Politica Fiscala Si Efectele Fiscalitatii

CUPRINS

CAPITOLUL I. EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR PRIVIND ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

Mercantilismul

Fiziocrații

Abordarea clasică

Marxismul

Liberalismul neoclasic (marginalismul)

Keynesismul

Neokeynesismul

Neoliberalismul

CAPITOLUL II. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA FISCALĂ

Noțiunea de politică fiscală

Funcțiile politicii fiscale

Interdependențele politicii fiscale

Principiile politicii fiscale

Structurile instituționale ale politicii fiscale

Tipuri de politică fiscală

Instrumentele de realizare a politicii fiscale

CAPITOLUL III. EFECTELE NEGATIVE ALE FISCALITĂȚII

Frauda și evaziunea fiscală

Riscul de inflație prin fiscalitate

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

ANEXE

Capitolul I Evolutia conceptiilor privind rolul statului in economie

Relatia dintre stat si economie a prezentat interes inca de la inceputurile gandirii economice. In functie de dificultatile intalnite de-a lungul timpului, au aparut mai multe curente de gandire economica.

Sectiunea 1.1 Mercantilismul

Aceasta doctrina este caracteristica gandirii economice din secolele XVI-XVII. Denumirea sa provine de la cuvantul “mercato” din limba italiana, ce inseamna “piata”.

“Mercantilismul isi are originea intr-un eveniment concret, respectiv cucerirea imperiului aztec si a celui incas de catre spanioli, in prima parte a secolului al XVI-lea si apoi exploatarea minelor de aur si de argint din Lumea Noua.” Acest lucru a dus la acumularea a numeroase metale pretioase in Europa.

Teoria mercantilista sustinea implicarea statului in economie in vederea cresterii bogatiei nationale. Aceasta presupunea stimularea comertului si industriei, in scopul unei implicari mai activa a economiilor nationale in comertul international. Totodata, statul era responsabil si de emiterea unor norme favorabile schimbului de marfuri si strangerii de capital.

“Sarcina principala a statului o constituia determinarea de comportamente individuale favorabile binelui comun, prin instituirea autoritatii sale.” Aceasta situatie este numita de Thomas Hobbes in “Leviathan” doctrina statului-jandarm. Binele comun putea fi obtinut doar prin prezenta, in cadrul unei societati unde “omul este lup pentru om”, a unei autoritati supreme.

Statul era condus de un monarh, ce avea putere absoluta, trebuind sa garanteze pacea tarii.

Intemeietorii doctrinei mercantiliste erau mestesugarii, negustorii si finantistii, ce ocroteau statul, deoarece dezvoltarea din punct de vedere comercial a unui popor depinde de izbanda in lupte si de dezvoltarea fortei politice a suveranului. Astfel ca, statul isi doreste sa aiba cat mai multi cetateni, atat pentru a avea o armata cat mai numeroasa cat si pentru a putea creste din punct de vedere economic, fapt ce necesita forta de munca.

Potrivit lui Jean Bodin, suveranitatea reprezinta inima republicii, ce se bazeaza pe norme si disciplina. Scopurile statului sunt aceleasi cu ale printului, fapt ce sustine dezvoltarea si existenta statului.

Esenta conceptiei mercantiliste a fost materializata prin realizarea unor norme de politica economica, astfel ca, Montchrestien se afirma in favoarea unei interventii publice ce ocroteste bogatia pentru a nu fi atinsa de cresterea spontana.

In evolutia mercantilismului au existat doua perioade:

Mercantilismul timpuriu, ce urmarea cresterea cantitatii de metale pretioase si aplica o politica economica externa protectionista;

Mercantilismul dezvoltat- aplica o politica externa mai relaxata, ce permitea atat importul cat si exportul de marfuri si bani, insa numai in cazul in care importul era mai mic decat exportul, iar soldul balantei comerciale imbraca forma metalelor pretioase sau a banilor. De asemenea, erau incurajate activitatile ce generau bunuri pentru export.

Mercantilismul francez cunoscut si ca industrialism, sustinea o interventie mai puternica a statului in economie, prin incurajarea progresului manufacturilor si a productiei interne, in vederea cresterii avutiei natiunii.

Odata cu dezvoltarea economiei, de-a lungul secolului al XVII-lea, slabiciunile mercantilismului s-au intensificat, ducand la aparitia unui nou curent de gandire economica, liberalismul clasic.

Sectiunea 1.2 Fiziocratii

De-a lungul secolului al XVII-lea, are loc dezvoltarea capitalismului privat, cu precadere in Tarile de Jos si in Anglia, intr-un context de lupte in vederea cuceririi coloniilor, detinerii controlului comercial si progresului industrial. In acest climat ia nastere liberalismul clasic.

Problemele analizate de primii liberali clasici vizau atat aspecte de microanaliza, precum: preturile ori veniturile, cat si aspecte de macroanaliza precum: distributia veniturilor la nivelul claselor sociale, politica fiscala, s.a.

Fiziocratii au aparut in secolul al XVIII-lea si infatiseaza un ansamblu de economisti francezi, ce-l au in frunte pe Francois Quesnay si sunt considerati primii reprezentanti ai gandirii economice liberale.

Acestia sustin existanta unor legi “naturale” si resping atitudinea mercantilista privind implicarea statului in economie, sustinand un liberalism redus.

Curentul fiziocrat sustine libertatea cetatenilor si a activitatilor economice. Acestia sunt de parere ca, intrucat societatea are la baza legi “naturale” de origine divina, libertatea cetateanului este in concordanta cu ordinea sociala. De aici a aparut si binecunoscuta formula:”laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” (lasati lucrurile sa-si urmeze cursul lor firesc).

Du Pont de Nemours reclama interventia statului in ceea ce priveste preturile.

Fiziocratii promoveaza comertul liber si libera concurenta.

Potrivit acestora, rolul statului se limiteaza la: realizarea lucrarilor publice, protejarea proprietatii private si educarea oamenilor in vederea indeplinirii ordinii naturale.

In vederea furnizarii veniturilor statului este necesara existenta unui impozit unic asupra produsului net cuvenit proprietarilor funciari, clasa fermierilor si cea sterila nefiind impozitate.

La adresa criticilor aduse acestui sistem fiscal, Quesnay a sustinut ca “nu impozitul trebuie sa se adapteze nevoilor statului”, ba din contra, este necesar ca statul sa-si ajusteze necesitatile in functie de posibilitatile natiunii .

Sectiunea 1.3 Abordarea clasica

La sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a secolului al XIX-lea, gandirea economica se afla intr-o puternica schimbare, gratie lui Adam Smith si lui David Ricardo. Abordarea clasica isi are originea in filosofia iluminista si in teoria ordinii naturale, promovand o implicare a statului in economie redusa si practica.

“Modelul clasic este unul liberal, el cere abtinerea statului de la interventii in economie.”

Ca adepti ai economiei clasice mai pot fi amintiti si J. S. Mill, Th. Malthus, James Mill, si altii.

Economistii clasici au promovat fortele pietei in vederea solutionarii dificultatilor economice elementare, cum ar fi repartizarea veniturilor sau alocarea resurselor. De asemenea, acestia considerau ca o interventie a statului in economie poate avea urmari politice si economice.

“Prin opera sa, A. Smith, parintele teoriei economice clasice, a oferit fundamentele liberalismului economic si argumentele teoretice pentru un rol limitat al statului in managementul economic.” Principala lucrare a acestuia este “Avutia natiunilor” si vizeaza determinarea ideii de bogatie a natiunilor si cercetarea conditiilor ce duc la cresterea acesteia.

A. Smith sustinea inlaturarea implicarii statului in pietele private. Potrivit acestuia, in vederea satisfacerii propriilor interese, producatorii individuali, vor realiza bunuri conforme necesitatilor si cerintelor consumatorilor. Astfel, acesta considera ca exista o ”mana invizibila” ce ii impulsioneaza pe producatori sa sustina interesele societatii. In consecinta, politica preferata este cea a “laissez-faire”-ului.

Printre sarcinile esentiale ale statului se gasesc: ocrotirea infrastructurilor ce sprijina cresterea comertului si a productiei, indeplinirea interesului colectiv prin oferirea libertatii de actiune privata, pastrarea ordinii si a legii in economie, protejarea societatii in fata unor atacuri venite de la alte societati libere, precum si lupta impotriva deprecierii banilor.

Veniturile statului aveau ca sursa principala: impozitele directe, veniturile din capital si impozitele indirecte.

Intrucat nu este posibila reglarea producerii bunurilor publice prin intermediul mecanismelor pietei, statul este singurul ce are posibilitatea de finantare a acestora.

Statul este implicat si in afacerile economice, insa acesta este subordonat, iar prin urmare este necesar sa permita o dezvoltare libera a capitalismului competitiv.

J. S. Mill si J. Bentham erau sustinatori ai democratiei, pe care o priveau ca pe un mijloc de aparare impotriva efectelor negative ale actiunii statului.

J. Bentham este intemeietorul utilitarismului. Acesta a prevazut statul bunastarii, prevestind aparitia asigurarilor sociale de stat. Ideea sa privind functiile statului era pragmatica si nu se baza pe o sustinere categorica a “laissez-faire”.

J. S. Mill a sustinut laissez-faire-ul, dar intr-o maniera echilibrata si este adeptul unei implicari limitate a statului in afacerile societatii, intrucat, potrivit acestuia, principalul scop al statului era garantarea sigurantei cetatenilor si dreptatii intre oameni.

In esenta, era permisa implicarea statului in economie, cu conditia de a admite drept dominant capitalismul competitiv.

Implicarea restransa a statului este esentiala in asigurarea libertatii cetatenilor si este utila in momentul in care consumatorul nu-si apreciaza corect nevoile si calitatea marfurilor sau atunci cand pe piata nu sunt respectate principiile concurentei.

David Ricardo este adeptul laissez-faire, insa nu este impotriva implicarii statului in economie. Potrivit acestuia, inclinatia economiei spre diminuare a profitului va avea drept urmare aparitia unui stat stationar, caracterizat prin lipsa dezvoltarii economice. In vederea prevenirii unei astfel de situatii, este necesara promovarea de catre stat a unor politici ce au ca scop cresterea profitului.

Sectiunea 1.4 Marxismul i 6803 c 53

“Un puternic atac asupra teoriei liberale si a capitalismului a venit din partea lui Karl Marx care a conceput o noua maniera de abordare si analiza a problemelor economice.”

Potrivit acestuia, statul sustine interesele clasei conducatoare si nu pe ale cetatenilor, nepundu-se in discutie o libertate deplina a acestora, astfel, statul reprezinta un mijloc de lupta de clasa, fiind remarcata necesitatea existentei unei politii fidela statului, ce trebuie sa supravegheze cetatenii.

Marxismul sustine existenta statului ca reprezentant al celor ce nu dispun de resurse, adica al celor dezavantajati, astfel acesta este responsabil cu realocarea veniturilor, in vederea realizarii idealului de egalitate deplina in domeniul economic, social, politic si juridic.

De asemenea, pentru asigurarea propriei securitati, statul trebuie sa isi dezvolte afacerile externe.

Aceasta viziune asupra economiei are la baza urmatoarele descoperiri: caracterul dublu al muncii realizatoare de marfa si cercetarea plusvalorii, indiferent de expresia acesteia (renta, profit industrial sau dobanda).

Avand in vedere dublul caracter al muncii, acesta a justificat cei doi factori ai acesteia. Potrivit acestuia, munca concreta este munca intr-o forma speciala, la nivelul diviziunii sociale, cu un rol precis, manifestat prin valoarea de utilizare a marfurilor, in timp ce munca abstracta reprezinta partea fundamentala a muncii prin care se realizeaza marfa, vazuta ca simplu consumator al fortei de munca.

Plusvaloarea reprezinta un fragment al valoarii nou realizata de muncitorii productivi, mai exact, acel fragment realizat prin exces de munca si cuvenit nejustificat capitalistilor.

Mobilul productiei capitaliste il constituie dobandirea a cat mai multa plusvaloarea de catre prod in vedere dublul caracter al muncii, acesta a justificat cei doi factori ai acesteia. Potrivit acestuia, munca concreta este munca intr-o forma speciala, la nivelul diviziunii sociale, cu un rol precis, manifestat prin valoarea de utilizare a marfurilor, in timp ce munca abstracta reprezinta partea fundamentala a muncii prin care se realizeaza marfa, vazuta ca simplu consumator al fortei de munca.

Plusvaloarea reprezinta un fragment al valoarii nou realizata de muncitorii productivi, mai exact, acel fragment realizat prin exces de munca si cuvenit nejustificat capitalistilor.

Mobilul productiei capitaliste il constituie dobandirea a cat mai multa plusvaloarea de catre proprietarii de capital, in timp ce partea cuvenita muncitorilor reprezinta doar o mica parte din valoarea realizata de acestia.

In urma cercetarii capitalismului si remarcarii diferentei dintre modul de productie colectiv si maniera singulara de colectarea a profitului, Marx a ajuns la concluzia ca substituirea capitalismului cu socialismul este inevitabila.

