Politica Fiscala Componenta Principala a Politicii Financiare a Statului

Etimologic, conceptul de politică provine din cuvintele grecești „politike” având ca însemnătate „arta de a administra bine ”, și „polis” care înseamnă oraș, acesta fiind privit ca o formă de organizare politică. Conceptul de „politike”este folosit în știința administrației „pentru a reda ideea de reglare a raporturilor dintre instituțiile publice, în conformitate cu interesul puterii”.

În sensul cel mai larg și privit la modul general, conceptul de politică presupune totalitatea activităților care tind spre a căpăta puterea și de a o păstra în comunitate, de anumite grupări politice care au fost create cu scopul de a obține o serie de interese. Astfel, politica este prezentă la activitățile pe care le desfășoară diversele grupuri sociale sau alte formațiuni politice care sunt reprezentate de colectivități de o marime mai mare sau mai mică care sunt orientate spre a atinge interesele acestora. În cadrul acestor activități se urmărește stabilirea unor obiective care se vor pune în aplicare în diferite domenii la nivel economico-social, dar și găsirea unor metode și intrumente care să fie utilizate în realizarea obiectivelor propuse, astfel se evidențiază noțiunea de politică a unei formațiuni. De regulă, politica unei formațiuni se evidențiază prin programele electorale care sunt oferite alegătorilor pentru a le trata, iar mai apoi fiecare cetățean având drepul de a-și spune părerea.

În antichitate, politica era percepută ca o manieră de a garanta o majorare a bunăstării, a bogăției populației, iar într-o accepțiune modernă, ar însemna o dezvoltate economică și socială a colectivității.

În sfârșit, politica presupune totalitatea alegerilor, dar în mod special, a deciziilor în ceea ce privește organizarea și guvernarea activităților pe care le desfășoară individul în societate. Prin structura sa, se urmărește câștigarea unor interese, care au corespuns cu obiectivele urmărite. Noțiunea de politică este ultilizată atât la nivelul activităților cu caracter public, cât și la nivelul societăților de capital, întreprinderilor, instituțiilor, organismelor și organizațiilor de gen economic, social, cultural și altele.

Politica fiscală face parte din componența politicii financiare guvernamentale, fiind și o componentă a politicii economice și sociale alături de alte tipuri de politică, printre care: politica monetară, politica bugetară, politica valutară,etc, și care are o relație directă cu noțiunea de fiscalitate. Etimologic, conceptul de fiscalitate provine din limba latină, mai exact din rădăcinile cuvântului „fiscus” care era folosit în Imperiul Roman și avea înțelesul de coș în care erau strânse toate veniturile de la cetățeni pentru tezaurul principelui, care mai târziu erau folosite pentru achitatea unor cheltuieli care erau privite a fi publice. După cum spun unii autori, „tezaurul principelui a coexistat cu un alt tezaur administrat separat de către stat, după supunerea Senatului de către împărat, s-a ajuns la contopirea celor doua tezaure, prin includerea celui din urmă în cadrul fiscului, iar procurarea resurselor la fisc și acoperirea cheltuielilor publice s-au conturat ca probleme fundamentale în funcționarea Imperiului Roman”.

Conform semnificațiilor sale economice, „fiscalitatea exprimă, în mod generic, procese de redistribuire obligatorie a produsului național și, uneori, chiar a avuției naționale, pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului și, în general, ale autorităților publice”. Aceasta iese în evidență prin prelevarea obligatorie a resurselor care se pun la dispoziția statului sau a autorităților publice, acestea fiind concretizate în taxe, dări, iar mai apoi acestea sunt distribuite sub formă generală a cheltuililor publice.

Rata fiscalității joacă un rol foarte important în procurarea resurselor, deoarece acestea din urmă presupun acel proces de redistribuire a veniturilor, în mod automat și al PIB-ului, iar argumentele pe seama cărora politica fiscală acționează nu sunt altele decât volumul PIB-ului și rata fiscalității care se afllă la un anumit stadiu. Această rată este calculată în procente, sub forma unui raport între totalitatea veniturilor și PIB, conform relației :

RF = ,

unde: RF – reprezintă rata fiscalității, care indică ce procent din produsul intern brut este este acumulat de către stat prin intermediul unor instrumente fiscale;

VF – reprezintă veniturile totale, mai exact totalitatea încasărilor care s-au efectuat de-a lungul unui an cu ajutorul anumitor instrumente fiscale;

PIB – reprezintă produsul intern brut efectuat pe parcursul unui an.

Expresia fiscalitatea întreprinderii, pare a fi una neclară, chiar dacă întreprinderea iși crează singură politica ea tot trebuie sa aibă în vedere respectarea legislației, mai exact cadrul juridic care este dictat de către autoritățile publice. Cu toate că se cunosc aceste chestiuni, întreprinderea „poate acționa astfel încât să valorifice prevederile legislației fiscale în interesul propriu făra a conveni intereselor generale ale societății prin eludarea, încălcarea sau specularea imperfecțiunilor acestora”. În fond, întreprinderea are toată libertatea de a alege și de a lua decizii asfel să fie pe fie pe drumul cel bun, iar în final să-și atingă interesele.

Prin urmare, fiscalitatea presupune acel sistem de percepere a impozitelor, totalitatea legilor, a regulilor, iar mai apoi metodele care se pun în aplicare pentru stabilirea, evaluarea și încasarea acelor taxe și impozite. În prezent, locul cel mai important în ceea ce privește prelevarile obligatorii este de deținut de fiscalitate. Operațiunile care se efectuează în cadrul sistemului de impozitare presupun în primul rând stabilirea obiectului ce va fi impozitat, în al doilea rând menționarea bazei de impunere, apoi efectuarea calculului pentru a se știi cu exactitate care este suma care va trebui plătită, iar în cele din urmă se efectuează plata și respectiv încasarea acesteia.

Conceptul de politică fiscală este abordat din mai multe puncte de vedere, astfel unii autori consideră că acesta semnifică numai adunarea resurselor sub formă de taxe și impozite. Datorită acestui punct de vedere, politica fiscală presupune „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor finaciare, destinate finanțării nevoilor publice și a realizării unor finalități de natura economico-socială, în condițiile în care asupra economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică”. Chiar dacă felul și amploarea macrodeciziilor nu contează într-o proporție prea mare, acestea sunt exercitate prin constrângere publică, care este organizată și fundamentată din punct de vedere social și care pune în mișcare dezvoltarea sistemului fiscal. Acest sistem semnifică un produs al gândirii, al deciziei, dar și al acțiunii factorului uman datorită dezvoltării comunității umane, fiind înființat spre a răspunde îndeosebi unor obiective financiare, la care le-au fost adăugate pe parcurs și obiective de natură economico-socială. Sistemul fiscal presupune expresia deciziilor de politică fiscală și totodată, instrumentul prin care deciziile sunt interpretate în practică. Prin urmare se poate considera că sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii,metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente(materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”

În alte opinii, politica fiscală este considerată a fi „ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, caracterizând opțiunile statului în materie de impozite și taxe”.Totodată, și Gheorghe Manolescu, care este interesat de însemnătatea politicii fiscale, consideră că, în sensul cel mai larg, aceasta „se constituie în cadrul activității autorității publice de percepre și utilizare e resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metode de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloace de realizare a acestora”.

Din cele redate mai sus, se constată că problematica resurselor fiscale și cea a cheltuielilor publice nu este de ajuns pentru conținutul politicii fiscale. Politica fiscală a fost abordată într-o modalitate idealistă, prin faptul că se adună resursele finaciare, dar nu sunt stabilite cheltuielile publice de efectuat, mai bine zis nu este stabilit necesarul de finațat. Astfel, este nefiresc ca, contribuabilii să plătească taxe și impozite, dar fără a fi prevăzute cheltuielile publice, neștiindu-se de fapt pentru ce sunt acordate, sau dacă ajută la finanțarea unor proiecte.

În sens larg, conceptul de politică fiscală presupune alegerile autorităților publice în vederea obținerii, dar și folosirii resurselor fiscale, pentru a îndeplinii nevoia de utilitate publică. Astfel, se determină felurile prin care autoritățile publice pot aduna, distribui și, în cele din urmă utiliza resursele financiare.

În sens restrâns, politica fiscală este caracterizată prin totalitatea alegerilor autorităților publice, dar doar a modalităților de procurare a resurselor financiare, adică prelevarea obligatorie a taxelor și impozitelor. Astfel, în această abordare, politica fiscală este văzută adesea ca fiind o politică a impozitelor ca acțiuni independente de irosirea lor, punându-se amprenta pe restrictivitatea problematicii acesteia. Deoarece se face referire doar la o anumită latură, adică acea de procurare a resurselor financiar-fiscale, efectuându-se prin taxe și impozie, se omite elementul necesar, respectiv nevoia de finanțare a chetuielilor care sunt necesare activităților de interes public. In această accepțiune delimitată, este afectat impulsul de concepere și mai ales de punere în aplicare, deoarece în viața reală politica de impozite este determinată de existența utilităților publice, adică de cheltuieli cu caracter public, pentru care se motivează prelevarea resurselor financiar-fiscale. Datorită acestui fapt, politica fiscală trebuie să aibă în componența sa și cealaltă latură care este foarte importantă, cea a cheltuielilor publice, fără de care nu se poate.

Prin urmare, politica fiscală văzută de unii autori poate fi definită ca fiind „ansamblul de activități, metode, forme, tehnici, instrumente și instituții specifice prin care se realizează procurarea de resurse fiscale la dispoziția statului, și în general, a autorităților publice, precum și distribuirea lor pentru satisfacerea nevoilor publice”. Acțiunile care se desfășoară pentru prelevarea de resurse financiare, ca și la cele de distribuire și de utilizare a lor, scot în evidență majoritatea veniturilor si cheltuielilor cu caracter bugetar. În funcție de aceasta, politica fiscală este în legătură cu politica bugetară, întrucât procurarea de resurse cu caracter fiscal se crează ca venituri bugetare, iar în ceea ce privește distribuirea lor se face pentru cheltuieli bugetare.

Pentru procurarea, alocarea și utilizarea resurselor financiar-fiscale, politica fiscală are la bază o serie de instrumente fiscale și obiective proprii de manifestare, acestea sunt:

Procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziția autorităților publice, acest obiectiv presupune acele alegeri privind modalitățile efective de adunare a resurselor, iar cel mai important, constituirea unui sistem de impozitare.

Alocarea și utilizarea eficientă a resurselor fiscale, presupune fixarea locurilor, modurilor de distribuire și folosire a resurselor, acestea fiind concretizate în sistemul cheltuielilor publice care își propune să satisfacă la un nivel cât mai înalt, cerințele de eficacitate si de oportunitate.

Asigurarea funcționării normale a instituțiilor publice, acest obiectiv face referire la deciziile care sunt luate în vederea asigurării mobilizării și a alocării corecte a resurselor pentru ca instituțiile publice să-și desfășoare activițățile în condiții cât mai bune, ținînd cont că majoritatea resurselor au un caracter fiscal și sunt destinate consumului pentru constituirea și bunul mers al acestor instituții.

Realizarea procesului de redistribuire a produsului național între diferite domenii de activitate, sfere de cuprindere și tipurile de persoane. Prin acest obiectiv, politica fiscală trebuie să se centreze pe o serie de principii de drept, apărare socială și echilibrare economică.

Influențarea unor procese economico-sociale, corespunzător scopurilor politicii fiscale. În acest cadru se pune accent pe interesele privind echilibrul economiei care care a fost lovită de factori perturbatori, dorința de modernizare și de restructurare, dar și de dezvoltare a sociatății.

Concluzionând, totalitatea definițiilor date politicii fiscale accentuează rolul, locul, dar și modalitatea de mișcare a politicii fiscale, acesata depinde foarte mult de mediul economic, având la bază un număr de factori, printre care cei mai importanți fiind nivelul veniturilor polulației și starea economiei.

1.2.Dimensiunea fiscalității reflectată în politicile financiare ale întreprinderii

Într-o accepțiune mai restrânsă, politica financiară a întreprinderii constă într-un „ansamblu de decizii, de opțiuni fundamentale pentru cea mai eficientă alocare a capitalului”. Prin această definire, se arată pe de o parte, obiectivul clar pe care îl are o politică bine gândită, care este scoasă în evidență de o unitate econonică care cunoaște foarte bine mediul în care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, această politică trebuie să țină cont de interesele pe care le urmărește unitatea economică și care dorește să și le îndeplinească, ținând cont de riscurile care pot să apară și de situațiile cu care se va confrunta în cazul apariției unor factori perturbatori care pot să afecteze valoarea firmei, creșterea aceasteia din urmă fiind unul dintre importantele obiective puse în plan care trebuie îndeplinit.

Concomitent, politica financiară a unității economice face parte din politica economică, astfel, conceperea și punerea în aplicare a unor decizii de politică economică înglobează elementele financiare care au un rol foarte important, în lipsa lor nu ar fi posibilă constituirea și mai apoi funcționarea în condiții optime a întreprinderii. Datorită celor afirmate anterior, se poate constata existența unor căi prin care politica financiară a unității economice se manifestă în relație cu tematica financiară caracteristică creării, realizarii de investiții, valorificării, alocării câștigului și în cele din urmă acordării unei cote părți din câștigul firmei acționarului. Aceste cai pot fi:

Supunerea unui proces de selecție a planurilor de investiții, iar apoi alocarea unor resurse financiare pentru punerea în aplicare a planului pentru care s-a optat;

Găsirea unor medode de finanțare;

Stabilirea bazei economico-financire a firmei, cu garantarea unei relații optime între valoare proprie de care dispune și valoare împrumutată;

Stabilirea unei variante pentru alocarea profitului;

Gradul de îndatorare a unității economice, datorită nevoii de lichidități, progresul ratei dobânzii și altele.

Toate aceste direcții de manifestare a politicii financiare a întreprinderii necesită componente caracteristice destinate examinării factorilor de decizie, în intenția stabilirii opțiunilor, ținând cont de influența celor din urmă asupra acțiunilor realizate de întreprindere. Din acest punct de vedere, politica finaciară a întreprinderii, poate semnifica totalitatea deciziilor cu privire la acțiunile de ordin financiar, cuprinzând și obiectivele proprii, acestea putând fi pe o perioadă de timp mai lungă, care mai pot fi numite obiective de ordin strategic concluzionate în investiții sau modificări ale capitalului și obiective care pot fi pe o perioadă de timp mai scurtă, sau obiective de ordin tactic, acestea fiind evidențiate de încheierea unor contracte de împrumut pe termen scurt sau constituirea fluxurilor de trezorerie.

În general, orice întreprindere pentru a se putea organiza și pentru a putea fincționa, elaborează și pune în practică o serie de decizii financiare, iar rezultatele reies din ipostazele în care sunt puse organismele sau decidenții economici în relație cu modalitatea de aplicare a deciziilor respective. Aceste decizii financiare presupun de fapt rezultatele unui proces prin care s-au făcut alegeri dintre mai multe variante care erau considerate a fi bune în soluționarea unor probleme din cadrul unității economice.

În principiu, atunci când se ia o decizie, aceasta poate face referire atât la metodele de prelevare a resurselor bănești care sunt necesare, sau pentru constituirea unor fonduri, cât și la cele de distribuire și apoi ultilizare a rspectivelor fonduri, în concordanță cu interesele care sunt urmărite de cei care administrează aceste resurse.

La modul cel mai rațional, deciziile de politică fiscală presupun respectarea principiilor care stau la baza impozitului, acestea fiind universalitatea, corectitudinea, justiția și randamentul.Aceste decizii trebuie să fie luate în concordanță cu sensul și cu evoluția prevăzută a variabilelor economice de același fel și ținând cont și de alegerile membrilor din societate.Aceste cerințe, care fac parte din actul decizional au efecte asupra rezultatelor finale survenite de sistemul fiscal. O parte a membrilor din societate consoderă cu fermitate că deciziile au un caracter mai mult politic, deoarece acestea nu au cunnoștință de rezultatul analizelor economice de către decidentul public pentru motivarea acestora.

În funcție de caracteristicile activităților financiare ale unității economice, politica financiară a acesteia se ramifică în trei componente de bază, acestea sunt:

Politica de investiții;

Politica de finanțare;

Politica de dividend.

În ceea ce privește politica de investiții, aceasta are în componența sa un termen foarte important, mai precis, termenul de investiție. Acesta din urmă este un element foarte important în evoluția unei întreprinderi dar și în evoluția economiei. Constituirea celor mai eficace tipuri de plasament reprezintă obiectivul principal care stă la baza activității de investiții. Noțiunea de investiție este abordată în mai multe moduri, astfel, în sens restrâns, investiția presupune acel plasament care are o remarcabilă valoare și care ia forma unor active materiale pe termen lung. În sens larg, noțiunea de investiție ia în calcul nu numai activele materiale pe termen lung, dar și cele pe termen scurt, în vederea stabilirii unor active curente și posibilitatea acordării unor credite comerciale.

Din punct de vedere financiar, decizia de a investi duce la fixare capitalului, tocmai pentru realizarea în timp a unei rentabilități aceasta realizându-se pe seama mai multor exerciții financiare.

Politica de investiții presupune acel ansamblu de interese, modalități de alegere și felul de utilizare a instrumentelor finaciare, totodată și metodele de garantare a echilibrului financiar în cadrul acțiunilor desfășurate cu scopul îndeplinirii o obiectivelor propuse. Aceasta mai poate fi văzută ca fiind decizia de investire sau de dezinvestire, astfel fiecare firmă care se hotărăște să cheltuie pentru a achiziționa active cu scopul obținerii de lichidități și mai apoi de câștiguri care ridică valoare firmei, acesta se numește decize de investire. Decizia de dezinvestire constă în minimizarea portofoliului de active prin vanzarea acestora, dar totodată aceasta urmărește și obținerea unor câștiguri prin faptul că lichiditățile obținute pot să fie trimise pe destinații care pot fi mai profitabile.

În altă optică, investițiile pot fi interne și externe. Investițiile interne rezidă în distribuirea capitalurilor pentru a putea achiziționa active materiale și nemateriale, cum sunt: echipamente, utilaje, stocuri suplimentare, licențe, construcții, terenuri, etc. , pentru evoluarea și modernizarea procesului de producție și de distribuție. Motivul pentru care se gândesc aceste modalități de investiții reiese dintr-o strategie de specializare a producției și de a întări modul de desfacere a bunurior și serviciilor pe piață. În ceea ce privește investițiile externe, acestea presupun acele plasamente de capital care au ca scop creșterea gradului de participare financiară în vederea constituirii unor capitaluri pentru alte unități economice, având ca și strategie diversificarea activităților.

După unii autori, politica de investiții, fiind componenta politicii financiare a întreprinderii „abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau active financiare, iar între acestea locul central revine activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investițiilor de capital”. Această afimație face referire la alegerile și deciziile care stau la baza alocării resurselor pe care le are la dispozițe o unitate economică cu scopul de a achiziționa, constitui, sistematiza activele fixe, de a aduna stocuri materiale în conținutul funcționării acesteia în condiții cât mai optime, cu o eficacitate ridicată, sau amplasarea respectivei sume în active financiare. Aceasta ar trebui sa urmărească în principiu, realizarea intereselor pe termen mediu și lung care sunt fixate de la început de politica generală a unității economice.

În cadrul unei întreprinderi, investițiile productive reprezintă baza activității investiționale. Această variantă a investițiilor reprezintă singura cale a politicii investiționale pentru majortatea întreprinderilor. Acestea se individualizează printr-o serie de însușiri importante, printre care :

Constituie modalitatea principală de efectuare a strategiei de dezvoltare;

Garantează un grad al rentabilității mai mare decât în cazul investițiilor finaciare;

În cazul apariției unor situații inflaționiste, acestea garantează un grad destul de ridicat de protecție;

Din punct de vedere al lichidității, prezintă un grad redus al acesteia;

Se caracterizează printr-un nivel ridicat al uzurii;

Intrările de fluxuri de numerar sunt permanente și precise;

La nivelul întreprinderii, investițiile productive pot fi de mai multe feluri, cele mai importante sunt:

Realizarea unor construcții noi de la bază și până la punctul de exploatare a liniilor de producție;

Noi achiziții de mijloace materiale și financiare;

Noi investiții în cadrul liniilor tenologogice, altfel spus, modernizarea activelor;

Înlocuirea activelor care sunt într-o stare proastă de funcționare.

Specificitatea investițiilor productive determină particularități deosebite în vederea realizării lor. Datorită acestui lucru, este mai mult decât necesară crearea unei politici financiare care să aibă în vizor investițiile productive, având ca fundament o serie de etape:

La început se efectuează o analiză a proiectelor din perioada anterioară;

Se determină volumul investițiilor productive pentru perioada care urmează;

Se precizează tipul și se pregătesc alternativele de proiecte investiționale;

Se realizează o evaluare strictă și nivelul de eficiența pentru fiecare proiect investițional în parte;

La final, se realizează proiectul propriu-zis.

Cea mai importantă decizie financiară a întrepinderii o reprezintă alegerea investiției, aceasta presupune aprecierea și măsurarea rentabilității proiectelor, dar și modalitățile greoaie care trebuiesc găsite pentru obținerea unor surse de finanțare. La început, investițiile determină o serie de cheltuieli de o mărime cam ridicată care trebuie să fie precedate de intrări de fonduri, dar și de fluxuri financiare de redobândire a sumelor cheltuite și care trebuie să aibă loc pe întreaga perioadă care va urma.

Selectarea variantei optime a unui proiect de investiții constă în faptul că trebuie cunoscute componentele fiecărei variante în parte. Prin urmare, proiectul de investiții are următoarele componente principale:

mărimea capitalului investit;

veniturile investiției;

durata vieții economice a investiției;

valoarea reziduală a investiției.

Mărimea capitalului investit constă în valoarea cheltuielilor care sunt făcute pentru efectuarea unui proiect investițional. Cheltuielile cele mai importante fac referire la:

valoarea imobilizărilor și a altor cheltuieli anexe și auxiliare care sunt utilizate în vederea exploatării echipamentelor – cheltuieli pentru obținerea unor cheltuieli, cheltuieli în ceea ce privește transportul, cheltuieli cu instalarea și montarea utilajelor, și altele;

cheltuielile cu privire la activele necorporale, adică cheltuielile de cercetare, cheltuieli cu formarea personalului, cheltuieli de studii și altele;

cheltuieli privind necesitatea nevoilor de fond de rulment influențate de faptul că se pune în funcțiune investiția;

dacă se vor achiziționa imobilizări cu TVA, atunci estimarea cheltuielilor se va face în funcție de deducerea TVA, care, ulterior redobândită;

există situații când se primesc bunuri fără ase efectua vreo plată, adică vor fi primite gratuit, aceste bunuri vor fi apreciate la un cost de oportunitate, reprezentând valoarea pe care unitatea economică ar putea să o obțină din vânzarea lor.

A doua componentă, veniturile investiției, presupune acel flux de trezorerie provenit din valorificarea investiției. Fluxul are în componența sa două elemente: pe de o parte, surplusul net de exploatare, provenit din încasările din vânzări din care sunt scăzute plățile aferente lor și adăugând impozitele.Pe de altă parte, economia fiscală care se focalizează pe amortizările activelor imobilizate care fac parte din proiectul investițional.

Durata vieții economice a investiției este reprezentată de perioada de timp, de pe urma căreia unitatea economică va obține profit datorită investiției făcute.De regulă, se folosește un orizont de timp mai lung (de exemplu 10 ani).

Valoare rezidulă a investiției, face referire la acel venit complementar adunat la fluxul de venituri din perioada anterioară( ultimul an) a investiției, acest flux este structurat în două părți: prima parte o constituie valoarea bănească rezultată din revânzarea activelor imobilizate, iar cea de-a doua parte este reprezentată de recăpătarea sumelor obținute din lichidarea stocurilor și a anumitor datorii față de furnizori.

Atunci când se selectează proiectul investițional, acesta a trebuit să treacă prin mai multe verificări, pentru aceasta este necesară utilizarea unor criterii financiare pentru ca la sfârșit să se poată lua decizia optimă. Pentru aprobarea deciziei optime sunt selectate trei criterii principale: criteriul rentabilității, criteriul lichidității și criteriul ridcului.

Primul criteriu, cel al rentabilității, presupune ca pentru adoptarea proiectelor, rata rentabilității trebuie să fie mai ridicată față de costurile surselor de finanțare care pot fi proprii sau împrumutate. În cadrul acestui criteriu se găsește valoarea netă actualizată( VAN) care este calculată ca diferența dintre valoarea actuarială a surplusurilor nete de exploatare care rezultă din proiectul investițional și valoarea bănească a capitalului investit, sau altfel spus, din valoarea fluxurilor de cheltuieli negative se scad veniturile viitoare, pozitive. Relația de calcul a valorii nete actualizate este:

VAN = – + ( + +………+) + ;

Unde: VAN = valoarea actuarială netă;

= cheltuielile care sunt efectuate cu realizarea investiției

= fluxurile anuale pozitive previzionate pentru durata de viață a proiectului;

= valoarea reziduală a proiectului;

= rata actuarială a dobânzii;

= numărul de ani de funcționare a investiției.

Al doilea criteriu, criteriul lichidității, se aplică în situația în care se constată existența mai multor proiecte investiționale concurente care dețin același grad de rentabilitate. Conform acestui criteriu, sunt luate în considerare proiectele investiționale care permit recuperarea capitalului investit în termenul cel mai scurt. Acest termen de recuperare se măsoară în ani, iar la sfârșitul perioadei, valoarea bănească cumulată a fluxurilor financiare care reiese din exploatarea obiectivului de innvestiții trebuie să fie egală cu investiția inițială.

Ultimul criteriu, al riscului evidențiază faptul că fiecare investiție are și un risc, pentru că în condiții de incertitudine se pune în lumină imobilizarea unor resurse pe o anumită durată de timp. Există riscuri care fac posibilă apariția unor factori perturbatori, negativi care sunt greu de determinat și în acelați timp, de eliminat.

În concluzie, decizia de investiții constituie realizarea unui obiectiv economico-social, prevăzut de o unitate economică. Această decizie este una foarte importantă și totodată una foarte complexă deoarece în prezent se angajează fonduri cu scopul ca în viitor să se obțină fluxuri financiare pozitive, cu toate acestea există si riscul ca acea decizie să nu dea randament nici măcar pentru a-și acoperi cheltuielile făcute anterior.

Politica de finanțare se referă la acele decizii privind formarea capitalurilor, precum și a fondurilor financiare ale unității economice. În vederea unor autori, ea „vizează direct opțiunile asupra folosirii diferitelor surse de formare a capitalurilor și a structurii financiare a întreprinderii”. Conform acesteia, „se optează asupra proporțiilor de revin capitalului propriu, constituit din aportul acționarilor sau prin autofinanțare din profit, respectiv capitalului împrumutat, sub diverse forme ale creditului, luând în considerare și atragerea temporară a unor resurse bănești ce aparțin altor persoane, fizice, juridice sau statul, cu care întreprinderea întreține relații financiare”. Datorită acestui fapt, se iau în considerare extremitățile emisiunii de acțiuni privind repartizarea beneficiilor asupra autofinanțării, dar și obligațiile ce îi revin întreprinderii.

În ultima perioadă, politica de finanțare în timp și spațiu ridică un semn de întrebare în ceea ce privește demersul său înregistrat în contradictoriu. Conform acestei afirmații, se poate spune că până în anul 1985 s-a optat pentru îndatorare, acesta fiind asociată cu o miscare nu prea prielnică pentru a procura capitaluri de pe piața financiară prin vânzarea de titluri. După o perioadă, de 2-3 ani, s-a arătat o înclinare spre reducerea acestui fenomen de îndatorare la intermediarii financiari, adică de la bănci și, în același timp s-a dezvoltat fenomenul de intensificare a finanțării înteprinderilor prin emiterea și tranzacționarea de titluri pe piața financiară.

Mijloacele de finanțare s-au diversificat în ultima perioadă, așa că spre deosebire de finanțarea activelor circulante, care fac parte din categoria finanțării pe termen scurt, procesul de finanțare pe termen lung a unei firme constă în necesitatea unui fond care să fie constant, sau cel mai bine zis să dispună de o perioadă cât mai lungă de timp. Finanțarea se poate realiza sub mai multe forme, conform gradului de dezvoltare a pieței financiare, a naturii, a costului resurselor proprii și a resurselor atrase. În acest sens, mijloacele de finanțare se pot clasifica în funcție de o serie de criterii, cum sunt: relația care se stabilește între întreprindere și mediul său, natura creanțelor care iau naștere în urma operațiunii de finanțare, originea și destinația fondurilor, etc. În optica unor autori care sunt mai interesați de o nuanțare mai amplă asupra finanțărilor, acestea sunt clasificate după apartenența fondurilor și al efortului depus în vederea obținerii lor, în:

Finanțări din fonduri proprii;

Finanțări prin angajamente la termen;

Finanțări interne sau autofinanțare;

Finanțări externe sau creșterile de capital și împrumuturi diverse.

Finanțarea prin fonduri proprii se poate efectua prin autofinațare, dar și prin intermediul creșterii de capital, ca de exemplu: aducerea unor noi aporturi la capital în numerar sau în natură, conversia datoriilor și înglobarea rezervelor la capitalul social.

Autofinanțarea este văzută a fi principala modalitate de finanțare a unităților economice și constă în garantarea cu forțe proprii a dezvoltării activităților economice a acestora. În cazul societăților pe acțiuni, finanțarea se realizează prin capitalul social care este constituit în urma emisiunii de acțiuni, iar pe parcurs se va folosi ca surse de finanțare amortizarea fondurilor fixe și profitul care reiese din exercițiile financiare precedente. Același lucru nu se poate afirma și despre întreprinderile mai mici cu caracter privat, finanțarea acestora făcându-se din propriile disponibilități banești ale întreprinzătorului, precum și din aportul în natură, iar ca și în cazul societăților pe acțiuni, pe măsura dezvoltării, finanțările se pot face din profitul net obținut și din fondul de amortizare.

Făcând o comparație cu alte căi de finațare ( finanțare prin angajamente la termen, finanțare externă), autofinanțarea le oferă atât persoanelor fizice ( acționari), cât și persoanelor juridice ( societatea comercială) importante avantaje, acestea sunt:

Sociatatea comercială este avantajată de creșterea autonomiei sale, astfel aceasta nu mai trebuie să recurgă la ajutorul acționarilor sau la piața financiară pentru a obține resurse pentru a evolua;

Datorită faptului că valoare bursieră a firmei este în creștere conform capitalizării unei singure părți din profitul său, acționarii sunt avantajați pe această parte, dar aceștia pot beneficia și de faptul că sporește posibilitatea de reinvestire, astfel, aceștia sunt scutiți de la plata impozitului pe profit.

