Politica Fiscala Si Curba Laffer

CUPRINS:

Introducere 2

1. Politica fiscală si Curba Laffer 3

2.Politica fiscală 6

2.1 Concept 6

2.2.Obiectivele politicii fiscale 7

2.3 Rolul politicii fiscale în economia națională 8

3. Instrumente de realizare a politicii fiscale 9

4. Politica fiscală în UE 11

5. Politica fiscal în România 18

Introducere

In contextul politicii generale a UE, politica fiscală este considerată a fi esențială, pentru toate statele Uniunii Europene. Cu toate acestea, independența lor fiscală este constrânsă atât de obligația nedistorsionării concurenței în interiorul Pieței Unice, cât și de necesitatea încadrării în criteriile de convergență stabilite la Maastricht (1993), încorporate și în “Pactul de Stabilitate și Creștere (2008)” și mai recent în ,,Pactul Fiscal’’ (2013), urmărind coordonarea politicilor fiscale naționale pentru asigurarea unui climat de stabilitate si de prudenta bugetară.

Pentru a realiza obiectivele preconizate, prin proiectele de stabilitate și convergență,statele membre si-au exprimat intenția de a accepta modificarea sistemelor lor fiscale, ca urmare a unui proces de coordonare reglementativă, care sa aibă ca finalitate armonizarea fiscală în condițiile respectării celor două principii ale integrării europene: principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor țărilor, cu anumitecondiții, și principiul subsidiarității, ca relații verticale între instituțiile europene și guvernele naționale, iar ca obiectiv, garantarea libertăților comunitare, și protejarea pieței unice. Intinderea si limitele procesului de armonizare fiscală, au făcut obiectul unor opinii și dezbateri de cele mai multe ori divergente, astfel încât rezultatele acestui proces, în mare parte, întârzie să apară în special în zona fiscalității indirecte.

In prezent, la nivelul Uniunii Europene, nu există un sistem fiscal european integrat, ci o joncțiune de sisteme fiscale naționale diferite. O atare diversitate a făcut ca sistemele fiscale naționale sa devina, uneori, generatoare de concurență fiscală. In contextul diferențelor între regimurile de impozitare și nivelul cotelor de impunere, obiectivul principal al politicii fiscale în cadrul UE, a fost acela de a evita distorsionarea concurenței pe piața unica europeană.

Pe fondul proceselor de regionalizare, si armonizare a sistemelor economice si politice, si a manifestării crizei financiare din ultimii ani la nivelul Statelor Membre, s-au resimțit o serie de dezechilibre financiare care au afectat în mod direct bazele de impunere in special in zona impozitelor directe, cu efecte negative in realizarea veniturilor fiscale publice. Aceste împrejurări, au readus in discuție lipsa unei politici fiscale comune si a unei coordonări fiscale eficiente la nivelul Uniunii Europene.

Dezbaterile și opiniile cu privire la armonizarea si concurența fiscala la nivelul Uniunii Europene, au fost vizibile si în literatura de specialitate, în special începând cu anii ’90, când numeroși specialiști, politicieni si autori, s-au pronunțat in mod diferit cu privire la arhitectura unei politicii fiscale comune, pendulând între o politică fiscală centralizată ca rezultat al unei uniformizări fiscale, inclusiv a ratelor de impozitare (o armonizare totala) sau a unei compatibilizări a diversității, ca rezultat al unei simple coordonări a sistemelor fiscale naționale.

Potrivit unor autori, Uniunea ar trebui să aibă puterea de a institui și percepe impozite și nu doar să formuleze recomandări Statelor Membre cu privire la măsurile de politică fiscală

Într-o economie de piață, sistemul de impozitare reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente de politica fiscală pe care statul le folosește în activitățile sociale și economice.

Potrivit altor autori, temerile privind jurisdicțiile cu fiscalitate redusă și eventualele efecte colaterale, nu-și au obiectul. Dimpotrivă, aceste jurisdicții, încearcă să-și găsească locul pe piața internă. In cazul în care procesul ar fi oprit de armonizarea fiscală, Uniunea Europeană ar fi mai puțin convergentă decât oricând înainte

Concurenta fiscala generează politici fiscale responsabile, care pot contribui la creșterea mobilității capitalurilor si a liberalizării economiilor.

De asemenea, exista mai multe puncte de vedere bazate pe studii empirice, cu privire la efectele concurentei fiscale asupra mobilității capitalurilor si a forței de munca la nivel internațional in corelație cu volumul veniturilor fiscale in plan regional si național.

Metodologia utilizată în acest studiu se bazează pe evaluări ale teoriei, studiilor și interpretărilor din literatura de specialitate si analizele din activitatea practica specifică domeniului fiscal la nivel național, european și internațional, în funcție de care s-au fundamentat și formulat unele opinii și propuneri proprii.

Politica fiscală si Curba Laffer

Creșterea sau descreșterea presiunii fiscale pe o anumită perioadă este legată cu certitudine de rolul economic și social al statului, de intervenția acestuia în scopul asigurării sursei de acoperire a cheltuielilor publice. Dezbaterile generate de intervenția excesivă a statului în economie au generat o noua gândire economică, gândire pe care o observăm și la economistul american Arthur Laffer, care a utilizat ca bază de analiză economia de piață a SUA, evidențiind prin intermediul unei curbe legătura dintre rata presiunii fiscale și fluxul încasărilor fiscale.

Impozitele constituie “un rău” pentru cei care le suportă și un “necesar” pentru alimentarea bugetului public, fiind cea mai importantă sursă în acest sens.

Contribuabilul cinstit consimte la plata impozitului și se supune de bunăvoie acestei poveri, dar la un moment dat, când impozitele depasesc anumite limite ale suportabilitatii, se produc fenomene care aduc grave deservicii capacity statului de a colecta aceste venituri. Comportamentul contribuabilului devine anormal, el încercând pe orice cale să se sustragă impozitului sperând la o diminu-are a presiunii fiscale ce devine uneori su-focantă. Creșterea sau descreșterea presiunii fiscale pe o anumită perioadă este legată cu certitudine de rolul ecomomic și social al statului, de intervenia acestuia în scopul asigurării sursei de acoperire a cheltuielilor publice.

Dezbaterile generate de intervenia, excesivă uneori, a statului în economie au generat o nouă gândire economică, liberal, gândire pe care o observăm și la economistul american Arthur Laffer.

Analizând contribuabilul, persoană fizică, Laffer acordă prioritate individului și caută să găsească solutii în vederea elaborării unei politici capabile să rezolve mai bine problemele cu care se confruntă economiile contemporane.

Venitul realizat de factorul uman este diminuat de două ori, respectiv în mo-mentul recompensării muncii și ulterior în momentul utilizării venitului (fie în mo-mentul consumului imediat, fie în mo mentul consumului viitor), astfel încât fluctuaiile presiunii fiscale vor influenta cu siguranta deciziile contribuabililor cu privire la utilizarea venitului. Nivelurile ridicate ale ratelor de impozitare sunt considerate că favorizează timpul liber în detrimentul muncii și consumul în detrimentul economisirii, deoarece modifică comportamentul subiectilor din economie.

Teoria ofertei sustine că progresivitatea impozitului pe venit penalizează recompensarea efortului de a muncii și determină creșterea costului muncii comparativ cu costul timpului liber (evaluat în termeni de venit net necâstigat) care este mai redus. Creșterea efortului productiv gene-rează sporirea recompensării muncii dar și penalizarea venitului din muncă, dato-rită progresivitatii venitului. În consecinta creșterea fiscalitatii determină reducerea ofertei de muncă și scăderea încasărilor fiscale deoarece stimularea de a muncii este paralizată.

Contribuabilii alocă venitul din muncă pentru consumul imediat și pentru economisire (care reprezintă un consum viitor). Impozitul pe venit crește costul consumului viitor în raport cu costul consumului imediat. Efectul este creșterea consumului imediat în detrimentul consumului viitor, adică a economisirii și, în consecinta, evolutia investitiilor va fi grav afectată. Ca și o concluzie, creșterea presiunii fiscale descurajează economisirea și investitiile, întrucât impozitul pe venit lovește suma totală economisită și venitul viitor rezul-tat din utilizarea economisirii.

Dorinta contribuabililor de a-și asigura veniturile realizate înainte de creșterea presiunii fiscale, fără un efort suplimen-tar, contribuie la dezvoltarea economiei paralele care, treptat, înlocuiește activită-tile din economia reală-oficială, făcând loc aparitiei economiei paralele (economia subterană).

Consecintele acestui fapt sunt scăderea numărului de contribuabili, scăderea materiei și a bazei impozabile și ineficienta politicilor macroeconomice în domeniu.

Utilizând ca bază de analiză economia de piata a SUA, economistul american Laffer evidenpază prin intermediul unei curbe legătura dintre rata presiunii fiscale și fluxul încasărilor fiscale.

Pentru Laffer, legătura dintre venitul fiscal și rata de impozitare este reprezentată prin functia VF=Rf * Baza imp.

-unde VF= venituri fiscale;

– Rf= rata fiscalitatii;

– Baza imp.= baza impozabilă.

Această legătură a fost remarcată pentru prima dată în 1776 când A. Smith exprima o idee conform căreia rate ale fiscalitatii prea ridicate distrug baza de impozitare. Acest concept este formulat concret de economistul Laffer în anii 1980, folosindu-se de o “curba” ce va pune în relate rata fiscalitatii (presiunea fiscală) și volumul veniturilor fiscale. Ideea de bază de la care a pornit Laffer a fost aceea conform căreia modificările ratei de fiscalitate pot avea două efecte asupra veniturilor fiscale:

efectul aritmetic;

efectul economic.

Efectul aritmetic se referă la faptul că atunci când rata fiscalitatii scade și veniturile fiscale (exprimate pe unitate de venit impozabil) vor scădea. În caz con-trar, când rata fiscalitatii crește, efectul aritmetic va face ca veniturile fiscale colectate pe unitate de venit impozabil să crească.

Efectul economic, însă, conduce la un impact pozitiv al scăderii ratei de fiscalitate asupra muncii și productiei și, deci și asupra bazei de impozitare. În schimb creșterea ratei fiscalitatii va avea un efect economic invers, de penalizare a partici-pării la activitatile impozabile.

Astfel, efectul aritmetic va actiona întotdeauna invers fata de efectul economic. În momentul combinării celor două tipuri de efecte, consecintele modificării ratei de fiscalitate asupra veniturilor fiscale nu mai sunt atât de evidente.

2.Politica fiscală

2.1 Concept

În abordarea politicii fiscale trebuie stabilit mai întâi, conceptul de politică fiscală, sfera politicii fiscale, obiectivele și rolul acesteia. Politica fiscală reprezintă o component esențială a politicii bugetare considerată ca fiind un ansamblu de măsuri inițiate și implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în economia reală. Intervenția statului, în cazul politicii fiscale, își face simțită prezența prin intermediul unor procese specific financiarfiscale precum: asigurarea echilibrelor bugetare, alocarea cheltuielilor bugetare și formarea prin impozite și taxe a veniturilor bugetare. Politica fiscală poate fi definită și ca o formă de intervenție indirect a statului în economie, aplicabilă pe piața bunurilor și serviciilor, intervenind cu precădere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne, modificarea ei fiind dificilă și lentă. Politica fiscală este strict și total reglementată juridic, asigurată prin forța legii, efectul aplicării acesteia în economie simțindu-se imediat. În sens larg politica fiscală este desemnată în cadrul autorităților publice de încasare și utilizare a resurselor indispensabile consumului public procurării de servicii și bunuri publice.

Conceptul de politică fiscală are la bază eficiența fiscală și un randament ridicat care va asigura venituri cât mai mari la bugetul de stat. Această politică are în vedere stimularea activității economice, a investițiilor, asigurarea protecției sociale și deasemeni susținerea unui principiu moral/juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia în contribuția individual la constituirea veniturilor. Cu alte cuvinte politica fiscală are în vedere fixarea volumului și a locurilor de unde provin resusele de alimentare a fondurilor financiare din sectorul public, procedee de prelevare care vor fi utilizate, a obiectivelor și modalităților de creare a acesteia prin intermediul instrumentelor sale specific reprezentate de taxe și impozite.

Politica fiscală vizează ansamblul deciziilor cu ajutorul cărora se realizează modelarea sistemului fiscal, din punct de vedere structural, și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de managerii publici cu putere de decizie în acest domeniu.

2.2.Obiectivele politicii fiscale

Autoritățile publice folosesc politică fiscală în scopul atingerii unor ținte nefiscale, de natură economică precum modificarea proceselor economice, rectificarea ciclului economic, eliminarea dezechilibrelor economice. În continuare având în vedere direcțiile spre care se îndreaptă politica fiscală putem enumera ca obiective principale ale politicii fiscale următoarele:

alimentarea bugetului cu resurse financiare necesare realizării funcțiilor statului;

stabilizarea economică prin care se urmărește: realizarea unei rate înalte de creștere economică; atingerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă; asigurarea stabilizării prețurilor și menținerea sub control a inflației; realizarea echilibrului balanței comerciale și a balanței de plăți externe;

reglarea economiei și redresarea creșterii economice; relațiile între fiscalitate, pe de o parte, reglarea economiei și relansarea creșterii economice, pe de altă parte, sunt relații de inderdependență și reciprocitate.

restructurarea și readaptarea economiei la cerințele modernității și performanței economice

La fel de importante sunt si obiectivele sociale pe care le urmăreste să le realizeze politica fiscală prin diverse activităti ce vizează reduceri, scutiri de impozite pentru unele categorii socio-profesionale, supraimpozitarea unor activități sau produse cu caracter distructiv asupra persoanei, etc.

2.3 Rolul politicii fiscale în economia națională

Economistul Richard Musgrave a identificat trei funcții ale politicii fiscale interconditionate și corelate cu rolul statului în economie: de alocare, de distribuție și de stabilizare. În continuare vom analiza aceste trei funcții ale politicii fiscale specificând rolul fiecăreia în economie

Politica fiscală are rol alocativ astfel aceasta stabilește atunci când statul trebuie să intervină în economie pentru a corija eșecurile pieței prin identificarea formelor acestora și deasemeni prin alocarea eficientă a resurselor pentru evitarea și reducerea lor. Atunci când se are în vedere corectarea procesului de alocare/realocare a resurselor cu ajutorul politicii fiscale, prezența statului în economie se resimte prin efectuarea analizei principalilor factori care conduc la o dereglare a pieței. Acești factori sunt reprezentați de bunurile publice, bunurile de merit/nemerit, externalitătile, puterea de monopol și asimetriile și imperfecțiunile informațional.

Un alt rol îndeplinit de politica fiscală, în concepția economistului Musgrave, este cel distributiv. Acest rol decurge din existența unor inegalități în repartiția veniturilor care se pare că este imposibil de eliminate. În dorința de a îndeplini cât mai bine acest rol politica fiscală trebuie să îndeplinească un set de cerințe: eficiența prin stimularea tuturor agenților economici în obținerea de rezultate în economie, solidaritatea prin legătură strânsă de acțiune care se referă la cei aflați temporar în perioade dificile, echitatea atunci când indivizii care participă la viața economică trebuie să fie remunerați ținând cont de capacitatea de produce realizată și creșterea economică în contextul în care fundamentarea politicii fiscale trebuie să susțină și să încurajeze creșterea PIB-ului pe o perioadă îndelungată de timp.

Rolul politicii fiscale de stabilizare a vieții economice este dependent de poltica bugetară aplicată, precum și de poltica de dezvoltare regională promovată în țara noastră. Constatăm că prin intermediul bugetului de stat se determină un raport între veniturile publice constitute în proporție de peste 90% din impozite și taxe și nevoi sociale pentru care se efectueza cheltuieli publice, urmărindu-se evitarea inechității în repartiția sarcinilor fiscale asupra membrilor societății. Cu ajutorul celeilalte politici și anume politica de dezvoltare regională se specifică anumite facilități de care profită întreprinzători din regiunile/zonele ale căror grad de dezvoltare economică este redus față de restul țării.

Ca mecanism de influențare a activității economice și sociale, sistemul stabilizator se bazează pe două compenente esențiale și anume cheltuielile publice și impozitele. În baza conceptelor privind construcția și funcționarea acestui mecanism s-a ajuns la conturarea “sistemului stabilizatorilor încorporate” de către economiștii neoclasici, dintre care se distinge, în mod deosebit P.A.Samuelson. Acest sistem, având în vedere impozite și cheltuieli publice, principalii stabilizatori încorporați prin politica fiscală în mecanismul economiei de piață, mai include și alte componente de esență financiară cum sunt contribuiile pentru asiguari sociale și ajutoarele de șomaj etc. Prin intermediul acestui sistem stabilizator se urmărește contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator precum recesiunea, criză, șomajul etc care perturbă procesele economice și sociale, respective stimularea evoluției pozitive a acestor procese. Expresie a deciziilor de politică fiscală, sistemele fiscale evaluate tind să atenueze într-o anumită măsură fluctuațiile ciclice ale economiilor, fără însă a putea să le elimine în mod integral. Acțiunea stabilizatoare se datorează flexibilității automate a fluxurilor încasărilor fiscale care au tendințe descrescătoare în recesiune și crescătoare în perioadele inflaționiste, dar și de creștere sănătoasă a economiei. În caz de recesiune a economiei, stoparea acesteia și relansarea creșterii se realizează prin intervenția statului. În perioada de stagnare temporară, creșterea deficitului bugetar poate stimuli cerearea agregată și îmbunătăți starea economiei. În cazul în care fenomenul inflaționist ia amploare majorarea automată a încasărilor fiscale reprezintă o frână sau un dividend fiscal care are un efect benefic pentru economie. În momentul în care în economie are loc o creștere sănătoasă și prudentă, fiind utilizați aproximativ toți factorii de produce, perioadă în care tendințele inflationsite și deflationsite nu se resimt, creșterea în mod automat a încasărilor fiscale reprezintă o frână fiscală care inhibă o creștere a economiei. Flexibilitatea automată a sitemelor fiscale moderne este accentuată de cuprinderea în structura acestora alături de impozitul pe veniturile persoanelor fizice, a impozitului pe societate și a impozitelor pe venitul consumat. Acestea au rolul de a stabiliza economia prin tendința de nivelare a fazelor ciclurilor economice.

Instrumente de realizare a politicii fiscale

În procesul de aplicare a impozitelor și taxelor și a celorlalte mijloace de colectare a veniturilor bugetare se constituie și acționează instrumente ale politcii fiscale manifestându-se prin mecanismele , structurile și procedurile fiscale specifice. Autoritatea publică acționează și deține un control direct asupra acestor instrumente variabile fiscale dintre care enumerăm :numărul și varietatea impozitelor utilizate, modalitatea impunerii de către stat, facilitate fiscale foarte diverse(ex:deduceri, scutiri, reduceri).

Impozitele sunt clasificate în funcție de formă de percepere, aceasta putând fi atât în natură cât și în bani, după obiectul impunerii (averea, cheltuielile sau venitul), scopul urmărit care împarte impozitele în impozite financiare și de ordine, după frecvența încasării ele pot fi permanente sau incidentale, după locul administarii impozitelor și trăsăturile de fond și de forma care împart impozitele în impozite directe și impozite indirect.

Impozitele directe și indirecte vor fi detaliate în continuare pentru o mai bună informare în ceea ce privește rolul acestora ca modalitatea de procurare a resurselor necesare, la dispoziția statului ,pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Impozitele directe se așează și se percep direct de la subiecții plătitori, având în vedere existența veniturilor și a averilor. Acest tip de impozit se grupează în două categorii și anume: impozite reale care se stabilesc în raport cu obiectele material (ex:clădiri, fabric etc), impozit personal care se stabilește în raport cu situația materială a contribuabilului. Se urmărește astfel repartizarea echilibrată a sarcinilor fiscale asupra subiecților plătitori. Atunci când discutăm despre impozitele directe se are în vedere impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe venitul persoanelor juridice și impozitul pe avere. Impozitul pe venitul persoanelor fizice se aplică atât persoanelor care au domiciliul sau reședință într-un anumit stat cât și asupra celor nerezidente care realizează venituri a căror sursă de proveniență se află pe teritoriul statului respective. Constatăm că în practică există diferite tipuri de siteme de impunere precum impozitarea venitului global, impozitarea separate a fiecărei categorii de venit. Impozitul se stabilește în fiecare an în urma unei declarații de impunere a contribuabilului sau a informațiilor pe care le dețin organele fiscale. Încasarea veniturilor din salarii, pensii, rente etc se realizează prin stopaj la sursă. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice se stabilește la aceeași perioadă că și impozitul veniturilor persoanelor fizice, se calculează cu ajutorul unor cote proporționale. În cazul impozitului pe avere acesta este în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al diferiților indivizi asupra unor bunuri mobile și immobile. Impozitul acesta se găsește în practică fiscală sub forma impozitului asupra averii prpriu-zise (impozitul pe proprietăți imobiliare, impozite asupra activului net etc.), impozitul pe sporul de avere (impozitul pe plusul de valoare imobliara etc.) și impozitul pe circulația de avere ( impozite pe donații, impozitele pe circulația capitalurilor etc.)

Impozitele indirecte sunt suportate de consumatori ai bunurilor și serviciilor economiei indiferent de veniturile, profesia, averea sau situația profesională. Astfel de impozite afectează puterea de cumpărare a consumatorului deoarece sunt stabilite în cote procentuale asupra valorii mărfurilor vândute sau serviciilor prestate. În perioadele de avânt economic impozitele indirect au un randament fiscal ridicat iar în perioadele de criză și depresiune randamentul este în scădere astfel că se observă că impozitele indirecte oscilează. Aceste impozite sunt reprezentante de taxele de consumație, taxele vamale, monopolurile fiscale cât și alte taxe.

În ceea ce privește taxele de consumație pe produs denumite și accize, sunt introduse în prețul de vânzare al mărfurilor fabricate în interiorul țării care îl percepe.

Taxele sunt sumele datorate de către contribuabil pentru anumite acte sau servicii prestate de organele statului și care se diferențiază de impozite prin următoarele trăsături caracteristice:

taxa reprezintă o plată neechivalentă a cheltuielii pentru serviciul prestat;

taxa reprezintă o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului pentru a acoperii doar o parte din serviciul prestat;

taxa este anticipativă;

taxa este unică pentru același act sau tip de serviciu;

sancțiunea neplății taxei este nulitatea actului;

răspunderea pentru neplatata taxei revine prestatorului nu contribuabilului.

4. Politica fiscală în UE

Politica fiscală în cadrul Uniunii Europene constă din două componente: impozitarea directă, care rămâne de competența exclusivă a statelor membre, și impozitarea indirectă, care influențează libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor. În ceea ce privește impozitarea directă, statele membre au luat măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală și dubla impunere. Politica fiscală este menită să evite distorsionarea concurenței între statele membre pe piața internă din cauza diferențelor între nivelurile și regimurile de impozitare indirectă. De asemenea, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale concurenței fiscale în situațiile în care societățile efectuează transferuri de lichidități între statele membre ale Uniunii Europene.

Suveranitatea fiscală se numără printre drepturile suverane fundamentale ale statelor membre care, în acest domeniu, au conferit Uniunii doar competențe limitate. La nivelul UE, politica fiscală este orientată spre funcționarea lipsită de impedimente a pieței unice; eforturile UE de continuare a armonizării în acest domeniu se concentrează, prin urmare, în principal asupra impozitării indirecte. În paralel cu aceste eforturi, UE își intensifică lupta împotriva evaziunii și a fraudei fiscale, care constituie o amenințare la adresa concurenței loiale și sunt cauza unui deficit bugetar major. În conformitate cu tratatul, măsurile fiscale trebuie adoptate de statele membre cu unanimitate. În timp ce politica fiscală este influențată, în mare măsură, de jurisprudența Curții Europene de Justiție, Parlamentul European nu dispune, în această privință, decât de dreptul de a fi consultat, excepție făcând chestiunile bugetare, în cazul cărora, în calitatea sa de autoritate bugetară, Parlamentul împarte competențele decizionale cu Consiliul.

Reformele fiscale in majoritatea statelor membre, au diferit ca întindere și profunzime, oscilând intre implementarea politicilor fiscale proprii prin majorarea sau reducerea sarcinilor fiscale și procesul de implementare a unor elemente de politică fiscală europeană, in acord cu impunerile sau recomandările UE., cu implicații multiple atât la nivelul contribuabililor cat si al decidenților publici.

Practica a demonstrat că procesele de integrare economica europeana, au determinat externalizarea în interiorul uniunii, a unor probleme specifice fiecărui stat, inclusiv a celor de natura fiscala, al căror impact poate avea efecte si asupra altor tari membre, sau pot să aducă atingere celor doi factori decisivi: garantarea libertăților comunitare, și protejarea pieței unice.

Pentru atenuarea acestor efecte, odată cu lansarea “proiectului Pieței Unice Europene”, s-a pus în mod explicit accentul pe armonizarea fiscală care să se bazeze pe regula prevalentei normelor comunitare in raport cu cele naționale, astfel încât reglementările fiscale naționale să fie restructurate și adaptate pe cat posibil in mod unitar, iar relațiile fiscale între țările membre ale Uniunii să se bazeze pe neutralitatea fiscală.

In acest sens, la inițiativa Comisiei Europene, au fost întreprinse in diferite etape, mai multe măsuri menite să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor fiscale naționale ale statelor membre, pentru a le face compatibile cu dreptul comunitar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, urmărind in principal eliminarea discriminării și dublei impuneri, prevenirea cazurilor involuntare de neimpozitare și a evaziunii și reducerea costurilor de conformitate pe care le presupune încadrarea nerezidenților sub incidența dispozițiilor mai multor sisteme fiscale.

