. Politica Financiara.impactul Politicilor Financiare Asupra Societatii

CAPITOLUL I

POLITICA FINANCIARĂ, COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A POLITICII GENERALE – IMPACTUL POLITICILOR FINANCIARE ASUPRA SOCIETĂȚII

Conținutul politicii financiare și sfera de manifestare a acesteia

Politica financiară, importantă componentă a politicii generale, este ancorată în procesul de dezvoltare al oricărei societăți. Astfel, o abordare corectă a problematicii financiare nu se poate efectua decât în cadrul mai larg, aferent politicii generale.

Politica generală poate fi definită, într-o manieră simplificată, ca fiind o activitate de reglare, de conducere și organizare a societății în ansamblul său. Pe plan mai larg, politica reprezintă ansamblul de măsuri elaborate pentru conducerea colectivităților umane, promovarea unor anumite orientări în dezvoltarea economico-socială, instituirea și funcționarea ordinii interne, implicând atât asigurarea poziției dominante a unei grupări (clase) sau formațiuni politice, cât și atingerea unor obiective pe plan internațional.

Actul politic are un fundament legal și impune colectivității un comportament organizațional specific, îndreptat către satisfacerea anumitor scopuri. Această preocupare datează încă din antichitate, când politica era văzută ca o modalitate de a asigura o „creștere a avuției cetății”, de dezvoltare economică și socială. Astfel, în concepția lui Aristotel „cetatea este o asociație de ființe egale ce caută cel mai bun fel de viață. Agregatul care constituie cetatea nu este un agregat oarecare; el […] este format din oameni și în care ei trebuie să-și dobândească cele trebuincioase vieții lor”.

Indiferent de maniera teoretică de abordare a conceptului de politică, realitatea istorică a învederat faptul că în materializarea sa practică un rol important l-a avut puterea publică, respectiv statul. Așa se poate explica de ce sintagma „politica generală a statului ” este cel mai des utilizată în literatura de specialitate și cu ponderea cea mai ridicată în abordarea concretă a acțiunilor economice și sociale.

Un argument hotărâtor în favoarea afirmațiilor anterioare îl poate constitui concepția sistemică a lui Aristotel, conform căreia „cetatea” – ca obiect al politicii generale – reprezintă, de fapt, statul „compus din familii”. În plus, circumscrierea politicii în jurul statului pare să fi rămas neschimbată de-a lungul timpului, dacă luăm în considerare și opinia deținătorului Premiului Nobel pentru economie, James Buchanan. El este de părere că într-o societate, organizația politică se identifică cu statul și reprezintă „un set de reguli sau instituții publice prin care ființele umane acționează mai degrabă colectiv, decât individual sau privat”. Este interesant de remarcat că în țara noastră D.P. Marțian definea politica generală prin „modalitățile și instituțiile cu ajutorul cărora statul trebuie să se ocupe de prosperitatea intereselor materiale ale ocrotitorilor săi”.

În același timp, mai ales în lumea contemporană, politica generală poate avea și caracter interstatal sau supranațional, consecință a tendințelor de integrare, care au condus, pe baza unor procese îndelungate de evoluție și negocieri, la crearea unor entități și structuri administrative având interese comune. Astfel, istoria a cunoscut nenumărate tentative de formare a unor uniuni sau grupuri de țări pe considerente economice, politice sau militare. Exemple de state organizate sub formă de federații sunt Germania, SUA și Elveția. În aceeași măsură se poate vorbi de integrarea statelor membre ale Uniunii Europene, a celor sud-americane, africane sau din Asia de Sud-Est, precum și din zona liberă de comerț (N.A.F.T.A.) creată în anul 1994 între Canada, Mexic și SUA care au impus concentrarea politicilor generale interne, în contextul intereselor zonale, mai pregnante.

Perioada postbelică a marcat dobândirea de către politica generală și a altor elemente de referință bazate pe globalizarea intereselor, prin crearea de organisme financiar-bancare internaționale (F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D., Banca Mondială), care au stabilit obiective proprii și politici generale specifice.

De asemenea, pe fondul deschiderii accesului economiilor naționale la piețele internaționale și creșterii puterii financiare a firmelor sau marilor companii, acestea și-au elaborat politici generale noi care, pe lângă dimensiunea microeconomică firească sferei de activitate, au dobândit și una transnațională, prin operațiuni de asociere, fuziune sau absorbție de capitaluri.

Prin urmare, politica generală (economico-socială) constituie un concept de foarte mare complexitate prin care se exprimă și „promovează anumite interese, care, de regulă, corespund obiectivelor urmărite de societate sau de segmente ale societății, de mai mare sau mai mică întindere, reprezentate prin grupări (partide) politice. Pe această bază, există tendințe și orientări diferite ale politicii generale, promovate de către diferite partide politice, care includ, între altele, componente financiare specifice”. O imagine globală asupra ariei de cuprindere a politicilor financiare, privită din contextul politicii generale, poate fi redată ca în figura nr.1.

Fig.nr.1. Integrarea politicii financiare în politica generală

Sursa: Onofrei, M. – „Impactul politicilor financiare asupra societății”, Editura Economică, București, 2000, p.14.

În ipostaza de componentă a politicii generale, politica financiară se poate aborda la nivel regional, statal sau interstatal, macroeconomic sau microeconomic, inclusiv la nivel de firme, organisme și organizații interne sau internaționale, instituții publice/private, consorții, holdinguri sau întreprinzători. Totodată, dacă elaborarea politicii generale poartă amprenta clasei politice conducătoare în societate, politica financiară promovată de autoritățile publice exprimă mesajul statului, fiind strâns legată de funcțiile și activitatea acestuia. Un argument în acest sens îl constituie chiar sensul cuvântului „finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparținând organelor de stat, respectiv finances cu semnificația, mai largă, de patrimoniu al statului.

În sprijinul afirmațiilor de mai sus pot fi invocate și definițiile date politicii financiare, în literatura de specialitate, vizând o arie mai largă sau mai restrânsă a acesteia.

Astfel, o politică integratoare a politicii generale promovate de stat, politica financiară este definită ca „ansamblul de metode, mijloace și instituții prin intermediul cărora se realizează activitatea financiară în concordanță cu obiectivele de politică economico-socială urmărite de gruparea conducătoare ”.

Dintr-un alt unghi de abordare, se afirmă că în problematica de politică financiară se cuprind „metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale, într-o etapă determinată”.

În alte opinii, se consideră că politica financiară (politica finanțelor) abordează fenomene care dau naștere unei sarcini publice la baza căreia se află factorul financiar. Existența sarcinii financiare antrenează punerea în aplicare a unor tehnici politico-juridice și a unor mecanisme de acțiune specifice. În acest sens, Alain Barrère consideră că sarcina financiară nu reprezintă altceva decât o prelevare la dispoziția statului, în vederea utilizării de către acesta a unei fracțiuni din venitul național.

Concepută, în prim plan, ca politică financiară a statului, aceasta apare indisolubil legată de politica economică. Concertată cu opțiunile de politică monetară, de credit, valutară, politica financiară se orientează înspre realizarea unor obiective de mare importanță economică și socială, cu larg ecou pe plan intern sau extern. În acest context, politica se manifestă ca parte integrantă, fundamentală a politicii economico-sociale, generale a unui stat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în mod obișnuit, fiecare obiectiv al politicii generale include și o latură financiară.

Din acest motiv, caracterizarea politicii financiare nu se poate realiza decât în contextul politicii generale, privită la nivel de colectivitate umană organizată în stat și constituită ca un sistem în cadrul căreia se manifestă interdependența dintre ansamblul instrumentelor și ansamblul obiectivelor sale. Prin urmare, politica financiară evoluează pe măsură ce „însăși baza economică” se dezvoltă și suferă schimbări, îndeplinind – ca orice element de suprastructură – un rol activ față de baza economică”.

La rândul său, și baza economică își pune amprenta asupra politicii financiare. O economie puternică, în care există o amplă circulație a capitalurilor, va permite acumularea unor resurse financiare însemnate la dispoziția statului, pe baza cărora acesta va finanța programe de acțiuni cu destinație economică și socială. Dacă, dimpotrivă, producția nu se dezvoltă, în mod firesc nu există baza de acumulare necesară, în vederea creării la nivel central a suportului financiar al aparatului statal.

Conținutul politicii financiare se constituie ca un argument care susține și impune comparabilitatea acestuia cu politica economică. Astfel, dacă politica economică și-a propus ca obiective dezvoltarea cu precădere a ramurilor de vârf ale industriei, introducerea progresului tehnico-științific în economie, participarea mai largă a țării la diviziunea internațională a muncii și, pe această bază, accelerarea ritmului de creștere economică, atunci și politica financiară trebuie să acționeze în acea direcție.

Pe același fond, al necesității integrării misiunii politicii financiare în misiunea politicii generale, se poate susține că „includerea în programul electoral al unei grupări sau alteia a creșterii capacității de apărare națională trebuie să-și găsească corespondent în deciziile privind finanțarea acestui obiectiv considerat ca prioritate la un moment dat”.

De-a lungul timpului, politica economică s-a axat pe anumite obiective, pornind de la prioritățile fiecărei etape, necesitățile de dezvoltare ale economiei și aspirațiile populației.

Deși raporturile politicii financiare cu politica economică se manifestă ca de la parte la întreg, statul fiind principalul responsabil și principalul element în fundamentarea acestora, unii autori au încercat să nuanțeze acțiunea celor două tipuri de politici.

Astfel, A. Barrère aprecia că politica financiară pune în evidență rolul statului, pentru că o sarcină financiară nu se poate concepe în afara prezenței acestuia. Spre deosebire, politica economică este determinată de comportamentul economic al indivizilor – liber prin natura sa – prin care aceștia au posibilitatea să aleagă, din mai multe variante, soluția optimă, reprezentativă pentru interesele personale: „în timp ce politica economică se situează în sfera libertății și interesului individual, politica financiară se localizează în sfera constrângerii autoritare și interesului public”.

Prin urmare, statul, ținând cont de caracterul imperativ al funcționării instituțiilor publice, se află în centrul macrodeciziilor financiare și deține putere de constrângere. El trebuie să garanteze permanent funcționarea normală a aparatului administrativ, să fixeze nivelul cheltuielilor publice în funcție de veniturile de care dispune. Mai mult, dacă motivația acțiunii individuale (aflată la baza politicii economice) se regăsește în satisfacerea interesului personal, rațiunea statului (ca suport al politicii financiare) este de realizare a binelui comun, fără a-l sacrifica pe cel al individului.

În consecință, A. Barrère consideră că politica financiară și politica economică generală se află în opoziție, între ele existând un conflict de interese, deoarece comportamentul uman este neschimbat în esența sa și vizează „binele individual”, pe când rolul statului în societate a cunoscut mutații importante; de-a lungul timpului s-a putut remarca o schimbare de atitudine asund principalul responsabil și principalul element în fundamentarea acestora, unii autori au încercat să nuanțeze acțiunea celor două tipuri de politici.

Astfel, A. Barrère aprecia că politica financiară pune în evidență rolul statului, pentru că o sarcină financiară nu se poate concepe în afara prezenței acestuia. Spre deosebire, politica economică este determinată de comportamentul economic al indivizilor – liber prin natura sa – prin care aceștia au posibilitatea să aleagă, din mai multe variante, soluția optimă, reprezentativă pentru interesele personale: „în timp ce politica economică se situează în sfera libertății și interesului individual, politica financiară se localizează în sfera constrângerii autoritare și interesului public”.

Prin urmare, statul, ținând cont de caracterul imperativ al funcționării instituțiilor publice, se află în centrul macrodeciziilor financiare și deține putere de constrângere. El trebuie să garanteze permanent funcționarea normală a aparatului administrativ, să fixeze nivelul cheltuielilor publice în funcție de veniturile de care dispune. Mai mult, dacă motivația acțiunii individuale (aflată la baza politicii economice) se regăsește în satisfacerea interesului personal, rațiunea statului (ca suport al politicii financiare) este de realizare a binelui comun, fără a-l sacrifica pe cel al individului.

În consecință, A. Barrère consideră că politica financiară și politica economică generală se află în opoziție, între ele existând un conflict de interese, deoarece comportamentul uman este neschimbat în esența sa și vizează „binele individual”, pe când rolul statului în societate a cunoscut mutații importante; de-a lungul timpului s-a putut remarca o schimbare de atitudine asupra concepției despre stat, plecând de la ignorarea sa ca centru de putere și ajungând la considerarea sa ca instrument de intervenție, chiar de dominare economică, inclusiv de instituție autonomă în fața cetățenilor și grupurilor sociale.

Or, acest conflict de interese dintre politica economică și cea financiară nu are un fundament științific, iar raționamentul care l-a determinat pe A. Barrère să ajungă la un asemenea punct de vedere nu prezintă elemente suficiente de rezistență. Realitatea istorică a confirmat fundamentarea conținutului politicii economice, inclusiv în latura sa financiară, pe gândirea și concepția grupărilor (partidelor) politice, care au dobândit puterea într-un mod mai mult sau mai puțin democratic.

Prezența statului s-a dovedit absolut necesară și indiscutabilă, inclusiv în societatea contemporană, atât în activitatea economică, cât și în cea financiară, iar în calitatea sa de subiect economic specific, el trebuie să adopte deciziile de politică economico-financiară adecvate obiectivelor de dezvoltare. Astfel, „asigurarea creșterii economice și contracararea stagnării sau recesiunii economice, declarate ca obiective ale politicii generale, trebuie să aibă corespondent într-o politică financiară de stimulare a investițiilor și consumului”.

Prin urmare, politica financiară reprezintă o componentă care se integrează în politica generală a unui stat; ea însă și-a fixat în timp propriul cadru metodologic, obiectivele, instrumentele și tehnicile proprii de acțiune care îi completează conținutul și susțin inițiativa economică a indivizilor. Astfel, chiar în opinia lui A. Barrère, politica financiară urmărește obiective cu real impact economic, și anume:

favorizează progresul economic prin intermediul finanțelor publice;

regularizează conjunctura pe baza impozitelor și a investițiilor;

realizează justiția fiscală, ținând cont de puterea contributivă.

La rândul său, economistul italian Addone Fantini considera că politica financiară urmărește procurarea și utilizarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor publice și producerii de servicii publice. O atare acțiune dă loc la un proces de redistribuire, în măsura în care resursele prelevate de stat sunt dirijate către destinatari care le vor utiliza după dorința lor, diferită de aceea a primilor posesori.

Pe un plan mai larg, se constată că politica financiară poate să fie îndreptată către atingerea unor scopuri diferite; nu numai acelea pur fiscale, dar și de ordin public, militar, igienic, social, cultural. Ea apare astfel ca parte integrantă a unei ample acțiuni generale a țării și se manifestă pregnant ca o modalitate de intervenție a statului în economie, cu ajutorul instrumentelor financiare.

Constituie o realitate incontestabilă faptul că autoritățile publice folosesc politica financiară pentru influențarea proceselor economice și corectarea dezechilibrelor din economie. În acest sens, sunt concepute ca obiective ale politicii financiare:

stabilizarea economică;

reglarea conjuncturală și relansarea economiei;

restructurarea și creșterea economică.

În realizarea acestor obiective de importanță și complexitate deosebite, cadrul de acțiune al politicii financiare nu vizează numai activitatea directă a statului de procurare și utilizare a resurselor bănești, ci și pe cea de credit, monetară și valutară.

Așadar, consider că în sfera largă a politicii financiare se disting mai multe componente, și anume: politica fiscală, politica bugetară, politica de credit, politica monetară, politica valutară, a prețurilor și veniturilor, precum și politica financiară a întreprinderii. Aceste componente emană „atât din nivelul structural-organizatoric, cât și din domeniile activității financiare pe care le vizează direct”. În raport cu cele arătate până în acest moment, principalele componente ale politicii financiare pot fi redate după cum se poate observa în figura Fig.nr.2.

Fig.nr.2 Componente ale politicii financiare

Un rol deosebit în promovare politicii financiare revine abordărilor prin prisma economiei publice. Subiectul și factorul care potențează această nouă structură îl constituie statul; el își conduce activitatea pe baza unor tehnici care pe plan productiv nu diferă mult de cele utilizate într-o economie privată. În planul gestiunii însă, tehnicile respective au un caracter special, ele răspunzând prin definiție jocului constrângerilor din care statul dobândește monopolul. În aceste condiții cresc și responsabilitățile politicii financiare ale statului; pe de altă parte, ea trebuie să asigure gestiunea financiară a economiei publice, atât din punct de vedere al finanțării (fiscalitate, credit public), cât și din cel al trezoreriei și echilibrului bugetar.

Reușita acțiunilor de politică financiară poate fi asigurată – dincolo de diferențele de natură ideologică existente – numai prin stabilirea clară a coordonatelor de acțiune strategică și tactică, deoarece implicațiile acestora „se regăsesc în rezultatele înregistrate în fiecare componentă organizatorică sau structură funcțională cu activitate financiară”.

În literatura de specialitate se consideră că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă istoricește determinată formează cadrul strategiei financiare, în timp ce „actele administrative de planificare, pe perioade scurte, ca și măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare și a sarcinilor specifice unei perioade sau alteia, țin de domeniul tacticii și a activității operative”. La rândul său, profesorul Gheorghe Filip apreciază că „programele financiare de perspectivă mai îndelungată alcătuiesc strategia financiară, în timp ce actele administrative de planificare și programare a operațiunilor bănești pe perioade scurte, ca și măsurile sau deciziile luate pentru executarea sarcinilor specifice unei perioade sau alteia constituie componente ale tacticii financiare ”.

În alte opinii se consideră că strategia financiară stabilește coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată din punct de vedere istoric și prognozele financiare stabilite pe o perioadă mai lungă de timp. Tactica financiară cuprinde actele financiare pe un an sau pe câțiva ani, precum și măsurile concrete ce se iau pentru realizarea obiectivelor și sarcinilor acestei perioade.

Dacă strategia și tactica financiară sunt diferite din punct de vedere al orizontului de timp vizat, nu este întotdeauna ușor de delimitat granița dintre cele două concepte, deoarece perspectiva realizării obiectivelor consemnate în planul de guvernare este condiționată într-o mare măsură de mijloacele tactice de acțiune. Lipsa sau insuficiența resurselor financiare poate prejudicia realizarea programelor de dezvoltare economico-socială, dacă pe termen scurt nu sunt stabilite concret modalitățile de procurare și gestionare a resurselor. „Amânarea unor asemenea programe, renunțarea la ele ori realizarea lor pe seama unor eforturi financiare suplimentare din partea populației și/sau agenților economici poate să modifice atitudinea alegătorilor, să le îndrepte atenția spre alte formațiuni politice”.

Strategia financiară diferă de la o țară la alta, în funcție de tipul sistemului economico-social existent, nivelul de dezvoltare, de condițiile concret istorice prezente. Aceasta explică spectrul specific diversificat al măsurilor de strategie și tactică financiară în țări cu economii de piață veritabile și având vechi tradiții democratice. Totodată, este necesară abordarea diferențiată a acestor măsuri, pornind din teritoriul sistemului financiar, atât la nivel macroeconomic, cât și microeconomic.

Politica financiară trebuie să asigure integrarea finanțelor publice în activitatea economico-socială și concentrarea tuturor componentelor sale pentru atingerea obiectivelor fiecăreia, dar și a celor economico-sociale pe ansamblu. Prin urmare, numai prin cunoașterea și acțiunea sistematică a componentelor sale politica financiară poate fi promovată în condiții de eficiență, competitivitate și profesionalism. Totodată, prin conținutul obiectivelor sale, ea poate fi structurată pe următoarele domenii mari:

mobilizarea, respectiv procurarea resurselor bănești la fondurile financiare ce se constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;

repartizarea sau alocarea pe destinații și utilizarea fondurilor bănești constituite;

îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare a împrumuturilor și dobânzilor;

asigurările, care, la rândul lor, se diferențiază în asigurări sociale și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă;

organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;

organizarea și exercitarea controlului financiar.

Interacțiunea politicii financiare cu mediul social-economic

Impactul gradului de dezvoltare economică și a factorilor conjuncturali asupra politicii financiare

Bunurile, inclusiv veniturile care aparțin domeniului public, reprezintă o parte a avuției naționale de care statul și colectivitățile publice pot să dispună. Totodată, este normal ca fluctuațiile acestei fracțiuni a avuției naționale, mărimea și repartizarea sa să exercite o influență semnificativă asupra coordonatelor politicii financiare a statului.

Această influență se exercită, în principal, prin veniturile publice care constituie, de fapt, prelevări sub forma impozitelor și taxelor, a unor părți din P.I.B. și avuția națională la bugetul statului. Asemănător, se manifestă o influență prin intermediul cheltuielilor, deși „guvernele stăpânesc mai bine cheltuielile decât veniturile. Cheltuielile publice sunt dezavantajos influențate prin voința politică a guvernanților, decât prin situația economică a țărilor”.

Veniturile publice sunt sensibile la situația economică, indiferent dacă avem de-a face cu venituri fiscale, împrumuturi sau venituri demențiale (provenind din vânzările de mărfuri).

Situația economică își pune amprenta, atât asupra resurselor financiare publice, cât și asupra cheltuielilor publice, prin intermediul structurii sistemelor fiscale și conjuncturii economice. Astfel, mărimea și structura veniturilor colectate la dispoziția statului sub formă de impozite și taxe sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei țări.

În țările dezvoltate, impozitele plătite de persoanele fizice și impozitul pe societățile de capital sau de persoane dețin un loc important, deoarece sunt ușor de controlat pe baza declarației contribuabililor. De asemenea, taxele de consumație, precum și impozitele pe veniturile din valori mobiliare (impozitul pe dividende) sunt practicate pe scară largă. Spre deosebire, în țările în curs de dezvoltare, resursele financiare sunt scăzute, datorită volumului redus al produsului național. „Impozitul pe venit nu poate ocupa decât un loc modest; pe de altă parte, pentru că provine din impozite directe, pe de altă parte, pentru că tehnicile moderne de impozitare, necesită un personal experimentat care în aceste țări nu este pregătit”. Având în vedere că veniturile provin din producția unică (monocultura), fiscalitatea este axată pe un singur produs (de exemplu, petrolul, ca în cazul unor țări ca Iran sau Venezuela).

În țările puțin dezvoltate industrial, tehnica de percepere a taxelor vamale este cea care contribuie la încasarea de venituri bugetare; pe de o parte, procedura facilă nu necesită personal numeros, iar controlul este simplu de efectuat, pe de altă parte, „ieșirea” producției naționale care face obiectul exportului este scutită de plata taxelor vamale.

La rândul său, conjunctura economică afectează mărimea veniturilor financiare, ca urmare a influențelor exercitate asupra randamentelor impozitelor. Gradul de sensibilitate al randamentului financiar-fiscal față de conjunctură se apreciază în funcție de doi factori și anume:

materia impozabilă. Dacă materia impozabilă este activitatea economică însăși, ca în cazul impozitului pe cifra de afaceri, sensibilitatea este foarte mare, deși variază în funcție de natura produsului taxat; de exemplu, taxele de consum la produsele de lux sunt mai sensibile la conjunctura economică decât impozitul pe consum la produsele de primă necesitate. La rândul său, impozitul pe sare este mai sensibil la conjunctura economică, nu pentru că afacerile în acest domeniu sunt prospere, ci pentru că se iau în considerare dezavantajele consumului în exces față de sănătate. Din contră, impozitul pe cheltuielile de investiții este foarte sensibil la conjunctura economică, din moment ce aceste cheltuieli cresc sau se diminuează, fiind într-o directă dependență față de evoluția mediului economic.

Dacă materia impozabilă este venitul, gradul de sensibilitate variază în funcție de natura acestor venituri. Astfel, impozitul pe beneficiile industriale este extrem de sensibil la conjunctură, în timp ce impozitul pe veniturile salariaților domeniului public nu se modifică câtuși de puțin, în funcție de această conjunctură economică.

În fine, dacă materia impozabilă este reprezentată de capital, sensibilitatea impozitului este foarte scăzută, cu excepția impozitului pe plus valoare care se manifestă în perioadele de expansiune economică și care urmează îndeaproape evoluția conjuncturii.

tehnica de impozitare. Metodele de evaluare a materiei impozabile își pun amprenta asupra gradului de sensibilitate a impozitului față de conjunctură. Astfel, evaluarea forfetară sau semnele exterioare ale avuției nu sunt sensibile decât într-o măsură redusă față de evoluția mediului conjunctural.

Spre deosebire, metodele de tarifare influențează gradul de sensibilitate al impozitului, dar în mod diferit. Progresivitatea tarifului sporește randamentul impozitului față de sistemul proporțional care nu influențează în aceeași măsură volumul resurselor financiare acumulate sub formă de impozite la nivel macroeconomic. Nivelul de dezvoltare economică exercită influențe și asupra cheltuielilor publice, în special asupra volumului și naturii celor de investiții. În țările în curs de dezvoltare, nevoile de investiții sunt în măsură să legitimeze marile sacrificii susținute prin efortul public, ținând cont de volumul redus al cheltuielilor publice. În țările dezvoltate, urgențele privind cheltuielile de investiții au altă conotație, ele vizând îmbunătățirea permanentă a nivelului de dotare tehnică pentru ca marile companii să reziste în competiția acerbă specifică economiei concurențiale.

La rândul său, conjunctura economică influențează cheltuielile publice; perioadele de depresiune conduc la creșterea volumului cheltuielilor de acțiune sociale (asistență socială și alocație de șomaj), prin intermediul cărora statul trebuie să sprijine financiar populația afectată de lipsa locurilor de muncă. De asemenea, creșterea prețurilor determină statul să recurgă la majorarea cheltuielilor de funcționare, prin operațiuni de rectificare a bugetului, autorizând în mod oficial sporirea cheltuielilor publice prevăzute inițial.

Totuși, în materie de stabilire a mărimii cheltuielilor, voința politică a guvernanților rămâne preponderentă. Ea le permite să se opună într-un mod mai mult sau mai puțin evident la tendința de creștere a volumului acestora, riscând să provoace tulburări sociale sau politice în rândul cetățenilor.

Influența structurilor și opțiunilor de politică generală asupra politicii financiare

Acțiunea prin intermediul căreia forțele sau opțiunile politice influențează politica financiară poate fi analizată din două puncte de vedere:

pe de o parte, raportul de forțe politice și structurile politice ale unei țări determină într-o mare măsură politica sa financiară;

pe de altă parte, evenimentele politice care, de obicei, se manifestă sub forma crizelor, acționează asupra ansamblului finanțelor publice și declanșează adesea mecanismele financiare.

Raportul de forțe politice dintr-o țară, într-o anumită epocă, reprezintă un element esențial în orientarea politicii financiare a statului respectiv. Realitatea istorică a învederat faptul că adesea grupul social care deține puterea politică exercită competențele de natură financiară în propriul interes. Din momentul dobândirii puterii, politica financiară, volumul și repartizarea cheltuielilor și veniturilor sunt condiționate într-o mare măsură de interesele forțelor politice dominante. Astfel, clasa politică dominantă utilizează puterile sale financiare pentru a-și menține supremația în detrimentul altor categorii sociale. Aceasta n-o împiedică să invoce ca argument promovarea justiției fiscale, care poate avea însă un conținut veritabil, adaptabil intereselor sale.

Istoria politicii financiare și, mai ales, a politicii fiscale din ultimele trei secole este semnificativă din acest punct de vedere. Se pot evoca, drept exemplu, trei tipuri de politică financiară, corespunzătoare celor trei tipuri de clase sociale care au deținut în mod succesiv puterea politică, și anume:

politica financiară a monarhiei (secolul al XVIII-lea);

politica financiară a burgheziei liberale (secolul al XIX-lea);

politica financiară „socializantă” (secolul al XX-lea).

În condițiile regimului monarhic din secolul al XVIII-lea, nobilimea și clerul care dețineau puterea politică beneficiau de privilegii însemnate. Structura politică statua monarhia ca fiind de natură ereditară și un drept divin, simbol și expresie a întregii epoci. Ca urmare, politica financiară favoriza aceste clase privilegiate, în detrimentul masei mari a cetățenilor.

Astfel, impozitele indirecte, mult mai greu de suportat de săraci decât de bogați, ocupau un loc însemnat în fiscalitatea vechiului regim. La rândul lor, impozitele directe erau puternic personalizate și conțineau numeroase excepții, în folosul claselor privilegiate, dar fără nici un fel de avantaje pentru oamenii de rând. Mai mult, de cheltuielile din visteria statului beneficiau cu o extremă generozitate tot nobilii și curtenii aflați în grațiile monarhului. În consecință, politica fiscală a vechiului regim monarhic a promovat cu bună știință principiul „menajării” clasei dominante a epocii.

Anumite personalități ale vremii și-au exprimat nemulțumirea față de aceste abuzuri. Aceste avertismente nu au fost luate în considerare într-o manieră semnificativă, iar de resursele financiare au continuat să profite, în cea mai mare parte privilegiații sistemului și mai puțin persoanele cu venituri modeste.

În secolul al XIX-lea structurile politice au cunoscut schimbări importante. Puterea politică a încetat să mai fie monopolul aristocrației, ea trecând acum în mâinile burgheziei industriale și comerciale. Această transformare politică a avut efect și asupra politicii financiare, care a promovat un nou sistem fiscal. Prin noutățile cele mai spectaculoase se pot menționa: eliminarea exonerărilor de la plata impozitelor pentru nobili și abolirea privilegiilor.

Cu toate acestea, noua politică financiară a apărat interesele burgheziei, nerezolvând problemele cetățeanului. Impozitele indirecte continuau să ocupe un loc important, iar sarcina fiscală apăsa tot asupra masei consumatorilor și nu asupra burgheziei îmbogățite. Cât privește impozitele directe, ele sunt așezate conform gusturilor și intereselor burgheziei, astfel:

materia impozabilă este evaluată prin mijloace și semne exterioare, fără declarație, în vederea respectării „secretului afacerilor”, la care burghezia ținea în mod deosebit;

din calculul impozitului pe venitul global este eliminat profitul aferent veniturilor particulare, pentru a nu se face publică amploarea resurselor contribuabililor cei mai bogați;

impozitul pe capital este exclus, deoarece el „lovește” în capitaliștii care dețin puterea politică;

practicarea impunerii în cote proporționale, ca o garanție față de riscul măririi impozitelor, pentru a proteja micii contribuabili.

În numele „justiției fiscale”, politica financiară a burgheziei a dobândit o nouă înfățișare. Justiția promovase egalitatea în fața impozitului, care, din păcate, era valabilă decât în plan matematic. Ea nu putea rezolva în plan real problema echității impunerii, deoarece un impozit practicat în aceeași cotă și pentru săraci și pentru bogați are consecințe total diferite asupra averii și chiar vieții acestora.

În privința cheltuielilor, politica financiară a epocii avea tendința de a le extinde la maximum, inclusiv pentru burghezie, din considerente de economie și de eliminare a risipei.

Această situație avea să se modifice începând cu secolul al XX-lea, și mai ales, după anul 1914, o dată cu sosirea la putere a noilor clase sociale. Începând cu această dată, structurile politicii s-au transformat din nou. Masele de lucrători care suferiseră dominația burgheziei au cucerit treptat, grație sufragiului universal și sindicalismului, o forță politică însemnată, pe fondul penetrării ideilor socialiste. Astfel, politica fiscală s-a transformat profund, în consens cu sloganurile lansate de către partidele instalate la putere: „Faceți-i pe bogați să plătească” sau „Luați banii de acolo unde există”.

Fără a se ține cont de protestele burgheziei, sistemul fiscal a promovat tehnica declarației de impunere, impozitul pe venitul global și impozitul pe societăți. Totodată, prin stabilirea unui minim neimpozabil, reașezarea impozitului pe venit pentru familiile numeroase, impunerea diferențiată a veniturilor din muncă față de cele din capital, precum și a produselor de larg consum față de cele de lux au imprimat politicii financiare un caracter social, nemaiîntâlnit până atunci. În plus, egalitatea „matematică” în fața impozitului, specifică perioadei de dominare politică a burgheziei, a fost înlocuită cu postulatul „egalității sacrificiului”.

Noua politică financiară a renunțat la respectarea absolută a principiului echilibrului bugetar și a promovat mecanisme de transfer și de redistribuire a veniturilor care, în secolul trecut, ar fi părut scandaloase, în măsura în care ar fi afectat dreptul de proprietate și libertatea economică.

Faptele politice importante au repercusiuni asupra politicii financiare a statului. Ele influențează posibilitățile de prelevare a veniturilor, deoarece depind, în egală măsură, de conjunctura economică și de climatul politic. Mai mult, faptele politice pot genera schimbări în volumul și obiectul cheltuielilor publice. Repercusiunile financiare importante exercită două categorii de fapte politice, și anume: evenimentele militare și tulburările sociale.

Evenimentele militare au exercitat dintotdeauna o influență particulară asupra politicii financiare. Între fenomenele militare și politica financiară există o corelație explicabilă prin cuantumul cheltuielilor militare. În perioadele de pace evoluția lor este constantă și chiar pot fi reduse, în timp ce în perioadele de război sau de pericol de război, cheltuielile militare prezintă un interes vital pentru țară.

Perioadele de război necesită cheltuieli uriașe, determinând guvernele să recurgă la diverse metode pentru procurarea resurselor financiare: credit public, emisiunea de bonuri de trezorerie, impunerea veniturilor din valori mobiliare (instituită în Franța în anul 1870), recurgerea la un sistem dur de economii, practicarea unui impozit de „solidaritate națională” (cum a fost cazul Franței în timpul celui de-al doilea război mondial).

Crizele sociale și politice se resimt puternic în viața financiară; ele pot paraliza întreaga economie prin formele cele mai frecvente – grevele și prin reducerea intrărilor fiscale.

Aceste crize obligă autoritățile să efectueze cheltuieli neproductive, pentru a calma agitația și să recurgă la metode de finanțare excepționale (împrumuturi forțate, emisiunea monetară, devalorizări ale monedei, vânzarea de bunuri naționalizate).

Impactul concepțiilor economice moderne asupra politicii financiare

Marea criză mondială din 1929-1933 este evenimentul care a determinat schimbări fundamentale în privința rolului puterilor publice și a politicilor financiare promovate de către acestea vizând contextul macroeconomic.

Macroeconomia, care are ca obiect de studiu comportamentul economiei privită în ansamblu, pune accent pe politica economică, ea afectând consumul și investiția, dolarul și balanța comercială, elementele care determină modificări ale salariilor și prețurilor, politica monetară și fiscală, stocul monetar, bugetul, rata dobânzii și datoria națională. Pe scurt, ea are în vedere trei probleme principale, și anume: șomajul, inflația și creșterea economică.

Pornind de la aceste preocupări, macroeconomia a lansat ca întrebare fundamentală și adevărată provocare pentru politica generală a unui stat, inclusiv cea financiară: Poate și trebuie să intervină guvernul în economie pentru a îmbunătăți rezultatele?

După cum afirma Otto Eckstein, „guvernul este mare și important în economie. Poporul cere guvernului: apărarea libertăților individuale, menținerea justiției sociale, prestarea de servicii publice și elaborarea de legi care să asigure funcționarea economiei de piață. Calitatea guvernului determină performanța întregii economii. Dacă guvernul este ineficient, resursele sunt irosite, iar taxele sunt mari, fără a fi necesar acest lucru. Dar dacă guvernul își asumă prea multe funcții, se deteriorează performanța din sectorul privat”

Prin urmare, este dificil de răspuns la o asemenea întrebare, deoarece, chiar dacă guvernul, și implicit, statul au un rol important în economie, excesul de intervenționism – chiar și cu cele mai bune intenții – s-a dovedit păgubitor pentru societate în ansamblul său.

Pe de altă parte, tot realitatea a confirmat faptul că piața nu rezolvă de la sine, prin autoreglare, dezechilibrele economiei actuale și că, fără acțiunea statului, ea rămâne neputincioasă și parțial ineficientă.

Consider că succesul unei politici financiare la nivel macroeconomic în perioada actuală ar trebui să aibă la bază mixarea acțiunii statului cu cea a pieței, mergând până la „compromisul” între cele două extreme, prezent în procesul decizional.

După cum este cunoscut, școlile de gândire macroeconomică s-au grupat în jurul a două tendințe, care au generat, totodată, și dispute ardente. Membrii școlii keinesiste sunt de părere că guvernul trebuie să aibă un rol important în derularea activității economice, în timp ce adepții celeilalte școli – școala monetaristă – afirmă că piața se dezvoltă mai bine dacă statul nu intervine în evoluția ei.

Impactul doctrinei keynesiste și curentelor bazate pe aceasta asupra politicii financiare

Keynesismul reprezintă doctrina cea mai importantă din gândirea economică contemporană. Se consideră că această doctrină a determinat transformarea instantanee și rapidă a tuturor ideilor, inclusiv a viziunii metafizice a procesului economic.

Modelul economic elaborat de John M. Keynes – considerat cel mai de seamă economist după Smith și Ricardo – s-a dezvoltat după marea criză din anii ’30 și a evidențiat maniera defectuoasă de funcționare a mecanismelor pieței. De aceea concepția sa se află sub semnul modernității și se caracterizează „printr-o nouă reflecție asupra importanței cu care trebuie investite finanțele publice (politica financiară) și asupra rolului pe care trebuie să-l joace în dezvoltarea economică, socială și culturală a unei țări”.

În același timp, consider că opera sa înseamnă în fond o nouă atitudine față de ordinea existentă, deoarece, așa cum afirma Maurice Duverger, „eroarea fundamentală a finanțiștilor clasici este de a lua în considerare numai cifrele, pe când singurele care au o veritabilă importanță sunt realitățile materiale pe care aceste cifre le cuprind”. Or, doctrina keynesistă, întemeiată în totalitate pe realitatea macroeconomică, este dominată de spectrul șomajului, care reprezintă un dezechilibru fundamental nu numai datorită consecințelor în plan social, dar mai ales datorită efectelor economice, șomajul antrenând însemnate pierderi.

Spre exemplu, S.U.A. au înregistrat în perioada 1929-1932 efecte economice devastatoare, de pe urma marii crize, dintre care menționăm următoarele:

dispariția a 117.000 întreprinderi;

existența a 12 milioane de șomeri;

scăderea cursului acțiunilor cu 85% în 2,5 ani;

creșterea falimentelor bancare de la 642 bănci (1929) la 2298 (1931);

scăderea prețurilor în medie cu 35%, mai ales la produsele agricole;

scăderea producției de oțel și de automobile de 4 ori, precum și a producției medii industriale cu 45%.

În consecință, criza profundă înregistrată între anii 1929-1933 a dărâmat postulatele clasice și a „ucis” mitul și „pretențiile” doctrinei „laissez-faire…”; ea a reclamat necesitatea intervenției statului în viața economică, făcând să crească rolul măsurilor de politică economică, inclusiv financiară. Prin urmare, Keynes acordă o importanță deosebită statului, care, în opinia sa, se situează deasupra claselor sociale și ale cărui intervenții în viața economică sunt în interesul societății.

De aceea, modelul economic elaborat de Keynes presupune eforturi financiare însemnate din partea puterilor publice și vizează atingerea echilibrului economic și nu rezolvarea problemei repartiției, ca în concepția clasicilor. La Keynes, echilibrul economic are caracter dinamic și este fundamentat pe cinci mărimi globale nete și anticipate care cantonează analiza în sfera macroeconomică. Acești indicatori sunt:

volumul folosirii brațelor de muncă (E);

venitul național (Y);

consumul individual (C);

investițiile (I);

economiile (S).

Conceperea modelului keynesian are la bază anumite premise acceptabile cum sunt:

venitul global (Y),care este egal cu produsul național, se repartizează, în principiu, între consum (C) și investiții (I):

conceptul esențial introdus de Keynes îl reprezintă cererea efectivă/solvabilă, a cărei mărime este determinată de cheltuielile făcute pentru consum și cele pentru investiții, această separare a cheltuielilor fiind considerată de către A Hansen o revoluție în gândirea lui Keynes;

se consideră că economiile (S) rezultă din diferența între venitul global (Y) și consum:

Din relațiile (1) și (2) se obține ecuația echilibrului keynesian: I=S, care redă egalitatea dintre mărimea investițiilor și cea a economiilor.

Totodată, macroanaliza l-a ajutat pe Keynes să definească și să explice o serie de factori psihologici, cum sunt:

înclinația marginală spre consum (c’):

în care:

sporul consumului

sporul venitului

arată cu cât va crește consumul la o creștere cu o unitate a venitului.

înclinația marginală spre economii (s):

în care:

sporul economiilor

arată cu cât cresc economiile, ca urmare a sporirii cu o unitate a venitului.

În modelul keynesian, investițiile au un efect creator asupra mărimii producției și implicit asupra venitului național, dar, mai ales, influențează cel mai important obiectiv al întregii construcții științifice – nivelul de utilizare a forței de muncă, după cum reiese din figura nr. 3:

Fig.nr. 3 Interdependențele dintre componentele modelului keynesian

Una dintre ideile fundamentale ale sistemului lui Keynes este că „într-o economie dată deciziile de consum și deci de economisire a consumului sunt luate de agenți economici diferiți de cei care iau deciziile de a investi; pentru a simplifica, să spunem că familiile economisesc și consumă, în timp ce întreprinderile investesc”, după cum se poate observa în Figura nr. 4.

Fig.nr.4. Circuitul economic în viziunea lui Keynes

Sursa: Frois, G.A. – op.cit., p.341

Prin urmare, investițiile și economiile țin de două tipuri de decizii financiare luate de două grupuri de agenți care au motive diferite. Rezultă că nu există motiv pentru ca acestea să fie compatibile. De altfel, Keynes considera că imboldul spre economisire este mai mare decât cel spre investiții. El avea să afirme că „dorința individului de a spori avuția personală prin abținerea de la consum a fost de obicei mai puternică decât stimulentul pentru întreprinzător de a spori avuția națională prin folosirea mâinii de lucru pentru crearea de bunuri capitale de uz îndelungat”. În concluzie, Keynes afirma că egalitatea dintre economii și investiții nu este decât întâmplătoare.

Cu toate acestea, egalitatea lui I și S va fi realizată întotdeauna în situație de echilibru. În logica keynesistă, „investiția este actul economic fundamental care provoacă o creștere a venitului global, astfel încât să decurgă de aici (ținând seama de comportamentul de economisire) o creștere a economiilor care să corespundă injecției de capital realizate inițial”.

Analiza keynesiană a determinat schimbarea politicii financiare a statului și transformarea sa într-un agent economic activ și interesat, motivat și prudent, dobândind o mentalitate asemănătoare particularilor. Se poate vorbi chiar de o „revoluție” care a modificat radical politica financiară adoptată de către stat, prin elaborarea de către Keynes a teoriei deficitului bugetar sistematic, care a fost dezvoltată ulterior de Sir William Beveridge.

Această teorie a luat naștere în Anglia, țară tradițional atașată principiilor clasice și apărătoare înverșunată a ortodoxismului bugetar, lucru care a bulversat și mai mult vechile doctrine. Referindu-se la problema bugetului, W. Beveridge afirma: „deciziile de luat în această privință nu vor trebui dictate în nici un moment de principiile financiare, în special de cel al echității bugetului, ci de necesitatea respectării anumitor priorități, cu alte cuvinte de politică economică și socială”.

Prin urmare, autoritățile publice nu pot să practice deficitul bugetar în anumite limite, ca o condiție în sine a asigurării echilibrului economic general, transformând bugetul „într-un instrument privilegiat de politică economică, o armă esențială în reglarea pe care puterea publică încearcă să o pună în funcțiune”. În mod concret, deficitul bugetar generat de sporirea cheltuielilor publice este utilizat pentru finanțarea investițiilor și acordarea de alocații celor cu venituri reduse. Creșterea cheltuielilor publice, coroborată cu reducerea veniturilor bugetare, ca urmare a reducerii impozitelor, are ca obiectiv creșterea cererii solvabile a populației și a capacității de a investi din partea întreprinzătorilor.

Deficitul bugetar determinat de reducerea veniturilor, concomitent cu majorarea cheltuielilor publice urmează să fie acoperit prin împrumuturi de stat. În acest mod, „veniturile tezaurizate ale unor categorii sociale ar fi atrase în circuitul economic și ar fi utilizate pentru finanțarea unor obiective productive”.

Investițiile efectuate de către stat contribuie la crearea de noi locuri de muncă și, implicit, la creșterea producției. În felul acesta sunt create premisele pentru sporirea veniturilor fiscale, care determină dispariția deficitului și restabilirea echilibrului bugetar.

Un alt element forță al politicii financiare preconizate de Keynes îl constituie reducerea ratei dobânzii, menită să ieftinească și, deci, să stimuleze accesul la credite, contribuind la dezvoltarea investițiilor. Deși prin această relaxare a politicii monetare este posibilă apariția fenomenului inflaționist, Keynes consideră că nu orice creștere a cantității de bani în circulație înseamnă inflație, ci numai cea care determină sporirea volumului cererii și nu a producției. Din acest motiv, pentru a stimula producția și, implicit, investițiile, statul trebuie să finanțeze prin cheltuieli bugetare o serie de mari întreprinderi, prin comenzi, dotații, concomitent cu folosirea unei protecții vamale adecvate.

Analiza keynesiană a permis integrarea statului, atât în activitatea economică generală, cât și în modelul economic simplificat pe care l-am prezentat în Fig.nr.5. Însă, această analiză poate fi extinsă și aplicată la nivelul unei economii „deschise” care desfășoară activități de export-import cu străinătatea.

Prin urmare, oferta globală este constituită din producția națională (Y) la care se adaugă volumul importurilor (H); la rândul său, cererea globală este formată din cererea consumatorilor și investitorilor naționali (D) și cererea adresată de clienții străini, adică de volumul exporturilor (X). În consecință, condiția de echilibru, pornind de la egalitatea ofertei cu cererea (Y = D) devine:

Dacă ținem seama că:

se poate obține o nouă formulare a condiției de echilibru pe piața produselor, cu luarea în calcul a schimburilor cu exteriorul:

Având în vedere că în ecuația de echilibru investițiile sunt egale cu economiile, respectiv I = S, atunci și importurile sunt egale cu exporturile, respectiv H = X. Remarcăm că exporturile au un rol apropiat de cel al investițiilor, reprezentând „injecții” de capital, în timp ce importurile și economiile apar în posturi asemănătoare, de pierderi în circuit.

Noul circuit economic, caracteristic unei economii „deschise” și în cadrul căruia statul se integrează într-o manieră constructivă, este prezentat în Fig.nr.6:

Fig.nr.5. Circuitul în economia „deschisă” și cu intervenția din partea statului

Sursa: Frois, G.A. – op.cit., p.347

Modelul economic elaborat de J.M. Keynes a fost întâmpinat de cercetătorii domeniului, atât cu reacții favorabile, cât și cu unele îndoieli, care fac apel la prudență în adoptarea deciziilor de politică financiară.

Astfel, Maurice Duverger, referindu-se la efectele pe care le-ar putea produce deficitul bugetar, aprecia: „Totuși, nu trebuie să se manifeste un optimism exagerat cu privire la întoarcerea la echilibru. Într-adevăr, el presupune, pe de o parte, ca puterea de cumpărare creată de către stat să nu fi fost prea mare, adică să nu fi depășit nivelul maxim, pe care poate să-l atingă producția națională, odată repusă în stare de refolosire deplină a forței de muncă. Pe de altă parte, deficitul bugetar trebuie să înceteze de îndată ce nivelul folosirii depline a forței de muncă a fost atins; altfel, pericolul inflației este foarte mare, deoarece în fața unei creșteri a mijloacelor de plată oferta de bunuri de consum devine inelastică…Politica deficitului bugetar sistematic este supusă, deci, unor limite stricte”.

În același context, consider ca fiind deosebit de importantă opinia lui Pierre Lalumière, care militează pentru folosirea corespunzătoare și în scopuri precis stabilite a cheltuielilor publice, arătând că: „cheltuielile publice au fost concepute ca un mijloc de intervenție pe plan economic și social; dacă ele continuă să finanțeze sarcini administrate de stat, ele trebuie să servească în aceeași măsură la creșterea capacității de producție a economiei (cheltuieli publice de investiții)sau la redistribuirea veniturilor pe categorii sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer).

Prin urmare, intervenția statului în economie este îndreptățită, numai dacă este rațională și fundamentată științific. Astfel, în opinia lui A. Barrère, statul intervine:

acolo unde individul nu este util;

unde acțiunea publică aduce avantaje superioare față de activitatea privată;

unde interesul individual urmărit este în contradicție cu realizarea binelui comun.

Totodată, G. Fromm consideră că statul este motivat să intervină:

din rațiunea de echitate care se află la baza redistribuirii veniturilor ori bunurilor între diferite grupuri ale societății. Aceasta înseamnă realocarea veniturilor de la bogați la săraci, de la nord la sud, de la albi la negri, din sectorul industrial în cel agricol;

pentru a contracara dezavantajele economiei de piață care se răsfrânge asupra întreprinderilor (prin susținerea anumitor ramuri de producție, a anumitor niveluri ale prețurilor);

pentru a preîntâmpina posibilele divergențe între costurile marginale private și costurile marginale sociale. De exemplu, în absența intervenției statului, o firmă poate ignora costurile poluării, folosind tehnologie necorespunzătoare, dar mai ieftină, și lăsând guvernul să înlăture efectele nefavorabile înregistrate asupra mediului. La fel, companiile petroliere pot exploata nemilos zăcăminte de resurse, dacă statul nu ar introduce anumite restricții în acest sens.

Însă, pentru a exercita un rol activ în viața economică, statul are nevoie de resurse financiare însemnate. Procurarea acestora nu se poate realiza numai prin colectarea de impozite și taxe, ci și prin practicarea de împrumuturi. Prin concepția modernă asupra finanțelor dispare ideea de împrumut-povară: a recurge la această metodă nu mai înseamnă o ipotecare a viitorului și suportarea de către generația viitoare a cheltuielilor prezente.

Consider că, datorită lui Keynes, politica financiară a căpătat mai multă forță și personalitate, punând într-un con de umbră politica monetară. Până la începutul anilor ’70, promovarea într-o manieră corelată a măsurilor fiscale și a celor bugetare a urmărit influențarea cererii totale. De aceea, ele s-au constituit într-un ansamblu de politici economice conjuncturale bazate pe cerere.

Economiști ca Piter Frantzen și S. Harris au salutat opera lui Keynes și personalitatea acestuia, deoarece a deschis orizonturi necunoscute și a definit legături macroeconomice noi.

Doctrina keynesistă a fost îmbogățită de reprezentanții neokeynesismului, unul dintre aceștia fiind Alvin H. Hansen. El atribuie o importanță deosebită investițiilor statului și cheltuielilor bugetare, ca mijloc de luptă împotriva crizelor. „Cheltuielile statului și investițiile private autonome constituie factorii cei mai importanți și mai dinamici ai creșterii și scăderii venitului național”.

Hansen acordă o atenție mărită impozitelor, care în condițiile intervenționismului capătă valențe noi; așa cum spunea M. Duverger „impozitul încetează a mai fi grăuntele de nisip care jenează angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele și motoarele mașinii”.

Sesizând cele mai noi concepții și propuneri menite să asigure stabilitatea economică, Hansen menționează trei tipuri de programe: mecanismul de flexibilitate, sistemul stabilizator și programul de compensare.

Mecanismul de flexibilitate este conceput astfel încât să reacționeze în mod automat la schimbarea situației economice. El se bazează pe folosirea impozitului pe venit în cote progresive accentuate, pe sistemul asigurărilor sociale și pe sistemul sprijinirii prețurilor agricole de către stat. În perioadele de „boom” impunerea în cote mari progresive va asigura încasări mai mari decât necesitățile perioadei respective (deci un excedent bugetar), iar în perioada de depresiune va duce la apariția deficitului bugetar.

Sistemul asigurărilor sociale împotriva șomajului urmează să servească aceluiași scop: în perioada de înflorire vor crește ca volum contribuțiile pentru asigurările sociale plătite de salariați, în timp ce ajutoarele de șomaj primite de aceștia de la asigurările sociale sunt reduse din cauza numărului scăzut de șomeri. În perioadele nefavorabile ale ciclului vor scădea contribuțiile la asigurările sociale și vor crește, în schimb, ajutoarele cuvenite șomerilor.

În ceea ce privește prețurile produselor agricole, acestea urmează să fie sprijinite de către stat, atunci când manifestă tendințe de scădere.

Sistemul stabilizatorilor are menirea să micșoreze amplitudinea oscilațiilor ciclice. Măsurile prevăzute de acest program sunt modificarea cotelor impozitelor și a mărimii cheltuielilor bugetare. Când indicele șomajului crește sau scade sub un anumit nivel dinainte stabilit, urmează ca automat să se modifice cotele impozitului sau cuantumul cheltuielilor bugetare într-o direcție sau alta, după caz.

Programul de compensare are la bază faptul că organele puterii și administrației de stat aleg momentul punerii în aplicare a măsurilor anticriză, precum și măsurile concrete de luptă împotriva crizei. Astfel, parlamentul poate stabilii indicatorii după care trebuie să se ghideze guvernul pentru a declanșa măsurile anticriză (rata șomajului, de exemplu) și măsurile pe care acesta le poate utiliza (de exemplu, președintele poate să modifice, în anumite limite, cotele impozitului pe venit).

Un alt reprezentant al curentului neokeynesist, Paul-Anthony Samuelson, considera că, prin intervenția statului în economie, acesta a dobândit un rol tot mai important, confirmat prin:

creșterea volumului cheltuielilor publice ;

redistribuirea veniturilor;

reglementarea administrativă a activităților economice.

Ca urmare, modelul keynesist Y = C + I, în care Y = venitul, C = consumul, I = investițiile, dobândește în concepția lui Samuelson o nouă formulare, și anume:

în care Pu reprezintă achizițiile de bunuri și servicii efectuate de către stat. Expresia „simbolizează cele trei elemente ale venitului național” și constituie, totodată, principalele destinații ale acestuia, și anume: consumul personal (bunuri de consum și de folosință îndelungată), investițiile private nete (în interiorul țării) și achizițiile publice de bunuri și servicii.

Necesitatea includerii achizițiilor de mărfuri și servicii de către guvern în expresia venitului național este susținută de către Samuelson, într-o manieră convingătoare, dar și plastică deopotrivă. Astfel, el afirmă că „în măsura în care cuprinde în venitul național pâinea consumată și investițiile nete, la fel trebuie să încorporăm și creditele bugetare destinate acoperirii costurilor construcției de autostrăzi (ciment, salarii) sau achiziționării bombardierelor cu reacție. Includem, în egală măsură, creditele destinate remunerării serviciilor meteorologice și piloților de avioane sau ale pompierilor, fără a-i uita pe statisticienii însărcinați cu determinarea mărimii venitului național”.

Fidel convingerilor keynesiste, Samuelson este de părere că puterea publică (implicit statul) are două obiective, și anume: combaterea șomajului și lupta împotriva stagnării creșterii economice. Principala „armă” pe care o poate utiliza este politica financiară, prin mixarea componentelor fiscal-bugetare și monetare. Susținător al sloganului Curții Supreme a S.U.A., conform căruia „puterea de a taxa… nu este numai puterea de a amputa, ci înseamnă puterea de a menține viața”, Samuelson susține intervenția statului în economie, prin instrumentele politicii fiscale.

Astfel, prin majorarea sarcinii fiscale se restrânge cererea solvabilă de reducere a gradului de folosire a forței de muncă; invers, prin reducerea sarcinii fiscale crește cererea, constituind un mijloc de combatere a șomajului, la fel ca și în cazul cheltuielilor publice. Se poate afirma, deci, că intervenția statului prin intermediul pârghiilor fiscale este percepută ca un mijloc de influențare a cererii de consum a populației, ori a investitorilor.

Totodată, intervenția statului capătă caracterul unui mijloc de redistribuire a veniturilor, ca urmare a recurgerii la impozite. După cum susținea Samuelson, „impozitele furnizează statului resursele necesare achiziționării de bunuri publice. Impozitele servesc, în egală măsură, la finanțarea cheltuielilor de transfer, adică a cheltuielilor destinate ajutoarelor sociale, care modifică repartiția venitului național. În fine, modalitățile de așezare a impozitelor afectează, în ansamblu, repartiția finală a veniturilor între cetățeni”.

În realizarea obiectivelor urmărite de puterile publice, un rol deosebit a dobândit politica bugetară, pe fondul intervenționismului statal. Încheierea exercițiilor bugetare cu deficite și excedente și nu cu echilibru a confirmat faptul că această politică exercită o influență profundă asupra șomajului, producției globale, veniturilor reale și nominale și nivelului prețurilor. O politică bugetară defectuoasă poate paraliza evoluția ciclului economic; o politică bugetară stabilizatoare poate atenua fluctuațiile conjuncturale.

