Politica Fiscal Componenta Principala a Politicii Financiare a Statului

Etimologic, conceptul de politică provine din cuvintele grecești „politike” având ca însemnătate „arta de a administra bine ”, și „polis” care înseamnă oraș, acesta fiind privit ca o formă de organizare politică. Conceptul de „politike”este folosit în știința administrației „pentru a reda ideea de reglare a raporturilor dintre instituțiile publice, în conformitate cu interesul puterii”.

În sensul cel mai larg și privit la modul general, conceptul de politică presupune totalitatea activităților care tind spre a căpăta puterea și de a o păstra în comunitate, de anumite grupări politice care au fost create cu scopul de a obține o serie de interese. Astfel, politica este prezentă la activitățile pe care le desfășoară diversele grupuri sociale sau alte formațiuni politice care sunt reprezentate de colectivități de o marime mai mare sau mai mică care sunt orientate spre a atinge interesele acestora. În cadrul acestor activități se urmărește stabilirea unor obiective care se vor pune în aplicare în diferite domenii la nivel economico-social, dar și găsirea unor metode și intrumente care să fie utilizate în realizarea obiectivelor propuse, astfel se evidențiază noțiunea de politică a unei formațiuni. De regulă, politica unei formațiuni se evidențiază prin programele electorale care sunt oferite alegătorilor pentru a le trata, iar mai apoi fiecare cetățean având drepul de a-și spune părerea.

În antichitate, politica era percepută ca o manieră de a garanta o majorare a bunăstării, a bogăției populației, iar într-o accepțiune modernă, ar însemna o dezvoltate economică și socială a colectivității.

În sfârșit, politica presupune totalitatea alegerilor, dar în mod special, a deciziilor în ceea ce privește organizarea și guvernarea activităților pe care le desfășoară individul în societate. Prin structura sa, se urmărește câștigarea unor interese, care au corespuns cu obiectivele urmărite. Noțiunea de politică este ultilizată atât la nivelul activităților cu caracter public, cât și la nivelul societăților de capital, întreprinderilor, instituțiilor, organismelor și organizațiilor de gen economic, social, cultural și altele.

Politica fiscală face parte din componența politicii financiare guvernamentale, fiind și o componentă a politicii economice și sociale alături de alte tipuri de politică, printre care: politica monetară, politica bugetară, politica valutară,etc, și care are o relație directă cu noțiunea de fiscalitate. Etimologic, conceptul de fiscalitate provine din limba latină, mai exact din rădăcinile cuvântului „fiscus” care era folosit în Imperiul Roman și avea înțelesul de coș în care erau strânse toate veniturile de la cetățeni pentru tezaurul principelui, care mai târziu erau folosite pentru achitatea unor cheltuieli care erau privite a fi publice. După cum spun unii autori, „tezaurul principelui a coexistat cu un alt tezaur administrat separat de către stat, după supunerea Senatului de către împărat, s-a ajuns la contopirea celor doua tezaure, prin includerea celui din urmă în cadrul fiscului, iar procurarea resurselor la fisc și acoperirea cheltuielilor publice s-au conturat ca probleme fundamentale în funcționarea Imperiului Roman.”

Conform semnificațiilor sale economice, „fiscalitatea exprimă, în mod generic, procese de redistribuire obligatorie a produsului național și, uneori, chiar a avuției naționale, pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului și, în general, ale autorităților publice”. Aceasta iese în evidență prin prelevarea obligatorie a resurselor care se pun la dispoziția statului sau a autorităților publice, acestea fiind concretizate în taxe, dări, iar mai apoi acestea sunt distribuite sub formă generală a cheltuililor publice.