Deși armonizarea fiscală la nivel comunitar a fost prevăzută de Tratatele UE și se dorea inițial a fi un obiectiv imediat, atât pentru impozitele indirecte cat si pentru cele directe, acest proces s-a impus cu dificultate, întâmpinând o serie de obstacole determinate și de faptul că obiectivele politici fiscale ale Comunității Europene și cele ale statelor membre, au fost si sunt diferite. Comunitatea are ca obiectiv realizarea uniunii economice și monetare, în timp ce statele membre au ca obiectiv imediat asigurarea resurselor fiscale necesare îndeplinirii responsabilității lor naționale și acoperirii cheltuielilor publice, animate de dorința de a utiliza în continuare fiscalitatea ca parghie financiară, economica și socială.

In timp, procesul armonizării fiscale a creat o serie de controverse asupra limitelor intervențiilor reglementatoare intre care să se acționeze de la nivelul organismelor UE, având în vedere abordările de conținut ale sensului dat armonizării. Dacă se are în vedere conceptul de armonizare ca termen generic, acesta poate fi înțeles fie ca o compatibilizare a diferențelor, fie ca o eliminare a diferențelor. Situată între aceste posibilități, armonizarea poate fi rezultatul evoluției unor acțiuni care să aibă ca finalitate, de la ,, o unificare fiscală’’ în sens de egalizare a ratelor și a bazelor de impunere, precum și a regulilor și procedurilor fiscale, până la ,,o coordonare fiscală”, prin care să se asigure coexistența regimurilor fiscale din statele membre, astfel încât decidenții publici să coopereze pentru a evita ca eventuale acțiuni cu caracter fiscal, să conducă la ,,externalități negative’’ asupra altor state membre, iar sistemele fiscale proprii, să urmărească aceleași obiective.

Potrivit unor opinii, niciuna din aceste soluții-limită nu convine stadiului atins de integrarea economică în UE. “unificarea fiscală” nu are nici bază legală (date fiind nu doar prevederile limitativ circumscrise ale Tratatului CE în materie fiscală, ci și existența principiului subsidiarității), nici suport politic (atâta vreme cât structura instituțională a UE nu este de tip federal) și nici raționalitate economică (în absența unificării politicilor economice la nivel comunitar). Pe de altă parte, simpla “coordonare fiscală” corespunde unui nivel de integrare economică și politică mult mai puțin avansată decât cea realizată până în prezent în cadrul UE și este incapabilă să asigure realizarea dezideratului “neutralității fiscale” (D.Negrescu , 2008)

Cu toate acestea, procesul armonizării fiscale a determinat din partea UE., atât intervenții reglementatoare mergând de la acțiuni de coordonarea fiscală, până la acțiuni de egalizare fiscală, respectiv a ratelor și bazelor de impunere, sau a regulilor și procedurilor de colectare a impozitelor, sau prin acțiuni combinate, astfel încât sistemele fiscale să urmărească aceleași obiective si finalități, care sa nu aducă atingere pieței unice europene.

Daca primele inițiative de armonizare nu au fost bine primite de statele membre deoarece se doreau a fi foarte radicale, fiind îndreptate către egalizarea tuturor ratelor și bazelor de impunere, începând din anii ’90 ele au devenit mai ponderate, însă efectul lor a permis în continuare ca sistemele fiscale naționale să difere cu mult, în special în cazul impozitelor directe, dacă avem în vedere: tipul impozitelor, baza de impunere, cotele de impunere, dar și procedurile administrative și de colectare. In mod argumentat, pentru a exista o comparabilitate a datelor privind clasificarea conturilor naționale, și în cadrul lor, a impozitelor și taxelor utilizate de fiecare stat membru, în anul 1995 a fost creat Sistemul European de Conturi (ESA95 -European System of Accounts).

Primele eforturi de armonizare, s-au îndreptat în special spre domeniul impozitelor indirecte, în scopul eliminării obstacolelor în calea exercitării libertăților de stabilire și de circulație a bunurilor, serviciilor si capitalurilor, dar si pentru a elimina controlul la frontiere si a limita concurența fiscala neloială între state. In acest sens, strategia fiscala a Comunității, a fost axata în principal pe taxele vamale, taxa pe valoarea adăugată si accize, fiind instituite si implementate in timp un număr mare de directive ca bază juridică, pentru fiecare domeniu în parte, având loc o cedare de competențe în favoarea Comunității, sau o limitare a competenței statelor membre (Costaș, 2006), astfel încât asistam în prezent la:

– o competență exclusivă în materie de taxe vamale, acolo unde statele membre nu au dreptul de a taxa atât comerțul intra-comunitar, cât și comerțul internațional, Comunitatea
având competenta să adopte legislație sau să încheie tratate internaționale;

– o competență partajată între Comunitate și statele membre, așa cum este în domeniul TVA, unde legislația comunitară nu permite statelor membre menținerea sau instituirea unei alte taxe asupra cifrei de afaceri, însă lasă la alegerea fiecărui stat membru sa stabilească un nivel al cotelor de impunere care trebuie sa se încadreze intr-un interval situat între 15% si 25% și cel mult două cote reduse până la cel puțin 5%), sau, așa cum este in cazul accizelor armonizate, a căror mărime trebuie stabilită cu respectarea unui nivel prevăzut de directivele comunitare în materie.