Atât Samuelson, cât și ceilalți neokeynesiști, consideră că instrumentele politicii monetare se interferează cu acțiunea politicii fiscal-bugetare. Astfel, în noul context economic, politica monetară trebuie să asigure, prin volumul masei monetare în circulație, creșterea producției, însoțită de un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de stabilitate a prețurilor.

În opinia lui Samuelson, procesul de intervenție a Băncii Centrale, cuprinde cinci etape care se intercondiționează astfel:

creșterea rezervei minime obligatorii, impusă de către Banca Centrală celorlalte bănci;

această creștere determină reducerea volumului masei monetare aflate în circulație, reducând inflația prin excesul de cerere;

ca urmare, creditul devine ieftin; (scade rata dobânzii), fiind ușor de obținut, fapt care are ca efect sporirea volumului investițiilor și implicit a venitului național;

cheltuielile publice pentru efectuarea de investiții publice și private se măresc;

crește volumul producției (Q) la un anumit nivel al prețurilor (P); de remarcat că producția nu poate crește peste nivelul de angajare a forței de muncă pentru a nu genera supraproducție.

Deși concepția lui Keynes (devenit ulterior Lordul Keynes și baron de Tilton) a fost dezvoltată de discipolii săi, chiar în interiorul curentului neokeynesist s-au putut distinge:

o orientare de stânga (reprezentată de Joan Robinson și Pierre Straffa);

o grupare conservatoare (reprezentată de R.F. Harrod);

o echipă de economiști cu o mare forță de exprimare științifică aparținând „sintezei neoclasice” (P.A. Samuelson, A. Hansen, E. Domar).

Ca urmare, abordarea neokeynesiștilor diferă față de cea a lui Keynes prin anumite detalii de analiză, fără a se îndepărta de fondul doctrinei, dintre care:

neokeynesiștii susțin – spre deosebire de Keynes – că înclinația spre economii nu este constantă, ci diferă de la liber profesioniști la salariați, de la țărani la cei care trăiesc în orașe, având în vedere că veniturile obținute de aceștia sunt diferite; astfel, veniturile liber profesioniștilor și ale țăranilor sunt mai modeste și prezintă un grad înalt de incertitudine, de unde și tendința mai mare de a economisi, față de celelalte categorii profesionale;

Keynes considera economiile ca fiind un reziduu al consumului, pe când neokeynesiștii consideră că, în anumite situații, întreprinzătorii nu țin seama în mod expres de mărimea ratei dobânzii atunci când adoptă decizii de investiții, atâta vreme cât estimează obținerea unor profituri mari. Prin urmare, ei își asumă riscul efectuării de împrumuturi, în condițiile unor dobânzi ridicate și nu așteaptă ca statul să reducă mărimea procentuală a acestora, după cum susține Keynes.

La rândul lor, economiștii contemporani au încetat au încetat să se mai clasifice numai în „keynesiști” și „anti-keynesiști”. A apărut un nou curent – postkeynesismul – care atribuie un rol deosebit monedei în procesul de determinare a venitului național.

La începutul anilor ’80, noțiunile de bază ale politicilor economice si implicit financiare, în țările dezvoltate, au devenit însă liberalizarea sau dereglementarea (eliminarea instituțiilor și măsurilor administrative din sectoarele în care piața poate funcționa eficient) și privatizarea.

Noua doctrină economică, de origine neoliberală, intitulată monetarism, vizează limitarea sectorului public și implicit a rolului statului.

Politica financiară a statului sub impactul monetarismului neoliberal

Monetarismul neoliberal, considerat produsul cel mai șlefuit al școlii din Chicago, reprezintă o alternativă la doctrina keynesistă, acceptată fără rezerve în majoritatea mediilor economice și „devenită ortodoxia anilor de după război”. Cu toate acestea, începuturile monetarismului sunt consemnate anterior dezvoltării concepției lui Keynes.

Astfel, încă din 1868, Karl Brunner – căruia i se atribuie „paternitatea” termenului „monetarism” – caracteriza acest curent de gândire economică prin următoarele trei trăsături:

impulsurile monetare sunt determinate de variațiile producției, folosirea mâinii de lucru și a prețurilor;

evoluția masei monetare reprezintă indiciul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;

autoritățile monetare au datoria de a controla evoluția masei monetare în decursul ciclurilor economice.

Actuala mișcare de idei denumită „monetarism” a cunoscut o transformare spectaculoasă, datorită atât eforturilor unor cercetători remarcabili cum sunt Milton Friedman, Frank Knight și Henry Simon cât și schimbărilor economice intervenite după anii ’60, caracterizate de prezența simultană a șomajului și a inflației. În fața noilor probleme, teoriile keynesiste și-au pierdut din eficiență, primatul politicilor fiscal-bugetare în detrimentul celor monetare nemaifiind soluția economică optimă și „miraculoasă”.

Monetarismul este caracterizat de următoarele axiome:

cererea de monedă pe piață este stabilă și poate fi exprimată ca o funcție în raport cu un număr limitat de variabile;

oferta de monedă depinde de factori total diferiți de cei care determină cererea;

populația și agenții economici consideră moneda ca o formă a avuției sau ca un activ productiv;

există o „rată anuală a șomajului” care nu depinde de condițiile structurale ale economiei, fiind imposibil ca ea să fie corectată pe termen lung, prin politici anticiclice;

cheltuielile publice suplimentare finanțate prin împrumuturi și/sau impozite afectează cu o mărime identică cheltuielile private;

pentru un guvern, o politică economică viabilă constă în menținerea unei rate de expansiune monetară compatibilă cu o creștere economică nou inflaționistă.

Dezvoltarea monetarismului actual se datorează efortului remarcabil al renumitului economist Milton Friedman, fondator al celebrei școli de gândire de la Chicago. El a pus bazele de abordare a doctrinei sale în articolul „The Quantity Theory of Money: A Restatement”, publicat în anul 1956 la Chicago, în volumul „Studies in the Quantity Theory of Money”. În calitate de promotor al piețelor libere, în cadrul unui sistem politic liber, M. Friedman a exercitat o puternică influență asupra politicii guvernelor conduse de Ronald Reagan și Margaret Thatcher, fiind un bun consilier al președinților Richard Nixon și Gerald Ford.

Prin urmare, libertatea este fundamentul ansamblului de activități economico-sociale, deoarece „o societate care plasează egalitatea – în sensul egalității rezultatelor – înaintea libertății va sfârși prin a nu avea nici libertate nici egalitate”. De aceea, Friedman este adeptul ordinii naturale susținute de către clasici, care, în opinia sa, înseamnă două lucruri:

întreruperea și evitarea oricărei acțiuni intempestive a puterii publice în viața economică;

opțiunea clară pentru piață, deoarece aceasta reprezintă cel mai eficace regulator. Activitatea economică însă trebuie să se desfășoare nu într-o junglă, ci într-un cadru organizat și având ca suport, alături de neintervenția statului, existența proprietății private și apărarea acesteia prin lege, precum și un sistem monetar stabil.

Friedman a încercat să demonstreze bucată cu bucată întregul ansamblu al construcției științifice întreprinse de Keynes, începând cu critica legilor psihologice ale acestuia și terminând cu neajunsurile politicilor fiscale. Astfel, M. Friedman susține că „legea psihologică fundamentală” spre economii se manifestă doar la nivel de individ și nu la nivel de colectivitate. Cercetătorul american lansează un nou concept – comportamentul consumatorului – absent în analiza keynesiană, specific fiecărui individ și în funcție de care fiecare consumator își întocmește propriul „plan de viață”, anticipând o evoluție a veniturilor pe baza anumitor factori.

În schimb, la nivel macroeconomic, M. Friedman consideră că nu se poate determina comportamentul unei societăți ca sumă a comportamentelor individuale, deoarece acestea sunt caracterizate de instabilitate; or, în opinia sa, comportamentul colectivității este stabil în ceea ce privește repartiția valorii nou create între consum și economii. De asemenea, economia este mult mai puțin supusă perturbațiilor decât se crede în realitate; însă, prin indexarea generalizată a prețurilor, salariilor și ratelor dobânzii, se asigură stabilitatea monedei și, implicit, a economiei.

Consider că radicalismul afirmațiilor lui Milton Friedman este contrazis de realitatea economico-socială, în cadrul căreia există legături de intercondiționare între micro și macroeconomie. Comportamentul consumatorului nu este numai un concept important, ci și unul care atestă apartenența individului la un sistem de valori, la un tip de economie pe care a creat-o, și care, la rândul său îi influențează decizia. În ceea ce privește existența stabilității microeconomice, apreciez că o asemenea stare de fapt ne este realizabilă, întrucât ar evidenția incompatibilitatea și separarea celor două medii social-economice.

În fine, când Friedman a afirmat că moneda este componenta de bază a economiei, el nu a stabilit sensul legăturii dintre cele două; din contră, consider că economia este elementul primordial, iar moneda – „produsul” acesteia, rezultat al viabilității sau al slăbiciunii și disfuncționalității sale. Prin urmare, stabilitatea sistemului monetar reprezintă tot un efect al economiei, în condițiile în care aceasta este competitivă și implicit stabilă.

Pe fondul acestor afirmații, consider că problema fundamentală adusă in discuție de M. Friedman constituie o sursă de dezbateri constructive, având ca obiect „dilema” cheltuielilor publice. Sunt cheltuielile publice o binefacere sau o povară pentru guverne? Constituie ele un element important sau, dimpotrivă, unul nesemnificativ pentru politica financiară?

Privind retrospectiv, în ultimele cinci-șase decenii, majoritatea guvernelor au recurs la un volum însemnat de cheltuieli publice urmărind, concomitent cu reducerea impozitelor, stimularea cererii de bunuri și servicii și, implicit, diminuarea șomajului. Se poate afirma că „politica fiscală a fost, până spre mijlocul anilor ’70, considerată ca cel mai eficace mijloc de stimulare a creșterii economice și a gradului de ocupare a forței de muncă. Prin politica bugetară s-a urmărit canalizarea resurselor statului și menținerea unui ritm înalt al investițiilor”. Așadar, cheltuielile publice au reprezentat până a mijlocul anilor ’70 o binefacere pentru problemele guvernelor de orientare keynesistă.

Ulterior, monetariștii au remarcat că, în ciuda efectelor favorabile pe termen scurt, cheltuielile publice „devin o povară tot mai mare pentru un sistem economic pe termen lung, un factor important de instabilitate pentru mediul economic”.

Unii întreprinzători particulari „se pot orienta către piața internațională a capitalului, marcând deteriorarea balanțelor curente” și având drept consecință pierderea de resurse financiare.

În același timp, o creștere a cheltuielilor guvernamentale afectează, prin intermediul creșterii prețurilor, posibilitatea de a cheltui la nivelul administrațiilor locale.

În concluzie, Milton Friedman susținea că nu se poate asigura stabilitatea economiei prin intermediul fiscalității și cheltuielilor publice, deoarece nu se cunoaște suficient de bine conținutul politicii fiscal-bugetare și monetare.

„Orice încercare în acest sens nu face altceva decât să înrăutățească situația, prin introducerea unui element perturbator aleatoriu”.

Respingând impactul exercitat de mărimea ratei dobânzii și volumul investițiilor asupra venitului național, monetariștii susțin că „schimbările în oferta de monedă reprezintă singurul și cel mai important factor care determină nivelul producției, angajării forței de muncă și al prețurilor” influențând deci mărimea venitului național (după cum se observă în figura nr.6).

Fig.nr.6 Viziuni comparate asupra mecanismului de transmitere a influenței politicii monetare

Sursa: C. Mc Connel, S. Brue – „Economics. Principles, problems and policies”, Mc Graw-Hill Publishing Company, Eleventh Edition, 1990, p.350

Ei minimizează astfel impactul profund al investițiilor asupra mărimii venitului național, considerat un element de forță al politicii financiare de tip keynesian.

Un alt aspect l-a reprezentat problema șomajului, cu prețul „sacrificării” inflației.

Astfel, deși Keynes susținea posibilitatea angajării totale a forței de muncă, fără inflație, realitatea economică a anilor ’50 a evidențiat faptul că legătura inflație-șomaj rămânea una din neîmplinirile teoriei macroeconomice intervenționiste.

Astfel, în anul 1958, A.W.H. Philips a trasat o curbă empirică potrivit datelor statistice, reprezentând ratele procentuale de modificare a salariilor bănești și șomajului, exprimate procentual (din totalul forței de muncă) în perioada 1861-1957 în Marea Britanie.

Curba rezultantă indică legătura inversă dintre cele două variabile salarii-șomaj, astfel: când șomajul are un nivel scăzut și piața forței de muncă este puternică, salariul trebuie să crească; invers, când șomajul este ridicat și piața forței de muncă slabă, salariul trebuie să se reducă.

Realitatea Angliei a arătat că salariile s-au mărit la o rată mică a șomajului (sub 5,5%), moment în care curba Philips taie linia orizontală a inflație sub salariul „zero”, după cum se poate vedea în graficul nr.1.

Graficul nr.1. Curba lui Philips

Această curbă face legătura între șomaj și modificările salariului, alți economiști transformând-o în relația prețuri-șomaj. Însă, noutatea absolută relevată a constat în faptul că inflația poate coexista cu șomajul, în condițiile unui șomaj substanțial, constatare care a doborât vechiul ideal keynesian și a devenit ancora criticilor lui Friedman.

În lucrarea „Rolul politicilor monetare” (1967), Milton Friedman lansează un concept fundamental „rata naturală a șomajului”(RNȘ) sau „natural rate of unemployment” (NRU). El este definit ca acel nivel de șomaj voluntar care „curăță” piața forței de muncă și produce o creștere substanțială a salariului real, considerând că mai multe piețe se află în echilibru, iar prețurile sunt stabile. NRU este acea rată care menține constantă rata medie a salariului real și, considerând creșterea productivității muncii egală cu zero, menține constant și nivelul prețurilor.

M. Friedman este de părere că pe termen lung este necesar un „compromis” între rata inflației și rata șomajului, deoarece „stagflația” a deschis calea „slumflației”, adică realizarea simultană a creșterii șomajului și a creșterii ratei inflației. Totodată, Friedman a presupus că inflația crește și datorită incertitudinii tranzacțiilor de pe piață, care deplasează curba spre dreapta, motiv pentru care sugerează indexarea salariilor și a prețurilor. În același timp Friedman recomandă menținerea unei rate constante a șomajului la valoarea de 5,5%, avertizând că eforturile de reducere a acesteia vor produce o inflație masivă.

În felul acesta, Friedman nu numai că atacă concepția lui Keynes privind idealul angajării totale a forței de muncă, dar precizează că nici nu este indicată o rată a șomajului egală cu zero, pentru că nu-i mai motivează pe salariați în a-și ameliora calitatea muncii, știind că toți au asigurată o slujbă.

Estomparea spiralei „inflație-șomaj” a determinat un nou mod de abordare a monetarismului, care a lansat ca posibilă soluție salvatoare stimularea ofertei prin decorsetarea ei de barierele etatiste și, în principal, fiscale. Această nouă „coloratură” a monetarismului, denumită și „doctrina ofertei” a avut ca promotori pe Arthur Laffer, George Gilder, Paul Craig Roberts și Norman Ture și s-a concretizat în politica administrațiilor Reagan, Bush și în guvernul Thatcher.

Ideea forte a politicii ofertei este că oferta își crează propria cerere, iar cheia succesului o reprezintă micile întreprinderi suple, inovatoare, creatoare de locuri de muncă și nu marile monopoluri. Economiștii ofertei au conceput o „terapie” de acțiune care vizează schimbarea de fond a politicii economico-financiare de sorginte intervenționistă, nuanțată prin următoarele elemente:

reducerea intervențiilor directe ale statului, atât în lumea afacerilor, cât și în programele de natură socială;

reducerea reglementărilor privind nivelul costurilor, limitele concentrărilor industriale și constrângerile producției;

creșterea intervențiilor macroeconomice în exclusivitate, pe plan monetar, reducerea inflației și a deficitului bugetar pentru a permite transferul capitalurilor în sfera activităților industriale.

În acest context, este de remarcat faptul că dacă la keynesiști politica monetară nu avea un rol semnificativ în strategia financiară elaborată de autoritățile publice, în noile condiții ea devine motorul acțiunii acestora. Astfel, sub raport monetar, doctrina ofertei a lansat ideea „banilor scumpi”, cu rate mari ale dobânzii (de 24%), urmărind ieșirea din competiție a celor ineficienți și concentrarea activității în zonele cu productivitate maximă. Prin urmare, dobânzile mari practicate au determinat o migrare a capitalurilor din țările unde se ofereau rate modeste ale dobânzii (pentru depozite) de 6-12%, către S.U.A., creând însă mari probleme țărilor debitoare în privința rambursării datoriei către statul american.

Caracterul reformator al noii doctrine a fost asigurat și de alți vectori ai dezvoltării, și anume: stabilitatea macroeconomică, ajustarea structurală, raționalizarea bugetară și relaxarea fiscală, cu impact asupra posibilităților de acțiune a politicii fiscale.

Astfel, putem remarca faptul că doctrina ofertei a contribuit la formarea unei noi atitudini privind rolul instrumentelor fiscal-bugetare în cadrul unui sistem economic, rezultat al concepției lui Arthur B. Laffer – profesor la Universitatea Southern California. Începând din anii ’60, Laffer a studiat relația care există între ratele impozitului și veniturile încasate din impozite. Din transpunerea grafică a acestei relații rezultă o curbă, cunoscută sub numele de „Curba Laffer”, prezentată în graficul nr.2. Ea demonstrează o propoziție relativ simplă: creșterea ratei impozitului peste un anumit prag reduce veniturile din impozitare; altfel spus „impozitul mare omoară impozitul”.

Potrivit datelor analizate de Laffer, prin creșterea cotelor de impozit (la nivelul T1 = max) are loc o creștere a veniturilor sub formă de impozite, până la un punct limită (considerat Imax); dincolo de acest nivel rata fiscalității devine prea mare (T2>T1) determină o diminuare a veniturilor totale obținute și implicit a impozitelor în mărime absolută care ajung la dispoziția statului (notate cu I2 și I2<max), diminuând mijloacele materiale de acțiune ale politicii financiare.

Totodată, se remarcă și reducerea ca mărime a impozitelor de încasat ulterior, întrucât veniturile bugetului de stat depind de mărimea bazei (a masei impozabile) la care se raportează. Astfel, A. Laffer afirma că o reducere a ratelor impunerii nu reduce încasările în aceeași proporție. Cu cât taxele sunt mai ridicate, cu atât au șansa să existe valori prohibitive. O creștere a ratei impunerii reduce producția potențial realizabilă în viitor și, deci, mărimea venitului național, pe fondul unei fiscalității excesive.

Graficul nr.2. Curba Laffer

În momentul în care impozitele se măresc, atât indivizii, cât și firmele preferă să nu mai muncească și să câștige la fel de mult; ei pot decide eventual să depună eforturi mai mici, pentru a plăti impozite mai mici. În același timp, apare și un efect de venit; individul al cărui venit este înghițit de un impozit mai mare este obligat să muncească mai mult pentru a-și menține consumul la același nivel, cu atât mai mult cu cât se dorește și o diversificare a acestuia. Cu toate acestea, Laffer consideră că, la nivel macroeconomic, efectele de venit se anulează și că ceea ce rămâne ca tendință este reducerea ofertei de muncă, o dată cu sporirea presiunii fiscale.

Un alt inconvenient al practicării unor impozite mari este recurgerea de către plătitori la evaziune fiscală, chiar dacă aceștia sunt conștienți de riscurile la care se supun prin sustragerea de la plata impozitelor. În plus, eforturile întreprinse de stat pentru pedepsirea rău-platnicilor nu sunt compensate întotdeauna de câștigurile materiale ulterioare. Prin urmare „statul pierde de două ori. Pe de o parte datorită evaziunii fiscale, iar, pe de altă parte, trebuie să-și cheltuiască bani pentru a-i prinde pe cei care se sustrag de la plata impozitelor”.

În parte sunt de acord cu acest punct de vedere exprimat de monetariști; într-adevăr, o fiscalitate excesivă descurajează inițiativa privată, investițiile și chiar îl poate „sufoca” pe contribuabilul de bună credință (bun-platnic). Pe de altă parte, aceste impozite și taxe asigură resursele financiare ale statului căruia, de regulă, i e cere să facă tot mai mult pentru cetățean, invocându-se tot mai ades ajutorul autorităților publice.

Consider că atitudinea îndreptată spre evaziunea fiscală poate fi combătută numai dacă, prin mijloacele de acțiune ale politicii financiare, se realizează o folosire eficientă a banului public și nu transformăm cetățeanul într-un suportator al „notelor de plată” uriașe și nejustificate ale guvernului, transferând asupra sa erorile de decizie financiar-monetară.

O altă coordonată de politică financiară axată pe doctrina ofertei a reprezentat-o (alături de reducerea fiscalității) reducerea cheltuielilor publice, în primul rând a celor de transfer.

Aceasta a insuflat temporar, un nou dinamism economiei americane, aflată sub pericolul concurenței japoneze, determinând, totodată, dezvoltarea sectorului privat.

Aplicarea în practică în anii ’80 de către administrația republicană a S.U.A. (Reagan și Bush) a acestei politici s-a dovedit a fi nu numai dificilă, ci și cu rezultate contradictorii; însuși obiectivul de reducere a cheltuielilor publice s-a transformat în realitate într-un veritabil eșec al politicii financiare promovate de monetariști și implicit, de economiștii ofertei.

Se poate vorbi de un eșec comparabil cu cel atribuit politicilor keynesiste din deceniul anterior, atâta vreme cât ele s-au soldat cu acumularea de deficite bugetare uriașe, demonstrând că nonintervenționismul poate fi la fel de păgubos ca și excesul de intervenționism, iar monetarismul – o doctrină prea puțin realistă. În acest sens, cercetătorii americani B. Bellon și J. Niosi consideră că monetarismul s-ar putea aplica eficient numai într-un cadru economico-social precis: cel al unei economii aflate în creștere, fără concurență internațională excesivă, bazată pe producție și consum de masă, caracterizată prin generalizarea creditului și a anticipațiilor raționale ale agenților economici. Or, asemenea condiții nu le poate îndeplini decât întâmplător o țară sau alta, inclusiv S.U.A..

Incompatibilitatea dintre doctrina monetaristă și implementarea acesteia în practică l-a făcut pe însuși fondatorul ei – Milton Friedman – să fie mai puțin virulent la adresa intervenționismului de tip keynesist, afirmând într-o propoziție devenită celebră „acum suntem cu toții keynesieni”.

Impactul celor două orientări doctrinare, prin prisma politicilor financiare promovate, poate fi reliefat și sub următoarele aspecte:

keynesismul a reușit să revitalizeze sistemele economice devenite inerente și incapabile să depășească stările de criză, în absența unor politici macroguvernamentale;

monetarismul a reușit să controleze fenomenul inflaționist și să contribuie la ameliorarea productivității forței de muncă, dar cu prețul creșterii șomajului;

keynesismul „s-a străduit să fundamenteze din punct de vedere teoretic intervenția publică în economie, cu ajutorul instrumentelor de dirijare indirectă, cu scopul de susținere a cererii efective la nivel considerat dezirabil – sau, altfel spus, de reducere la minim a cantității de fricțiune în sistem”. Cu toate acestea, el a „plătit” cu „inflația” dorința cu accente idealistice de reducere a șomajului și chiar eliminarea lui.

În consecință, se poate afirma că nu există model economic stabilit cu precizie care să asigure succesul garantat în planul acțiunilor financiare, fără eșecuri și compromisuri; practic, orice abordare doctrinară își pierde limpezimea la examenul confruntării cu realitatea social-economică. Pozitivismul unei politici financiare este relativ, el depinzând de „curentul de gândire economică și de viziune politică a celui care face aprecierea”.

În același context, este utilă și aprecierea lui Alan Gelb – expert în cadrul Băncii Mondiale – conform căruia „este bine să se evite dogmatismul și aprecierile cum că un tip de politică este întotdeauna cel mai bun pentru toate țările. Se cuvine să observăm atent fiecare țară și să judecăm o politică după meritele acesteia”.

Impactul altor curente de gândire economică modernă asupra politicii financiare

Trendul general al evoluției economico-sociale a fost marcat de dobândirea și legiferarea libertății individuale, conștientizând faptul că eforturile spontane și necontrolate ale indivizilor sunt susceptibile să producă o ordine complexă a activităților economice. Are loc instituirea liberalismului politic și economic, cu participarea constructivă a elementelor de cultură, morală, filozofie și religie, care a lăsat să se creadă, pentru o vreme, că mai mult de atât nu se poate și nici nu este necesar; reacție justificată, din moment ce predomina sentimentul de stăpân al propriului destin, credința în posibilitățile neîngrădite de a ne îmbunătăți viața.

Cauza liberală a fost „trădată” chiar de succesul pe care l-a înregistrat în unele țări, de necesitatea de a renunța la vechile tipare și chiar de celebrul principiu „laissez-faire…”, respingând acceptarea pasivă a instituțiilor statale, așa cum apar ele. Prin urmare, atitudinea față de societate s-a schimbat complet, fiind caracterizată de abandonarea totală a tradiției liberaliste individuale în favoarea abordării problemelor sociale.

Din acest motiv, schimbările de natură ideologică au prins total nepregătită politica economico-financiară care era considerată „rudimentară” în secolul al XIX-lea. În plus, instituțiile politice au rămas în espectativă, văzând că, alături de ideile liberale, circulau nestingherite concepții noi menite să guverneze lumea. Acestea s-au răspândit și s-au implantat în civilizația occidentală, chiar dacă era vorba de socialism în forma lui radicală sau doar organizare și planificare mai puțin radicală.

Deși adesea se impută Rusiei Socialiste „paternitatea” socialismului sau ideilor de tip socialist, putem constata că în dezvoltarea teoriei și politicii socialiste și-au adus aportul și țări ca Germania, Anglia, Austria. Ideile germane de tip socialist au fost „importate” pretutindeni, iar instituțiile germane erau imitate. De asemenea, Franța, care a contribuit după Anglia la nașterea liberalismului european, a pus bazele socialismului modern.

Pentru a evidenția mai pregnant și într-o manieră nuanțată raporturile politicii financiare cu o anumită doctrină economică, este necesară luarea în considerație a tipului de sistem economico-social existent. În secolul al XIX-lea avem de-a face cu două sisteme economice opuse aflate în antiteză:

economia de piață;

economia de comandă, care au influențat profund conținutul și mijloacele de acțiune ale politicii financiare.

Dezvoltarea economiei de piață este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, care a avut ca suport doctrinar, atât concepția clasică (liberală), cât și pe cea modernă, de orientare neoclasică sau neoliberală.

După cum afirma Hayek, „în acest joc al pieței nimeni nu are dinainte asigurată stabilitatea sau ascendența locului său în societate. Ceea ce are importanță nu este poziția care se degradează sau accede, ci ideea de adaptare la schimbare […]. Economia de piață face ca societatea să rămână vie; te recompensează pentru ceea ce ai făcut, nu pentru ceea ce trebuia să faci; nu operează cu merite și cu valori dinainte stabilite”. Astfel, politica financiară se subordonează principiilor economiei de piață și respectării libertății individuale.

Implementarea economiei de comandă în locul liberalismului nu a însemnat doar uitarea avertismentelor lansate de către marii gânditori liberali cu privire la consecințele „colectivismului”. În plus, ea a determinat o percepere greșit înțeleasă a democrației, care în virtutea „puterii poporului” a degenerat în dictatură.

Democrația, ca formațiune instituțională individualistă prin excelență, se află într-un conflict ireconciliabil cu socialismul. Cele două au în comun un singur lucru: egalitatea. Dar în vreme ce democrația tinde spre egalitate în libertate, socialismul tinde spre egalitatea în mizerie și servitute.

De aceea, politica financiară într-o economie de comandă nu poate rezolva problema securității economice a individului. Avem de-a face cu două tipuri de securități:

securitatea limitată, care vizează asigurarea unui nivel de trai minim pentru toți și acționează ca o garanție față de eliminarea lipsurilor materiale serioase;

securitatea absolută, care asigură un anumit nivel de trai sau o poziție de care se bucură o persoană/un grup, ca urmare a muncii depuse și valorii atinse prin efort propriu.

Din experiența țărilor foste socialiste a reieșit că valorile autentice nu s-au stabilit prin jocul liber al pieței, deoarece statul a anihilat manifestările normale ale acesteia, dobândind monopolul total. Prin urmare, politica financiară a statului s-a identificat mai mult cu interesele celor care dau ordine, decât cu interesele societății în general.

Ascunzând realitatea, politica financiară a statelor socialiste a lăsat impresia că poate rezolva problemele tuturor cetățenilor și că statul oferea mult mai mult decât cerea de la individ, promițându-le acestora privilegii pentru a dobândi sprijinul lor. După cum arăta și profesorul Gheorghe Filip „sistemul aplicat în fostele țări socialiste evidențiază, potrivit datelor oficiale, paradoxul unei mari disproporții între volumul de utilități publice oferite de stat și cel al prelevărilor obligatorii efectuate de la sectorul privat. Concomitent, în raport cu produsul intern brut realizat, încasările sub formele declarate ca impozite și ca taxe reprezentau rate cu mult inferioare celor înregistrate în țările cu economie de piață. Coroborate, cele două aspecte de ordin formal au contribuit și la cultivarea unei imagini incorecte asupra posibilităților «miraculoase» ale statului (socialist) de a satisface nevoia de utilități sociale, în principal, pe seama resurselor sale și nu a veniturilor populației, inclusiv asupra competenței acesteia de a controla și dirija centralizat prin plan întreaga activitate economico-socială”

Politica financiară a statelor cu economie planificată de la centru susține că guvernul este cel mai eficient și poate să gestioneze întreprinderile chiar mai bine decât o pot face ele însele. Argumentul forte era faptul că statul fiind unic proprietar, numai el trebuie să stabilească prețurile și politicile de producție, să ia toate deciziile prin planul unic și să fixeze obiectivele de dezvoltare a industriei.

Un instrument puternic al politicii financiare socialiste a fost politica prețurilor. Statul, având dreptul să stabilească singur prețurile, putea să-și majoreze fondurile pentru a finanța alte activități, inclusiv alte investiții. Paradoxal, deși țările socialiste susțineau egalitatea, prin politica fiscală nu au încurajat în nici un fel ideea echității veniturilor cetățenilor, pretextând că aceasta se realizează oricum, prin procesul de distribuție întreprins de către stat.

Prin urmare, se poate afirma că „atotputernicia” statului de tip socialist s-a realizat cu prețul sacrificării proprietății private, prin naționalizarea și distrugerea acesteia.

Comparând cele două sisteme, cel planificat cu sistemul economiei de piață, se poate concluziona:

sistemul planificat domină puternic mediul înconjurător, pe când sistemul pieței se adaptează unor forțe pe care nu le controlează;

în sistemul planificat, nevoile de consum nu sunt numai bine controlate, ci sunt în mare măsură create; în cazul sistemului pieței, nevoia este de obicei insuficient acoperită;

sistemul pieței este stabil prin el însuși, pe când instabilitatea, în absența intervenției statului, este intrinsecă sistemului planificat.

În opinia lui J. Galbraith „sistemul economic optim este acela care furnizează maxim din ceea ce au nevoie oamenii”.

Între politica planificată și cea de piață apare un nou concept: economia socială de piață, care poate îmbrăca trei aspecte:

economia socială de piață este construită după principiile liberalismului „îmblânzit” în varianta neoliberală. Dar a păstrat valorile fundamentale: proprietatea privată, libertatea de mișcare și libera inițiativă, libera concurență, piața;

economia socială de piață este o mixtură, având trei trăsături esențiale:

este bazată pe un stat de drept;

este o economie unde alfa și omega progresului economic este libertatea de mișcare și nu planul centralizat;

libertatea își are perimetrul ei, stabilit pe calea legislației.

din punct de vedere al mecanismelor economice la care face apel, economia socială de piață transcede ideologiei. Ea nu pune problema unei ruperi între capitalism și socialism. Mecanismul său se sprijină pe o dublă reglare: pe piață, cu pârghiile ei autoreglatorii și pe intervenționismul statal, ca suport și motivație în dublu sens (proprietar al unui important sector economic și factor al suprastructuri cu rol cheie în programarea macroeconomică). Dar economia socială de piață nu are șansa decât de a fi rezultanta evoluției economice pe baza unui anumit mecanism, întrucât își propune să ia de la capitalism mijloacele de creare a bogăției, iar de la socialism pe cele ale redistribuirii.

De aceea, unii specialiști sunt de părere că acest aspect al economiei de piață are o anumită doză de utopie, ținând cont de imposibilul parteneriat între socialism și capitalism. Între cele două doctrine nu există nici o asemănare, astfel fiind greu de trasat o frontieră în privința instrumentelor folosite. Este foarte greu de format două mentalități diferite, una de tip capitalist, care se referă la stilul de muncă, alta de tip socialist, care se referă la repartiția avuției create. Practic, unei persoane i se cere să dobândească o mentalitate mai deosebită de a produce, de a munci și o alta de a consuma.

Cu toate acestea, economia socială de piață nu se găsește la granița dintre plan și piață; în fond, ea este o economie de piață, în care se îmbină exigențele pieței cu armonia socială dintr-o țară.

Realitatea economico-socială a scos în evidență mai multe forme ale economiei de piață, în funcție de condițiile existente și a tradițiilor specifice fiecărui popor:

economia de piață anglo-saxonă (neoliberală), caracterizată prin reticență față de intervenția statului în activitatea economică (practicată în Marea Britanie în perioada în care prim-ministru era doamna Thatcher);

economia de piață vest-europeană (specifică Franței), caracterizată printr-un intervenționism puternic cu accente de tip socialist;

economia „paternalistă” de piață (specifică Japoniei), se bazează pe elemente puternice naționale și tradiționale;

economia nordic-europeană, caracterizată prin cooperarea sistemului public producător de servicii, cu cel privat producător de bunuri economice;

economia de piață orientată spre și dependentă de exterior, care are ca obiectiv valorificarea resurselor naturale ale unei țări pe piețele internaționale, pentru ameliorarea stării economice.

Un succes deosebit l-a înregistrat modelul nordic-european al economiei de piață (prin anii ’60), cu exemplificare pe modelul suedez, după instaurarea democrației în țările ex-socialiste din Europa de Est, din dorința de a-l implementa în aceste țări, inclusiv în România.

Prin politica financiară adoptată, modelul suedez reprezintă o alternativă la dilema inflație-șomaj, care militează pentru angajarea deplină a forței de muncă.

Dominat de sentimentul solidarității sociale, obiectivul economic stabilit încă din anii ’50 a fost elaborarea unei politici care să facă economia competitivă, fără a „sacrifica” populația, prin creșterea șomajului.

Modelul suedez a fost fundamentat pe următoarele idei-forță:

practicarea unor politici bugetare și monetare restrictive care determină nivelul cererii. Ele trebuie să evite obținerea de profituri excesive cauzate de o cerere excesivă, pentru că aceasta ar duce la o creștere a salariilor, inacceptabilă pentru o țară supusă unor constrângeri puternice de competitivitate;

promovarea unei solidarități salariale („la muncă egală, salarii egale”) bazată pe echitate și eficiență economică. Determinând întreprinderile și sectoarele mai puțin rentabile să se alinieze la nivelul celor productive, se accelerează declinul primelor și se favorizează modernizarea economiei;

creșterea șomajului, ca efect al aplicării celor două măsuri anterioare, se contracarează printr-o politică activă pe piața muncii care reprezintă componenta fundamentală a întregii politici suedeze.

Efectele aplicării acestor măsuri economice s-au dovedit a fi peste așteptări și ele s-au concretizat în creșterea P.I.B. în anii ’60 cu 4,6%; obținerea unui buget excedentar până în anul 1977; creșterea competitivității produselor suedeze la export, care a stopat declinul balanței comerciale începând cu anul 1980; reducerea nivelului șomajului, care n-a depășit 3% din populația activă decât în anul 1982 (3,2%), 1983 (3,5%) 1984 (3,1%). În plus, Suedia nu a cunoscut fenomenul de stagflație care a marcat cea mai mare parte a țărilor occidentale în anii ’70-’80.

Totuși, obținerea acestor performanțe nu a fost posibilă fără recurgerea la măsuri mai puțin populare de politică monetară și fiscală, cum ar fi: devalorizarea coroanei suedeze în mai multe etape, fapt ce a dus la dezvoltarea activității de export, suportarea de către populație a unei fiscalități excesive (prelevările obligatorii atingând în anul 1988 o pondere de 55,6% în P.I.B.).

La sfârșitul anilor ’80 a fost elaborată și adoptată o nouă politică fiscală, ale cărei prevederi au intrat în vigoare în două etape, în 1990 și 1991. Reforma fiscală prevedea printre altele următoarele măsuri:

creșterea impozitului pe venit pentru 85% dintre contribuabilii care câștigă mai puțin de 180.000 coroane/an, deoarece impozitele locale de plătit sunt mult mai reduse (aproximativ 30%);

practicarea unei cote unice de impozitare (de 20%) a veniturilor foarte mari;

reducerea impozitului pe societăți de la 57 la 30%;

modificarea fiscalității la veniturile din economii; în noul sistem, veniturile din economii sunt impozitate cu o cotă de 30% pentru a dezvolta spiritul de muncă și nu de economii al suedezilor;

creșterea cotei de T.V.A. de la 23,4% la 40% pentru anumite bunuri și servicii;

practicarea unor cote de impozite pe salarii cuprinse între 43-60%.

Prin urmare, pe fondul unei politici financiare de natură social-democrată, instaurată după anul 1982, atât bugetul, cât și balanța comercială a Suediei au devenit excedentare. Acești indicatori, alături de o rată a șomajului și un nivel al inflației reduse, precum și de un P.I.B. de peste 20.000 USD/loc., s-au constituit în argumente decisive pentru intrarea Suediei în Uniunea Europeană.

Decizia de politică financiară sub impactul mentalității fiscale

Mentalitate și morală fiscală în politica financiară

Sistemele fiscale și particularitățile structurii legislației financiare constituie unul din factorii caracteristici ai diferențelor ce apar în psihologia popoarelor, pentru că pun în lumină o componentă principală a finanțelor publice – impozitele. De multe ori, evenimentele financiare ale istoriei au fost trecute sub tăcere sau nu li s-a acordat prea multă atenție, fiind considerate fenomene trecătoare. Aceasta a fost o greșeală, deoarece dintotdeauna raporturile politico-financiare au fost hotărâtoare pentru dezvoltarea statului și a societății. Au fost mari conflicte sociale generate de chestiuni fiscale, respectiv de politica impozitelor care reprezintă, pe lângă un mod de viață, „cea mai veche formă a luptelor de clasă”. Prelevările fiscale au jucat un rol de catalizator al sentimentelor naționale sau religioase, contribuind la formarea opiniei și voinței publice în materie financiară, de care puterea legislativă și cea executivă au trebuit să țină cont.

Marile reforme religioase au la bază insuportabilele presiuni ale sarcinilor fiscale. Cu cât este mai gravă apăsarea economică, cu atât este mai mare puterea de pătrundere a religiei. Organizarea primelor comunități religioase, puterea politică și cultura bisericii catolice în Evul Mediu, reformele religioase în Europa și aproape toate revoluțiile au la bază și cauze datorate apăsării impozitelor.

În motivarea revoltelor fiscale se aduc argumente diverse, cum ar fi:

instaurarea impozitelor privită adesea ca o consecință logică a cuceririi;

impozitul considerat ca un substitut al prestației în natură. Plătind impozit, satisfacerea serviciului militar nu mai este războinică și entuziastă, ci este înlocuită de o sarcină financiară de care individul este imediat interesat să scape.

Impozitul transformat în apanaj inutil care frânează progresul economic.

Drept urmare, scopurile diferite care animă subiecții economici, diversele percepții asupra categoriilor valorice, precum și specificul național, au dus la formarea în timp a unei morale fiscale și a unor mentalități fiscale diferite de la un popor al altul.

Morala fiscală este o componentă a moralei generale. Kant definea moralitatea ca o aprobare intimă de ordin etic și juridic existent, conform căreia individul își îndeplinește mai bine obligațiile cărora este constrâns să le facă față, pentru a se integra într-o comunitate. În acest sens, morala fiscală reprezintă atitudinea unui grup sau a totalității contribuabililor în fața problemelor de realizare sau de neglijare a propriilor obligații fiscale. Ea este ancorată în mentalitatea fiscală a populației și în conștiința civică a acesteia, care în fond reprezintă baza aprobării obligațiilor fiscale și a recunoașterii puterii fiscale a statului. În concluzie, morala fiscală exprimă atitudinea adoptată față de un anumit comportament, iar tratarea sa nu poate fi separată de filosofia statului și de sistemul de drept, pe de o parte, și de etică și psihologie, pe de altă parte.

Despre morala fiscală se poate vorbi din Evul Mediu, unde mai întâi teologia și în particular teoria moralei creștine a filosofiei scolastice tratau problemele de justificare a justiției fiscale și a perceperii impozitelor. După Tomas d’Aquino, justiția este fundamentul însuși al statului și baza morală a puterii acestuia. Prezența „rațiunii de justețe” este considerată de secole ca o condiție inalienabilă a impunerii, față de care cetățeanul trebuie să accepte impozitul. În teoria catolică a moralei, K. Klock făcea distincție între legile „obligatorii prin conștiință” și legile pure sau „penale”, printre care erau temporar înregistrate câteva legi fiscale. Pentru teoria catolică, problema acestei distincții rezidă mai puțin din fundamentul principiilor, cât mai ales din aprecierea gradului de justiție a legilor, pe care individul nu este întotdeauna în măsură să-l accepte sau să-l contrazică. Caracterul obligatoriu al legilor fiscale – care face ca impozitul să pară ca un sacrificiu fără contraprestație, are probabil același efect psihologic ca anonimatul statului, care face ca declarațiile contribuabilului să fie necinstite. Deci statul va răspunde cu aceeași monedă, acționând la fel ca și cetățeanul, într-o manieră lipsită de onestitate.

Rezultat al teoriei statului ca drept natural au apărut un număr de principii de fiscalitate condiționate de ideea coeziunii naturale a tuturor forțelor economice și politice, pe care acțiunea fiscală a statului trebuie să o tulbure cât mai puțin posibil. Revendicarea egalității în fața impozitului a fost generată, în principal de lupta numeroaselor privilegii fiscale de care se bucurau nobilii și clerul. Aceasta însemna aproape același lucru cu generalitatea impunerii, în cadrul principiilor impunerii de mai târziu.

Mentalitatea fiscală poate fi considerată ca o expresie a „culturii politice” a unei țări, adică relația care se formează de-a lungul timpului între cetățean și comunitate. Ea pune în evidență atitudinea fundamentală în privința statului sau a impozitelor în general. De aceea impunerea reprezintă un punct nevralgic în delimitarea intereselor statului și respectiv ale individului.

Totodată, dacă se ia în calcul aspectul psihologic, atitudinea și comportamentul față de impozit depind de următoarele variabile:

suma reală a impozitului;

capacitatea factorului de decizie de a evalua sarcina fiscală reală;

capacitatea de a utiliza regulile administrative în interesul propriu;

gradul de acomodare față de impozitele stabilite.

În același context, se impune constatarea că, mentalitatea contribuabilului este influențată de modul cum acționează impozitul, și anume:

permanent, în sensul că fiecare operațiune economică antrenează o prelevare fiscală care afectează mai mult sau mai puțin standardul de viață al cetățeanului;

pluridirecțional, în funcție de reglementările care corespund prevederilor și intențiilor legiuitorului ce variază în decursul timpului;

multiform, vizând tipurile de decizie și niveluri de responsabilitate diferite.

În consecință, mentalitatea fiscală a contribuabilului pornește de la premisa că impozitul nu reprezintă o contribuție la finanțarea cheltuielilor publice, ci o prelevare împovărătoare, menită să susțină forța statală ostilă, cu față inchizitorie și birocratică. Atitudinea și comportamentul față de impozit influențează ansamblul problematicii de politică financiar-fiscală (principiile impunerii, mentalitatea fiscală, reacțiile contribuabililor tentați să se sustragă impunerii). În această viziune, politica financiară poate contribui la realizarea unei „arte fiscale” orientate de o manieră psihologică, a unei educații fiscale și a unor relații publice care să dezvolte solidaritatea cetățenească față de problemele comunității și ale statului.

Prin urmare, eficiența impunerii este cu atât mai mare, cu cât opoziția care o suscită devine subiect de dezbatere pentru puterea politică, axată pe gestiunea corespunzătoare a banului public. Orice regim politic se ciocnește de refuzul contribuabilului de a plăti impozite și este îngrijorat de faptul că mărimea sarcinii fiscale poate să ducă la înlocuirea unui sistem economic cu altul.

Din acest motiv, mentalitatea fiscală permite examinarea procedeelor politico-financiare, în raport atât cu comportamentul elitelor aflate în acțiune, cât și de reacțiile cetățeanului care înglobează: participarea sa la formarea opiniei publice în materie financiară, disciplina fiscală și maniera în care se suportă sarcina fiscală, mijloacele legale sau mai puțin legale pe care le utilizează pentru a se sustrage de la plata impozitului, modul în care acceptă diminuarea venitului propriu prin plata impozitului.

„Impozitul are două aspecte, două fețe: una privește către societate pentru că impozitele sunt înființate pentru scopuri sociale, iar cealaltă privește către economie, pentru că încasările din impozite trebuie preluate în economie”, spunea prof. Wilhelm Andreae.

Chiar dacă finanțele statului au reflectat dintotdeauna tendințele politice ale guvernelor sale, statul are dreptul de a reglementa sistemul de impunere. Acest drept poate fi explicat prin mai multe teorii:

Teoria organică a fost elaborată de gânditorii de frunte ai filosofiei clasice germane: Hegel, Fichte, Schelling. Potrivit acestei teorii, statul s-a născut din însăși natura omenească, iar dreptul de impunere este un „produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”. În aceste condiții, dreptul de impunere este necesar și justificat, deoarece toate popoarele trăiesc organizate în „viața” de stat și toate statele, pentru garantarea existenței lor, au nevoie de exercitarea dreptului de impunere. Scopul exercitării acestui drept este de a constitui fonduri bănești necesare menținerii organizării de stat, or „scopul fiind absolut necesar se impune ca și mijlocul pentru realizarea scopului să fie imperativ”.

Teoria sociologică, aplicată în Evul Mediu, după care statul este considerat un „stăpân absolut” născut din frământările organizărilor sociale și reprezintă „forța brutală” a minorităților organizate pentru a se impune împotriva majorității stăpânite. Conform acestei teorii, deținătorul puterii nu era legat de respectarea normelor juridice deoarece emana chiar de la el, voința lui fiind însuși dreptul. Prin urmare, voința capricioasă a suveranului determina normele de conduită socială. O dată cu apariția unei puteri publice deosebite de majoritatea socială, o dată cu crearea unui aparat public complicat a apărut și necesitatea de a crea mijloace de întreținere și funcționare. Aceasta a determinat instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea de mijloace bănești. Pentru a menține această forță publică sunt necesare contribuții din partea cetățenilor – impozitele, care erau complet necunoscute societății gentilice; pe măsură ce civilizația propășește, nici ele nu mai ajung, statul emițând polițe asupra viitorului și contractând împrumuturi.

Teoria contractului social consideră că statul s-a născut în baza unui contract prin care oamenii liberi s-au înțeles, la un moment dat, să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună individualitățile contractante. Scopul unei asemenea înțelegeri era asigurarea și apărarea intereselor individuale. Prin urmare, potrivit teoriei contractului social, este vorba de o înțelegere între cetățeni, pe de o parte, și stat, pe de altă parte, prin care cetățenii renunță la o parte din libertățile lor, făcând, totodată și sacrificii de ordin material (impozite) în schimbul unor activități garantate de stat.

Teoria echivalenței, numită și teoria schimbului sau a intereselor, a fost fondată de A. Smith și continuată de A. Wagner, Knut Wicksell, Antonio de Viti de Marco și alții. Ea consideră impozitele ca fiind o contraprestație pe care cetățenii o datorează statului pentru serviciile aduse de acesta. Impozitul este o „porțiune pe care o dă fiecare cetățean din bunul său, pentru a avea siguranța celeilalte părți sau pentru a se folosi de ea”. Cuantumul impozitelor ar trebui stabilit în funcție, fie de costul serviciilor prestate de stat, fie de mărimea avantajelor ce revin cetățenilor de pe urma acestor servicii. În primul caz, fiecare individ ar avea de suportat un impozit echivalent cu costul serviciilor prestate de stat în interesul lui, iar în cel de-al doilea caz, impunerea ar trebui să se facă ținând seama de valoarea serviciilor sau de mărimea avantajelor de care beneficiază fiecare individ în parte, de pe urma activității statului.

Potrivit acestei teorii, un sistem echitabil de impozite trebuie să țină seama de structura cheltuielilor publice, să asigure dimensionarea sarcinilor fiscale în funcție de costul serviciilor prestate de stat în folosul diferitelor categorii sociale sau de mărimea avantajelor de care se bucură membrii societății de pe urma măsurilor luate de autoritatea publică. În realitate, teoria echivalenței prezintă o serie de dezavantaje:

nu toate bunurile (serviciile) publice pot fi măsurate, apreciate cantitativ. De exemplu, așa-numitele bunuri colective indivizibile (apărarea statului, organizarea politicii monetare, reprezentanțele diplomatice) care nu pot fi calculate și repartizate direct pe indivizi, ele revenind anumitor sau tuturor membrilor societății. Uneori serviciile prestate de instituțiile sale produc atât avantaje directe, cât și indirecte. Astfel, de învățământul finanțat de stat beneficiază nu numai elevii și studenții care, în urma pregătirii căpătate, vor primi un salariu mai mare decât cei care nu au o asemenea pregătire. De efectele educației, instrucției și calificării obținute în școală beneficiază și întreprinderile sau instituțiile în care aceștia vor lucra;

de serviciile statului beneficiază nu numai cei care plătesc impozite, dar și cei care sunt scutiți, nemaiputându-se susține că între stat și persoanele exonerate de la plata impozitului ar avea loc schimburi de echivalente. Dacă s-ar pretinde tuturor persoanelor care ar beneficia de un anumit avantaj de pe urma serviciului public să suporte o plată echivalentă cu mărimea avantajului, multe persoane ar renunța la astfel de servicii (învățământ, asistență socială). Acestea ar contraveni însă intereselor societății.

Teoria siguranței întemeiată de Thomas Hobbes este o altă variantă a teoriei echivalenței care susține că impozitele trebuie considerate drept prime de asigurare pentru viața și averea supușilor. Statul a făcut un contract cu cetățenii ca să le asigure viața și averea, asigurare pentru care plătesc anumite prime sub forma impozitelor. Adepții acestei teorii (Jean Jacques Rousseau, Emile de Girardin, Mc Culloch, Thiers) presupun că statul este un partener activ în orice activitate. Creând condiții pentru desfășurarea în siguranță a diferitelor activități (prin legi, instituții, organe de stat), statul trebuie să primească o parte din veniturile realizate sub protecția sa, sub forma impozitelor.

Teoria siguranței a fost combătută pe motiv că statul nu-și asumă vreun angajament formal de asigurare față de cetățeni. Dacă ar exista un asemenea angajament, s-ar impune o despăgubire din partea statului, atunci când bunurile contribuabililor au fost distruse sau substrase. Această teorie a fost influențată de concepția fiziocrată și de ideile liberalismului care atribuiau statului un rol de „paznic de noapte”, de supraveghere a dreptului și asigurarea siguranței publice.

Teoria sacrificiului (a datoriei sau a solidarității) pornește de la premisa conform căreia statul este un produs necesar al dezvoltării istorice, iar impozitul – un produs necesar raportului dintre putere și supuși. În calitatea sa de instituție de suprastructură, statul ar avea dreptul să ceară supușilor săi să facă un anumit sacrificiu pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, cei care vor recunoaște că viața socială, în complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să recunoască și dreptul lui de impunere. Dreptul statului de a stabili și percepe impozite este o consecință directă a obligației sale de a îndeplini funcții și sarcini de stat. Impozitul devine nu un contraserviciu special pentru anumite servicii sau avantaje, ci o datorie a tuturor cetățenilor pentru asigurarea existenței și a condițiilor de dezvoltare a întregului social căruia îi aparțin.

Teoria sacrificiului cunoaște trei variante:

Varianta sacrificiului egal, care pretinde că utilitatea absolută sacrificată prin impozite să fie egală pentru toți indivizii;

Varianta sacrificiului proporțional, care consideră justificată prin plata impozitelor o pierdere proporțională din utilitatea individuală raportată la utilitatea globală;

Varianta sacrificiului minim, care susține că impunerea trebuie să ducă la o sarcină minimă pentru totalitatea plătitorilor de impozite.

Aceste teorii care justifică impunerea, care sunt de fapt rezultatul demersului cognitiv în doctrina financiară, generează în viața cotidiană diverse manifestări de comportament al contribuabilului, la baza cărora se află mentalitatea fiscală.

Diferențele de mentalitate fiscală care apar de la un popor la altul determină nu numai o morală fiscală specifică fiecărei națiuni, cât mai ales succesul sau eșecul anumitor impozite și sisteme fiscale, originea sau structura lor.

Inocularea în gândirea umană a faptului că impozitul nu are caracter neutru, ci că efectele sale sunt „esențialmente negative” (J.S. Mill), dar că totuși este un „rău necesar”, a generat o percepție diferită a fenomenului financiar-fiscal de la o țară la alta, dar și în interiorul aceleiași țări.

Institutul Științific de Cercetări Financiare de la Cologne a studiat criteriile susceptibile să furnizeze informații despre diversitatea mentalităților fiscale ale popoarelor.

Perceperea fiscalității la nivelul maselor nu este influențată întotdeauna de cadrul legal și de instituțiile implicate. „Dacă un legiuitor ar vrea, de exemplu, să stabilească un impozit, ar trebui oare să-l aleagă pe cel mai îndreptățit, sub aspect teoretic? În nici un caz. Pentru mulțimi cel mai puțin îndreptățit va fi de fapt cel mai bun, cu condiția să fie cel mai puțin evident și, în aparență, cel mai puțin apăsător. Iată de ce un impozit indirect, chiar exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mulțime. Fiind perceput zilnic, din obiecte de larg consum, în fracțiuni de centimă, nu-i stânjenește obiceiurile și n-o impresionează peste măsură. Înlocuiți-l cu un impozit proporțional asupra salariilor sau altor venituri, plătibil dintr-o dată și, chiar dacă e de zece ori mai mic decât celălalt, va stârni proteste unanime”.

Mentalitățile fiscale ale popoarelor reflectă nu numai tendința de respectare sau de încălcare a legii, ci nivelul de cultură și civilizație atins. Astfel, există mai multe tipuri de mentalități fiscale caracteristice celor mai dezvoltate țări europene:

În Germania domnește un sistem fiscal eficient, dar „scump”. Acesta răspunde în mare măsură normelor de echitate. Exercitarea dreptului fiscal se bazează pe confruntarea intensă a lucrătorului individual cu fiscul, la origine aflându-se antipatia pentru impozite, animată prin convingeri de grup. Contribuabilul nu este strâns legat de comunitate, ca-n alte țări (cum ar fi în Elveția), ci este convins că susține financiar anumite nevoi publice „ascunse”, fiind constrâns să facă acest lucru. Astfel, comportamentul său umbrește sensibil atitudinea față de stat și față de ordinea juridică.

Sistemul fiscal elvețian are trăsături distincte de la populația de origine latină, la cea de origine germanică. Deși impunerea se realizează după sistemul german, în cantoanele latine ale Elveției s-au manifestat ezitări în privința ralierii la legislația germană, pentru că individualismul latin nu agrează măsurile stricte, exigența redactării documentelor oficiale, corectitudinea întocmirii statelor de plată. În cantoanele elvețiene de vest (latine) au fost ignorate toate aceste proceduri și, când în 1934 au fost instituite obligatoriu în legislația federală, s-au înregistrat mișcări ale maselor și opoziții deschise. Deși obligativitatea impunerii a fost considerată mult timp o indiscreție a fiscului în afacerile personale ale indivizilor, loialitatea acestora reprezintă o trăsătură de bază a sistemului fiscal elvețian.