Sursele de autofinațare își au proveniența din surplusul existent în întreprindere, acesta fiind determinat ca diferența dintre încasările și cheltuielile efectuate într-o perioadă de timp. După afirmațiile făcute, autofinanțarea constituie deci „fundamentul capacității întreprinderii de rambursare a împrumuturilor, principala garanție a autonomiei și stabilității financiare a înteprinderii.” În cazul unei autofinanțări reduse, se poate ajunge la descurajarea aportului de capital al posibililor investitori, micșorarea oportunităților de a obține resurse pe o perioadă lungă de timp de piața financiară de capital, sau chiar la pierderea parțială sau integrală a contolului de către proprietari asupra unității economice. De asemenea, o autofinanțare ridicată duce la majorarea gradului de îndatorare, dar și la garantarea unor plăți mai mari pentru acționari. Ca toate celelalte surese de finanțare, și autofinanțarea presupune un cost, care poate să fie mai ridicat decât cel al capitalului care a fost împrumutat.În situația în care cââtigurile proaspetelor proiectelor de finanțare este egal cu câțtigurile presupuse de acșionari, atunci politica de autofinanțare este una neutră. Efectul pozitiv apare în situația în care câștigurile noilor proiecte de dinanțare sunt mai mari decât cele care au fost propuse de acționari. Dacă acest din urmă caz se ajunge să se producă așa, atunci autofinanțarea garantează majorarea valorii financiare a unitîții economice deoarece ulterior va crește volumul încasărilor monetare. Principalele resurse acordate autofinanțării sunt amortizarea fondurilor fixe și profitul net care este acordat pentru dezvoltare.

În ceea ce privește amortizarea fondurilor fixe, aceasta este o componentă principală a cheltuielilor materiale conform căreia se redobândește valoarea investițiilor în imobilizări care se subordonează devalorizării morale și fizice. În viziunea contabilă, mortizarea are mai multe semnificații printre care:

Amortizarea este un proces de corelație a valorii imobilizărilor, prin acesata activele imobilizate sunt subordonate pierderilor de valoare datorită devalorizării acestora din punct de vedere fizic și moral, pe o perioadă de timp;

Amortizarea este un proces de transfer sau de distribuire a prețurilor imobilizărilor către cheltuilelile de exercițiu efectuate;

Amortizarea mai este privită ca fiind o sursă de finanțare aupra înnoirii imobilizărilor.

Conform cadrului juridic din România, constituie obiect al amortizării toate imobilizările corporale și necorporale, dar existând și câteva excepții: lacurile, bălțile și iazurile care nu fac rezultatul unor investiții, terenurile și altele.

Majorarea capitalului din resurse financiare proprii poate fi realizată cu ajutorul unor aporturi în natură sau aporturi în numerar prin înglobarea rezervelor, ori prin conversia datoriilor.

Aporturile în natură se realizează cel mai frecvent în cazul operațiunilor de fuziuni sau încorporarea unor societăți, dar și în cazul operațiunilor de reorganizare care au loc între filialele care corespund aceleiași unitîți economice. Aceste operațiuni nu au un caracter excepțional, de aceea nu tind spre majorarea volumului lichiditățilo, ci mai degrabă timd spre ajorarea imobilizărilor și totodată la creșterea capitaluluisocial al societății. De asemenea, aporturile în natură influențează creșterea nevoii de fond de rulment în corespondență cu activele imobilizate.

Aporturile în numerar se efectuează pri emisiunea de acțiuni, având efectul de creștere a volumului capitalului social al întreprinderii. Acestea duc la evoluția volumului de lichidități, ulterior, acestea fiind investite. Făcând o comparație între aotofinanțare care mai poate fi denumită și finanțare internă realizându-se prin efortul propriu al firmei, și finanșarea care se realizează prin emisiunea de noi acțiuni, este tot o finanțare din forțele proprii, numită finanțare externă, dar realizarea unor fonduri proprii prin intermediul acesteia se face prin aducerea de resurse din afara firmei, de către acționari. Datorită celor afirmate, se poate spune că majorarea capitalului prin emisiunea de acțiuni se aseamănă cu finanțarea prin îndatorare, care este, de asemenea tot o finațare externă. Acționarii prezintă un intres în ceea ce privește subscrierea la noi emisiuni, acesta fiind justificat prin existența unei probabilități ca în viitor să obțină beneficii suplimentare de pe urma investiției.

Finanțarea prin angajamentul la termen, conform unor autori, pare ca o componentă și nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanțare. În componența finanțării prin angajamentul la termen sunt incluse: împrumuturile obligatare, împrumuturile de la instituțiile financiare specializate, creditele bancare și leasing-ul (credid-bail).

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă a imprumuturilor pe termen lung care presupun emisiunea și vânzarea obligațiunilor către puplic. Acestea sunt destinate numai unităților economice care sunt de o mai mare întindere și care sunt cotate la bursă, statului și autorităților locale. De asemenea pentru a putea iniția un astfel de împrumut, societățile trebuie săa țină cont de o serie de cerinte cerinte care le sunt impuse: ăn primul rând acestea trebuie să aibă o existentă de doi ani de zile , să aibă în portofoliul lor doua bilanturi aprobale de organele fiscale și trebuie sa poată oferi garantii obligatarilor. Acest tip de imprumut avantajează uneori intreprinderile, atunci cînd acestea au un capital propriu insuficient, iar apelarea la emisiunea de acșiuni duce la o reținere a investitorilor. Totodată, apelarea la imprumultul obligatar prezintă avantaj și pentru că dobînzile reprezintă cheltuieli finaciare și nu sunt incluse în profitul impozabil.

O altă componentă a finanțării prin angajamentul la termen o constituie împrumuturile de la instituțiile financiare specializate, aceste instituții sunt cele mai importante ofertante de capitaluri pe o perioadă lungă de timp. Operațiunile de creditare pe o perioadă lungă de timp sunt susținute de stat, acesta sprijinind acțiunile de inbestiții de nivel național, astfel se urmărește ridicare gradului de productivitate a muncii în diverse domenii de activitate, introducerea unor acttivități de tip econimic în locurile care sunt dezavantajate și cel mai important lucru, reducerea șomajului. Statul oferă acest sprijin prin oferirea unor facilități celor care investesc, acestea se pot concretiza în: indemnizații, deduceri fiscale, acordarea unor subvenții și altele. Pentru că statul ajută la realizarea activităților acestor instituții, se diminuează riscurile creditelor, acestea fiind avantajoase pentru cei care beneficiază de ele și astfel se ajunge la realizarea unor interese de ordin economic ale statului.

Creditele bancare pe termen mijlociu sunt acordate de băncile comerciale pentru a ajuta la dezvoltarea întreprinderii, dar sunt acordate și credite pe peroade lungi de timp dar, doar instituțiilor și organismelor specializate. Acest credit este oferit pentru acoperirea unor cheltuieli de investiții care țin de ecipamentele de producție, construcții, modernizări, etc. Prin urmare, elementele cum sunt volumul creditului, rata dobânzii și perioada pentru care este acordat împrumutul conduc la mărimea costului creditului.

