Politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activității autorită ții publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii… [600226]

1.1 Sfera politicii fiscale

Politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activității autorită ții publice de
percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii
și bunuri publice.
Politica fisca lă reprezintă o com ponentă esențială a politicii bugetare, considerată lato
sensu , ca fiind un ansamblu de instrumente de intervenție a statului generate de procese specific
financiar -fiscale: formarea prin impozite și taxe, a veniturilor bugetare, alocare a cheltuielilor
bugetare, asigurarea ech ilibrelor bugetare.
În abordarea politicii fiscale trebuie s tabilite mai întâi, conceptul de politică fiscală, sfera
acesteia, precum și interdependența cu alte politici.
Prin politică fiscală se înțelege „volumul și provenienț a resurselor de alimentare a
fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite,
precum și mijloacele de realizare a acestora”1.
Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natur ă pur fiscală, fie
de natură publică, militară, socială etc. În aceste condiții, este ușor de observat că ea reprezintă o
parte integrantă a acțiunilor economice întreprinse de stat. Î ntre politica economică și cea fiscală
s-au creat puternice interdepende nțe, politica fiscală implicându -se în rezolvarea cerințelor
economiei prin acțiunea de intervenție a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în гîn
procesele economice.
Politica fiscală se interferează puternic ș i cu politicile sectoriale (industrie, comerț,
agricultură etc.) cu politicile financiar -monetare, sociale, precum și cu strategiile legislativ –
instituționale. Deoarece p relevările de resurse bănești de la persoanele fizice sau juridice la
fondurile publice conduc la scăderea patrim oniului contribuabililor, aceste prelevări trebuie să
fie stabilite de către autoritățile publice competente și să ia o formă juridică adecvată – lege,
decret etc. – care să fie opozabilă tuturor membrilor societății.
Prin intermediul politicii fiscale se poate ac ționa în sensul protejării sau î ncurajării
anumitor ramuri economice; astfel, inter venționismul fiscal poate viza obiective diferite, cum
sunt:
a) stimularea agenților economici spre realizarea de investiții în anumite domenii;
b) creșterea calității si a co mpetitivității produselor;
с) stimularea exportului;
1 i. gliga. considerații privind definirea răspunderii

d) protejarea mediului înconjurător etc.
Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective sociale se
aduc la îndeplinire prin măsur i cu caracter fiscal, cum sunt:
– exonerări și reduceri de impozite și taxe;
– aplicarea unor deduceri din materia impozabilă etc.
Totodată, prin modul de impozitare se are în vedere real izarea echității verticale (pe
seam a progresivității impunerii) dar și a celei orizontale (pe baza principiulu i ca la ve nituri egale
să se perceapă impozite egale).
Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi abordată decât în
strânsă legătură cu politica alocativă (politica bugetară, stricto sensu ). La rînd ul său, politica
fiscal -bugetară trebuie să fie corelată cu politica monetară și cu celelalte componente ale politicii
economice și soc iale, precum și cu cele de prot ecție a mediului, de apărare națională etc.
Politica fiscală este strâns legată de cea alocativă (bugetară), ele fiin d elaborate e –
concomitent de către autoritățile publice competente; o dată ce crește nivelul și se diversifică
structura cheltuielilor publice, se caută noi resurse de alimentare a fondu rilor publice. Realizarea
funcțiilor bugetare – de st abilizare conjun cturală, de afectare a resurselor și de repartiție a
veniturilor – presupune o abordare de ansa mblu a veniturilor și cheltuielilor bugetare, d eci o
politică fiscal- bugetară unitar ă.
Politica fiscală poate acționa asupra consumului prin modificarea cererii solva bile a
populației. Când se urmărește reducerea con sumului, în general, se recurge fie la majorarea
cotelor de impozit existente, fie la introducerea de impozite noi . Dacă se urmărește orientarea
cererii de consu m spre anumite produse, instru mentul îl constituie taxele de consumație prin
selectarea produselor supuse impu nerii și diferențierea cotelor de impunere.
În principiu, bugetul statului influențează economia prin soldul său, care exprimă – în caz
de deficit – un dezechilibru între venituri și che ltuieli. Interferența cu politi ca monetară devine
mai evidentă în funcție de mijloacele la care se recurge pentru a asigura finanțarea deficitului
bugetar.
Opțiunea pentru emisiune monetară – ca fiind un prim m ijloc de finanțare a deficitului
bugetar – se situează în domeniul politicii monetare și are ca efect sporirea cererii globale fară
contrapartidă restrictivă asupra cererii particulare; cu condiția, însă, ca presiunile inflaționiste să
nu anuleze efectele stimulative ale creșterii cheltuielilor public e.
Dacă se recurge la datoria publică prin creșterea datoriei interne a statului – ca fiind un al
doilea procedeu de finanțare a deficitului bugetar – se va produce o creștere a cererii de credite,
de natură să determine o sporire a ratei dobânzii – din nou elemente din sfera politicii monetare –