Sistemul fiscal englez acordă o mai mare toleranță contribuabililor independenți decât alte țări prin renunțarea la verificarea documentelor (registrelor) acestora, îngăduință care crează multe „porți de scăpare” de impozit. Deși această atitudine a statului evită tensiunile și resentimentele, astfel se încurajează evaziunea fiscală. Sistemul fiscal englez este „puțin costisitor” pentru că evită opoziția față de impozite, dar nu este foarte eficient, atât timp cât nu cunoaște cu exactitate veniturile impozabile ale contribuabililor.

Mentalitățile fiscale ale italienilor, francezilor și spaniolilor au multe puncte comune. Sistemele fiscale ale acestor țări sunt ineficiente și costisitoare. Sunt ineficiente pentru că sarcinile fiscale ale lucrătorilor individuali, cu excepția marii industrii, au o bază primitivă de evaluare, axată pe semnele exterioare și nu pe exigențele financiare ale statului respectiv. Sunt costisitoare pentru că fiscul nu reușește, în ciuda primitivismului sistemului, să evite opoziția față de impozit. Prăpastia imensă dintre legea fiscală și realitatea fiscală antrenează acte arbitrarii din partea administrației și aduce prejudicii garanției juridice; aceasta nu schimbă numai atitudinea cetățeanului în privința impozitului (prin aplicarea evaziunii fiscale), dar complică și atitudinea acestuia față de comunitate.

În funcție de modul în care reușesc să depășească sau să nu depășească tensiunile (frauda fiscală, sentimentul de apăsare psihică datorat contractului dintre cetățean și perceptor, impulsurile negative în privința impunerii) create prin mijloace economice, politice, psihologice, statele se pot împărți în două categorii,: state cu o „bună” mentalitate fiscală (Elveția, Germania, Anglia) și state cu o „rea” mentalitate fiscală (Franța, Spania, Italia).

Comportamentul psihologic al contribuabilului este influențat nu numai de rațiuni economice, ci și de caracterul fundamental al plătitorului de impozite (tip activ, pasiv, dinamic, schimbător), de poziția sa economico-socială, experiențele proprii și convingerile politice.

„Contribuabilul își va pune la început întrebarea dacă trebuie să plătească sau nu impozitul și în mod natural își va răspunde că nu vrea să-l plătească. Se va gândi apoi cum să evite plata și va încerca aceasta. Dacă va reuși sau nu, aceasta depinde de abilitatea sa și tehnica fiscală.

Pentru unii contribuabili constituie o mare satisfacție chiar pericolul evaziunii, încordarea pe care i-o provoacă tentația de a înșela pe funcționarul fiscal și apoi triumful de a fi reușit să-și dovedească că e mai rafinat, viclean decât funcționarul vamal, de pildă”.

Astfel este cultivată rezistența față de impozit „noțiune mai mult psihologică decât juridică, care poate desemna formele organizate și, în general, colective de opoziție la prelevările fiscale”.

Rezistența la impozit îmbracă două forme: individuală, ca fapt al contribuabilului însuși (persoană fizică sau juridică) și colectivă, aparținând „grupurilor spontane puțin organizate, cât și unor sindicate și organisme care acționează în calitate de reprezentanți ai contribuabililor”.

Pe de o parte rezistența la impozite constituie o forță care încearcă să mențină un echilibru în fața puterii exorbitante a administrației, pe de altă parte rezistența la impozite pune sub semnul întrebării funcționarea sistemelor social-economice și politico-administrative, ca urmare a fenomenului de evaziune fiscală.

Evaziunea fiscală permite evitarea impozitului, astfel:

Legea fiscală propune un regim fiscal de favoare (ex.: evaluarea forfetară a materiei impozabile);

Contribuabilul se abține de la realizarea unei activități, a unei operațiuni sau a unui act impozabil;

Manipularea lacunelor sistemului fiscal.

Evaziunea fiscală îmbracă două forme:

Evaziune legală (legitimă);

Evaluare ilegală (ilegitimă).

Evaziunea fiscală legală constă în minimizarea obligațiilor fiscale, fără încălcarea legii, în timp ce căutările de eludare a unui impozit reprezintă evaziunea ilegală și este considerată o infracțiune.

Dintre formele pe care le poate îmbrăca frauda fiscală, cele mai răspândite sunt omisiunea de la declarații în termene legale, disimularea de sume supuse impozitului, organizarea insolvabilității sau crearea de obstacole în calea achitării impozitelor.

Este destul de greu de trasat o frontieră între legal și ilegal din punct de vedere fiscal, deoarece între cele două extreme nu există o ruptură, ci o continuitate, care-l duce pe contribuabil din sfera licită la fraudă, după cum reiese și din fig.nr.7.

Fig.nr.7. Formele evaziunii fiscale

Sursa: T. Vâșcu-Barbu –op.cit., p.216

Explicația rezistenței la impozit are la bază atitudinea subiectivă a contribuabilului, fără a ține seama și de aspectele economice obiective. Uneori, este fundamentat și pe o percepție greșită asupra raportului real dintre venituri și impozite.

Imaginea asupra fiscalității este deformată prin modul de determinare și percepere a nivelului său relativ cunoscut și sub denumirea de grad de fiscalitate sau presiune fiscală, măsurat sau exprimat în procente prin indicatorul rata fiscalității (rf) calculată ca raport între volumul încasărilor totale realizate de stat (It) și mărimea produsului intern brut (P.I.B.), respectiv ca pondere a acelorași încasări sau prelevări obligatorii (It) în venitul total (Vt) conform relațiilor:

sau (1)

După cum aprecia profesorul Gheorghe Filip se creează impresia că „nivelul fiscalității ar depinde numai de cele două variabile luate în calcul în relația (1) și ale căror mărimi sau modificări înregistrate în timp și spațiu ar putea explica diferențierile ce se constată între țări sau perioadele supuse comparațiilor, deși, în fapt, el se află și sub influența volumului de utilități sociale asigurate tocmai pe seama cheltuielilor publice”; astfel, se contracarează sentimentul de „inutilitate”, atribut fiscal al cetățeanului.

Rezistența la impozit, ca formă a comportamentului contribuabilului – crește în perioadele de dificultăți economice. Pe de o parte, el acceptă din ce în ce mai greu, să fie utilizat ca un canal de tranzit al resurselor economice. Pe de altă parte, se neliniștește din ce în ce mai mult din punct de vedere al utilizării acestor mijloace monetare.

Deși s-au înregistrat rezultate remarcabile în analiza factorilor psihologi în științele economice și financiară, nu s-a reușit să se aprofundeze toate tipurile de comportament. De exemplu, factorii determinanți ai războiului și ai multor decizii politice, cu impact profund în evoluția societății omenești, nu au fost clarificați. Trebuie să recunoaștem că mai sunt multe de făcut în domeniul psihologiei financiare.

Există tendințe și sloganuri multiple care întunecă responsabilitățile în privința monedei unice europene. Moneda unică europeană – EURO – este numai un simplu coș valutar, ea preia, o dată cu partea corespunzătoare din etalonul monetar al fiecărei țări membre a Uniunii Europene și o parte din mentalitatea popoarelor aflate în interiorul granițelor comunitare; or, eterogenitatea mentalităților de tip latin și a celor anglo-saxone, influențează gradul de acceptare a uniformizării monedelor proprii cu monedă unică devenită simbol european și nu unul național.

Impactul mentalităților fiscale asupra deciziei de politică financiară este deosebit de important, întrucât, prin caracterul lor progresist sau retroactiv, influențează însăși arhitectura viitoare a politicii financiare. Deși încrederea în viitor și grija pentru aceasta constituie elemente esențiale ale oricărei culturi și civilizații, cultura și societatea nu pot face nimic separat. Raportul societate-cultură-mentalitate trebuie tratat ca o singură problemă. Oamenii operează cu valori, luptă contra unora în favoarea altora, caută să înlăture sau chiar să distrugă pe unele și să promoveze pe altele. Dar procesul dezvoltării nu trebuie conceput în termeni de urmărire sau de anulare totală, ci ca o întâlnire în planul civilizației mondiale. Acest scop va fi atins studiind și ținând cont de comportamentul oamenilor și motivațiile lor.

Din acest motiv, în plan financiar, sarcina politicii nu este deloc ușoară, deși niciodată nu va putea recomanda regimul ideal de impunere. Dar aceasta se poate angaja să medieze raporturile dintre stat și individ, pentru a demonstra situațiile conflictuale și a crea un parteneriat cu societatea civilă.

CAPITOLUL II

STRATEGII FINANCIARE PUBLICE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII

Strategii financiare și modele de evaluare a obiectivelor

Rolul strategiilor financiare în dezvoltarea economico-socială

Mentalitățile și concepțiile politice îndeplinesc un rol deosebit de important în fundamentarea strategiilor generale de acțiune, inclusiv sub raport financiar. Misiunea statului în economie și societate este aceea de a găsi soluții, indiferent de doctrina împărtășită sau de formațiunea politică care se află la putere. Statul trebuie să întrevadă calea de urmat (strategia) și să formuleze măsurile potrivite pentru declanșarea, realizarea procesului de creștere economică și dezvoltare. Activitatea politică este generatoare de strategii care anticipează arhitectura viitorului, prin mijloace economice, financiare și instituționale.

Prin urmare, strategiile financiare capătă o vocație constructivă, deoarece sunt atașate orizontului cunoașterii, opțiunilor social-politice și intereselor autorităților publice. Ele exercită un impact deosebit asupra procesului general al dezvoltării, prin prisma efectelor produse de actul guvernării, anticipate și fundamentate prin modele economico-financiare.

Strategiile financiare se solidarizează cu scopul general al puterii politice, analizând măsura în care aceasta reprezintă doar un ideal sau, dimpotrivă, unul realizabil, prin implementarea și funcționarea corectă a programului politic elaborat.

În funcție de valorile dominante la un moment dat în societate, interesele unor grupuri pot fi mai ușor apărate sau, dimpotrivă, unele politici – inclusiv financiare – nu mai primesc sprijinul public necesar la nivelul la care acesta s-a remarcat la începutul inițierii politicii sau programului. Totodată, pot apărea interacțiuni și consecințe contrare în raport cu scopul formulat în fondarea politicii de tip financiar, în raport cu alte componente ale sistemului politic și ale celui legislativ. Din acest motiv, cunoașterea elementelor ce constituie o rezistență față de schimbarea avută în vedere de acțiunile politicii financiare are semnificații profunde conducând spre alegerea unuia din tipurile posibile de strategii.

În activitatea intervenționistă a autorităților publice, strategiile de politică economico-financiară se realizează sub forma unui „mixaj instrumental, a unei ierarhizări a obiectivelor, în cadrul unei logici de ansamblu și unei coerențe teleologice”. Practic, orice strategie, deci și cele de tip financiar, comportă două elemente definitorii: obiectivele și mijloacele. Obiectivele se formulează privitor la globalitatea problemei sau doar la câteva aspecte ale acesteia, cu grupul-țintă și grupurile de risc sau în funcție de un subgrup al populației studiate. Mijloacele, care pot fi economice, financiare și instituționale, puse în legătură directă și interacțiune reciprocă cu obiectivele stabilite, asigură strategiilor financiare publice, atât în ansamblu, cât și pe părți ale acestora, unitate, conținut și funcționalitate pragmatică. Astfel, pe fondul dobândirii de către politica financiară a noi responsabilități, strategiile financiare aferente acesteia au început să acționeze în slujba dezvoltării, devenind parte a programelor de creștere economică și dobândind dimensiuni macroeconomice.

În condițiile liberalismului clasic, strategiile financiare publice nu au putut fi orientate suficient către investiții și creștere economică din cauza acțiunii a trei factori principali:

Utilizarea necorespunzătoare a veniturilor;

Orientarea greșită a cheltuielilor;

Absența intervenției statului în economie.

La începutul secolului al XX-lea, s-au conturat noi idei, conform cărora guvernul ar putea să elaboreze strategii care să rezolve problemele, în primul rând cele ale economiei. Astfel, s-a stabilit o nouă relație între politică și guvernare, la a cărei geneză a contribuit Keynes. Acesta avea să susțină, puternic argumentat, că în viitor mai degrabă ideile economice decât cele politice vor contura strategiile guvernamentale.

Astfel, „în timp ce neoclasicii au urmărit, în principal, să identifice condițiile echilibrului economic, J.M. Keynes a cercetat cu precădere cauzele dezechilibrelor din economia contemporană”; el avea să militeze pentru înlocuirea strategiilor financiare convenționale (neintervenționiste) cu cele neconvenționale, de factură intervenționistă, cu impact asupra relansării și creșterii economice. Keynesismul, ca tip de strategie financiară, a intrat definitiv și irevocabil în componența acțiunilor economice guvernamentale.

Pe fonful intervenționismului ca politică statală, strategiile financiare (de stabilizare, de creștere și structurare) au abordat probleme din ce în ce mai diverse și mai complexe, legate de aspirațiile majore ale omenirii (stabilitatea, echilibrul, creșterea constantă, deplina ocupare a forței de muncă) și de unele dificultăți cu care se confruntă creșterea economică (crizele economice, inflația, ciclicitatea).

Referindu-se la strategiile economico-financiare privind creșterea economică modernă, S. Kuznets semnala șase trăsături esențiale ale acestora privind ritmurile, structurile și impactul lor, și anume:

Rate ale creșterii produsului total, produsului pe locuitor și populației (care au marcat sporirea acestora de 5-15 ori în decursul unui secol);

Rata înaltă a productivității muncii;

Ritmul rapid al transformărilor structurale din economie (relația dintre ramurile economiei naționale, dintre unitățile de diferite dimensiuni, dintre grupurile socioprofesionale);

Schimbări rapide în structurile sociale și în mentalități (ideologii) ca urmare a urbanizării crescânde și a laicizării problemelor economico-sociale;

Creșterea puterii tehnologiei care a ajutat țările dezvoltate să atragă în rețeaua economiei mondiale practic toate țările lumii și faptul că efectele acestei creșteri economice sunt limitate pentru majoritatea covârșitoare a omenirii.

Pe fondul evidențierii unor limite ale teoriei și strategiilor financiare keynesiste și a înmulțirii criticilor împotriva lor, s-a conturat o stare de nemulțumitre accentuată față de keynesism și dirijism, care a culminat în deceniile șapte și opt ale secolului nostru, declanșând criza keynesismului.

Opozanții doctrinei lui Keynes – monetariștii – au subliniat limitele politicii financiar-fiscale dirijiste în legătură cu sporirea gradului de ocupare a forței de muncă, în măsura în care cheltuielile și investițiile statului, efectuate pe seama impozitelor, frânau cheltuielile și investițiile particularilor. Prin urmare, ei vor lansa un alt tip de strategie a autorităților publice, axată pe politica monetară, ca factor echilibrant și stimulator al creșterii economice, cu impact asupra economiei S.U.A. și Angliei.

Cu toate criticile aduse keynesismului, nici monetarismul nu a putut explica și rezolva problemele economice dificile cu care se confruntă omenirea în prezent, utilizarea sa având ca efect uriașe deficite bugetare.

Strategiile financiare macroeconomice de tip keynesist și monetarist s-au referit la ipoteza unei economii închise, făcând abstracție de relațiile lor externe. Pe măsura aplicării politicilor financiare întemeiate pe aceste strategii au apărut, atât unele carențe ale obiectivelor creșterii economice, cât și unele deficiențe ale modelelor macroeconomice ca instrumente de diagnosticare a parametrilor reali ai creșterii economice pe termen lung, și, mai ales, de soluționare a unor probleme dificile a căror amploare și impact s-au extins la scară planetară.

Aceste dificultăți s-au făcut tot mai puternic simțite în anii ’60-’70, având ca impact accentuarea fenomenelor de dezechilibru și inegalități economico-sociale. Pe acest fundal, al globalizării unor probleme economice dificile (inflația, stagflația, creșterea nefirească a cheltuielilor militare, persistența subdezvoltării, adâncirea decalajelor economice dintre țările lumii, poluarea mediului ambiant) s-au conturat noi strategii financiare publice, dar la scară globală.

Însăși evoluția piețelor financiare actuale reprezintă o expresie a globalizării, cu impact asupra regândirii noilor strategii financiare publice; acestea trebuie integrate „în contextul evoluțiilor care au loc în economia mondială, în conexiune cu procesele și fenomenele economice, cu creșterea interdependențelor dintre economiile naționale, ținând cont de cooperarea în producție dintre firme situate în țări diferite și de amplificarea comerțului internațional”.

Pe fondul internaționalizării activității piețelor financiare naționale, autoritățile statale iau măsuri „în scopul dezvoltării și creșterii eficienței sistemelor financiare, cum ar fi deschiderea piețelor financiare naționale investitorilor străini, încurajarea concurenței și liberalizarea piețelor bursiere, renunțarea totală sau parțială la măsurile de control valutar”. Pentru a se depăși criza creșterii economice – ca obiectiv al politicii financiare – specialiștii au procedat la o amplificare a investigațiilor cuprinzând:

Studiul creșterii economice în sensul larg incluzând și probleme structurale și calitativ, deci și aspecte social-politice;

Trecerea de la modelele macroeconomice la elaborarea de modele globale sau mondiale, impuse de unele probleme care depășesc granițele naționale (penuria de resurse energetice neregenerabile, înmulțirea crizelor mondiale, amplificarea relațiilor internaționale);

Extinderea considerabilă a orizontului de timp în care s-au întreprins investigațiile, acordându-se atenție sporită previziunilor și scenariilor pe termen lung.

Anii ’80 au transformat creșterea economică dintr-un scop al strategiilor financiare, într-un mijloc intermediar utilizat de autoritățile publice pentru înfăptuirea unor obiective care țin de om și de umanitate. „Rezultatul final al acestor necontenite căutări și evoluții l-a constituit conturarea unei viziuni mai profunde și mai cuprinzătoare despre creșterea economică, o viziune umanistă, iar prin dimensiunile ei, o viziune democratică – în beneficiul totalității și umanității – și ecologică – menită să reconcilieze omul și societatea cu natura”. Starea dezvoltării economice se poate măsura printr-o varietate de indicatori economici, incluzând în primul rând PNB real pe cap de locuitor, dar și alți indicatori ca sănătatea, alfabetizarea și longevitatea. Practica economico-financiară a consacrat trei tipuri de strategii de dezvoltare, în cadrul cărora se au în vedere:

substituirea importului și orientarea către exterior a producției;

succesul economiilor recent industrializate (Coreea de Nord, Taiwan, Hong-Kong și Singapore);

rolul guvernului în procesul dezvoltării.

Legat de acest ultim aspect, este de remarcat că una din controversele majore ale dezvoltării economice rămâne în continuare aceea dacă guvernul ar trebui să nu se amestece în a-și dezvolta propria țară. Realitatea economică a acestui secol a oferit, atât exemple de intervenționism keynesian, de monetarism neoliberal, dar și de strategii financiare bazate pe economie la comandă.

În același timp, în contextul democratizării relațiilor dintre puterea politică și cetățeni, sunt promovate noi tipuri de strategii financiare bazate, fie pe consens, fie pe confruntări și proteste virulente. Totodată, se remarcă faptul că în contextul schimbărilor fundamentale percepute în țările Europei Centrale și de Est din anul 1989, strategiile financiare ale puterii publice au dobândit atributul comunicării și au căpătat dimensiuni noi, bazate pe negociere și compromis, de neconceput în perioada dictaturii comuniste.

Prin urmare, strategiile financiare publice ale perioadei actuale au devenit de o complexitate și diversitate nemaiîntâlnite, chiar dacă susțin cauza integrării și regionalizării. Ele se bazează pe modele economico-financiare pentru studierea dezechilibrelor, dar servesc ca mijloace de creștere economică și terapie publică, cultivând ideea de „îmbunătățire” a prestației puterii.

Aceasta este cauza pentru care consider că strategiile financiare se solidarizează cu obiectivele puterii publice și cu scopul guvernării care, așa cum afirma Paul Samuelson, îl reprezintă „menținerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, a unor prețuri stabile, precum și creșterea economică viguroasă”.

Tipuri de modele utilizabile în fundamentarea politicilor financiare

Necesitatea utilizării modelelor economico-matematice în fundamentarea politicilor financiare a crescut ca urmare a importanței măsurării fenomenelor și proceselor economice, „verificării interdependențelor și stabilirii unor norme de care oamenii politici să țină cont”, în adoptarea deciziilor cu efect asupra economiei. În reușita acestui demers, autoritățile publice sunt direct interesate și, de aceea, utilizează metode moderne de previziune și cuantificare a impactului calitativ și cantitativ al deciziilor de politică financiară.

Modelele sunt necesare pentru „simularea unor variante (set) de măsuri alternative de politică economică, pentru creșterea calității și micșorarea timpului în luarea unei decizii, pentru găsirea instrumentelor de politică economică în vederea atingerii unei funcții obiectiv cu respectarea constrângerilor”

Concepția keynesistă a marcat abordarea problemelor economiei contemporane, atribuind guvernului statutul de „rezolvator de probleme” („problem solver”) și influențând politica financiară postbelică, inclusiv sub aspectul trecerii de la stările economico-sociale nesatisfăcătoare denumite generic „probleme”, la soluții de rezolvare și ameliorare cunoscute sub numele de „programe”. Una din problemele mari ale inițiatorilor de programe economico-financiare o reprezintă dinamica valorilor inițiale; acestea se confruntă ulterior cu posibile neconcordanțe cu evoluțiile parametrilor, diferite față de anticipări, cu tensiuni între ideologii, obiceiuri sau chiar tradiții.

Deși valorile sociale sunt favorabile intervențiilor puterilor publice în sprijinul unor grupuri și categorii, multă vreme excluse din conținutul unor programe și politici financiare, resursele aflate la dispoziția celor care se ocupă de astfel de programe pot fi limitate ca rezultat al unui anumit tip de dezvoltare economică. Prin urmare, „utilitatea modelelor și a modelării în cercetarea economică decurge din posibilitatea relativ mai mare de înțelegere și descoperire a unor noi relații cu ajutorul imaginii simplificate a obiectului cercetat, comparativ cu datele mult prea complicate ale realității”. Modelul se construiește de către subiectul cercetării (sau al conducerii) astfel încât să reflecte caracteristicile obiectului, esențiale pentru scopul cercetării.

Indiferent de forma sa, construirea unui model macroeconomic necesită parcurgerea următorilor pași:

Selectarea fenomenelor economice, fixarea cu claritate a premiselor și a cerințelor modelului;

Focalizarea teoriei economice relevante asupra fenomenelor economice selectate;

Stabilirea algoritmului de interpretare a relațiilor între nivelurile de manifestare a fenomenului cercetat;

Formularea ecuațiilor în formă individuală sau sub forma unui sistem;

Colectarea parametrilor și verificarea rezultatelor obținute prin metode statistico-matematice;

Testarea modelului din punct de vedere al performanțelor economice. Testarea se face pe date ex-post, după care urmează găsirea prin simulare a variabilelor endogene ex-ante.

Procesul modelării trebuie să țină cont de complexitatea sistemului economic, de corelarea eforturilor făcute cu efectele scontate, de utilitatea și impactul pe care le exercită în fundamentarea politicilor financiare publice. În plus, confruntarea cu faptele reale și măsurarea capacității unui model nu se pot face prin experimente; „economistul nu poate face experiențe, ci trebuie să se mulțumească cu observații, de exemplu, asupra relațiilor între consumul și venitul familiilor situate în epoci și medii diferite […]. În sistemele economice, experimentarea este exclusă”. Acesta este lucrul care deosebește științele sociale de cele exacte sau experimentale, pentru că obiectul cercetării îl reprezintă individul/comunitatea care nu pot fi testate, supuse simulărilor de către puterile publice, înainte de adoptarea unui set de decizii, inclusiv sub raport financiar.

Rezultă că recurgerea la modele în fundamentarea politicilor financiare se dovedește a fi un act de o responsabilitate extremă, deoarece servește actului guvernării și influențează nivelul de trai ai unei țări și bunăstarea cetățenilor acesteia. Ca atare, există o relație reciprocă între strategii, modele și politici financiare, care se concep și fundamentează într-o succesiune logică, după cum se poate observa și în Fig.nr. 8.

Astfel, la fel ca în cazul strategiilor financiare publice, și modelele economico-financiare pot fi abordate atât la nivel macroeconomic, cât și din perspectivă globală, susținând conotațiile diverse care se dau conceptului de politică financiară.

Unele modele sunt descriptive și au ca scop să explice structura sau comportamentul obiectului cercetat. Un asemenea model a utilizat și J.M. Keynes pentru studierea economiei contemporane. Alte modele sunt normative (analitice) și urmăresc să determine starea optimă a obiectului supus cercetării. Ele se pot prezenta prin simboluri matematice, datele fiind denumite variabile, iar relațiile dintre ele ecuații, inecuații, funcții.

Fig.nr.8.

Sursa: M. Onofrei – „Impactul politicilor financiare asupra societății”, Editura Economică, București, 2000, p.203

Consider că elaborarea unui model nu ușurează foarte mult soarta strategiilor financiare – numai prin interpretarea sa literală – atâta vreme cât autoritățile publice nu au capacitate de reacție rapidă. Altfel spus, modelul în sine nu constituie o realizare dacă nu este urmat imediat de acțiune. Or, practica a dovedit că sunt întârzieri la fiecare etapă, care trebuie cunoscute atât de inițiatorii de modele, cât și de cei care le practică, deoarece acestea perturbează efectele anticipate în faza de elaborare.

Există două tipuri de întârzieri: întârzieri interne și o întârziere externă. Întârzierile interne se referă la timpul necesar consumării unei acțiuni politice, de exemplu scăderea taxelor și creșterea furnizării de bani. Întârzierile interne sunt și ele de mai multe feluri: întârzieri de recunoaștere, de decizie și de acțiuni. Întârzierea externă descrie temporizarea efectelor acțiunii politice asupra economiei.

Întârzierea în recunoaștere este perioada care se scurge între momentul producerii unei perturbări și momentul în care strategii recunosc ce tip de reacție este necesară. Media întârzierii în recunoaștere este de cinci luni. În principiu, această întârziere poate fi negativă dacă perturbarea ar fi putut fi prevăzută și ar fi fost pregătite măsuri potrivite, înainte ca aceasta să se manifeste. Spre exemplu, în perioada Crăciunului cererea de bani este mare și pentru ca aceasta să nu aibă o influență restrictivă asupra masei monetare, banca centrală va satisface această cerere prin răspândirea banilor cu acoperire puternică în mărfuri. În alte cazuri, întârzierea în recunoaștere este pozitivă. Un exemplu pertinent este cazul S.U.A. în timpul recesiunii din 1974-1975, când rata șomajului a început să crească foarte repede în trimestrele III și IV ale anului 1974. totuși, în octombrie 1974, administrația a cerut o creștere a impozitelor, pentru a reduce cererea globală și inflația, care ar fi afectat negativ puterea de cumpărare a populației și așa redusă în urma creșterii ratei șomajului. Președintele a cerut scăderea impozitelor abia în ianuarie 1975, decizie care a exercitat un efect pozitiv.

Întârzierile în decizie reprezintă decalajul dintre recunoașterea nevoii de acțiune și decizia de politică, iar întârzierea în acțiune constituie intervalul dintre decizia luată de puterea politică și implementarea acesteia în practică. Aceste două tipuri de întârziere exercită un impact diferit asupra comportamentelor politicii financiare. Spre deosebire de politica monetară unde întârzierile de decizie și de acțiune sunt scurte, deoarece acțiunile politice se pot întreprinde aproape de îndată ce a fost luată o decizie, acțiunile politicii fiscale sunt mai puțin rapide; odată ce a fost recunoscută nevoia de acțiune a politicii fiscale, administrația trebuia să pregătească cadrul legislativ adecvat acesteia și să-l supună dezbaterii parlamentului, fapt ce constituie un proces de durată.

Indiferent de natura și durata întârzierilor, este necesar ca autoritățile publice să ia atitudine. Trebuie să se hotărască dacă reacționează și, dacă da, ce politici să schimbe. Ar putea să scadă impozitele sau să crească cheltuielile guvernamentale sau/și ar putea folosi o politică monetară expansionistă. Dar trebuie să se cunoască nu numai ce politică să schimbe, dar și mijloacele ce trebuie folosite.

Astfel, unele modele, cum ar fi cele ale relansării ș creșterii economice, au o sferă mai largă de aplicare și oferă anumite elemente de suport politicii financiare. Alte modele, bazate pe multiplicatori sau pe stabilizatori automați, au numai conținut financiar-monetar și servesc, în exclusivitate, fundamentării deciziilor financiar-monetare ale autorității publice.