În ceea ce privește operațiunile de leasing sau credit-bail, acestea sunt dorite cel mai mult de întreprinderile mici și mijloci pentru că acestea dețin un risc ridicat și din acest motiv își procură mai dificil resurse financiare pentru a-și putea dezvolta activitatea și pentru a obține beneficii. Prin leasing sunt acordate cel mai frecvent mșini și utilaje. Unii autori consideră că „leasing-ul reprezintă achiziționarea de către o societate specializată, financiară, de la furnizori, a unor bunuri și închirierea acestora unor beneficiari(care nu dispunde resursele bănești necesare achiziționării lor direct de la furnizori)”. Participanții la operațiunile de leasing sunt prducătorul mijlocului fix, întreprinderea care solicită acel mijoc fix și o instituție financiară care are rolul de a acoprii operațiunile față de producător, din punct de vedere financiar.

Prin urmare, dintre toate aceste surese de finanțare necesare unității economice, s-a axat mai mult pe acoperirea nevoilor de resurse din capitalurile proprii avute la dispoziție și prin autofinanțare.

Politica de dividend sau distribuirea profitului este o altă componentă principală a politicii financiare. Conceptul de dividend se referă la „plățile periodice făcute de firme propriilor acționari ca o răsplataă a contribuției acționarilor la capitalul propriu al acestora”. Posibilitatea unei întrreprinderi de a plăti dividende se atârnă de rentabilitatea și de gradul de lichidiate al acesteia. Potrivit unor autori, politica privind dividendele, se concretizează prin „opțiunile întreprinderii între reinvestirea parțială sau integrală a profitului net, inclusiv constituirea altor fonduri ori rezerve la dispoziția sa și/sau distribuirea acestui profit sub formă de dividende către acționari”. Aceste alegeri sunt influențate de imapactul fiscalității, de stadiul în care se află rata dobânzii, prețul acțiunilor care sunt remise, etc. Politicii de dividende îi sunt date mai multe definiții, astfel conform lui Nicolae Hoanță, aceasta se referă la „decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor acționarilor sau ca acesta să fie reținut de firmă pentru a fi reinvestit”. În acest caz, întreprinderea care ia în calcul decizia de a plăti majoritatea profitului care ia forma dividendului influențează creșterea prețului acțiunilor. Însă, dacă partea din profit care este acordată pentru alocarea dividendelor se majorează, atunci se poate afirma că prețul acțiunilor de pe piață scade, deoarece rata viitoare așteptată de acționari va scădea, iar la dispoziția firmei vor fi mai puține disponibilități bănești necesare reinvestirii. Este de preferat ca suma care se acordă pentru plata dividendelor acționarilor să nu fie aceeași cu suma care se acordă pentru reinvestire. Decizia de dividend constă în alegerea de a distribui dividendele sau de a reinvesti majoritatea profitului obținut ca urmre a obiectivelor realizate de întreprindere. Ambele opțiuni sunt în egală măsură dorite, dar în același timp se află și în contradicție. Prin distribuire, întreprinderea este ferită de lichidități, dara are avantajulde a oferi acșionarilor un venit, prin aceasta se majorează randamentul la plasamentul finaciar.

Pentru analiza unei politici de dividend se i-au în considerare următorii indicatori:

Rata de distribuire – aceasta este determinată de raportul dintre dividende și profitul net obținut;

Rata de creștere a dividendului – aceasta este detrminată de raportul dintre dividende și numărul de acțiuni.

Dacă există o rată a dividendelor mai mare, atunci rata profitului este mai mică, acestă situație conduce la nevoia de fonduri obținute din exterior pentru realizarea finanțării proiectelor de investiții. În același timp, dacă se acordă acționarilor majoritatea dividendelor, atunci în viitor, va scădea rata dividendelor și a profitului. În acest caz trebuie să se ajungă la o politică de dividende optimă, una care să formeze un echilibru între dividende care trebuiesc plătite și rata de creștere în viitor pentru ca prețul acțiunilor să ajungă la nivelul maxim.

În funcție de punctul de vedere al acționarilor, politica de dividend scoate în lumină următoarele aspecte:

Stabilitatea dividendelor;

Credibilitatea politicii de dividend.

În ceea ce privește stabilitatea prețurilor, este foarte important efectuarea unei analize a volumului dividendelor care au fost repatizate în anii precedenți. Astfel, cei care sunt entuziasmați de cunoașterea politicii de dividend urmăresc derularea activităților efectuate în prioada anterioară. Pentru ca publicul să capete o încredere într-o anumită firmă și pentru ca aceasta sa-si sporească valoarea de piata, firma trebuie să fi efectuat în trecut, dar sa practice și în viitor, repartizarea constantă a dividendelor. Există firme care au suspendat distribuirea dividendelor, prin urmare acestea au decăzut față de firmele care, chiar dacă s-au aflat în dificultăți, au continuat să distibuie dividende în mod constant.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, politica de dividend trebuie să ofere o credibilitate și o coerență în ceea ce privește beneficiile realizate de unitatea economică. O politică de dividend va avea efecte pozitive pe o perioadă lungă de timp dacă se va alia cu politica de repartizare a profitului, în caz contrar, acesta va avea efecte negative, cu toate că are un caracter regulat.

După afirmațiile unor autori, politica de dividend este urmărită de o serie de factori: constrângerile sau restricțiile impuse de lege, constrângerile de natură fiscală, existența acordurilor restrictive, situația finaciară a firmei, preferințele acționarilor, protecția împotriva diluării capitalului.

Cele mai importante restricții impuse de lege sunt:

Restricția subminării capitalului, conform acesteia capitalul întreprinderii nu poate ajuta la plata dividendelor, plata făcându-se doar din câștigurile realizate de aceasta;

Restricția profiturilor nete, presupune ca înainte de a anunța realizarea plăților dividendelor, întreprinderea să aibă obținute deja câștiguri din activitățile realizate. Plățile dividendelor se fac așadar, din câștigurile din trecut și cele din prezent.

Restricția insolvabilității, atunci când firma se află în insolvență, plata dividendelor nu se poate realiza.

Constrângerile de natură fiscală – aceasta presupune faptul că dacă impozitarea dividendelor se află sub cea a profitului și cea a venitului, întreprinderea nu are de ce să păstreze câștigurile pentru creșterea în viitor a unui profit suplimentar, acesta având o rată de impozitare mai mare decât cea a impozitării plăților de dividende.