Chiar dacă prin reglementari comunitare succesive s-a conturat un regim comunitar aplicabil impozitelor indirecte, cu toate acestea, în cazul TVA, ca principal impozit indirect, la nivelul Statelor Membre, există diferențieri semnificative ale cotelor de impunere (Graficul 1), ceea ce ne face să afirmăm că situația este departe de realizarea dezideratului unei armonizări fiscale până la nivelul apropierii, sau unificării cotelor de impunere.

Graficul 1. Cote TVA aplicate in Statele Membre din Uniunea Europeană

la 1 iulie 2013

Sursa: Date prelucrate de autori după: European Commission Taxation and Customs Union, VAT Rates Applied in the Member States of the European Union- taxud.c.1(2013)2823545

In domeniul impozitelor directe, armonizarea fiscală a fost cu mult mai restrânsă, urmărindu-se în principal neafectarea liberei concurențe pe piață, minimizarea posibilităților de evaziune si evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre și nu în ultimul rând, evitarea efectelor negative ale concurentei între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migrație a afacerilor aflate în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil. Ultimul obiectiv ar putea fi considerat pe deplin justificat, dacă avem în vedere că in ultimul timp, s-a remarca tot mai mult o tendință identificabilă atât pe plan mondial dar si in interiorul UE ca o parte a bazei de impunere sa fie din ce in ce mai elastică în funcție de ratele de impunere, migrând spre zone fiscale cat mai favorabile.

Realizarea obiectivelor propuse in sfera armonizării impozitelor directe, a fost stânjenită de două obstacole care s-au amplificat reciproc: pe de o parte regula unanimității, care presupune ca toate statele membre ale UE trebuie sa fie de acord cu o decizie comunitara în materie de impozitare (baze sau cote de impozitare), și pe de alta parte datorita absenței unei convergențe de vederi asupra limitelor acestui demers (structura bazei de impozitare sau limite maxime sau minime ale cotelor de impozitare). Primele propuneri referitoare la armonizarea ratelor de impunere au fost formulate în rapoartele comitetelor “Neumark” (1963) și “Van den Tempel” (1971), însă nu s-au finalizat.

Un exemplu al evoluției cu pași mărunți a procesului de armonizare fiscală, în domeniul impozitării directe, îl reprezintă impozitarea companiilor, deoarece se considera ca există riscul ca ratele de impozitare foarte scăzute dintr-o țară, sau diversele reduceri fiscale să atragă, în mod neloial, firme din țări concurente cu efecte în erodarea bazelor de impozitare din țările lor de origine. In acest sens, sunt de menționat eforturile de realizarea a unei apropieri a dispozițiilor reglementare sau administrative din statele membre pentru stabilirea unei baze de impozitare consolidată comună (CCCTB) care să se aplice întregii activității a unei companii indiferent unde își desfășoară activitatea in cadrul Uniunii Europene. Complexitatea problemelor și extrema diversitate a recomandărilor și implicațiilor abordate cu privire la acest aspect de diferite comitete de experți și specialiști la care s-a apelat în decursul timpului, fac ca perspectiva finalizării acestor eforturi să fie incertă .

Dacă în domeniul impozitării companiilor preocupările pentru armonizare au fost mai intense, in domeniul impozitării veniturilor realizate de persoanele fizice astfel de preocupări s-au limitat la câteva măsuri referitoare la venituri realizate din circulația capitalurilor(dobânzi, redevențe) pentru a se evita dubla impunere internațională.

funcționarea si obiectivele sistemului fiscal la nivelul unui stat membru, nu poate fi abordat în mod independent, mai ales atunci când interacțiunea sa cu cele ale altor state au influente externe negative, in special asupra bunei funcționari a pieței unice europene. Astfel, o forma de armonizare fiscală, devine inevitabilă, iar o serie de aspecte se pot constitui in argumente pentru o armonizare fiscală, cum ar fi:

– eliminarea discriminării și a riscului dublei impuneri;

– prevenirea cazurilor involuntare de neimpozitare și a evaziunii fiscale, în special la
nivelul operațiunilor intracomunitare.

prevenirea pierderilor de venituri asociate concurenței fiscale și fragilizarea încasărilor în special prin migrarea bazelor de impozitare naționale între statele membre, în căutarea regimului fiscal mai favorabil

reducerea costurilor de conformitate pe care le presupune încadrarea nerezidenților sub incidența dispozițiilor mai multor sisteme fiscale;

nevalorificarea de către unele State Membre în raport cu altele, a avantajelor unei piețe unice, dar și din punctul de vedere al repartiției internaționale a veniturilor din impozite;

distorsionarea constituirii si implicit a alocării resurselor bugetare, cu consecințe negative asupra nivelului de finanțarea cheltuielilor publice;

De asemenea, lipsa unui sistem unic coordonat, poate influența modul în care se transmite și se aplică aceeași decizie de politică fiscală de la nivelul UE, la nivelul fiecărui stat, înregistrându-se astfel efecte diferite de cele așteptate a se realiza.

