Politica Fiscala In Cadrul Economiei Sectorului Public

Teoria politicii fiscale

Intervenționismul fiscal

Strucutrile instituționale ale politicii fiscale

Principiile politicii fiscale

Principiul politicii financiare

Principiul politicii economice

Bibliografie

Pagini 11

=== Politica fiscală în cadrul economiei sectorului public ===

Politica fiscală se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizarea resurselor necesare satisafacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice.

Politica fiscală reprezintă o componentă esențială a politicii bugetare, considerată ca fiind un ansamblu de instrumente de intervenție a statului generate de procese specific financiar-fiscale: formarea, prin impozite și taxe, a veniturilor publice, alocarea cheltuielilor bugetar și asigurarea echilibrelor bugetare.

În abordarea politicii fiscale trebuie stabilite conceptul de politică fiscală, sfera acesteia, precum și interdependeța cu alte politici.

Prin politică fiscală se înțelege volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prevalare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.

Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială, etc.

Între politica economică și cea fiscală s-au creat puternice interdependențe, politica fiscală implicându-se în rezolvarea cerințelor economiei prin acțiunea de intervenție a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în procesele economice.

Politica fiscală se interferează puternic și cu politicile sectoriale cu politicile financiar-monetare, sociale, precum și cu strategiile legislativ instituționale.

Prin intermediul politicii fiscale se poate acționa în sensul protejării sau încurajării anumitor ramuri economice, astfel, intervenționismul fiscal poate viza obiective diferite, cum ar fi:

– stimularea agenților economici spre realizarea de investiții în anumite domenii;

– creșterea calității și a competitivității produselor;

-stimularea exporturilor;

– protejarea mediului înconjurător;

Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective sociale se aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări și reduceri de impozite și taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă ș.a.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă. La rândul său, politica fiscal-bugetară trebuie să fie corelată cu politica monetară și cu celelalte componente ale politicii economice și sociale, precum și cu cele de protecție a mediului, de apărare națională.

Politica fiscală este strâns legată de cea alocativă, ele fiind elaborate concomitent de către autoritățile publice competente; odată cu creșterea nivelului și diversificarea structurii cheltuielilor publice se caută noi resurse de alimentare a fondurilor publice. Realizarea funcțiilor bugetare de stabilizare conjucturală, de afectare a resurselor și de repartiție a veniturilor, și presupune o abordare de ansamblu a veniturilor și cheltuielilor bugetare, deci o politică fiscală unitară.

Politica fiscală poate acționa asupra consumului, prin modificarea cererii solvabile a populației.

Bugetul statului influențează economia prin soldul său, care exprimă un dezechilibru între venituri ș icheltuieli. Înterferența cu politica monetară devine mai evidentă în funcție de mijloacele la care se recurge pentru a asigura finanțarea deficitului bugetar.

Teoria politicii fiscale

Prin politica fiscală se stabilește volumul resurselor financiare ale statului necesare realizării funcțiilor și sarcinilor sale, mărimea lor este dată de cunatumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective.

O coordonată importantă a politicii fiscale este dată de proveniența resurselor financiare. Principala componentă este dată de resursele interne. Autoritățile publice pot promova o politică fiscală bazată pe egalitatea de tratament a agenților economici, stabilind contribuții egale, sau pot face diferențieri în tratamentul fiscal, în funcție de forma de proprietate, forma juridică, dimensiunea, ramura economică, zona geografică sau sediul agentului economic.

În ceea ce privește cuntificarea contribuției persoanelor fizice la formarea fondurilor publice, politica fiscală poate opta, fie pentru o contribuție egal repartizată, fie pentru una diferențiată în raport cu obiectivele economice, sociale sau de altă natură.

O coordinată esențială a politicii fiscale, cu relevanță internațională și funcțională pentru economie în ansamblu, o reprezintă rata fiscalității.

Materia financiară a impus un echilibru strict între veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul statului, anualitatea bugetară și echilibrul fiind principii de neatins ale Finanțelor Publice.

Intervenționismul fiscal

Politica fiscală dispune de numeroase pârghii de influențare a proceselor economice care trebuie conduse astfel încât să acționeze în direcția încurajării agenților economici la efectuarea unor investiții productive, dezvoltării anumitor domenii de activitate, stimulării contribuabililor spre muncă și economisire.

Opusă politicii fiscale intervenționiste este politica fiscală de neutralitate, care presupune ca impozitele să n uinfluențeze în nici un caz activitatea economică, investițiile, schimburile comerciale, etc.

Teoriile intervenționiste afirmă că politica fiscal bugetară poate fi utilizată pentru reactivarea creșterii economice sau remedierea șomajului generat de neutralizarea factorilor de producție.

Teoria keinesistă se pronunță, ca promotoare a unei fiscalități moderate, pentru stimulare complementară a agenților economici, afirmând necesitatea creșterii cheltuielilor publice în vederea asigurării relansării economiei prin expansiunea cererii globale.