Cu toate ca, o mare parte din ideile sale asupra economiei nu s-au materializat in economia secolului al XX-lea, acestea au marcat gandirea socialista, ajungand doctrina si ideologia partidelor socialiste din Europa si totodata doctrina de stat a tarilor comuniste.

Sectiunea 1.5.Liberalismul neoclasic (Marginalismul)

La sfarsitul secolului al XIX-lea in gandirea economica ia nastere “revolutia marginalista” ca reactie intelectuala la liberalismul clasic si are ca obiectiv esential consolidarea si motivarea economiei moderne de piata.

Fondatorii economiei neoclasice sunt Stanley Jevons, Leon Walras si Carl Menger.

Principalele probleme avute in vedere de acestia erau acumularea de capital, dezvoltarea de ansamblu a economiei si cresterea economica.

Denumirea de “neoclasic” provine pe de o parte de la legatura cu liberalii clasici, iar pe de alta parte din dorinta de a accentua separarea de acestia.

Rolul statului in economie, in viziunea liberala neoclasica, este limitat la cel de regulator al pietei si nu al societatii, atributiile sale manifestandu-se in domeniile juridic, normativ si pecuniar.

Acest curent urmareste minimizarea implicarii statului in activitatile economice, sustinand teoria autoreglarii economiei prin intermediul preturilor.

Marginalistii sustineau liberul schimb si libera concurenta, prin urmare respingeau orice imixtutie a statului.

Printre ideile preluate de la liberalismul clasic sunt urmatoarele: individualismul, hedonismul, sustinerea economiei de piata precum si sustinerea proprietatii private.

Statul se limita la servicii publice precum: iluminatul public, apararea statului, politie, dreptate si la externalitati.

Prin veniturile obtinute din impozite,acesta avea responsabilitatea de a furniza cetatenilor bunuri publice, impozitele trebuind percepute astfel incat sa nu pericliteze schimburile economice iar cuantumul acestora sa fie stabilit pentru a acoperi doar cheltuielile publice.

Statul trebuie sa adopte o politica financiara neutra. “Echilibrul bugetar trebuie sa fie perfect, acoperirea cheltuielilor publice trebuie sa se faca exclusiv din venituri fiscale, imprumutul public nefiind acceptat, deoarece el ipotecheaza libertatea de optiune in masura in care constituie un impozit amanat sau o sursa de inflatie.”

Potrivit liberalilor neoclasici, repartitia si productia sunt parti ale aceluiasi proces, fiind exclusa orice forma de exploatare, iar distribuirea veniturilor asigura eficienta economica si protejarea interelor tuturor persoanelor implicate pe piata.

Economia neoclasica a fost axata in principal pe studiul microanalizei, adica veniturile agentilor economici si preturile bunurilor, insa au existat si unii liberali neoclasici ce au studiat probleme de macroanaliza, precum teoria echilibrului general sau probleme privind comertul international.

L. Walras cauta sa dovedeasca existenta echilibrului prin raspandirea simultana a modificarilor ce apar la nivelul oricarei parti a pietei. Acesta accepta o implicare a statului in economie in vederea realizarii liberei concurente.

V. Pareto a dezvoltat conceptia lui Walras asupra echilibrului economic general, teoria sa principala fiind teoria optimului pareto, conform careia, optimul economic se realizeaza prin alocarea cea mai eficienta a resurselor rare, obtinandu-se astfel cel mai mare nivel al bunastarii in cadrul societatii.

A. Marshall sustine liberalismul in ceea ce priveste implicarea statului in societate. Conform acestuia, statul trebuie sa asigure ordinea publica si protectia impotriva atacurilor externe.

Sectiunea 1.6 Keynesismul

Avand in vedere situatia economica, politica si sociala ce a caracterizat Anglia in perioada capitalista, J.M. Keynes a cautat sa descopere o cale de iesire din criza.

Nemultumit fiind de neadaptarea teoriei economice neoclasice la problemele economiei, acesta a realizat o teorie ampla, bazata pe analiza macroeconomica, al carei scop era: “analiza mecanismului de functionare a economiei de piata cu scopul de a-i asigura existenta durabila, atenuandu-i sau inlaturandu-i dezechilibrele care o insotesc, in conditiile in care nu se verifica in practica ideea autoreglarii ei prin mecanismul preturilor.”

Admitand imposibilitatea de autoreglare a economiei prin intermediul pietei libere, Keynes propune implicarea statului in economie in vederea limitarii si inlaturarii unor dezechilibre precum: inflatia, somajul sau crizele economice.

Acesta demonstreaza ca, pentru realizarea echilibrului economic este necesar ca economiile sa fie in proportie egala cu investitiile curente. Din pacate, in practica, nu se investesc nici toate economiile, nici toate veniturile, fapt ce conduce la mentinerea dezechilibrelor economice.

“Statul devine un agent economic implicat direct in activitatea economica avand un rol esential in calitate de consumator, de investitor, de creator de locuri de munca si in consecinta in restabilirea echilibrelor macroeconomice.” Astfel, acesta reprezinta un element endogen.

Statul fixeaza raportul dintre interesele particulare si cele publice.

Economia din perioada capitalista se caracterizeaza printr-o cerere redusa, fapt ce impiedica procesul de productie.

In vederea realizarii unui echilibru intre cerere si oferta este necesara incurajarea investitiilor private, prin reducerea ratei dobanzii, alaturi de un program guvernamental de investitii proprii. “Prin imbinarea parghiei fiscale cu cea monetara se creau premise pentru asigurarea unor preturi relativ stabile in conditiile utilizarii depline a fortei de munca.”

Potrivit lui Keynes, in perioadele de recesiune este necesara aplicarea de catre stat a unei politici fiscale expansioniste, in vederea diminuarii somajului, in timp ce in perioadele de expansiune este necesara diminuarea deficitelor, promovandu-se economisirea.

Astfel, dirijismul, la nivelul caruia se evidentiaza keynesismul, a avut ca sursa dezechilibrele existente in societate, promovand implicarea statului in economie in vederea limitarii acestora. Aceasta conceptie a reprezentat fundamentul interventionalismului statal.

Printre efectele imediate ale interventionismului statal preconizat de Keynes au fost: reducerea somajului si reducerea dezechilibrelor, insa pe perioada indelungata, pe langa cresterea economica s-a remarcat si aparitia inflatiei.

Sectiunea 1.7 Neokeynesismul

Amplificarea dezbaterilor privind fenomenele economice si sociale, impreuna cu studiul deficientelor keynesismului, au dus la aparitia unei multitudini de curente neokeynesiste, ce incurajeaza majorarea cererii in vederea corectarii dezechilibrelor economice.

Printre cei mai cunoscuti neokeynesisti se afla: P. Samuelson, A. H. Hansen, J. Robinson, F Domer, W. P. Nordhaus si altii.

In conditiile existentei dezechilibrelor in economie, neokeynesistii sustin implicarea statului in economie, ce are ca functie principala reglarea raportului dintre distributia veniturilor la nivelul cetatenilor si nivelul productiei.

P. Samuelson demonstreaza ca “guvernele dispun de politica cheltuielilor publice, politica fiscala si politica transferurilor sociale, iar Banca Centrala de politica monetara pentru controlarea si orientarea economiei de piata in scopul impulsionarii cresterii economice si a gradului de utilizare a fortei de munca, astfel incat sa fie evitate presiunile inflationiste sau deflationiste excesive”.

Acesta sustine prezenta unor stabilizatori ce diminueaza instabilitatea economica, insa considera necesara si existenta cheltuielilor publice si impozitelor in perioadele de expansiune sau recesiune economica, precizand modurile de practicare a acestora. Astfel, implicandu-se in economie, statul realizeaza cheltuieli cu caracter de consum sau de investitii. Avand in vedere faptul ca, cheltuielile publice au ca sursa taxele si impozitele, implicarea statului in economie duce la realocarea veniturilor.

Aplicarea unei politici prin care se urmareste diminuarea presiunii fiscale duce la majorarea cererii si diminuarea somajului, insa aceasta implica deopotriva si majorarea cheltuielilor guvernamentale. In sens invers, majorarea presiunii fiscale are ca efect scaderea cererii, ce duce la deflatie si somaj.

C. L. Harris si W.J. Shultz sunt de parere ca prin intermediul impozitelor pot fi influentate investitiile, consumul, agonisirea sau posibilitatea de cumparare, in vederea cresterii economice si diminuarii somajului. Venitul poate fi influentat si prin majorarea sau diminuarea cheltuielilor publice.

A. A. Hansen confera o insemnatate aparte in perioadele de criza investitiilor statului si cheltuielilor publice. Acesta sugereaza ca pe langa cheltuielile publice si imprumutul public, statul sa apeleze si la impozite, deoarece prin intermediul acestora se poate controla forta de munca si se pot evita crizele economice.

In aceste sens, Hansen realizeaza un program de compensare, un sistem al stabilizatorilor si un mecanism de flexibilitate.

In vederea controlului somajului, acesta sugereaza schimbarea impozitelor si cheltuielilor publice din sistemul stabilizatorilor.

Mecanismul de flexibilitate are la baza schimbarea indemnizatiei de somaj si sensibilitatea impozitului pe venit la schimbarile din economie.

Prin programul de compensare sunt fixati indicatori pe baza carora statul decide cand este necesara implicarea in activitatea economica prin luarea unor masuri discretionare.

Hansen sustine, de asemenea, nevoia unui echilibru intre domeniul public, domeniul privat si implicarea autoritatilor publice in economie.

Profesorul P. Sraffa formuleaza Teoria producerii de marfuri prin intermediul marfurilor.

Autenticitatea acesteia este data de cercetarea relatiei dintre mijloacele de productie (ca si marfuri) si munca. Astfel, acesta observa “ca influenta exercitata de dinamica ratelor salariului si a profitului asupra variatiilor preturilor si inflatiei se datoreaza raportului dintre forta de munca pe de-o parte si mijloacele de productie pe de alta parte”, ce duce la marirea profiturilor si incurajeaza majorarea preturilor intr-o masura mai mare decat a salariilor.

Prin urmare, acesta sugereaza implicarea autoritatilor publice in economie prin politica veniturilor, plata somajului, impozite si indexarea salariilor.

In concluzie, se poate spune ca teoria keynesista a constituit un model, un nou drum, in timp ce neokeynesistii au contribuit la dezvoltarea acesteia.

Sectiunea 1.8 Neoliberalismul

Avand in vedere criticile aduse liberalismului clasic si celui neoclasic, liberalii si-au readaptat teoria tinand cont de situatia lumii contemporane.

Printre adeptii acestui curent se regasesc: F. A. Hayek, L. Robbins, L. Ehardt si altii.

F. Hayek acorda o importanta deosebita libertatii considerand ca imixtutia statului in economie poate duce la incalcarea libertatilor persoanei, sustinand proprietatea privata si concurenta.

“Acesta se pronunta in mod categoric impotriva interventiei statului in economie prin masuri care impiedica sau deformeaza functionarea libera a mecanismului pietei, indeosebi in mecanismul preturilor, considerand ca acestea sunt cauze ale unor rupturi sau crize in economie.”

Statul are rolul de a asigura cadrul juridic in vederea realizarii concurentei si oferirea de servicii publice precum ordinea publica, invatamantul sau apararea statala.

In conceptia sa, statul ar trebui sa aplice o politica monetara discretionara.

Avand in vedere politica fiscala a statului, Hayek sustine necesitatea impozitelor in vederea sustinerii cheltuielilor publice si furnizarii de bunuri publice.

Dezaprobarea interventiei ferma a statului in economie are drept surse: riscul totalitarismului ce ar duce la nerespectarea democratiei si libertatii, dupa cum si faptul ca aceasta interventie ar periclita economia de piata.

In cadrul curentelor liberale se remarca monetarismul, al carui fondator este M.Friedman. Acesta considera necesara restrangerea atributiilor statului si sustine piata libera, proprietatea privata si intelegerile voluntare.

M. Friedman considera ca indiferent de modul de imixtutie in activitatea economica, aceasta este vazuta drept o implicare in circulatia monetara, dezechilibrele acesteia sunt cauza crizelor economice. “El a incercat sa demonstreze rolul dominant in procesul economic revine banilor, iar stabilitatea monetara ar fi premisa esentiala a stabilitatii economice.”

In conceptia sa, implicarea statului in activitatea economica poate duce la oferirea privilegiilor, la coruptie si dictatura, declarandu-se contra interventiei publice in domeniul preturilor, asigurarilor sociale, subventiilor catre ramura agricola si industrie, precum si contra sporirii impozitelor aplicate asupra averii.

In perioada anilor 1980, a aparut teoria economiei ofertei. Aceasta sustine incurajarea muncii si economisirii la nivelul cetatenilor, sugerand diminuarea impozitelor in vederea sporirii productiei si a dezvoltarii economice. Diminuarea impozitelor atrage dupa sine si reducerea cheltuielilor publice.

Capitolul II Aspecte generale privind politica fiscala

Sectiunea 2.1 Notiunea de politica fiscala

Notiunea de politica fiscala poarta deseori sensuri multiple, in cele mai multe cazuri, avandu-se in vedere aspectul sau privind sistemul de impozite al statului.

In realitate, politica fiscala nu poate fi inteleasa doar ca o combinatie intre modurile in care statul isi obtine resursele si cele ce au in vedere destinatiile acestora, in realizarea indatoririlor si functiilor ce le revin.

“Politica fiscala a unui stat reprezinta ansamblul de masuri si actiuni privind rolul impozitelor in sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea si modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a cresterii economice”, de rezolvare a anumitor probleme politice si sociale din stat.

In sens larg, politica fiscala se formeaza la nivelul activitatilor de colectare si intrebuintare de catre autoritatile publice a resurselor utile oferirii bunurilor si serviciilor publice, precum si consumului public. Aceasta activitate produce un proces de realocare, pe masura ce bunurile procurate de stat se indreapta catre noi beneficiari, ce le folosesc dupa propria necesitate, distincta de a primilor detinatori.

In realitate, politica fiscala presupune o concesie intre exigenta randamentului sau, materializat in aducerea de cat mai multe resurse financiare catre fondurile statului si interesul de garantare a echitatii, adica repartizarea sarcinii fiscale in functie de puterea economica a subiectului impozabil.

“Politica fiscala poate fi definita ca un asamblu corelat de decizii capabile sa asigure functionarea normala a sistemului fiscal subordonat realizarii obiectivelor, respectiv finalitatilor dorite de autoritatea statala.” Totodata, politica fiscala garanteaza raporturile dintre variate feluri de impunere (aparenta, mascata, directa, indirecta), asezarea impozitului la nivelul veniturilor si proprietatilor si marimea presiunii fiscale.

Politica fiscala reprezinta o parte a politicii globale economice, iar prin urmare presupune: stabilirea si clasificarea obiectivelor, studierea legaturilor dintre obiective si selectarea modurilor de corectare a conjuncturii dupa finalitatile materializate prin clasificarea obiectivelor.

J. Walsh si C. Stiglitz in lucrarea “Economie” definesc politica fiscala ca “ansamblul modificarilor cheltuielilor guvernamentale si impozitelor in vederea realizarii anumitor tinte de politica.”

Politica fiscala este vazuta ca o arta a stabilirii insusirilor generale ale impozitelor dupa informatii psihologice si economice furnizate de societate.

In definirea politicii fiscale existe doua curente: unul de origine anglo-saxona ce se bazeaza pe latura financiara a politicii fiscale si unul latino-european ce se bazeaza pe aspectul fiscal al impozitelor si taxelor.

Sustinatorii viziunii financiar-bugetare (reprezentantii scolii americane de la Universitatea din Harvard – Paul Samuelson si William Nordhaus si ai scolii engleze de la Universitatea Burnemut – Philip Hardwock si John Langmead), privesc polifica fiscala ca fiind un procedeu guvernamental ce vizeaza procurarea de bunuri si servicii publice, transferul de fonduri de la bugetul de stat, felul si dimensiunea impozitelor.

Aceasta conceptie este impartasita si de unii economisti romani cum ar fi Petre Brezeanu, Marius Bacescu, Mihaela Onofrei.

Sustinatorii viziunii latino-europene privesc politica fiscala ca pe un procedeu de determinare a impozitelor si taxelor si de aducere a acestora. Aceasta viziune apartine scolii franceze, potrivit careia, “impozitele pot fi folosite pentru a incuraja sau pentru a descuraja o anumita activitate economica. Fara sa inceteze a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de interventie in domeniul economic si social.”

Viziunea latino-europeana privind politica fiscala este imbratisata si de reprezentanti ai scolii romanesti, ca Ilie Babaita, Carmen Croduneanu, Constantin Ion Tulai, Iulian Vacarel, Dan Drosu Saguna, Tatiana Mosteanu, Florin Georgescu, Grigore Silasi.

In concluzie, politica fiscala infatiseaza ansamblul normelor constitutionale ce au in vedere modificarea impozitelor si taxelor utilizate in obtinerea veniturilor fiscale, modificarea modurilor de impozitare, administrative, de executare si control, in sensul folosirii acestora in acoperirea cheltuielilor publice si in influentarea pietei economice si sociale.

Sectiunea 2.2 Functiile politicii fiscale

“Tipologia cea mai frecvent folosita pentru a descrie rolul pe care il joaca statul in viata economica se sprijina pe cele trei functiuni propuse de Richard Musgrave in Teoria finantelor publice (1959): alocarea, stabilizarea si distributia.”

Functia de alocare implica realizarea si repartizarea bunurilor si serviciilor sociale de catre autoritatile publice in vederea indeplinirii unor trebuinte sociale precum: invatamant, aparare, cultura, justitie, s.a.

In indeplinirea acestei functii, politicii fiscale ii corespund urmatoarele roluri:

1) ajuta la finantarea/procurarea bunurilor, factorilor de productie si serviciilor, necesare statului pentru obtinerea bunurilor si serviciilor sociale;

2) deoarece fiscalitatea afecteaza cresterea economica prin efectele sale atat asupra inovarii si investitiilor, cat si asupra economisirii si ofertei de munca, este necesar sa se caute diminuarea consecintelor negative ale taxelor si impozitelor asupra cresterii economice, si realizarea unui echilibru economic;

3) acoperirea cheltuielilor publice din surse curente ajuta la manifestarea dorintelor societatii, fapt ce nu este posibil si in cazul subventionarii prin imprumuturi;

4) fiscalitatea poate fi folosita pentru influentarea agentilor economici si a cetatenilor, prin instrumente precum taxele de poluare sau accizele.

Functia de redistribuire

Pentru a obtine echitatea, egalitatea si justetea sociala este necesara redistribuirea de catre stat a veniturilor.

Aceasta functie este indeplinita atat prin impozite, care reprezinta o parte din veniturile nationale, cat si prin cheltuieli publice, prin care statul redistribuie prelevarile obtinute prin transferuri cu caracter economic si social.

Functia de redistribuire este utila deoarece repartizarea avutiei si castigurilor la nivelul membrilor societatii, influentata de maniera de distribuire a factorilor de productie si a tipurilor de proprietate, nu este corespunzatoare nevoilor si dreptatii sociale.

Functia de stabilizare se realizeaza prin intermediul unui ansamblu de politici macroeconomice, precum: politica bugetara, politica monetara, politici sectoriale, s.a. si are ca scop indeplinirea unor obiective socio-economice si limitarea unor dezechilibre macroeconomice ca: inflatia, somajul, scaderea cererii agregate, s.a.

Petre Brezeanu, in cartea “Fiscalitate, Concepte, metode, practici”, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, p. 24, privind functia de stabilizare, sustine ca: “avand in vedere ca impozitul este un instrument de politica economica ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare, fiscalitatii ii revine, printre altele sarcina anihilarii dezechilibrelor create de evolutia spontana a mecanismelor pietei.”

Sectiunea 2.3 Interdependentele politicii fiscale

Intrucat prin politica fiscala se pot urmari obiective cu caracter fiscal, militar, social, cultural, etc., aceasta reprezinta o componenta a actiunilor economice ale puterii publice.

Intre politica fiscala si cea economica exista legaturi profunde, politica fiscala ajutand la satisfacerea necesitatilor economiei prin instrumentele avute la dispozitie.

“Politica fiscala se interfereaza puternic si cu politicile sectoriale (industrie, comert, agricultura, etc.) cu politicile financiar-monetare, sociale, precum si cu strategiile legislativ-institutionale.”

Dat fiind faptul ca atragerea de disponibilitati de la cetateni ori intreprinderi catre bugetul de stat duce la scaderea averii subiectelor impozabile, este necesar ca, cuantumul acestor dari sa fie determinat de autoritatile publice in drept si sa imbrace o forma potrivita (legi, decrete etc.), fiind aplicabile tuturor cetatenilor.

Politica fiscala poate urmarii stimularea ori ocrotirea unor activitati economice. Astfel, prin politica fiscala se poate urmari:

Incurajarea firmelor in a investiti in unele sectoare;

Sporirea valorii bunurilor;

Stimularea micilor producatori;

Conservarea mediului inconjurator;

Incurajarea exportului;

Incurajarea agrigulturii si a subramurilor acesteia, etc.

De asemenea, exista legaturi de interconditionare intre sectorul pulic si politica fiscala. Partidele politice conducatoare influenteaza politica fiscala prin directiile lor politice, prin cuprinderea unor masuri fiscale in programele de guvernare.

“Legatura politicii fiscale cu cea sociala deriva din faptul ca unele dintre obiectivele cu caracter social se realizeaza prin masuri de ordin fiscal, cum sunt: exonerari si reduceri de impozite si taxe, aplicarea unor reduceri la materia impozabila; facilitati fiscale acordate in functie de starea civila a contribuabilului, de numarul de copii sau de persoane aflate in intretinere etc.”

In acelasi timp, metoda de impunere are ca scop atat infaptuirea echitatii orizontale conform careia asupra surselor de impunere de aceeasi marime se stabilesc aceleasi impozite, cat si a echitatii verticale (pe baza progresivitatii impunerii).

Ca si componenta a politicii financiare, politica fiscala, trebuie privita doar in relatie cu politica alocativa (politica bugetara). “La randul sau politica bugetara trebuie sa fie corelata cu politica monetara, cu celelalte componente ale politicii economice si sociale, precum si cu cele de protectie a mediului si aparare nationala. Deci aceasta presupune o abordare de ansamblu a veniturilor si cheltuielilor bugetare, deci o politica fiscal-bugetara unitara.”

Sectiunea 2.4 Principiile politicii fiscale

“Transpunerea in practica a politicii fiscale a statului inseamna atingerea – intr-o cat mai mare masura- a obiectivelor social-economice propuse, iar acest lucru se poate obtine printr-o dimensionare si asezare echilibrata a sarcinilor fiscale asupra constribuabililor si prin perceperea – in modul cel mai corect posibil- a sumelor de bani reprezentand venituri bugetare.”

In acest sens este nevoie de principii, care sa dicteze atat legislatorului cat si celor ce pun in practica normele legislative, un comportament singular si precis in procesul stabilirii modurilor de atragere la bugetul de stat a disponibilitatilor banesti prelevate de la subiectele impozabile.

Printre interesele economistilor in ceea ce priveste impunerea se afla cel de a margini si contura caracteristicile unui sistem fiscal rational. Astfel de principii vizeaza stabilirea, colectarea si cuantumul sarcinilor fiscale, dupa cum si obiectivele social-economice ale politii fiscale.

In perioada de dezvoltare a capitalismului, Adam Smith a fost interesat de rolul si susrsele de finantare ale statului., astfel, in opera sa “Avutia natiunilor”, cartea a V-a “Despre venitul suveranului sau al statului”, acesta a stabilit patru principii pe baza carora, se intemeia politica fiscala a statului burghez.

Acestea sunt: echitatea fiscala, randamentul impozitelor, comoditatea perceperii impozitelor si certitudinea impunerii.

1. Principiul de echitate fiscala

Cu toate ca este general acceptat faptul ca distribuirea obligatiilor fiscale asupra cetatenilor trebuie sa respecte principiul echitatii, punerea in practica este dificila, intrucat termenul de “echitate” poate avea nuante distincte.

Potrivit lui Henry Laufenhuraer “este usor de a pronunta cuvantul justitie dar este dificil de a realiza, pe plan material, acest concept prin esenta etic. Economia politica este prin definitie amorala; cum ar fi moral impozitul, care este unul din aspectele sale (repartitia unei parti din venitul national)?”

Dupa nivelul de includere a bazei supusa impozitarii si a contribuabililor, impunerea se imparte in generala- situatie in care se asterne la nivelul tuturor categoriilor de contribuabili existente in societate, asupra bunurilor si surselor de finantare ale acestora si partiala, situatie in care anumite categorii de contribuabili se bucura beneficii fiscale precum diminuari ori inlesniri de la plata contributiilor datorate.

Avand in vedere acest principiu, este impetuos a se deosebi intre egalitatea in fata impozitului si egalitatea prin impozit.

“Egalitatea in fata impozitului, care deriva din celebra leozinca inscrisa in standardele revolutiei franceze- “libertate, egalitate, fraternitate”- presupune ca impunerea sa se faca in acelasi mod pentru toate persoanele fizice si juridice, indiferent de locul unde domiciliaza sau isi au sediul, sa nu existe, deci, deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a tarii.”

In ceea ce priveste egalitatea prin impozit, aceasta consta in aplicarea unor cote de impunere distincte, in functie de situatia personala a contribuabilului, de dimensiunea bazei supusa impozitarii, natura si provenienta veniturilor, etc.

Avand in vedere originea veniturilor, egalitatea se imparte in orizontala ori verticala.

“In cadrul egalitatii orizontale, se analizeaza marimea relativa a sarcinii fiscale la care este supusa o persoana fizica sau juridica, pentru veniturile realizate dintr-o anumita sursa, in comparatie cu sarcina la care este supusa o alta persoana, pentru veniturile de aceeasi marime sau cele realizate de muncitori cu cele ale impozitului pentru veniturile din activitatile industriale, comerciale sau agricole realizate de industriasi, comercianti ori tarani.”

La nivelul echitatii verticale, este avut in vedere cuntumul impunerii, aferent unor venituri de niveluri distincte, obtinute de subiecte distincte, care au insa aceeasi origine.

Spre exemplu: sunt analizate cotele de impunere corespunzatoare unor venituri de 500, 1500, 15000 si 150000 ron, ce se presupune ca oglindesc in mod direct capacitatea economica a respectivilor intreprinzatori.

Atunci cand se pune in discutie echitatea fiscala este indispensabil a se deosebi intre egalitatea reala a sarcinilor fiscale si egalitatea matematica a acestora.

Prin fixarea unui impozit egal asupra unor contribuabili ce au un venit mediu din remuneratie la fel, este realizata egalitatea de tratament doar daca se are in vedere si situatia personalaa acestora. Astfel, in vederea infaptuirii unei adevarate echitati fiscale, atunci cand se calculeaza contributia fiscala este necesar a se avea in vedere atat cuantumul veniturilor, cat si situatia personala subiectului.

Un factor crucial pentru indeplinirea principiului de echitate fiscala este unul din elementele impozitului: cota de impunere.

In functie de abordarea politica, de-a lungul timpului, cota de impunere a suferit profunde modificari. Aceasta poate fi fixa sau procentuala (proportionala, progresiva, regresiva).

Impunerea in cote fixe, imbraca forma unei dari pe subiect si nu ia in considerare averea, venitul sau situatia personala a individului. Acesta este un impozit neutru si fix. Cu toate ca a fost vehement criticat si dezaprobat este aplicat si in prezent.

In cazul impunerii in cote procentuale sarcina fiscala se stabileste in functie de venitul sau averea subiectului.

Impunerea procentuala proportionala atrage “dupa sine impunerea in cote procentuale proportionale care reprezinta modalitatea de impunere cea mai larg raspandita la ora actuala in lume, presupunandu-se ca satisface cel mai bine criteriile de echitate.”

Cota procentuala progresiva simpla implica trepte de impunere pe nivele de venit, ceea ce presupune ca odata cu majorarea bazei de impozitare se majoreaza si impozitul. Asupra tuturor veniturilor incadrate intr-un nivel de impunere este utilizata aceeasi cota. Neajunsul acestui mod de impunere este dat de diferenta crescuta de impozit, adica venitul net ramas in cazul unor baze de impozitare asemanatoare, insa incadrate in trepte distincte. Acest sistem de impunere nu este des aplicat.

In cazul cotei procentuale progresiva compusa, modul de impozitare este asemanator cu cel al impunerii in cote progresive simple, insa, in cazul celei dintai, in stabilirea impozitului, este necesara defalcarea venitului pe toate nivelele precedente celei in care ar fi cuprinsa in mod normal.

Cota procentuala regresiva simpla si cea procentuala regresiva compusa presupun impunerea in cote procentuale regresive simple ori compuse.

Impunerea in cote procentuale regresive pretinde ca odata ce venitul se majoreaza (venitul se imparte tot pe transe) marimea cotei de impunere scade.

2. Principiul de politica financiara

Datorita complexitatii procesului de introducere a unui impozit, pot aparea atat efecte negative (cresterea evaziunii fiscale) cat si pozitive (marirea incasarilor bugetului de stat). In vederea stimularii urmarilor pozitive, impozitul trebuie sa raspunda urmatoarelor exigente: sa fie elastic, sa fie stabil si sa aiba randament fiscal ridicat.

“Se apreciaza ca un impozit are randament fiscal ridicat atunci cand acesta este universal (adica se plateste de catre toate persoanele care realizeaza venituri din aceeasi sursa sau poseda acelasi gen de avere), nu este susceptibil de evaziune fiscala sau frauda si cand nu reclama cheltuieli prea mari de percepere.”

Examinand aceste exigente se constata ca un impozit ce indeplineste aceste exigente de-o data, este considerat perfect. Doar TVA-ul si impozitul pe salarii tind sa satisfaca aceste conditii, in cazul celorlalte impozite existand posibilitatea evaziunii fiscale.

“Un impozit este stabil atunci cand nu este influentat de oscilatiile provocate de conjunctura economica.”

In practica insa, acest lucru este dificil de realizat deoarece politica fiscala reprezinta sursa primordiala folosita in indreptarea situatiei economice, atat in perioadele de criza economica prin scaderea sarcinilor fiscale, cat si in perioadele de boom economic prin cresterea sarcinilor fiscale.

Impozitul este elastic atunci cand se ajusteaza nevoilor economice concrete, mai exact, poate fi marit sau deminuat in functie de necesitatile bugetului.

Un alt aspect al acestui principiu il reprezinta stabilirea felului si a numarului de impozite. In acest sens statul poate utiliza unul sau mai multe impozite.

La o prima vedere s-ar putea spune ca nu conteaza numarul de impozite aplicate. Insa, in vederea unei cunoasteri reala a efectelor social-economice acestora, este necesar sa se aiba in vedere:

a) impozitele se aplica asupra averii sau cheltuielilor;

b) daca exista posibilitatea de eviziune fiscala sau de impunere dubla;

c) tipul cotelor de impunere;

d) categoriile de cetateni supuse impozitarii.

In prezent, ar fi imposibil de aplicat un singur impozit, fiindca acel impozit ar fi fixat dupa puterea economica a contribuabililor, impulsionandu-se astfel evaziunea fiscala si transferul sarcinilor fiscale, ajungandu-se, in cele din urma, intr-o situatie ce defavorizeaza ori statul, ori cetatenii.

3. Principiul de politica economica

“Impozitele reprezinta instrumente utilizate de stat atat pentru procurarea resurselor financiare, cat si pentru stimularea sau franarea unor activitati economice, a productiei sau consumului unor produse (asa cum este cazul accizelor).”

Asadar, in scopul impulsionarii consumului unui produs, se apeleaza fie la diminuarea fie la eliminarea impozitelor instituite asupra sa, in timp ce in scopul diminuarii consumului, se mareste sarcina fiscala.

In scopul stimularii evolutiei unor sectoare economice, statul are posibilitatea de a impune taxe vamale mari la import, de a diminua sau exonera de impozite indirecte miscarea anumitor bunuri autohtone sau de a reduce impozitele directe datorate de producatorii nationali.

Din impozitele obtinute, statul ofera subventii unitatilor dintr-un domeniu economic.

4. Principiul social

Prin intermediul politicii fiscale statul poate urmari si anumite interese sociale, apelandu-se la o impunere distincta a averii sau veniturilor anumitor categorii de contribuabili, dupa interesul partidelor de guvernamant.

In anumite situatii este necesara acordarea unor serii de facilitati fiscale persoanelor cu venituri mici sau persoanelor ce au in intretinere persoane fara venituri proprii (batrani, copii, persoane cu handicap, etc.)

In alte situatii, impozitele sunt folosite ca instrumente de limitare a acumularii unor averi extrem de mari prin succesiuni. Prin masurile fiscale, partidul de guvernamant incearca sa distraga atentia populatiei de la anumite probleme politice aflate pe ordinea de zi, sa isi mentina puterea asupra unor categorii sociale, etc.

Sectiunea 2.5 Structurile institutionale ale politicii fiscale

Indeplinirea politicii fiscale in cadrul activitatii de fiscalizare a economiei, realizarea scopurilor in intermedierea corespunzatoare a mecanismelor variabilelor fiscale, garantarea armonizarii proceselor si politicii fiscale in cadrul politicilor si strategiei economice sunt realizabile doar prin formarea unei structuri institutional-legislative si a unei retele functional-relationale, care sa aplice si sa indeplineasca politica fiscala.

Un element al acestei structuri institutional-legislative sunt organismele si institutiile financiare ale aparatului fiscal.

Aparatul fiscal inglobeaza ansamblul autoritatilor de verificare si fiscale publice ce au rolul de a fixa sarcina fiscala, de a percepe si controla impozitele si taxele si de a supraveghea indeplinirea normelor aplicabile.

Activitatea fiscala presupune cinci tipuri de activitati fiscale interdenpendente:

– intocmirea normelor juridice in materie fiscala;

– realizarea si dirijarea activitatii fiscale;

– supravegherea si verificarea indeplinirii normelor legislative si a datoriilor in domeniu;

– colectarea taxelor si impozitelor, precum si reflectarea acestora in buget.

Aspectul executiv al activitatii fiscale este in sarcina Guvernului, iar aspectul legislativ este infaptuit de Parlament.

Institutia in domeniu, din administratia publica, cu ajutorul careia Guvernul isi executa sarcinile in materia fiscala este Ministerul Finantelor Publice, prin organismele sale teritoriale si centrale.

La nivel teritorial Ministerul Finantelor Publice isi desfasoara activitatea prin unitati administrativ teritoriale. “Astfel, la nivel de judet exista directii generale ale finantelor publice, la nivel de municipiu exista administratiile financiare, la nivel de oras avem circumscriptii financiare, iar la nivel de comuna avem preceptii rurale.” La nivel central, acesta este alcatuit din directii de specialitate precum: Trezoreria, Autoritatea Nationala de Administrare fiscala, etc.

Atunci cand sunt colectate impozitele si taxele, iau nastere legaturi financiare in reglementarea carora apar raporturi juridice fiscale.

Dupa evolutia si varietatea veniturilor bugetare, raporturi juridice fiscale pot fi:

“- raporturi de contributie la formarea fondurilor generale ale societatii;

– raporturi de impunere;

– raporturi de taxare;

– raporturi de executare silita a obligatiilor fiscale.”

Oricare ar fi sursa fondurilor publice, in configuratia raporturilor juridice fiscale sunt incluse: subiect, obiect si continut.

Obiectul sunt contributiile aferente sarcinilor fiscale aplicabile contribuabililor.

Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt: contribuabilii si statul.

Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice ce obtin venituri ori poseda bunuri impozabile si au datoria de a contribui la obtinerea veniturilor statului prin plata taxelor si impozitelor.

Statul este infatisat prin autoritatile fiscale delegate din structura domeniul fiscal. Acesta are suveranitate fiscala.

Aceste subiecte se afla intr-o relatie de subordonare.

Continutul raporturilor fiscale consta in drepturile si indatoririle subiectelor raporturilor juridice fiscale, stabilite prin normele juridice.

Punerea in practica a politicii fiscale si indeplinirea raporturilor fiscale necesita garantarea respectarii echitatii fiscale in domeniul fiscal.

Echitatea fiscala presupune ca cel ce achita impozitul sa fie si cel ce il suporta.

“Uneori, persoana care plateste impozitul reuseste sa recupereze, total sau partial, de la persoane cu care intra in raporturi economice suma platita drept impozit.“

Sectiunea 2.6 Tipuri de politica fiscala

“In urma executiei bugetului de stat pot aparea urmatoarele situatii: buget echilibrat, buget deficitar si buget excedentar.”

Bugetul este echilibrat atunci cand veniturile si cheltuielile bugetare sunt egale.

Atunci cand marimea veniturilor bugetare o depaseste pe cea a cheltuielilor bugetare economia prezinta un excedent bugetar. In mod obisnuit, excedentul bugetar este folosit pentru finantarea deficitelor bugetare anterioare.

Trebuie avut in vedere faptul ca nu mereu un excedent bugetar inseamna si o economie in crestere ce intrebuinteaza eficient resursele avute la dispozitie. Excedentul bugetar poate avea ca sursa si lipsa unei intrebuintari depline a resurselor financiare, fapt ce ne prezinta o economie ineficienta, ce nu oglindeste un stat in progres, ci infatiseaza un stat cu o economie instabila.

In situatia inversa, cand marimea veniturilor bugetare este mai mica decat cea a cheltuielilor bugetare economia se afla in situatia de deficit bugerat. Pentru a finanta deficitul, statul recurcge la imprumuturi interne sau externe, ce conduc la o datorie publica interna sau externa.

Atat din punct de vedere practic cat si din punct de vedere teoretic exista o interdependenta intre obiectivele generale ale politicienilor si politica fiscala a statului.

Politica fiscala poate avea asupra economiei atat implicatii pe termen lung, caz in care politica fiscala influenteaza tendinta spre investire si economisire a populatiei, cat si implicatii pe termen scurt, urmarind influentarea structurii si marimii cererii agregate.

Politica fiscala expansionista

“Pentru corectarea unui gap recesionist guvernantii vor apela la o politica fiscala expansionista in colaborare cu o politica monetara expansionista. Starea de recesiune apare in momentul in care productia agregata este sub nivelul care s-ar obtine prin utilizarea completa a tuturor resurselor.“ Asadar, politica fiscala expansionista urmareste impulsionarea economiei inaintea sau in timpul unei perioade de recesiune, prin impulsionarea simultana a cererii si ofertei agregate. Aceasta situatie poate fi obtinuta fie prin scaderea presiunii fiscale –relaxare fiscala, fie prin majorarea cheltuielilor bugetare.

De obicei, politica fiscala expansionista este legata de sporirea deficitului bugetar (statul se indatoreaza pentru a impulsiona economia prin cresterea cheltuielilor bugetare) ori de producerea unui deficit bugetar cand economia prezenta un echilibru bugetar inainte de practicarea politicii expansioniste.

Cu toate ca politica fiscala constituie o modalitate de interventie in economie pentru reglarea unor vremuri de recesiune sau stagnare, aceasta poate implica si riscuri. Astfel, statul trebuie sa aleaga cu mare grija momentul in care face expansiunea monetara pentru a evita posibilele consecintele negative, ca inflatia, si totodata sa tina cont de faptul ca, momentul implementarii unei politici si cel in care se resimt efectele acesteia sunt diferite.

De asemenea, atat in cazul politicii fiscale expansioniste cat si in cel al politicii fiscale restrictive este necesar calculul nevoii de finantare (de moneda) si intreruperea la timpul oportun a acesteia, ori, daca este nevoie guvernantii trebuie sa reinverseze tot procesul.

Pentru o buna cunoastere a consecintelor politicii fiscale expansioniste este necesara si analiza efectelor acesteia asupra pietei financiare, in ansamblu, si mai ales asupra activitatii de creditare. Prin aplicarea unei politici fiscale expansioniste, statul isi acopera deficitele cu ajutorul imprumuturilor interne si/sau externe, scazand disponibilitatile financiare de pe piata, ducand la majorarea ratei de dobanda la credite, ce are rezultat scaderea investitorilor privati sau agregati influentati de schimbarile ratelor dobanzii. Aceasta situatie se numeste “crowd-out” (alungare), si reduce urmarile asteptate ale unei politici fiscale expansioniste.

In economie, pentru rectificarea unei perioade de recesiune politica fiscala expansionista are la indemana trei mijloace de interventie- presiunea fiscala, transferurile neconsolidate, cheltuielile bugetare- si doua cai de actiune- modificarea presiunii fiscale si/sau modificarea cuantumului cheltuielilor bugetare.

In vederea impulsionarii unei economii in recesiune, trebuie crescute cheltuielile bugetare, incurajandu-se in acest fel ocuparea fortei de munca, productia agregata si disponibilitatile banesti din economie.

Pentru a evita crearea unor monopoluri publice, implicarea statului in economie numai prin cheltuielile bugetare este restransa,, in majoritatea cazurilor apelandu-se la politica fiscala pentru indreptarea dezechilibrelor.

Astfel, pe baza unei combinatii de impozite, taxe si contributii, ce se rasfrang direct asupra posibilitatilor financiare ale contribuabililor, politica fiscala are doua posibilitati: ori schimbarea cotelor de impunere, ori a bazelor de impunere, insa ambele sunt in directie descrescatoare. Deoarece efectele schimbarii impozitelor indirecte asupra economiei se resimt imediat, in scopul obinerii efectelor dorite fara aparitia unor consecinte negative, se recurge la schimbari ale impozitelor indirecte.

Modificarea volumului transferurilor neconsolidate (asistenta sociala: pensii, indemnizatii de somaj, alocatii, etc.) prin majorarea sumei acestora sau a perioadei de oferire, reprezinta un alt instrument de implicare in economie a statului in momentele de recesiune.

Politica fiscala restrictiva

“Politica fiscala restrictiva este utilizata atunci cand economia se afla intr-o perioada de expansiune excesiva si este necesara oprirea acesteia deoarece duce la cresterea inflatiei.” Ca mod de aplicare este opus celui politicii fiscale expansioniste. Asadar, prin intermediul celor doua tipuri de politici fiscale, statul poate preintampina situatiile extreme ale unui ciclu economic, perpetuand astfel o tendinta relativ consecventa de crestere.

Acest tip de politica fiscala este asociat cu scaderea deficitului bugetar, acolo unde acesta exista deja si/sau majorarea/realizarea excedentului bugetar.

Sub aspectul urmarilor, politica fiscala restrictiva poate duce la atragerea de investitii prin scaderea dobanzii pe pietele financiare, datorita diminuarii cheltuielilor bugetare, si prin urmare, a imprumuturilor contractate pentru sprijinirea cresterii economice.

Asemeni politicii fiscale expansioniste, politica fiscala restrictiva are la indemana trei instrumente de interventie- scaderea cheltuielilor bugetare, scaderea transferurilor de natura neconsolidata, majorarea presiunii fiscale, si doua cai de actiune- modificarea cheltuielilor bugetare si a presiunii fiscale.

Diminuarea cheltuielilor bugetare tinteste scaderea productiei agregate, a veniturilor din economie si a inflatiei.

Cu toate ca se apeleaza la acest instrument atunci cand se doreste atenuarea efectelor negative ale inflatiei, politica fundamentata pe scaderea cheltuielilor bugetare se caracterizeaza printr-o perioada mare de timp intre momentul implementarii si cel al manifestarii efectelor in economie. In vederea diminuarii acestei perioade, in majoritatea cazurilor se recurge la politici fiscale ale caror efecte se manifesta imediat. Asadar, scaderea venitului disponibil se va realiza prin majorarea cotelor de impunere si/sau extinderea bazei de impunere, fapt ce va duce la o scadere a cuantumului cheltuielilor privind consumul si prin urmare la scaderea dimensiunii productiei agregate si a presiunii inflationiste.

Un alt mijloc de imixtutie in economie in scopul restrangerii efectelor negative ale inflatiei este reducerea transferurilor neconsolidate (asistenta sociala: pensii, indemnizatii de somaj, alocatii, etc.). Aceasta se poate realiza ori prin diminuarea sumei transferate, ori prin diminuarea perioadei de acordare a acestuia.

Politica fiscala, prin ansamblul de impozite, taxe si contributii, reprezinta principala optiune a statului dintre cele trei modalitati de interventie (presiune fiscala, cheltuielile bugetare si transferurile neconsolidate), datorita consecintelor prompte manifestate asupra economiei. Cu toate acestea, acest instrument nu este pe placul contribuabililor, deoarece se resimte asupra veniturilor acestora.

Sectiunea 2.7 Instrumentele de realizare a politicii fiscale

“Instrumentele politicii fiscale se constituie in procesul de aplicare a impozitelor si taxelor, precum si a celorlalte mijloace de colectare a veniturilor fiscale (numite generic variabile fiscale) si se manifesta prin mecanismele, structurile si procedurile fiscale.”

Instrumentele politii fiscale sunt:

– sistemul de impozite si taxe;

– sistemul fiscal.

Impozitele

In economie exista o diversitate de impozite, cu continut si forme distincte. Consecintele acestora la nivel economico-social sunt particulare diverselor categorii in care se incadreaza.

Impozitele sunt clasificate dupa mai multe criterii, precum:

-frecventa incasarii: impozite incidentale si impozite permanente;

-obiectul impunerii: averea, cheltuielile si venitul;

-scop: impozite de ordine si impozite financiare;

– forma de percepere: in bani sau in natura;

– locul administratii impozitelor este dat de nivelul local federal sau al statelor membre;

– trasaturile de forma si de fond: impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe

Aceste impozite se percep si se aseaza direct in sarcina contribuabililor, in functie de veniturile sau averea acestora, potrivit cotelor de impunere si se incaseaza direct de la subiect, la date fixe.

Impozitele directe se grupeaza in:

Impozite reale- se stabilesc asupra unor lucruri materiale precum: magazine, fabrici, pamant, cladiri, etc., independent de situatia personala a subiectului;

Impozitele personale- se stabilesc tinand seama de situatia personala a subiectului, asezandu-se asupra averii ori venitului.

“Prin modul de asezare a impozitelor directe, se urmareste repartizarea echilibrata a sarcinilor fiscale asupra contribuabililor.”

In categoria impozitelor directe se regasesc: impozitul pe avere, impozitul de venitul persoanelor juridice, impozitul pe venitul persoanelor fizice.

Impozitul pe venitul persoanelor fizice se adreseaza atat persoanelor fizice cu domiciliu sau resedinta intr-un anume stat, cat se celor nerezidente, ce obtin venituri dintr-o sursa din statul respectiv. “Nu sunt supusi – in principiu- la plata impozitului pe venit diplomatii acreditati, sub conditia reciprocitatii, persoanele care realizeaza venituri ce nu depasesc un anumit plafon (considerat minimul neimpozabil) si, in anumite cazuri, militarii.”

In practica sunt aplicate mai multe sisteme de impunere a veniturilor:

– impunerea separata a fiecarei categorii de venit;

– impunerea globala a tuturor veniturilor realizate de un subiect din surse distincte;

– enumerare duala;

– impunere mixta ce presupune o combinare intre inpunerea globala si cea separata.

De obicei, acest impozit este stabilit anual, fie in temeiul unei declaratii de impunere a contribuabilului, fie a informatiilor detinute de organele fiscale.

Impozitele asupra pensiilor, salariilor, dobanzilor, rentelor s.a. se percep de regula prin stopaj la sursa.

Impozitul asupra veniturile societatilor se determina, de cele mai multe ori, anual, in temeiul unei declaratii realizate de acestea, aplicand o cota proportionala.

Venitul impozabil al societatii se determina pornind de la rezultatele din bilantul contabil, la care se aduna soldul stocurilor detinute, dobanzile aferente conturilor curente, veniturie din capital, etc. Din veniturile brute sunt deduse prelevarile la fondul de rezerva si la fondurile speciale, cheltuielile de productie, dobanzile platite, pierderile anului curent si daca este cazul si ale anilor trecuti, diferite prelevari in scopuri social-culturale.

Cota impozitului pe profit practicata in prezent este de 16%.

Impozitul pe avere este legat de dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile si imobile al persoanelor. Acest tip de impozit imbraca trei forme principare:

impozitul asupra averii propriu-zise;

impozitul asupra circulatiei averii;

impozitul asupra cresterii averii.

Impozitul asupra averii propriu-zise se achita ori din profitul obtinut din averea respectiva, ori din alte venituri ale subiectului- caz numit impozit pe substanta averii, care insa duce la diminuarea acesteia. Obiectele impozitelor asupra averii propriu-zise sunt, de obicei, activul net si proprietatile imobiliare.

Impozitul asupra circulatiei averii se datoreaza trecerii dreptului de proprietate de la un subiect la altul. Aici se includ: impozitul pe succesiuni, pe donatii, pe contractele de vanzare-cumparare, etc.

Impozitul asupra cresterii averii are ca obiect cresterea valorii unor bunuri intr-un timp determinat. Dintre aceste impozite fac parte: impozitul pe sporul de avere dobandit in perioadele de razboi, impozitul pe plusul de valoare imobiliara, etc.

Impozitele indirecte

“Impozitele indirecte se refera la acele impozite ce se percep cu ocazia vanzarii unor bunuri (indeosebi de consum), sau a punerii in curculatie a unor bunuri (cu ocazia prestarii unor servicii, executarii unor lucrari, reparatii, transporturi, etc.)”.

Acestea nu tin seama de situatia personala, profesia sau veniturile consumatorilor si afecteaza puterea de cumparare a acestora, fiind stabilite in cote procentuale asupra pretului bunurilor vandute sau a serviciilor prestate.

“Impozitele indirecte nu raman in sarcina celor care le achita (comerciantii). Ele sunt suportate de catre consumatorii finali.”

In perioadele de expansiune economica aceaste impozite au un randament fiscal ridicat, iar in perioadele de depresiune si criza economica randamentul este scazut.

In categoria impozitelor indirecte se regasesc: taxale vamale, taxele de consumatie, monopolurile fiscale si alte taxe.

Taxele de consumatie (accizele) sunt cuprinse in pretul de vanzare al marfurilor fabricate in tara care le percepe. Aceastea se aseaza asupra unor marfuri diferite, de la tara la tara, precum produse de lux (blanuri, bijuterii, barci cu motor pentru agrement, articole de parfumerie, etc.), produse al caror consum nu este recomandat (bauturi alcoolice, produse din tutun, cafea, etc.), aparatura tehnica avansata (video, televizoare, etc.), dar si produse de larg consum (sare, bere, zahar, textile etc.)

Taxele vamale sunt percepute asupra exportului, importului si tranzitului de marfuri.

Intrucat cresc pretul marfurilor, stimuleaza productia autohtona si limiteaza importul, cel mai des aplicate sunt taxele la importuri.

Dupa modul de asezare, taxele vamale, sunt:

– specifice- sunt determinate in suma fixa pe produs individual;

– ad-valorem- sunt determinate ca procent din valoare marfurilor importate;

– compuse- sunt o combinatie a primelor doua.

Taxa pe valoarea adaugata este suportata de consumatorul final al bunului sau serviciului si se determina prin aplicarea cotei proportionale (cota standard= 24%, cota redusa= 9%), ori asupra pretului de vanzare din faza in care se afla, de unde se scade taxa corespunzatoare fazei anterioare, calculata la fel, ori asupra valorii adaugate a fiecarei faze parcursa de marfa de la producator la consumator. In economie este folosita prima alternativa: nivelul si numarul cotelor acestei taxe, se deosebeste in fiecare tara si chiar in aceeasi tara in perioade distincte.

Monopolurile fiscale constituie dreptul statului de a produce si/sau vinde anumite marfuri precum: alcool, sare, carti de joc, tutun, chibrituri etc.

Monopolurile fiscale sunt:

– depline- cand se stabilesc asupra productiei, comertului cu amanuntul si cu ridicata;

– partiale- cand cuprind toate aceste activitati.

Din categoria impozitelor indirecte fac parte si taxele corespunzatoare serviciilor oferite de anumite institutii de drept public, precum: taxele notariale, consulare sau judecatoresti, de care pot beneficia atat persoane fizice cat si persoane juridice.

“O categorie intermediara intre impozite si taxe este formata de contributii, care reprezinta sume incasate de anumite institutii de drept public de la persoane fizice sau juridice, pentru avantajele reale sau presupuse de care acestea beneficiaza (de exemplu: contributiile pentru circulatia strainilor, platite de beneficiarii acestei circulatii, precum hotelurile, magazinele etc.)”

Potrivit obiectivelor urmarite si situatiei existente, statul alege sa foloseasca anumite impozite.

Sistemul fiscal

Sistemul fiscal trebuie abordat atat din punct de vedere al constituirii, cat si din punct de vedere al aplicarii acestuia.

“Sub aspectul constituirii sistemului fiscal, in plan formal, prin politica fiscala se stabilesc tipurile de impozite, taxe si contributii, cotele de impunere, fazele de impozitare, regulile si principiile impunerii, facilitatile fiscale, deducerile fiscale, termenele de plata, etc.” Tot aici, se se determina si instrumentele fiscale (raportari, declaratii) utile functionarii sistemului fiscal prin aparatul fiscal, tehnicile de impunere, etc.

In vederea aplicarii politicii fiscale in desfasurarea si controlul mecanismului socio-economic de catre stat, este necesara luarea masurilor pentru functionarea sistemului fiscal elaborat. Acestea vizeaza in special determinarea resurselor bugetare necesare si adaptarea acestora la cheltuieli, in scopul realizarii echilibrului bugetar si stabilirii surselor interne sau externe de obtinere a veniturilor.

Capitolul III Efectele negative ale fiscalitatii

Sectiunea 3.1 Frauda si evaziunea fiscala

Frauda fiscala reprezinta nerespectarea totala sau partiala a legislatiei fiscale prin diferite moduri precum: ascunderea unor venituri ori prestarea de servicii sau vanzarea de marfuri fara a intocmi facturi.

Evaziunea fiscala este o consecinta a imperfectiunilor si omisiunilor legislatiei, a modurilor deficitare de punere in practica a acesteia, a nepreconizarii si incompetentei legiuitorului, despre care se poate spune ca, din cauza fiscalitatii exagerate instituite, este culpabil in aceeasi masura ca si cei ce practica evaziunea fiscala.

Este destul de des intalnita situatia in care, datorita caracterului local al legislatiei fiscale, agentii economici isi stabilesc activitatile generatoare de venit in alte state.

Tinand cont de cota ridicata a impozitelor si a asigurarilor sociale, economia subterana poate lua multiple forme, a caror scop este neplata impozitelor. O forma a economiei subterane este munca la negru, ce consta in realizarea unor venituri si nedeclararea acestora, ceea ce duce la neplata de catre angajator a impozitelor si taxelor corespunzatoate, fapt ce are implicatii asupra veniturilor bugetului general consolidat.

“Evaziunea internationala consta in delocalizarea productiei anumitor intreprinderi spre acele tari in care legislatia fiscala este mai favorizanta (paradisuri fiscale).”

Evaziunea fiscala internationala este stimulata de zonele scutite de la plata impozitelor. Astfel, firmele din alte state doresc infiintarea de filiale ce realizeaza marfuri destinate exportului in aceste zone, datorita avantajelor fiscale oferite. Acest lucru poate duce la reducerea fortei de munca in unele domenii, din statele originare.

In vederea prevenirii si combaterii evaziunii fiscale, Romania a adoptat Legea nr. 241/2005 Prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, prin care sunt stabilite faptele considerate generatoare de evaziune fiscala si pedepsele cuvenite, Legea 70/2015 pentru intarirea disciplinei financiare privind operatiunile de incasari si plati in numerar si pentru modificarea si completarea OUG 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plata, a organizat Loteria bonurilor fiscale si altele.

Sectiunea 3.2 Riscul de inflatie prin fiscalitate

“Inflatia este un fenomen si un proces economico-social complex, ce se caracterizeaza prin cresterea relativ puternica, durabila si cumulativa a preturilor si deprecierea sau reducerea puterii de cumparare a unitatii monetare considerate.”

Avand in vedere faptul ca, inflatia duce la imbunatatirea randamentului sistemului fiscal, relatiile dintre impozite si inflatie poarta un dublu sens. Potrivit teoriei dinamicii cererii, in vederea diminuarii cerererii excedentare prin politici antiinflationiste, se poate recurge la anumite impozite. Cu toate acestea, in situatia inflatiei prin costuri si inflatiei structurale, impozitele nu sunt eficiente.

Majorarea presiunii fiscale aferente impozitului pe venit, prin scaderea venitului cetatenilor tinteste miscorarea presiunii manifestata de cerere asupra preturilor. Scopul final il reprezinta realizarea echilibrului si diminuarea preturilor, insa, acest lucru implica si riscuri. Astfel, in situatia in care cererea depaseste cu mult oferta se pot obtine rezultate inverse.

Atunci cand se majoreaza fiscalitatea corespunzatoare veniturilor mari, se va manifesta o scadere a plasamentelor si economiilor, insa nu va fi afectat si consumul, acesta putand fi afectat doar prin masuri ce vizeaza veniturile mici.

Intreprinderea de masuri de vizeaza toate tipurile de venituri, impreuna cu scaderea importurilor ce nu influenteaza productia, afecteaza deopotriva si consumul si economisirea.

Oricare ar fi solutia aplicata, exista pericolul stagnarii, recesiunii sau aprofundarii crizei prezente.

Folosirea impozitelor indirecte in orice sens, implica riscuri greu de anticipat, iar in momentul aparitiei acestora este indispensabila luarea unor masuri de politica monetara. Prin efecte, impozitele indirecte se manifesta la nivelul preturilor si influenteaza consumul.

Schimbarea cotelor de impunere influeteaza in principal preturile. Majorarea acestora in vederea diminuarii cererii inflationiste poate duce la o inflatie prin impozit.

Folosirea mai multor cote si prezenta bunurilor alternative duc la temperarea scaderii consumului. Avand in vedere situatia productiei si elasticitatea ofertei se poate duce atat la limitarea, cat si la intensificarea dezechilibrelor prezente.

“Reducerea cotelor impozitelor in scopul scaderii preturilor, in conditiile exercitarii unui control asupra salariilor si preturilor, urmareste imprimarea unei tendinte descendente a acestora,” fapt ce nu este lipsit de riscuri.

Astfel, din dorinta de a-si majora profitul, societatile comerciale pot profita de diminuarea cotelor de impozitare, prin practicarea acelorasi preturi sau printr-o scadere minima a acestora.

Scaderea inflatiei fara afectarea cresterii economice se poate realiza, prin aplicarea politicii fiscale selective in paralel cu politica monetara.

In prezenta unei cereri excedentare inflationiste deciziile selective de politica fiscala au ca rol garantarea unei cresteri economice echilibrata a societatilor comerciale, in masura in care sunt incurajate sa nu mareasca preturile. Intrucat intervalul de aplicare a deciziilor are efect asupra rezultatelor, acesta trebuie stabilit cu mare precizie.

“O politica fiscala selectiva in scop antiinflationist constrange societatile economice, a caror rata de crestere a marjei brute a profitului depaseste rata de crestere prognozata a PIB, sa plateasca pentru beneficiile suplimentare obtinute un impozit intr-un cont blocat.”

Intrucat majorarea marjei brute a profitului se poate obtine prin sporirea profitului, ori prin scaderea salariilor, ori printr-o combinatie a acestora, atunci cand perioada inflationista se incheie, acest impozit va fi returnat.

Daca statul nu intervine, inflatia duce la majorarea veniturilor fiscale.

Majorarea cotelor de impozitare duce la marirea presiunii fiscale si acutizeaza efectele studiate. Rezultatele scaderii cotelor de impozitare sunt determinate si de sensibilitatea materiei impozabile.

In vederea prevenirii cresterii presiunii fiscale, datorita legaturilor dintre inflatie si impozite este necesara revizuirea cotelor de impunere.

Capitolul IV Studiu de caz

Partea empirica a lucrarii de disertatie a avut ca tema “Analiza veniturilor fiscale din bugetul general consolidat in perioada 2011-2014”.

In vederea realizarii sectiunii empirice a lucrarii de disertatie am apelat la analiza de documente, respectiv analiza de continut, mai exact documente oficiale si cifrice, utilizand date cantitative.

In acest sens, am preluat datele furnizate de Ministerul Finantelor Publice privind veniturile bugetului general consolidat in perioada 2011-2014, am realizat o analiza a acestora, precum si a evolutiei acestora raportat la anul precedent, precizand si cauzele diferitelor majorari sau diminuari constatate.

Am ales o perioada de timp esalonata pe parcursul 4 ani, deoarece, astfel se poate obtine o imagine mai fidela asupra tendintelor veniturilor bugetului general consolidat, in special a celor fiscale.

Totodata, pentru o reflectare mai clara a acestora am apelat si la diagrame de structura, respectiv diagrame prin bara si graficul tip “placinta”, acestea fiind specifice datelor cantitative.

Relavanta analizei de document asupra temei este data de faptul ca, prin intermediul acesteia putem afla cat de eficienta este politica fiscala adoptata in Romania, precum si care au fost deciziile ce au eficientizat sau, din contra, au afectat colectarile bugetare.

Avand in vedere dezavantajele acestei metode de cercetare, printre care se numara: faptul ca documentele nu au fost realizate special in vederea realizarii lucrarii de fata, limitarea cunostintelor asupra modului de realizare a acestora precum si legatura dintre calitatea acestora si institutia ce le-a redactat, se poate considera ca acestea nu se aplica in situatia de fata, deoarece datele analizate sunt oficiale, realizate de persoane specializate in domeniu, o mai buna calitate a acestora neputand fi obtinuta, deoarece provin din surse de reala incredere, respectiv de la Ministerul Finantelor Publice.

Raportat la limitele metodei de cercetare aleasa, putem afirma ca nu exista o certitudine de 100% cum ca acestea reflecta cu maxima precizie toate veniturile bugetului general consolidat reale, deoarece, intotdeauna ne putem confrunta cu frauda.

Analiza veniturilor bugetului general consolitat

in perioada 2011-2014

Bugetul generat consolidat 2014- realizari

PIB 2014 674.300

-milioane lei-

In anul 2014, veniturile la bugetul general consolidat au fost in suma de 213.833,6 milioane lei, adica 31,7% din PIB, inregistrand o crestere in termeni nominali de 6.7% fata de anul precedent si un nivel de indeplinire comparativ cu estimarile anuale de 98.1%. A fost inregistrata o crestere economica de 2.8%, ca urmare a consumului intern, industriei si a exporturilor favorabile.

Bugetul a inregistrat un deficit de 1.5% din PIB, sub limita estimarilor anuale de 2.2%.

Principalele masuri ce au influentat veniturile bugetului general consolidat au fost: majorarea venitului minim din salariu, cresterea salariilor bugetarilor, cresterea accizelor la motorina, benzina fata plumb, kerosen, tigarete cresterea procentului corespunzator contributiilor fondurilor de pensii private, majorarea punctului de pensie, adaugarea impozitului pe constructii, altele decat cladirile, dupa cum si scaderea nivelului contributiilor la asigurarile sociale de stat.

Inflatia a inregistrat cel mai mic nivel din anii 1971 pana in prezent, respectiv 1.4%. Acesta a fost o consecinta a scaderii preturilor la alimente cu 0.41% (printre care: cartofii -36%, zahar -18.14%, ulei – 7.87%), dar si a cresterii preturilor la produsele nealimentare cu 2.46% si la servicii cu 3.16%.

Conform datelor oferite de Ministerul Finantelor Publice, s-a realizat o majorare a incasarilor aferente contributiilor de asigurari sociale cu 3.229 milioane lei (+5.95%), a accizelor cu 2.989 milioane lei, a impozitelor si taxelor pe proprietate cu 1782 milioane lei, a impozitului pe profit cu 1.312 milioane lei si a impozitului pe venit si salarii cu 956 milioane lei.

Diminuari au fost inregistrate in cazul colectarilor din TVA (-848.5 milioane lei) si din taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunuriloe sau pe desfasurarea de activitati (-1530.5 milioane lei).

Ponderile cele mai insemnate in veniturile bugetului general consolidat le revin contributiilor de asigurari (26.94%), TVA (23.79%) si accizelor (11.27%).

Incasarile din impozitul pe profit au fost de 12.237,7 milioane lei, insemnand 9.79% din veniturile fiscale, 5.72% din veniturile totale la bugetul general consolidat si 1.8% din PIB, reusind sa depaseasca nivelul estimat cu 2.1% si sa inregistreze o majorare de 10.72%, ca urmare a cresterii colectarilor de la firme, intreprinderi si bancile omerciale.

Impozitul pe salarii si venit a totalizat 23.691.8 milioane lei, reprezentand 18.96% din veniturile fiscale, 11.08% din veniturile totale ale bugetului general consolidat si 3.5% din PIB, avand un nivel de realizare raportat la estimarile anuale de 102.9% si o crestere de 4.03%. Aceasta s-a datorat majorarii venitului minim din salariu, sporirii numarului de salariati, majorarii punctului de pensie precum si cresterii salariilor bugetarilor.

