Politica Fiscala a Statuluidoc

=== Politica fiscala a statului ===

INTRODUCERE

Politica fiscală, fie că este implementată la nivel național de către autoritățile publice centrale sau de către autoritățile publice locale, fie la nivel comunitar de către organele executive comunitare, Comisia Europeană, cuprinde în sine atât elemente juridice cât și elemente economice. Este dificil de stabilit consistenta sau preponderența unui element asupra celuilalt, întrucât nu există un standard, o matrice pentru politica fiscală, în sensul că aceasta cuprinde un foarte mare grad de subiectivism statal – adaptarea politicii fiscale la nevoile partidului aflat la guvernare.

În schimb, delimitarea se poate face la nivelul instrumentelor, în sensul că aspectul economic este implementat, devine realitate, prin intermediul aspectului juridic. Astfel, realizarea veniturilor bugetare depinde în mare parte de modalitatea în care executarea silită a creanțelor bugetare este reglementată la nivel instituțional, respectiv este aplicată la nivel practic. În consecință, aspectul juridic al politicii fiscale concură în mod covarșitor la realizarea indicatorilor economici din cadrul politicii fiscale.

Politica fiscală este o instituție juridică ce foloseste instrumente economice pentru a-și atinge scopul legislativ – asigurarea bunăstării economice a cetățenilor Romaniei. Astfel, legea finantelor publice vorbește despre politică fiscală, fara a o defini sau a-i stabili regimul juridic, sens în care se poate concluziona că această notiune economico-juridică se aplică atât globalului cât și particularului, în sensul că natura juridică de instituție economico-juridică se aplică atât politicii fiscale, cât și instrumentelor componente ale acesteia.

Veniturile, cheltuielile, echilibrul bugetar, bugetul sunt instrumente ale politicii fiscale ce pot fi analizate atât din perspectiva economică, cât și din perspectiva juridică. Astfel, din punct de vedere economic, veniturile bugetare și cheltuielile bugetare pot fi analizate în termeni cantitativi, în timp ce aceleași instrumente pot fi analizate din perspectiva juridică în baza unor repere calitative. Dacă pentru venituri perspectiva economică solicită ca acestea să fie cât mai mari prin raportare la cheltuieli sau cel putin egale cu acestea din urmă, în schimb, perspectiva juridică solicita ca aceste venituri să fie obținute în acord cu prevederile legale, să fie previzionate în cadrul bugetului național sau în cadrul bugetului local.

Cu alte cuvinte, cele doua perspective – juridică și economică – sunt complementare în sensul că se întalnesc și se interconditioneaza reciproc relevând astfel întreaga valoare globală a politicii fiscale. Înțelegerea politicii fiscale ca fenomen juridic sau economic nu poate fi realizată abordând doar o dimensiune a acesteia, întrucât ambele perspective reliefează forma și continutul acesteia. Abordarea unilaterală a acestui fenomen, fie din punct de vedere economic, fie din punct de vedere juridic, duce la concluzii fragmentate și pozitionate în afara sistemului economic.

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIE FISCALĂ

I.1. Noțiunea și sfera politicii fiscale

Politica fiscală reprezintă un asamblu de instrumente de intervenție a statului, generate de procese specific financiar-fiscale: formarea prin impozite și taxe a veniturilor fiscale, alocarea cheltuielilor fiscale, asigurarea echilibrelor fiscale.

În abordarea politicii fiscale trebuie stabilit: conceptul de politică fiscală, sfera politicii fiscale, interdependența cu alte politici.

Prin politică fiscală se înțelege „volumul și proveniența surselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora”.

Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială etc. In aceste condiții, este usor de observant că ea reprezintă o parte integrantă a acțiunilor economice generale întreprinse de stat. Între politica economică și cea fiscală s-au creat puternice interdependențe, politica fiscală implicându-se în rezolvarea cerințelor economiei prin acțiunea de intervenție a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în procesele economice.

Politica fiscală interferează puternic și cu politicile sectoriale (industrie, comerț, agricultură etc.), cu politicile financiar–monetare, sociale precum și cu strategiile legislativ–instituționale.

Prin intermediul politicii fiscale se poate acționa în sensul protejării, încurajării anumitor ramuri economice. Astfel, intervenționismul fiscal poate avea obiective diferite, cum sunt:

– stimularea agenților economici spre realizarea de investiții în anumite domenii,

– creșterea calității și a competitivității produselor,

– stimularea exportului,

– protejarea mediului înconjurător etc.

Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective sociale se aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări, reduceri de impozite și taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă (politica fiscală stricto sensu). La rândul său, politica fiscală trebuie să fie corelată cu politica monetară și celelalte componente ale politicii economice și sociale, precum și cu cele de protecție a mediului, de apărare națională etc.

Prin politica fiscală se stabilește, în primul rând, volumul resurselor financiare ale statului necesare realizării funcțiilor și sarcinilor sale; mărimea lor este dată de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective. In practică, de cele mai multe ori, între cererea și oferta de resurse financiare nu se stabileste o concordanță deplină, ceea ce conduce fie la excedente, fie la deficite fiscale.

O latură importantă a politicii fiscale vizează, în al doilea rând, proveniența resurselor financiare, principala componentă fiind dată de resursele interne și numai în completarea acestora de resursele externe.

În ceea ce privește cuantificarea contribuției persoanelor fizice la formarea fondurilor publice, politica fiscală poate opta, de asemenea, ori pentru o contribuție egal repartizată, ori pentru una diferențiată în raport cu obiectivele economice, sociale sau de altă natură.

In prezent, egalitarismul fiscal, care exista în antichitate sau în evul mediu sub forma capitației, este foarte puțin aplicat, deoarece politicile fiscale moderne optează pentru diferențierea contribuției plătitorilor după anumite criterii, cum sunt: puterea contributivă a platitorului dată de volumul veniturilor sau mărimea averii, capacitatea de muncă, grupa socio-profesională din care face parte acesta (salariat, pensionar, etc.), starea civilă (casatorit, divorțat, etc.).

O coordonată majoră a politicii fiscale este rata fiscalității. Nivelul acesteia diferă în funcție de doi factori:

– factori proprii sistemului fiscal (respectiv multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, etc.),

– factori independenți de sistemul fiscal (produsul intern brut, natura instituțiilor publice, etc.).

I.2. Intervenționismul fiscal

Politica fiscală dispune de numeroase pârghii de influențare a proceselor economice (circumscrise intervenționismului statal), care trebuie conduse astfel încât sa acționeze în directia încurajarii agentilor economici la efectuarea unor investiții productive, dezvoltării anumitor domenii de activitate, stimularii contribuabililor spre muncă și economisire, etc. O bună ilustrare a diversității intervențiilor fiscale este dată de multitudinea avantajelor fiscale, destinate să favorizeze anumite categorii de persoane sau să încurajeze anumite activități. Ele se acordă sub forma exonerărilor, deducerilor sau reducerilor fiscale și vizează obiective diferite: investiții productive, achiziționarea de locuințe, etc.

Opusă politicii fiscale intervenționiste este politica fiscală de neutralitate, care presupune ca impozitele să nu influențeze în nici un caz activitatea economică, investițiile, schimburile comerciale, etc.

Teoriile intervenționiste afirmă că politica fiscală, în ansamblul ei, poate fi utilizată pentru reactivarea creșterii economice sau remedierea șomajului generat de neutralitatea factorilor de producție.

Teoria keynesistă se circumscrie ca promotoare a unei fiscalități moderate, pentru stimularea complementară a agenților economici, afirmând necesitatea creșterii cheltuielilor publice în vederea asigurării relansării economiei prin expansiunea cererii globale.

Corespunzător acestei teorii, multiplicatorul cheltuielilor fiscale este superior multiplicatorului fiscal. Cu alte cuvinte, la o anumită creștere a cheltuielilor publice are loc o sporire mai accentuată a produsului intern brut decât dacă s-ar produce printr-o reducere de aceeași valoare a impozitelor.

Economia ofertei se opune multiplicatorului keynesian, axat pe stimularea cererii pe termen scurt. Ea neagă activitatea economică prin fluctuații ale cheltuielilor publice. Se remarcă faptul că politica fiscală fondată pe existența unei relații multiplicative a producției sau veniturilor globale nu își atinge obiectivul, putând avea chiar consecințe neașteptate și nedorite. Obiectivul de stabilizare pe termen scurt este pus sub semnul îndoielii, urmând a fi substituit cu obiectivul „eliberării” de ofertă.

I.3. Structurile instituționale ale politicii fiscale

Aparatul fiscal cuprinde totalitatea organelor fiscale și de control ale statului ale căror atribuții constau în stabilirea impunerii, urmărirea și încasarea impozitelor și taxelor, precum și controlul respectării legalității în acest domeniu.

Statul se implică în activitatea fiscală la nivelul celor trei puteri în stat. Parlamentul emite legile fiscale, Guvernul le pune în aplicare, iar puterea judecătorească soluționează litigiiile născute în aplicarea legilor fiscale. În cadrul administrației publice, instituția de specialitate prin care Guvernul își îndeplinește atribuțiile în domeniul fiscal este Ministerul Finanțelor Publice, prin organismele sale centrale și teritoriale. La nivel central, Ministerul Finanțelor este constituit din direcții de specialitate, cum ar fi: Autoritatea Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Trezoreria, Direcția Generală a Vămilor, etc. La nivel teritorial, își desfășoară activitatea la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Astfel, la nivel de județ există direcțiile generale ale finanțelor publice, la nivel de municipiu există admistrațiile financiare, la nivel de oraș avem circumscripțiile financiare, iar la nivel de comună avem percepțiile rurale.

In procesul constituirii fondurilor banesti ale bugetului de stat, în societate se formează relații financiare a căror reglementare determină apariția raporturilor juridice fiscale. În funcție de diversitatea și dinamica veniturilor statului există mai multe categorii de raporturi juridice fiscale:

– raporturi de contribuție la formarea fondurilor generale ale societății,

– raporturi de impunere,

– raporturi de taxare,

– raporturi de executare silită a obligațiilor fiscale.

Indiferent de natura veniturilor fiscale, structura raporturilor juridice fiscale este aceeași: subiect, obiect și continut.

Obiectul raportului juridic fiscal constă în sumele de bani reprezentate de plațile efectuate de contribuabili (care au obligația de a participa la realizarea veniturilor statului), întregul raport juridic fiind un raport de subordonare.

Statul este reprezentat de organele fiscale abilitate din componența aparatului fiscal. Statului, în calitate de autoritate publică, ii revine dreptul suveran de a institui și a aplica un sistem de impozitare asupra teritoriului sau.

Contribuabilii (denumiți și subiecți plătitori) sunt reprezentați de persoane fizice sau juridice care realizeaza venituri sau dețin bunuri supuse impozitării și au obligația juridică de a plati anumite impozite.

Continutul raportului juridic fiscal este dat de drepturile și obligatiile ce revin subiectelor raportului juridic fiscal, drepturi și obligatii prevăzute în legislația cu caracter fiscal.

Realizarea conținutului raporturilor fiscale și, implicit, aplicarea politicii fiscale, presupune asigurarea condițiilor pentru includerea în structurile fiscale a cerințelor echității fiscale. Echitatea fiscală impune ca persoana care platește impozitul să îl suporte efectiv.

I.4. Principiile politicii fiscale

În perioada de ascensiune a capitalismului, economistul Adam Smith a formulat patru principii, care, în opinia sa, ar trebui să stea la baza politicii fiscale a statului și anume: justețea impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitelor și randamentul fiscal.

I.4.1. Principiul impunerii echitabile

În funcție de gradul de cuprindere a subiectelor și a materiei impozabile, impunerea poate fi calificată ca fiind generală – atunci când se intinde asupra tuturor claselor și păturilor sociale în ce privește veniturile ori averea acestora – sau parțială, atunci când unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite facilități fiscale (scutiri sau reduceri de impozite).

Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în vedere la repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societății, este necesar să se facă distincție între egalitatea în fața impozitului și egalitatea prin impozit.

Egalitatea în fața impozitului, presupune ca impunerea să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice și juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își au sediul, să nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal de la o zonă a țării la alta. De asemenea, conform acestui tip de egalitate, impunerea trebuie să se facă în același mod pentru toate activitățile economice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate sau funcționează, producători individuali ori întreprinderi mari sau mici. În consecință, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea impozitului.

În opoziție cu egalitatea în fața impozitului, egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinilor fiscale de la o persoană la alta. În raport de o serie de factori economico-sociali, printre care mărimea absolută a materiei impozabile, situația personală a subiectului impozabil ș.a.m.d., această egalitate presupune, cum este firesc, de altfel, un tratament fiscal diferit al celor avuți față de cei mai puțin avuți, al celibatarilor față de cei căsătoriți și cu copii ș.a.m.d.

În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere și anume: în cote fixe și în cote procentuale (proporționale, progresive și regresive).

Impunerea în cote fixe, realizată sub forma unei dări pe locuitor, nu ține seama nici de venitul, nici de averea și nici de situatia personala a subiectului impozabil, ci este un impozit fix și neutru. La impunerea in cote procentuale, fiecare contribuabil participa la acoperirea cheltuielilor publice proportional cu venitul sau averea sa.

Impunerea proportionala este departe de a fi echitabilă, deoarece nu ține seama de faptul ca puterea contributivă a populatiei nu este uniformă, variind atât in funcție de suma absolută a venitului și de valoarea averii, cât și in funcție de sarcinile socio-economice care greveaza venitul sau averea respectivă.

Impunerea progresivă este caracterizată prin faptul că rata impozitului se mărește odată cu sporirea venitului (averii), ceea ce duce la creșterea mai rapidă a impozitului decât a valorii materiei impozabile. Cotele progresiei pot creste într-un ritm constant sau variabil, în practica financiară utilizându-se atât progresia simplă cât și progresia alunecătoare pe tranșe.

Uneori, în practica financiara, se întâlnesc cazuri când, pe măsura sporirii veniturilor (averii), cota de impunere scade în loc să crească. Acest tip de impunere, impunerea regresiva, este, de obicei, rezultatul metodelor de evaluare a veniturilor diferitelor clase sociale, practicate în scopul avantajării și impulsionării celor care realizează venituri mari.

I.4.2. Principiul politicii financiare

Atunci când introduce un nou impozit, statul urmărește ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și să fie elastic.

Pentru ca un impozit să fie considerat ca având randament fiscal ridicat, este necesar ca acesta să fie universal, adică să fie plătit de către toate persoanele care realizează venituri din aceeași sursă sau care posedă același gen de avere și să cuprindă întreaga materie impozabilă, să nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude fiscale și să nu reclame cheltuieli mari de percepere.

Un impozit este stabil atunci când nu este influențat de oscilațiile provocate de conjuncturile socio-economice.

Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor fiscale, adică să fie la „dispoziția” bugetului: să fie majorat când cheltuielile fiscale cresc și să fie micșorat atunci când cheltuielile fiscale se reduc.

O altă latură a principiului politicii financiare o constituie alegerea tipului și numărului de impozite prin care statul își va procura veniturile fiscale. Pentru a putea sa apreciem corect consecințele social-economice ale unui sistem fiscal, trebuie sa cunoaștem:

– daca sistemul fiscal se bazează pe impunerea veniturilor (averilor) sau impunerea cheltuielilor ori pe impunerea amândurora,

– daca impunerea se face în cote fixe, în cote proporționale, progresive sau regresive,

– căror clase sau pături sociale aparțin veniturile (averea), respectiv din consumul căror clase sau pături sociale fac parte valorile de întrebuințare (mărfuri și servicii) supuse impunerii,

– dacă nu cumva, în unele cazuri, materia impozabilă este supusă unei duble impuneri, iar în altele scapă oricarei impuneri.

1.4.3. Principiul politicii economice

Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor fiscale, ci și pentru a influența dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producției sau consumul unui anumit produs.

În aceste condiții, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care-l grevează, iar pentru a restrânge consumul, procedează în sens invers, majorând cotele impozitelor respective.