Rata fiscalității joacă un rol foarte important în procurarea resurselor, deoarece acestea din urmă presupun acel proces de redistribuire a veniturilor, în mod automat și al PIB-ului, iar argumentele pe seama cărora politica fiscală acționează nu sunt altele decât volumul PIB-ului și rata fiscalității care se afllă la un anumit stadiu. Această rată este calculată în procente, sub forma unui raport între totalitatea veniturilor și PIB, conform relației :

RF = ,

unde: RF – reprezintă rata fiscalității, care indică ce procent din produsul intern brut este este acumulat de către stat prin intermediul unor instrumente fiscale;

VF – reprezintă veniturile totale, mai exact totalitatea încasărilor care s-au efectuat de-a lungul unui an cu ajutorul anumitor instrumente fiscale;

PIB – reprezintă produsul intern brut efectuat pe parcursul unui an.

Expresia fiscalitatea întreprinderii, pare a fi una neclară, chiar dacă întreprinderea iși crează singură politica ea tot trebuie sa aibă în vedere respectarea legislației, mai exact cadrul juridic care este dictat de către autoritățile publice. Cu toate că se cunosc aceste chestiuni, întreprinderea „poate acționa astfel încât să valorifice prevederile legislației fiscale în interesul propriu făra a conveni intereselor generale ale societății prin eludarea, încălcarea sau specularea imperfecțiunilor acestora”. În fond, întreprinderea are toată libertatea de a alege și de a lua decizii asfel să fie pe fie pe drumul cel bun, iar în final să-și atingă interesele.

Prin urmare, fiscalitatea presupune acel sistem de percepere a impozitelor, totalitatea legilor, a regulilor, iar mai apoi metodele care se pun în aplicare pentru stabilirea, evaluarea și încasarea acelor taxe și impozite. În prezent, locul cel mai important în ceea ce privește prelevarile obligatorii este de deținut de fiscalitate. Operațiunile care se efectuează în cadrul sistemului de impozitare presupun în primul rând stabilirea obiectului ce va fi impozitat, în al doilea rând menționarea bazei de impunere, apoi efectuarea calculului pentru a se știi cu exactitate care este suma care va trebui plătită, iar în cele din urmă se efectuează plata și respectiv încasarea acesteia.

Conceptul de politică fiscală este abordat din mai multe puncte de vedere, astfel unii autori consideră că acesta semnifică numai adunarea resurselor sub formă de taxe și impozite. Datorită acestui punct de vedere, politica fiscală presupune „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor finaciare, destinate finanțării nevoilor publice și a realizării unor finalități de natura economico-socială, în condițiile în care asupra economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică”. Chiar dacă felul și amploarea macrodeciziilor nu contează într-o proporție prea mare, acestea sunt exercitate prin constrângere publică, care este organizată și fundamentată din punct de vedere social și care pune în mișcare dezvoltarea sistemului fiscal. Acest sistem semnifică un produs al gândirii, al deciziei, dar și al acțiunii factorului uman datorită dezvoltării comunității umane, fiind înființat spre a răspunde îndeosebi unor obiective financiare, la care le-au fost adăugate pe parcurs și obiective de natură economico-socială. Sistemul fiscal presupune expresia deciziilor de politică fiscală și totodată, instrumentul prin care deciziile sunt interpretate în practică. Prin urmare se poate considera că sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii,metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente(materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”

În alte opinii, politica fiscală este considerată a fi „ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, caracterizând opțiunile statului în materie de impozite și taxe”.Totodată, și Gheorghe Manolescu, care este interesat de însemnătatea politicii fiscale, consideră că, în sensul cel mai larg, aceasta „se constituie în cadrul activității autorității publice de percepre și utilizare e resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metode de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloace de realizare a acestora”.

Din cele redate mai sus, se constată că problematica resurselor fiscale și cea a cheltuielilor publice nu este de ajuns pentru conținutul politicii fiscale. Politica fiscală a fost abordată într-o modalitate idealistă, prin faptul că se adună resursele finaciare, dar nu sunt stabilite cheltuielile publice de efectuat, mai bine zis nu este stabilit necesarul de finațat. Astfel, este nefiresc ca, contribuabilii să plătească taxe și impozite, dar fără a fi prevăzute cheltuielile publice, neștiindu-se de fapt pentru ce sunt acordate, sau dacă ajută la finanțarea unor proiecte.

În sens larg, conceptul de politică fiscală presupune alegerile autorităților publice în vederea obținerii, dar și folosirii resurselor fiscale, pentru a îndeplinii nevoia de utilitate publică. Astfel, se determină felurile prin care autoritățile publice pot aduna, distribui și, în cele din urmă utiliza resursele financiare.

În sens restrâns, politica fiscală este caracterizată prin totalitatea alegerilor autorităților publice, dar doar a modalităților de procurare a resurselor financiare, adică prelevarea obligatorie a taxelor și impozitelor. Astfel, în această abordare, politica fiscală este văzută adesea ca fiind o politică a impozitelor ca acțiuni independente de irosirea lor, punându-se amprenta pe restrictivitatea problematicii acesteia. Deoarece se face referire doar la o anumită latură, adică acea de procurare a resurselor financiar-fiscale, efectuându-se prin taxe și impozie, se omite elementul necesar, respectiv nevoia de finanțare a chetuielilor care sunt necesare activităților de interes public. In această accepțiune delimitată, este afectat impulsul de concepere și mai ales de punere în aplicare, deoarece în viața reală politica de impozite este determinată de existența utilităților publice, adică de cheltuieli cu caracter public, pentru care se motivează prelevarea resurselor financiar-fiscale. Datorită acestui fapt, politica fiscală trebuie să aibă în componența sa și cealaltă latură care este foarte importantă, cea a cheltuielilor publice, fără de care nu se poate.

Prin urmare, politica fiscală văzută de unii autori poate fi definită ca fiind „ansamblul de activități, metode, forme, tehnici, instrumente și instituții specifice prin care se realizează procurarea de resurse fiscale la dispoziția statului, și în general, a autorităților publice, precum și distribuirea lor pentru satisfacerea nevoilor publice”. Acțiunile care se desfășoară pentru prelevarea de resurse financiare, ca și la cele de distribuire și de utilizare a lor, scot în evidență majoritatea veniturilor si cheltuielilor cu caracter bugetar. În funcție de aceasta, politica fiscală este în legătură cu politica bugetară, întrucât procurarea de resurse cu caracter fiscal se crează ca venituri bugetare, iar în ceea ce privește distribuirea lor se face pentru cheltuieli bugetare.

Pentru procurarea, alocarea și utilizarea resurselor financiar-fiscale, politica fiscală are la bază o serie de instrumente fiscale și obiective proprii de manifestare, acestea sunt:

Procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziția autorităților publice, acest obiectiv presupune acele alegeri privind modalitățile efective de adunare a resurselor, iar cel mai important, constituirea unui sistem de impozitare.

Alocarea și utilizarea eficientă a resurselor fiscale, presupune fixarea locurilor, modurilor de distribuire și folosire a resurselor, acestea fiind concretizate în sistemul cheltuielilor publice care își propune să satisfacă la un nivel cât mai înalt, cerințele de eficacitate si de oportunitate.

Asigurarea funcționării normale a instituțiilor publice, acest obiectiv face referire la deciziile care sunt luate în vederea asigurării mobilizării și a alocării corecte a resurselor pentru ca instituțiile publice să-și desfășoare activițățile în condiții cât mai bune, ținînd cont că majoritatea resurselor au un caracter fiscal și sunt destinate consumului pentru constituirea și bunul mers al acestor instituții.

Realizarea procesului de redistribuire a produsului național între diferite domenii de activitate, sfere de cuprindere și tipurile de persoane. Prin acest obiectiv, politica fiscală trebuie să se centreze pe o serie de principii de drept, apărare socială și echilibrare economică.

Influențarea unor procese economico-sociale, corespunzător scopurilor politicii fiscale. În acest cadru se pune accent pe interesele privind echilibrul economiei care care a fost lovită de factori perturbatori, dorința de modernizare și de restructurare, dar și de dezvoltare a sociatății.