Colectarile din accize au fost in valoare de 24.094,8 milioane lei, adica 19.28% din veniturile fiscale, 11.26% din veniturile totale ale bugetului general consolidat si 3.6% din PIB, inregistrand un nivel de realizare raportat la estimarile anuale de 99.9%. De asemenea s-a inregistrat o majorare a acestora de 14.16% cu toate ca, la stabilirea acestora a fost avut in vedere cursul de schimb din anul 2012, ce era mai ridicat fata de cel din anul 2013 ce ar fi trebuit utilizat si a fost adusa cea mai crescuta rata a inflatiei, accizele fiind achitate la 4.73 lei. Cresterea incasarilor s-a datorat cresterii cuantumului acestora.

In ceea ce priveste incasarile din TVA, au fost in suma de 50878.5 milioane lei si au reprezentat 7.5% din PIB, 23.79% din veniturile totale ale bugetului general consolidat si 40.71% din veniturile fiscale. Aceasta s-a aflat sub nivelul estimat (94.4%), astfel ca, pentru prima oara din anul 2009 (cand acestea au scazut pe fondul crizei economice), s-a inregistrat o scadere a acesteia, care potrivit Ministerului Finantelor Publice a avut drept cauza rambursarile TVA ce au fost cu 19.7% mai ridicate decat incasarile. Cu toate acestea, economistii sustin ca aceasta s-a datorat slabei colectari, unde, cu toate ca s-a inregistrat o majorare a consumului, incasarile din TVA s-au diminuat. Raportat la anul 2013, incasarile din TVA s-au diminuat cu 1.8%.

Avand in vedere taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati, incasarile corespunzatoare acesteia au fost de 2.789,7 milioane lei, adica 0.4% din PIB, 1.30% din totalul veniturilor, inregistrand o diminuare cu 35.4% raportat la anul 2013 cand au fost colectate 2 milioane lei din taxele de licenta pentru conferirea dreptului de intrebuintare a frecventelor radio.

Colectarile aferente impozitelor si taxelor pe proprietate au fost in suma de 6.185.1 milioane lei, ceea ce presupune 0.9% din PIB, 2.89% din totalul veniturilor, 4.95% din veniturile fiscale, inregistrand o majorare de 40.47%, datorita impozitului pe constructii nou adaugat.

Impozitul pe comertul exterior a totalizat 643 milioane lei, adica 0.1% din PIB, 0.30% din totalul veniturilor si 0.51% din veniturile fiscale. Acesta a avut o crestere de 3.71% ca urma a sporirii importurilor extracomunitare.

Veniturile din contributii de asigurari au fost de 57.612,1 milioane lei, reprezentand 8.5% din PIB, 26.94% din totalul veniturilor si avand o crestere de 5.95%, datorita majorarii venitului minim din salariu, sporirii numarului de salariati, majorarii salariului mediu precum si cresterii salariilor bugetarilor.

Sumele de la UE in contul platilor efectuate au totalizat 11.099,7 milioane lei, ceea ce inseamna 1.6% din PIB si 5.18% din totalul veniturilor, fiind cu 21.1% mai ridicate decat cele din anul 2013. Acestea s-au realizat in procent de 97.8%.

Veniturile incasate in cadrul administratiilor locale din anul 2014, raportate la cele din 2013, au indicat majorari la nivelul impozitelor si taxelor pe proprietate (+3.4%), taxei pe utilizarea bunurilor autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati (+2.8%) , veniturilor nefiscale (+2.4%).

Bugetul generat consolidat 2013- realizari

PIB 2013 625.617

-milioane lei-

In anul 2013, veniturile la bugetul general consolidat au fost de 200.045,7, insemnand 32% din PIB si inregistrand un nivel de indeplinire de 97.5% al estimarilor. Cu toate ca veniturile au fost mai ridicate fata de cele din anul 2012 cu 3.6%, s-a inregistrat o diminuare a acestora ca procent din PIB cu 0.9%.

Principalele masuri adoptate in anul 2013, ce au avut o influenta asupra bugetului general consolidat au fost: majorarea salariilor bugetarilor cu 15%, majorarea pensiilor cu 4%, majorarea salariului minim cu 15%, majorarea venitului minim garantat cu 8%, achitarea arieratelor in valoare de mai mult de 2.6 miliarde lei pentru medicamente, sporirea atragerii fondurilor europene ca urmare a majorarii cheltuielilor de cofinantare, precum si a imprumuturilor de la trezorerie in vederea prefinantarii.

Deficitul bugetar a fost de 2.5% din PIB, adica 15,77 miliarde lei, inregistrand acelasi nivel ca si in anul 2012, iar pe metodologia cash acesta a fost de 2.5% din PIB, fapt ce denota indeplinirea tintei de deficit cash si continuarea procesului de consolidare bugetara.

Datorita productiei agrigole si a diminuarii cotei de TVA la 9% la produsele de panificatie, s-a reusit ca in luna decembrie sa se atinga un nivel al inflatiei de doar 1.55%, situatie nemaintalnita in ultimii 24 de ani (pana atunci, insa aceasta a fost depasita de nivelul inflatiei din anul 2014, de doar 1.4%). In cazul in care nu ar fi fost adoptate aceste masuri, nivelul inflatiei ar fi fost intre 3-3.5%, in conditiile sporirii costurilor la produsele nealimentare cu 3.6%, la servicii cu 3.4% si diminuarii preturile produselor cu 1.8%.

Majorarea nominala a veniturilor bugetului general consolidat fata de anul 2012 s-a datorat colectarilor din: impozitul pe salarii si venit ce a inregistrat o crestere de 8.49%, impozite si taxe pe proprietate cu o crestere de 8.44%, TVA cu o majorare de 2.6% si contributii de asigurari ce au avut o majorare de 5.627%.

Diminuari au existat in cadrul colectarilor veniturilor nefiscale de -6.37%, alte impozite si taxe pe bunuri si servicii -26.91% precum si in cadrul impozitului pe comertul exterior -12.34%.

Veniturile fiscale au fost de 119.109.7 milioane lei, inregistrand o crestere cu 4.25% comparativ cu anul 2012, insa, au scazut ca pondere in PIB cu 0.5%.

Veniturile la bugetul de stat aferente impozitului pe profit au fost de 10.925,7 milioane lei, adica 9.17% din veniturile fiscale si 4.39% totalul veniturilor la bugerul general consolidat si 1.7% din PIB, inregistrand o majorare fata de cele din 2012 cu 0.7%, fapt ce se datoreaza in special colectarilor de la agentii economici, ce au inregistrat o majorare de 3.7%, pe cand colectarile de la bancile comerciale au inregistrat o diminuare cu 85.1%.

Potrivit raportului BNR asupra stabilitatii financiare, diminuarea colectarilor din impozitul pe profit de la bancile comerciale a fost o urmare a rezultatului financiar negativ din 2012.

In ceea ce priveste colectarile din impozitul pe salarii si venit, au insumat 22.735,9 milioane lei, ceea ce inseamna 19.09% din veniturile fiscale, 9.13% din veniturile totale la bugetul general consolidat si 3.6% din PIB, inregistrand o crestere de 6.5% drept urmare a maririi veniturilor salariale prin majorarea salariilor bugetarilor, majorarea salariului minim, majorarea pensiilor.

Veniturile din TVA au fost de 51.827 milioane lei, reprezentand 43.51% din veniturile fiscale, 25.91% din totalul veniturilor si 8.3% din PIB, inregistrand o crestere de 2.6%, atata timp cat colectarile s-au majorat cu 4%, iar rambursarile au crescut cu 8.6%.

Situatia colectarilor din TVA a fost determinata de majorarea cifrei de afaceri aferenta comertului cu amanuntul, mai putin pentru motociclete si autovehicule, scaderea importurilor din zona extraxomunitara cu 7.7%, precum si diminuarii TVA-ului la 9% pentru panificatie.

Datorita cresterii accizelor la tigari, alcool, motorina si cursului de schimb avut in vedere la calculul accizelor, aceastea s-au majorat cu 4.2%, totalizand 21.106 milioane lei, adica 17.72% din veniturile fiscale, 10.55% din total venituri si 3.4% din PIB.

Raportandu-ne la veniturile nefiscale, acestea au fost de 17.160,5 milioane lei, reprezentand 8.58% din veniturile totale si 2.7% din PIB si inregistrand o scadere cu 1167 milioane lei fata de anul 2012, datorata cu precadere diminuarii colectarilor din varsamintele BNR.

Majorari importante au prezentat colectarile aferente dividendelor, (+307.1 milioane lei), taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati, de +1051 milioane lei, in special datorita colectarii taxelor de licenta aferente oferirii drepturilor de utilizare a frecventelor radio, dupa cum si din vanzarea certificatelor de emisie.

Veniturile din contributiile de asigurari au inregistrat o majorare de 5.3%, ca urmare a majorarii salariilor, prin cresterea salariilor bugetarilor si cresterii salariului minim, insumand 54378.9 milioane lei, ceea ce inseamna 27.18% din total venituri si 8.7% din PIB.

Aceasta categorie de venituri a fost influentata de asemenea de necesitatea returnarii contributiilor de asigurari sociale de sanatate pensionarilor, cat si de majorarea cu 0.5% a cotei contributiilor fondurilor de pensii private.

In cadrul administratiilor locale au avut loc majorari ale incasarilor din impozite si taxe pe proprietate cu 7.2%, venituri nefiscale cu 3.9% si taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati tot cu 3.9%, raportat la anul 2012.

Sumele de la UE in contul platilor efectuate au fost de 8.911,5 milioane lei, adica 4.45% din veniturile totale si 1.4% din PIB, inregistrand o diminuare cu 932.4 milioane lei fata de anul precedent.

Bugetul generat consolidat 2012- realizari

PIB 2012 585.200

-milioane lei-

In anul 2012, veniturile la bugetul general consolidat au fost de 193.148,2 milioane lei, ceea ce inseamna 33,0 % din PIB si un nivel de realizare fata de estimarile anuale de 98,87%. Acestea au fost mai mari fata de cele din anul 2011 cu 6.38%, insa, ca pondere in PIB au fost mai mici cu 0.1%.

In ceea ce priveste deficitul bugetar, acesta a fost de 2.5% din PIB, adica 14.8 miliarde lei, fiind peste nivelul estimat de 2.3% adica 13.7 miliarde lei si inregistrand o scadere de 40% raportat la 2011, fapt ce a dus la continuarea procesului de consolidare bugetara.

Principalele masuri ce au influentat nivelurile veniturior la bugetul general consolidat au fost: majorarea salariului minim de la 01.01.2012 la 700 lei, schimbarile privind nivelul accizelor, cresterea cuantumului salariilor bugetarilor cu 8% de la 01.06.2012, schimbarea bazei de calcul a contributiilor de sanatate afrenta pensionarilor, majorarea numarului de salariati cu 3%, majorarea veniturilor medii obtinute din salariile brute cu 4.5%, precum si blocarea provizorie a returnarii fondurilor europene din cauza problemele intalnite in trecut.

Cele mai insemnate venituri la bugetul general consolidat au fost aduse de veniturile fiscale, unde s-au remarcat TVA-ul, contributiile de asigurari, impozitul pe salarii si venit si accizele.

Majorari au fost inregistrate in cazul colectarilor din impozitul pe profit (+536.4 milioane lei), impozitul pe salarii si venit (+1880.3 milioane lei), alte impozite pe venit, profit si castiguri din capital (+200.6 milioane lei), TVA (+2598.6 milioane lei), accize (+1155.6 milioane lei), alte impozite si taxe pe bunuri si servicii (+1779.09 milioane lei), taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati (+1035.7 milioane lei), sume de la UE in contul platilor efectuate (+1870,3 milioane lei).

Diminuari au fost inregistrate in cazul colectarilor din veniturile din capital (-113.3 milioane lei) si la veniturile nefiscale (-119.0 milioane lei).

Inflatia a inregistrat un nivel de 6,09%, fiind cu 0.3 puncte procentuale mai mare decat cea din anul 2011.

In ceea ce priveste veniturile fiscale, acestea au fost de 144.044,6 milioane lei, ceea ce inseamna 19.5% din PIB si 59.04% din total venituri. De asemenea, acestea s-au majorat cu 8.9% in comparatie cu 2011.

Colectarile din impozitul pe profit au fost in suma de 10.845,5 milioane lei, ceea ce inseamna 1.9% din PIB, 5.62% din tolat venituri si 9.51% din veniturile fiscale. Acestea s-au majorat fata de cele din 2011 cu 5.29%, datorita cresteri profitului firmelor si intreprinderilor din sectoare precum: industria bunurilor de capital industria energetica, comertul cu ridicata precum si a profitului bancilor comerciale.

Impozitul pe salarii si venit a fost in suma de 20956,7 milioane lei, a reprezentat 3.6% din PIB, 10.85% din total venituri si 18.37% din veniturile fiscale, inregistrand o crestere 9.9% si un nivel de realizare fata de estimari de 98.5%. Cresterea acestuia s-a datorat sporirii angajatilor, a salariului mediu brut si a salariului minim, dupa cum si schimbarii bazei de calcul a contributiilor de sanatate afrenta pensionarilor.