Pentru încurajarea dezvoltării unei ramuri economice, statul stabilește taxe vamale ridicate la import, reduce sau scutește de impozite indirecte circulația produselor respective obținute în țară ori micșorează impozitele directe datorate de investitorii autohtoni, admite amortizarea accelerată a capitalului fix, ducând astfel la diminuarea profitului impozabil al societăților care activează în ramura respectivă. Pe seama impozitelor încasate de la anumite categorii sociale, statul acordă subvenții întreprinderilor dintr-o anumită ramură.

I.5. Raportul dintre politica fiscală și fiscalitate

Politica fiscală nu trebuie confundată cu fiscalitatea, intrucât raportul dintre cele două este specific celui dintre genul proxim și diferența specifică. În acest caz, genul proxim este reprezentat de politica fiscală, în timp ce diferența specifică este relevată de fiscalitate. Fiscalitatea reprezintă doar abordarea juridică a politicii fiscale, în sensul că nu cuprinde perspectiva economica asupra instrumentelor fiscale. Fiscalitatea cuprinde doar anumite instrumente ale politicii fiscale, necuprinzand toate instrumentele fiscale. Intra in aceasta instituție doar veniturile bugetare reprezentate de taxele, impozitele și contributiile sociale și nu intra cheltuielile bugetare și raportul dintre venituri și cheltuieli – bugetul.

Raportul dintre fiscalitate și politica fiscală se răsfrânge la nivel juridic în ceea ce privește diferența dintre dreptul fiscal și dreptul financiar. Această diferență constă în aceea că dreptul financiar se ocupă de modalitatea de formare a veniturilor bugetare, respectiv de executare a cheltuielilor bugetare, în timp ce dreptul fiscal are în vedere venitul fiscal privit din perspectiva taxelor și impozitelor.

Cu alte cuvinte, atât dreptul fiscal cât și dreptul financiar analizeaza veniturile bugetare, însa momentul în timp în care intervine această analiză este diferit. Astfel, dreptul fiscal analizează taxele, impozitele și contributiile sociale ca și elemente componente ale veniturilor bugetare, în timp ce dreptul financiar analizează modalitatea de executare a veniturilor bugetare, sub toate elementele componente. În afara taxelor și impozitelor mai există și alte venituri bugetare, iar acestea formeaza obiectul de analiza al dreptului financiar.

Dreptul financiar analizeaza și executarea cheltuielilor bugetare, în sensul că stabileste atât regimul general al acestei categorii de cheltuieli, cât și regimul juridic individual al fiecarei specii de cheltuială publică.

I.6. Noțiunea de fiscalitate

Din punct de vedere etimologic, termenul “fiscalitate” provine din cuvântul de origine latină “fiscus” și desemnează „coșul (panerul) în care se strângeau monedele încasate de la contribuabili cu titlul de impozite și taxe”.

Dacă în dicționarul explicativ al limbii române fiscalitatea reprezintă „sistem de percepere a impozitelor și taxelor pentru fisc, totalitatea obligațiilor fiscale ale cuiva”, în dicționarul de neologisme noțiunea desemnează un ”sistem de legi, dispoziții, măsuri referitoare la fisc”. Tot în același dicționar de neologisme, termenul de “fisc” este definit astfel: “administrare a impozitelor unui stat; serviciu de percepere a impozitelor”.

Compendiul de macroeconomie oferă două accepțiuni ale termenului de fiscalitate, “ansamblul de legi, regulamente și practici privitoare la impozite“, respectiv “totalitatea reglementărilor (legi, regulamente, norme de aplicare, practici) referitoare la stabilirea contribuabililor, mărimii impozitelor, taxelor obligatorii, contribuțiilor și la plata acestora”.

Sub aspect istoric, forme embrionare de impozite se constată încă din antichitate. În acest sens, legimitatea impozitului se desprinde chiar din Biblie, unde răspunsul lui Cristos către farisei „Dați cezarului ce este al cezarului” este semnificativ. Primele forme de prelevări fiscale au apărut în Imperiul Roman și purtau denumirea de „vertigal” sau „tributum”, care mult mai târziu, în secolul al XIII-lea, în perioada Papei Inocențiu al IV-lea, iau denumirea „munus” și ulterior „munera”, fiind invocate, în accepțiunea timpului, de Divinitate.

Johannes Bertachinus, în monografia sa „De Gabellis” (1490), definește „munera” ca fiind o prelevare „cu plată fixă și continuă, la intervale determinate de timp”.

Astfel, apar și se individualizează impozitele pe capitate, numite „capitativo” sau „munera personalia”, și cele pe proprietate, „collecta” sau „munera patrimonialia”.

În literatura anglo-saxonă, ca și în documentele unor organizații internaționale redactate în limba engleză, fiscalitatea – „fiscality” – este privită din punct de vedere financiar, cu referire atât la prelevări fiscale, cât și la cheltuieli publice. În limba română noțiunea de “fiscalitate” ia în considerare doar partea de impozite, taxe și contribuții.

Pe lângă caracterizările oficiale date noțiunii, în literatura de specialitate au apărut diverse puncte de vedere cu privire la definirea și modul de abordare a acesteia.

Unii autori apreciază că fiscalitatea reprezintă „ansamblul obligațiilor către fisc, precum și mijloacele de percepere a lor, reglementările și practicile relative la acestea”.

Profesorul Niță Dobrotă înțelege prin noțiune „sistemul de stabilire și de percepere a impozitelor”, iar Ioan Moroșan „ansamblul reglementărilor privind perceperea impozitelor sub toate formele, directe sau indirecte” sau „sistemul de norme privitoare la stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor”.

Profesorul Dan D. Saguna consideră că fiscalitatea „este formată din totalitatea taxelor și a impozitelor reglementate prin acte normative”. De asemenea mai defineste fiscalitatea și „ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor și contributiilor de catre autoritățile publice în scopul realizării funcțiilor social-economice ale statului”.

Luând în considerare definițiile oficiale date noțiunii și coroborându-le cu fondul variat al nuanțelor de definire aferente diverșilor autori în domeniu, putem concluziona că fiscalitatea reprezintă ansamblul impozitelor, taxelor și contribuțiilor, totalitatea reglementărilor, metodelor, tehnicilor și procedeelor referitoare la acestea, precum și instituțiile abilitate în stabilirea, urmărirea, perceperea și administrarea respectivelor prelevări fiscale.

I.7. Locul fiscalității în ansamblul finanțelor publice

Dintr-o perspectivă simplistă, finanțele publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești puse la dispoziția autorităților publice, centrale și locale, în vederea îndeplinirii sarcinilor și funcțiilor acestora.

Locul fiscalității în sfera finanțelor publice, incluzând aici și relațiile dintre acestea, poate fi abordat din trei perspective:

– financiară,

– juridică,

– economică.

Din punct de vedere financiar, dacă la început resursele financiare publice (veniturile publice) erau reprezentate de impozite, taxe și contribuții, în condițiile în care de-a lungul timpului, funcțiile și sarcinile autorităților publice s-au amplificat și diversificat, acestora li s-au adăugat și alte tipuri de venituri, precum împrumuturile, venituri din închirieri și vânzări de bunuri aparținând statului, ajutoarele, donațiile, etc.

În aceste condiții, în perioada contemporană, deși veniturile fiscale nu se confundă cu veniturile publice, fiind parte a acestora, ele dețin totuși peste 90% din veniturile publice, constituind premiza principală pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Din aceste perspective și având în vedere importanța prelevărilor fiscale în formarea resursele publice ale autorităților centrale și locale, treptat s-a conturat și individualizat ca disciplină științifică în cadrul finanțelor publice, fiscalitatea. Ușor de observat faptul că relația fiscalitate-finanțe publice este o relație ca de la parte la întreg, fiscalitatea fiind înscrisă în spectrul finanțelor publice.

Din punct de vedere juridic, în realitatea financiară din statele contemporane impozitele, taxele și celelalte venituri fiscale fac parte – așa cum s-a ilustrat anterior – din structura finanțelor publice, în cadrul acestora fiind reglementate, nu autonom, ci coordonat cu reglementarea cheltuielilor publice, a bugetului de stat și a împrumuturilor de stat, cu natura de drept public a acestor componente structurale ale finanțelor publice. De aici derivă faptul că și sub aspect juridic finanțele publice circumscriu fiscalitatea.

Din punct de vedere economic, locul fiscalității în ansamblul finanțelor publice, este dat de faptul că pârghia fiscală reprezintă principala componentă a pârghiei financiare, folosită de stat prin intermediul politicii financiare, pentru corectarea disfuncționalitățiilor apărute în viața economică și socială.

Deși în teoria de specialitate există interpretări cu privire la conceptul de politică financiară, apreciem faptul că politica financiară se identifică cu politica bugetară, cuprinzând politica de venituri, numită și politică fiscală, și politica de cheltuieli publice.

I.8. Funcțiile, rolul și principiile fiscalității

Pornind de la locul pe care-l ocupă fiscalitatea în sfera finanțelor publice, ca parte integrantă a acesteia, se poate ușor deduce faptul că fiscalitatea preia și o parte din funcțiile finanțelor, mai exact pe acelea care au în vedere constituirea resurselor bănești la dispoziția autorităților centrale și locale.

Din această perspectivă, o primă funcție a fiscalității s-ar putea desprinde din însăși funcția de repartiție a finanțelor publice, numind-o funcția de mobilizare a resurselor financiare la dispoziția statului în vederea îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.

Ea reflectă formarea fondurilor de resurse financiare publice, iar sursa de constituire a acestor fonduri o reprezintă PIB-ul și într-o pondere mai mică avuția națională sau transferurile din străinătate. Mai trebuie spus faptul că aceste mobilizări financiare îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuții sociale și provin de la toate sectoarele sociale: public, privat, mixt, precum și de la populație, diferențindu-se în funcție de capacitatea contributivă a fiecăruia.

O a doua funcție a fiscalității este funcția de control, care, la rândul ei, se înscrie funcției de control a finanțelor publice. Funcția de control a fiscalității este individualizată și îndeplinită în strânsă legătură cu funcția de mobilizare a resurselor financiare, ea vizând depistarea, atât a abaterilor în materie de respectare a legalității fiscale, cât și a neajunsurilor în constituirea fondurilor bănești publice.

Necesitatea funcției de control derivă din faptul că fondurile de resurse financiare publice constituite la dispoziția autorităților centrale și locale aparțin întregii societăți.

Existența unui control riguros și bine organizat este imperios necesar în special în țările în curs de dezvoltare, unde membrii societății nu au dobândit încă așa numitul „civism fiscal”. Drept urmare aceștia caută să se sustragă, prin diverse modalități, de la plata obligațiilor ce le revin, generând efecte negative asupra economiei în ansamblul său.

Sfera controlului fiscal se extinde și asupra ansamblului activităților economico-sociale. Fiind un control bănesc, prerogativele transpunerii lui în practică revin aparatului fiscal care asigură raționalitatea și eficacitatea constituirii resurselor publice.

O altă structurare a funcțiilor fiscalității realizează profesorul Petre Brezeanu, care subordonează aceste funcții criteriilor de randament bugetar, echitate și eficacitate economică. Sub acest aspect se consideră că fiscalitatea îndeplinește trei funcții: de finanțare a cheltuielilor publice, urmărind obiectivul de randament bugetar, de redistribuire a veniturilor și patrimoniilor conform criteriului de echitate și de stabilizare a activității economice sau de corectare a dezechilibrelor în scopuri de eficacitate economică.

Prima funcție, cea de finanțare a cheltuielilor publice, derivă din faptul că sursa principală de finanțare a utilităților publice o constituie, fără îndoială, prelevările obligatorii.

Funcția de redistribuire își are geneza în criteriul de echitate fiscală, în disputa cu privire la caracterul just sau injust al repartiției ce decurge din mecanismul pieței și din drepturile de proprietate, progresivitatea fiind considerată de unii, sinonimul justiției, iar de alții total arbitrară.

Funcția de stabilitate a activității economice nu face altceva decât să reflecte rolul de incitare, de descurajare sau de stabilizare pe care fiscalitatea îl joacă pe plan economic și social.

Rolul fiscalității este în strânsă legătură cu funcțiile sale, derivă din acestea și se manifestă în plan financiar, economic și social.

Sub aspect financiar, fiscalitatea apare ca principală cale de atragere a resurselor financiare ale statului. Pe lângă mijloc de procurare a fondurilor bănești, necesare realizării obiectivelor economice și sociale ale statului, fiscalitatea apare și ca instrument de redistribuire a veniturilor și averilor cetățenilor și agențiilor economici. În acest sens, prin intermediul tratamentului fiscal diferențiat de la un contribuabil la altul, se urmărește materializarea principilor de echitate fiscală și justiție socială, precum și diminuarea decalajelor și a inegalităților existente între venituri.

În plan economic, fiscalitatea se evidențiază ca un instrument important de politică economică, folosit de autoritățile publice în vederea influențării proceselor economice, al corectării ciclurilor economice și al înlăturării dezechilibrelor economice.

Un alt rol avut de fiscalitate în viața unei comunități este și cel social. Din acest punct de vedere prin fiscalitate, pe de o parte, se asigură la nivelul autorităților publice fondurile necesare finanțării obiectivelor de protecție socială a unor categorii defavorizate (handicapați, șomeri, pensionari, etc.), iar pe de altă parte, se urmărește orientarea comportamentului cetățenilor.

Pe lângă cerințele de „repartizare echitabilă a impozitelor în funcție de situația fiecărui cetățean”, de promovare a „unei administrații fiscale cu cost redus, eficientă, nearbitrară și pe înțelesul contribuabilului”, din punct de vedere structural „impozitele trebuie selecționate astfel încât să minimalizeze influența deciziilor economice eficiente” și „să corecteze ineficiența din sectorul privat”.

Referitor la principiile fiscalității, o delimitare clară a acestora este sintetizată în:

– principiul individualității, privește fiscalitatea în legătură cu fiecare persoană, fiind subordonată cetățeanului care trebuie lăsat liber să aleagă modul cum să-și cheltuiască venitul. Prin fiscalitate, astfel, se asigură egalitatea șanselor, iar nu egalitatea condițiilor.

– principiul de nediscriminare, însemnând că acțiunea fiscală trebuie să urmeze aceleași reguli pentru toți;

– principiul de impersonalitate, semnificând o acțiune ce nu se adresează unei persoane anume și, în consecință, nu trebuie să folosească metode de tip inchizițional asupra cetățeanului. O singura exceptie s-ar putea justifica, și anume cercetarea permanenta a averii oamenilor politici.

– principiul de neutralitate, înțelegând că fiscalitatea nu trebuie să provoace distorsiuni economice, să fie favorabilă atingerii criteriilor de eficiență, să încurajeze gestiunea optimă, să nu încarce beneficiile pentru că sunt rezultatul muncii;

– principiul legitimității, constând în aceea că fiscalitatea trebuie să urmeze cerințele liberei concurențe, iar veniturile legitime nu trebuie grevate;

– principiul de nonarbitru, ceea ce înseamnă reguli simple, clare, transparență, înlăturarea inegalităților și inechității.

Sintetizând, am putea spune că, pentru a obține efectele scontate, de pe urma acțiunii deciziilor de politică fiscală, autoritățile în materie fiscală au obligația să vegheze la menținerea liberei concurențe, la evitarea unei „sufocării” a contribuabilului cu efecte negative asupra funcționării întregii economii, la promovarea unor metode și tehnici de așezare și percepere a impozitelor nediscriminatorii și pe înțelesul tuturor contribuabililor și, nu în ultimul rând, la desfășurarea întregii activității în condiții de eficiență.

CAPITOLUL II

SISTEMUL FISCAL

II.1. Alcătuirea sistemului fiscal. Tipologia sistemelor fiscale

În contextul creșterii complexității fenomenelor și proceselor economice, cercetarea sistemică a oferit rezultate remarcabile în ceea ce privește perfecționarea metodelor și tehnicilor de cercetare.

Analiza sistemică reprezintă un set de metodologii complexe, având la bază conceptul de sistem și metoda sau abordarea sistemică, orientate spre cercetarea și proiectarea sistemelor complexe în vederea îmbunătățirii performanțelor acestora.

Abordarea sistemului fiscal apare ca o necesitate atunci când se vorbește despre domeniul fiscal, având în vedere faptul că acesta, în termeni generali, reflectă întreaga activitate fiscală a unui stat.