Dacă armonizarea fiscală bazată pe o coordonare fiscală ar conduce la îndepărtarea neajunsurilor menționate, considerăm ca realizarea unei armonizări totale nu ar fi necesară, ceea ce ar implica menținerea unor condiții de manifestare a concurentei fiscale, bazându-ne pe următoarele argumente, între care există unele raporturi de interdependență:

a) In condițiile manifestării dezechilibrelor economico-sociale, o armonizare totală, poate crea o vulnerabilitate a politicilor fiscale naționale, prin imposibilitatea de a de a se apăra in fața variațiilor climatului economic și in special a efectelor unor crize economico-financiare. In condițiile în care economia globală se confruntă cu mari dificultăți, a revenit în discuție problematica implicării active a statului în viața economică și socială, în încercarea de a atenua efectele dezechilibrelor existente și potențiale, inclusiv prin utilizarea politicii fiscale ca o pârghie de macrostabilizare. Pe perioada recentei crize, ,,multe state au considerat necesar sa crească cotele maxime de impozit pe venit, adoptând una din următoarele doua abordări: fie aplicarea unor noi cote de impozit pentru veniturile foarte mari, fie introducerea unor impozite temporare pentru situații urgente de deficit bugetar”(KPMG, 2012).

b) In condițiile actuale în care globalizarea economică și financiară a dezvoltat concurența pentru accesul la finanțări, inclusiv prin atragerea investițiilor străine, pentru statele mai puțin dezvoltate, posibilitatea atragerii investițiilor străine cu potențial economic prin utilizarea politicii fiscale ca instrument de atragere în jurisdicțiile lor fiscale, inclusiv prin utilizarea unor cote de impozitare mai reduse, ar fi printre puținele argumente. In context regional, pentru Statele Membre nou aderate, păstrarea unui anumit grad de independenta in politica fiscala fiscale s-ar putea dovedi a fi o alegere mai buna pe termen mediu, în care să parcurgă o traiectorie de consolidare fiscală, mi ales în prezent, când sustenabilitatea fiscală a finanțelor publice a devenit o prioritate majoră..

Daca in procesul de armonizare fiscala s-ar proceda la stabilirea unor cote de impozitare comune, tendința ar fi ca nivelul acestora sa fie la un nivel considerat ,,rezonabil’’ pentru toate statele membre, însă în mod logic, acest nivel ar trebui să fie la un nivel mai mic decât cel al cotelor mari practicate de statele dezvoltate si unul mai mare fata de cele practicate în prezent de statele mai puțin dezvoltate. In aceasta situație, apar reacții in ambele categorii de state. Pe de o parte statele dezvoltate ar fi nevoite sa-si redimensioneze cheltuielile publice in sensul diminuării, iar cele mai puțin dezvoltate ar pierde avantajele ratelor de impozitare mai mici, devenind insuficient de atrăgătoare pentru investițiile străine, si împovărătoare din punct de vedere fiscal pentru contribuabilii proprii. In acest caz, nu este de mirare că țările cu rate marginale mari de impunere nu apreciază concurența fiscală, în timp ce statele mai puțin dezvoltate, continua sa se afle într-un ,,concurs de frumusețe’’ cu cote de impozitare cât mai atractive pentru investițiile străine.

în condițiile existenței unei competiții fiscale în limite raționale atât la nivel local, cât și la nivele național, prin scăderea ratelor de impozitare, politica fiscală ar putea contribui la creșterea competitivității și la dezvoltarea afacerilor, deoarece contribuabilii ar păstra o parte mai mare din veniturile obținute, care pot asigura în viitor o creștere a bazei de impozitare si implicit a taxelor colectate. Reciproca insa nu este valabila, fiind binecunoscuta limita suportabilitatii presiunii fiscale potrivit teoriei reprezentata prin Curba Laffer. De asemenea, acest aspect poate deveni un factor de dezvoltare a economiilor europene prin creșterea gradului de mobilitate a factorilor de producție, în contextul competiției internaționale, deoarece investitorii pot beneficia de avantajele sistemelor fiscale cu cote mai reduse, fără să părăsească limitele UE.

e) In condițiile in care guvernele naționale sunt susceptibile de tendința de a ,, impozita pentru a cheltui’’ fără a gestiona eficient resursele financiare publice, concurența fiscală, poate contribui la limitarea acestor tendințe și stimularea creșterii eficienței bugetare prin utilizarea unor resurse mai mici și implicit reducerea vulnerabilității contribuabililor față de exploatarea exercitată asupra lor de către stat, care dorește permanent să-și sporească resursele majorând impozitele. De asemenea, atunci când contribuabilii știu că pot să-și transfere liber capitalurile ei se pot apăra mai ușor de abuzuri guvernamentale și de corupție.

f) Pretextul manifestării celor ,,patru libertăți’’la nivelul pieței unice europene, nu trebuie folosit pentru a se tinde către o eliminare a concurenței fiscale, în favoarea unei armonizări complete a sistemelor fiscale naționale. Nu se poate pune semnul de egalitate între concurența fiscală și concurența de piață în sens real. Concurența de piață este dominată de legea cererii și a ofertei, în timp ce concurența fiscală, este doar un aspect al concurenței între țari, ca rezultat al unor constrângeri de natură bugetară cât și al intereselor politice, economice și sociale. O armonizare totală, ar fi eficientă până la anumite limite, deoarece uniformizarea atenuează concurența fiscală regională, dar și cea mondială, ceea ce ar constitui un dezavantaj pentru sistemul fiscal european

5. Politica fiscal în România