Incasarile din TVA au de 50.516 milioane lei, insemnand 44.29% din veniturile fiscale, 36.25% din total venituri si 8.6% fin PIB, inregistrand un nivel de realizare fata de estimarile anuale de 97.6%. Acestea au fost influentate de cresterea operatiunilor interne, a prelavarilor aferente importurilor si a rambursarilor de TVA.

Accizele au fost in suma de 20.260,4 milioane lei, adica 17.76% din veniturile fiscale, 10.49% din PIB si 3.5% din PIB, avand o majorare de 6%, datorita cresterii cuantumului acestora asupra motorinei (+4.5%), tigarilor (+3.4%) si cresterii cursului de schimb valutar avut in vedere atunci cand sunt achitate accizele (+0.81%).

Raportat la veniturile din alte impozite si taxe pe bunuri si servicii, acestea au fost de 2.081,6 milioane lei, ceea ce presupune 1.83% din veniturile fiscale, 1.08% din total venituri si 0.4% din PIB, inregistrand o majorare fata de cele din 2011, cu precadere ca urmare a contributiei pentru finantarea unor cheltuieli in domeniul sanatatii.

Veniturile aferente taxelor pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati, au fost de 3.269,4 milioane lei, adica 0.6% din PIB, 2.87% din veniturile fiscale si 1.69% din PIB, inregistrand o majorare, raportat la 2011, cu 46.4%, datorita inregistrarii a 921,6 milioane lei din taxele de licenta corespunzatoare oferirii drepturilor de intrebuintare a frecventelor radio.

In domeniul administratiilor locale au avut loc de asemenea majorari de 2.1% comparativ cu anul 2011 in veniturile din impozite si taxe pe proprietate.

Avand in vedere veniturile nefiscale, acestea au inregistrat o majorare in bugetul de stat de 6.7% iar in bugetele locale de 10%, insa datorita diminuarii cu 5.4%, comparativ cu 2011, a colectarilor institutiilor autofinantate, au scazut cu 1.3% ca procent din bugetul general, avand un nivel de realizare fata de estimari de 98.8%. Majorarea s-a datorat: sporirii de 2.6 ori a sumelor provenite din dividende, sporirii veniturilor bugetare obtinute din baza amenzilor ori a altor sanctiuni, precum si sporirii veniturilor obtinute din instrainarea caselor ce au fost realizate cu ajutorul fondurilor statului.

Contributiile de asigurari au inregistrat o majorare de 2% comparativ la anul precedent, insumand 51.658,3 milioane lei, o pondere de 8.8% din PIB si 26.75% din total venituri la bugetul general consolidat, datorata majorarii cuantumului salariatilor cu 3%, cresterii cuantumului veniturilor salariale ale bugetarilor cu 8%, majorarii salariului minim cu 4.5%, schimbarii nivelului fondurilor pensiilor private la 3.5%, care insa, a afectat in mod negativ veniturile obtinute de stat pe baza contributiilor individuale de asigurari sociale, dupa cum si a majorarii venitului salarial brut mediu.

Sumele de la UE in contul platilor efectuate au fost in cuantum de 7979.1 milioane lei, inregistrand o majorare de 30,6% si un nivel de realizare fata de estimari de doar 71.7%.

Bugetul generat consolidat 2011- realizari

PIB 2011 547.829

-milioane lei-

In anul 2011, veniturile totale la bugetul general consolidat au fost de 181.566,9 milioane lei, adica 33,1% din PIB. Acestea au fost mai mari cu 7.69% fata de cele din 2010, iar ca pondere in PIB cu 0.1 puncte procentuale si au inregistrat un nivel de realizare de 99.6%. Nivelul de realizare comparat cu estimarile anuale a fost de 99.6%. De asemenea s-a inregistrat o crestere economica de 2%.

Avand in vedere deficitul bugetar, acesta a fost de 4.35% din PIB adica 24 miliarde lei, mai mic cu 0.05% decat a fost anticipat (4.4%).

Principalele masuri ce au avut impact asupra veniturilor bugetului general consolidat au fost: cresterea accizelor la motorina (3.2%), benzina fara plumb(3.3%), tigarete (3.5%), adaugarea unor accize noi, introducerea obligatiei de plata a contributiilor sociale de stat si in cazul militarilor si politistilor, introducerea obligatiei de plata de catre pensionarii ce obtin castiguri mai mari de 740 lei a contributiei la asigurarile de sanatate, majorarea cotei standard de TVA in anul 2010, de la 19% la 24% majorarea venitului mediu salarial (+6.5%).

Inflatia anuala a fost de 3.14%, peste nivelul de 3% preconizat. Principalele masuri ce au influentat nivelul acesteia au fost: cresterea preturilor produselor alimentare cu 0.95%, a produselor nealimentare cu 4.4% si a serviciilor cu 4.23%.

Avand in vedere gradul de realizare fata de estimari, un nivel bun a fost obtinut in cazul incasarilor obtinute din: impozitul pe profit, TVA, accize, contributii sociale si impozitul pe venit.

Evolutii favorabile au fost inregistrate la colectarile din impozitul pe salarii si venit (+1119.5 milioane lei), impozite si taxe pe proprietate (+174.9 milioane lei), impozite si taxe pe bunuri si servicii (+ 10199.5 milioane lei), TVA (+8671.4 milioane lei), accize (+1725.9 milioane lei), contributii de asigurari (+4940.1 milioane lei). sume de la UE in contul platilor efectuate (+714.7 milioane lei).

Diminuari au fost inregistrate in cazul incasarilor din alte impozite pe venit, profit si castiguri din capital (-133.1 milioane lei), taxa pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati (-393.1 milioane lei), venituri nefiscale (-1500.5 milioane lei).

Veniturile cele mai mari au fost obtinute din contributiile de asigurari, tva, accize si impozitul pe salarii si venit.

Veniturile fiscale au fost de 104.678 milioane lei, adica 19.1% din PIB si 57.65% din totalul veniturilor la bugetul general consolidat. Acestea au fost cu 22.09% superioare celor din anul 2010. Cu toate acestea, avand in vedere consecintele pozitive asupra veniturilor bugetului general consolidat ale masurilor privind TVA-ul, contributiile si accizele aplicate in anul anterior, se credea ca se va inregistra o crestere mai mare, aceasta nematerializare avand ca sursa cresterea economica, ce din punct de vedere al realizarii, a avut drept cauza nivelul scazut de fiscalitate aplicat in sectorul agricol.

Raportat la impozitul pe profit, incasarile corespunzatoare au fost de 10.309,1 milioane lei, adica 9.85% din veniturile fiscale, 5.68% din total venituri si 1.9% din PIB. S-a remarcat o crestere a acestora cu 2.1%, ca urmare a majorarii cu 3.9% veniturilor obtinute de la bancile comerciale si cu 1.9% a veniturilor obtinute de la agentii economici. Bancile, tinand cont de nesiguranta existenta in economie, au optat pentru o pozitie prudenta in ceea ce priveste oferirea de credite noi.

Incasarile din impozitul pe salarii si venit au fost de 19.076,4 milioane lei, ceea ce reprezinta 3.5% din PIB, 5.68% din total venituri si 18.22% din veniturile fiscale. Ca pondere in PIB acestea au ramas constante, insa ca suma au crescut cu 6.23% mai mari raportat la anul trecut. Aceasta s-a datorat sporirii cuantumului angajatilor si a veniturilor salariale (+6.5%). Incasarile la bugetul general consolidat obtinute din dobanzi s-au triplat, ca urmare a masurii adoptate in anul 2010 de supunere la impozitare a sumelor obtinute din dobanzile depozitelor la vedere precum si a depozitelor clientilor. De asemenea, s-a observat o dublare a incasarilor aferente veniturilor obtinute din transferul titlurilor de valoare, din cauza hotararii adoptate in anul 2010 de uniformizare a nivelului impozitarii incasarilor aferente transferurilor titlurilor de valoare la 16%.

Veniturile din TVA au fost in suma de 47.917,4 milioane lei, avand un nivel de realizare de 103.68%, reprezentand 26.39% din total venituri si 8.7% din PIB (cu 1 punct procentual superioare celor din anul precedent, respectiv 7.7%), inregistrand o crestere fata de anul 2010 cu 22.09%, datorata in principal cresterii TVA-ului in semestrul al II-lea al anului 2010 de la 24% la 19%, reintoarcerii consumului gospodariilor, colectarii datoriilor restante, dupa cum si majorarii preturilor.

Astfel, colectarile aferente operatiunilor interne au crescut cu 23.9%, iar cele aferente importurilor cu 20.9%. Totodata au crescut si rambursarile din tva (+28.9%).

In ceea ce priveste accizele, acestea au fost de 19.104,8 milioane lei, ceea ce inseamna 10.52% din total venituri si 3.5% din PIB. Acestea au marcat o crestere, datorita majorarii accizei la motorina cu 3.2%, benzina fara plumb cu 3.3%, produse intermediare, tigarete cu 3.5%, precum si adaugarea accizelor la bauturi fermentate.

Incasarile obtinute din contributiile de asigurari au fost in suma de 50.637,3 milioane lei, ceea ce inseamna 9.2% din PIB (o crestere cu 3 puncte procentuale fata de 2010), 27.89% din total venituri, 48.37% din veniturile fiscale si o crestere de 10.81% fata de anul 2010. Aceasta crestere a fost o urmare sporirii numarului de salariati, a majorarii salariului mediu, a introducerii obligatiei de plata a contributiilor sociale de stat si in cazul militarilor si politistilor, a introducerii obligatiei de plata de catre pensionarii ce obtin castiguri mai mari de 740 lei a contributiei la asigurarile de sanatate precum si a sumelor colectate de la agentii economici in baza datoriilor restante.

De asemenea, a existat o majorare cu 15.8% raportat la anul 2010, a veniturilor proprii corespunzatoare bugetelor locale, datorita schimbarilor legislative adoptate in ceea ce priveste colectarea de catre bugetele locale a 50% din sumele obtinute ca urmare a vanzarii proprietatilor imobiliare personale.

Veniturile obtinute la bugetul general consolidat din taxele pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe desfasurarea de activitati au fost in suma de 2.233,7 milioane lei, adica 0.4% din PIB (o scadere cu 0.1 puncte procentuale), 1.12% din totalul veniturilor, 2.13% din veniturile fiscale, inregistrand o scadere cu 17.6%, cu toate ca, cuantumul autovehiculelor s-a majorat cu aproximativ 0.23 milioane.

Sumele de la UE in contul platilor efectuate au fost de 6.108,8 milioane lei, ceea ce presupune 1.1% din PIB si 3.36% din total venituri, inregistrand o crestere de 13.25%.

Concluzie

In urma analizei efectuate s-a observat o tendinta generala de crestere a veniturilor bugetului general consolidat de 7.69% in anul 2011, 6.3% in anul 2012, 3.6% in anul 2013 si 6.7% in 2014, ceea ce presupune o medie de 6.07% pe an.

Aceasta majorare a avut drept cauza diferitele masuri fiscale si economice, adoptate de catre stat, precum: cresterea TVA-ului de la 9% la 24% in anul 2010, dar si diminuarile acestuia la anumite produse, cresterea cuantumului accizelor existente si introducerea de noi accize, introducerea obligatiei de plata a anumitor contributii de catre categoriile de contribuabili scutite, cresterea salariului minim, majorarea numarului de salariati, majorarea veniturilor medii salariale, majorarea salariilor bugetarilor, majorarea punctului de pensie si altele.

Per ansamblu, se remarca o tendinta de crestere a veniturilor obtinute din: contributiile de asigurari, cu o mica diminuare a acestora in anul 2014, accize, ipozite pe salarii si venit, care insa inregistreaza de asemenea o scadere in anul 2014. De asemenea, o tendinta de crestere se regaseste si in cazul sumelor de la UE in contul platilor efectuate.

O tendinta mai putin favorabila este observata in cazul colectarilor din TVA, care dupa masura de majorare a cotei de la 9% la 24% in anul 2010, a inregistrat o crestere in anul 2011 de 22.09%, fiind urmata de o descrestere succesiva in anii 2012 si 2013, in anul 2014 inregistrand din nou o crestere de 19.7%.

De asemenea, o tendinta de descrestere este regasita si in cazul veniturilor nefiscale si a impozitului pe profit, care insa tinde sa se imbunatateasca in anul 2014.

In ceea ce priveste inflatia, aceasta a inregistrat o tendinta de diminuare pe parcursul perioadei analizate, cu o mica majorare in anul 2012.

Raportat la deficitul bugetar, se poate remarca o evolutie spre diminuare a acestuia ca pondere in PIB.

In ceea ce priveste bugetul generau consolidat din anul 2015, potrivit datelor existente, acesta a inregistrat un excedent de 6 miliarde de lei pana in luna aprilie. Astfel, s-a remarcat o crestere a veniturilor totale de 12.1%, tendinte pozitive fiind regasite la: TVA, veniturile nefiscale, impozitul pe venit, dar si la accize.

Anexe

Ponderea veniturilor in bugetul general consolidat in anul 2014

Evolutia celor mai importante venituri in veniturile bugetului general consolidat in perioada 2014-1011