Ca parte integrantă a sistemului economic, sistemul fiscal concură împreună cu celelalte sisteme (monetar, financiar, de credit) la realizarea obiectivelor de politică economică și socială ale statului, la furnizarea de informații legate de presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viața economică și socială a unei societăți. În acest sens, scopul sistemului fiscal este acela de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor obligatorii și de a permite autorităților intervenții în economia națională.

Referitor la conceptul de sistem fiscal, există cel puțin două abordări. Dacă în cadrul primei abordări, sistemul fiscal apare ca totalitatea impozitelor dintr-un stat, în cea de a doua abordare centrul de greutate se mută pe elementele definitorii ale sistemului în general, iar sistemul fiscal este definit prin prisma relațiilor dintre elementele care-l formează.

Din perspectiva primei abordări, sistemul fiscal este definit ca ”totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice” sau ca „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol regulator în economie” .

Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că „ sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecții fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care, sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului.”

Sub aspect general și ținând cont de variantele conceptuale prezentate, se poate spune că sistemul fiscal reprezintă ansamblul prelevărilor fiscale existente la un moment dat într-o țară și reglementările referitoare la acestea; relațiile de interdependență existente, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe de altă parte, între acestea și mediul extern; metodele, procedeele și instituțiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziția autorităților publice, centrale și locale, principalele resurse financiare necesare realizării obiectivelor de dezvoltare economică și socială a țării, inclusiv cele aferente funcționării acestora.

Sistemele fiscale au apărut și au evoluat în funcție de interesele și nevoile diferiților „stăpâni” (șefi de trib, regi sau state), ceea ce a determinat reticența populației față de organizarea fiscului. O explicație a constituirii sistemului fiscal în ciuda respingerii sale de către contribuabili, s-ar putea da pornind de la afirmația filozofului Vladimir Soloviev, potrivit căreia „puterea (statul) nu are drept scop să prefacă pământul în paradis, ci să-l împiedice să devină iad”.

Încă din Antichitate, state ca Mesopotamia, China, India, Egipt sau Roma și-au creat propriul lor sistem fiscal, destinat acoperirii unor nevoi generate fie de războaiele de expansiune, fie de necesitatea menținerii ordinii interne și a frontierelor.

În acest sens, în anul 6 e.n. la Roma se instituie visteria imperială („fiscus Ceasaris”), care inițial centraliza veniturile de rang imperial și impozitele vamale, pentru ca mai apoi să preia de la casa senatului sumele obținute din confiscări, cele de pe domeniul public, precum și impozitele pe vânzarea și eliberarea de sclavi.

Dea lungul timpului sistemele fiscale, au evoluat, vizând în special următoarele:

„ – prin numărul și mărimea impozitelor să satisfacă necesitățile de fonduri ale statului,

– să simplifice și să înlesnească munca de colectare a impozitelor,

– impozitele să fie tolerate de contribuabil,

– să crească numărul contribuabililor pentru eliminarea inechităților în această privință.”

Sub aspect temporal, sistemul fiscal românesc poate fi surprins și analizat având în vedere următoarele intervale:

1) perioada până la Regulamentele organice din Muntenia și Moldova (1831-1832);

2) perioada de la Regulamentele organice până la Convenția de la Paris (7/19 august 1858);

3) perioada cuprinsă între domnia lui A.I.Cuza și primul război mondial;

4) perioada interbelică (1919-1940);

5) perioada comunistă (1948-1989);

6) perioada postdecembristă, care începe cu anul 1990.

Conform documentelor, prima dare în bani din viața poporului român datează din secolul al XIII-lea și este reprezentată de taxele vamale. La aceasta se adaugă în secolul al XIV-lea dijma, iar în secolul al XV-lea birul.

Birul era un impozit pe cap de locuitor, perceput în raport cu posibilitatea de plată a contribuabilului de la „poporul de jos”. În 1700 birul se transformă în ruptă. De asemenea, pe lângă aceste dări, in secolul al XVII-lea se mai practică: găinăritul, vama de cosit, văcăritul (apărute în secolul al XVI-lea), fumăritul, tutunăritul, desetina și pogonăritul. Tot acum începe să prindă contur organizarea fiscală, prin fixarea sumei de plată și a termenului de plată.

Prima încercare științifică de așezare și percepere a impozitelor o întâlnim la Constantin Mavrocordat în anul 1739. Reforma fiscală încercată de acesta urmărea în principal aplicarea principiilor generalității, proporționalității și al răspunderii individuale față de fisc. Partea cea mai importantă a reformei o constituie transformarea impozitului direct, numit capitațiune, dintr-un impozit de repartiție într-unul de cotitate. Această reformă nu s-a bucurat însă de aplicativitate practică datorită necesităților tot mai mari impuse de turci, care au dus la perceperea unor dări suplimentare și ca urmare la înrăutățirea situației contribuabililor.

O adevărată reformă a impozitelor este realizată de Regulamentul Organic, prin care s-a reușit:

– unificarea fiscală a țărilor românești, Muntenia și Moldova, chiar înainte de unificarea politică,

– stabilirea cheltuielilor statului pe fiecare an, precum și a dărilor și celorlalte venituri necesare pentru acoperirea acestora,

– punerea la baza sistemului fiscal modern incipient a unor principii fiscale valabile și astăzi.

Un pas important pe calea realizării echității fiscale îl reprezintă Tratatul de la Paris, prin care se prevedea desființarea privilegiilor de clasă și egalitatea tuturor românilor în fața legilor, așezarea echitabilă și generală a contribuțiilor în funcție de averea fiecăruia.

În anul 1862, mergând pe linia unificării administrative, A.I.Cuza pune bazele unificării fiscale prin adoptarea unor legi privind: unificarea impozitului funciar, fixat la 4% din venitul net al proprietăților nemișcătoare, unificarea contribuțiilor de poduri și șosele, taxa de 10% asupra bunurilor de mână moartă, fiind extinsă apoi și în Moldova, unificarea contribuțiilor personale.

Sub aspect fiscal anul 1863 se remarcă prin votarea legii patentelor cu mai multe clase de patentari și prin recurgerea la recensămintele efectuate la interval de 5 ani în vederea constatării materiei impozabile.

Impozitele practicate în perioada 1859-1866, se pot grupa în impozite directe (capitația țărănească, impozitul funciar, patenta) și impozite indirecte (taxa de export, taxa de transmisie și taxe vamale).

În perioada 1866-1916, având în vedere necesitatea ameliorării situației financiare moștenită din perioada domniei lui Cuza, care s-a caracterizat printr-un deficit bugetar cronic, are loc atât extinderea impozitelor directe și indirecte, cât și instituirea unor noi tipuri de prelevări fiscale, precum impozitele pe consumație, monopolurile statului și impozitele locale.

După unirea de la 1 Decembrie 1918, prima reformă fiscală a României reîntregite a fost propusă în anul 1921 de N. Titulescu, ministru de finanțe din aceea perioadă. Proiectele de legii propuse de N.Titulescu Parlamentului vizau:

– reforma contribuțiilor directe cu crearea impozitului progresiv pe venitul global;

– impozitul pe lux și cifra de afaceri;

– impozitul progresiv pe succesiuni;

– impozitul extraordinar progresiv pe avere și pe îmbogățirea de război.

Dintre aceste propuneri doar primele trei au trecut de Parlament, impozitul pe cifra de afaceri fiind singurul impozit din legislația fiscală a lui Titulescu care a fost menținut și sub guvernul liberal care i-a urmat.

Punerea în aplicare a impozitelor menționate mai sus, a însemnat „modernizarea” și „democratizarea” sistemului fiscal: înlocuirea vechilor impozite forfetare pe venit și introducerea scării de progresivitate.

Începând cu anul 1923, prin legea contribuțiilor directe inițiată de Vintilă Brătianu, se instituie impozitul pe venitul global, la baza căruia stătea întregul venit anual al contribuabilului. Venitul global se determină scăzându-se din veniturile capului de familie, ale soției și ale celorlalți membrii minori ai familiei impozitele elementare și dobânzile plătite la datoriile chirografare și ipotecare. Cotele aplicate asupra acestui venit erau cuprinse între 1% și 30%.

În ceea ce privește întreprinderile industriale și comerciale, în cazul acestora se practica impozitul complementar, un impozit progresiv, cu cote variind în funcție de rentabilitatea întreprinderii.

Toate aceste schimbări importante în domeniul fiscal au făcut ca în perioada 1922-1928 ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor bugetare ale statului să crească de la 8,3% la 23%.

În ciuda acestor efecte benefice, ale practicării impozitului pe venitul global, în 1934 acesta este desființat, în locul lui introducându-se așa-zisa „supracotă” reprezentând un impozit suplimentar adăugat la fiecare impozit elementar în parte. În perioada războiului impozitele directe au suferit numeroase modificări, dintre care se remarcă impunerea veniturilor din industrie și comerț pe baza cifrei de afaceri anuale.

Din punct de vedere a impozitelor indirecte acestea au rămas sursa fiscală de bază, fără a suferi modificări semnificative sub aspect structural.

Perioada comunistă se caracterizează în principal prin folosirea impozitului ca mijloc de aplatizare a nivelului de trai al majorității populației.

Cât privește clasificarea sistemelor fiscale, aceasta este impusă de necesitatea explicării și chiar a extrapolării evoluției acestora din punct de vedere spațial și temporal.

Având în vedere concepțiile care au stat la baza conturării lor, sistemele fiscale se clasifică în:

„- sisteme fiscale utopice;

– sisteme fiscale funcționale ;

– sisteme fiscale tehnico-proiective”.

Sistemele fiscale utopice sunt propunerile teoretice a căror idee centrală era instituirea impozitului unic, pornind de la:

– credința că este posibilă standardizarea prelevărilor fiscale, într-o perioadă în care eforturile erau îndreptate în direcția introducerii unui sistem unic de măsurare a timpului, a lungimilor, a unei monede unice la nivelul statelor în formare;

– influența unor curente teoretice care căutau să explice modul de formare a veniturilor;

– eliminarea numărului mare de impozite stabilite injust.

Sistemele fiscale funcționale se pot clasifica având în vedere pe de o parte natura impozitelor predominante, iar pe de altă parte intensitatea presiunii fiscale.

În funcție de natura impozitelor predominante se pot identifica:

1) sistemele fiscale în care predomină impozitele directe, care includ structurile fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entități administrativ-politice de tip statal dar și sistemele fiscale ale celor mai avansate țări din punct de vedere economic, care au la bază impozitul pe venitul net și impozitul pe societate.

2) sistemele fiscale în care predomină impozitele indirecte, care sunt specifice țărilor subdezvoltate, țărilor aflate în perioadă de criză sau confruntări militare, fostelor țări socialiste în care se practică un transfer de sarcină fiscală asupra consumatorului final, indiferent de venitul acestuia.

3) sistemele fiscale cu predominanță complexă, caracterizate prin ponderi apropiate ale impozitelor directe și indirecte în cadrul veniturilor fiscale și caracteristice țărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate și cu regimuri politice de tip social-democrat.

4) sistemele fiscale axate pe impozitele generale, specifice țărilor celor mai dezvoltate, în care predomină impozitul de tip general ca: impozitul pe venit, impozitul pe cifra de afaceri brută sau TVA și în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizată.

5) sistemele fiscale în care predomină impozitele particulare, caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite categorii de venituri, sub formă indiciară sau forfetară și actualelor țări subdezvoltate în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite produse, destinate consumului intern sau exportului.

După criteriul intensității presiunii fiscale, sistemele fiscale se pot împărții în:

1) sisteme fiscale grele, se regăsesc în țările dezvoltate economic, în care participarea capitalului public comparativ cu cel privat în economia reală este redusă, iar serviciile publice sunt extinse, dar și în țările foste socialiste datorită necesităților financiare mari ale acestora generate de tranziția la economia de piață. Un sistem fiscal de tip „greu” se caracterizează printr-o pondere ridicată a prelevărilor fiscale atât în ansamblul prelevărilor publice (între 80 și 90%) , cât și în produsul intern brut (peste 25-30%).

2) sisteme fiscale ușoare sunt specifice țărilor subdezvoltate sau aflate în perioade de tranziție către stadiul de dezvoltat, precum și așa numitelor „oaze fiscale” în care ponderea prelevărilor fiscale în produsul intern brut este de doar 10-15%.

Sistemele fiscale teoretico-proiective sunt lucrări teoretice și proiecte guvernamentale orientate spre perfecționarea sistemelor fiscale actuale în concordanță cu dezvoltarea dinamică a structurilor economice și sociale, în condițiile asigurării resurselor necesare finanțării nevoilor sociale ale comunității, a urmăririi realizării echității și randamentului prelevărilor fiscale.

II.2. Prelevarile fiscale

În societățile libere, bazate pe proprietatea privată și economia de piață, statul este prezent în viața politică, economică și socială în vederea furnizării bunurilor și serviciilor publice, precum și a realizării transferului de venituri în cadrul societății. Pentru a realiza acest lucru, autoritatea publică are nevoie de resurse financiare. Modalitățile de procurare a acestor resurse sunt diferențiate de la țară la alta, în funcție de politica fiscală promovată, de gradul de participare a statului la viața economică reală prin investiții directe în economie, de relațiile avute cu organismele financiare naționale și internaționale prin prisma creditelor și ajutoarelor internaționale obținute, precum și de accesul limitat sau nelimitat pe care autoritatea publică îl are pe piețele financiare naționale și internaționale în vederea obținerii de împrumuturi publice.

Cea mai mare pondere în cadrul diverselor tipuri de resurse atrase de către stat o au prelevările obligatorii, stabilite printr-un ansamblu de reglementări juridice. Prelevările obligatorii, la rândul lor, au un conținut divers, atât spațial cât și temporal, fiind rezultatul evoluției economico-sociale a statelor și a politicilor promovate de guvernele acestora.

Prelevările fiscale se realizează, în principal, prin intermediul impozitelor și taxelor, acestea constituind cele mai vechi și tradiționale mijloace financiare de care statul dispune pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor sale și fiind într-o permanentă evoluție. Pe lângă acestea, de multe ori autoritatea publică mai apelează la instituirea unor prelevări cu caracter special, numite contribuții, în vederea asigurării unei protecții sociale adecvate pentru persoanele aflate în dificultate (pensionari, șomeri, persoane aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă).

Etimologic, noțiunea de impozit provine din latinescul „impozitum”, iar cea de taxă din grecesul „taxis”. Dacă în limbile de origine latină, printre care și româna, se face o diferențiere clară între noțiunea de taxă și cea de impozit, în limbile de proveniență anglo-saxonă, orice prelevare fiscală, indiferent de caracteristici, este denumită generic „taxă”.

Impozitul reprezintă așadar o contribuție bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă și imediată, datorată conform legii administrației centrale și celor locale de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

În România, dreptul de a introduce impozite îl are statul, și el se exercită prin intermediul puterii legislative – Parlamentul, iar uneori, și în anumite condiții, prin organele de stat locale. Conform Constituției, consiliile locale sau județene stabilesc impozitele și taxele locale în limitele și în condițiile legii.

Din această definiție a impozitului se pot desprinde câteva caracteristici ale sale:

– este o contribuție bănească, în sensul că persoanele fizice și juridice sunt datoare să participe material, dar nu în natură, după anumite criterii, la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare finanțării unor trebuințe social-economice în folosul întregii societăți,

– este o contribuție obligatorie, în sensul că plata sa către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și/sau juridice, care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere,

– este o prelevare cu titlu nerambursabil, în ideea după care contribuabilul nu va primi niciodată înapoi banii aferenți impozitului,

– este fără contraprestație directă și imediată, în sensul că fondurile generale ale societății odată formate sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiectivele necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese individuale sau de grup. Deci, contribuabilul beneficiază de serviciile publice, dar fără să existe o proporție sau o corelație directă între impozitul plătit și serviciile primite,

– este datorat conform unor dispoziții legale, în înțelesul că nici un impozit nu se poate stabili și percepe, decât în „puterea unei legi”,

– este datorat de către persoanele fizice și juridice, în sensul că reprezintă o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societății,

– este datorat pentru veniturile realizate și bunurile deținute, în sensul că subiectele impozabile datorează contribuția numai în cazul în care realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc ori posedă bunuri care, conform prevederilor legale sunt impozabile.

În ceea ce privește clasificarea impozitelor, aceasta poate fi făcută după mai multe criterii:

după forma în care se percep:

impozite în natură,

impozite în bani.

după obiectul impunerii:

impozite pe avere,

impozite pe venit,

impozite pe cheltuieli.

după scopul urmarit:

impozite financiare,

impozite de ordine.

după frecventa incasarii:

impozite permanente,

impozite incidentale.

după locul administrarii impozitelor:

nivel local,

nivel național,

nivel federal

nivelul statelor membre.

Deosebita importanta teoretica și practica prezinta gruparea impozitelor in directe și indirecte. Distincția dintre impozitele directe și indirecte poate fii privită prin prisma relațiilor care se stabilesc între autoritatea de impunere și contribuabil. Prin urmare, dacă în cazul impozitelor directe autoritatea stabilește și încasează obligația pe fiecare contribuabil în parte, prin luarea în considerare a averii deținute, în curs de obținere sau primită de acesta, cele indirecte sunt influențate în ultimă instanță de ce și cât de mult cumpără suportatorul impozitului.

II.2.1. Impozitele directe

Aceste impozite se așează și se percep direct de la sursă (subiecții plătitori), vizând existența venitului sau a averii. Ele se împart în:

impozite reale, care sunt stabilite în legătură cu obiectele materiale:

impozitul funciar,

impozitul pe clădiri.

impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere,

impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

impozite personale, care au legătură cu situația personală a contribuabilului, așezându-se asupra venitului sau averii:

impozitele pe venituri,

impozitele pe avere.

Impozitul funciar a fost introdus în practica fiscală a unor tari europene în primele stadii ale dezvoltarii capitalismului, fiind datorat de catre toti proprietarii de terenuri. Pentru determinarea mărimii acestora, se foloseau criterii care nu puteau servi la stabilirea corecta a capacității de plată a contribuabililor platitori, deoarece ele aveau în vedere numai factorii care influenteaza nivelul producției agricole: suprafețele de teren cultivate și calitatea acestora, mărimea arenzii.

Introducerea cadastrului a permis determinarea mai exacta a impozitului funciar, în acesta fiind înregistrate atât bunurile funciare existente într-o localitate, cât și veniturile pe care acestea le produceau, pe baza cărora erau stabilite impozitele.

Impozitul pe clădiri a fost instituit în paralel cu impozitul funciar și era perceput de la toate persoanele care dețineau în proprietate clădiri. Stabilirea mărimii acestui impozit se făcea pe baza unor criterii exterioare cladirii, care aveau in vedere: numărul și destinația dată încăperilor, suprafața construită, aspectul exterior al clădirii.

Aceste criterii nu erau în măsură să realizeze o impunere echitabila, deoarece nu ofereau o imagine completă asupra obiectului impozabil. Cu timpul, aceste criterii au fost completate și diversificate, fapt care au permis o așezare mai corectă a acestui tip de impozit.

Impozitele pe activitățile industriale, comerciale și pe profesiile liberale erau stabilite deasemenea în baza unor criterii exterioare, fără a se ține seama de veniturile realizate, de costurile de producție, de capacitatea contributivă a subiecților plătitori. Stabilirea mărimii impozitelor avea în vedere numarul salariaților.

Impozitele pe capitalurile bănesti erau stabilite în funcție de mărimea veniturilor sub forma dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru împrumuturile acordate sau în funcție de cuantumul venitului sub forma dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul împrumutat.

Această modalitate de așezare a impozitului oferea contribuabililor posibilitatea de a se sustrage de la plata impozitelor, întrucât nici debitorii și nici creditorii nu erau interesati să informeze organele fiscale despre existenta unor raporturi de creditare între ei. Prin urmare, randamentul fiscal al acestui tip de impozit era scazut.

Actualmente, în practica fiscală internaționala există foarte puține impozite reale, majoritatea statelor lumii efectuând dea lungul timpului complexe operatiuni de “cosmetizare” a impozitelor reale prin “personalizarea“ acestora.

Impozitele pe venit au fost introduse pentru prima dată în Marea Britanie la inceputul secolului trecut și in cele mai multe tari din Europa la inceputul acestui secol. Impozitele pe venit au fost asimilate în practică în contextul înregistrării diferențierii veniturilor realizate de diferitele categorii sociale și al distinctiei intre subiecții persoane fizice și subiecții persoane juridice, în funcție de care există doua categorii de impozite pe venit:

– impozitele pe veniturile persoanelor fizice,

– impozitele pe veniturile pesoanelor juridice.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt plătite de pesoanele fizice cu domiciliul intr-un stat cât și de catre strainii care realizeaza venituri in acel stat.

Obiectul impunerii il constitue venitul, indiferent de formă: salariu, chirie, dividende, venitul liber al profesionistilor, dreptul de autor, dobandă, rente. Acest tip de impozit este plătit de persoana fizică care realizează una sau mai multe din aceste forme de venit.

Impunerea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se realizează în două modalitati:

– impunerea separata – in acest caz se impune separat fiecare tip de venit obtinut de persoana fizica in parte, numarul surselor de venit determinand numarul impozitelor calculate. Sistemul impunerii separate prezinta avantajul simplicitatii, preciziei, insa comportă și o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare și dezavantajează persoanele care au o singură sursă de venit,

– impunerea globala – constă in însumarea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică (indiferent de sursa de proveniență), și deducerea din rezultatul obtinut a unor sume stabilite reglementat, în final venitul cumulat, astfel corectat, fiind supus impunerii printr-o singura prelevare fiscală, impozitul global. Acest sistem de impunere are o largă răspandire in lume, fiind practicat in multe tari din Europa Occidentala (Belgia, Franța, Italia ). In țara noastra s-a trecut la impozitarea globală începând de la 1 ianuarie 2000 și a fost aplicată până la 31 decembrie 2004. La 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare decizia Guvernului României de introducere a cotei unice de impozitare de 16%, atît pentru profitul companiilor, cît și pentru veniturile populației.

Avantajele sistemului de impunere globală oferă:

– posibiliatea aplicarii progresivității impozitării,

– asigura individualizarea fiscală a pesoanelor fizice,

– reduce numarul tentativelor de sustragere de la plata,

– confera un randament fiscal ridicat.

Dezavantajele acestuia se referă la:

– imposibiliatea diferențierii sarcinii fiscale pe surse de venit,

– volumul mare de munca,

– inechitatea pricinuita persoanelor care obtin venituri din mai multe surse.

Impozitele veniturilor persoanelor juridice se constitue și se percep in functie de modul oganizarii acestora, ca societăți de persoane sau ca societati de capital:

– in cazul societatilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil sa se faca distincție intre averea fiecareia din persoanele asociate și patrimoniul societății respective,

– la societatile de capital, impunerea are in vedere structura și repartizarea profitului. Profitul obtinut de o societate de capital se repartizeaza atât actionarilor sub forma de dividende (proportional cu participarea lor la capital), cât și la dispozitia societatii pentru constituirea unor fonduri.

Aceasta repartizare a profitului permite luarea in considerare a mai multor modalități de impunere a veniturilor realizate de societățile de capital și anume:

– se impune mai întai profitul total obtinut de societatea de capital și apoi separat profitul repartizat actionarilor sub forma de dividende. In acest caz, considerat clasic, partea din profit repartizata actionarilor este supusa de doua ori impozitarii (o data la societate și a doua oară la acționari sau asociați),

– se impun numai dividendele, iar partea din profit lăsată la dispozitia societății de capital este scutită de impozit. Practicarea acestei metode este avantajoasă pentru societatile de capital și vizează simularea acestora in plasarea profitului realizat in noi investiții,

– se impune numai partea din profit care ramâne la dispoziția societății de capital, iar dividendele repartizate actionarilor nu sunt impuse impozitării. In acest caz se incalcă principiul echității fiscale, deoarece se exonereaza de la impunere dividendele realizate de acționari,

– impunerea separată, mai întâi a dividendelor repartizate actionarilor și apoi a părții din profit ramase la dispozitia societății de capital.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbraca urmatoarele forme:

– impozitul pe profit,

– impozitul pe dividende,

– impozitul pe venituri din vânzarea activelor.

Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important având in vedere ca profitul este principala forma de venit a societatilor comerciale.

In sens larg, profitul reprezintă diferența dintre veniturile unui agent economic realizate din activitățile pe care le desfășoară și cheltuielile aferente obținerii lor. Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care este reprezentat de diferența dintre veniturile obținute de agentul economic intr-un an fiscal și cheltuielile deductibile aferente efectuate. Dacă există și cheltuielile nedeductibile acestea nu pot fi scăzute din venituri, ci se însumează acestora in vederea determinarii profitului anual impozabil.

Impozitele pe avere se instituie in stransa legatura cu dreptul de proprietate al diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile.

Impozitul pe avere îmbraca trei forme principale:

– impozit asupra averii propriu-zise,

– impozit asupra circulației averii,

– impozit asupra creșterii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise au ca obiect, în general, proprietățile imobiliare (terenurile, clădirile, etc) și activul net. Acest tip de impozite se plătește fie din profitul adus de avere, fie din alte venituri ale contribuabilului. In acest ultim caz, spunem că acesta este un impozit pe substanța averii și se întalneste rar, din cauză că determină scaderea materiei impozabile, adică a averii respective.

Impozitul asupra circulației averii se plătește ca urmare a trecerii dreptului de proprietate de la o persoana la alta, cu titlu gratuit sau oneros și prin vânzare.

Impozitele speciale pe avere se așează pe creșterea valorii averii. Dintre acestea amintim:

– impozitul asupra plusvalorii imobilelor care se percepe sub forma timbrelor fiscale,

– impozitul pe cresterea averii pe timp de razboi,

– impozitul militar.

II.2.2. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzării unor bunuri și prestării anumitor servicii, fiind vărsate la bugetul public de catre producători, comercianți și sunt suportate de catre consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile.

Denumirea de “indirecte” provine de la faptul ca aceste impozite nu se stabilesc “direct pe persoana”: atunci cand se introduc, nu se cunoaște, nici de organele fiscale și nici de cetățeni cine va plati aceste impozite și în ce măsură.

In functie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza in:

– taxele de consumație,

– monopolurile fiscale,

– taxele vamale,

– taxe fiscale de timbru, de înregistrare.

Cea mai răspândită formă de așezare a impozitelor indirecte o reprezinta taxele de consumație. Poartă denumirea de taxe dintr-o simplă obișnuință, în fond acestea sunt impozite in sensul că sunt obligatorii, nu presupun o contraprestatie și sunt fără o destinație specială.

Taxele de consumație se așează în două moduri:

fie ca taxă generală pe consum – taxa pe valoarea adăugată,

fie ca un impozit special așezat numai pe vânzarea anumitor bunuri – accizele.

Forma sub care există in prezent taxa generală de consumație este taxa pe valoarea adăugată (TVA). A fost introdusă întâia dată în Franța (în 1954), iar azi se practică in peste 50 de state de pe toate continentele.

Taxa pe valoarea adăugată (impozitul unic încasat fractionat cum mai este denumit) se calculează asupra creșterii de valoare, adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul realizării unui produs, adică impozitul se aplică la valoarea adăugată în fiecare fază a acestui circuit. De aici și denumirea de taxă pe valoarea adăugată.

Platitori de TVA sunt toți agenții economici care vând produse, execută lucrări sau prestează servicii, suportatorii taxei sunt, însa, consumatorii mărfurilor respective o data cu cumpararea lor.

Obiectul TVA il constituie, in principiu, operațiile cu plată, efectuate in mod autonom de persoane juridice sau fizice.

Baza de calcul a TVA, o constituie contravaloarea bunurilor livrate și a serviciilor prestate, fiind dată de prețurile negociate între agenții economici, tarifele pentru prestările de servicii, adaosul în alimentația publică, valoarea în vamă, compusă din prețul extern, transformat în lei și cheltuielile de transport extern.

Cotele practicate in Romania sunt de 24% și 0%. Există și operații scutite. Diferența dintre operațiile cu cotă 0% și cele scutite constă în aceea că cele scutite nu beneficiază de dreptul de deducere.

Accizele sunt considerate taxe speciale de consumație, care se aplică doar la anumite produse de necesitate redusă, asupra unor produse cu consecințe nocive pentru sănătate sau pentru consumul de bunuri de lux. Din acest motiv se numesc și “ impozite pe lux și vicii”.

Produsele accizate se împart în mai multe categorii:

– alcool etilic, alimentar, băuturile alcoolice și alte produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conțin alcool etilic alimentar: bere, vin, produse distilate obținute din acestea;

– tutun și produse derivate din tutun;

– cafea;

– produse petroliere și alte grupe de produse;

– produse de lux.

Taxele vamale sunt impozite pecepute de stat asupa marfurilor la trecerea granitelor vamale ala statului respectiv. Ele sunt o categorie de impozite deosebite, avand rolul de a procura venituri fiscale bugetului, dar și a proteja economia naționala de concurența străină.

Taxele vamale fac parte din sistemul impozitelor indirecte. Nivelul taxelor vamale depinde de nevoia de protecție pe piața internă. Cuantumul acestora va fi cu atât mai ridicat cu cât condițiile de pe piața internă sunt mai defavorabile față de cele ale exportatorilor străini. De asemenea, fixarea nivelului taxelor vamale depinde și de diferențele existente între costul și prețul mărfurilor pe piața internă și pe piața externă.

În calitate de plătitori apar atât persoane fizice cât și persoane juridice.

Taxa vamală se obține prin înmulțirea valorii în vamă cu cota procentuală. Valoarea în vamă se determină prin însumarea valorii cuprinse în factură cu cheltuielile de transport, cu cele de manipulare precum și cu cheltuielile de asigurare.

O alta sursa importanta de venituri ale statului, care face parte din categoia impozitelor indirecte, o reprezinta monopolurile fiscale. Statul instituie monopoluri fiscale asupra producției și/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărți de joc și alte produse specifice.

Monopolurile fiscale, în funcție de sfera lor de cuprindere, pot fi:

– depline sau totale;

– parțiale sau speciale;

Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de diverse organe sau instituții publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează diferite servicii și soluționează anumite interese legitime ale subiecților.

Taxele de timbru au caracter obligatoriu și sunt preluate la bugetul statului cu titlu definitiv, nerambursabil. Cuantumul taxelor de timbru varieaza in functie de natura și complexitatea serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil sau de caracterul și importanta actelor sau faptelor solicitate.

II.2.3. Taxele

Taxele reprezintă alături de impozite, cea de-a doua categorie principală de prelevări fiscale.

Taxele sunt definite ca fiind plățile efectuate în favoarea bugetului de stat sau bugetelor locale de diferite persoane fizice și juridice în schimbul unor servicii, lucrări sau alte activități prestate sau executate de instituțiile publice. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, și anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Pe lângă acestea, taxele prezintă și unele particularități care le diferențiază de impozite:

– subiectul plătitor este determinat precis din momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituție de stat,

– dacă impozitele se întrebuințează la acoperirea cheltuielilor generale ale societății, taxele apar ca o contribuție de acoperire a cheltuielilor implicate de prestarea serviciilor solicitate de diferite persoane,

– inexistența contraprestației directe și imediate în cazul impozitelor este înlocuită aici de dreptul plătitorului de taxă de-a beneficia în mod direct și imediat de un anumit serviciu, rezultat al nevoilor individuale.

Taxele se clasifică astfel:

a) după natura actelor și faptelor generatoare:

– taxe judecătorești;

– taxe de notariat;

– taxe consulare;

– taxe administrative.

b) după modul de încasare, în:

– taxe de numerar;

– taxe de timbru.

În România, se practică următoarele tipuri de taxe: taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru contestațiile și plângerile asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau impunere, taxe de timbru pentru activitatea notarială, taxe extrajudiciare de timbru, amenzi judiciare, venituri din recuperarea cheltuielilor judiciare, taxe pentru acordarea licențelor în vederea practicării jocurilor de noroc, taxe de trecere a frontierei, taxe percepute de primării, taxe pentru eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, a permiselor de vânătoare și de pescuit și alte taxe administrative percepute de diverse instituții publice și persoane fizice.