MODELUL HICKS-HANSEN

Modelul Hicks-Hansen, cunoscut și sub denumirea de modelul „policy mix” sau modelul venituri-cheltuieli, este considerat cel mai reprezentativ dintre modelele creșterii economice echilibrate.

Articolul lui J. Hicks din 1937 intitulat „Domnul Keynes și clasicii” („M. Keynes and the classics”) expune acest model cu ajutorul diagramei IS-LM care reprezintă esența economiei keynesiene. Această formulare a fost popularizată ulterior de A. Hansen în lucrarea „Preferința lichidității și teoria dobânzii și a banilor” (1944), modelul Hicks-Hansen fiind apoi preluat de toate tratatele renumite de economie.

Modelul Hicks-Hansen se bazează pe lucrarea lui Keynes – „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” – împărtășind concepția intervenționistă, prin mijloacele de care dispune statul, care vizează asigurarea unor condiții favorabile evitării dezechilibrelor profunde și creșterii echilibrate a economiei naționale.

Modelul Hicks-Hansen este concretizat în curbele investiții-economii (IS) și cerere-ofertă de monedă (LM). Curba IS are în vedere corelația dintre mărimea investițiilor și a economiilor, ca o condiție a realizării echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor numită și piața reală. Curba IS reprezintă combinațiile ratei dobânzii și a nivelului venitului (producției), astfel încât piața bunurilor să se afle în echilibru. Curba LM, denumită și curba de echilibru a pieței monetare, prezintă toate combinațiile de rate ale dobânzii și niveluri de venit, astfel că cererea de monedă reală să fie egală cu oferta. De-a lungul curbei LM, piața monetară este în echilibru.

În accepțiunea lui Keynes, ca și a autorilor modelului, prin echilibru se înțelege situația în care oferta globală (nivelul de producție Y) este egală cu cererea globală C.

Astfel, „se face abstracție, de intervențiile de timp necesare întreprinderilor pentru adaptare, pentru a urmări variația nivelului cererii; echilibrul avut în vedere aici se referă la piața produselor”.

Conceperea acestui model are la bază anumite premise acceptabile, cum ar fi:

condiția de echilibru de pe piața produselor între oferta globală, reprezentată prin ecuația:

(1)

și cererea globală (C), este definită ca suma unei cereri de bunuri de consum (CS) și a unei cereri de bunuri de investiție (I), reprezentată prin ecuația: . Din această ecuație rezultă că

(2)

venitul național (Y) este repartizat integral în consum (CS) și economii (S), reprezentat prin ecuația:

(3)

de unde rezultă că

Ținând seama de ecuații (2) și (3), condiția (1) de echilibru pe piața produselor se poate scrie astfel:

De unde, după simplificare, se obține ecuația (4) echivalentă cu condiția (1):

(4)

Condiția de echilibru pe piața produselor poate fi, deci, scrisă în două moduri echivalente. Egalitatea economiilor și investițiilor (condiția I = S) nu este decât un alt mod, echivalent, de a scrie egalitatea între oferta și cererea globală (Y = C).

Modelul Hicks-Hansen poate fi reprezentat cu ajutorul a cinci ecuații, și anume:

Funcția venitului: (1)

Cererea de bani: (2)

Funcția de producție agregat: , cu

> și < (3)

Cererea de forță de muncă: (4)

Oferta de forță de muncă: (5)

în care:

r = rata dobânzii;

w = salariul nominal (bănesc);

p = nivelul prețurilor;

=salariul real;

= prima derivată a funcției de producție;

= derivata a doua a funcției de producție.

Întregul model este reprezentat în Fig.nr.9, sub formă de patru cadrane, în care se referă la valorile variabilelor în condițiile deplinei angajări a forței de muncă.

Fig.nr.9. Modelul Hicks-Hansen în formă extinsă

Sursa: M. Blaug – op.cit., p.693

Figura din cadranul I reprezintă diagrama Hicks-Hansen a echilibrului în sistemul keynesian. Cadranul II oferă raportul dintre rata dobânzii și rata salariului. Cadranul III redă ecuațiile (4) și (5) care, împreună, determină nivelul angajării și nivelul salariului real la ocuparea totală a locurilor de muncă. Cadranul IV prezintă funcția de producție agregat, evidențiată de ecuația (3).

Modelul Hicks-Hansen admite că ecuația echilibrului (I = S) este condiționată în realizarea echilibrului de nivelul ratei dobânzii (r) practicate pe piață și de nivelul venitului global (y) care se realizează la un moment dat. În aceste condiții, egalitatea dintre investiții și economii apare ca o condiție a stării de echilibru general, dar a cărei realizare se manifestă în contextul corelației dintre rata dobânzii și venitul global. Dând valori diferite pentru nivelul ratei dobânzii și pentru produsul global, curba IS descrie o dreaptă trasată pe punctele de intersecție dintre mărimea I și S ce corespund corelațiilor dintre r și y. În principiu, se acceptă ideea că venitul global crește atunci când rata dobânzii tinde să scadă (deoarece favorizează investițiile și producția) și invers.

Reprezentarea grafică a curbei IS evidențiază o succesiune de valori pe care le poate lua starea de egalitate între I și S, în funcție de mărimea ratei dobânzii și mărimea venitului global (după cum se poate observa din Fig.nr.10). punctele în care investițiile egalează economiile semnifică, prin prisma ecuației sintetice a stării de echilibru, existența echilibrului real (pe piața bunurilor și serviciilor). Mărimea venitului y devine o funcție descrescătoare a lui r.

Fig.nr.10. Curba IS

Curba LM reprezintă starea de echilibru monetar rezultată din confruntarea cererii cu oferta de monedă pe piața monetară. Egalitatea presupusă de cererea și oferta de monedă, ca expresie a echilibrului monetar, se realizează tot în contextul interacțiunii dintre rata dobânzii și mărimea produsului global. Pe piața monetară, fluxurile bănești care decurg din manifestarea cererii de monedă în corespondență cu oferta de monedă se desfășoară într-o manieră diferențiată, după cum sunt generate tranzacțiile de vânzare-cumpărare de bunuri și servicii sau participările la operațiunile speculative pe piața hârtiilor de valoare.

În descrierea curbei LM în corelație cu rata dobânzii (r) și venitul global (y) se admite că oferta de monedă poate influența nivelul ratei dobânzii. Pe un plan mai larg, se realizează o interacțiune între mărimea cererii de monedă și rata dobânzii, respectiv venitul global. Creșterea ofertei de monedă devine un factor ce poate determina o diminuare a ratei dobânzii (r) și o creștere a venitului total (y).

Forma sub care se prezintă curba LM decurge din faptul că piața monetară înglobează două segmente în cadrul cărora cererea și oferta de monedă evoluează diferit. Astfel, Keynes a descompus curba cererii de bani în Dn=L1(y) + L2(r), unde L1(y) reprezintă cererea de bani pentru tranzacții, iar L2(r) reprezintă cererea de bani pe piața speculativă. Dorința de a păstra bani în scopul speculației pe piața acțiunilor constituie singura sursă de elasticitate a dobânzii funcție de cererea de bani. Cererea de bani destinată finanțării tranzacțiilor viitoare și reflectării rezervelor de siguranță împotriva situațiilor neprevăzute între venituri și cheltuieli variază numai în raport cu nivelul venitului în bani; cererea de bani pentru speculații este influențată de nivelul dobânzii.

Curba LM este reprezentată în Fig.nr.11, în cadrul căreia sunt puse în evidență segmentele L1M1 și L2M2. În acest context devin importante proporțiile la care se ridică operațiunile monetare pe cele două segmente. Cu cât tranzacțiile de vânzare-cumpărare de bunuri și servicii au amploare mai mare, creșterea masei monetare se regăsește în corespondență cu creșterea venitului global și presupune menținerea ratei dobânzii la un nivel mai scăzut. Situația este inversă, dacă amploarea operațiunilor speculative este mai mare (o rată a dobânzii ridicate determinând restrângerea investițiilor și de aici scăderea venitului global).

Fig.nr.11. Curba LM

În concepția aflată la baza acestui model, starea de echilibru economic în sens general poate fi caracterizată doar prin condițiile de echilibru ce s-ar verifica pe cele două piețe (a bunurilor și serviciilor și monetară). Modelul Hicks-Hansen concepe starea de echilibru general pornind de la întrepătrunderea celor două piețe, astfel încât stările de echilibru concepute separat să se regăsească într-un cadru comun. În acest scop, este realizată o reprezentare grafică axată pe intersecția curbei IS cu LM, prin Fig.nr.12.

Fig.nr.12. Reprezentarea grafică axată pe intersecția curbei IS cu LM

Potrivit acestei reprezentări grafice, punctul inițial de echilibru y1 (de pe axa variației produsului global) este considerat la intersecția dintre curba IS în starea inițială și curba LM în starea inițială (punctul A). Față de starea inițială considerată în acest model se admite, potrivit concepției keynesiene, intervenția statului pentru asigurarea creșterii economice și contracararea factorilor echilibranți, prin politici bugetare și monetare de ajustare macroeconomică. Astfel, prin promovarea unor decizii de politică financiar-monetară, care vizează creșterea investițiilor, este posibilă deplasarea curbei IS spre dreapta, adică în poziția IS’. Creșterea investițiilor reprezintă suportul creșterii producției și al asigurării locurilor de muncă, cu impact și asupra forței de muncă, influențând echilibrul pe piața muncii.

Alături de intervenția statului la aplicarea politicii fiscal-bugetare concretizate în creșterea investițiilor conduc la un alt punct de intersecție a curbelor IS și LM. Intersecția se realizează în punctul B, în care curba IS s-a deplasat deja la dreapta, iar curba LM s-a menținut în aceeași poziție.

Acțiunea autorităților publice cu ajutorul instrumentelor de politică monetară are în vedere influențarea stării de echilibru general, în condiții de creștere economică, prin prisma modificării raportului dintre cererea de monedă și oferta de monedă. Astfel, în prim plan apare posibilitatea creșterii masei monetare, deci a ofertei, în corespondență cu cererea de monedă sporită, ca urmare a creșterii venitului global. Sporirea masei monetare schimbă raportul dintre cererea și oferta de monedă, în sensul unei oferte sporite față de o cerere constantă, fapt care determină reducerea ratei dobânzii pe piața monetară. Scăderea ratei dobânzii antrenează o sporire a investițiilor și, implicit, creșterea venitului global. Ca urmare, curba LM, când înregistrează creșteri ale cererii de monedă, se deplasează spre dreapta, intersectând curba IS în punctul C.

Corelarea celor două tipuri de politică financiar-monetară evidențiază posibilitatea realizării unei creșteri economice echilibrate, reflectată într-o mărime y2 a produsului național ca nou punct de echilibru identificat cu linia BC perpendiculară pe OY.

La înțelegerea corectă a mecanismului explicativ reprezentat de modelul Hicks-Hansen a contribuit și economistul J. Tinbergen, care a elaborat principiul conform căruia: „pentru ca sistemul liniar de ecuații să aibă o soluție unică, numărul instrumentelor de politică independentă trebuie să fie egal cu numărul obiectivelor urmărite independente”. Dacă variabilele instrumentale sunt mai numeroase decât variabilele obiectiv, numărul ecuațiilor este superior celui al necunoscutelor și se obține un număr infinit de soluții. Invers, dacă obiectivele sunt mai multe decât instrumentele aflate la dispoziție, sistemul nu poate fi soluționat. Adaptând criteriul lui Tinbergen la realitatea economico-financiară, R. Mundell a emis un criteriu substitut („second best”) care spune că „fiecare instrument de politică economică trebuie orientat spre obiectivul asupra căruia poate exercita cel mai puternic impact comparativ”

Luând în analiză situația economiei în care numai politica fiscală și cea monetară sunt utilizabile pentru atingerea echilibrului intern și a celui extern, Mundell orientează politica monetară înspre obiectivul extern, iar politica fiscală – înspre obiectivul intern. El ajunge la această concluzie comparând pentru cele două instrumente raporturile între efectul asupra activității economice interne și efectul asupra balanței de plăți.

Impactul exercitat de politica monetară trebuie analizat diferențiat, atât funcție de tipul cursului de schimb (fix sau flotant), cât și de potențialul economiei. Astfel, în condițiile cursurilor de schimb fixe, politica monetară exercită un impact dublu asupra balanței de plăți; „o dată prin succesiunea de efecte pe lanțul de cauzalitate rata dobânzii – investiții – venit – importuri și a doua oară prin efectul asupra mișcării de capital”, punând în umbră potențialul activ al politicii fiscale. Meritul politicii monetare este supradimensionat de Mundell și Fleming, mai ales în cazul cursurilor flexibile, care consideră că instrumentul monetar „poate reprezenta uneori singura cale de realizare a echilibrului intern […] Aceasta se datorează faptului că, atunci când rata dobânzii este fixă și masa monetară constantă, numai un singur nivel al venitului global real poate asigura egalitatea între cererea și oferta de bani; creșterea cheltuielilor guvernamentale nu ar putea mări acest nivel, ci ar duce numai la importuri suplimentare”.

„Monetizarea” propusă de Hicks, prin noua interpretare a modelului IS-LM considerată o trădare față de concepția lui Keynes, deși Hicks însuși afirma că nu a întâmpinat obiecții din partea lui Keynes.

Însă, tot Hicks este cel care și-a exprimat anumite rezerve asupra utilizării abuzive a modelului IS-LM, în articolul său „IS-LM o explicatie” („IS-LM an explanation”).

Prin urmare, este necesară combinarea rațională a măsurilor de politică fiscală cu cele de politică monetară, pentru ca efectele să fie complementare și să asigure condiția de echilibru și de creștere economică. Această corelare include, de asemenea, influențarea echilibrului pe piața muncii, pentru că gradul de ocupare a forței de muncă este în legătură directă cu oferta de locuri de muncă.

Modelul Hicks-Hansen, ca și altele concepute de teoria economică actuală, are în vedere punerea în valoare a instrumentelor financiar-monetare, în scopul realizării unor obiective ale dezvoltării economico-sociale generale. Rolul acestor instrumente se reliefează prin prisma măsurilor de politică fiscal-bugetară care implică finanțele, atât în plan teoretic, cât și tehnic-aplicativ, respectiv măsurile de politică monetară care încadrează în acest context accepțiunea largă dată finanțelor.

MODELUL HARROD-DOMAR

Teoriile neokeynesiste despre creșterea economică din perioada postbelică au ca punct de plecare modelul Harrod-Domar care a rezultat din preocuparea de dinamizare a modelului keynesian de explicare a mecanismului de funcționare a economiei contemporane. Spre deosebire de Keynes, care, în demersul său, urmărește nivelul cererii efective în raport cu dimensiunea venitului global (Y), neokeynesiștii pleacă de la mărimea producției; ei cercetează sporirea venitului național (creșterea economică ) în funcție de dimensiunea economiilor și de necesarul de capital pentru o unitate de venit suplimentar, ținând seama de progresul tehnic.

Analiza dinamică întreprinsă de neokeynesiști avea două sarcini de ordin teoretic: pe de o parte, să explice relația cantitativă de natură tehnico-economică dintre diferitele variabile ale modelului de creștere economică pe care l-au folosit; pe de altă parte, să identifice diferite tipuri de rate ale creșterii, în funcție de obiectivele urmărite, atât de agenții economici priviți în mod individual, cât și de societate în ansamblul ei.

Modelul Harrod-Domar de creștere economică a fost construit cu ajutorul a două tipuri de variabile:

variabile endogene: venit (Y), investiții (I), economii (S), capital (K), rata de creștere a venitului (G);

variabile exogene: creșterea populației, progresul tehnic și nivelul productivității muncii, denumite și condiții fundamentale ale creșterii.

Autori modelului au introdus doi parametrii noi care să exprime relațiile funcționale dintre creșterea investițiilor și creșterea venitului; este vorba despre coeficientul capitalului și eficiența investițiilor. Coeficientul capitalului a fost introdus de R.F. Harrod pentru a determina cât capital suplimentar este necesar pentru a obține sporirea produsului, respectiv a venitului (Y) pe o unitate. Acest parametru se poate calcula atât în expresie medie (), cât și în expresie marginală (). Eficiența investițiilor în expresie marginală () este un parametru introdus de E.D. Domar pentru a determina cât produs sau venit se poate obține pe unitatea de capital suplimentar investit. Formula acestui parametru este: .

Cei doi parametrii exprimă în forme diferite aceeași relație între creșterea investițiilor și creșterea venitului, pornind de la repere diferite. Harrod are ca punct de plecare sporul de venit, încercând să determine cu cât trebuie să crească volumul capitalului pentru atingerea obiectivului (o anumită rată a creșterii economice). La rândul său, Domar are ca punct de plecare sporul de capital, încercând să identifice rezultatul obtenabil (cât de mare este creșterea venitului) pe o unitate de capital suplimentar. Ecuația fundamentală a modelului Harrod-Domar de creștere economică este:

Această ecuație arată că, dacă știm ce pondere are venitul național (Y) se economisește (s) și deci urmează a fi investită, precum și cât capital avem nevoie (Cr) pentru a spori venitul cu o unitate, se poate stabili rata de creștere a venitului național (G). R.F. Harrod distinge două tipuri diametral opuse de rate ale creșterii economice, și anume:

rata garantată a creșterii economice (Gw), satisface interesele întreprinzătorilor, chiar dacă nu asigură folosirea deplină a tuturor factorilor (îndeosebi a mâinii de lucru), presupunând existența șomajului;

rata naturală a creșterii economice (Gn), asigură folosirea tuturor factorilor de producție (mână de lucru, capacități de producție, resurse naturale), dar s-ar putea să nu satisfacă interesele întreprinzătorilor.

Rata reală de creștere (G) oscilează între rata naturală și rata reală de creștere, fapt ce exprimă, după părerea lui Harrod, instabilitatea economiei contemporane de piață, după cum urmează:

dacă G < Gw există recesiune;

dacă G > Gw economia este în expansiune;

dacă G < Gn există șomaj.

Pentru atenuarea acestor oscilații, Harrod propune intervenția statului în economie prin intermediul politicilor financiar-monetare de „stop and go”. Concret, este vorba despre folosirea politicii fiscal-bugetare și a politicii monetare în scopul de a influența comportamentul agenților economici. Astfel, când economia este „prea încălzită”, crește cererea, sporesc investițiile, cresc veniturile și salariile, necesitând intervenția statului pentru a frâna această expansiune („stop”) prin creșterea impozitelor și urcarea ratei dobânzii. Invers, când se constată o stagnare a activității economice (prin investiții și cerere de mărfuri pe piață reduse), este necesară stimularea („go”) activității economice prin reducerea impozitelor, a ratei dobânzii și sporirea ofertei de masă monetară.

Contribuția lui Harrod și Domar în analiza macroeconomică s-a materializat în evidențierea unor corelații interesante care decurg din abordarea dinamică a acestor probleme, semnalând o serie de contradicții și situații conflictuale care ridică probleme serioase în fața organismelor economice particulare și statele. Acest model a demonstrat în mod convingător faptul că unul dintre factorii esențiali ai creșterii economice îl constituie investițiile, în limitele fixate de costul acesteia și de capacitatea de economisire a societății respective.

MODELUL „CREȘTERII ZERO”

Modelul „creșterii zero” se constituie într-o alternativă viabilă la care autoritățile publice pot recurge, ca răspuns la concluziile pesimiste rezultate din lucrarea „Limitele creșterii” (1972) – primul raport către „Clubul de la Roma”. Din aceste calcule și concluzii se desprinde ideea că, în secolul al XX-lea, creșterea economică a avut caracter exponențial. Dacă această creștere a variabilelor va continua și în viitor, autorii modelului (Forrester și Meadows) susțin că omenirea se va confrunta în secolul al XXI-lea (2030) cu o catastrofă, întrucât va atinge limite de netrecut ale creșterii economice.

Aceată viziune considerată ca fiind apocaliptică este susținută de neconcordanța dintre ritmul de creștere al populației (mai mare) și ritmul de creștere al producției agricole (mai mic), insuficiența resurselor și ruperea echilibrului ecologic, ca urmare a excesului de poluare.

Remediul propus de către autorii modelului constă în strategia „creșterii zero”. Aceasta presupune recurgerea la măsuri care vizează menținerea în echilibru a „buclei” pozitive (sporul natural) al fiecărei variabile (natalitate, investiții suplimentare, sporul producției și al venitului) cu „buclă” negativă (scăderea naturală) a acestora (mortalitate, amortisment). Efectul aplicării acestui model se materializează în oprirea creșterii economice (a sporului de venit național pe locuitor), fără ca aceasta să însemne stagnare economică (inactivitate).

Dincolo de viciile de construcție ale modelului, bazat pe luarea în considerație a numai cinci variabile și ignorarea diversităților structurale (tipuri de state, de structuri sociale și de proprietate), mesajul său este mai degrabă unul de avertizare privind învechirea anumitor structuri politice și economico-sociale și a mentalităților; acestea împiedică funcționarea normală a economiei și impun intervenția puterilor publice pentru schimbarea lor.

În planul politicii financiare, consider că acest model se dovedește a fi util și actual, în condițiile mutațiilor profunde petrecute în plan economic, politic și social în Europa Centrală și de Est, după 1989, inclusiv în țara noastră. Oportunitatea „creșterii zero” reprezintă un obiectiv al politicilor economico-financiare guvernamentale pentru fostele țări socialiste, confruntate cu grave dezechilibre și disfuncționalități, în contextul tranziției la economia de piață. Totodată, nivelul creșterii economice, cu impact asupra mărimii produsului intern brut a reprezentat un criteriu de clasificare a țărilor foste socialiste pe grupe și niveluri de dezvoltare, influențând imaginea în plan extern (prin ratingurile stabilite de agențiile internaționale), tratamentul din partea organismelor financiar-bancare internaționale și, mai ales, integrarea în structurile euro-atlantice.

MODELUL „CREȘTERII ORGANICE”

Modelul „creșterii organice” reprezintă o încercare de îmbunătățire a modelului „creșterii zero”, încercând să descopere „sindromul general de criză a dezvoltării”. Publicat în lucrarea „Omenirea la răspântie” (1975) – considerată al doilea raport către „Clubul de la Roma” – modelul respinge ideea dezvoltării la întâmplare, arătând că nu creșterea economică generează criza, ci caracterul anarhic al acesteia, care determină epuizarea resurselor. Ideea fundamentală a modelului o reprezintă: „creșterea liberă este canceroasă, cea controlată este organică”.

Cea mai importantă inovație metodologică constă în luarea în considerație a diversității lumii, ținând cont de localizarea geografică, nivelul de dezvoltare economică, politică și tehnologică al statelor.

Din punct de vedere al politicii financiare, mesajul acestui model constă în concentrarea eforturilor autorităților publice pentru reducerea cheltuielilor publice, pentru înarmare și creșterea cheltuielilor publice destinate combaterii poluării. Totuși, modelul nu explică premisele obiective și subiective ale trecerii la creșterea economică organică. În plus, el creează unele semne de întrebare puterilor publice, prin „ambiguitățile care însoțesc viziunea despre raportul dintre sporirea unuia dintre suveranitatea națională și interdependențele dintre națiunile lumii (impresia că sporirea unuia dintre termeni ar presupune neapărat diminuarea celuilalt, ceea ce nu corespunde realității)”.

Atitudinea generală a modelului este, pe ansamblu, constructivă și progresistă, constituindu-se într-o pârghie pentru atenuarea inegalităților, dezordinii și nedreptăților.

Controverse privind aplicarea modelelor cu impact financiar-monetar

Experiența aplicării politicilor financiare fundamentale pe monede de tip intervenționist și neoliberal-monetarist a generat atitudini adverse. Pe de o parte „keynesismul a șocat, dar s-a și impus rapid în atenția celorlalte curente de gândire economică, a oamenilor politici și a organizațiilor obștești” prin trei trăsături, și anume:

Recunoașterea faptului că instabilitatea și dezechilibrele constituie forme de manifestare a economiei de piață contemporane;

Examinarea modului de funcționare a economiei de piață, nu numai la scară microeconomică, ci mai ales la nivel macroeconomic;

Legitimarea intervenției statului în economie, respectiv acceptarea dirijismului ca politică economico-financiară.

Pe de altă parte, aplicarea politicilor fiscal-bugetare s-a lovit de anumite dificultăți tehnice, cum ar fi:

greutatea de a reuni prin intermediul bugetului condițiile necesare relansării economice;

decalajele temporare datorate întârzierilor în luarea deciziilor și execuția politicilor, transformate în adevărate surse de risc ale intervenției, aflate în contratimp față de efectele măsurilor anticiclice;

atenuarea în economiile actuale a efectului multiplicator al deficitului bugetar datorită unor fenomene imprevizibile (creșterea ponderii cheltuielilor sociale, majorarea presiunilor fiscale, accentuarea procesului de globalizare economică).

Toate acestea i-au determinat pe criticii politicii financiare neokeynesiste să afirme că „lumea occidentală a ieșit de sub imperiul gândirii lui Keynes de mai bine de două decenii, aflându-se într-o lume tot mai deschisă, stimularea cererii interne nu mai stimulează creșterea producției naționale, ci pe cea a importurilor, conducând la dezechilibre majore ale balanței de plăți”

Prin urmare, prin criticile aduse modelelor de sorginte keynesistă s-a evidențiat că intervenționismul, ca tip de politică fiscal-bugetară se află la originea efectelor de destabilizare, efectelor de compensare, efectelor de evicțiune și a efectelor inerente ale redistribuirii.

Efectele de destabilizare reprezintă rezultate neașteptate, în dezacord cu scopul stabilizării conjuncturale care au pus sub semnul întrebării oportunitatea acțiunilor bugetare. Efectele destabilizatoare sunt datorate, fie comportamentului subiecților economici, fie caracterului asimetric al politicii bugetare (axat mai mult pe deficit decât pe excedent). Astfel, comportamentul subiecților economici nu poate fi anticipat, având drept consecințe:

expansiunea salariilor, ca urmare a efectului multiplicator al acestora. Astfel, în perioadele de expansiune, creșterea automată a impozitelor îi determină pe subiecții economici să ceară salarii tot mai mari, pentru a compensa mărimea prelevărilor fiscale. Deci, progresivitatea sistemului fiscal poate încuraja mărimea salariilor, dar limitând cererea și, implicit, consumul;

lipsa de eficacitate a politicii fiscal-bugetare asupra veniturilor permanente. Astfel, dacă se face o disociere între veniturile aleatorii și veniturile permanente, se constată că politica bugetară are un efect slab asupra acestora din urmă; relansarea economică, prin recurgerea la instrumente fiscal-bugetare, nu determină creșterea veniturilor permanente (pe care se bazează consumul) „riscând pe termen mediu efectele perverse, iar pe termen scurt având o eficacitate redusă”. Nici teoria, nici practica economico-financiară nu au putut susține că o creștere a cererii agregate în perioadele de șomaj nu generează o creștere inflaționistă a P.I.B.

E0

Graficul nr. 3 Efectele politicii financiare expansioniste

Sursa: I. Văcărel (coord.) – „Finanțe publice”, ediția 1999, op.cit., p.714

Din graficul nr.3 rezultă că, prin practicarea unei politici financiare expansioniste curba cererii agregate se deplasează din poziția D0D0 la D1D1, schimbând punctul de echilibru dintre cerere și ofertă (SS) din poziția E0 în E1. Intervenția autorităților publice prin măsuri fiscal-bugetare a determinat, într-adevăr, o creștere a producției și, implicit, a P.I.B. real, dar, în același timp, a generat și creșterea prețurilor, deci o anumită doză de inflație. O creștere neinflaționistă a P.I.B. este posibilă dacă ritmul de creștere al P.I.B. este superior ritmului de creștere al prețurilor. „Această ipoteză se poate realiza în fapt atunci când gradul de utilizare al resurselor economice se situează la un nivel suficient de scăzut, în paralel cu existența unei concurențe existente, astfel încât cererea suplimentară pentru factorii de producție disponibili să nu antreneze majorări de costuri și de prețuri. În acest caz, curba ofertei SS ar trebui să fie relativ plană (așa cum consideră teoreticienii keynesiști), cel puțin pe termen scurt, pentru a se obține progrese substanțiale ale P.I.B. cu rate aferente ale inflației cât mai mici”.