ceea ce va duce la scăderea investitțiilor, mai ales cele private, consolidându -se astfel sectorul de
stat, în detrimentul ce lui privat.
Dacă finanțarea deficitului bugetar se reali zează prin intermediul tranzacți ilor cu banca
centrală sau instituții internaționale – constituind o a treia posibilitate de finanțare a deficitului
bugetar – iar excedentele bugetare urmează același circuit, atunci, la nivelul depozitelor băncii
centrale, au loc scăderi sau creșteri ale disponibilităților bănești în conturi.
La cele expuse, putem spune că o decizie luată în domeniul fiscal -bugetar se realizează și
se răsfrânge asupra domeniului monetar, putând crea dezech ilibre mari în economie, prin
accentuarea inflației, creșterea ratei dobânzii etc.
Prin politica fiscală se stabilește, în primul rând, volumul resurselor financiare ale statului
necesare realizării funcțiilor și sarcinilo r sale; mărimea lor este dată de cuantumul cheltuielilor
publice aferente perioadei respective. Î n practică, de celе mai multe ori, între cererea și oferta de
resur se financiare nu se stabilește o concordanță deplină, ceea ce conduce fie la excedente, fie la
deficite bugetare. Aceste neconcordanțe se pot localiza la una sau la mai multe dintre structurile
bugetului general (consolidat):
– bugetul de stat ,
– bugetul administrațiilor locale,
– bugetul asigurărilor sociale,
– fondurile extrabugetare.
O coordonată importantă a politicii fiscale vizează, în al doilea rînd, proveniența
resurselor financiare; pri ncipala componentă este dată de resursele interne și numai în
completarea acestora de resursele externe. Autoritățile pu blice pot promova o politică fiscală
care să trateze la fel pe toți agenții economici, stabilind contribuții egale, sau pot face diferențieri
în tratamentul fiscal, în funcție de forma de proprietate, de forma juridică, de dimensiunea,
ramura economică, zona geografică sau sediul agentului economic.
În ceea ce privește cuantificarea contribuției persoanelor fizice la formarea fondurilor
publice, politica fiscală poate opta, de asemenea, ori pentru o contribuție egal repartizată, ori
pentru una diferențiată în raport cu obiectivele economice, sociale sau de altă natură.
În prezent, egalitarismul fiscal care exista în antichitate sau în evul mediu sub forma
capitației (de care am vorbit în capitolul pre cedent) este foarte puțin aplicat, deoarece politicile
fiscale modeme optează pentru diferențierea contribuției plătitorilor după anumite criterii, cum
sunt: putere a contributivă a plătitorului, dată de volumul veniturilor sau mărimea averii,
capacitatea de muncă, grupa socio -profesională din care fac parte (salariat, pensionar etc.),
situația personală (căsătorit, divorțat etc.).

O coordonată majoră a politicii fiscale, care are relevanță intemațională și funcțională
pentru economie în ansamblu, o repr ezintă, în al treilea rând, rata fiscalității. Aici vom spune că
nivelul fiscalității diferă în funcție de două categorii de factori:
a) factori proprii sistemului fiscal (multitudine a impozitelor, modul de calcul al materiei
impozabile, progresivitatea impunerii etc.);
b) factori independenți de sistemul fiscal ( produsul intern brut, natura instituțiilor politice
etc.).
Ortodoxia financiară a impus, ani la rând, un echilibru strict între veniturile și cheltuielile
aprobate prin bugetul statului, anualitatea bugetară și echilibrul fiind principii de neatins ale
finanțelor publice.
Rezolvarea problemelor legate de echilibrul bugetar se realizează în strânsă legătură cu
politica bugetară. Rolul politicii fiscal -bugetare constă în a accepta sau nu dezechilibre bugetare
(deficite bugetare).
În cazul apariției și persistenței deficitului bugetar, pe fondul expansiunii cheltu ielilor
bugetare, în condițiile imposibilității creșterii presiunii fiscale, trebuie asigurate modalitățile de
finanțare a acestuia, emisiune monetară (procedeu nedorit deoa rece este generator de fenomene
inflațion iste) sau împrumuturi de stat.
Împrumutur ile de stat r idică unele probleme legate de:
– scopul în care se contractează împrumuturile – realizarea unor obiective econo mico –
productive pentru infrastructură sau finanțarea unor cheltuieli de consum;
– resursele de rambursare a împrumuturilor – veniturile provenite de la obiecti vele
economice, venituri publice special afectate sau venituri generale ale bugetului;
– termenul și condițiile contractării împrumuturilor.
Dacă statul a recurs la contractarea de împrumutur i, eficiența acestora trebuie să fie
asigurată de modul lor de utilizare. Aceste împr umuturi pot îndeplini un rol binefic dacă sunt
folosite pentru scopuri productive, contribuind astfel la creșterea produs ului intern brut și
asigurând totodată resursele necesare pentru rambursarea lor. D acă împrumuturile de stat sunt
folosite în scopuri neproductive, ele nu reprezin tă decât impozite amânate, având doar rolul de a
întârzia momentul în care vor fi t ransferate asupra contribuabililor.
Împrumuturile de stat prezintă unele avantaje:
1) reprezintă un mijloc de procurare a resurselor financiare, mai rapid decât ipozi tele;
2) prin aceste împrumuturi, categoriile sociale înstărite au acces la un plasament si gur și
remunerator pentr u disponibilitățile lor bănești;
3) contractarea de împrumuturi este sin gura modalitate de finanțare a defi citului bugetar
în țările cu un nivel ridicat de fiscalitate.

Alături de avantaje, împrumuturile de stat prezintă și unele dezavantaje, mai ales pe
termen lung:
– antrenează cheltuieli suplimentare (dobânzi, comisioane etc.) care în timp, urmează să
fie acoperite tot pe seama majorării impozitelor;
– ușurează sarcina fiscală a generației actu ale în detrimentul celor viitoare (prin creșterea
cheltuielilor legate de rambursarea ratelor scadente și г.: dobânzilor);
– afectează capitalul națiunii, în timp ce impozitele diminuează doar veniturile acestuia .

1.2 S tructurile instituționale ale politicii fiscale

Politica fiscală dispune de numeroase pârghii de influențare a proceselor economice
(circumscrise intervenționismului statal) care trebuie conduse astfel, încât să acționeze în direcția
încurajării agen ților economici la efectuarea unor in vestiții productive, dezvoltării anumitor
domenii de activitate, stimulării contribuabililor spre muncă și economisire etc. O bună ilustrare
a diversității intervențiilor fiscale este dată de multitudinea avantajelor fiscale, destinate să
favorizeze anumite categorii de persoane sau să încurajeze anumite activități. Ele se acordă sub
forma exonerărilor, deducerilor sau reducerilor fiscal e și vizeizaă obiective diferite: investiții
productive, achiziționarea de locuințe etc.
Opusă politicii fiscale intervenționiste este politica fiscală de neutralitate, car e presupune
ca impozitele să nu influențeze în nici un caz activitatea economică, investițiile, schimburile
comerciale etc.
Teoriile intervenționiste afirmă că politica f iscal-bugetară, în ansamblul ei, poate fi
utilizată pentru reactivarea creșterii economice sau remedierea șomajului generat de neutralizarea
factorilor de producție.
Teor ia keynesistă se circumscrie ca promoto are a unei fiscalități moderate, pentru
stimularea complementară a agenților economici; afirmând necesitatea creșterii cheltuielilor
publice în vederea asigurării relansării economiei prin expansiunea cererii globale.
O caracteristică importantă a teoriei lui Keynes este aceea că s -a concentrat asupra
perioadelor economice critice, de recesiune sau depresiune, caracterizate prin șomaj accentuat,
scăderea investițiilor ș.a. D e asemenea, analiza keynesiană are o perspect ivă pe termen scurt,
aptă să rezol ve problemele specifice perioadelor de criză economică. Corespunzător acestei
teorii, multiplicatorul cheituielilor bugetare este superior multiplicatorului fiscal. Cu alte cuvinte,