Este demn de menționat, că de cele mai multe ori taxa depășește costul serviciilor prestate de instituțiile publice, ceea ce a făcut ca în literatura de specialitate să se folosească conceptul de „taxă cu caracter fiscal”, pentru a desemna partea care depășește acest cost.

De asemenea, în legislația numeroaselor țări, printre care și România, termenul de taxă este folosit cu sensul de impozit indirect sau impozit direct local, de exemplu: taxa pe valoarea adăugată, taxă vamală, taxă de publicitate, afișaj și reclamă, taxă pentru folosirea locurilor publice, taxă asupra mijloacelor de transport, etc.

O altă formă îmbrăcată de prelevările fiscale este aceea a contribuțiilor care reprezintă „sumele încasate de anumite instituții de drept public, de la persoanele fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază”.

Plata contribuției este obligatorie, prin intermediul ei stabilindu-se de la început participarea parțială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

Spre deosebire de impozite, acestea sunt prelevate în contrapartida unei prestații tangibile cu caracter specific (social, economic) pe care statul o acordă persoanelor fizice sau juridice în mod obligatoriu. Pe de altă parte, ele se aseamănă cu taxele prin faptul că apar în legătură cu o prestație, dar diferă de acestea prin lipsa caracterului facultativ, căci serviciul nu este solicitat de individ, ci este stabilit de către stat.

În România, aceste contribuții se materializează în principal prin contribuțiile la asigurările sociale (incluzând-o aici și pe cea aferentă sistemului de asigurări de sănătate) și la fondul de șomaj, datorată de către agenții economici, precum și prin datoriile intermediare, create în cadrul relațiilor de decontare cu angajații, prin reținerea din salariul cuvenit acestora a contribuției personalului la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sănătate și a celei pentru fondul de șomaj.

Fără a fi precizat expres în legislația fiscală românească, în practică se constată existența unui instrument fiscal intermediar între impozitele și taxele fiscale, numit taxe parafiscale.

Taxele parafiscale sunt prelevări obligatorii nebugetare, instituite pe cale autoritară, care sunt destinate unor organisme distincte ale statului sau unor organe locale, pentru scop economic sau social.

Dintre acestea amintim: taxe pentru eliberare de licențe și autorizații de construcție și de funcționare, de revizie, de înscriere în registrele camerelor de industrie și comerț, taxe pentru înmatriculări, mențiuni și radieri din Registrul comerțului, comisioane și tarife practicate de Bursa de Valori București, alte taxe.

II.3. Aparatul fiscal

În toate țările, organele cu atribuții în domeniul fiscal se diferențiază în organe de decizie, organe executive și organe de specialitate. Acestea din urmă cuprind organele centrale și teritoriale de specialitate, în a căror componență intră direcții și servicii cu atribuții specifice. Prin urmare, aparatul fiscal este format dintr-un ansamblu de structuri instituționale a căror atribuții, competențe și răspunderi sunt stabilite prin lege și care au ca obiectiv comun realizarea veniturilor fiscale la termenele și în condițiile legale.

În România, în domeniul fiscalității, din categoria organelor de decizie fac parte Parlamentul, ca organ al puterii centrale și consiliile județene, al municipiului București, ale sectoarelor acestuia și cele municipale, orășenești și comunale, ca organ al puterii locale.

În materie de fiscalitate, Parlamentul are următoarele competențe: stabilește și aprobă prin lege impozitele, taxele și alte venituri ale statului, aprobă legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, legea privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, etc.

În virtutea autonomiei financiare locale de care dispun, consiliile locale au dreptul să stabilească impozite și taxe locale și să instituie taxe speciale, în limitele legale.

Ca exponent al puterii executive, Guvernul asigură pregătirea și elaborarea proiectelor de legi cu caracter fiscal, în vederea înaintării acestora spre aprobare Parlamentului și răspunde de punerea în practică a legislației fiscale, având drept de control asupra respectării prevederilor legislative. Toate aceste atribuții se realizează prin intermediul următoarelor instituții: Ministerul Finanțelor Publice, Direcțiile generale ale finanțelor publice judetene și instituțiile publice financiare municipale, orășenești și comunale, subordonate acestora (administrații financiare, circumscripții financiare și percepții rurale) .

Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice sunt unități teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, prin care se realizează strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului.

O atenție deosebită, atunci când se vorbește despre încasarea veniturilor fiscale, trebuie acordată Trezoreriei publice, care este instituția autorizată să preia funcția băncilor în execuția de casă a bugetului.

Prin organele sale teritoriale Trezoreria statului, realizează încasarea veniturilor fiscale prin conturi și în numerar, evidențiind distinct veniturile cuvenite bugetului de stat și cele destinate bugetelor locale. De asemenea exercită controlul preventiv asupra operațiilor și aplică majorările prevăzute de lege, în cazul nerespectării termenelor de plată legale.

Dintre instituțiile financiare abilitate în domeniul controlului fiscal se detașează prin importanță: Agentia Naționala de Administrare Fiscală (A.N.A.F), Garda Financiară și Autoritatea Naționala a Vamilor.

A.N.A.F are misiunea de a asigura resursele pentru cheltuielile publice ale societății prin colectarea și administrarea eficace și eficientă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, precum și de a furniza informațiile necesare conturării politicii economice a Guvernului.

Garda Financiară este instituție publică de control, cu personalitate juridică, care exercită controlul operativ și inopinat pentru a preveni, descoperi și combate acte și fapte din domeniul economic, financiar și vamal, care cauzează evaziune și fraudă fiscală.

În România, organul suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar este Curtea de Conturi, instituție financiară independentă, supusă numai legii, care acționează doar asupra sectorului public.

II.4. Reglementări juridice în domeniul fiscal

În România, impozitele și taxele sunt instituite prin acte normative care pot emana fie de la Parlament, fie de la alte organe ale autorității publice. Potrivit Constituției „cetățenii au obligația să contribuie prin impozite și taxe la cheltuielile publice”, iar „sistemul legal de impunere trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale”. De asemenea, în materie de impozite și taxe, Constituția precizează că ”impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”, în timp ce „impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale și județene, în limitele și în condițiile legii”.

Ca atare, obligația de a plăti impozite și taxe în folosul bugetului statului este o obligație juridică, deoarece este reglementată prin legi și alte acte normative, iar neîndeplinirea acestei obligații atrage răspunderea juridică a subiectelor impozabile, prin aplicarea unor majorări de întârziere și în cele din urmă executarea silită.

În esență, legislația fiscală este un spectru de drept public, care conferă organelor fiscale ale statului anumite prerogative, cum sunt cele de a definitiva cuantumul impozitelor și taxelor, de a aplica amenzi și alte sancțiuni în cazuri de contravenții fiscale, de a emite acte executorii pentru recuperarea impozitelor și taxelor neachitate integral sau la termenele legale.

În vederea realizării veniturilor fiscale, reglementările juridice ale impozitelor și taxelor prevăd două categorii de norme juridice:

1. Norme privind obiectele impozabile sau taxabile, subiectele debitoare ale impozitelor, taxelor sau altor contribuții obligatorii, precum și modalitățile de determinare și plată a fiecărui impozit, taxă sau contribuție.

2. Norme comune privind procedura fiscală a stabilirii și încasării impozitelor și taxelor, a soluționării litigiilor dintre contribuabili și organele fiscale ale statului, a sancționării nerespectărilor constatate, precum și a executării silite a prelevărilor obligatorii neachitate la termenele egale.

Prima categorie are în vedere necesitatea de a institui legal fiecare impozit și taxă în parte, cu precizarea explicită a obiectului și subiectului impozabil, a tarifului de calcul, a termenelor de plată și a altor condiții specifice.

A doua categorie cuprinde o metodologie fiscală, care privește modul de așezare a impozitelor și taxelor, respectiv constatarea, calcularea și stabilirea impozitelor, perceperea și încasarea lor, identificarea contribuabililor care nu și-au îndeplinit obligațiile fiscale, precum și căile procedurale de executare silită a impozitelor neachitate de bunăvoie, integral și la termenele legale.

După organul de la care emană, reglementările de natură fiscală pot îmbrăca forma legilor, a ordonanțelor, a decretelor, a hotărârilor guvernului sau a normelor metodologice, instrucțiunilor și regulamentelor.

Referitor la instituirea normelor juridice privind impozitele și taxele, în statele contemporane competența reglementării revine de regulă parlamentelor, care sunt investite cu acest drept datorită importanței financiare și a implicațiilor economico-sociale ale impozitelor și taxelor.

Hotărârile de Guvern sunt o altă formă pe care o iau actele normative emise de puterea executivă, servind printre altele și la stabilirea modului de organizare și funcționare a diferitelor instituții financiare ale statului. Tot în această categorie se înscriu și Hotărârile organelor executive locale, care stau la baza instituirii impozitelor și taxelor locale.

Prin urmare, întreaga activitate de impunere, de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor constă în fapt în aplicarea și respectarea întocmai a unor prevederi legale, orice abatere în acest sens însemnând încălcarea legii cu consecințe ce atrag răspunderea celor în cauză.

II.5. Mecanismul fiscal

2.5.1.Tehnica fiscală. Metodele și instrumentele impunerii

„Tehnica fiscală reprezintă o succesiune de operațiuni și acte prin care se identifică, evaluează și încasează impozitele și taxele aprobate prin bugetul de stat.” Aplicarea ei implică utilizarea de către aparatul fiscal a unor instrumente, metode și proceduri adecvate.

Impunerea este o latură a tehnicii fiscale și constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice și juridice care obțin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului sau taxei și în determinarea exactă a cuantumului acestora.

În practica impunerii se utilizează metode și tehnici care diferă în funcție de plătitor, de felul impozitului sau a taxei, de instrumentele folosite, ceea ce face ca la rândul ei impunerea să îmbrace mai multe forme:

– după evaluarea obiectului impozabil impunerea poate fi provizorie (în timpul anului) și definitivă (la finele anului),

– după numărul persoanelor supuse impozitării, impunerea poate fi individuală sau colectivă.

– după organul abilitat în determinarea impozitului, impunerea poate fi administrativă sau autoimpunere.

– după sfera de cuprindere a veniturilor, impunerea poate fi separată sau globală.

– după cantitatea materiei impozabile, avem impunere generală și impunere parțială.

– ținând seama de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil impunerea poate fi directă, indirectă sau forfetară.

Instrumentele impunerii sunt mijloacele tehnice prin care se realizează observarea, evaluarea și controlul tuturor acțiunilor privind stabilirea impozitelor. Acestea reprezintă documente specifice în care se consemnează, pe fiecare plătitor în parte, obiectul impozabil, materia impozabilă, cuantumul impozitului, termenele de plată și constatările controlului fiscal.

În funcție de felurile impunerii și de metodele practicate, de natura impozitelor și a categoriilor de plătitori, întâlnim urmîtoarele tipuri de documente:

– declarația de impunere,

– procesul verbal de verificare a declarației de impunere,

– procesul verbal de control întocmit de aparatul fiscal,

– înștiințarea de plată,

– decontul de impozit.

“Declarația de impunere este definită ca fiind înscrisul întocmit de contribuabil în care se declară datele privitoare la veniturile sale impozabile realizate, de regulă într-un an, necesar organelor financiare pentru calcularea impozitului pe venit, avere, succesiuni, meserii etc., după caz.” În același timp, reprezintă documentul prin care plătitorul informează organul fiscal din raza sa teritorială cu privire la dobândirea obiectului impozabil și a celorlalte elemente ce se iau în seamă la determinarea bazei de calcul a impozitului și a cuantumului acestuia.

Un alt instrument al impunerii este procesul-verbal de verificare a declarațiilor de impunere, depuse de contribuabili persoane fizice privind impozitul pe clădiri și pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport, impozitul pe veniturile personale, etc., care îndeplinește și funcția de definitivare a impunerii pentru contribuabilii respectivi, iar în anumite cazuri și pe cea de înștiințare de plată.

Cu ocazia verificărilor efectuate la sediul plătitorilor persoane juridice sau fizice, organele aparatului fiscal întocmesc procese-verbale de control, în vederea constatării modului de îndeplinire a obligațiilor fiscale. În cazul în care prin acest document se stabilesc și diferențele în plus ce trebuie vărsate la buget cu titlul de impozite sau taxe, procesul-verbal de control îndeplinește funcția de document al impunerii, având caracter executoriu.

Un alt document utilizat în cadrul fluxului informațional dintre organul fiscal și contribuabil este înștiințarea de plată, prin care se aduce la cunoștința plătitorului modul în care s-a stabilit cuantumul impozitului, nivelul impozitului datorat și termenele de plată.

Dacă procesul-verbal de impunere poate să fie sau nu și înștiințare de plată, procesul-verbal de control ulterior constituie prin el însuși și o înștiințare privind termenul de plată.

2.5.2. Obligația și creanța fiscală. Urmărirea și perceperea impozitelor

Obligația de a plăti impozite și taxe în folosul bugetului statului este reglementată ca atare prin legi și alte acte normative, iar neîndeplinirea acestei obligații atrage răspunderea juridică a subiectelor impozabile.

Datorită predominanței impozitelor în ansamblul veniturilor bugetelor statelor moderne obligațiile financiar-bugetare și financiar-publice pot fi desemnate prin denumirea de “obligații fiscale”.

Obligația fiscală prezintă următoarele trăsături caracteristice:

– este legal constituită în sarcina persoanelor fizice și juridice prin legile adoptate de Parlament, ordonanțele guvernamentale sau hotărârile autoritățiilor locale,

– are caracter juridic deoarece dă naștere unor raporturi juridice între contribuabil ca plătitor și stat ca autoritate fiscală,

– se evidențiază în monedă națională chiar dacă este aferentă unor venituri expimate în valută.

Creanța fiscală incubă dreptul autoritățiilor fiscale de a încasa venituri la bugetul de stat și bugetele anexe, fiind reglementată conform interesului public al realizării autoritare și în mod operativ a impozitelor, taxelor etc. și cu particularitatea întocmirii titlului de creanță fiscală.

Titulul de creanță fiscală este caracterizat legal ca actul prin care se constată și se individualizează obligația de plată, atât a impozitelor și taxelor cât și a contribuțiilor, amenziilor și a altor sume de bani ce reprezintă venituri publice.

Titlul de creanță fiscală este un titlul pe baza căruia statul poate pretinde plata și executa silit un contribuiabil rău platnic, fără ca organele de ordine sau judecătorești să intervină, toate acestea având un temei legal.

Titlul de creanță fiscală îmbracă diferite forme în funcție de caracteristicile obligațiilor constatate și individualizate prin el, putând astfel fi: procesul-verbal de impunere, actul declarativ al contribuabilului, decontul sau declarația fiscală, documentul de plată sau actul pe care s-au anulat timbrele mobile fiscale, declarația vamală, etc.

Realizarea creanțelor fiscale se face potrivit prevederilor legale în vigoare prin încasare, executare silită și prin alte moduri legale.

Conform dispozițiilor actului normativ care reglementează plata obligațiilor fiscale, aceasta se face în numerar, prin virament sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite prin normele legale în vigoare.

Conform normelor de procedură fiscală, modurile speciale de realizare și stingerea a creanțelor fiscale sunt:

– compensarea;

– scăderea;

– anularea;

– prescripția.

Compensarea apare în cazul în care subiectele impozabile sau taxabile plătesc în conturile de venituri bugetare sume de bani în plus, peste cele legal datorate, și în același timp au de plătit impozite la termenele viitoare.

Scăderea obligațiilor fiscale survine în situația în care debitorul se găsește în stare de insolvabilitate. În cazul în care se constată că debitori au dobândit venituri sau bunuri urmăribile după declanșarea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsurile necesare de redebitare a sumelor și de executare silită.

Stingerea obligației fiscale prin anulare survine în situații deosebite, precum calamități naturale, stări de necesitate sau altele asemenea, la propunerea Ministerului de Finanțe. Amnistiția fiscală constă în anularea datoriilor restante a unor categorii de subiecte impozabile sau taxabile, urmărindu-se pe de o parte lichidarea unor restanțe nerecuperabile, iar pe de altă parte sprijinirea politicii fiscale a statului față de acele subiecte impozabile sau taxabile.

Obligațiile fiscale individualizate prin oricare dintre titlurile de creanțe fiscale se sting prin prescripție, în ipoteza persistenței unui anumit timp a nerealizării lor prin plată sau prin executare silită.

Neplata obligațiilor fiscale atrage după sine răspunderea persoanelor fizice sau juridice implicate, după cum urmează:

– răspunderea administrativă, urmărește persoanele fizice și juridice concretizându-se sub forma contravențiilor și a majorărilor de întârziere:

Contravențiile în domeniul fiscal sunt faptele și omisiunile constatate și sancționate de organele fiscale, dar considerate cu un grad de periculozitate socială mai redus decât infracțiunea.

Majorările de întârziere se aplică în temeiul dispozițiilor Legii finanțelor publice care prevăd că “nerespectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale atrage obligația calculării și încasării majorărilor de întârziere prevăzute de lege”.

– răspunderea disciplinară revine de regulă, persoanelor salariate în instituții sau la agenți economici, când nu-și îndeplinesc obligațiile de serviciu privind calculul și plata la termen a impozitelor și taxelor, generând pierderi pentru angajator,

– răspunderea materială intervine pentru salariați atunci când “din vina lor și în legătură cu munca lor” nu s-au achitat la termen impozitele și taxele și au fost suportate din această cauză majorări de întârziere,

– răspunderea penală apare atunci când actele de indisciplină în domeniul fiscal îndeplinesc condițiile vreuneia dintre infracțiunile prevăzute de Codul penal sau de alte legi speciale.

Executarea silită este concepută legal ca unul dintre modurile de realizare a creanțelor fiscale, fiind intercalată între încasare ca mod prioritar și așa-numitele moduri speciale de stingere și realizare a creanțelor fiscale.

În cazul în care debitorul nu-și achită obligațiile de plată către bugetul statului, organul de execuție competent, pe raza căruia se află domiciliul sau sediul debitorului ori unde acesta figurează în evidența fiscală, poate proceda la executarea silită a acestuia prin una din urmatoarele modalități:

– executarea silită prin poprire,

– executarea silită asupra bunurilor mobile,

– executarea silită asupra bunurilor imobile.

Înainte de pornirea executării silite, pentru o realizare cât mai certă a creanțelor fiscale, reglementarea în vigoare prevede aplicarea unor măsuri asigurătorii de genul: înființarea popririi asiguratorii asupra veniturilor, aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile, aplicarea ipotecii asiguratoare asupra bunurilor imobile aparținând celor chemați în judecată, precum și alte acte de indisponibilizare a bunurilor urmăribile.

Pentru ca procedura executării silite să fie permisă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– neplata obligațiilor fiscale în cadrul termenelor legale,

– existența titlului executoriu al creanței fiscale,

– pornirea executării silite înainte de îndeplinirea termenului de prescripție a obligației fiscale restante în cauză,

– îndeplinirea formelor procedurale de înștiințare sau somație a debitorului creanței fiscale.

Executarea silită a creanțelor fiscale prin poprire se poate exercita asupra veniturilor și disponibilităților bănești în lei și în valută, datorate cu orice titlu debitorului creanței fiscale de către terțe persoane.

În vederea recuperării creanțelor fiscale pentru care s-a înființat poprirea, pe baza dispozițiilor primite de la organul de executare, terțul poprit procedează la reținerea unei părți din veniturile poprite ale debitorului urmărit și vărsarea sumelor reținute în contul indicat prin adresa de înființare a popririi.

Executarea silită asupra bunurilor mobile se face prin sechestrarea și valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu. Sunt supuse sechestrului orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepțiile prevăzute de lege. Bunurile sechestrate se consideră indisponibilizate, debitorul proprietar pierzând dreptul de a dispune de ele. În vederea valorificării, bunurile sechestrate pot fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de execuție, ori ridicate și depozitate de către acesta.

Procedura valorificării permite practicarea celei mai eficiente modalități, dintre următoarele: vânzarea de către debitor cu acordul organului de executare, vânzarea în regim de consignație sau vânzarea în licitație publică, în condiții specifice acestor ultime vânzări.

Atunci când debitorul urmărit nu dispune de venituri și bunuri mobile se apelează la executarea silită a bunurilor imobile. Prin dispoziția expresă a actului normativ sunt exceptate de la executare silită casa locuită de debitor persoană fizică și familia sa, împreună cu anexele și terenurile din jur.

Perceperea impozitelor este operațiunea de încasare a creanțelor fiscale la nivelul statului.

Metodele tehnico-financiare principale de percepere a impozitelor și taxelor care se desprind din legislația fiscală în vigoare în statul nostru sunt următoarele:

– constatarea obiectului impozabil sau taxabil și stabilirea impozitului sau taxei de către organele fiscale de stat,

– calculul și plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil sau taxabil,

– reținerea și vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri impozabile.

Dacă în societățile precapitaliste colectarea impozitelor se făcea de către un reprezentant al comunității sau prin intermediul unor arendași, denumiți satrapi, în perioada modernă, odată cu evoluția accelerată a tehnicii de calcul, perceperea impozitelor se realizează la nivelul organele financiare specializate sau prin aparatul bancar.

Practica actuală cunoaște trei procedee de încasare a impozitelor:

– direct de la contribuabili. În acest caz există două căi de realizare: prin prezentarea contribuabilului la casieria fiscului, situație în care impozitul se numește portabil și prin deplasarea organului fiscal la sediul sau reședința contribuabilului, în vederea încasării impozitului, numit în acest caz cherabil.

– prin stopaj la sursă, atunci când impozitul se calculează, reține și virează de către o terță persoană în patrimoniul căruia se formează sursa de venit, fiind însă suportat de beneficiarul venitului.

– prin aplicarea de timbre fiscale pentru acte și acțiuni administrative, notariale, judecătorești, consulare, etc.

CAPITOLUL III

PERSPECTIVE COMPARATE ALE POLITICILOR FISCALE ALE ȚĂRILOR UNIUNII EUROPENE

III.1. Coordonarea fiscală comună

În Uniunea Europeană există 27 de sisteme fiscale aferente fiecărui stat membru, cu importante diferențe, în funcție de politica fiscală a fiecăruia. În funcție de obiectivele la care trebuie să răspundă, politicile fiscale au fost subiecte controversate, dar statele membre, la unison, sunt de acord că scopurile acestor politici fiscale ar trebui:

1. să permită tuturor categoriilor de agenți economici, dar și populației, să beneficieze de avantajele unei piețe unice;

2. să urmărească realizarea obiectivelor stabilite ale politicii fiscale a UE;

3. să fie în concordanță cu alte politici ale UE și anume politica locurilor de muncă, politica mediului etc.

Prin proiectele de stabilitate și convergență elaborate și actualizate, cele 27 de state membre își exprimă intenția de a-și modifica sistemele lor fiscale.

Reformele sistemelor lor fiscale diferă și ca întindere, dar și ca profunzime.

Pentru a putea fi uniformizate și aplicate oarecum unitar trebuie să înțelegem și să cunoaștem ce presupune coordonarea fiscală comună a țărilor membre UE.

Pentru a putea ca agenții economici și populația acestor țări să beneficieze de avantajele unei piețe unice, trebuie eliminată ineficiența coexistenței celor 27 de regimuri fiscale diferite, deoarece sunt afectate datorită diferențelor, atât circulația pe piață a produselor, serviciilor și forței de muncă, cât și competiția ca motor al dezvoltării economice.

Competiția fiscală între țările membre poate apărea tocmai din cauza existenței celor 27 de regimuri fiscale și poate avea două laturi:

1. una negativă – competiția devine dăunătoare și distorsionează caracterul pieței unice. De exemplu: politici fiscale diferite ar putea distorsiona politica firmelor cu privire la investiții, dacă acestea ar avea filialele și sucursalele în diferite țări ale UE.

2. una pozitivă – de exemplu: populația ar fi avantajată de faptul că guvernele ar oferii servicii publice la costuri mici, suportate de aceasta.

Obiectivul principal al Uniunii Europene, aflat și în atenția Consiliului European din 7-8 februarie 2013, este de a consolida integrarea monetară și economică pentru a reconstrui încrederea statelor membre și pentru a încerca evitarea unor noi crize.

Pentru a se putea realiza acest obiectiv trebuie redus gradul general al fiscalității din UE, concomitent cu realizarea unui echilibru între această reducere și susținerea consolidării financiare prin diminuarea datoriei publice și investițiile în serviciile publice esențiale.

UE a dezvoltat politici pentru protecția muncii, crearea de noi locuri de muncă, raționalizarea consumului de energie, dar nu a reușit încă armonizarea pentru a se ajunge la o politică fiscală unitară.

Modalitatea sau modalitățile prin care UE influențează politicile fiscale ale celor 27 de țări membre pentru a-și realiza obiectivele preconizate este coordonarea fiscală care funcționează și se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene:

• principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor țărilor, cu anumite condiții;

• principiul subsidiarității – relații verticale între instituțiile europene și guvernele naționale.

Coordonarea fiscală s-ar putea realiza prin armonizare fiscală (un sistem fiscal unic), dar și prin înlăturarea tuturor barierelor în circulația liberă pe piața unică a produselor și serviciilor, a forței de muncă și a capitalului.

Din experiența UE, în coordonarea politicilor fiscale se desprind următoarele:

a) coordonarea politicilor fiscale în domeniul impozitelor este necesară și trebuie să țină cont de natura impozitelor:

• impozitele indirecte – necesită un grad mai mare de armonizare deoarece sunt legate de circulația liberă a produselor și serviciilor;

• impozitele directe – mai ales impozitarea veniturilor marilor companii naționale și internaționale, dar și veniturile persoanelor cu activități în mai multe țări (eliminarea dublei impuneri).

b) coordonarea fiscală în politicile privind alocarea resurselor bugetare nu este necesară, deoarece în țările membre UE se menține oricum disciplina bugetară pentru stabilitatea economiei și a monedei unice.

Există însă două excepții:

• cheltuielile pentru bunurile publice (UE coordonează anumite proiecte cum sunt rețelele de transport și comunicații);

• ajutorul acordat de stat întreprinderilor se supune regulilor UE, deoarece poate influența concurența de pe piața unică.

c) coordonarea fiscală în politicile de redistribuire a resurselor bugetare este limitată de nivelul fondurilor existente în bugetul UE.

Pentru a accelera coordonarea politicilor fiscale și așa foarte lente datorită votului unanim al statelor membre, UE încearcă folosirea unor mecanisme care să înlăture barierele existente în circulația pe piața unică a produselor și serviciilor, a forței de muncă și a capitalului. Aceste mecanisme, deși nu au caracter de lege, ar putea ajuta UE să-și atingă obiectivele generale și ar viza:

– presiunea exercitată de statele care au adoptat reforme fiscale;

– extinderea indicațiilor date de Comisia Europeană;

– folosirea mecanismului de cooperare extinsă (introducerea de sancțiuni țărilor membre ale UE care nu cooperează).

Există opinii ale experților care pe baza analizei efectelor globalizării asupra veniturilor fiscale, ridică problema oportunității unei instituții la nivel mondial, dedicată coordonării și soluționării problemelor fiscale de natură internațională, cum sunt cele de tipul Organizației Mondiale pentru Comerț și Fondului Monetar Internațional. Conform acestor opinii, pe măsură ce se intensifică globalizarea, unele țări ar putea fi tentate să „exporte“ o parte din povara lor fiscală, reducând în acest fel veniturile fiscale ale altor țări. Acest lucru este realizabil prin intensificarea competiției fiscale pentru a capta cât mai mult din baza mondială de impozitare, respectiv prin atragerea de consumatori, capital real și venituri impozabile din alte țări. Aceste tendințe ar putea fi favorizate de amplificarea fluxurilor internaționale de capital, de inovațiile financiare, de reglementarea piețelor financiare și de noile oportunități create pentru evaziunea fiscală.

Prin programele elaborate și actualizate de țările membre ale UE, acestea își manifestă tendința de a-și modifica sistemele lor fiscale.

Reformele fiscale diferă ca întindere și profunzime de la stat la stat, dar majoritatea urmăresc reducerea sarcinii fiscale, în special pentru cei cu salarii mici. Reformele impozitelor indirecte și propunerile pentru transferul sarcinilor fiscale sunt mult mai diversificate ca natură.

UE a progresat continuu începând cu anii ’80, mai ales în domeniul impozitelor indirecte, dar și acum asupra modului de așezare și asupra cotelor de TVA există diferențe între statele membre, fără a menționa scutirile și tratamentul special aplicat anumitor bunuri și servicii.

Examinarea sistemului de impozite și taxe din UE demonstrează că sarcinile fiscale sunt o consecință a nivelului ridicat al cheltuielilor publice. Pentru a putea atinge obiectivul major al politicii fiscale de reducere a presiunii fiscale globale în UE, reducerea impozitelor trebuie să fie însoțită de ajustări corespunzătoare ale cheltuielilor publice prin reducerea acestora.

Se poate anticipa că reducerea presiunii fiscale, mai ales asupra contribuabililor, va avea un impact favorabil asupra investițiilor, producției și ocupării forței de muncă. Efectele vor fi accentuate dacă reducerile impozitelor se regăsesc în programele de reformă economică, iar dacă reducerea impozitelor va fi însoțită de scăderi ale transferurilor curente vor apărea și beneficiile.

Multe state dezvoltate urmăresc, de altfel, aceste obiective prin reformele fiscale ce vor fi promovate în anii următori. Aceste reforme se concentrează mai ales pe reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special la limita de jos a tranșelor salariale. Ele se extind și asupra impozitelor pe veniturile din capital pentru a îmbunătăți funcționarea piețelor financiare. Eficiența și pragmatismul sistemelor fiscale vor fi sporite prin aceste măsuri. Însă, deocamdată, în cele mai multe cazuri, măsurile tind să fie solitare și nu fac parte din programe globale de reformă – trăsătură vitală pentru a le spori efectele pozitive asupra producției și ocupării forței de muncă.

III.2. Perspective comparate privind taxarea in Uniunea Europeană

III.2.1. Ponderea veniturilor și cheltuielilor in PIB

Criza economică și financiară care a început în anul 2008 a adus statele membre ale UE într-o situație precară la nivel fiscal. În 2009, anul de vârf al crizei economice, deficitul UE-27 a ajuns la 6,8% din PIB, rămânând la un nivel ridicat și în anii 2010 și 2011. Datoria publică a crescut de la 62,3% din PIB în 2008 la 80,3% în 2010 și este de așteptat să crească în continuare. Ciclul economic este cel care a condus în cea mai mare măsură la creșterea deficitului, însă ajutorul financiar acordat sectorului bancar, și măsurile luate în vederea contracarării efectelor crizei sunt alți doi factori care trebuie luați în considere. Produsul intern brut al UE-27 s-a redus cu 4,2% în 2009. În toate statele membre ratele de creștere au fost negative, mai puțin în Polonia care a înregistrat o creștere reală de 1,6%. În plus față de funcționarea stabilizatorilor automați, cele mai multe țări au încercat să ofere stimulente fiscale discreționare suplimentare. Doar unele țări, cum ar fi Irlanda, Estonia, Letonia și Lituania, a adoptat deja în 2009, măsuri de consolidare substanțiale care vizau menținerea sau chiar reducerea nivelului deficitelor.

Creșterea deficitului a fost cauzată în principal de creșterea ponderii cheltuielilor în PIB cu 4%. Ponderea veniturilor în PIB (din care venituri fiscale aproximativ 90%), a scăzut doar cu 0,6% in timp ce creșterea ponderii cheltuielilor a fost observată în toate statele membre, mai puțin Malta, iar mai mult de o treime din state au înregistrat creșteri ale ponderii veniturilor fiscale în PIB (Anexele 2 – 5).

Există diferențe semnificative între statele membre în ceea ce privește importanța impozitelor indirecte, impozitelor directe și a contribuțiilor de asigurări sociale (Anexele 6 – 8).

Cu toate acestea, potrivit Comisiei Europene (2011) trei sferturi din statele membre au introdus măsuri de reducere a taxelor în 2009. Chiar dacă măsurile de creștere a veniturilor au fost, în medie mai mari, măsurile discreționare au redus veniturile din impozite cu aproximativ 0,5% din PIB media UE. Acest lucru a dus la o pondere medie a veniturilor în PIB (inclusiv contribuțiile la asigurările sociale) de 38,4% în 2010.

Acest trend nu este nou pentru UE. Rolul sectorului public a căpătat importanță tot mai mare, atingând un nivel maxim al impozitării în 1970. La sfârșitul anilor ‘90, Tratatul de la Maastricht și mai apoi Pactul de Stabilitate și Creștere au determinat statele membre să adopte o serie de măsuri de consolidare fiscală. Deși au fost tentative de reducere a poverii fiscale, acestea s-au dovedit temporare sub necesitatea reducerii deficitului guvernamental. Astfel un nou vârf al impozitării a fost atins în anul 2007. Primele efecte ale crizei globale pe latura veniturilor s-au simțit în 2008, chiar dacă rata de creștere economică a UE a devenit negativă abia în anul următor. Acele țări care au recurs la reduceri ale cotelor de impozitare, au vizat reduceri ale impozitării forței de muncă și capitalului. Cel mai scăzut nivel al impozitării a fost înregistrat în anul 2009, măsurile de consolidare și o recuperare modestă a creșterii economice ajutând la stabilizarea veniturilor bugetare la nivelul anului 2010. Cotele impozitului pe consum (TVA și accizele), precum și cotele impozitului pe venit au crescut semnificativ începând cu anul 2009 (Anexa 9). În ceea ce privește impozitul pe profit, cotele au continuat să scadă și după anul 2009, dar într-un ritm mai scăzut față de începutul decadei, iar în 2012 media UE a început chiar să crească marginal (Anexa 10). In ceea ce priveste impozitul pe profit cotele s-au mentinut aproximativ la același nivel in perioada mentionata (Anexa 11). În ansamblu, ponderea impozitării în PIB a scăzut în anul 2010 cu 1,4% față de anul 2000 și cu 0,2% față de anul 2009.

Comparând veniturile bugetare ajustate ciclic cu cele efective, se poate observa efectul ciclului economic asupra evoluțiilor acestor tipuri de venituri. Dacă creșterea veniturilor din perioada 1995-1999 s-a datorat majorarii cotelor, în perioada 2004-2006 aceasta s-a datorat exclusiv ciclului economic. Ponderea impozitării în PIB arată o reducere structurală în perioada crizei economice și financiare (2007-2008), cu o inversare a trendului în perioada 2009-2010, ca urmare a creșterii cotelor la TVA și la impozitul pe venit.

În ceea ce privește prognoza UE referitor la veniturile bugetare, se așteaptă o creștere a acestora până în anul 2013. Pe latura cheltuielilor s-a înregistrat tot un trend pozitiv în perioada 2007-2010, trend inversat începând cu anul 2011, care se așteaptă să continue și în 2013.

Evoluțiile macroeconomice recente arată că ponderea veniturilor în PIB este în creștere din nou după o scădere considerabilă în 2008 și 2009. Acest lucru se datorează reorientării politicii fiscale de la măsuri de stimulare temporară, în perioada crizei economice, către politici fiscale mai neutre sau chiar orientate către consolidare. În general, politica fiscală în UE a fost una contracționistă în anul 2010, cu toate că au existat și măsuri fiscale expansioniste în unele state membre UE care au avut ca scop atenuarea efectelor negative ale crizei. Având în vedere necesitatea de a consolida finanțele publice, măsurile fiscale adoptate până în prezent în 2012 s-au axat, în aproape toate statele membre, pe creșterea veniturilor fiscale. Tendința de creștere a taxelor în 2011 a fost însoțită în unele state membre și de reforme ale sistemului de impozitare. S-a realizat astfel reorientarea creșterii veniturilor fiscale care au la bază taxele distorsionare (ex. impozitul pe profit și impozitul pe venit) către taxe mai puțin distorsionare (impozitul pe consum și în general impozitele indirecte).

Cele mai multe state au crescut nivelul taxării în anul 2010 în vederea accelerării procesului de consolidare fiscală. Majoritatea statelor au crescut impozitul pe venit, prin creșterea cotele de taxare (GR, FR, IR, LV, LU, PT, ES și UK), însă cel mai adesea prin lărgirea bazei de impozitare. TVA și accizele au fost de asemenea mărite în cele mai multe țări, cel mai adesea sub forma creșterii ratelor. Deși în ultimul deceniu s-a încercat să se pună accent pe impozitarea veniturilor indirecte, acest trend a fost inversat o dată cu nevoia urgentă de consolidare fiscală în mai mult de jumătate din statele membre UE. Schimbarea trendului de impozitare a profitului și venitului către alte surse, în principal către consum, a continuat și în perioada în care criza economică a izbucnit cu toate că, această tendință a fost mai putin clară în reformele taxării din 2010 și 2011 având în vedere că impozitul pe venit a crescut recent în mai multe țări. Țări cu deficite bugetare mari, precum Grecia, Portugalia, Spania, au crescut taxarea atât pe venitul din muncă (impozitul pe venit și/sau contribuțiile de asigurări sociale), cât și pe profit (Anexele 12 și13).

Studiile empirice, precum și simulările realizate pe baza modelelor econometrice confirmă faptul că impozitele pe bunurile imobiliare, urmate de impozitele pe consum, par a fi cel mai puțin în detrimentul creșterii economice. Impozitul pe venitul personal, contribuțiile la asigurările sociale și, în special, impozitul pe profit se constată a fi cele mai dăunătoare pentru creșterea economică. Reducerea impozitului pe venit și a contribuțiilor de asigurări sociale au potențialul de a crește atât oferta, cât și cererea de muncă, conducând la o rată de ocupare a forței de muncă mai mare, la scăderea ratei șomajului și la o utilizare mai mare a forței de muncă. Reducerea impozitului pe profit va reduce costurile de capital și va stimula acumularea de capital și investiții în cercetare și dezvoltare, ceea ce va însemna productivitate și creștere economică mai puternică. În schimb, creșterea taxelor pe consum și a impozitelor pe bunurile imobiliare nu afectează în mod direct acumularea de factori de producție specifici și au, prin urmare, un impact mai limitat și indirect asupra creșterii economice. Creșterea economică prietenoasă cu mediul ar putea merge în multe cazuri mână în mână cu echitatea socială, dacă reformele fiscale ar fi proiectate în mod adecvat. Impozitele pe forța de muncă sunt de cele mai multe ori ridicate și în special în detrimentul persoanelor cu salarii mici, contribuind la o excludere pe termen lung a acestor grupuri de pe piața forței de muncă și în multe cazuri, din societate în general. Impozitele mari pe forța de muncă pot reduce stimulentele pentru muncitorii cu nivel scăzut de calificare, pentru angajatori sau chiar pentru ambele categorii. Mai mult decât atât, creșterea cheltuielilor fiscale în domeniul impozitului pe venitul personal reprezintă de multe ori a doua cea mai bună soluție din punct de vedere al costului în comparație cu moduri mai directe și mai eficiente de a atinge obiectivele lor inițiale, cum ar fi indemnizațiile pentru persoanele cu venituri mici. Reducerea cheltuielilor fiscale și a oportunităților de evaziune la nivelul impozitului pe profit scad costurile de conformare, care sunt extrem de ridicate pentru întreprinderile mici și mijlocii. În plus, impozitele pe creșterea consumului ar putea fi însoțite de măsuri pentru a compensa pierderile suportate de către grupurile cu venituri reduse, de exemplu, prin transferuri programate sau vizate ale impozitului pe venit. Acesta din urmă ar putea fi vizate în mod direct pentru cei aflați cu adevărat în nevoie, evitând câștigurile neașteptate generate de ratele reduse de TVA sau de scutirile acordate. Totodată, corectarea externalităților negative, prin taxele pe mediu sau accizele la tutun și alcool, ar contribui la promovarea unui mediu mai bun și a sănătății publice mai bune.

Povara fiscală diferă semnificativ la nivelul statelor membre. Danemarca este statul cu cel mai înalt nivel al poverii fiscale, de 47,6% din PIB, la polul opus situându-se Lituania cu o pondere de 27,1% din PIB. Astfel, povara fiscală a statului cu cel mai înalt nivel al impozitării este cu 75% superioară celui cu impozitarea cea mai redusă. Aceste discrepanțe majore rezidă în special din politicile sociale adoptate, din factorii tehnici și din fenomenul de evaziune fiscală.

De la începutul secolului până în anul 2007 s-a înregistrat o tendință de convergență a ponderii impozitării, tendință care s-a schimbat în perioada 2008-2010, ca urmare a diferitelor grade în care recesiunea a afectat statele membre, dar și a politicilor pe care acestea le-au adoptat în timpul crizei economice.

III.2.2. Structura veniturilor pe tipuri de impozite

Impozitele sunt tradițional clasificate în directe și indirecte, primul grup permițând o mai mare redistribuire, atâta timp cât pentru cele indirecte este imposibilă introducerea progresivității. De aceea preponderența taxării directe, mult mai vizibilă electoratului, tinde să fie mai pronunțată în țările cu obiective specifice în ceea ce privește politica socială. Contribuțiile sociale, se află, de regulă, în strânsă legătură cu asigurarile sociale (pensii, șomaj și sănătate). Dacă la nivelul UE15, ponderile impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor sociale sunt relativ egale, la celelalte 12 state nou admise in Uniunea Europeană se observă o pondere mai mică a impozitării directe.

În 2009, impozitele indirecte au reprezentat mai puțin de 30% din impozitul total în Belgia și Spania, dar peste 50% în Bulgaria. În România impozitele indirecte reprezentau 40,9% în total impozite (locul 19), peste media UE27 de 37,7%.

Ponderea impozitelor directe în domeniul impozitării totale a variat de la mai puțin de 20% în Slovacia la aproape 63% în Danemarca, unde sistemul de securitate socială este finanțat din venituri fiscale. În România ponderea impozitelor directe în total impozite era 24,2% în 2009 (locul 8), peste media UE27 de 31,1%.

Contribuțiile de asigurări sociale au reprezentat doar aproximativ 2% din totalul impozitelor în Danemarca și au jucat doar un rol destul de mic (mai puțin de 20%) în Suedia, Malta și Regatul Unit, dar a reprezentat aproximativ 45% din total impozite în Cehia. În România acestea reprezentau 35% în totalul impozitelor, peste media UE27 de 31,4%.

Cea mai mică pondere a impozitelor directe în total impozite la nivelul anului 2010 o are Lituania (numai 17,4%), urmată de Bulgaria (18,8%) și Slovacia (19,1%). Toate aceste țări au adoptat sisteme de impozitare cu cote fixe care conduc la o reducere puternică a impozitelor directe față de cele indirecte. La nivelul UE15, sistemul de impozitare din Germania și Franța, care pune accent pe contribuțiile de asigurări sociale reprezintă opusul celui din Danemarca, Suedia și Regatul Unit, unde ponderea contribuțiilor sociale în totalul veniturilor este redusă (Anexele 14-16).

Există diferențe semnificative între statele membre și în ceea ce privește povara fiscală în funcție de bazele de impozitare. Deși cele mai importante taxe indirecte sunt armonizate, există diferențe semnificative în ceea ce privește taxele pe consum. În ansamblu, impozitele percepute pe veniturile forței de muncă reprezintă cea mai importantă sursă a veniturilor, contribuind cu aproape 50% din venituri, urmate de impozitele pe consum și capital (Anexele 17-19).

III.2.3. Impozitarea consumului

Un domeniu care de la debutul crizei economice și financiare a avut un impact puternic a fost impozitarea consumului. Datele arată că taxele de consum, care au fost pe un trend descendent începând cu 2007, au crescut brusc în anul 2010. În ultimii patru ani s-au înregistrat creșteri ridicate ale cotelor la TVA. Cu toate acestea, doar jumătate din veniturile teoretice din TVA sunt colectate. Între 2011 și 2012 un număr mare de state membre a crescut cota TVA. Portugalia a majorat TVA la 23%, Regatul Unit de la 17,5% la 20%, Cipru și Irlanda de la 17% la 23%. Majorări cu 1 p.p. au avut loc și în Letonia, Polonia, Slovacia și Italia. Totuși anumite țari au cote de TVA diferențiate. În Ungaria, Danemarca și Franța atât majorarea TVA, cât și măsurile de lărgire a bazei de impozitare au fost menite să transfere povara fiscală de la factorul muncă și capital către consum, în vreme ce în restul statelor membre, majorările au fost realizate în vederea creșterii veniturilor fiscale (Anexele 20 și 21).

În anii 2011 și 2012, nivelul accizelor a crescut semnificativ în majoritatea statelor membre, mai ales prin creșterea cotelor standard. În câteva noi state membre accizele pentru combustibilii utilizați în transport, electricitate, țigări și alcool au fost considerabil crescute. Au fost mărite accizele și la energie și alte taxe de mediu în anumite state. S-au introdus: taxă pe combustibilul nuclear – Germania, taxă la bilete de avion pentru avioanele care pleacă de pe aeroporturile interne – Germania și Austria, taxă pe emisiile de CO2 – Irlanda. Austria, Belgia și Olanda au luat în calcul și emisiile de gaze în ceea ce privește înmatricularea autovehiculelor. Letonia a introdus o taxă pe autovehiculele deținute de persoane juridice și a crescut taxele la autovehiculele de lux și la cele cu capacitate cilindrică mare. În România a fost introdusă taxa de poluare. Accizele la tigari și alcool au fost marite intr-un numar mare de state printre care și Romania (Anexa 22).

III.2.4. Impozitarea fortei de munca

Sarcina fiscală asupra forței de muncă a crescut în 2010, inversând tendința anterioară, nivelul și ritmul de creștere al consumului fiind diferit în întreaga UE. Noile state membre au, în general, cotele impozitului pe venit sub media Uniunii. Impozitarea forței de muncă este compusă în principal din impozitul pe venit și din contribuțiile la asigurări sociale. Cele mai scăzute rate de impozitare sunt observate în Bulgaria, Cehia, Lituania și România. Există o tendință de creștere a cotelor impozitului pe venit ca urmare a crizei. Cu toate acestea impozitul pe venit reprezintă doar o treime din impozitul pe forța de muncă. Începând cu anul 2000 s-au înregistrat o serie de reduceri ale impozitului pe venitul din salarii, iar în perioada crizei au fost implementate măsuri speciale pentru cei cu venituri reduse. În perioada 2011-2012, aproape jumătate din statele membre au modificat substanțial, deși temporar, cotele impozitului pe venit. Marea majoritate a acestora a apelat la majorarea cotelor, temporar sau la introducerea suprataxelor pe veniturile mari. Unele state au redus sarcina fiscală privind impozitul pe venit și s-au orientat către metode de stimulare a forței de muncă. Ținta este orientată către grupuri vulnerabile și presupune în principal modificări ale bazei de impozitare. Măsuri:

– reducerea beneficiilor sociale pentru lucrătorii în vârstă (Austria și Olanda),

– micșorarea poverii fiscalăe pentru întreaga forță de muncă (Finlanda și Germania),

– măsuri speciale de impozitare pentru părinții întreținători de copii (Germania, Cehia, Ungaria și Malta),

– facilitatarea deductibilității impozitelor pentru cheltuielile cu îngrijirea copilului (Germania),

– creșterea alocațiilor pentru copii și acordarea deducerilor pentru familiile cu minim trei copii (Cehia și Ungaria),

– ajutoare acordardate categoriilor cu venituri mici și medii, prin creșterea deducerilor și alocațiilor (Belgia, Finlanda, Irlanda și Ungaria),

– îmbunătățirea stocului de capital uman (Italia și Irlanda).

În UE rata medie a impozitului pe venit a crescut ușor cu 0,2 p.p., în perioada 2010-2012, de la 37,9% la 38,1%. In timp ce scăderea din 2011 a fost în principal rezultatul reformei din Ungaria, creșterea din 2012 este determinată de creșterile temporare de impozit în Cipru și Spania. Cea mai mare creștere a fost înregistrată în Spania, de la 43% în 2010 la 52% în 2012 (Anexele 23 și 24).

Față de 2010, când contribuțiile de asigurări sociale au rămas neschimbate în majoritatea statelor membre, acestea s-au majorat considerabil în 2011 și mai ales în 2012. Aceste creșteri au fost efectuate, atât pe grupuri specifice, cât și global. Cotele standard au fost mărite în Grecia, Letonia și Regatul Unit. Sporirea contribuțiilor de asigurări sociale a fost înregistrată în Bulgaria la contribuția pentru pensii, în Franța, în Ungaria pentru asigurări de sănătate și în Polonia pentru contribuții ale persoanelor cu disabilități. Majorări pe diferite categorii de salariați au fost înregistrate în Austria pentru fermieri și șomeri, iar în Portugalia pentru funcționarii publici. Alte creșteri sub forma amendării bazei de impozitare au fost efectuate în Cipru și Slovacia. Singura excepție o constituie Germania, care a micșorat contribuția la asigurarea de pensii de la 19,9% la 19,6% de la 1 ianuarie 2012 (Anexele 25 – 28).

III.2.5. Impozitarea capitalului

Criza a încetinit tendința de reducere a cotelor impozitului pe profit, prin introducerea unor suprataxe în mai multe țări care au dus la o stabilizarea a mediei UE27 în 2012 și chiar la o ușoară creștere în zona euro. Cotele impozitului pe profit variază între 10% (în Bulgaria și Cipru) și 36,1% în Franța, deși diferența dintre minim și maxim a scăzut începând cu anul 1995. Regatul Unit a redus cota mică de impozitare corporativă la 20%, iar rata cea mai mare a fost redusă de 2 ori până la nivelul de 24%. Finlanda a redus cota impozitului pe profit de la 26 la 24,5%. În Grecia, rata legală este redusă de la 25% în 2009, la 24% în 2010 și respectiv 20% în 2011. Franța și Portugalia sunt singurele țări care au mărit cota de impozit pe profit în 2012. Se poate spune că în medie, cota maximă a impozitului pe profit a scăzut în statele membre ale UE în perioada 2010-2012 de la 23,7% în 2010 la 23,5% în 2012. Totodată, au fost implementate și modificări în baza de impozitare (Anexele 29 și 30).

Nivelul câștigurilor din capital a fost satisfăcător până în anul 2007, însă acesta a început să scadă sub impactul recesiunii și al reducerii cotelor. La ora actuală există diferențe mari în impozitarea câștigurilor din capital la nivelul UE- măsurile adoptate în perioada 2011-2012 au condus la sporirea poverii fiscale.

În Austria, începând cu anul 2011 se aplică o taxă de reținere de 25% câștigurilor din activele financiare, în timp ce în alte țări măsurile vizeză în special creșteri ale cotei de impozitare (Belgia, Cipru, Finlanda).

III.2.6. Taxele de mediu

Taxele de mediu au jucat un rol important în dezbaterile politice, în contextul crizei, considerându-se că o majorare a acestora ar putea crea posibilitatea reducerii impozitelor pe forța de muncă, stimulând astfel ocuparea forței de muncă și îmbunătățind calitatea mediului. Pentru perioada 2000-2010, există modificări diferite ca sens în compoziția taxelor de mediu la nivelul UE. Cea mai mare parte a ponderii taxelor din energie se bazează pe combustibilul de transport, importanța acestora variind în statele membre de la mai mult de 90% în Letonia, Lituania, Bulgaria și Luxemburg, la sub 50% în Danemarca și Suedia (Anexa 31).

III.2.7. Impozitele și taxele pe proprietate

Regimul fiscal al proprietăților imobiliare stârnește o atenție tot mai mare din partea factorilor de decizie politică. Nivelul veniturilor diferă substanțial între statele membre, astfel că în țările unde nivelul de taxare este cel mai scăzut veniturile sunt aproape de 12 ori mai mici (Estonia 0,4% din PIB) decât în țările cu cel mai înalt nivel de impozitare (Regatul Unit 4,2% din PIB).

Ponderea taxelor pe proprietate în veniturile fiscale varia de la 1% la 11,9% la nivelul anului 2010. Din punctul de vedere al impozitelor pe proprietăți imobiliare la nivelul anului 2010, România se află pe locul 10 (0,7% din PIB), după Regatul Unit (3,4% din PIB), Franța (2,3% din PIB) și Danemarca (1,4% din PIB). Practic, România se situează aproape de media UE-27 de 0,74%. Din punctul de vedere al ponderii în PIB a impozitelor pe tranzacții imobiliare, România se situează printre ultimele locuri (0,2%), mult sub media UE de 0,6%. Pe primele locuri se află Belgia (1,8%), Italia (1,3%), Spania ( 1,2%). În ceea ce privește impozitele pe proprietate. România încasează din acestea circa 0,9% din PIB, mult sub media UE de 1,3%. Nivelul modest al impozitelor pe proprietăți imobiliare în multe state membre și mai ales în România, sugerează faptul că există loc pentru o schimbare la nivel fiscal în viitor cu atât mai mult cu cât deficitele bugetare sunt tot mai greu de finanțat (Anexele 32 – 34).

Marele impact al boom-ului din perioada de creștere economică ridică problema dacă impozitele pe proprietate ar putea fi folosite ca un instrument în restricționarea creșterii prețurilor bunurilor imobiliare în perioada de relansare economică. Avantajul folosirii impozitelor pe proprietate ar fi că politica monetară nu reprezintă un instrument eficient în acest scop, de cele mai multe ori ciclul prețurilor imobiliare necorelându-se cu ciclul de afaceri. Mai mult decât atât perioada ”balonului imobiliar” are ca efect scumpirea costului de finanțare prin creșterea ratelor dobânzilor. Aceste impozite reprezintă un avantaj deținut de autorități atunci când se vrea scăderea veniturilor, permițând reducerea altor taxe. Deși ar fi mult mai ușor ca în perioada de boom economic să se crească impozitele pe tranzacții imobiliare decât impozitele pe proprietate, prin această metodă fiind afectat un procent mai mic al populației (cei care vând și cumpără), totuși și aici există un risc și anume acela al descurajării tranzacțiilor imobiliare. În general, un echilibru între impozitele pe proprietăți imobiliare și taxele pe tranzacții imobiliare pare a fi greu de obținut, întrucât acestea din urmă prezintă anumite riscuri la adresa stabilității bugetare.

CONCLUZII

Uniunea Europeană arată astăzi ca un automobil care are o singură roată: politica monetară comună, gestionată de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt/Main. Celelalte roți, respectiv politica fiscală comună, politica externă comună și politica de apărare comună sunt în diverse etape ale proiectării, dar nici una nu este transpusă în realitate. Or, pentru ca vehicolul numit Uniunea Europeană să se poată deplasa, este nevoie ca cel puțin cele două roți din față, cele economice (politica monetară și fiscală comune) să acționeze în tandem. La limită, cele două roți din spate, cele politice (apărarea și politica externă comune) pot să mai aștepte până când condițiile vor fi prielnice, dar politica fiscală ar trebui armonizată cât mai curând.

Euro nu mai poate exista mult în forma actuală. În acest moment, proiectul european are de ales practic între a se reintegra (la un nivel mult mai profund) sau (inevitabil) a se dezintegra. Semnele de dezintegrare sunt multe și vizibile cu ochiul liber.

Problema care se pune este cât timp se va mai putea cumpăra timp. Căci despre asta este vorba, în fond. Atata vreme cât liderii europeni vor amâna deciziile serioase, punând mai degraba interesul național mai presus de cel european, nu fac altceva decât să cumpere ceva timp, fie pana când unii se vor sătura de austeritate și bulă va exploda, fie până cand alții se vor sătura să cumpere obligatiunile statelor aflate aproape de insolvență, fie până când încrederea va scădea atât de mult încât nimeni nu-și va mai dori să aibă depozite în euro, să dețină obligațiuni europene sau să aibă de a face în vreun fel cu spațiul european. Totul se reduce la cine se satură mai repede și cedează.

În acest context Germania propune pași mărunți spre ceea ce mulți economiști au considerat că e inevitabil pentru ca zona euro să nu explodeze: o uniune fiscală. De curând Angela Merkel a făcut referire chiar la o uniune politică. Mai exact, zona euro trebuie să ia măsuri structurale, de tip uniune fiscală și, în cele din urmă, uniune politica. Cu toate astea, pentru ca întreaga construcție să reziste în timp, e nevoie de mult mai mult.

Zona euro nu este și nu a fost de la început ceea ce literatura de specialitate numește o zonă monetară optimă. Adică, o zonă unde deținerea unei singure monede aduce beneficii nete tuturor. Zona ar fi fost optimă dacă ar fi deținut în întregime niște proprietăți necesare statelor odată cu pierderea independenței politicii monetare. Acesta a fost unul dintre motivele (dincolo de ideea de suveranitate națională) pentru care zona euro a fost construită ab initio pe principiul politica monetară comună + politici fiscale naționale. Astfel, în lipsa proprietăților de mai sus, politica fiscală rămâne la dispoziția autorităților naționale cu scopul principal de a stabiliza economiile naționale atunci cand ar fi fost nevoie.

Când putea fi nevoie? Atunci când zona euro s-ar fi confruntat cu probleme, de tipul recesiunii prezente. O politică monetară unică nu ar fi putut răspunde nevoilor fiecărei economii, sarcina aceasta revenind politicii fiscale. Căci un soc simetric (cum este criza care initial a afectat pe toata lumea) poate deveni asimetric (cum s-a întamplat, unele țari și-au revenit, altele nu). Într-un astfel de context, politica fiscală naționala ar fi trebuit să ajute economiile în cauză să-și revină. Numai bine că politicile fiscale naționale numai rol de stabilizare nu au jucat. Plecând de la deficite bugetare mari acumulate în expansiune, singura opțiune a fost să se reducă deficitele când acestea ar fi trebuit să crească și să ajute economia, sau să se îndatoreze dincolo de propria capacitate de rambursare. Dacă la toate astea adăugăm și lipsa reformelor structurale din economiile în cauză, se ințelege lesne cum s-a ajuns unde suntem acum. Criza actuală a scos astfel în evidența un “defect de gestiune” în interiorul zonei euro, iar acest lucru a fost cauzat de absența unei politici bugetare comune. De aici nevoia stringentă de reformare profundă, structurală a zonei euro. S-a demonstrat clar că multe dintre politicile fiscale naționale au fost greșit fundamentate și implementate. Mai mult chiar, au accentuat volatilitatea macroeconomică.

Uniunea fiscală poate fi o soluție pentru zona euro. Principalul avantaj al unei uniuni fiscale constă în faptul că ar elimina problema deficitelor bugetare naționale ce apar în anumite țări cu probleme, plus toate externaliățile negative ce decurg de aici. Uniunea fiscală – sau un oarecare grad de uniune fiscală – ar putea fi benefică zonei euro pentru că ar permite transferuri automate spre țările care se confruntă cu șocuri asimetrice, sau șocuri simetrice care pot deveni asimetrice. Țări care nu-și pot gestiona eficient propria economie în lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat poate functiona astfel ca un amortizor al potențialelor șocuri.

Uniunea fiscală va putea astfel rezolva problema datoriilor suverane, indirect. Nu va mai fi nevoie ca un stat să se împrumute pentru a-și finanta deficitul bugetar atunci când are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza în mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european. Problema „pasagerului clandestin” ce ar putea decurge din această soluție (unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, în vreme ce altele le vor finanța mereu) poate fi rezolvată foarte simplu: se impun sancțiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament, monitorizare puternică a derularii proceselor fiscal-bugetare naționale, etc. Avantajul major al acestei solutii este însa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare naționale și a datoriilor suverane aferente. Cu toate riscurile ce deriva de aici către întreaga zonă.

Federalismul fiscal este cel care a contribuit la succesul zonei monetare a SUA, în ciuda diversității economice a regiunilor americane. În SUA statele mai sarace în raport cu restul națiunii primesc automat sprijin de la Washington sub formă de transferuri federale ce provin din taxele pe care alte state le platesc. Federalismul fiscal a contribuit astfel la compensarea pierderii independenței politicii monetare, asigurând un flux de ajutoare în perioada de recesiune de la țările mai putin afectate, ajutoare ce au jucat practic rol de stabilizatori automați.

Zona euro și întreaga Europă au nevoie de mesajul unității, solidarității. Liderii europeni vor trebui să lase orgoliile la o parte și să înțeleagă că atât timp cât zona euro va fi privită ca o sumă de state (cu interese uneori individuale) și nu ca un singur stat (cu scop unic), șansele reale ca ea să reziste în timp sunt foarte mici. Atunci când piețele vor împrumuta zona euro ca întreg, fără a diferenția dobânda acordată Germaniei de dobânda acordată Greciei, de exemplu, atunci putem spune că zona euro are viitor pe termen lung. Cu alte cuvinte, prima de risc (inevitabilă, de altfel, pe o piață liberă) ar trebui transferată de la piețe (care taxează orice, acționează speculativ și se alarmează repede) către decidenții din zona euro. Problema unei țări precum Grecia va fi o problema rezolvabilă și, dacă e cazul, sancționabilă, la nivel intern. În acest fel este eliminată structural posibilitatea concretă ca un stat din interiorul zonei euro să dea faliment sub sancțiunea piețelor și, pe cale de consecință, întreaga zonă. Aici nu se poate însa ajunge decât dupa ce se va realiza o uniune fiscală și, ulterior, una politica.

BIBLIOGRAFIE

Băcescu, M., Băcescu-Cărbunaru, A. – Compendiu de macroeconomie, Ed. Economică, București, 1997,

Breban, Vasile – Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Enciclopedică, București, 1983,

Brezeanu Petre – Fiscalitate, concepte, teorii, politici și abordari practice, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010,

Condor, Ioan – Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna economică, București, 1996,

Corduneanu, Carmen – Sistemul fiscal în știința finanțelor, Ed. Codecs, București, 1998,

Dobrota, Nita – Economie politică, Ed. Economică, București, 1997,

Donath, Liliana, Moldovan, Nicoleta – Finanțe publice, Ed. Eubeea, Timișoara, 2001,

Hoanță, Nicolae – Economie și finanțe publice, Ed. Polirom, Iași, 2000,

Hoanță, Nicolae – Evaziunea fiscală, Ed. Tribuna economică, București, 1997,

Lazea, Valentin – Viitorul Uniunii Economice și Monetare: o privre dinspre Bucuresti, http://www.ier.ro/documente/opinii/Viitorul_Uniunii_Economice_si_Monetare.pdf

Manolescu, Gheorghe – Politici monetare și fiscale, Ed Universitatii Ecologice, Bucuresti, 1997,

Marcu, Florin – Dicționar uzual de neologisme, Ed. Saeculum I.O., București, 1996,

Morosan, Ioan – Fiscalitate, Vol. I, Ed. Evcont Consulting, Suceava, 2000,

Musgrave A. Richard, Musgrave B. Peggy – Public Finance in Theory and Practice, McGrow-Hill Book Company, 1973,

Niculeasa, Madalin Irinel – Politica fiscală. Aspecte teoretice si practice, Ed. C.H. Beck, București, 2009,

Saguna, Dan Drosu – Drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003,

Saguna, Dan Drosu, Sova, Dan – Drept fiscal, edita 4, Ed. C.H. Beck, București, 2011,

Smith, Adam – Avutia natiunilor, Ed. Academiei Republicii Populare Romane, Bucuresti, 1965,

Stolojan, Th., Tatarcan, R. – Integrarea și politica fiscală Europeană, Editura Burg, Sibiu, 2002

Văcărel, I. și colaboratorii – Finanțe publice, Ediția a II-a, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2000,

Văcărel, I. – Politici fiscale și bugetare in Romania. 1990 – 2000, Ed. Expert, București, 2001,

*** – European Commission, EUROSTAT, Taxation trends in the European Union, 2010,

*** – European Commission, EUROSTAT, Taxation trends in the European Union, 2011,

*** – European Commission, EUROSTAT, Taxation trends in the European Union, 2012,