Totuși, se poate aprecia că această neîmplinire a modelului intervenționist nu poate fi imputată lui Keynes, atâta vreme cât nici el nu a susținut că, prin politica fiscal-bugetară, statul poate rezolva concomitent și problema șomajului și pe cea a inflației. Dimpotrivă, el a fost conștient că trebuie să aleagă între aceste „două rele gemene” – inflație și șomaj și a preferat să opteze pentru reducerea șomajului, chiar cu prețul creșterii inflației. În concluzie, Keynes nu a „promis” o creștere economică neinflaționistă. Prin urmare, consider că politica fiscal-bugetară și-a dovedit, prin aplicarea sa, eficiența, oferind soluții convingătoare acțiunii autorităților publice.

Relansarea economică ineficientă, cu efecte negative asupra bugetului, datorată comportamentului advers al agenților economici; aceștia țin cont de venitul pe care-l scontează pe ansamblul vieții economice și mai puțin pe venitul la un moment dat. Or, orizontul de acțiune al politicilor fiscal-bugetare este pe termen scurt și vine în contradicție cu ciclul de viață al agenților economici (pe termen lung), având efecte, fie creșterea cheltuielilor, fie reducerea impozitelor.

Efectele de compensare pornesc de la faptul că măsurile decise la nivelul bugetului pot adesea fi compensate prin acțiuni contrare de către colectivitățile locale sau întreprinderile publice (comportament specific îndeosebi statelor cu structură administrativă de tip federal sau în care colectivitățile dispun de autonomie financiară). Astfel, o politică bugetară expansionistă la nivel național poate fi, în parte, compensată printr-o politică bugetară restrictivă la nivel local.

Efectele de evicțiune (deposedare, înlocuire) sunt specifice finanțării deficitelor bugetare prin împrumuturi de stat. Acest efect are la bază „tocmai pierderea de resurse și diminuarea cheltuielilor, în primul rând a investițiilor de capital în sectorul privat, ca urmare a translării resurselor, mai ales sub forma împrumuturilor la dispoziția statului, pentru a spori cheltuielile publice. El constă în faptul că, astfel, ar avea loc numai o înlocuire sau înlăturare a cheltuielilor private de către cele publice, care se realizează, în principiu, prin fluxurile financiare de împrumut dinspre sectorul privat spre cel public”.

Efectul de evicțiune contestă, astfel, efectul pozitiv al multiplicatorului cheltuielilor publice (în viziunea lui Keynes) care „accelerează activitatea economică și, în consecință, viteza de circulație a monedei, deci economisirea, deficitul bugetar încurajând cheltuielile private”.

Prin urmare, în viziune monetaristă, apelul la împrumuturi de stat pentru finanțarea „deficitului bugetar reprezintă o soluție contraproductivă, cu atât mai mult cu cât ea include pericolul amplificării proceselor inflaționiste, având efecte de dereglare a fluxurilor financiar-monetare și a mecanismelor pieței în ansamblu. Din acest unghi de abordare, practicarea împrumuturilor de stat în scopul acoperirii de cheltuieli publice bugetare sporite favorizează creșterea consumului public în detrimentul investițiilor private”.

Dintr-un anumit punct de vedere, această abordare pare a fi îndreptățită, dacă analizăm mecanismul de realizare a acestor fluxuri specifice pieței capitalului de împrumut. Astfel, dacă admitem că „statul decide să se împrumute pe piața internă, într-un moment în care rata (inițială) a dobânzii este „di”, declanșarea operațiunii de plasare (contractare) a împrumutului de stat va mări cererea de fonduri de împrumut, în timp ce oferta se presupune a rămâne constantă, va determina o rată a dobânzii (dr) superioară celei inițiale.

Sintetic, mutațiile ce survin în condițiile presupuse anterior pot fi redate prin relațiile următoare:

(1)

(2)

(3)

iar:

(4)

în care:

cererea totală inițială pe fonduri de împrumut;

cererea de împrumut a statului;

cererea de fonduri de împrumut rezultată după lansarea împrumutului de stat;

oferta totală constantă de fonduri de împrumut;

Este evident că, față de o mărime constantă a ofertei de fonduri de împrumut, mărind cererea și oferind o dobândă mai mare pentru sporirea atractivității sale, „împrumutul public determină creșterea ratei dobânzii pe piața financiară, ceea ce poate antrena și o reducere a investițiilor private, prin reorientarea creditorilor spre plasamente în titluri de stat”.

Cu toate acestea, abordarea monetaristă a pierdut din vedere faptul că soluția keynesistă de finanțare a deficitului bugetar prin împrumut de stat s-a impus într-un moment de criză economică profundă, marcată de o rată ridicată a șomajului, pe fondul lipsei de investiții, atât în sectorul public, cât și în cel privat. Mai mult, keynesismul s-a aplicat cu rezultate bune, existând chiar momente de glorie ale acestei doctrine în perioada 1936-1968. Adepții liberalismului „au recunoscut însemnătatea analizei economice și a terminologiei macroeconomice folosite de Keynes”, iar într-o lucrare din 1968, însuși M. Friedman preciza, în acest sens, că „Noi toți folosim limbajul și aparatul keynesian”.

Astfel, „angajarea de către stat a unor titluri bănești axate pe redistribuirea capitalului privat inactiv poate fi privită și ca o cale de readucere în circuitul economic a unor resurse disponibile. Ea poate induce și o relansare a economiei, ca suport a amplificării viitoare a fluxurilor de constituire a fondului bugetar și al unei posibile reechilibrări bugetare, (în viitor), în corespondență cu fluxurile de rambursare a împrumutului și plată a dobânzilor aferente”.

Prin urmare, efectul de evicțiune își pierde suportul rațional „deoarece sporul de producție și de P.I.B. indus de finanțarea cheltuielilor publice corespunzătoare deficitului bugetar nu poate fi contestat prin presupusa reducere a acestora în sectorul privat”. În practică însă, ne este necesară gestionarea rațională a resurselor financiare procurate prin împrumut, deoarece „finanțarea prin împrumuturi a unor cheltuieli publice neraționale, amplificate de plata dobânzilor și comisioanelor, poate duce la folosirea implicită sau explicită a emisiunii inflaționiste de monedă, cu tot cortegiul de urmări nefaste pe care aceasta le antrenează”

Efectele de redistribuire acționează atât în sens pozitiv, prin transformările prelevate de la familiile cele mai bogate de care beneficiază familiile defavorizate, cât și în sens negativ, „fiind din punct de vedere al echității efecte perverse, generate prin redistribuire verticală negativă”. Eficacitatea redistribuirii verticale a veniturilor rămâne incertă, deoarece rezultatul efectiv este incorect și insuficient cunoscut, fapt demonstrat și de analizele recente în țările dezvoltate. Localizarea efectelor de redistribuire sub semnul incertitudinii este determinată de „socializarea” P.I.B. și de preluarea de către stat a unui volum însemnat de sarcini vizând protecția socială, pe fondul transformării acestuia într-un „instrument de sprijinire a politicii de instituire a condițiilor sociale generale” și de dezvoltare a economiei sociale.

Realitatea economico-financiară a demonstrat faptul că activitatea statului nu funcționează întotdeauna pe criterii de eficiență. După cum aprecia Leon Walras, „statul nu își vinde serviciile pe piață, nici pe baza principiului liberei concurențe sau al egalității dintre prețul de vânzare și prețul de revenire, nici al principiului de monopol sau al maximizării produsului net. Acesta le vinde în pierdere, oferindu-le uneori gratuit… în virtutea faptului că serviciile de stat sunt obiectul unei consumații colective, nu individuale”

Interpretarea acestui text îmi permite să concluzionez că intervenția statului în economie se poate produce numai în măsura în care acesta este capabil să înlăture efectele negative ale pieței; altfel, ea nu se legitimează, ci, dimpotrivă, devine dăunătoare. Astfel, se poate acorda credit opiniei monetariștilor, conform căreia alegerea instrumentelor de politică financiar-monetară nu trebuie să depindă de percepțiile sau de opiniile guvernului ori ale politicienilor în ceea ce privește comportamentul economiei. În folosirea instrumentelor politice, vizând realizarea echilibrului macroeconomic, monetariștii au în vedere, în mod deosebit, manipularea părții de ofertă agregată. Din prezentarea succintă a modurilor de abordare a dezechilibrelor de către cele două curente de gândire (keynesism – monetarism) au reieșit diferențe notabile. Disputele dintre teoreticieni s-au concentrat în jurul a trei mari probleme:

viteza cu care piețele (în mod special piața muncii) reacționează la schimbări;

felul în care sunt formate și luate în considerație anticipațiile;

importanța relativă a celor două orizonturi de timp – termen scurt și termen lung.

Astfel, monetariștii sunt mai puțin optimiști în ceea ce privește reacția pieței forței de muncă. Ei cred că această reacție implică o durată mai mare de timp. De asemenea, ei acceptă faptul că și comportamentul macroeconomic pe termen scurt diferă de cel pe termen lung. Totodată, nu există o unanimitate de vederi în legătură cu formarea anticipațiilor. Aceste principii de politică financiar-monetară au fost acceptate și dezvoltate ulterior, de către teoreticienii politicii ofertei (noua „coloratură” a monetarismului).

Dacă susținătorii teoriei ofertei („supply side economics”) și-au manifestat un optimism excesiv în privința impactului favorabil pe care îl exercită aplicarea sa în economie, criticii aduc o seamă de argumente împotriva utilizării acesteia ca politică financiară stimulativă. Prin urmare, și în acest caz pot apărea efecte negative ale aplicării politicii ofertei, raportat la echilibrul economico-financiar, astfel:

impactul exercitat asupra creșterii ofertei agregate este redus deoarece nimeni nu poate garanta că populația activă va lucra mai mult ca efect al reducerii impozitelor; dimpotrivă, este posibil ca aceasta să lucreze mai puțin, beneficiind de un nou venit disponibil mai mare. În mod similar, dacă reducerea impozitelor conduce la creșterea potențialului de economisire, oamenii pot să realizeze că obiectivele lor de economisire se pot îndeplini mai facil și pot reacționa prin a economisi mai puțin;

practica a demonstrat că dacă reducerea cotelor de impozitare este o operațiune relativ simplu de efectuat, nu același lucru se poate spune și în ceea ce privește reducerea cheltuielilor publice, ca o consecință a diminuării gradului de implicare statală în viața economico-socială. Dimpotrivă, o asemenea măsură este nepopulară și are puțini sorți de izbândă;

reducerile fiscale nu stimulează investițiile imediat, deoarece este nevoie de anumite perioade de timp pentru demararea acțiunilor de proiectare, finanțare și execuție a acestora. Astfel, pe piață se manifestă o creștere a cererii pentru bunuri de investiții, înainte de a se realiza expansiunea capacităților de producție existentă. Deci, mai întâi sporește cererea agregată, efectele asupra sporirii ofertei agregate manifestându-se mai târziu;

în plan social, această politică exercită un impact nefavorabil, deoarece contribuie la creșterea inechităților în distribuirea veniturilor în societate. Persoanele care trăiesc din veniturile provenite din muncă beneficiază numai de o singură acțiune de relaxare fiscală, numai ca urmare a reducerii ratei de impozitare a salariilor; persoanele care dețin deja averi importante (sub formă de acțiuni, depozite bancare, titluri de stat, patrimoniul propriilor firme) beneficiază din plin de măsurile de relaxare fiscală;

bugetul de stat înregistrează pierderi de resurse, fiind necesară, pe fondul relaxării fiscale, reducerea echivalentă si simultană a cheltuielilor bugetare, pentru menținerea deficitului bugetar în limite de finanțare neinflaționiste. În absența unei asemenea concordanțe între nivelul fiscalității și cel al cheltuielilor, „notele de plată” ale guvernelor se încarcă excesiv, atât pe plan intern, cât și internațional, degenerând în falimentul modelelor de politică financiară și reducând simțitor prestația acestora, invalidată de mediul economico-social. Consider că, în prezent, politica financiară a autorităților publice necesită o nouă abordare în plan strategic, axată pe combinarea rațională a instrumentelor fiscal-bugetare cu cele monetare, ca premisă a realizării creșterii economice.

CAPITOLUL III

POLITICI FINANCIARE ȘI IMPACTUL LOR ÎN ȚĂRILE AFLATE ÎN TRANZIȚIA LA ECONOMIA DE PIAȚĂ

Conceptul de tranziție și specificitatea politicilor financiare promovate

Termenului „tranziție” îi pot fi acceptate mai multe sensuri. De-a lungul timpului au avut loc ample dezbateri despre tranziție. Termenul s-a referit inițial la mișcarea de la feudalism la capitalism, iar pentru marxiști tranziția a generat un sistem economic bazat pe dualitatea dintre socialism și egalitate. Pentru liberali, tranziția a însemnat o transformare fără precedent a societății tradiționale care și-a creat propriul sistem de valori unde democrația, capitalismul și societatea civilă constituie fundamentul acesteia.

În ultimii ani, pentru prima oară în teoria socială, tranziția a ajuns să însemne ceva inedit: mișcarea de la comunism la capitalism. Sensul transformărilor sociale și istorice rămâne același, dar timpul pare să se scurgă în sens invers, înglobând poate cele mai dramatice transformări economico-sociale de până acum. Așadar, termenul de tranziție vizează un anumit simț al instabilității, chiar al efemerului și al reconstrucției. „Fiecare perioadă istorică are nevoie de o narațiune care-i definește trecutul în termenii prezentului și sugerează un viitor care este fundamental diferit și tipic mai bun decât timpurile actuale”. Aceasta este motivația schimbării, care a împins țările fost socialiste din Europa de Est spre democrație, economia de piață și modernism, fapt care a generat presiuni considerabile în sistem.

Modernul își are originea în Roma Antică, însă el a fost definit cu referință la organizarea socială și culturală a societăților vestice, considerate democratice, capitaliste, individualiste și stabile. Evoluția spre modernitate este privită ca un proces general de adaptare, incluzând direcționarea politicii economico-financiare spre industrializare, democratizare prin lege, secularizarea averilor și știință prin educație. Modernizarea trebuie concepută ca o anumită civilizație sau ca un anumit fenomen, și nu ca o ultimă etapă în realizarea potențialului evoluționar în toate societățile. După cel de-al doilea război mondial, conceptul de modern este asociat celor de democrație și respectiv de economie de piață, dar a cunoscut transformări rapide și spectaculoase. Teoria modernizării a prins contur în cartea lui Marion Levy „The Family Revolution in Modern China”, apărută în 1949, și a pierit la mijlocul anilor ’60, în timpul revoltelor studențești de la Paris, al mișcărilor pacifiste din Europa și al mișcărilor pentru emancipare rasială din S.U.A.

Astfel, s-a realizat tranziția către economia antimodernizării, generată de asasinarea președintelui Kennedy, de pătrunderea problemelor de fond ale realității în teoria modernizării. Aceasta însemna persistența sărăciei în ciuda existenței pieței capitaliste, răbufnirea războaielor care împrăștiau dictatura și nu democrația, existența unei societăți birocratice care nu gestiona eficient banul public. Emmanuel Wallerstein afirma: „a venit timpul să lăsăm deoparte lucrurile copilărești și să privim realitatea în față. A fi realist înseamnă să-ți dai seama că trăim în tranziția spre un mod socialist de producție, viitorul nostru guvernământ mondial”. Aceste afirmații radicale au generat reacții adverse, dar au produs și dezamăgiri profunde, astfel încât în final s-a mai făcut un pas către teoria postmodernismului.

Prin postmodernism, perioada de radicalism eroic și colectiv părea să se piardă, el exprimând adevărul lăuntric al unei ordini sociale a capitalismului târziu. În teoria postmodernă, intelectualii și-au reprezentat lor și societății răspunsul la înfrângerea modelelor utopice ale mișcărilor sociale radicale, fiecare idee fiind o reflectare a categoriilor și a aspirațiilor false ale teoriilor colectiviste tradiționale. Reprezentanții ideilor „de stânga” au pierdut bătălia cu cei „de dreapta”, victoria acesteia din urmă marcând trecerea la neomodernism.

Cel mai mare succes al dreptei a fost învingerea comunismului, considerat de către Ronald Reagan „un imperiu al răului”, care a constituit nu doar o victorie politică, militară și economică, ci și un triumf al imaginației istorice, stare de fapt care a reliefat instabilitatea societăților socialiste de stat.

Neomodernismul a introdus două concepte: unul care reflectă trecutul („societate antimarket”) și un altul care se referă la prezent și viitor („market tranziția”) care face posibilă dezvoltarea prin privatizare, contracte economice și competiție.

Mișcările dinspre dictatură au fost definite mitic ca „drame ale democrației” (de S.J. Sherwood), ca deschideri ale spiritului umanității. Pe fondul perestroikăi, Mihail Gorbaciov și-a început marșul prin imaginația dramatică vestică din 1985, care avea să aducă schimbarea sistemelor economico-sociale în țările centrale și est-europene. Teoria neomodernă sugerează că societățile contemporane aspiră la economia de piață, dar și la o zonă politică distinctă, la un câmp instituțional al domeniului universal.

Principalele cerințe ale tranziției la economia de piață sunt:

un cadru legislativ care să confere dreptul de proprietate privată asupra bunurilor, să reglementeze funcționarea sistemelor bancar, financiar și contabil, precum și elaborarea legilor privind restructurarea, privatizarea și falimentul întreprinderilor;

pregătirea proprietarilor, managerilor și angajaților în raport cu cerințele producției orientate către piață; aceasta implică existența unor sisteme moderne de management în domeniul financiar, al producției și al marketingului;

modernizarea sistemelor de producție (echipamente și mașini) și a sistemelor informaționale și de prelucrare a datelor, în scopul creșterii productivității și calității producției, a eficienței manageriale și de gestiune.

Procesul de reformă are ca scop creșterea eficacității mobilizării și utilizării resurselor care să facă sectorul public mai eficient, să mărească potențialul de acțiune al sectorului privat și să readucă gradul de înapoiere a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Totodată, reformele economice trebuie concertate cu reformele politice, îndreptate spre formele de guvernare deschise participării și consumului.

Prin urmare, politica financiară a unei societăți aflate în tranziția la economia de piață are ca obiectiv fundamental elaborarea unui sistem de mobilizare a resurselor conceput astfel încât să contribuie la:

reducerea, pe termen mediu, a gradului de dependență a economiei față de finanțarea externă;

eliminarea dezavantajelor care împiedică repartiția eficientă a resurselor interne pentru a răspunde nevoilor sectorului privat;

creșterea volumul cheltuielilor publice pentru crearea de infrastructuri materiale și social-economice esențiale;

reformarea sistemului financiar-bancar, axată pe atragerea economiilor în sectorul privat și repartizarea resurselor financiare în funcție de nevoile acestui sector; în concordanță cu dezvoltarea sistemelor informaționale și extinderea serviciilor financiar-bancare care să contribuie la lărgirea portofoliului de activitate al băncilor;

facilitarea liberalizării financiare, cu accent pe dereglementarea ratei dobânzii, creșterea eficienței instituțiilor financiare și adoptarea unui control monetar indirect în privința gestiunii datoriei publice într-un sistem de piață liber.

Îndeplinirea acestor cerințe are ca rezultat realizarea economiei de piață, dar procesul de tranziție nu trebuie conceput în termeni de urmărire sau de copiere, ci ca o întâlnire în planul civilizației mondiale, pe fondul promovării competitivității și a unui nou sistem de valori.

Strategii financiare aplicate în țările centrale și est-europene

Strategiile financiare ocupă un loc central în procesul reconstrucției Europei Centrale și de Est. Aceste strategii exercită o influență deosebită asupra restructurării modului de alocare a resurselor care se evidențiază prin:

transformarea economiei planificate centralist în economie de piață;

înțelegerea funcționalității sistemului financiar-monetar din Vest care îndeplinește următoarele funcții:

colectarea resurselor financiare și alocarea lor în condițiile obținerii unor rate ale profitului foarte ridicate (cu asumarea riscului deciziei de investiții);

urmărirea și informarea opiniei publice asupra modului cum au fost utilizate fondurile anterior alocate, asociate cu implicarea în activitatea de conducere din partea statului, dacă rezultatele obținute de ceilalți manageri au fost slabe;

crearea și coordonarea modalităților de plată.

Cu toate acestea, este destul de greu de realizat această desprindere de vechiul sistem centralizat, iar efortul de „decuplare” îmbracă diverse forme în țările din centrul și estul Europei, în funcție de specificul național, dar și de baza economică și infrastructura existentă, care se preia de la vechiul sistem. Trăsătura esențială a economiilor respective aflate în tranziția la economia de piață este lipsa totală de experiență, deoarece schimbarea orânduirii s-a produs aproape concomitent sau la perioade scurte de timp. Țările în care condițiile pentru înfăptuirea unui anumit tip de revoluție s-au maturizat mai târziu decât altele, au putut să învețe din experiența celor care au jucat un rol de pionierat, cum să se organizeze și să acționeze pentru a evita eșecurile și a minimiza costurile sociale pe care le presupune efortul de schimbare. În lipsa unor posibile exemple de urmat, fiecare țară în tranziție și-a pregătit propria strategie financiară și mijloacele tactice de acțiune, fără a putea cunoaște dinainte efectele probabile de obținut.

Calea urmată de Germania răsăriteană nu poate fi urmată; nimeni nu-și poate permite să lichideze în masă fabricile, să înlocuiască producția pierdută cu produsele vest-germane și să construiască economia cu banii Vestului, având în vedere că cei mai importanți creditori sunt băncile germane (în proporție de 75%).

„În principiu reforma s-a fundamentat pe două componente majore: transformările structurale și stabilizarea macroeconomică. Ele sunt atât scopuri intermediare ale tranziției, cât și direcții strategice ale reformei”.

Ajustarea structurală este concepută ca un proces complex, care are ca obiectiv fundamental crearea condițiilor de ordin material, legislativ și instituțional pentru funcționarea mecanismelor pieței; elementele unui asemenea program sunt privatizarea, liberalizarea prețurilor, salariilor, dobânzilor, comerțului exterior, restructurarea sistemului financiar-bancar, a întreprinderilor. Stabilizarea macroeconomică se referă la adoptarea de politici monetare și fiscale restrictive pentru eliminarea excesului de masă monetară din economie și pentru reinstaurarea încrederii investitorilor, realizarea unui curs de schimb adecvat, promovarea unei politici antiinflaționiste a veniturilor.

În alte opinii, politica de stabilizare implică un pachet de măsuri care este legat de începutul reformei structurale. Pachetele de stabilizare cuprind măsuri similare pentru toate țările aflate în tranziție:

liberalizarea prețurilor, concomitent cu liberalizarea comerțului interior;

echilibrarea bugetelor guvernamentale prin creșterea impozitelor și reducerea cheltuielilor publice;

o politică monetară restrictivă, înfăptuită prin promovarea politicii dobânzilor reale pozitive și uneori reglementarea directă a creditelor acordate de către bănci;

o politică a veniturilor, având scop stoparea spiralei inflaționiste;

liberalizarea comerțului exterior, însoțită de convertibilitatea internă de cont curent a monedei naționale.

Aceste măsuri exprimă conținutul strategiei de trecere la economia de piață, iar implementarea lor a fost unanim acceptată de țările centrale și est europene. Deosebirile de fond se manifestă în plan tactic, în ceea ce privește succesiunea și viteza reformei. Dezbaterile în jurul acestor probleme vizează două aspecte, și anume:

terapia gradualistă, concepută a se realiza în mod eșalonat în timp, cu aplicarea treptată de măsuri fără a se pierde nici un moment controlul statului asupra activității economice, adept al politicii de subvenționare. Motivația o reprezintă atenuarea impactului reformei asupra populației, făcând, astfel, mai suportabil costul social al schimbării; această terapie este agreată de majoritatea țărilor aflate în tranziție;

terapia de „șoc”, constă în liberalizarea concomitentă a prețurilor, salariilor, dobânzilor, cursurilor de schimb și comerțului exterior, care trebuie să stopeze inflația, să reducă deficitul bugetar (prin amputarea cheltuielilor publice de natura subvențiilor) și să ofere, astfel, climatul de stabilitate necesară unei demarări reale a reformei. Polonia a aplicat această metodă, oprind declinul producției industriale la doi ani după aplicare (1992), dar prețul plătit de populație a fost atât de mare, încât inițiatorii reformei au pierdut alegerile următoare.

Deși anul 1989 a asigurat egalitatea „startului” către democrație, pentru țările foste socialiste din Europa Centrală și de Est, fosta U.R.S.S. și Mongolia, schimbând fundamental destinul acestora, specialiștii Fondului Monetar Internațional le-au grupat în două categorii, ținând cont de performanțele economico-financiare înregistrate pe drumul tranziției:

un prim grup cuprinde țările avansate („more advanced”) în planul reformei de construire a economiei de piață, din care fac parte țările baltice, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia;

un al doilea grup include țările mai puțin avansate („less advanced”), care nu au obținut rezultate semnificative în perioada de tranziție, cuprinzând: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Macedonia, România, Moldova, Rusia, cele 11 țări ale fostei U.R.S.S. și Mongolia.

Indiferent de gruparea efectuată de F.M.I., aceste țări se confruntă cu același tip de probleme, concretizate în patru tipuri de crize economico-financiare, și anume:

criza monetară, determinată de operațiile speculative asupra cursului de schimb al monedei naționale, care are ca rezultat devalorizarea acesteia și care determină autoritățile monetare să intervină pe piață, fie suplimentând oferta de valută, fie mărind rata dobânzii;

criza bancară, generată de falimentul unor instituții bancare sau de intrarea lor în incapacitate de plată, impunând intervenția Băncii Naționale și a Guvernului, pentru a preveni extinderea fenomenului, prin introducerea unui program de supraveghere bancară la scară lărgită;

criza sistemului financiar, determinată de distorsiunile severe înregistrate în funcționarea pieței financiare, care duce la prăbușirea sau chiar ruinarea acestora, cu efecte adverse asupra întregii economii, implicit asupra evoluției cursului de schimb;

criza datoriei externe, generată de situațiile în care o țară nu-și poate onora serviciul datoriei externe (publice/private).

Prin urmare, consider că este dificil de construit un model de politică financiară a tranziției, având în vedere că toate aceste țări s-au confruntat cu scăderea P.I.B. și stagnarea creșterii economice (situație prezentată în Tabelul nr.1) antrenând diminuarea volumului cheltuielilor publice și a unităților ce pot fi satisfăcute pe seama acestora și implicit, practicarea unor bugete de austeritate.

După cum se poate observa din tabelul nr.1, pe fondul unor procese de devalorizare monetare puternice (cazul Bulgariei și al României) și, respectiv, de revalorizare monetară (Polonia, prin reforma din 1993), produsul intern brut (P.I.B.) a avut o evoluție sinuoasă. Astfel, cu excepția Slovaciei, Poloniei și Ungariei care au înregistrat creșteri anuale ale P.I.B., celelalte țări s-au confruntat cu o evoluție alternativă a P.I.B., între perioade de creștere și de scădere.

Situația prezentată în Tabelul nr.2 este mai explicită din acest punct de vedere, ea arătând evoluția procentuală anuală a P.I.B. (în USD/loc.):

Tabelul nr.2

Evoluția anuală a P.I.B. (în % față de anul precedent)

Sursa: World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators; International Monetary Fund, may 1998, Washington D.C.

Evoluția cea mai spectaculoasă a P.I.B. a cunoscut-o Polonia, care, după, o situație dificilă (1990-1994) a realizat o creștere a P.I.B./loc. în anul 1995 cu 45,05% față de anul 1994. Această reușită a politicii financiar-monetare își găsește explicația, pe de o parte, în aplicarea unor politici bugetare dure cu reforme adânci în sistemul de impozite, cât și în controlul strict al cheltuielilor publice. Pe de altă parte, ca urmare a deciziei băncilor comerciale grupate în Clubul de la Londra, Poloniei i s-a redus la jumătate datoria externă, cu impact pozitiv asupra procesului de relansare economică.

Toate acestea, asociate cu un sistem fiscal transparent, simplu și corect au făcut din Polonia un model economic valoros pentru celelalte țări est-europene aflate în tranziție. Succesul obținut este rezultatul „pașilor importanți realizați prin liberalizare, stabilitate și reforme structurale, precum și numeroase decizii politice oficiale luate cu îndrăzneală. De asemenea, reușita se datorează în mare parte disciplinei fiscale la nivel macroeconomic și la nivelul întreprinderii”.