O caracteristică importantă a teoriei lui Keynes este aceea că s-a concentrat asupra perioadelor economice critice, de recesiune sau depresie, caracterizate prin șomaj accentuat, scăderea investițiilor ș.a. de asemenea, economistul amintit are o perspectivă pe termen scurt, aptă să rezolve problemele specifice perioadelor de criză economică. Corespunzător acestei teorii, multiplicatorul cheltuielilor bugetare este superior multiplicatorului fiscal. Astfel, la o anumită creștere a cheltuielilor publice are loc o sporire mai accentuată a produsului intern brut decât dacă s-ar produce printr-o reducere de aceiași valoare a impozitelor.

Economia ofertei s eopune teoriei lui Keynes, axată pe stimularea cererii pe termen scurt. Ea neagă teoria multiplicatorului bugetar, arătând că n us epoate acționa asupra nivelului activității economice prin fluctuații ale chletuielilor publice și fluctuației producției sau veniturilor globale nu își atinge obiectivul, putând avea chiar consecințe neașteptate și nedorite.

Strucutrile instituționale ale politicii fiscale

Realizarea politicii fiscale în cadrul procesului de fiscalizare a economiei, atingerea obiectivelor finale în intermedierea adecvată a mecanismelor și variabilelor fiscale sunt posibile numai prin constituirea unei structuri instituțional legislative și a unei rețele funcțional – relaționale care să opereze și să implementeze politica fiascală. O componentă a acestei structuri instituțional legislative o reprezintă instituțiile și organismele financiare.

Aparatul fiscal cuprinde totalitatea organelor fiscale și de control ale statului, ale căror atribuții constau în stabilirea impunerii, urmărirea și încasarea impozitelor și taxelor, precum și controlul respectării legalității în acest domeniu.

Latura legislativă a activității fiscale este realizată de Parlament, iar latura executivă de Guvern. În cadrul administrației publice, instituția de specialitate prin care Guvernul își îndeplinește atribuțiile în domeniul fiscal este Ministerul Finanțelor Publice, prin organismele sale centrale și locale. La nivel central, Ministerul Finațelor Publice este constituit din direcții de specialitate, cu atribuții distincte privind orientarea metodologică, precum și respectarea unitară de către plătitori și aparatiul fiscal central sau local a legislației fiscale. La nivel teritorial își desfășoară activitatea direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat.

În procesul constituirii fondurilor bănești ale bugetului de stat, în societate se formează relații financiare, a căror reglementare determină apariția raporturilor juridice fiscale. În funcție de diversitatea și dinamica veniturilor statului, se disting mai multe categorii de raporturi juridice fiscale:

raporturi de contribuție la formarea fondurilor genberale ale societății;

raporturi de impunere;

raporturi de taxare;

raporturi de executare silită a obligațiilor fiscale.

Obiectul raporturilor juridice fiscale constă din sumele de bani reprezentând impozite și taxe datorate de persoanele fizice și juridice.

Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul și contribuabilii, între ei existând un raport de subordonare.

Statul este reprezentat de organele fiscale abilitate, din componența aparatului fiscal. Statul, în calitate de autoritate publică, îi revine dreptul de suveranitate fiscală, constând în puterea de a institui și a aplica un sistem de impozitare pe teritoriul său.

Conținutul raportului juridic fiscal este dat de drepturile și obligațiile ce revin subiectelor raportului, drepturi și obligații prevăzute în legislația cu caracter fiscal.

Realizarea conținutului raporturilor juridice fiscale presupune asigurarea condițiillor pentru includerea în strucutrile fiscale a cerințelor echității fiscale.

Echitatea fiscală impune ca persoana care plătește impozitul să îl suporte efectiv, adică să se realizeze incidența directă.

Principiile politicii fiscale

Una din preocupările economiștilor în materie de impozite a fost aceea de a de limita și defini cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem fiscal pentru a fi considerat rațional. Asemenea principii au în vedere dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și obiectivelor social economice pe care le urmărește politica fiscală.

Principiul impunerii echitabile – în ciuda faptului că este unanim admis că repartizarea sarcinilor fiscale pe clase și pături sociale trebuie să se facă cu respectarea principiului echității, totuțu, aplicarea acestui principiu întâmpină greutăți, deoarece noțiunea de echitate se bucură deinterpretări diferite, iar mijloacele d ecunatificare nu sunt riguroase.

În funcție de gradul de cuprindere a subiectelor și a materiei impozabile, impunerea poate fi calificată ca fiind generală sau parțială (atunci când unele clase sociale beneficiază de anumite facilități fiscale).

Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în vedere la repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societății, este necesar să se facă distincție între egalitatea în fața impozitului și egalitatea prin impozit.

Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice și juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își are sediul, să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a țării. De asemea, potrivit aceluiași tip de egalitate, impunerea trebuie să se facă în același mod pentru toate unitățile economice, indiferent de forma juridică în care sunt organbizate sau funcționează. În consecință, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea impozitului.

În opoziție cu egalitatea în fața impozitului, egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinilor fiscale de la o persoană la alta, în raport de o serie de factori economico-sociali, printre care: mărimea absolută a materiei impozabile, situația persoanlă a subiectului impozabil, ș.a

În funcție de sursa de proveniență a veniturilor, egalitatea poate fi orizontală sau verticală.

În cadrul egalității orizontale, se analizează mărimea relativă a sarciunilor fiscale la care este supusă o persoană fizică sau juridică pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, în comparație cu sarcina la care este supusă o altă persoană, pentru veniturile de acieși mărime sau realizate din altă sursă.

În cazul egalității vericale, se analizează mărimea relativă a sarcinii fiscale, corespunzător unor venituri diferite în cuantum, de către persoane diferite dar care au aceiași sursă de venit.

În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere, și anume: în cote fixe și în cote procentuale. Impunerea în cote fixe, realizată sub forma unei dări pe locuitor, nu ține cont nici de venitul, nici de averea sau situația persoanei impozabile. Este un impozit fix și neutru. La impunerea în cote procentuale, fiecare contribuabil participă la acoperirea cheltuielilor publice proporțional cu venitul său.

În practica financiară a statelor capitaliste, se întâlnesc cazuri când pe măsura sporirii veniturilor, cota de impunere scade, în loc să crească. Acest tip de impunere – impunere regresivă- este de obicei rezultatul metodelor de evaluare a veniturilor diferitelor clase sociale, practicate în scopul avantajării claselor exploatatoare care realizează venituri mari, în detrimentul clasei muncitoare.

Principiul politicii financiare

Atunci când introduce un nou impozit, staul urmărește ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.

Pentru ca un impozit să fie considerat ca având un randament fiscal ridicat este necesar ca acesta să fie universal.

Un impozit este stabil atunci când nu este influențat de oscilațiile provocate de conjucntura socio-economică. Randamentul fiscal al unui impozit stabil nu crește odată cu sporirea producției și a veniturilor și nici nu scade în perioadele de criză, când se reduce materia impozabilă. În realitate, stabilirea impozitului este puternic influențată de acțiunea stihică a legilor economice care face ca evoluția sinuoasă a producției și desfacerii să imprime aceiași dinamică atât venitului național, cât și încasărilor din impozite.

Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor bugetare: să fie majorat atunci când cheltuielile cresc, și să fie redus când cheltuielile scad.

O altă latură a principiului politicii fiscale o constituie alegerea tipului și a numărului de impozite prin care statul își va procura veniturile fiscale.

În societatea modernă, practicarea unui singur tip de impozite ar fi irealizabilă, deoarece respectivul impozit, care ar fi stabilit în funcție de puterea economică a plătitorului, ar genera nemulțumiri, stimulând tendințele evazioniste și de transferare a sarcinilor fiscale, ducând în final la erori.

Prin politica fiscală promovată de stat se urmăresc și unele scopuri sociale, aplicându-se o impunere diferențiată a veniturilor sau a averii diferitelor categori sociale, în funcți de interesele partidului de guvernământ. Uneori cercurile conducătoare sunt nevoite să acorde anumite facilități fiscale celor cu venituri reduse. Alteori, impozitele sunt un instrument eficient de limitare a formării unor averi mari pe calea succesiunilor. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, partidul de guvernământ caută să abată atenția populației de la unele aspecte politice aflate la ordinea de zi, să-și păstreze influența în rândurile unor categorii sociale, etc.

Principiul politicii economice

Statul utilizează impozite nu numai ca un mijloc de procurare a veniturilor fiscale, ci și pentru a influența dezvoltarea producției sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producției sau consumul unui anumit produs.

În aceste condiții, pentru a stimula consumul unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care î-l grevează, iar pentru a restrânge consumul procedează în sens invers, majorează cotele impozitelor impuse.

Pentru încurajarea dezvoltării unei ramuri economice, staul stabilește taxe vamale ridicate la import, reduce sau scutește de impozite indirecte circulația produselor respective obținute în țară sau micșorează impozitele directe datorate de capitaliștii autohtoni, admite amortizarea accelerată a capitalului fix, ducând astfel la diminuarea profitului impozabil al societăților care activează în ramura respectivă.

BIBILOGRAFIE

Condor, Ioan – „Drept financiar și fiscal”, Ed. Tribuna Economică, București, 1996

Glica, Ion – „Drept financiar”, Ed. Humanitas, București, 1998

Glica, Ion – „Dreptul finanțelor publice”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1995

Șaguna, Dan. Drosu – „Drept financiar și fiscal”, ed. All Beck, București, 2003

Legea nr. 189/1998 privind finanțele publice locale

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice