiscale. El se exercită înainte de efectuarea propriu-zisă a operațiunilor economico-financiare. Controlul operativ-curent (concomitent sau autocontrol) se efectuează în timpul realizării operațiunilor care presupun mijloace materiale și bănești. Controlul posterior (postoperativ) se efectuează după ce actele economice au fost înfăptuite. El are menirea să recupereze prejudicii, dacă s-au produs, să stabilească măsuri corective și să fie un reper pentru îmbunătățirea celorlalte două forme de control.

Din punctul de vedere al gradului de cuprindere, controlul poate fi prin sondaj sau complet; control tematic sau complex și control parțial sau total.

Controlul financiar se realizează de mai multe organe îndreptățite de lege, aflate pe diferite paliere. Astfel, control financiar exercită: Parlamentul, Guvernul, Curtea de Conturi, Ministerul de Finanțe prin unitățile sale specializate, dar și fiecare persoană juridică prin intermediul organelor proprii de control.

Rolul finanțelor este acela de a asigura ca statul și fiecare agent economic să-și realizeze propria politică financiară recurgând la funcțiile finanțelor publice, respectiv a celor private și la pârghiile financiare disponibile.

I.1.6. Sistemul financiar

Sistemul financiar este definit ca ansamblul elementelor (subsistemelor sau verigilor) care asigura formarea și repartizarea fondurilor de natura financiară și al interacțiunilor (raporturilor, legăturilor) dintre aceste elemente.

Potrivit esenței sistemului financiar, funcționalitatea sa se întemeiază pe legăturile reciproce dintre verigile sale. Aceste legături sunt primare, cele dintre bugetul public și fiecare verigă în parte, și secundare, cele dintre celelalte verigi, ocolind bugetul public.

Verigile componente ale sistemului financiar și de credit al țării noaste sunt următoarele:

1) bugetul public național (cu elementele componente la nivel central și la nivelul unităților administrativ teritoriale ;

2) fondurile speciale la nivel național (fondul destinat plății ajutorului de șomaj, fondul de risc și de accidente, fondul pentru cercetare-dezvoltare etc) ;

3) finanțele Fondului Proprietatea (FP) și cele ale societăților de investiții financiare (SIF-uri) ;

4) finanțele agenților economici (societăților comerciale) ;

5) finanțele companiilor naționale și regiilor de stat (centrale și locale) ;

6) finanțele instituțiilor de stat (centrale și locale) ;

7) asigurările sociale de stat și private ;

8) finanțele societăților de asigurări ;

9) creditul.

Bugetul public național este componenta de bază a sistemului, în sensul că el are legături cu toate celelalte verigi ale sistemului financiar, precum și datorită rolului social major și a celui economic important. În plus, bugetul public are și calitatea de a fi principala balanță financiară anuală cu caracter indicativ și cu putere de lege a fiecărui stat contemporan.

Fondurile speciale au rolul acoperirii unor necesități specifice de mijloace bănești și reprezintă o debugetizare (ocolire a bugetului de stat), înregistrându-se astfel o abatere de la principiul unității bugetare, legiferată de legislativ. Aceste fonduri sunt înscrise în anexe distincte la bugetul de stat (legea bugetului de stat).

A treia componentă a sistemului financiar, finanțele FP și SIF-urilor, este rezultanta privatizării în masă a economiei românești, în urma deciziei forțelor politice de a trece economia României, după 1990, la economia de piață. Aceste fonduri și-au format portofoliile de acțiuni, prin transferul în proprietarea lor a acțiunilor societăților comerciale provenite din fostele întreprinderi cu capital de stat.

Finanțele agenților economici reprezintă veriga de bază a sistemului financiar, întrucât, în calitatea lor de producători de produs intern brut (produse și servicii) reprezintă fundamentul veniturilor care se îndreaptă apoi și către celelalte verigi ale sistemului. Finanțele agenților economici desemnează acea parte a relațiilor de repartiție în formă bănească prin intermediul cărora se asigură constituirea capitalului social al societăților comerciale și modificarea mărimii acestuia, formarea și alocarea fondurilor destinate activității curente și de investitii și a altor activități ale societăților comerciale, la care se adaugă onorarea obligațiilor față de celelalte verigi ale sistemului financiar și de credit.

Finanțele publice cuprind fluxurile de numerar provenite de la contribuabili (populație, agenți economici) pe care statul, unitățile sale teritorial-administrative și alte instituții de drept public le constituie și le folosesc potrivit legii. Finanțele publice cuprind veniturile (impozite, taxe, contribuții, împrumuturi de stat etc.), cheltuielile, datoriile pe care le au. Aceasta înseamnă că fluxurile financiare ce se îndreaptă către visteria statului, provenind de la diverși plătitori – persoane juridice și fizice – sunt stabilite de autoritățile publice competente prin legi, ordonanțe, hotărâri, după care alte fluxuri financiare se îndreaptă de la fondurile bugetare către diverși beneficiari – persoane juridice și fizice – la fel pe bază de reglementări ale autorităților publice competente.

Finanțele publice ale instituțiilor de stat sunt expresia relațiilor bănești de repartiție ce se desfășoară între stat și instituțiile sale, în legătură cu asigurarea fondurilor necesare înființării și funcționării acestor instituții. De menționat că între instituțiile de stat există unele care au o bază proprie de venituri ce le permite să-și acopere prin autofinanțare o parte a cheltuielilor lor, astfel încât de la bugetul public se suportă numai diferența; vorbim în acest caz de principiul bugetului net, spre deosebire de celelalte instituții publice care sunt finanțate integral de la buget, când vorbim de principiul bugetului brut.

Aceste tipuri de instituții sunt legate la celelalte verigi ale sistemului financiar (la unele) prin aceea că plătesc contribuția pentru asigurări sociale, contribuțiile pentru fondul destinat plății ajutorului de șomaj etc. de asemenea, prin metoda stopajului la sursă, aceste instituții rețin și varsă, în numele salariaților lor, impozitul pe salarii, contribuția pentru pensia suplimentară și pentru constituirea fondului destinat plății ajutorului de șomaj.

În egală măsură, finanțele private și cele publice au nevoie să se desfășoare în cadrul echilibrului dintre nevoi și resurse acoperitoare. Echilibrul financiar la nivelul agenților economici (microeconomic) se realizează numai în condițiile păstrării capacității de plată, a lichidității financiare și a solvabilității patrimoniale. Lipsa capacității de plată sau a lichidității financiare, chiar pe fondul existenței solvabilității necesare, creează greutăți financiare foarte mari, care pot merge până la faliment. La fel, finanțele publice au nevoie de echilibru bugetar între veniturile publice încasate și cheltuielile publice ce trebuie acoperite. Orice dezechilibru bugetar poate crea serioase probleme în realizarea politicilor publice și asigurarea climatului social necesar unei societăți funcționale

Finanțele companiilor naționale și regiilor publice autonome reprezintă o componenta care se refera la entitati care sunt organizate în domenii de activitate care prezinta un interes deosebit pentru societate și colectivitatile locale. Continutul economic al acestei verigi este de tip mixt, reunind elemente specifice atât agentilor economici, cât și instituțiilor de stat. Astfel, dat fiind scopol lor lucrativ, ele își acopera o buna parte a necesitatilor lor de mijloace bănești pe seama veniturilor proprii, unele obținând chiar și profit, fiind obligate să verse impozitul pe profit și o parte din profitul net. La altele, veniturile proprii sunt insuficiente în raport cu necesitățile, diferența fiind suportată de la buget.

Asigurările sociale constituie o verigă autonimizată a finanțelor care desemnează acea parte a relațiilor bănești de repartiție prin care se formează și se repartizează fondurile destinate întreținerii cetățenilor majori, inapți de muncă temporar sau definitiv, precum și urmașilor acestora, în anumite condiții riguros precizate.

Finanțele societăților de asigurări sunt expresia relațiilor bănești care se nasc în legătură cu formarea și repartizarea fondurilor destinate plății despăgubirilor (În cazul bunurilor și a răspunderii civile) și a sumelor asigurate (În cazul persoanelor) – în situațiile producerii unuia din diversele riscuri asigurate.

Piețele monetare și de capital sunt cele care facilitează accesul la finanțare atât a agenților economici, prin intermediul creditului, emisiunii de acțiuni și de obligațiuni, cât și a statului prin emsiuni de certificate de trezorerie și obligațiuni de stat. Tot ele sunt cele care permit accesul investitorilor particulari și investiționali să-și fructifice economiile (piața monetară) și de a tranzacționa active financiare (acțiuni, obligațiuni etc) în scopul obținerii unor câștiguri din diferențele dintre prețurile de cumpărare și cele de vânzare ale acestora. Pe câștigurile realizate, depunătorii/investitorii sunt obligați să plătească statului impozite.

Creditul este acea verigă ce exprimă conținutul ansamblului relațiilor economice care sunt determinate de procesele formării și utilizării fondurilor de împrumut din economie. În funcție de conținutul lor specific, există următoarele tipuri de credite: creditele bancare, creditele comerciale și creditul public.

Creditul bancar este asigurat de instituțiile de credit (bănci), având la bază mobilizarea de către acestea a mijloacelor bănești ce se degajă ca fiind libere în mod temporar în economie, precum și a celor provenite din emisiunea monetară. Esenței economice a creditului bancar îi sunt proprii următoarele principii: rambursării la scadență, garantării și al plății dobânzii de către debitorul care a angajat creditul bancar.

Creditul comercial nu face parte din sistemul financiar și de credit al economiei, el fiind reprezentat prin facilități ce și le acordă agenții economici între ei (la furnizarea sau la cumpărarea unor mărfuri).

Creditul public reprezintă acea formă specifică a creditului ce constă în angajarea de către autoritățile statale (centrale sau/și locale) a unor împrumuturi consimțite de persoane juridice și fizice. Apelarea la creditul public are loc în cazul deficitelor bugetare (cheltuielile publice sunt mai mari decât veniturile publice) pentru acoperirea acestora.

I.2. COORDONAREA POLITICII FISCALE

I.2.1. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor și resurselor publice

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinația și structura optime acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.

Dimensiunea cheltuielilor publice – presupune stabilirea mărimii absolute (volum total exprimat în moneda națională) și relative (ponderea în produsul intern brut) a cheltuielilor.

Cheltuielile publice ce revin în medie pe un locuitor exprimate într-o monedă de largă circulație internațională (de exemplu dolarul SUA) fac posibilă compararea efortului financiar public național pe perioade de timp sau cu cel al altor țări.

Experiența arată că între gradul de dezvoltare economică a unei țări și mărimea cheltuielilor publice ale acesteia există o anumită corespondență – pe măsura dezvoltarii economice a țării crește și partea din PIB afectată cheltuielilor publice, fară însă ca acest raport să fie riguros.

Cheltuielile totale ale societății trebuie să fie circumscrise în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național.

Transpusă pe plan financiar, această cerință presupune menținerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiții normale, pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de bani ori la credite externe.

b) Stabilirea destinației cheltuielilor publice

Este necesar să se pornească de la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.

Stabilirea corectă a opțiunilor și priorităților influențează ritmul creșterii economice. La repartizarea produsului intern brut este necesar să se asigure un raport judicios între consum și formarea brută de capital, între investițiile cu caracter productiv și cele cu destinație neproductivă sau indirect productive, între consumul individual și cel social.

Prevederea de cheltuieli, într-un volum care depășește oferta internă plus disponibilitățile valutare pentru procurarea acestora din import, nu face decât să creeze dezechilibre în economie.

c) Resursele financiare limitate – datorită acestui fapt destinațiile sunt concurențiale, ceea ce reclamă utilizarea în condiții de maximă eficiență a acestor resurse limitate.

În epoca actuală nu este de conceput autorizarea efectuării unei anumite cheltuieli fără a cunoaște în prealabil ce eficiență economică sau eficacitate socială ori de altă natură va produce fiecare unitate monetară cheltuită din fondurile societății.

Astăzi politica financiară nu se mai poate mulțumi cu promovarea unui regim de economii în materie de cheltuieli, ci trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței tuturor cheltuielilor

d) Obținerea unei eficiențe cât mai înalte

Sunt necesare nu numai dimensionarea și repartizarea judicioasă a fondurilor publice pe destinații, dar și stimularea beneficiarilor prin metodele de finanțare și gestionare ori prin alte instrumente specifice.

Într-o altă concepție, se pot obține rezultate positive prin înlocuirea finanțării directe, totale sau parțiale din fonduri a unor obiective sau acțiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie să stabilească volumul și proveniența resurselor ce pot fi procurate de stat în condiții normale, ca fondurile de resurse financiare publice, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum și obiectivele ce trebuie să fie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective. Aceste elemente le putem sintetiza astfel: Volumul resurselor financiare, Proveniența resurselor financiare, Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice, Impozitele și taxele, Veniturile provenind de la sectorul public, Problema echilibrului financiar, Contractarea de împrumuturi.

Volumul resurselor financiare – este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economică a țării, dar și de soluțiile adoptate de autoritățile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.

b) Proveniența resurselor financiare

Teoretic vorbind există două alternative: fie să se opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan național, fie să se apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din afară.

În orice țară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe forțele sale proprii și numai subsidiar pe mijloace străine.

c) Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice

Insuficienta diferențiere a contribuției populației la formarea fondurilor de resurse financiare publice în funcție de capacitatea de plată a cetățenilor (impozitele pe venit) sau ignorarea acesteia (la impozitele pe consum) poate să ducă la privilegierea unor categorii sociale și la defavorizarea altora, ceea ce poate provoca modificări nejustificate ale condițiilor sociale.

d) Impozitele și taxele

Constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar și instrumente (pârghii financiare) de influențare a proceselor economice.

De aceea, ele trebuie astfel concepute încât să raspundă și cerințelor de influențare a activității economice intr-o anumită direcție:

să impingă agenții economici către efectuarea de investiții producțive în anumite ramuri (subramuri) economice;

la crearea de noi locuri de muncă;

la ridicarea nivelului calitativ și a competitivității produselor lor;

la participarea mai largă la circuitul economic mondial.

e) Veniturile provenind de la sectorul public

Acestea derivă din modul de organizare și gestionare a unităților economice de stat

după modelul întreprinderilor private (ca societate comerciala);

după un model adoptat ca specific (ca regii autonome);

după exemplul instituțiilor publice (ca unități economice în regim bugetar).

f) Problema echilibrului financiar

Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contractează împrumuturi de stat, evitând apelul la emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaționiste.

I.2.2. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

Definit în sinteză ca o stare optimă a finanțelor publice, echilibrul financiar exprimă concordanța dintre necesarul de resurse financiare solicitate de furnizarea bunurilor publice, pe de oparte, și resursele posibile de mobilizat pe plan intern și extern în acest scop, pe de altă parte. Echilibrul financiar nu reprezintă un scop în sine, ci el se circumscrie politicii economice promovate de guvern și de află în directă corelație cu principalii indicatori macroeconomici (mărimea PIB, rata inflației, rata șomajului și soldul contului curent al balanței de plăți), alături de care poate contribui la asigurarea echilibrului general economic.

În țara noastră, instrumentul de reflectare a echilibrul financiar public, la nivel național, îl reprezintă bugetul general consolidat. Acesta exprimă totalitatea resurselor și a cheltuielilor publice. Bugetul general consolidat poate fi echilibrat sau dezechilibrat; în acestă ultimă situație soldul bugetul general consolidat putând să se prezinte în două ipostaze, excedentar sau deficitar.

Politica financiară și cea monetară exercită un impact direct asupra soldului bugetul general consolidat.

În continuare, prezintă interes contestul în care politica financiară este necesar a fi expansionistă sau restrictivă. Dacă economia se află într-o fază de recesiune și se confruntă cu o utilizare sub potențial a forței de muncă, fenomene regăsite în sintagma “prăpastia recesiunii”, este necesară o politica financiară expansionistă, concretizată în creșterea cheltuieli publice și/sau reducerea impozitelor, ambele acțiuni trebuind să fie suficient de ample pentru a elimina fenomenul de recesiune.

În principiu, politica financiară poate stimula evoluția economiei în direcția dorită la fel de bine prin modificarea cheltuieli publice sau a impozitelor și taxelor (politica bugetară sau politica fiscală). Opțiunea pentru una sau alta dintre modalitățile de adțiune practică depinde de decizia factorilor politici, care pot fi adepții intervenției mai accentuate a statului sau, din contră, pot fi partizanii unui sector public restrâns.

Măsuri de politică monetară

Considerată, ca și politica financiară, un instrument de intervenție indirecă asupra proceselor economice , politica monetară se referă la modul cum Banca Centrală acționează pentru asigurarea echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața monetară, prin manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii. Desigur că asemenea mutații în perimetrul politicii monetare influențează activ evoluția PIB, dinamica prețurilor, gradul de ocupare a forței de muncă, echilibrul financiar și echilibrul extern.

Ideea stabilizãrii macroeconomice printr-o politicã monetara restrictivã pare sã întãreascã tendința de a acționa exclusiv prin cheltuielile de capital (infuzie de capital din partea statului), deoarece, în lipsa unui sistem bine dezvoltat de bãnci comerciale care sã poatã influența direct prin restricții de credit, comportamentul sectorului privat în ce privește cheltuielile. Politica monetarã restrictivã poate acționa numai prin intermediul bãncii centrale dacã determinã refuzul acesteia de a finanța cheltuielile guvernamentale. Deși adesea situația este prezentatã ca și cum politica monetarã restrictivã ar putea contribui la stabilizarea macroeconomicã numai dacã se realizeazã rate real pozitive ale dobânzii prin restricționarea volumului creditului indigen, aceastã explicație este, într-un anumit sens, pur inflație simplu o altã modalitate de a exprima necesitatea unei politici fiscale restrictive. Sistemul financiar însã nu este suficient de bine dezvoltat pentru ca rata dobânzilor sã poata influența cheltuielile și nici nu se poate vorbi de acordarea de credite populației sau întreprinderilor ca elemente importante ale creditului intern.

În plus ratele înalte ale dobânzilor limiteazã în continuare posibilitatea dezvoltãrii unui sistem financiar prin aceea cã firmele sunt încurajate, pe de o parte, sã treacã la autofinanțare, ceea ce produce o inflație a profitului și, pe de altã parte, sa se îndatoreze într-o mãsur sporitã între ele. Tocmai în acest fel se creeazã un circuit financiar endogen, în afara controlului autoritãților monetare. Astfel, dacã se dorește ca politica monetarã și fiscalã sã aducã o contribuție activã la politica de stabilizare trebuie sã fie introdus, pe de o parte, un sistem fiscal complet, și, pe de altã parte, un sistem viabil de bãnci comerciale.

Deși, în general, este cunoscut cã introducerea atât a sistemelor fiscale cãt și a celor financiare va avea o influențã directã asupra structurii economice și capacitãții ei performante, libertatea de alegere în aceastã privințã este destul de limitatã. De aceea, ar apãrea rațional sa se încerce elaborarea unui sistem fiscal și financiar care sã sprijine crearea unui sistem de piațã a relațiilor de proprietate și crearea unui plus de valori materiale sub forma bunãstãrii la nivel național.

Hotãrârea explicitã a celor mai multe țãri est-europene de a solicita aderarea la Uniunea Europeanã sau de a deveni cel puțÎn membre ale Spațiului Economic European înseamnã, dimpotrivã, cã sistemul fiscal și financiar trebuie sã fie adoptat la standardul Uniunii Europene.

Măsuri de politică fiscală

Sistemul fiscal, în mod special, trebuie sã prevadã o combinație între impozitul pe valoarea adãugatã și cel pe venit. Dacã se va proceda astfel, atunci, în perioada de tranziție, nu structura sistemului fiscal, ci numai venitul impozitãrii va fi variabil. În ciuda diferitelor opțiuni în ce privește modelarea sistemului financiar, o abordare actuala promovata de Uniunea Europeanã care prevede banci speciale (“single licencing”) și controlul potrivit principiului locului de stabilire sugereazã cã forma predominantã a organizãrii bancare va deveni sistemul german de bãnci care ofera servicii universale. Alegerea variantelor de politicã fiscalã sau monetarã se face în funcție de condițiile economice și obiectivele fiecãrei țãri și de conjunctura economicã internaționalã.

În condițiile în care masa monetarã din economie este excedentarã se recomandã ca măsură a politicii fiscale creșterea cheltuielilor guvernamentale provenite din împrumuturi interne sau externe. Atunci când în economia unei țãri existã inflație prin cerere (oferta este mai micã decât cererea) și un șomaj scãzut, trebuie aplicatã o masurã a politicii fiscale și anume creșterea impozitelor în special de la populație și realizarea unui buget excedentar. Atunci când în aceste condiții guvernul își propune ca obiectiv cresterea producției, a veniturilor, a cererii și scãderea șomajului, mãsura fiscalã ce trebuie adoptatã este creșterea cheltuielilor bugetare fãrã a modifica impozitele, utilizând creditele.

Dacã obiectivul guvernului este modificarea cererii și ofertei de produse și servicii, este recomandatã drept mãsura fiscală o creștere a impozitelor și în mod corespunzãtor creșterea cheltuielilor bugetare. Creșterea sau scãderea impozitelor este recomandatã în condițiile în care obiectivele guvernului sunt o serie de efecte pe termen scurt asupra consumului, investițiilor și șomajului. Dacã se dorește protejarea celor cu venituri mici, guvernul trebuie sã aibã în vedere scãderea TVA pentru produsele strict necesare vieții.

În condițiile în care în economie pretul depãșește costul marginal, iar guvernul își stabilește drept obiectiv influențarea pozitivã a consumului, se impune creșterea alocațiilor în sectorul public și încurajarea producției. Dacã însã prețul cererii este sub costul marginal, se recomandã diminuarea alocațiilor în sectorul public pentru descurajarea producției, mãsurã fiscală care are ca efect influențarea pozitiva a consumului de către guvern.

Dacã obiectivul guvernului este creșterea producției și scaderea șomajului pe termen scurt, în condițiile în care într-o economie rata de schimb este fixã, dar piața capitalului este dezvoltatã, se recomandã o masurã a politicii fiscale care este mai eficace decât politica monetara.

Corelația: politica monetară-politica financiară

După cum s-a observat este necesar un mix al celor două politici, monetară și financiară, pentru relizarea unei eficacități mai mari a politicii macroeconomice. Astfel se observă că uneori se recomandă adoptarea unor măsuri de politică fiananciară și alteori adoptarea unor măsuri de politică monetară, în funcție de situația economică existentă și a necesităților pe piață. În anumite situații sunt mai eficiente unele măsuri decît altele, fie ele de politică monetară fie de politică financiară. Important este însă, ca rezultatele obținute în urmă aplicării acestora să fie cele mai bune.

Astfel, uneori se recomandã adoptarea unor masuri de politica monetara și anume “injectarea” de bani în economie care duce la scãderea ratei dobânzii, în condițiile în care în economie, cererea de moneda este mare. Dacã guvernul își propune drept obiectiv scãderea inflației și a șomajului în condițiile existenței în economie a inflației prin costuri și șomajului ridicat se recomandã creșterea ofertei de bani.

Restrângând creditele care vor duce la creșterea ratei dobânzii și la descurajarea investițiilor și inflației, va fi atins obiectivul guvernului de reducere a inflației în condițiile în care în economie existã o ratã de schimb flexibilã iar mobilitatea capitalurilor este semnificativã. Dacã în aceleași condiții, obiectivul guvernului este modificarea ratei de schimb pe termen scurt, aceasta va fi realizatã prin oferta de a cumpãra banii Bãncii Centrale; un alt obiectiv al guvernului în aceste condiții ar putea fi impulsionarea consumului, investițiilor, producției și vitezei de rotație a bãncilor recomandându-se în acest caz creșterea ofertei de bani pe piațã.

Instrumentele monetare par mai eficace decât cele fiscale în condițiile în care guvernele au drept scop stabilizarea economiei.

Dacã avem în vedere cursul de schimb adoptat pentru moneda naționalã atunci putem considera cã politica fiscalã este cea mai eficace, când cursul de schimb este fix cu sterilizare; sterilizarea este operațiunea care presupune intervenția Bãncii Centrale, în sensul diminuãrii ofertei de bani în vederea creșterii ratei dobânzii și influențãrii cursului de schimb în sensul aprecierii monedei naționale. Politica fiscalã este cea mai puțÎn eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare. Când cursul de schimb este flotant, politica monetarã este cea mai eficace. Politica monetarã este oarecum eficace când cursul de schimb este fix cu sterilizare și cea mai puțin eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare.

Considerații privind corelația politica monetara – politica fiscală

Cu privire la eficiența (noneficiența) celor douã politici macroeconomice în țara noastrã, autorii Strategiei naționale de dezvoltare economicã a României au remarcat suprapunerea politico-ideologicã a celor douã politici și tendința de a le schimba locul nejustificat de la un guvern la altul. Astfel ei au ajuns la concluzia cã este necesara adoptarea unui pachet de reglementãri corective care sã asigure coerența legislației economice ca una din cãile de surmontare a stãrii actuale, respectiv de transfer a economiei românești într-un sistem structural și functional.

Pentru aceasta se cere sa fie gãsitã o modalitate juridicã adecvata prin care în viitor – cel puțÎn o perioadã determinatã – modificarea nucleului legislației economice sã fie posibilã numai cu aprobarea Parlamentului și în cazuri realmente excepționale. Un astfel de embargo se recomandã pentru reglementãri privind fiscalitatea, regimul valutar, sistemul vamal,etc.

Recomandarea aceasta, implicã douã considerații și anume efectele politicii monetare și ale politicii fiscale – oricât de conjuncturale și indirecte ar fi ele – se pot manifesta numai dacã sunt integrate în sistemul politicii macroeconomice, și efecte pozitive se obțÎn numai dacã acestea sunt fundamentate pe o serie de principii ce se urmãresc pe orizonturi medii și chiar lungi de timp.

Inversarea trendului economic necontabilizat și ordonarea stabilã a sistemului fiscal sunt premise absolut necesare ale transmisiei normale a efectelor politicii monetare și fiscale asupra economiei reale. Dar pentru a ajunge la o astfel de normalitate, este necesarã “intãrirea instituției publice și combaterea sistematicã și tenace a corupției fãrã discriminãri politice, care va amplifica o astfel de evoluție”.

Alți autori susțin cu argumente cã ieșirea din cercul vicios în care a intrat România se poate realiza prin inversarea raportului între rolurile acordate politicii monetare și fiscale. Unul dintre aceștia recomandã: “Evitarea îngustãrii pieței interne doar prin miza exclusivã a politicii monetare, a creãrii foamei de lei, prin reducerea drasticã a puterii de cumpãrare a populatiei, scumpirea neeconomicã a creditului”. Criza de subproducție nu poate fi depãșitã prin mãsuri de tip monetarist, ci prin cele care vizeazã direct implicarea bugetului în stimularea producției, prin intervenția directã a statului în politica de investiții. Aceste sugestii trebuie luate cu unele rezerve.

După cum se observă, folosirea concomitentă a politicii financiare cu cea monetară trebuie realizat cu raționalitate, în raport cu situația concretă a economiei și cu obiectivele economică. Sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp. Politicile respective trebuie, însă proiectate și aplicate cu precauție având în permanență în vedere necesitatea păstrării echilibrul financiar, monetar, valutar și mai ales asigurarea echilibrului general economic.

BIBLIOGRAFIE

Marius Bacescu , “Strategii si politici macroeconomice”, Editura Global Lex, Bucuresti, 2000

Iulian Vacarel , “Finante Publice”, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1999

Stanley Ficher , “Macoeconomia”, Editura Sedona, Timisoara, 1997

CAPITOLUL II

POLITICA FISCALĂ DIN ROMÂNIA

II.1. IMPUNEREA FISCALĂ ȘI PRINCIPIILE EI

II.1.1 Caracteristicile, rolul și dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părți din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Persoanele fizice sau juridice în cauză sunt, în principal, cetățeni români sau agenți economici cu domiciliul în România, dar pot fi și cetățeni străini sau agenți economici străini care desfășoară activitate în România, în măsura în care ei dobândesc venituri sau posedă averi în țara noastră. Toți cei de la care se percep impozite sunt numiți generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini există o reglementare specială, reprezentând acordul între România și țara de origine a respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice internaționale.

Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor și taxelor.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabilește etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ național (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament.

b) are titlu definitiv și nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel.

c) este fără contraprestație, ceea ce înseamnă că în schimbul plății impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct și echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenția pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptățit, față de stat, de a beneficia și el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetățean îndeplinirea de către stat a funcțiilor sale.

Veniturile fiscale, și mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic și social.

Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.

Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia și dimensiunea lor, ca și prin înlesnirile și înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândește statul, de a redistribui produsul social.

Dimensiunea și amploarea impunerii fiscale sunt diferențiate spațial (geografic, pe țări) și temporal și sunt marcate de anumite limite determinate de :

􀂾 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii etc.);

􀂾 factori externi sistemului de impunere (nivelul per capita al produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, amploarea angajării statului în soluționarea problemelor economico-sociale, natura regimului politic ș.a.).

Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esențială pentru o repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca impunerea să nu se facă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferențiate care să țină seama și de puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa), dar și de situația sa socială (întreține o familie numeroasă, este singurul întreținător, face parte dintr-o categorie defavorizată ș.a.). Diferențierea excesivă este la fel de contraproductivă ca și nediferențierea, deoarece creează dificultăți în procesul de percepere, dar și condiții pentru evaziune. În acest sens este negativ exemplul impozitului pe profit în România, care în 1991 era așezat și perceput în câteva zeci de cote, iar din 1996 s-a introdus o cotă quasigenerală de 38%, cu două excepții:

25% – cea pentru agenții economici cu ponderea activității de gen agricol de peste 80% și

62,5% – cea pentru agenții economici în a căror activitate jocurile de noroc aveau o pondere de peste 80%. Începând cu anul 2000 se diminuează cota la 25%, dar se păstrează qvasiunicitatea ei generatoare, așa cum am mai spus, de inechitate fiscală.

În ce privește impactul impozitelor pe consum, acesta este în raport direct cu ponderea consumului în total venit și, din acest motiv, este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, întrucât ponderea consumului în venit este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic și tinde să crească, pentru majoritatea contribuabililor, odată cu rata inflației. Pentru cazul salariului mediu pe economie (România, 2003) și a unei rate a consumului de circa 80%, impozitul pe salariu contribuie la rata fiscalității cu circa 23%, iar taxa pe valoare adăugată cu circa 15%, ceea ce aduce gradul de fiscalitate la minim 40%.

Nivelul mediu al impunerii are relevanță nu numai pentru contribuabil, ci și pentru buget. Pentru contribuabil, un nivel ridicat al impunerii înseamnă o „povară fiscală” mai mare, o diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor sale, dar și un raport impozite/risc de evaziune care poate îndemna la asumarea acestui risc. Această situație generează un efect nefavorabil asupra veniturilor bugetare.

Nivelul ridicat de impunere are și efectul de descurajare a acțiunii economice, fapt ce îngustează baza de impozitare sau materia impozabilă, determinând alte efecte negative asupra veniturilor bugetare.

Din punct de vedere al bugetului, insuficiența veniturilor sau creșterea lor nesatisfăcătoare determină tendința de creștere a nivelului de impunere, fie prin creșterea cotelor de impunere la impozitele deja existente, fie prin introducerea unor noi impozite, ceea ce poate relansa efectul de „rezistență” și genera, implicit, un „cerc vicios”. În general, îngreunarea fiscalității atrage după sine frânarea sau chiar „înghețarea” activității economice, cu efecte nefavorabile atât în ceea ce privește starea economiei în ansamblu, cât și în ceea ce privește, în particular, starea bugetului și a agentului economic contribuabil. Pe de altă parte, relaxarea fiscală este, în genere, benefică pentru toți factorii implicați. Istoria economiei menționează numeroase împrejurări în care creșterea „apăsării fiscale” a generat tensiuni economice și sociale, după cum înlesnirile și scutirile fiscale au determinat înviorarea activității economice. În zilele noastre, „paradisurile fiscale” sunt un exemplu viu al înfloririi economice de care se bucură țările care promovează o astfel de politică, în pofida restricțiilor (uneori presiunilor) pe care toate țările partenere le practică în raporturile cu ele.

Pentru determinarea unui nivel de impunere rezonabil teoria financiară propune diferite soluții. O măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui Arthur Laffer al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece realizează maximum de încasări fiscale în condiții de echilibru general cerere/ofertă.

Dacă înțelesul accizei se consideră stricto sensu, atunci definirea ei pe unitatea de produs desfăcută se face prin însăși legea care introduce acciza. Dacă înțelesul ei se consideră, prin extensie, ca fiind orice impozit sau taxă, atunci determinarea ei pe unitatea de produs desfăcută nu este dificilă întrucât agentul economic știe și care este cuantumul impozitului în cauză, și care este volumul său de activitate (producția desfăcută); acciza pe unitatea de produs desfăcută va fi raportul dintre cei doi indicatori menționați anterior.

Tendința ofertantului, referitor la impozitele pe care le plătește, este de a încerca să le recupereze de la cumpărător prin prețul/tariful produsului/serviciului pe care i-l oferă. Acest lucru este posibil prin creșterea prețului de vânzare, dar este limitat de cel puțin două condiții:

• mărirea prețului îl poate pune pe ofertant în situația de necompetitivitate față de ceilalți ofertanți, dacă aceștia nu practică aceiași manevră sau o practică limitat;

• mărirea prețului poate micșora cererea, reducându-i ofertantului încasările, încasări din care va trebui să suporte un volum total de impozite similar sau diminuat într-o măsură mai mică (impozitul pe avere, de pildă, nu se modifică în raport cu veniturile).

În cazul opțiunii de majorare a prețului, consecutiv introducerii unui impozit pe care trebuie să-l plătească, ofertantul va porni, la limită, de la ipoteza menținerii cel puțin a profitului obținut anterior apariției respectivului impozit.

Volumul fizic al activității sale nu va crește, ceea ce înseamnă păstrarea la același nivel CT a cheltuielilor ocazionate de activitatea sa; va crește, în schimb, venitul încasat, de la mărimea V anterioară introducerii impozitului, la VM ulterioară acestui fapt, ca rezultat al majorării prețului unitar de vânzare.

În cazul opțiunii de majorare a prețului, ofertantul va lucra cu două categorii de prețuri:

• un preț de piață, fie pp, în care este inclus cuantumul unitar al impozitului T și care va fi prețul la care cumpărătorul achiziționează produsul;

• un preț de gestiune, fie pg, în care nu este inclus impozitul.

pg = pp – T (4)

Prețul de gestiune este un preț de calcul al profitului obținut de ofertant, care în calculele sale de eficiență nu poate conta pe mărimea T a impozitului ce trebuie virat necondiționat către bugetul statului. Oferta sa va fi determinată tocmai de acest preț de gestiune, din care el suportă cheltuielile privind activitatea și obține profitul scontat (în sensul de profit obșnuit, care îi motivează efortul de inițiere, desfășurare și continuare a respectivei activități).

II.1.2. Principiile impunerii fiscale

Impunerea fiscală este un complex de măsuri și operațiuni, efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabilește cine și pentru ce plătește impozitul, și o latură tehnică, adică metodele și tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii și se determină cuantumul impozitului.

Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficiență și echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internațională ș.a.

Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizați, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la eficiență și echitate, unele teorii economico-financiare pun accent pe eficiență (monetarismul, liberalismul ș.a.), iar altele pe echitate (social-democrația, democrația creștină ș.a.). Impunerea fiscală se realizează în virtutea unor principii care, în timp, au fost formulate de către mai mulți economiști.

Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului și randamentul impozitelor.

Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel, a formulat în anii ’70 următoarele principii ale impunerii: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea și lipsa arbitrariului.

În teoria modernă a finanțelor sunt formulate și acceptate principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică și principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizează anumite laturi și atribute ale conținutului acestora.

II.1.2.1 Principii de echitate fiscală

Realizarea acestor principii presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) stabilirea cuantumului de venit ce se consideră că este suficient pentru satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; această condiție este activă numai pentru impozitele directe, nu și pentru cele indirecte;

b) stabilirea puterii contributive, care se determină pentru fiecare plătitor în parte în raport cu puterea economică a acestuia (venit sau avere) și cu situația personală (familială, socială, vârstă ș.a.);

c) corelarea sarcinilor fiscale în cadrul aceleiași categorii de contribuabili și între diferite categorii de contribuabili;

d) impunerea să fie generală, adică să fie plătitori toți cei ce posedă un venit sau o avere situate peste un anumit nivel.

Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impunere fiscală. Pentru aceasta sunt formulate principiile:

􀂾 impunerea diferențiată a veniturilor și averii;

􀂾 minimul neimpozabil.

Pornind de la această funcție, se pot formula ipoteze referitoare la modul de așezare a impozitului ca „sacrificiu” de prelevare a unei părți din venitul contribuabilului în beneficiul realizării funcțiilor statului. Sunt uzuale trei ipoteze în legătură cu acest „sacrificiu”.

􀂗 Sacrificiul absolut egal

„Sacrificiul” absolut egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia impozitele trebuie așezate astfel încât pierderile de utilitate (cauzate de diminuarea veniturilor prin impunere) să fie egale.

􀂗 Sacrificiul proporțional egal

„Sacrificiul” proporțional egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia ponderea utilității venitului disponibil în utilitatea venitului brut se păstrează aceiași.

􀂗 Sacrificiul marginal egal

„Sacrificiul” marginal egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia pierderea de utilitate marginală între venitul brut și cel disponibil este egală.

În această ipoteză se ține seama de faptul că utilitatea marginală a unei unități de venit este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, adică de faptul că utilitatea marginală este o funcție.

Ipoteza „sacrificiului” marginal egal a fost interpretată de unii autori, în mod greșit, ca utilitate marginală a venitului disponibil. În această interpretare, ar trebui ca utilitățile marginale ale venitului disponibil să fie egale, ceea ce conduce implicit la egalitatea veniturilor disponibile, adică o nivelare a acestora, total contraproductivă, ca de altfel orice măsură economică de uniformizare. În cazul în speță, nimeni nu ar mai dori să depună efort sau să-și asume risc în vederea obținerii unui venit mai mare, deoarece prin impozitare venitul său disponibil ar fi diminuat la nivelul celui ce nu-și mărește efortul sau nu-și asumă risc pentru creșterea venitului său.

􀂙 Tipuri de cote de impunere

În virtutea principiului echității fiscale se practică două modalități principale de impunere: în sume fixe și în cote procentuale.

Impunerea în sume fixe este destul de limitată, deoarece nu răspunde bine cerinței de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.

Azi este utilizată pentru așezarea unor impozite indirecte (ca de pildă acciza în sumă fixă pentru țigări și alcool) sau a unor taxe (în special locale).

Impunerea în cote procentuale este larg utilizată, fiind, în zilele noastre, principala modalitate de așezare a impozitului, deoarece asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât și cu situația sa personală. Sunt în uz trei variante:

􀂾 în cote proporționale;

􀂾 în cote progresive, cu alternativele:

• cote progresive simple,

• cote progresive compuse sau cote progresive pe tranșe;

􀂾 în cote regresive.

Impunerea în cote proporționale presupune stabilirea cuantumului impozitului cu o aceiași cotă procentuală indiferent de mărimea masei impozabile.

În ce privește echitatea, aceasta este discutabilă dacă cei impuși dispun de mase impozabile în limite de mare amplitudine.

Impunerea în cote progresive presupune variația cotei procentuale în sensul în care variază și volumul materiei impozabile. Caracteristica acestei modalități de impunere este partajarea materiei impozabile pe tranșe, definite între două nivele ale volumului acesteia.

Impunerea în cote progresive presupune o cotă de impunere diferită pentru fiecare tranșă, crescătore o dată cu masa materiei impozabile.

Impunerea în cote regresive nu apare ca modalitate practică de așezare a impozitului, ci doar ca o consecință a impozitelor indirecte. Acestea sunt așezate în cotă procentuală sau fixă pe unitatea de consum, devenind astfel o sarcină constantă ce revine oricărui consumator al unui produs supus impunerii indirecte.

Varietatea veniturilor consumatorilor face ca, în mod relativ, impozitul să fie cu atât mai mic cu cât venitul crește. Prin aceasta impunerea capătă caracter regresiv.

II.1.2.2 Principii de politică financiară

Aceste principii răspund unor necesități de natură financiară referitoare la suma colectată ca venit la buget și la relativa stabilitate a acestor sume în raport cu conjunctura economică. În acest grup de principii se includ:

􀂃 randamentul fiscal,

􀂃 stabilitatea,

􀂃 elasticitatea.

Randamentul fiscal este menționat relativ la fiecare impozit în parte, dar și la ansamblul sistemului de impozite. Condițiile lui sunt:

caracterul universal al impozitului, care presupune două interpretări:

• impozitul să fie așezat în legătură cu și plătit de către toate persoanele (fizice sau juridice) care obțin același tip de venit (adică din aceiași sursă), care au același gen de avere sau care cumpără din țară sau importă în țară același tip de produs;

• impozitul să se calculeze și să se plătească pentru întreaga materie impozabilă referitoare la o anumită persoană (fizică sau juridică);

inexistența posibilităților de sustragere de la impunere a materiei impozabile (parțial sau total, licit sau ilicit);

așezarea și recoltarea impozitului/impozitelor să se facă cu cheltuieli minim posibile.

Stabilitatea este principiul potrivit căruia randamentul fiscal nu trebuie să fie influențat de fazele ciclului economic, adică să nu oscileze excesiv de la fazele ce caracterizează starea de expansiune la cele ce caracterizează starea de recesiune.

Elasticitatea este principiul potrivit căruia impozitul poate fi adaptat în mod operativ la nevoile de venituri ale statului.

Un alt principiu din grupa celor de politică financiară este cel al multitudinii impozitelor. Este un principiu generat de practica fiscală, potrivit căruia este recomandabilă utilizarea unui sistem de impozite și nu a unui impozit unic. Aceasta creează o flexibilitate mai mare în constituirea veniturilor statului și conferă, totodată, caracteristica de „pârghie” a impozitului, adică posibilitatea nuanțării atitudinii statului față de diferite categorii de venituri, față de diverse genuri de avere, față de varietatea categoriilor de activități, față de diversitatea problemelor de dezvoltare zonală etc. Neadecvarea impozitului unic este cu atât mai relevantă cu cât, în chiar cazurile limitate în care s-a încercat sau se încearcă definirea unui singur impozit referitor la un anumit gen de materie impozabilă, dificultățile de așezare sunt deosebit de mari. De pildă, introducerea unui impozit unic (global) pe veniturile persoanelor fizice ridică mari probleme privind conținutul acestor venituri (ce să se includă în ele) sau categoriile de persoane fizice care trebuie supuse unui astfel de impozit etc.

II.1.2.3 Alte grupe de principii

Un grup distinct de principii sunt cele de politică economică, al căror conținut se referă la realizarea unor obiective economice pe care le are în vedere statul. Teoria financiară nu definește în mod expres astfel de principii, ci doar genuri de obiective a căror realizare poate fi influențată prin impozite: procurarea veniturilor necesare efectuării cheltuielilor avute în vedere de stat; folosirea impozitelor, în general a fiscalității, ca pârghie pentru stimularea dezvoltării economice generale, zonale sau de ramură; idem pentru stimularea/frânarea consumului unor produse; idem pentru operațiuni sau relații de afaceri în comerțul exterior.

Un alt grup de principii sunt cele social-politice, al căror conținut se referă la realizarea unor obiective sociale și politice pe care statul le are în vedere.

Nici în acest caz nu sunt definite în mod expres astfel de principii, ci doar obiective a căror realizare poate fi influențată prin impozite: protejarea veniturilor unor categorii defavorizate, limitarea consumului unor produse considerate dăunătoare sănătății, influențarea comportamentului demografic al indivizilor și familiilor, deplasarea poverii fiscale către categoriile sociale care în principiu nu susțin partidul sau coaliția de guvernământ, corelarea fiscalității cu interesele categoriilor sau grupurilor sociale pe care le reprezintă formațiunile politice guvernante, refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.

II.1.3. Așezarea impozitelor

Așezarea impozitelor este un complex de operațiuni privind stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil are în vedere constatarea materiei impozabile (care este în sarcina organului fiscal) și evaluarea acesteia (efectuată de organul fiscal însuși sau în conlucrare cu chiar contribuabilul sau cu o terță persoană).

Evaluarea se poate face indirect sau direct.

Evaluarea indirectă se poate efectua:

• pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, uzuală pentru impozitele de tip real, operativă, simplă și puțin costisitoare, dar aproximativă și generatoare de abuzuri; de exemplu, evaluarea unui imobil după numărul și destinația încăperilor;

• forfetar, adică atribuirea unei valori în înțelegere cu contribuabilul;

• administrativ, adică atribuirea unei valori de către chiar organul fiscal pe baza propriilor informații și ajustabilă pe baza unor argumente prezentate de contribuabil și acceptate de organul fiscal.

Evaluarea directă se poate efectua:

• pe baza declarației unei terțe persoane, ale cărei calitate și obligație sunt stabilite prin lege; de exemplu, cel ce angajează are calitatea și obligația de a declara sumele plătite ca venit angajatului său și de a-i opri și vărsa impozitul pe acest venit;

• pe baza declarației contribuabilului, căruia i se stabilește prin lege obligația de declarație, ca și forma în care trebuie făcută și termenul până la care trebuie depusă.

Determinarea cuantumului impozabil are în vedere calculul sumei de plată.

Teoria financiară menționează și metoda impozitului de repartiție, în care autoritatea statală stabilește volumul necesar al veniturilor și îl repartizează pe contribuabili după o anumită „cheie” (criteriu). Această metodă este utilizată uneori, în special la nivelul colectivităților mici (sat, comună, cartier), în legătură cu realizarea unui obiectiv de interes comun, pentru care cei interesați acceptă să contribuie din dorința de a grăbi realizarea, care ar putea fi amânată dacă s-ar aștepta existența unei finanțări bugetare.

II.2. ELEMENTELE IMPOZITULUI

Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizează, totodată, punerea în cunoștință atât a organelor fiscale, cât și a contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încunoștiințați și în mod expres prin avize întocmite și expediate prin grija organelor fiscale locale.

Informațiile cuprinse în legile ce reglementează impunerea fiscală includ elementele caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a țării.

a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea stabilește obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se numește curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabilește un terț, împuternicit și obligat să rețină impozitul și să-l verse la buget. De pildă, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el plătește impozitul din salariul său, dar reținerea și virarea la buget revine celui care l-a angajat.

b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului. Se mai numește destinatar, deoarece impozitul în cauză este virat spre respectiva persoană, pentru a fi suportat. De pildă, în cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este perceput (datorat, calculat și vărsat la buget) de vânzătorul unui produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preț, însă, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia.

c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea, obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc.

d) Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul, ceea ce în mod obișnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele două elemente coincid; în schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei, deoarece numai în cazuri de excepție contribuabilul își diminuează averea prin vânzarea unei părți a acesteia cu scopul de a-și achita impozitul aferent.

e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile. De pildă, în cazul impozitului pe teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte destinații decât cele agricole și hectarul pentru terenurile agricole.

f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unității de impunere. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).

g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în vederea așezării impozitului pentru fiecare subiect în parte: identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale și calculul impozitului datorat.

h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie să fie achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data plății salariului, data închiderii gestiunii lunare etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranșe.

Legea menționează pentru fiecare tip de impozit sancțiunile care vor fi suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată: majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitație, amenzi penale și, în cazuri extreme (evaziune intenționată sau frauduloasă), privarea de libertate.

II.3. CLASIFICAREA IMPOZITELOR ȘI TIPUL LOR

II.3.1 Impozitele directe

Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond și de formă. Ele prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerințelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică și de situația personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoștința plătitorului anticipat plății atât în ce privește suma de plată, cât și termenele-scadență.

Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite reale și impozite personale.

Impozitele reale sunt așezate pe obiectul activității și nu mai sunt caracteristice epocii contemporane. Așezarea lor necesită introducerea unei instituții specifice care să descrie obiectul activității și să-l înregistreze pe persoane. O astfel de instituție s-a creat în timp numai în legătură cu pământul și activitățile legate de el; pentru alte genuri de activități nu s-a putut impune o astfel de instituție. Cea inițiată în legătură cu pământul se numea cadastru. Această instituție avea ca obiect descrierea bunurilor funciare, menționarea veniturilor pe care acestea le produceau și evidența lor pe proprietari.

Această instituție, cu același obiect, dar cu funcții modificate, se păstrează și azi.

Impozitele personale sunt așezate pe venit și pe avere și constituie forma de impunere cea mai răspândită în zilele noastre.

II.3.1.1. Impozitele pe venit

Impozitele pe venit sunt așezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ș.a., cu diferențieri pe țări și în timp.

Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau juridică, venit care se numește brut. Acesta este ajustat, potrivit legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obținându-se astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă și, ca expresie cantitativă, masa acesteia.

Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:

• cheltuieli pentru desfășurarea activității,

• dobânzile plătite pentru creditele utilizate,

• vărsămintele la fondul de amortizare și la cel de rezervă,

• cotizațiile pentru asigurări sociale,

• primele de asigurare,

• unele cheltuieli social-culturale,

• pierderi din activitatea anilor precedenți,

• pierderi din calamități naturale

După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite pe veniturile persoanelor fizice și impozite pe veniturile persoanelor juridice.

II.3.1.2. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care își au domiciliul sau rezidența în statul beneficiar al respectivului impozit, precum și persoane nerezidente (cu unele excepții) care realizează venituri în respectivul stat. Legea scutește, de regulă, de la plata acestui impozit unele categorii de beneficiari de venit, cum sunt: suveranii și familiile regale, diplomații străini acreditați (cu condiția reciprocității), persoanele care realizează venituri sub minimul impozabil și, uneori, militarii.

Așezarea impozitului se face cu sau fără luarea în considerare a situației personale a contribuabilului: starea civilă, numărul de persoane în întreținere, existența vreunui handicap ș.a.

Sistemul de impunere poate fi:

a) separat, adică se introduce un impozit unic pentru fiecare categorie de venit sau se face impunerea pe fiecare sursă de venit;

b) global, adică un impozit unic pentru toate veniturile cumulate obținute de contribuabil, indiferent de categoria acestora sau de sursa lor.

Calculul impozitului se face cel mai adesea în cote progresive simple sau pe tranșe.

II.3.1.3. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obțin venituri în statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Subiecții sunt, de regulă, diferențiați după caracterul participanților la asociere:

• persoane juridice rezultate din asocierea de persoane fizice, numite și societăți de persoane, caracterizate prin faptul că este dificil de făcut distincție între averea asociatului și averea societății; de aceea, impunerea veniturilor se face după procedurile de impunere a veniturilor persoanelor fizice;

• persoane juridice rezultate din asocierea de capitaluri, numite și societăți de capital, caracterizate prin faptul că se poate distinge net între averea participanților și averea societății: participanții (acționarii) răspund de actele inițiate de societate numai în limita capitalului cu care au intrat în asociație.

Obiectul acestui impozit îl constituie venitul persoanei juridice în cauză.

În cazul societăților de capital pot fi identificate trei niveluri de venit:

a) profitul societății înainte de impozitare,

b) profitul repartizat ca divident pentru acționari,

c) profitul rămas la dispoziția societății.

Practica fiscală cunoaște patru modalități de impunere a societăților de capital, modalități care țin seama de existența celor trei niveluri de venit menționate mai sus:

(i) se impune a) și, separat, b);

(ii) se impune numai b);

(iii) se impune numai c);

(iv) se impune b) și, separat, c).

Fiecare din aceste modalități răspunde unor anumite obiective de politică economică a statului beneficiar al impozitului și generează avantaje sau dezavantaje în sarcina beneficiarului de venit.

În România profitul este impozitat cu o cotă de 25% aplicată profitului impozabil, calculat pornind de la profitul brut din activitatea de bază la care se adaugă alte categorii de venituri (din activități conexe sau colaterale, din activități financiare, din activități excepționale, din chirii etc.) și unele cheltuieli nedeductibile (cheltuieli peste cota legală de cheltuieli de protocol sau sponsorizare ș.a.) și din care se scad unele cheltuieli deductibile (cheltuieli financiare, constituirea unor fonduri de rezervă și amortizare, pierderi din anii precedenți sau din calamități naturale ș.a.). Această cotă se modifică în unele cazuri, cum este cel al Băncii Naționale, pentru care cota este de 80% din profitul realizat și după deducerea cheltuielilor permise de lege și constituirea fondului de rezervă.

II.3.1.4. Impozitele pe avere

Impozitele pe avere sunt așezate în legătură cu proprietatea deținută de persoanele fizice sau juridice. După obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulația averii și impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor, din veniturile proprietarului și nu din substanța averii, pentru a încuraja economisirea cu scopul acumulării.

II.3.1.5 Impozitele pe averea propriu-zisă

Subiectul acestor impozite îl reprezintă proprietarul averii.

Obiectul impozitului îl reprezintă averea, care poate lua forma bunurilor imobile (teren, imobile etc.) sau a tuturor bunurilor din patrimoniu, imobile sau mobile (activul net). Potrivit acestor forme de avere, se întâlnesc două categorii de impozite:

a) impozitul pe proprietatea imobiliară, așezat asupra terenurilor, clădirilor și altor bunuri imobiliare; masa materiei impozabile se determină fie prin valoarea de achiziție, fie prin valoarea declarată, fie ca rezultat al capitalizării venitului obținut pe seama respectivului bun; cotele de impunere sunt în general scăzute, impozitul este relativ neelastic și are în general randament scăzut;

b) impozitul pe activul net, așezat asupra tuturor categoriilor de bunuri din patrimoniul contribuabilului, din a căror valoare se scad datoriile ce le generează; ca subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele fizice, cât și cele juridice sau numai una din cele două categorii; în masa impozabilă sunt incluse de regulă patrimoniul funciar și orice categorie de bunuri ce servește la desfășurarea activității subiectului proprietar.

II.3.1.6. Impozitele pe circulația averii

Subiectul acestor impozite este de regulă beneficiarul transferului de avere, transfer care constituie obiectul impozitului. După tipul de transfer, sunt uzuale trei categorii de impozite:

a) impozitul pe actele de vânzare-cumpărare privind bunuri imobiliare, care este perceput cu ocazia notificării actului, prevăzut în mod expres prin lege și fără de care actul nu este recunoscut de autoritățile publice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea vânzării;

b) impozitul pe succesiuni, care este perceput pentru actele succesoarale, fiind acceptate numai cele între persoane fizice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea masei succesorale și cu diluarea gradului de rudenie;

c) impozitul pe donații, care este perceput pentru transferurile de avere între vii; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea materiei donate și cu diluarea gradului de rudenie între donator și donatar (cel ce primește donația) și cu scopul donației (în vederea morții, cu efecte după moarte, pe patul morții, între vii).

II.3.1.7. Impozitul pe sporul de avere

Subiectul acestui impozit sunt proprietarii ce au dobândit spor de avere imobiliară (uneori și mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părți a ei și se calculează asupra sporului de valoare a acesteia între momentul achiziției și momentul vânzării. Din această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate și probate de proprietar pentru ameliorarea/modernizarea averii sale.

Rațiunea acestui impozit este diminuarea câștigului fără efort, dobândit de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare cum sunt: modificarea destinației terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale administrației publice; executarea unor lucrări edilitare (construcții de drumuri, canalizări, electrificări); inflația ș.a.

II.3.1.8. Dubla impunere juridică internațională

Un rezident englez obține în USA un venit de 60 000 u.m., cota de impunere fiind de 15%.

În același timp mai obține un venit în valoare de 80 000 u.m., în Anglia cotele de impunere, sunt următoarele:

♦ Pentru 60 000 u.m. cota este de 10%

♦ Pentru 80 000 u.m. cota este de 25%

♦ Pentru 140 000 u.m. cota este de 30%.

Determinați impozitul total datorat de rezidentul englez utilizând cele partu metode de evitare a dublei impuneri.

Dubla impunere juridică internațională reprezintă impozitarea aceleiași mase impozabile în aceiași perioadă de timp de către două autorități fiscale diferite.

Principalele modalități de evitare a dublei impuneri juridice internaționale sunt:

– scutirea totală

– scutirea progresivă

– creditare obișnuită

– creditare totală.

Metoda scutirii totale presupune ca autoritatea fiscală din țara de rezidență să nu ia în considerare veniturile realizate în străinătate dacă pentru acestea s-a plătit impozit.

Evitarea dublei impuneri se realizează în totalitate deoarece venitul realizat în SUA nu este impozitat în Anglia.

Metoda scutirii progresive. Organul fiscal din țara de rezidență însumează veniturile realizate în țară și străinătate, identifică cota de impunere aferentă venitului cumulat și o aplică numai asupra venitului realizat în țara de rezidență.

În țara de rezidență, Anglia, se însumează veniturile, acestea fiind în valoare de 140 000 u.m., iar cota aferentă venitului cumulat este de 30%. Impozitul din Anglia se calculează prin aplicarea procentului de 30% asupra venitului realizat în țara de rezidență.

Metoda creditării obișnuite. Autoritatea fiscală din țara de rezidență cumulează veniturile din țară și străinătate, calculează impozitul aferent venitului cumulat din care deduce impozitul achitat în străinătate dar nu integral ci numai până la limita impozitului determinat în țara de rezidență pentru un venit egal cu venitul obținut în străinătate.

Metoda creditării totale. Această este oarecum asemănătoare cu precedenta singura deosebire constă în faptul că impozitul achitat în străinătate se deduce în totalitate.

II.3.2. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt așezate asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toți ceilalți agenți economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ cheltuielile de achiziție a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică și îl oferă spre vânzare pe piață. Ei transferă impozitul indirect (inclus în prețul de achiziție) asupra prețului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit.

Impozitele indirecte, fiind incluse în prețul de achiziție a unui bun/serviciu, nu pot fi așezate, în general, ținând seama de situația personală a contribuabilului de facto, adică a cumpărătorului/consumatorului. Dacă raportăm acest lucru la veniturile consumatorilor, extrem de variate, rezultă că impozitele indirecte au caracter regresiv și răspund în mică măsură cerințelor principiilor de echitate fiscală. Dintr-o experiență de peste 20 de ani în practica fiscală a unuia din cele mai răspândite impozite indirecte, am numit taxa pe valoare adăugată, au rezultat unele posibilități de a lua în considerare elemente de echitate fiscală, mai ales prin diversificarea cotei de taxare pentru produsele de strictă necesitate.

Deoarece acestea au o pondere mare în cheltuielile de consum ale categoriilor sociale cu venit mic, se reduce implicit și prelevarea de venit pe care statul o practică prin impunerea consumului. În România, de exemplu, această taxă s-a introdus la 1 iulie 1993 cu o cotă de 15%, modificată de la 1 ianuarie 1998 pe trei nivele: 0% (pentru exporturile efectuate de agenții economici cu sediu în România), 11% (cota redusă, pentru carne, pește și produse din pește, pâine, făină, medicamente de uz uman și veterinar, uniforme școlare pentru copiii din învâțământul pregimnazial și alte câteva) și 22% (cota normală). Începând cu anul 2000 se practică o cotă unică de 19%. Pentru comparație menționăm că Uniunea Europeană recomandă țărilor membre o cotă redusă între 4 și 9% și o cotă standard (normală) de 14-20%.

Economiștii de factură liberală, ca de pildă Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, recomandă utilizarea impozitelor indirecte și eliminarea/diminuarea forte a celor directe, deoarece în acest fel se formează pentru ofertă/cerere prețuri de piață ce reflectă ansamblul mediului de tranzacții, fără a mai fi necesară corectarea rezultatelor financiare finale ale operațiunilor economice cu impactul pe care îl are impozitarea veniturilor și a averii. Un alt argument se referă la faptul că evaziunea fiscală în cazul acestor impozite este mult mai greu de realizat, astfel încât sporește randamentul fiscal. Această opinie teoretică nu este reflectată în practica fiscală a multor țări (dezvoltate sau mai puțin dezvoltate) în care, în ultimii circa 15 ani, ponderea impozitelor indirecte în total venituri fiscale s-a menținut, cu mici oscilații, relativ constantă.

Potrivit opiniei lui Iulian Văcărel, membru al Academiei Române, preferința autorităților fiscale pentru impozite indirecte, manifestă de altfel și în România, este rezultatul a ceea ce, cu un singur cuvânt, putem numi comoditate.

Reputatul nostru economist formulează, în acest sens, următoarele caracteristici ale impozitelor indirecte: interval scurt între momentul deciziei de instituire și momentul când devin operaționale; cheltuieli modice de așezare, percepere și urmărire; voalează imaginea statului ca inițiator și beneficiar, lăsând impresia că cel ce comercializează este beneficiar și inițiator.

Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale și taxele generale. În afara acestora, în unele țări, există și monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parțială în mâna statului a activităților de producție și comerț (cu ridicata și/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, cărțile de joc ș.a. Dacă monopolul fiscal vizeză și producția, și comerțul (în ansamblul lui), atunci se numește deplin; dacă vizează producția și una din fomele de comerț (fie cu ridicata, fie cu amănuntul), atunci se numște parțial.

II.3.2.1 Taxele de consum

Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este producătorul și/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar suportatorul este consumatorul final.

În raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt de două categorii:

a) taxe de consum pe produs, numite și accize, așezate, de regulă, asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum și pentru care inerția de consum este mare, adică bunuri/servicii a căror cerere este, în general, inelastică în raport cu prețul, iar uneori chiar și cu venitul.

Așezarea lor poate fi făcută în sumă fixă pe unitatea de produs/serviciu sau în cotă procentuală asupra prețului de vânzare a acestora. Introducerea lor are și rațiuni fiscale, dar, adesea, și de altă natură, fiind motivate și de intenția realizării unor obiective valutare, sociale, de sănătate ș.a. De exemplu, accizele mari asupra țigărilor străine sunt așezate și pentru a descuraja importul (diminuarea plăților externe în valută), dar și pentru a descuraja fumatul, obicei periculos asupra sănătății.

b) taxele generale pe vânzări, așezate pe cifra de afaceri.

După veriga la care se încasează, ele pot fi:

• cumulativă sau multifazică, atunci când se practică la fiecare vânzător, neținând seama că a mai fost plătită în amonte pe circuitul economic;

• unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producție) sau la comerciant (numită impozit pe circulație).

După baza de calcul, ele pot fi:

• pe cifra de afaceri brută, atunci când cota de taxare se aplică pe valoarea vânzărilor, indiferent de faptul că aceasta include și taxe plătite de alți agenți economici în amonte pe circuitul economic;

• pe cifra de afaceri netă, atunci când cota de taxare se aplică valorii adăugate, adică diferenței între prețul de vânzare a unui produs/serviciu și suma prețurilor de achiziție a produselor/serviciilor ce intră, prin procesul de fabricație, în structura celui vândut. Această taxă se numește taxa pe valoarea adăugată și este practicată în prezent în peste 70 de țări (inclusiv în România). În practica fiscală internațională cotele acestei taxe se pot întâlni la patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate), cota normală sau standard și cota majorată (peste nivelul celei normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua și de lux).

II.3.2.2. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operațiuni de comerț exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operațiuni și al căror suportator este, în principal, consumatorul final. Consumatorul final este doar parțial suportator numai în cazul unor piețe puternic competitive și pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de piețe, vânzătorul nu are posibilitate să introducă în preț întreaga taxă vamală deoarece prețul produselor oferite de el ar putea fi prea mare față de cel al altor ofertanți, astfel încât produsele sale nu s-ar mai vinde. De asemenea, raportul preț/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la același rezultat al imposibilității de a-și vinde produsele.

Această incidență a taxelor vamale asupra consumatorului din țara importatoare (țara de destinație a produselor) este vizibilă și directă. Există însă și o incidență asupra contribuabililor din țara exportatoare (țara de origine a produselor). În măsura în care, pentru rațiuni de politică economică, exportul este subvenționat, incidența se produce deoarece subvenția este bugetară, adică suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii săi contribuabili. Astfel, taxa vamală impusă de statul „importator” este suportată doar parțial de consumatorii (contribuabilii) săi, parțial de exportator (în cazul unor subvenții sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale în țara de destinație) și parțial de contribuabilii țării de origine a produselor exportate.

Adesea, rațiunile de politică economică amintite mai sus își găsesc motivația în încurajarea exportatorilor autohtoni. Aceasta are efecte în menținerea sau extinderea unor activități economice și, prin consecință, asupra menținerii sau creării de noi locuri de muncă, dar și asupra veniturilor bugetare ale țării exportatoare prin creșterea bazei de impozitare.

În funcție de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de mărfuri, de import.

Taxele vamale de export sunt așezate asupra valorii exporturilor și sunt puțin frecvente deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative asupra balanței comerciale. Motivația introducerii lor este, în general, de două feluri:

• economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea ei în țară, cu efecte pozitive în ce privește numărul locurilor de muncă și eventuala creștere a încasărilor valutare pe seama exporturilor de produse finite rezultate din prelucrare;

• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte piețe, de regulă materii prime sau puțin prelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt așezate asupra volumului mărfurilor tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terț. Sunt taxe relativ frecvente, mai ales în legătură cu marile artere de transport rutier sau feroviar, cu transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau gazoase și cu transportul energiei pe magistrale electrice internaționale.

Taxele vamale de import sunt așezate asupra importului exprimat valoric sau fizic și sunt generalizate în toate țările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului și în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenței respectivei partide de import.

Aceste taxe au rolul de egalizare a prețului mărfii importate (de regulă mai mic) cu prețul mărfii indigene de același tip (de regulă mai mare). Se obține astfel protejarea producătorilor interni față de cei externi mai competitivi, ca și a resurselor valutare ale țării importatoare, dar și limitarea posibilităților de alegere ale consumatorilor interni.

Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în principal, de doi factori:

• raportul cerere/ofertă pe piața importatoare,

• politica economică promovată de țara importatoare.

Așezarea taxelor vamale de import se face în trei modalități:

(i) ad-valorem, adică în cotă procentuală asupra valorii importului;

(ii) taxe vamale specifice, adică în cotă fixă pe unitatea fizică de marfă importată;

(iii) taxe vamale compuse, adică taxarea în doi pași: întâi o taxă ad-valorem, apoi o taxă specifică.

Mulțimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse în parte, inclusiv specificațiile de excepție, alcătuiesc tariful vamal al unei țări.

După modul în care este organizat tariful vamal și ca o consecință a unor acorduri bi sau multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele vamale de import pot fi:

a) taxe vamale cu clauza națiunii celei mai favorizate, aplicate între țările membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) sau între două țări oarecare ce și-au acordat reciproc respectiva clauză.

Sunt practicate două variante:

• la nivel consolidat, adică taxele sunt stabilite în cadrul unor negocieri multilaterale, în cadrul OMC, și nu pot fi modificate unilateral de nici unul din participanții la negocieri, ci numai cu acordul tuturor participanților; în cazul unui acord bilateral privind „clauza”, modificările de tarife de taxare a importului se pot face numai prin acordul celor doi parteneri;

• la nivel neconsolidat, adică taxele sunt referitoare la produse ce nu au făcut obiect al negocierilor multilaterale privind „clauza”, iar unul din parteneri dorește să modifice astfel de taxe ulterior încheierii acordului; el poate face aceasta, dar nu numai în relațiile cu unul sau cîțiva dintre partenerii acordului multilateral, ci numai în relațiile cu toți aceștia;

b) taxe vamale autonome aplicate de o țară în relațiile ei cu parteneri cu care nu are încheiat acord de „clauză”, și care, de regulă, sunt mai mari decât în cazul a);

c) taxe vamale preferențiale aplicate în relațiile dintre parteneri ce fac parte dintr-o uniune vamală cu caracter închis (de pildă, Uniunea Europeană) sau între parteneri cu niveluri de dezvoltare diferite (de pildă, Commonwealth-ul); de regulă sunt sub nivelul celor practicate în cazul a).

II.3.2.3 Taxele generale

Taxele generale reprezintă plăți efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administrațiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au caracteristica de a da dreptul la contraprestație directă și indirectă. După natura lor taxele pot fi:

• judecătorești, plătite instanțelor judecătorești pentru acțiunile de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;

• de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări etc.);

• consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine ș.a.);

• de administrație, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituții pentru autorizații, permise, legitimații etc.;

• de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituții publice;

• de înregistrare, plătite autorităților publice pentru servicii de vânzări de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor firme, cumpărări de titluri prin bursă ș.a.

Cu excepția celor de timbru, taxele se plătesc în numerar și pot fi așezate ad-valorem (cotă procentuală din valoarea faptelor ce fac obiectul serviciului public solicitat, fapte ce pot fi evaluate în bani) sau în sume fixe.

CAPITOLUL III

IMPACTUL POLITICII IMPOZITELOR ASUPRA CONSUMULUI

III.1. EFECTELE ECONOMICO – SOCIALE ALE IMPOZITELOR

Dacă o lungă perioadă de timp impozitele au reprezentat doar forme ale veniturilor bugetare, în societatea modernă, s-a impus concepția după care ele trebuie considerate nu numai resurse financiare ale statului, ci și instrumente de influențare a activității economice și sociale. S-a conturat, astfel, preocuparea și orientarea spre căutarea de soluții bazate pe impozite și menite să ducă la armonizarea intereselor individuale cu cele generale, respectiv de dezvoltare a economiei și societății, în ansamblu.

Concepțiile moderne și preocupările practice pentru folosirea impozitelor în scopul influențării vieții economico-sociale se întemeiază pe analiza interacțiunii dintre existența și proporțiile impozitelor, pe de o parte, și manifestarea factorilor de producție, respectiv activitatea agenților economici, pe de altă parte. Se evidențiază astfel influența impozitelor asupra consumului și investițiilor, respectiv asupra formării și posibilităților de reproducere a capitalului. În acest sens, efectul imediat al modificărilor nivelului impozitelor, exprimat prin modificarea veniturilor disponibile rămase după impozitare se propagă în planul posibilităților de a consuma și face investiții și de aici în gradul de ocupare a forței de muncă și creșterea economică.

Studiile asupra impactului impozitelor arată și posibilitățile de producere a unor efecte inverse determinate de aplicarea impozitelor în cote progresive ridicate, care conduce la o restrângere a activității economice. Se constată de altfel, că o progresivitate prea ridicată a impozitării duce la egalizarea veniturilor private antrenând o reținere de la muncă, subminând interesul pentru economii și investiții, indispensabile dezvoltării economiei. În acest sens, Maurice Duverger afirma că “Retezând veniturile mari și acordând alocații celor cu venituri mai mici, impozitele pot determina o egalizare a veniturilor și submina eforturile pentru creșterea producției”.

La rândul său, Alain Barrère arăta că “ impozitele progresive lovesc mai greu veniturile mari, care sunt venituri ale capitalului, amenințând reproducerea acestuia, cu consecințe negative pentru întreaga activitate economică și socială”. În consecință, el pledează pentru un sistem de impunere orientat în sens invers, adică spre protejarea veniturilor mari pentru a favoriza acumularea de capital indispensabil dezvoltării activității economice.

Analizând impactul modalităților de impozitare a veniturilor și averilor, Harold Groves este de părere că “în condiții normale cea mai bună sursă fiscală este cea care se amestecă cel mai puțin în producerea privată a averii”. În opinia sa, impunerea trebuie să fie astfel concepută încât “să nu ucidă găina care face ouă de aur”. Din aceste considerente, el este pentru o progresivitate moderată a impozitării, care să favorizeze atât obținerea de resurse financiare de către stat cât și reproducerea capitalului.

Asemănător, germanul Kurt Schmidt constată, faptul că “impunerea progresivă accentuată influențează negativ atât productivitatea muncii cât și investițiile și formarea capitalului”. În opinia lui, impozitarea progresivă frânează acumularea de capital privat, favorizând stagnarea economică și duce la socializarea capitalului prin acumularea unui volum mare de resurse financiare la dispoziția statului și dezvoltarea, pe această bază, a sectorului economic de stat. O asemenea practică ar duce la șubrezirea bazelor de reproducție ale capitalului privat, cu efecte negative asupra creșterii economice și progresului general al societății.

Americanii William Schultz și Lowell Harris, analizând efectele impozitării diferitelor venituri, ajung la concluzia că “impozitele influențează activitatea economică pe mai multe căi, și anume:

1. afectează stimulentul de a lucra și conduce în spirit gospodăresc (cultivând dezinteresul față de muncă și rezultatele ei)

2. absorb o parte din puterea de cumpărare și o transferă de la contribuabili la dispoziția statului

3. afectează înclinația corelată de a cheltui și a economisi ( înclinația spre consum și înclinația spre economisire), ceea ce ar reduce ritmul activității economice

4. acționează ca frână în calea investițiilor private și interesului pentru dezvoltarea economică, ceea ce impune adoptarea unor sisteme de impunere care să atenueze acest efect de frânare.

Din punctul de vedere al celor doi autori americani, efectele negative ale impunerii în cote progresive ridicate s-ar manifesta diferit la nivelul persoanelor fizice față de cel al persoanelor juridice. Astfel, în cazul persoanelor fizice, impozitele de nivel ridicat pot avea ca efect, fie stimularea interesului de a lucra mai mult (pentru a compensa impozitele plătite în sensul majorării venitului net total), fie abținerea de la muncă suplimentară, individul considerând că venitul rămas după impozitare nu justifică eforturile depuse.

Spre deosebire, în cazul persoanelor juridice, însă, efectul nu poate fi decât unul negativ: ele vor înregistra o restrângere a acumulării de venituri și implicit o reducere a nivelului investițiilor, ceea ce se propagă mai departe în reducerea ofertei de locuri de muncă, a volumului producției și ritmului creșterii economice.

După francezul Gabriel Ardant impozitele au un dublu rol și un dublu efect, ce se cuvin a fi luate în considerare în elaborarea sistemului de impunere.

Din punct de vedere al dublului rol, ele reprezintă

– o resursă financiară la dispoziția statului asigurând sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice

– un instrument de politică financiară ce poate servi pentru influențarea proceselor economico-sociale, cu implicații asupra economiilor și investițiilor agenților economici.

Rolul impozitelor se transmite și asupra evoluției economiei în ansamblu, influențând mărimea consumului în raport cu scopurile urmărite de către factorii de decizie. Astfel, în perioadele de dificultăți în producție (războaie) impozitele ar putea servi la limitarea consumurilor private, dată fiind penuria de produse de larg consum ce caracterizează aceste perioade, pentru ca ulterior (în perioadele de pace), ele să devină un stimulent în dezvoltarea capacităților de producție și a consumului pe baza ofertei mai mari de produse de consum. În același timp, el evidențiază și impactul pozitiv posibil în perioadele de manifestare a inflației, când impozitele mai mari ar putea determina frânarea consumului și atenuarea spiralei inflaționiste.

Din punct de vedere al dublului efect, impozitele ar putea provoca:

– impulsionarea activității economice prin acordarea de facilități fiscale și chiar prin posibila reacție pozitivă a indivizilor la reducerea veniturilor disponibile, incitându-i pe contribuabili în a munci mai mult pentru a recupera pierderile de venit;

– frânarea activității economice, atunci când ele sporesc vizând produsul unei îndeletniciri (mai ales în cazul impozitelor directe), sau antrenând reducerea puterii de cumpărare și a cererii efective (mai ales în cazul impozitelor indirecte).

Gabriel Ardant propune un set de măsuri care să atenueze efectul de frânare a activității economice antrenat de impozite, între care:

– scutirea de impozite a veniturilor obținute în orele suplimentare de lucru;

– evitarea sau limitarea majorării impozitelor, în funcție de creșterea veniturilor;

– încurajarea spiritului de economisire prin scutirea de impozite a veniturilor ce îmbracă diferite forme rezultate din procesul de economisire.

Practicarea progresivității accentuate a impunerii asupra veniturilor destinate investițiilor este, în opinia lui, inacceptabilă, ducând la îngustarea sferei acestora, cu efecte negative în viitor. O asemenea practică lovește investițiile utile pentru societate și încurajează plasamentele speculative. Prin impunerea progresivă sunt afectate în special câștigurile de capital, fiind deci necesară reorganizarea sistemului de impunere pentru încurajarea investițiilor prin diferite pârghii (reduceri de impozite pentru părțile din profit destinate reinvestirii, acordarea posibilității de acoperire a pierderilor înregistrate în anii anteriori pe seama veniturilor curente, acceptarea recuperării mai rapide a investițiilor efectuate prin amortizarea accelerată).

Impactul progresivității accentuate a impozitelor pe venituri este studiat și de Arthur Laffer, care a construit "curba Laffer", considerată unul dintre pilonii concepției neoliberale contemporane și ai modelului Supply-Side Economics. Potrivit datelor statistice, prelucrate pe exemplul Regatului Unit al Marii Britanii, de către A. Laffer, interdependența ce se realizează între încasările statului din impozite pe venit (profit) și cota procentuală de impozit (aplicată) evoluează conform curbei din graficul prezentat în figura următoare.

Figura nr. 8 Curba Laffer

Din grafic, se poate observa că, până la un anumit nivel de urcare a cotei procentuale a impozitului, se înregistrează o creștere a încasărilor din impozite, după care (depășindu-se acel nivel), încasările la buget tind să scadă drastic. Aceasta înseamnă că o cotă progresivă prea ridicată a impozitului pe venit, respectiv pe profitul firmelor, determină o curbă descendentă a încasărilor, ca reacție din partea plătitorilor nevoiți să-și restrângă investițiile și activitatea, ceea ce atrage după sine o reducere a producției realizate și a bazei de calcul impozitelor. În aceste condiții, se poate admite că, la o cotă tot mai înaltă a impozitului, rămâne un venit disponibil tot mai redus, nestimulativ și insuficient pentru a realiza noi investiții, ca suport al extinderii capacităților de producție și al creării de locuri de muncă, această practică având, pe ansamblu, un impact negativ asupra interesului de a munci, economisi și investi precum și asupra dezvoltării societății.

În raport cu concluziile desprinse în baza curbei Laffer, apare necesară încadrarea în limite acceptabile ale cotei de impozitare a veniturilor (profitului), care să favorizeze menținerea unui ritm ascendent al investițiilor și producției. Pe această bază, ar urma ca venitul global (asupra căruia se calculează impozitul) să crească, permițând realizarea unor încasări mai mari la bugetul statului pe seama dimensiunilor sporite ale bazei de calcul și nu prin majorarea cotelor de impozit

III.2. MECANISME FISCALE DE INFLUENȚARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICO – SOCIALE

III.2.1. Noțiunea de creștere economică

Privite la nivel macro, activitățile economice se derulează printr-o suită neîntreruptă de cresteri, dezvoltări, stagări, scăderi ale proceselor și rezultatelor lor. În același timp, au loc modificări de sensuri ale evoluției acestor activități (cu treceri de la reduceri de activități și stagnări la creșteri și invers, de la creșteri la stagnări etc.). Întensitățile cu care se defășoară toate acestea diferă de la o perioadă la alta, de la o țară la alta.

Pe baza realităților contemporane s-a recurs la caracterizarea procesului creșterii economice în două planuri:

În sens larg, creșterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive, negative, zero) ce au loc, într-un orizont de timp și într-un spațiu, în dimensiunile rezultatelor macroeconomice.

În sens restrâns, creșterea economică constă în sporirea catitativă a activităților și a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naționale și pe diferitele ei subsisteme, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire.

Esența creșterii poate fi conturată și mai bine printr-o analiză comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica macroeconomică, cum sunt: dezvoltarea economică și progresul economic.

Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative, structurale și calitative ce survin atât în procesele economice, cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație; în vecanismele de funcționare a economiei; în modul de gândire și în comportamentul oamenilor. Ea implică creșterea economică. Între cele două procese fiind o relație de la întreg la parte, poate exista creștere economică fără dezvoltare (reciproca nu este valabilă).

Progresul economic reprezintă un efect, în timp, al creșterii și dezvoltării economice. Pe baza progresului în știință și în tehnologie și a eficienței economice, are loc trecerea activităților economice de ansamblu de la trepte inferioare spre altele superioare. Esența progresului economic constă în sporirea productivității factorilor naționali, în creșterea dimensiunilor potențialului economic, concomitent cu modernizarea structurilor.

Creșterea economică este condiționată de resursele și potențialitățile existente. Intensitatea creșterii economice, ca și calitatea acesteia depind de mai mulți factori.

Aceștia sunt, în primul rând, factorii direcți: muncă, natura, capitalul; cărora li se mai adaugă și alții precum: progresul tehnic, cercetarea științifică, informația, cererea agregată, sistemul financiar-bancar (rolul activ al creditului), rata economiilor și rata investițiilor, expansiunea externă în plan economic, raportul dintre export și import, migrația forței de muncă și a capitalului etc.

Toți acești factori au atât laturi cantitative cât și calitative. Laturile cantitative constau în modificarea dimensiunilor factorilor de producție (creșterea capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investițiilor, a exportului …). În ceea ce privește laturile calitative, acestea se referă la sporirea eficienței cu care este folosit fiecare factor de producție în parte, mai precis la eficiența cu care sunt combinați factorii creșterii economice , luați împreună.

În funcție de modul în care se conjugă factorii de producție, de contribuțiile relative ale laturilor lor la sporurile de producție sau de venit național, pot exista mai multe tipuri de creștere economică: extensiv, intensiv și intermediar.

Tipul extensiv de creștere economică se caracterizează prin contribuțía preponderentă de peste 55%, a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea PNB, sau a altui indicator macroeconomic.

Tipul intensiv de creștere economică se definește prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creștere.

Tipul intermediar de creștere economică se află la granița celorlalte două, el presupune contribuții aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor la sporirea producției naționale. Un asemenea tip de creștere economică poate să predomine într-o țară o perioadă relativ lungă de timp.

Paralel cu extensia cercetărilor, analizelor și demersurilor teoretice, preponderent la sfera macro, au apărut noi concepte și implicit, nevoia de clarificare a sensului și conținutului lor, cum sunt:

Creștere-dezvoltare – se consideră a fi un fenomen preponderent cantitativ, care arată mărirea rezultatelor în principalele domenii ale activității economice, în timp ce dezvoltarea este marcată de schimburile structurale importante ce conferă calități noi activității. În evoluția economică, dezvoltarea reprezintă trepte calitative, progrese în nivelul eficienței și satisfacerii trebuințelor.

Creștere durabilă – presupune o creștere capabilă să susțină, pe termen lung, stabilitatea economică și progresul uman, aă armonizeze cerințele ecologice cu dezvoltarea economică a omului. În acest caz strategiile de protecție a mediului se îmbină cu cele economice și cu cele demografice.

Creșterea “zero” – este un concept lansat de specialiști, ce își propune să desemneze temperarea sau chiar staționarea creșterii economice, pentru a restabili echilibrul ecologic și în același timp să se poată realiza și stabilitatea la nivel economic și financiar.

III.2.2. Politica financiară și politica monetară – influența asupra creșterii economice

Politica financiară constă în totalitatea principiilor, metodelor, măsurilor, instrumentelor concrete care sunt utilizate în activitatea financiară, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic. La acestea se adaugă legislația financiară utilizată în scopul realizării oviectivelor sociale și economice, pe plan intern și extern.

Politica financiară este element de suprastructură, ea acționează cu precădere în sfera repartiției, dar influențează practic și sfera producției, schimbului și consumului.

Structura politicii financiare este influențată în primul rând de hotărârile forului legislativ și ale echipei guvernamentale a țării, din perioada respectivă.

Fiecare partid, mișcare sau formațiune cu caracter politic iși elaborează propriul său program care stabilește liniile directoare ale activității sale în vederea ajungerii la putere sau a păstrării și a consolidării acesteia.

Programul acceptat de forul legislativ stabilește obiectivele economice, sociale și de alta natură care urmează să fie realizate de echipa guvernamentală în perioada pentru care a primit investitura, mijloacele necesare pentru realizarea acestora, precum și măsurile de luat în acest scop.

În cadrul politicii interne, un loc aparte ocupă obiectivele cu caracter economic și social:

ritmul creșterii economice în perspectiva imediată și mai indepartată

proporțiile și orientarea investițiilor brute de capital

dimensiunea consumului în perioada de referință

relațiile dintre sectorul public și cel privat

indicele prețurilor și tarifelor

evolutia salariilor, pensiilor și a altor venituri fixe ale populației

ocrotire medicală și protectie socială, etc

La acestea se adaugă obiectivele și acțiunile legate de apărarea Națională, securitate civilă și administrație.

Pe plan extern se definesc relațiile politice, economice, culturale, militare și de altă natură cu alte state.Atingerea obiectivelor stabilite reclamă evident resurse importante din partea statului.

Metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale politicii financiare ale acestuia.

În același timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci ea este chemată ca impreună cu politicile economică, socială, monetară etc să contribuie la realizarea unor obiective de mare importanță economică.

Politica financiară acționează nemijlocit în sfera repartiției, asupra relațiilor ce iau naștere în procesul de formare și de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale. Astfel se influențează și producția, schimbul și consumul.

Politica financiară evoluează pe masură ce însăși baza economică care o generează se dezvoltă.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt următoarele:

domeniul cheltuielilor publice;

domeniul resurselor financiare care vizează:

veniturile ordinare, cu caracter fiscal și nefiscal;

resursele financiare extraordinare procurate pe calea împrumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a privătizarii unor fabrici, uzine, locuințe și altor bunuri proprietate de stat;

domeniul creditului bancar;

domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civile.

Alături de politica financiară, politica monetară reprezintă un instrument de intervenție indirectă a statului în economie în vederea îndeplinirii, pe de o parte a obiectivelor de ordin structural iar pe de altă parte, pentru a corecta eventualele dezechilibre manifestate la nivel macroeconomic, ca urmare a distorsiunilor de orice natură ce pot surveni în cadrul sistemului.

Literatura de specialitate asociază politicii monetare numeroase definiții, necesare de altfel stabilirii elementelor esențiale ale acesteia. Astfel, politica monetară cuprinde ansamblul măsurilor inițiate de Banca Centrală sau de autoritățile monetare în vederea influențării lichidităților din economie prin intermediul ofertei de monedă și a ratei dobânzii în sensul realizării, pe de o parte a echilibrului dintre cererea agregată de monedă și oferta corespunzătoare, iar pe de altă parte pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor politicilor macroeconomice.

Principalele obiective avute în vedere de politicile macroeconomice și implicit de cea monetară sunt:

ocuparea forței de muncă;

creșterea economică;

stabilitatea prețurilor și implicit a ratei dobânzii;

echilibrul extern;

echilibrul bugetar.

Dacă ne vom referi doar la obiectivele stricte ale politicii monetare , aceastea au în vedere controlul mijloacelor de plată , corelarea lichidităților din economie cu volumul concret al activității economice, cu viteza de rotație a banilor, sau cu nivelul prețurilor. De fapt, obiectivele strict monetare pot fi considerate ca fiind ținte intermediare pentru atingerea scopurilor finale ale politicilor macroeconomice. Acest lucru se realizeză prin manipularea instrumentelor de intervenție pentru promovarea a două tipuri de politici monetare, fiecare fiind caracterizate prin anumite efecte pe care le incumbă. Aceste două politici sunt: politica resteictică (‘’politica banilor scumpi’’), politica expansionistă (‘’politica banilor ieftini’’).

O politică restrictivă (‘’politica banilor scumpi’’) condusă de Banca Centrală are ca efect direct sporirea ratei dobânzii la nivelul băncilor comerciale și deci scumpirea creditului în economie. Prin urmare, cererea reală de bani se va reduce, influențând astfel prețurile pe piața bunurilor și a serviciilor în sensul scăderii acestora, precum și nivelul producției care, de asemenea va scade. Efectele indirecte ale ‘’banilor scumpi’’ se propagă și la nivelul puterii de cumpărare care va crește, fapt ce se va reflecta în ultimă instanță în aprecierea monedei naționale, ceea ce va conduce la o creștere a importurilor simultan cu scăderea lor.

Din punctul de vedere al influenței asupra capitalurilor străine, adoptarea unei politici restrictive în direcția creșterii ratei dobânzii va acționa ca un stimulent pentru atragerea fondurilor străine care, alimentând oferta de capital, vor acționa în sensul scăderii ratei dobânzii contracarând efectele mai sus amintite. Abundența capitalurilor străine poate o influență benefică și în ceea ce privește echilibrarea balanței de plăți.

Conducerea unei politici expansioniste (‘’politica banilor ieftini’’) determină o scădere a ratei dobânzii pe piață, creditele destinate investițiilor sunt accesibile agenților economici, efectele fiind de natura sporirii prețurilor, erodării puterii de cumpărare și, în cele din urmă deprecierii monedei naționale, cu efecte benefice asupra exporturilor care vor spori în defavoarea importurilor. În ceea ce privește capitalurile străine, politica ‘’banilor ieftini’’ conduce la emigrarea lor, consecința fiind manifestarea unei penurii de capital pe piața financiară iar contraefectul este reprezentat de creșterea ratei dobânzii pe piață.

În același timp politica monetară utilizează anumite instrumente pentru atingerea obiectivelor specificate. Ele se pot clasifica în două categorii:

A)instrumente de intervenție indirectă (politica de open market) sunt acele instrumente prin intermediul cărora se încearcă influențarea cererii și a ofertei de bani în vederea reglării ratei dobânzii sau a volumului creditului din economie și vizează anumite posturi din bilanțul Băncii Centrale (rezervele minime obligatorii);

B)instrumente de intervenție directă reprezentate în principal de reglementările bancare care acționează prin impunerea administrativă a ratei dobânzii sau a volumului creditului, vizând, în principale anumite posturi din bilanțul băncilor comerciale (plafoanele de credit). Tot în această categorie se înscriu și normele de prudență bancară care, în cazul României se aliniază standardelor Uniunii Europene (prevederi privind capitalul minim cerut de bănci, condiții privind autorizarea, criterii de solvabilitate, calcularea indicatorilor de adecvare a capitalului, constituirea de provizioane, etc.).

Una dintre cele mai importante schimbări efectuate de autoritățile din statele aflate în tranziție a fost implementarea noului sistem bancar pe două nivele absolut necesar într-o economie de piață. Însă, la începutul anilor ’90 politica monetară opera destul de greu într-un mediu advers, caracterizat prin existența unor active neperformante, printr-un grad scăzut de capitalizare a băncilor, prin garanții guvernamentale directe sau indirecte, credite speciale acordate, rate ale dobânzilor subvenționate sau limitate, nivel ridicat al rezervelor minime obligatorii, lipsa unei piețe interbancare sau secundare a titlurilor de stat, apelarea excesivă la emisiune monetară, etc.

Principalul aspect care se impune îl constituie trecerea graduală de la instrumentele de intrevenție directă (plafoanele de credit sau în unele accepțiuni rezevele minime obligatorii) către instrumentele indirecte, mai întâi prin ‘’educarea’’ sistemului bancar de a apela la piața interbancară în cazul în care au nevoie de resurse, sau la piața titlurilor de stat iar în condițiile în care acestea încep să funcționeze la parametri normali să se treacă la utilizarea unor instrumente precum operațiunile de open market sau swap-urile valutare.

Principalele instrumente de intervenție utilizate în prezent de către Băncile Centrale se referă la:

facilitățile de refinanțare și de depozit (credite de refinanțare, depozite constituite la Banca Centrală, operațiune inițiată de băncile comercială, remunerarea realizându-se la o dobândă prestabilită);

operațiunile de open market (operațiuni cu titluri, repo, reverse repo-reversibile sau definitive, atragerea de depozite la termen fix –inițiate de Banca Centrală, remunerarea făcându-se la o rată a dobânzii negociate, swap-uri valutare etc);

rezevele minime obligatorii.

Politica monetară se subordoneză, așa cum am mai precizat, obiectivelor de macrostabilitate economică. Pentru realizarea acestora, poltica monetară trebuie sa iși definească un scop, care este de fapt obiectivul final, o serie de obiective sau ținte intermediare, precum și instrumentele utilizate în direcția atingerii acestora.

În principal, noua țintă a politicilor monetare de după anii ’80 o constituie reducerea inflației, respectiv stabilitatea prețurilor. Ea poate fi urmărită direct prin intermediul unor strategii monetare care urmăresc explicit acest lucru sau poate constitui scopul implicit al unor strategii care în esența lor urmăresc țintirea altor obiective. Astfel, se poate vorbi despre următoarele tipuri de strategii ale politicii monetare:

țintirea cursului de schimb;

țintirea masei monetare;

țintirea inflației;

strategii care se bazează pe utilizarea unei ancore nominale implicite.

Toate aceste strategii, instrumente monetare utilizate în cadrul politicii monetare sunt gestionate de Banca Centrală. Ea este aceea care intervine pe piață pentru soluționarea distorsiunilor existente și care pot fi rezolvate pe baza politicii monetare.

Suportul intervenției Băncii Centrale în economie, ca reprezentată a autorității statului, are la bază următoarele premise: elasticitatea cererii de credit în funcție de rata dobânzii; legătura existentă între volumul de credit în economie și volumul investițiilor, respectiv nivelul activității economice; dependența față de Banca Centrală a sistemului bancar.

III.2.3. Programarea financiar-monetară în vederea realizării echilibrului macroeconomic

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinația și structura optime acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.

Dimensiunea cheltuielilor publice – presupune stabilirea marimii absolute (volum total exprimat în moneda națională) și relative (ponderea în produsul intern brut) a cheltuielilor.

Cheltuielile publice ce revin în medie pe un locuitor exprimate într-o monedă de largă circulație internațională (de exemplu dolarul SUA) fac posibilă compararea efortului financiar public național pe perioade de timp sau cu cel al altor țări.

Experiența arată că între gradul de dezvoltare economică a unei țări și mărimea cheltuielilor publice ale acesteia există o anumită corespondență – pe măsura dezvoltarii economice a țării crește și partea din PIB afectată cheltuielilor publice, fară însă ca acest raport să fie riguros.

Cheltuielile totale ale societății trebuie să fie circumscrise în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național.

Transpusă pe plan financiar, această cerință presupune menținerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiții normale, pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de bani ori la credite externe.

b) Stabilirea destinației cheltuielilor publice

Este necesar să se pornească de la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.

Stabilirea corectă a opțiunilor și priorităților influențează ritmul creșterii economice.

La repartizarea produsului intern brut este necesar să se asigure un raport judicios între consum și formarea brută de capital, între investițiile cu caracter productiv și cele cu destinație neproductivă sau indirect productive, între consumul individual și cel social.

Prevederea de cheltuieli, într-un volum care depășește oferta internă plus disponibilitățile valutare pentru procurarea acestora din import, nu face decât să creeze dezechilibre în economie.

c) Resursele financiare limitate – datorită acestui fapt destinațiile sunt concurențiale, ceea ce reclamă utilizarea în condiții de maximă eficiență a acestor resurse limitate.

În epoca actuală nu este de conceput autorizarea efectuării unei anumite cheltuieli fără a cunoaște în prealabil ce eficiență economică sau eficacitate socială ori de altă natură va produce fiecare unitate monetară cheltuită din fondurile societății.

Astăzi politica financiară nu se mai poate mulțumi cu promovarea unui regim de economii în materie de cheltuieli, ci trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței tuturor cheltuielilor

d) Obținerea unei eficiențe cât mai înalte

Sunt necesare nu numai dimensionarea și repartizarea judicioasă a fondurilor publice pe destinații, dar și stimularea beneficiarilor prin metodele de finanțare și gestionare ori prin alte instrumente specifice.

Într-o altă concepție, se pot obține rezultate positive prin înlocuirea finanțării directe, totale sau parțiale din fonduri a unor obiective sau acțiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie să stabilească volumul și proveniența resurselor ce pot fi procurate de stat în condiții normale, ca fondurile de resurse financiare publice, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum și obiectivele ce trebuie să fie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective. Aceste elemente le putem sintetiza astfel: Volumul resurselor financiare, Proveniența resurselor financiare, Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice, Impozitele și taxele, Veniturile provenind de la sectorul public, Problema echilibrului financiar, Contractarea de imprumuturi.

Volumul resurselor financiare – este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economică a țării, dar și de soluțile adoptate de autoritățile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.

b) Proveniența resurselor financiare

Teoretic vorbind există două alternative: fie să se opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan național, fie să se apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din afară.

În orice țară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe forțele sale proprii și numai subsidiar pe mijloace străine.

c) Tipul modalităților de prelevare a contribuției la fondurile publice

Insuficienta diferențiere a contribuției populației la formarea fondurilor de resurse financiare publice în funcție de capacitatea de plată a cetățenilor (impozitele pe venit) sau ignorarea acesteia (la impozitele pe consum) poate să ducă la privilegierea unor categorii sociale și la defavorizarea altora, ceea ce poate provoca modificări nejustificate ale condițiilor sociale.

d) Impozitele și taxele

Constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar și instrumente (pârghii financiare) de influențare a proceselor economice.

De aceea, ele trebuie astfel concepute încât să raspundă și cerințelor de influențare a activității economice intr-o anumită direcție:

să impingă agenții economici către efectuarea de investiții productive în anumite ramuri (subramuri) economice;

la crearea de noi locuri de muncă;

la ridicarea nivelului calitativ și a competitivității produselor lor;

la participarea mai largă la circuitul economic mondial.

e) Veniturile provenind de la sectorul public

Acestea derivă din modul de organizare și gestionare a unităților economice de stat

după modelul intreprinderilor private (ca societate comerciala);

după un model adoptat ca specific (ca regii autonome);

după exemplul instituțiilor publice (ca unități economice în regim bugetar).

f) Problema echilibrului financiar

Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contractează imprumuturi de stat, evitând apelul la emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaționiste.

III.2.4. Rolul politicilor financiare și monetare în asigurarea echilibrului financiar

Definit în sinteză ca o stare optimă a finanțelor publice, echilibrul financiar exprimă concordanța dintre necesarul de resurse financiare solicitate de furnizarea bunurilor publice, pe de o parte, și resursele posibile de mobilizat pe plan intern și extern în acest scop, pe de altă parte. Echilibrul financiar nu reprezintă un scop în sine, ci el se circumscrie politicii economice promovate de guvern și de află în directă corelație cu principalii indicatori macroeconomici (mărimea PIB, rata inflației, rata șomajului și soldul contului curent al balanței de plăți), alături de care poate contribui la asigurarea echilibrului general economic.

În țara noastră, instrumentul de reflectare a echilibrul financiar public, la nivel național, îl reprezintă bugetul general consolidat. Acesta exprimă totalitatea resurselor și a cheltuielilor publice. Bugetul general consolidat poate fi echilibrat sau dezechilibrat; în acestă rltimă situație soldul bugetul general consolidat putând să se prezinte în două ipostaze, excedentar sau deficitar.

Politica financiară și cea monetară exercită un impact direct asupra soldului bugetul general consolidat.

În continuare, prezintă interes contestul în care politica financiară este necesar a fi expansionistă sau restrictivă. Dacă economia se află într-o fază de recesiune și se confruntă cu o utilizare sub potențial a forței de muncă, fenomene regăsite în sintagma “prăpastia recesiunii”, este necesară o politica financiară expansionistă, concretizată în creșterea cheltuieli publice și/sau reducerea impozitelor, ambele acțiuni trebuind să fie suficient de ample pentru a elimina fenomenul de recesiune.

În principiu, politica financiară poate stimula evoluția economiei în direcția dorită la fel de bine prin modificarea cheltuieli publice sau a impozitelor și taxelor (politica bugetară sau politica fiscală). Opțiunea pentru una sau alta dintre modalitățile de adțiune practică depinde de decizia factorilor politici, care pot fi adepții intervenției mai accentuate a statului sau, din contră, pot fi partizanii unui sector public restrâns.

Măsuri de politică monetară

Considerată, ca și politica financiară, un instrument de intervenție indirecă asupra proceselor economice , politica monetară se referă la modul cum Banca Centrală acționează pentru asigurarea echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața monetară, prin manevrarea ofertei de monedă și a ratei dobânzii. Desigur că asemenea mutații în perimetrul politicii monetare influențează activ evoluția PIB, dinamica prețurilor, gradul de ocupare a forței de muncă, echilibrul financiar și echilibrul extern.

Ideea stabilizãrii macroeconomice printr-o politicã monetara restrictivã pare sã întãreascã tendința de a acționa exclusiv prin cheltuielile de capital (infuzie de capital din partea statului), deoarece, în lipsa unui sistem bine dezvoltat de bãnci comerciale care sã poatã influența direct prin restricții de credit, comportamentul sectorului privat în ce privește cheltuielile. Politica monetarã restrictivã poate acționa numai prin intermediul bãncii centrale dacã determinã refuzul acesteia de a finanța cheltuielile guvernamentale. Deși adesea situația este prezentatã ca și cum politica monetarã restrictivã ar putea contribui la stabilizarea macroeconomicã numai dacã se realizeazã rate real pozitive ale dobânzii prin restricționarea volumului creditului indigen, aceastã explicație este, într-un anumit sens, pur inflație simplu o altã modalitate de a exprima necesitatea unei politici fiscale restrictive. Sistemul financiar însã nu este suficient de bine dezvoltat pentru ca rata dobânzilor sã poata influența cheltuielile și nici nu se poate vorbi de acordarea de credite populației sau intreprinderilor ca elemente importante ale creditului intern.

În plus ratele înalte ale dobânzilor limiteazã în continuare posibilitatea dezvoltãrii unui sistem financiar prin aceea cã firmele sunt încurajate, pe de o parte, sã treacã la autofinanțare, ceea ce produce o inflație a profitului și, pe de altã parte, sa se îndatoreze într-o mãsur sporitã între ele. Tocmai în acest fel se creeazã un circuit financiar endogen, în afara controlului autoritãților monetare. Astfel, dacã se dorește ca politica monetarã și fiscalã sã aducã o contribuție activã la politica de stabilizare trebuie sã fie introdus, pe de o parte, un sistem fiscal complet, și, pe de altã parte, un sistem viabil de bãnci comerciale.

Deși, în general, este cunoscut cã introducerea atât a sistemelor fiscale cãt și a celor financiare va avea o influențã directã asupra structurii economice și capacitãții ei performante, libertatea de alegere în aceastã privințã este destul de limitatã. De aceea, ar apãrea rațional sa se încerce elaborarea unui sistem fiscal și financiar care sã sprijine crearea unui sistem de piațã a relațiilor de proprietate și crearea unui plus de valori materiale sub forma bunãstãrii la nivel național.

Hotãrârea explicitã a celor mai multe țãri est-europene de a solicita aderarea la Uniunea Europeanã sau de a deveni cel puțin membre ale Spațiului Economic European înseamnã, dimpotrivã, cã sistemul fiscal și financiar trebuie sã fie adoptat la standardul Uniunii Europene.

Măsuri de politică fiscală

Sistemul fiscal, în mod special, trebuie sã prevadã o combinație între impozitul pe valoarea adãugatã și cel pe venit. Dacã se va proceda astfel, atunci, în perioada de tranziție, nu structura sistemului fiscal, ci numai venitul impozitãrii va fi variabil. În ciuda diferitelor opțiuni în ce privește modelarea sistemului financiar, o abordare actuala promovata de Uniunea Europeanã care prevede banci speciale (“single licencing”) și controlul potrivit principiului locului de stabilire sugereazã cã forma predominantã a organizãrii bancare va deveni sistemul german de bãnci care ofera servicii universale. Alegerea variantelor de politicã fiscalã sau monetarã se face în funcție de condițiile economice și obiectivele fiecãrei țãri și de conjunctura economicã internaționalã.

În condițiile în care masa monetarã din economie este excedentarã se recomandã ca masura a politicii fiscale creșterea cheltuielilor guvernamentale provenite din împrumuturi interne sau externe. Atunci când în economia unei țãri existã inflație prin cerere (oferta este mai micã decât cererea) si un somaj scãzut, trebuie aplicatã o masurã a politicii fiscale și anume creșterea impozitelor în special de la populație și realizarea unui buget excedentar. Atunci când în aceste condiții guvernul își propune ca obiectiv cresterea producției, a veniturilor, a cererii si scãderea șomajului, mãsura fiscalã ce trebuie adoptatã este creșterea cheltuielilor bugetare fãrã a modifica impozitele, utilizând creditele.

Dacã obiectivul guvernului este modificarea cererii și ofertei de produse și servicii, este recomandatã drept mãsura fiscala o creștere a impozitelor și în mod corespunzãtor creșterea cheltuielilor bugetare. Creșterea sau scãderea impozitelor este recomandatã în condițiile în care obiectivele guvernului sunt o serie de efecte pe termen scurt asupra consumului, investițiilor și șomajului. Dacã se dorește protejarea celor cu venituri mici, guvernul trebuie sã aibã în vedere scãderea TVA pentru produsele strict necesare vieții.

În condițiile în care în economie pretul depãșește costul marginal, iar guvernul își stabilește drept obiectiv influențarea pozitivã a consumului, se impune creșterea alocațiilor în sectorul public și încurajarea producției. Dacã însã prețul cererii este sub costul marginal, se recomandã diminuarea alocațiilor în sectorul public pentru descurajarea producției, mãsurã fiscala care are ca efect influențarea pozitiva a consumului de catre guvern.

Dacã obiectivul guvernului este creșterea producției și scaderea șomajului pe termen scurt, in condițiile în care într-o economie rata de schimb este fixã, dar piața capitalului este dezvoltatã, se recomandã o masurã a politicii fiscale care este mai eficace decât politica monetara.

Corelația: politica monetară – politica financiară

După cum am observat este necesar un mix al celor două politici, monetară și financiară, pentru relizarea unei eficacități mai mari a politicii macroeconomice. Astfel vom observa că uneori se recomandă adoptarea unor măsuri de politică fiananciară și alteori adoptarea unor măsuri de politică monetară, în funcție de situația economică existentă și a necesităților pe piață. În anumite situații sunt mai eficiente unele măsuri decît altele, fie ele de politică monetară fie de politică financiară. Important este însă, ca rezultatele obținute în urma aplicării acestora să fie cele mai bune.

Astfel, uneori se recomandã adoptarea unor masuri de politica monetara și anume “injectarea” de bani în economie care duce la scãderea ratei dobânzii, în condițiile în care în economie, cererea de moneda este mare. Dacã guvernul își propune drept obiectiv scãderea inflației și a șomajului în condițiile existenței în economie a inflației prin costuri și șomajului ridicat se recomandã creșterea ofertei de bani.

Restrângând creditele care vor duce la creșterea ratei dobânzii și la descurajarea investițiilor și inflației, va fi atins obiectivul guvernului de reducere a inflației în condițiile în care în economie existã o ratã de schimb flexibilã iar mobilitatea capitalurilor este semnificativã. Dacã în aceleași condiții, obiectivul guvernului este modificarea ratei de schimb pe termen scurt, aceasta va fi realizatã prin oferta de a cumpãra banii Bãncii Centrale; un alt obiectiv al guvernului în aceste condiții ar putea fi impulsionarea consumului, investițiilor, producției și vitezei de rotație a bãncilor recomandându-se în acest caz creșterea ofertei de bani pe piațã.

Instrumentele monetare par mai eficace decât cele fiscale în condițiile în care guvernele au drept scop stabilizarea economiei.

Dacã avem în vedere cursul de schimb adoptat pentru moneda naționalã atunci putem considera cã politica fiscalã este cea mai eficace, când cursul de schimb este fix cu sterilizare; sterilizarea este operațiunea care presupune intervenția Bãncii Centrale, în sensul diminuãrii ofertei de bani în vederea creșterii ratei dobânzii și influențãrii cursului de schimb în sensul aprecierii monedei naționale. Politica fiscalã este cea mai puțin eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare. Când cursul de schimb este flotant, politica monetarã este cea mai eficace. Politica monetarã este oarecum eficace când cursul de schimb este fix cu sterilizare și cea mai puțin eficace cãnd cursul de schimb este fix fãrã sterilizare.

CONCLUZII

Concluzionând, evoluția măsurilor de politică fiscală ar trebui să răspundă cerințelor de creștere a economiilor interne necesare finanțării invetitiilor, asociate cu obiectivele creșterii economice sens în care politica fiscală trebuie să influențeze alocarea resurselor și creșterea economică.

Aceste măsuri ar genera o scădere a implicării statului îneconomie o mărire a transparenței, creșterea rolului de legiferare a politicii fiscale la nivel macroeconomic, toate contribuind la creșterea încrederii plătitorilor de impozite în sistemul fiscal.

Politica fiscală prin acțiunile pe care le întreprinde urmărește stimularea activității economice, a investițiilor, asigurarea protecției sociale și deasemeni se preocupă ca fiecare cetățean să contribuie la constituirea veniturilor bugetare prin intermediul taxelor și a impozitelor.

În ceea ce privește impactul politii fiscale asupra creșterii economice am constatat că de-a lungul economiei impozitele mari inhibă creșterea economică și ca diminuarea acestora are efecte pozitive dar modeste asupra creșterii economice.

Atunci când se recurge la o relaxare fiscală sunt stimulate investițiile în speranțaunei relansări economice însă acesta metodă nu este sigură întrucât s-a demonstrat că în buget nu vor intra mai mulți bani, ci din contră mai puțini, iar economia își diminuează creșterea în loc să și-o intensifice.

În condițiile ipotezelor privind „sacrificiul”, situația fiscală a contribuabilului A este considerată etalon, astfel încât pierderea lui de utilitate cauzată de impunere urmează să se reflecte și asupra celorlalți contribuabili sau cel puțin asupra celor din aceiași categorie cu el. Contribuabilul A este, în principiu, o persoană ipotetică și anume cea care, având un venit VA și o situație personală bine precizată, plătește un impozit TA prestabilit. Contribuabilul B este o persoană reală căreia urmează să i se stabilească impozitul astfel încât pierderea sa de utilitate, prin diminuarea venitului, să fie identică cu cea a persoanei ipotetice A. În mod similar, se poate accepta în legătură cu contribuabilul A că este o persoană care a realizat și anterior venituri și a plătit impozit în cuantum TA, în timp ce contribuabilul B este un contribuabil nou, care nu a realizat până acum venituri și nu a plătit impozit. De asemenea, păstrând sau nu ipoteza despre caracterul ipotetic sau real al persoanei A, se poate accepta despre contribuabilul B că nu este nou, ci că, doar acum, întrunește condiții de venit și situație personală care îl califică în aceiași categorie cu A.

Efectul ipotezei „sacrificiului” absolut egal, în cazul anumitor funcții de utilitate, este proporționalitatea impozitului, adică impunerea cu aceiași cotă a veniturilor celor doi contribuabili. Ipoteza este echitabilă în cazul contribuabililor aflați într-o aceiași categorie definită de puterea economică și situația personală. Cu toate că proporționalitatea impunerii ar părea în principiu echitabilă, totuși nu este așa, echitatea fiind în acest caz relativă, discutabilă. În cazul în care venitul contribuabilului A este de câteva ori mai mare decât cel al lui B, atunci o cotă similară de prelevare a impozitului poate duce la situația că venitul lui B s-a diminuat dramatic, în timp ce pentru A diminuarea este suportabilă.

În concluzie după toate studiile mele am constatat că există păreri diferite în ceea ce privește modul în care afectează politica fiscală creșterea economică, păreri generate din faptul că diferite instrumente de politică fiscală pot determina efecte opuse asupra creșterii astfel: în primul rând atunci când sectorul public va avea implicații mari va rezulta ocreștere atât direct prin funcția de producție agregată cât și indirect prin efectele asupra productivității sectorului privat și în cel de-al doilea rând fiscalitatea ridicată afectează în mod negativ creșterea.

Cu privire la eficiența (noneficiența) celor douã politici macroeconomice în țara noastrã, autorii Strategiei naționale de dezvoltare economicã a României au remarcat suprapunerea politico-ideologicã a celor douã politici și tendința de a le schimba locul nejustificat de la un guvern la altul. Astfel ei au ajuns la concluzia cã este necesara adoptarea unui pachet de reglementãri corective care sã asigure coerența legislației economice ca una din cãile de surmontare a stãrii actuale, respectiv de transfer a economiei românești într-un sistem structural și functional.

Pentru aceasta se cere sa fie gãsitã o modalitate juridicã adecvata prin care in viitor – cel puțin o perioadã determinatã – modificarea nucleului legislației economice sã fie posibilã numai cu aprobarea Parlamentului și în cazuri realmente excepționale. Un astfel de embargo se recomandã pentru reglementãri privind fiscalitatea, regimul valutar, sistemul vamal,etc.

Recomandarea aceasta, implicã douã considerații și anume efectele politicii monetare și ale politicii fiscale – oricât de conjuncturale și indirecte ar fi ele – se pot manifesta numai dacã sunt integrate în sistemul politicii macroeconomice, și efecte pozitive se obțin numai dacã acestea sunt fundamentate pe o serie de principii ce se urmãresc pe orizonturi medii și chiar lungi de timp.

Inversarea trendului economic necontabilizat și ordonarea stabilã a sistemului fiscal sunt premise absolut necesare ale transmisiei normale a efectelor politicii monetare și fiscale asupra economiei reale. Dar pentru a ajunge la o astfel de normalitate, este necesarã “intãrirea instituției publice și combaterea sistematicã și tenace a corupției fãrã discriminãri politice, care va amplifica o astfel de evoluție”.

Alți autori susțin cu argumente cã ieșirea din cercul vicios în care a intrat România se poate realiza prin inversarea raportului între rolurile acordate politicii monetare și fiscale. Unul dintre aceștia recomandã: “Evitarea îngustãrii pieței interne doar prin miza exclusivã a politicii monetare, a creãrii foamei de lei, prin reducerea drasticã a puterii de cumpãrare a populatiei, scumpirea neeconomicã a creditului”. Criza de subproducție nu poate fi depãșitã prin mãsuri de tip monetarist, ci prin cele care vizeazã direct implicarea bugetului în stimularea producției, prin intervenția directã a statului în politica de investiții. Aceste sugestii trebuie luate cu unele rezerve.

După cum se observă, folosirea concomitentă a politicii financiare cu cea monetară trebuie realizat cu raționalitate, în raport cu situația concretă a economiei și cu obiectivele economică. Sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp. Politicile respective trebuie, însă proiectate și aplicate cu precauție având în permanență în vedere necesitatea păstrării echilibrul financiar, monetar, valutar și mai ales asigurarea echilibrului general economic.

BIBLIOGRAFIE

* * Politici monetare și fiscale, București, Centrul de Informare și Documentare Economică, 1994

ANGHELACHE, G. Piața de capital-caracteristici, evoluții, tranzacții, Editura Economică, București, 2004

BĂCESCU, M. , “Strategii si politici macroeconomice”, Editura Global Lex, Bucuresti, 2000

BASNO, C. DARDAC, N. FLORICEL, C. Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

BOAJĂ, M. Relații financiare și valutare internaționale, Editura Economică, București, 2003

BRAN, P. COSTICA, I. Economica activității financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 2003

BRAN, P. Relații financiare și monetare internaționale, București, Editura Economică, 1997

BRAN, P. Relații valutar-financiare internaționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1995

CAIRNS, W. Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, 2001

COSTICA, I. LAZARESCU, S. Politici și tehnici bancare, Editura ASE, București, 2004

COSTICĂ, I. Politica monetară, Editura ASE, București, 2002

DĂIANU, D. , “Transformarea ca proces real”, Editura I.R.L.I., București, 1999;

DĂIANU, D. Funcționarea economiei și echilibrul extern, București, Editura Academiei Române, 1992

DARDAC, N. VÂȘCU, T. Monedă-Credit, Editura ASE, București, 2002

FICHER, S. , “Macoeconomia”, Editura Sedona, Timisoara, 1997

GAFTONIUC, S. Finanțe internaționale, București, Editura Economică, 1994

GAFTONIUC, S. Practici bancare internaționale, București, Editura Economică, 1995

GEORGESCU GOLOȘOIU,-L. Mijloace, modalități și instrumente de plată, Editura ASE, București, 2003

ISĂRESCU, M. , “Cinci lecții pentru reluarea creșterii economice – Relansarea creșterii economice în România”, Editura Economică, București, 2000;

ISĂRESCU, M. Politica monetară, stabilitatea macroeconomică și reforma bancară în România, BNR, 1995

KIRIȚESCU, C. Relațiile valutar-financiare internaționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978

POPA, I. (coordonator) Tranzacții comerciale internaționale, București, Editura Economică, 1997

POPESCU, C. CIUCUR, D., “ Echilibrul înaintării”, Editura Economică, București , 1998;

VĂCĂREL, I. , “Finante Publice”, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1999

BIBLIOGRAFIE

* * Politici monetare și fiscale, București, Centrul de Informare și Documentare Economică, 1994

ANGHELACHE, G. Piața de capital-caracteristici, evoluții, tranzacții, Editura Economică, București, 2004

BĂCESCU, M. , “Strategii si politici macroeconomice”, Editura Global Lex, Bucuresti, 2000

BASNO, C. DARDAC, N. FLORICEL, C. Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

BOAJĂ, M. Relații financiare și valutare internaționale, Editura Economică, București, 2003

BRAN, P. COSTICA, I. Economica activității financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 2003

BRAN, P. Relații financiare și monetare internaționale, București, Editura Economică, 1997

BRAN, P. Relații valutar-financiare internaționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1995

CAIRNS, W. Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, 2001

COSTICA, I. LAZARESCU, S. Politici și tehnici bancare, Editura ASE, București, 2004

COSTICĂ, I. Politica monetară, Editura ASE, București, 2002

DĂIANU, D. , “Transformarea ca proces real”, Editura I.R.L.I., București, 1999;

DĂIANU, D. Funcționarea economiei și echilibrul extern, București, Editura Academiei Române, 1992

DARDAC, N. VÂȘCU, T. Monedă-Credit, Editura ASE, București, 2002

FICHER, S. , “Macoeconomia”, Editura Sedona, Timisoara, 1997

GAFTONIUC, S. Finanțe internaționale, București, Editura Economică, 1994

GAFTONIUC, S. Practici bancare internaționale, București, Editura Economică, 1995

GEORGESCU GOLOȘOIU,-L. Mijloace, modalități și instrumente de plată, Editura ASE, București, 2003

ISĂRESCU, M. , “Cinci lecții pentru reluarea creșterii economice – Relansarea creșterii economice în România”, Editura Economică, București, 2000;

ISĂRESCU, M. Politica monetară, stabilitatea macroeconomică și reforma bancară în România, BNR, 1995

KIRIȚESCU, C. Relațiile valutar-financiare internaționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978

POPA, I. (coordonator) Tranzacții comerciale internaționale, București, Editura Economică, 1997

POPESCU, C. CIUCUR, D., “ Echilibrul înaintării”, Editura Economică, București , 1998;

VĂCĂREL, I. , “Finante Publice”, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1999