Concluzionând, totalitatea definițiilor date politicii fiscale accentuează rolul, locul, dar și modalitatea de mișcare a politicii fiscale, acesata depinde foarte mult de mediul economic, având la bază un număr de factori, printre care cei mai importanți fiind nivelul veniturilor polulației și starea economiei.

1.2.Dimensiunea fiscalității reflectată în politicile financiare ale întreprinderii

Într-o accepțiune mai restrânsă, politica financiară a întreprinderii constă într-un „ansamblu de decizii, de opțiuni fundamentale pentru cea mai eficientă alocare a capitalului”. Prin această definire, se arată pe de o parte, obiectivul clar pe care îl are o politică bine gândită, care este scoasă în evidență de o unitate econonică care cunoaște foarte bine mediul în care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, această politică trebuie să țină cont de interesele pe care le urmărește unitatea economică și care dorește să și le îndeplinească, ținând cont de riscurile care pot să apară și de situațiile cu care se va confrunta în cazul apariției unor factori perturbatori care pot să afecteze valoarea firmei, creșterea aceasteia din urmă fiind unul dintre importantele obiective puse în plan care trebuie îndeplinit.

Concomitent, politica financiară a unității economice face parte din politica economică, astfel, conceperea și punerea în aplicare a unor decizii de politică economică înglobează elementele financiare care au un rol foarte important, în lipsa lor nu ar fi posibilă constituirea și mai apoi funcționarea în condiții optime a întreprinderii. Datorită celor afirmate anterior, se poate constata existența unor căi prin care politica financiară a unității economice se manifestă în relație cu tematica financiară caracteristică creării, realizarii de investiții, valorificării, alocării câștigului și în cele din urmă acordării unei cote părți din câștigul firmei acționarului. Aceste cai pot fi:

Supunerea unui proces de selecție a planurilor de investiții, iar apoi alocarea unor resurse financiare pentru punerea în aplicare a planului pentru care s-a optat;

Găsirea unor medode de finanțare;

Stabilirea bazei economico-financire a firmei, cu garantarea unei relații optime între valoare proprie de care dispune și valoare împrumutată;

Stabilirea unei variante pentru alocarea profitului;

Gradul de îndatorare a unității economice, datorită nevoii de lichidități, progresul ratei dobânzii și altele.

Toate aceste direcții de manifestare a politicii financiare a întreprinderii necesită componente caracteristice destinate examinării factorilor de decizie, în intenția stabilirii opțiunilor, ținând cont de influența celor din urmă asupra acțiunilor realizate de întreprindere. Din acest punct de vedere, politica finaciară a întreprinderii, poate semnifica totalitatea deciziilor cu privire la acțiunile de ordin financiar, cuprinzând și obiectivele proprii, acestea putând fi pe o perioadă de timp mai lungă, care mai pot fi numite obiective de ordin strategic concluzionate în investiții sau modificări ale capitalului și obiective care pot fi pe o perioadă de timp mai scurtă, sau obiective de ordin tactic, acestea fiind evidențiate de încheierea unor contracte de împrumut pe termen scurt sau constituirea fluxurilor de trezorerie.

În general, orice întreprindere pentru a se putea organiza și pentru a putea fincționa, elaborează și pune în practică o serie de decizii financiare, iar rezultatele reies din ipostazele în care sunt puse organismele sau decidenții economici în relație cu modalitatea de aplicare a deciziilor respective. Aceste decizii financiare presupun de fapt rezultatele unui proces prin care s-au făcut alegeri dintre mai multe variante care erau considerate a fi bune în soluționarea unor probleme din cadrul unității economice.

În principiu, atunci când se ia o decizie, aceasta poate face referire atât la metodele de prelevare a resurselor bănești care sunt necesare, sau pentru constituirea unor fonduri, cât și la cele de distribuire și apoi ultilizare a rspectivelor fonduri, în concordanță cu interesele care sunt urmărite de cei care administrează aceste resurse.