Acordurile restrictive. În cazul acestora, contractele de împrumut obligatar, leasing-ul și emiterea acțiunilor prefereanțiale au incluse aceste acorduri restrictive. Restricțiile cele mai importante sunt acelea că atâta timp cât profiturile nu au ajuns la un anumit nivel, nu se pot face plățile dividendelor.

Situația financiară a firmei. De exemplu, dividendelele pot fi plătite numai atunci când obligațiile față de debitori au fost îndeplinite, asta în cazul în care firma se împrumută de la bancă cu o sumă mare pe o perioadă îndelungată de timp. Situația financiară a firmei impune restricții chiar și în ceea ce privește metoda de finanțare. Atunci când o firmă vrea să obțină resurse finaciare, dar neîmprumutându-se, aceasta recurge la folosirea fondurilor care s-au format în urma profiturilor obținute, fie recurge la emisiunea de acțiuni comune.

Preferințele investitorilor. Conform acestui factor, conducerea unei firme care are un număr mai mic de acționari, poate să țină cont de preferințele acestora, dar în cazul în care firma deține un număr mai mare de acționari, conducerea acestea nu mai poate lua în considerare preferințele fiecărui acționar în parte, atunci când se fixează politica privind dividendele. De asemenea, acționarii care au o putere finaciară mai ridicată nu doresc să li se acorde profiturile obținute, ci vor ca acestea să fie reinvestite, dar când vorbim de acționarii care nu stau chiar atât de bine la acest capitol, se dorește ridicarea profiturilor, deoarece pentru aceștia el reprezintă sursa curentă de venit.

Protecție împotriva diluării capitalului. Pentru anihilarea acestui risc al diluării capitalului, unele firme fie că optează pentru reținerea profitului spre reinvestire și plata mai mică a dividendelor, fie că tind spre unele schimbări periodice de creștere a dividendelor, aceasta ducând în cele din urmă la îndatorare pentru sporirea valorii capitalului.

În practică se întâlnesc următoarele tipuri de politici de dividend:

Politica de participare directă la profit;

Politica de stabilizare sau de prudență;

Politica reziduală sau oportunistă.

Politica de participare directă la profit se bazează pe faptul că investitorii doresc ca profiturile să fie reinvestite prin reținerea lor, decât să se facă plata dividendelor pe seama lor.Totodată, această politică are ca scop garantarea unei rate constante de repartizare a dividendelor. În funcție de profitul net obținut se stabilește mărimea dividendelor de plată.

Politica de stabilizare sau de prudență constă în aceea că majoritatea conducătorilor unităților economice își propun ca dividendul să fie constant indiferent de mărimea profitului. Însă, profiturile vor varia cu siguranță de la o perioadă la alta, de aceea, firma necesită surse de finațare pentru a se asigura că are fonduri necesare plății ( asta în cazul în care profiturile nu sunt suficiente pentru plata dividendelor) pentru că odată ce profiturile vor varia este clar că și plătile dividendelor vor fluctua.

Din perspectiva lui Nicolae Hoanță, mai există un tip de politică de dividend, și anume, politica dividendului obișnuit scăzut plus un extradividend.Tot acesta afirmă că o „politică de plată a unui dividend obișnuit scăzut la care se adaugă, la finele anului, dacă acesta este unul bun, un extradividend sau supradividend, este un compromis între un dividend stabil și o rată constantă de plată”. Datorită acestei politici, firma este mai flexibilă, iar celora care investesc le este asigurată obținerea unui dividend. Acest tip de politică se constată a fi cea mai profitabilă, în situațiile în care profiturile și fluxurile de numerar sunt shimbătoare de la o perioadă la alta.

Societatea comercială poate distribui dividendele în mai multe forme, acum ar fi: distribuirea dividendelor în natură, în bani și în acțiuni. Dintre acestea, cea mai folosită este acordarea dividendelor în bani, deoarece avantajează atât acționarul cât și societatea comercială. Distribuirea propriu-zisă a dividendelor constă în întocmirea unei declarații de dividend, care anunță acționarii de acțiunea ce urmează să se desfășoare.

În concluzie, înteprinderile care adoptă acest tip de politică, urmăresc realizarea obiectivelor propuse, mai exact maximizarea profitului, rezultată din investirea capitalurilor.

1.3.Influența fiscalității asupra dimensiunii societăților comerciale

În situația în care în economie sunt societăți mici într-un număr foarte mare, consolidarea poziției și sporirea competitivității pe piață prin introducerea progresului tehnic, necesită creșterea puterii financiare a acestora prin concentrarea activităților.Concentrarea societăților comerciale poate fi încurajată sau descurajată, asta în funcție de regimul de impunere. Încurajarea concentrării se produce pe calea regimului fiscal care este aplicat plusvalorilor dar și pierderilor de fuziune, fiindcă beneficiile obținute sunt strivite de impozitul pe societate asupra societății care este preocupată de acest aspect. Plusvalorile rezutate la nivelul societății absorbite poate fi variat.Dacă există un impozit diferit pe plusvaloarea obținută, acesta are o influență încurajatoare.Pentru sporirea efectului stimulator se aplică o cotă redusă.De asemenea, existența unui impozit diferit poate să ducă la descurajarea societăților comerciale pin faptul că impozitul plătit nu prezintă reduceri totale sau parțiale din extragerea fiscală brută a impozitului pe venit.

Prin urmare, încurajarea sau descurajarea concentrării se realizează în funcție de caracteristicile tehnicilor de impunere care sunt influențate de cotele de impunere și prin proporționalitatea sau progresivitatea impozitului, de tehnicile prin care se asigură eliminarea sau limitarea impunerilor multiple, dar și de alte elemente.

Există o serie de impozite care stimulează creșterea dimensiunii societăților prin concentrare.De exemplu, cazul producției sau consumului cu ridicata încurajează concentrarea pe verticală, în special atunci când circuitele de producție și de distribuție se realizează pe perioade mai lungi.Astfel, societățile aspiră la diminarea ponderii datoriilor fiscale în prețul final al bunului economic.Concentrarea pe verticală poate descuraja specializarea, afectează deciziile care sunt luate în vedrea alegerii factorilor de producție , dar afecteaza și legăturile dintre societățilr competitive.

Reducerea dimensiunii societății se realizează prin operațiile de sciziune.Astfel, prin sciziune, numărul agenților economici se multiplică, prin urmare apar noi unități economice.