la o anumită creștere a cheltuielilor pu blice are loc o sporire mai accentuat ă a produsului intern
brut decît dacă s -ar produce printr -o reducere de aceeași valoare a impozitelor.
Economia ofertei se opune teoriei keynes iene, axată pe stimularea cererii pe termen scurt.
Ea neagă teoria multiplic atorului bugetar, arătând că nu se poate acționa asupra nivelului
activității economice prin fluctuații ale cheituielilor publice. Se remarcă faptul că politica fiscal –
bugetară fondată pe existența unei relații multiplicative între modificările impozitelor și a
cheltuielilor publice și fluctuațiile producției sau veniturilor globale nu își atinge obiectivul,
putând avea chiar consecințe neașteptate și nedorite. Obiectivu l de stabilizare pe termen scurt
este pus sub semnul îndoielii, urmând a fi substituit c u obiectivul “eliberării” de ofertă .
Realizarea politicii fiscale în cadrul procesul ui de fiscalizare a economiei, atingerea
obiectivelor finale în intermedierea adecvată a mecanismelor și ariabilelor și variabililor fiscale
sunt posibile numai prin consti tuirea unei structuri instituțional- legislative și a unei rețele
funcțional -relaționale care să opereze și să implementeze politica fiscală. O componentă a acestei
structuri institutional- legislative o reprezintă instituțiile și organismele financiare (apa ratul
fiscal).
Aparatul fiscal cuprinde totalitatea organelor fiscale și de control ale statului, ale căror
atribuții constau în stabilirea impunerii; urmă rirea și încasarea impozitelor ș i taxelor, precum și
în controlul respectării legalității în acest do meniu .
Latura legislativă a activității fiscale este realiz ată de Parlament, iar latura executivă
revine Guvernului. Î n cadrul adminis trației publice, instituția de sp ecialitate prin care Guvernul
își îndeplinește atribuțiile în domeniul fiscal este Minist erul Finanțelor, prin organismele sale
centrale și te ritoriale. La nivel central, Min isterul Finanțelor este constituit din direcții de
special itate, cu atribuții distincte privind orientarea metodologică, precum și respectarea unitară
de către plătitori ș i aparatul fiscal central sau local a legislației fiscale. La nivel teritorial își
desfășoară acti vitatea direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat.
În procesul constituirii fondurilor bănești ale buget ului de stat, în soc ietate se fo rmează
relații financiare, a căror reglementare determină apariția raporturilor juridice fiscale. Î n funcție
de diversitatea și dinamica veniturilor statului, se disting mai multe categorii de raporturi juridice
fiscale:
– raporturi de contribuție la formarea fondurilor generale ale societății;
– raporturi de impunere;
– raporturi de taxare;
– raporturi de executare silită a obligațiilor fiscale.
Indiferent de natura veniturilor bugetare, structura raporturilor juridice fiscale cuprinde
obiect, subiecte și conținut.

Obiectul raporturilor juridice fiscale constă din sumele de bani reprezentând imp ozite și
taxe datorate de persoanele fizice și juridice.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul (cu drept de a impune) și contri buabilii (cu
obligația de a participa la realizarea ven iturilor statului), între ele fiind un raport de subordonare.
Statul este reprezentat de organele fiscale abilitate, din componența aparatului fiscal.
Statului, în calitate de autoritate publică, îi revine dreptul de suveranitate fiscală, constând în
puterea de a institui și a aplica un sistem de impozitare pe teritoriul său.
Contribuabilii (denumiți și subiecți plătitori) sunt reprezentați de persoane fizice s au
juridice care realizează venituri sau dețin bunuri supuse impozitării și care au obli gația juridică
de a plăti anumite impozite.
Conținutul raportului juridic fiscal este dat de drepturile și obligațiile ce revin subiecte lor
raportului, drepturi și obligații prevăzute în legislația cu caracter fiscal.
Realizar ea conținutului raporturilor fiscale – și implicit aplicarea politicii fiscale –
presupune asigurarea condițiilor pentru includerea în st ructurile fiscale a cerințelor echității
fiscale.
Echitatea fiscală impune ca persoana care plătește impozitul să îl su porte efectiv, adică să
se realizeze incidența directă (ca în cazul impozitului pe salari ). Uneori, persoana care plătește
impozitul reușește să recupereze, total sau parțial, de la persoane cu care intră în raporturi
economice suma plătită drept impozit. Cînd persoana care plătește impozitul este diferită față de
cea care îl suportă efectiv are loc incidența indirectă sau repercusiunea. Impozitele care se
repercutează cel ma ușor sunt cele indirecte, dar, în anumite limite acest fenomen se poate întâlni
și la impozitele directe (de ex.: impozitul pe profit).