La polul opus se află Bulgaria, cu o situație economico-financiară extrem de fragilă (deficite bugetari mari, inflație ridicată) și conflicte de natură politică, factori care au determinat reducerea P.I.B./loc. cu 24,5% în 1996 față de 1995. Ulterior, pe fondul reducerii datoriei externe la 9 milioane de dolari și acceptării unui consiliu de experți ai Băncii Mondiale care să participe la elaborarea și aplicarea programului de politică financiar-monetară, economia bulgară s-a redresat gradual, fapt reflectat și în creșterea P.I.B.

Cu toate acestea, liderul incontestabil în procesul de reformă economică și de edificare a economiei de piață îl reprezintă Cehia, al cărei P.I.B./loc. a crescut constant, mai ales după procesul de separare de Slovacia, de la 3328,23 USD/loc. (1993) – 5346,58 USD/loc. (1998). Acest succes a fost posibil prin practicarea unei politici financiare responsabile și eficiente, axată pe atragerea de investiții străine, concomitent cu elaborarea unui cadru legal care asigură „tratament egal pentru investitori și lipsa de restricții la răscumpărarea întreprinderilor”.

În același timp, este important să constatăm mixajul constructiv al instrumentelor fiscal-bugetare soldate cu excedente bugetare (1993) distribuite districtelor și municipiilor sub formă de subvenții și cu un sistem fiscal similar cu cel al Uniunii Europene. Alături de Cehia și Polonia, rezultate economice foarte bune în perioada tranziției a cunoscut și Ungaria, ale cărei eforturi în planul strategiei financiare s-au bucurat de credibilitate internă și externă. Urmărind îndeaproape nivelul inflației și al deficitului bugetar, Ungaria a reprezentat un punct de atracție pentru investitorii străini, beneficiind în perioada 1990-1994 „de jumătate din valoarea investițiilor străine intrate în țările est-europene”.

O caracteristică importantă a strategiilor financiare a țărilor aflate în tranziție la economia de piață o reprezintă prudența în vederea canalizării economiilor înspre investiții în domeniul privat și pentru reducerea riscului de producere a crizelor financiare. Acest fapt se reflectă foarte bine și în controlul deficitului bugetar a cărui evoluție este prezentată în Tabelul nr.3.

Tabelul nr.3

Evoluția deficitului bugetar ( % în P.I.B.)

Sursa: World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators; International Monetary Fund, may 1998, Washington D.C.

Cu toate acestea, este de remarcat că majoritatea țărilor centrale și est-europene au înregistrat deficite bugetare mari, consecință a crizelor macroeconomice; astfel, Ungaria (1995) și Cehia (mai 1997) s-au confruntat cu crize monetare, Bulgaria (1996, 1997) a cunoscut o dezechilibrare profundă a situației economico-financiare manifestată prin puseuri inflaționiste, dobânzi ridicate și indicatori statistici slabi (creșterea cheltuielilor publice în P.I.B.).

Prin urmare, strategiile bugetare aplicate de autoritățile publice la nivel macroeconomic nu au putut opri „ascensiunea” cheltuielilor publice față de nivelul resurselor financiare, situație ilustrată de Tabelul nr.4. totodată, se constată o scădere a ponderii resurselor financiare în P.I.B. în perioada 1992-1997, pentru toate țările aflate în tranziție, cu excepția Poloniei, care a înregistrat o situație favorabilă sub acest aspect.

Tabelul nr.4

Evoluția veniturilor (V) și a cheltuielilor (C) guvernamentale

(% în P.I.B.)

Sursa: World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators; International Monetary Fund, may 1998, Washington D.C., p.99 și OCDE, Analize economice, România evaluare economică, 2004, p.40 (Programele economice de preaderare și Banca Mondială)

Analizând structura veniturilor și cheltuielilor bugetare (prezentată în Tabelul nr.5), se constată că prelevările fiscale sub formă de T.V.A. , accize și impozite pe salariu, alături de contribuțiile pentru asigurări sociale, reprezintă principale izvoare financiare. La capitolul de cheltuieli bugetare, ponderea cea mai mare revine transferurilor pentru securitate socială și cheltuielilor de capital.

Pe fondul transformărilor fundamentale petrecute în sistemele economice și în mecanismele financiar-monetare, datoriile externe ale țărilor centrale și est-europene au crescut de la 174,3 miliarde dolari (1990) – 241,8 miliarde dolari (1999).

Tabelul nr.5

Structura veniturilor și cheltuielilor guvernamentale (1996)

(% în P.I.B.)

Sursa: World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators; International Monetary Fund, may 1998, Washington D.C., p.105

Politica financiară trebuie susținută cu însemnate resurse financiare. Ca atare, apelarea la capitalul extern este fundamentală, întrucât cel intern nu este suficient pentru finanțarea investițiilor. Se constată că ponderea datoriilor pe termen lung este mai ridicată decât cea a datoriilor pe termen scurt, preferându-se scadențe mai relaxate, chiar dacă acestea prezintă pericolul rambursării unor datorii majorate, ca urmare a creșterii inflației și, implicit, a ratei dobânzii. Însă, ele nu mai apasă atât de tare asupra populației, ca termen de rambursare, știindu-se că toate dezavantajele și măsurile reformatoare dure se răsfrâng asupra cetățeanului constrâns să le suporte.

De asemenea, predomină datoriile contractate la nivel oficial de către autorități, urmate de credite bancare. Ele corespund unor nevoi de resurse financiare cărora statul trebuie să le facă față (acoperirea deficitului bugetar, de exemplu) sau sunt contractate de autorități de pe piețele financiar-bancare internaționale, ca urmare a condițiilor impuse de Fondul Monetar Internațional prin memorandumurile încheiate. Atragerea de resurse financiare din afara țării mărește credibilitatea statului respectiv, dar, mai ales, condiționează acordarea altor tranșe de împrumut de către F.M.I.

În acest context este de remarcat că F.M.I. sprijină financiar eforturile țărilor aflate în tranziție, numai dacă ele elaborează și aplică reforme structurale dure, bazate pe practicarea unor bugete de austeritate, privatizare și lichidare a întreprinderilor nerentabile. Constrângerile impuse de F.M.I. în plan financiar-monetar au determinat unele țări aflate în tranziție (Polonia, Cehia, Ungaria) să renunțe la încheierea de memorandumuri cu acest organism.

Procesul de reformă trebuie sprijinit și prin dezvoltarea piețelor interne de capital, ca urmare a restructurării sistemului bancar din țările central și est-europene. Acest proces se realizează prin:

recapitalizarea băncilor prin eliminarea creditelor neperformante;

supravegherea activității bancare;

controlul băncilor centrale asupra mărimii creditului;

eliminarea pierderilor datorate creditării excesive, prin emisiunea de către guvern a titlurilor de stat (pentru scăderea poverii bugetului), în vederea procurării de resurse financiare.

Însă organismele financiare internaționale nu sprijină suficient procesele de reformă din țările centrale și est-europene.

Pe fondul scăderii producției industriale și majorării salariilor fără corespondent în creșterea productivității, procesul de liberalizare a prețurilor și a cursului de schimb al monedelor naționale (ca urmare a instituirii convertibilității) a avut ca efect creșterea inflației.

Indicele prețului de consum a crescut continuu în perioada de după ’90, afectând puterea de cumpărare a populației. Salturile cele mai spectaculoase s-au înregistrat în Bulgaria, unde acest indice a crescut cu 1089,4% într-un singur an (1997/1996).

În paralel cu politicile financiare de liberalizare, autoritățile au demarat reforme structurale, finalizate du demonopolizarea marilor întreprinderi, lichidarea lor și, deci, creșterea numărului de șomeri, situație prezentată în Tabelul nr.6.

Tabelul nr.6

Rata șomajului (% din populația aptă de muncă)

Sursa: World Economic Outlook, op.cit., p.163

După cum se observă din tabelul de mai sus, la nivelul anului 1997 cea mai ridicată rată a șomajului o înregistra Bulgaria (14,3%), iar cea mai mică Cehia (4%).

În tabelul următor voi prezenta gradul de sărăcie al populației, analiză extinsă și la nivelul altor țări aflate în tranziție (Moldova, Rusia, Slovenia).

Tabelul nr.7

Gradul de sărăcie al populației

Sursa: World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators; International Monetary Fund, may 1998, Washington D.C.

Tabelul prezintă o imagine dezolantă cu privire la gradul de sărăcie al populației. Se poate observa situația foarte bună a Cehiei, Slovaciei, Sloveniei și Ungariei, care, deși au aplicat punctual strategiile financiare reformatoare, au reușit să dezvolte spiritul de liberă inițiativă și micile afaceri, astfel încât s-a realizat un proces de absorbție și conversie a populației disponibilizate. Prin urmare, consider că reprezintă o reușită aplicarea politicilor financiare ale acestor țări, ținând cont de costurile sociale reduse care nu au afectat standardul material și social al populației, decât într-o manieră nesemnificativă. Din păcate, la polul opus se află România cu un nivel îngrijorător al populației sărace, urmată de Bulgaria și Polonia. O situație dramatică prezintă Moldova și Rusia, unde construirea economiei de piață este tributară în totalitate mentalităților fostului imperiu comunist al U.R.S.S..

Deși am afirmat că strategiile financiare reprezintă axa principală a edificării economiei de piață în țările centrale și est-europene, acestea devin viabile doar în măsura în care se realizează procesul de privatizare. Cu toate că există forme diferite de înfăptuire a acesteia, în țările foste privatizarea este considerată pe deplin elementul central al tranziției la economie de piață, prin care se instituie concurența și un management de calitate.

În opinia lui Paul Welfens, funcțiile privatizării sunt:

funcționarea pieței forței de muncă, privatizarea în sine a marilor întreprinderi fiind un obiectiv secundar;

stabilirea unui cadru legal privind dreptul de proprietate care, pe de o parte, încurajează investițiile, iar, pe de altă parte, evită excesul de putere;

menținerea interesului pentru obținerea profitului și stimularea competiției;

eliminarea egalității în privința distribuirii avuției; ideea fundamentală este ca prin privatizare proprietatea să revină celor mai motivați și mai capabili să o administreze cel mai bine.

Modificând structura proprietății, privatizarea influențează modul de formare a resurselor financiare; scăderea ponderii proprietății de stat va determina reducerea în aceeași măsură a volumului veniturilor mobilizate la dispoziția bugetului, sub formă de impozite și taxe. În strategiile privatizării, sectorul privat va avea un rol din ce în ce mai mare, atât în privința formării P.I.B., cât și în conturarea coordonatelor de politică fiscal-bugetară. În Europa de Est, cea mai mare parte a activelor industriale a fost naționalizată de regimul comunist între anii 1945-1949, alte firme private fiind naționalizate între anii între anii 1950-1960. Rezolvarea problemei dreptului de proprietate are, în viziunea specialiștilor, două soluții: compensarea sau restituirea. În țările din centrul și estul Europei se folosesc ambele metode: Cehoslovacia a utilizat restituirea, Polonia – compensarea prin obligațiuni care pot fi investite în firmele nou privatizate, Ungaria a recurs atât la restituire pentru cei care dovedesc dreptul de proprietate, cât și la compensarea prin obligațiuni. Bulgaria și România nu au elucidat foarte clar problema proprietății, aceasta fiind un impediment serios în privința restructurării, privatizării și investițiilor străine.

Așadar, privatizarea este considerată cea mai rapidă metodă de obținere a eficienței, întrucât obiectivul proprietarilor particulari este de a-și maximiza profitul, ceea ce implică rentabilizarea activității. În planul strategiei financiare, privatizarea eliberează sectorul public de costul ridicat al noilor investiții, cerute pentru obținerea eficienței și îl trece în contul proprietarilor particulari. Costurile, atât financiare, cât și de altă natură, legate de privatizarea pentru sectorul public sunt mari.

Ca atare, în plan tactic, apare necesitatea găsirii instrumentelor financiare adecvate pentru acoperirea acestor costuri. Pentru finanțarea investițiilor în perioada de tranziție se pot folosi ca surse: mobilizarea economiilor interne prin intermediul băncilor și pieței financiare; veniturile provenite din privatizare care ajung pe această cale în posesia guvernului și pot fi folosite în sprijinirea eforturilor de restructurare; împrumuturi internaționale care în marea majoritate sunt contractate de guverne.

În strategia financiară a țărilor centrale și est-europene un loc important îl deține dorința de integrare în structurile economice europene.

Deși toate țările central și est-europene au încheiat acorduri de asociere la Uniunea Europeană, deci au statut de membru al acesteia, negocierile efective de integrare în structurile comunitare au demarat gradual. Într-o primă etapă, în anul 1997, a fost invitat un grup de patru țări (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia) să înceapă tratativele de negociere, procesul efectiv al integrării finalizându-se în 2003. În decembrie 1999, la reuniunea de la Helsinki, România și Bulgaria au fost acceptate pentru a începe negocierile de aderare la U.E.. Negocierile au demarat în februarie 2000, iar integrarea efectivă a acestora este prevăzută pentru 2007.

Acordul de asociere este conceput ca un mijloc de pregătire a țării care solicită asocierea în vederea aderării după o perioadă de timp la Uniunea Europeană. În plan financiar acest acord este benefic deoarece se realizează:

promovarea extinderii comerțului și relațiilor economice armonioase între părți în vederea dezvoltării economice și a prosperității în țara asociată;

crearea bazei necesare acordării de către Uniunea Europeană a asistenței financiare către țara asociată sub formă de ajutoare și împrumuturi (operațiunilor de tip Phare).

În planul strategiei financiare, acordurile de asociere asigură circulația liberă a bunurilor, a capitalurilor și a forței de muncă. Astfel, pentru realizarea liberei circulații a bunurilor, se prevede reducerea sistematică a taxelor vamale de import. În privința circulației forței de muncă, părțile se obligă să aplice un tratament nediscriminatoriu persoanelor legal angajate pe teritoriul lor, în ceea ce privește condițiile de muncă, salarizare și concediere. La stabilirea pensiei și a altor drepturi de asigurări sociale urmează a se lua în calcul și timpul lucrat de o persoană pe teritoriul celeilalte părți contractante; drepturile de asigurări sociale sunt liber transferabile în măsura în care beneficiarii acesteia au cotizat la asigurărilor sociale respective.

Pentru realizarea liberei circulații a capitalurilor, acțiunile politicii financiar-monetare pot îmbrăca forma investițiilor directe în întreprinderi (companii), lichidarea sau repatrierea acestor investiții, precum și a profitului provenit în urma desfășurării activității. Liberalizarea circulației capitalurilor se va realiza în mod treptat în cursul perioadei de tranziție. Până la perioada deplinei convertibilități a monedei naționale, țara asociată poate aplica în anumite cazuri restricții de schimb valutar, apelând astfel și la instrumente monetare. Cu toate că în realizarea reformelor sprijinul organismelor financiar-bancare internaționale este foarte important, prin furnizarea de asistență financiară și logistică în domeniu, unii specialiști sun de părere că este necesară construirea unei strategii financiare bazate pe efortul propriu al țării în cauză.

Unii teoreticieni consideră că, în strategia modernizării, locul central revine naționalismului, soluție confirmată de țări ca Taiwan sau Singapore. Respectiva tendință, prezentă și în țările post-comuniste și care a determinat destrămarea Cehoslovaciei și a Iugoslaviei, poate fi considerată un flagel al sfârșitului de secol, însă nu poate fi trecută cu vederea; nu se pot evalua în totalitate, dar oferă imaginea clară a unor practici de nedorit.

Însă structurile instituționale ale economiei moderne – democrația, legea, piața – devin cerințe funcționale dacă anumite competențe sociale sunt îndeplinite și anumite resurse sunt găsite. Efectul util al acestor resurse va fi pus în valoare „numai dacă vom ține seama de adevărul axiomatic, potrivit căruia nici o societate nu poate să prospere dacă consumă tot ceea ce produce. Din momentul în care vom înceta să consumăm mai mult decât producem, vom putea spera să echilibrăm bugetul de stat și balanța de plăți fără împrumuturi externe”.

Impactul strategiilor financiare publice de tranziție a României la economia de piață

Au fost necesari cincisprezece ani de tranziție la economia de piață pentru ca România să primească în 2004 statutul de economie funcțională. În urma evenimentelor din decembrie 1989 totul s-a schimbat, s-a dorit realizarea trecerii de la o economie centralizată la una descentralizată (economia de piață), dar acest proces de tranziție la economia de piață a reprezentat un limbaj necunoscut, care se învață mai greu sau mai ușor. Procesul tranziției nu trebuie conceput în termeni de copiere sau de implementare a unor modele intens mediatizate, cum ar fi modelul suedez, modelul polonez, spaniol sau chiar cel chinezesc, agreat de foștii comuniști, ci elaborarea strategiilor financiare trebuie adaptată la condițiile existente în economia țării, în cazul nostru România.

Cunoașterea stadiului de realizare a acestor obiective este foarte importantă, deoarece acesta exprimă impactul exercitat de aplicarea măsurilor de politică financiară. În același timp, modul în care economia răspunde la impulsul uneia sau alteia dintre acțiunile de politică financiar-monetară trebuie cunoscut de către guvern, în vederea fundamentării realiste a obiectivelor și reglării eventualelor disfuncționalități.

În funcție de tipurile de strategie financiară aplicate în economie, cei cincisprezece ani de tranziție se pot grupa astfel:

perioada 1990-1992 s-a caracterizat prin aplicarea strategiei financiare „de șoc”. Astfel, s-a trecut la o politică de liberalizare a prețurilor (octombrie 1990), deși nu exista o ofertă concurențială. A fost instaurată convertibilitatea monedei (11 noiembrie 1991), dar liberalizarea cursului de schimb al monedei în paralel cu scăderea producției au făcut leul extrem de vulnerabil în raport cu celelalte valute;

perioada 1992-1996 a marcat o schimbare de optică a strategiei acelorași forțe politice câștigătoare ale alegerilor din 1992; astfel, guvernarea de sorginte social-democrată a promovat terapia gradualistă, pentru a atenua impactul reformei asupra populației, costul social al schimbării devenind mai suportabil. În ciuda acestei schimbări a manierei de implementare a acțiunilor de politică financiară, rezultatele nu au fost cele scontate; anul 1995 a fost considerat anul eșecului românesc de reformă în trepte, în care s-a înregistrat cel mai mare deficit comercial extern cunoscut vreodată de România;

perioada 1996-2000 a marcat atât o schimbare a forțelor politice aflate la putere (instaurarea unui guvern cu viziuni liberale), cât și renunțarea la terapia gradualistă. Guvernul a anunțat și a început implementarea unei abordări mai îndrăznețe a reformei, revenindu-se la „terapia de șoc”. Se dorea accelerarea procesului de reforme structurale. Prețurile și piața schimbului valutar au fost liberalizate. Deficitul bugetar și cel al contului curent au fost reduse, dar inflația a crescut. Analiza Economică a OCDE, publicată în 1998, a accentuat încă o dată ideea necesității unei abordări sistemice a procesului de reformă. Cu toate acestea, în ciuda angajamentului său pentru reforme, guvernul nu a avut capacitatea de a realiza această cotitură.

de la mijlocul anului 2000 se observă o ameliorare netă a marilor tendințe macroeconomice, grație efectelor comune ale tentativelor succesive de reforme structurale, deschiderea progresivă, intensificarea concurenței în economie și adoptarea în doze mai echilibrate și mai reactive a politicilor. În ciuda mediului internațional mai puțin nefavorabil din 2001, creșterea economică a rămas robustă, inflația a scăzut în mod regulat și, chiar dacă evoluția conturilor curente a continuat să îngrijoreze, vulnerabilitatea externă a scăzut în timpul acestei perioade. După 1999, rata șomajului s-a stabilizat la un nivel relativ scăzut, reflectând în parte necesitatea de a apela la restructurarea economică mai aprofundată.

În 2004 România primește statutul de economie funcțională, astfel finalizându-se procesul de tranziție la economia de piață.

Primii zece ani de tranziție au evidențiat, indiferent de formațiunea politică aflată la guvernare, incapacitatea de fundamentare și de adaptare a strategiilor financiare exigențelor economiei de piață. Nu s-a reușit stoparea declinului producției industriale și crearea condițiilor de relansare economică. În condițiile în care Cehia a înregistrat în anul 1998 un ritm de creștere economică de 2,2%, Ungaria unul de 4,8%, România se afla în 1998 încă sub nivelul zero, deși anul 1999 trebuia să fie, conform estimărilor guvernului, anul opririi declinului economic. Dezvoltarea economică a României era pe cale de a fi compromisă pe termen lung, ca efect al dezechilibrelor severe la care au condus politicile fiscal-bugetare expansioniste, caracterizate prin mari deficite, precum și declinul monedei naționale, accentuat de scăderea exporturilor și creșterea importurilor.

În februarie 2000 România a început negocierile cu Uniunea Europeană. Acestea se vor baza pe aceleași principii care au ghidat și negocierile de aderare de până acum și după care fiecare țară este judecată, după propriile merite.

În avizul din 1997 privind cererea de adeziune a României la Uniunea Europeană, Comisia concluziona că:

„România a făcut progrese considerabile în realizarea unei economii de piață”; „ea va avea dificultăți serioase în a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii pe termen mediu”.

Pentru a examina evoluția economică a României după publicarea avizului, Comisia și-a fondat pe concluziile Consiliului european de la Copenhaga din iunie 1993, după care adeziunea la Uniunea Europeană este subordonată următoarelor condiții:

existența unei economii de piață viabilă;

capacitatea de a face față presiunii concurențiale și a forțelor pieței în interiorul Uniunii.

Lărgirea UE cu zece state membre la 1 mai 2004 a întărit unitatea continentului european. Argumentele istorice care pledează în favoarea acestei lărgiri sunt elocvente: constituie un factor de pace, stabilitate, prosperitate și securitate și aduce în egală măsură avantaje economice substanțiale.

Obiectivul UE este de a primi România, alături de Bulgaria, în calitate de noi țări membre în ianuarie 2007, dacă vor fi pregătite.

Pentru realizarea dezideratelor de aderare la Uniunea Europeană este nevoie să se îndeplinească criteriile politice. Este nevoie de o abordare sistemică a strategiilor fiscal-bugetare cu cele monetare. În elaborarea strategiei financiare trebuie să se țină cont de impactul exercitat de fiecare componentă în parte (fiscală, bugetară, monetară).

Prin urmare, conceperea unui model de strategie financiară de tranziție este un act responsabil al puterii politice, pentru că efectele sunt complexe și afectează profund structura societății, standardul de viață, structura și mărimea bugetului, funcționarea pieței de capital și, implicit, a mecanismului financiar-monetar în ansamblu. În același timp, sunt de părere că punctul central al strategiei financiare îl constituie strategia fiscală, deoarece influențează modul de formare și alocare a resurselor financiare și este elementul fundamental al reformei în domeniul financiar.

După părerea specialiștilor F.M.I., reforma în domeniul financiar înseamnă asigurarea „transparenței operațiilor guvernamentale”, adică informarea publicului cu privire la structura, funcțiile și intențiile politicii fiscale, a proiectelor sectorului public, ca premisă a fundamentării corespunzătoare a politicii financiare la nivel macroeconomic. În perioada 1990-1996 au crescut cheltuielile publice și fiscalitatea, după 1996 s-a dorit reducerea nivelului fiscalității și, implicit, al cheltuielilor publice, pe fondul reducerii imixtiunii statului în viața economică.

Interdependența politicilor în timpul tranziției

Pentru a înțelege mai bine nevoia de coerență a politicilor, pare utilă în acest moment identificarea legăturilor cheie. Acestea pot fi grupate în mod schematic în cinci blocuri constructive reprezentând principalele politici macroeconomice și structurale: Liberalizare, Stabilizare, Reforma Sectorului Financiar, mecanismele de Ieșire și Intrare a întreprinderilor pe piață.

Mai întâi de toate, majoritatea țărilor în tranziție au liberalizat comerțul și un număr mare de prețuri (în timp ce liberalizarea prețurilor la energie, locuințe și transport a trenat de obicei). În general, aceasta a fost asociată cu o inflație „corectivă”, pe măsură ce cererea în exces a fost eliminată și pe măsură ce prețurile relative au fost ajustate la lipsurile relative. În această situație, politici monetare și fiscale dure sunt esențiale pentru evitarea riscului ca acest șoc al prețurilor să devină impregnat sub forma unei inflații ridicate și galopante.

Cu toate acestea, stabilizarea macroeconomică poate fi durabil obținută numai dacă există un progres semnificativ și constant în domeniul reformei structurale. Evoluțiile din România din ultimul deceniu au ilustrat această legătură. Eforturile guvernului de a realiza și de a menține o disciplină bugetară au fost subminate în momentul în care întreprinderile s-au confruntat cu constrângerile unui buget slab, care în cele din urmă au condus la deficitele cvasi-fiscale și mai mari în sectorul public. Aceste constrângeri bugetare slabe persistă până când sectorul bancar este restructurat și firmele neviabile sunt forțate să iasă de pe piață. În economie, privatizarea și restructurarea au rol de a stimula acest proces. Dar adesea, insuficienta utilizare a lichidităților, ineficiența procedurilor de faliment și drepturile reduse ale creditorilor au tergiversat obținerea de rezultate.

Progresele neechilibrate pe diferite fronturi reprezintă o sursă de instabilitate. De exemplu, restructurarea marilor întreprinderi este subminată de lipsa de disciplină financiară externă, impusă de obicei de sectorul bancar. Recapitalizarea și privatizarea sectorului bancar suportă povara absenței ajustărilor, devenind el însuși insolvabil. Recapitalizarea și privatizarea sectorului bancar au reprezentat punctul central în procesul de tranziție în aproape toate țările în tranziție. Dacă procedurile de faliment nu sunt funcționale, băncile nu pot să asigure credite și să impună, în același timp, o disciplină financiară. Într-un anume sens, ultimele reprezintă tipul de deficiențe instituționale care necesită timp pentru a fi rezolvate și care caracterizează starea de tranziție.

Mai general, interacțiunile structurale pozitive necesită coerență politică. Atunci când mecanismele de ieșire sunt întărite de lichidare, dar condițiile pentru intrarea noilor întreprinderi nu sunt funcționale, ritmul restructurării poate deveni nesustenabil din punct de vedere politic, deoarece șomajul crește și oportunitățile pentru realocarea de resurse nu se pot materializa.

O trăsătură adesea neglijată în managementul procesului de tranziție a fost recunoașterea faptului că planificarea în timp, precum și timpul necesar pentru implementarea diverselor politici variază foarte mult în spectrul reformelor structural. Unele reforme pot fi puse în funcțiune destul de repede, având un impact aproape imediat asupra economiei. Altele necesită mai mult timp pentru a deveni funcționale.

Îmbinarea celor patru blocuri de politici descrise în figura nr. 13 are intenția de a reflecta mai degrabă timpul necesar pentru implementarea reformelor decât sugerarea unei secvențialități optime.

Modificările regimului fiscal în România după anul 1989 au avut impact asupra nivelului și structurii fiscalității.

Până în anul 1995, gradul de fiscalitate a cunoscut o tendință de scădere de la 44,7% (1989) la 30,9% (1995), făcând excepție anul 1992, când acesta a fost de 31,3%. Aceste modificări reflectate și în structura impozitelor corespund cu acțiunile de ordin tactic reflectate și în schimbările legislative cele mai numeroase, printre care amintim:

introducerea impozitului pe profit în locul vărsămintelor din beneficii ale unităților economice, cu modificările ulterioare;

suportarea de către salariați a impozitului pe salarii cu ajustările ulterioare privind influențarea creșterii salariului real;

introducerea TVA (1 iulie 1993) în locul ICM;

perfecționarea mecanismului privind accizele.

Politica și strategia financiară nu a prezentat credibilitate pentru investitorii străini.

Nici guvernarea din 1996-2000 nu a adus îmbunătățiri în privința investițiilor străine de capital. În România s-au investit în perioada tranziției puțin peste 4 miliarde de dolari de oamenii de afaceri străini.

Prin urmare, politica fiscală aplicată după 1996 a înrăutățit mediul economic, având ca impact creșterea gradului de fiscalitate la aproape 60% (chiar 80% pentru producția cu ciclu lung de fabricație, ca urmare a acțiunii inflației).

În programul de guvernare al puterii instalate în 1996 se urmărește o restructurare majoră în domeniul strategiei fiscale prin următoarele căi:

creșterea transparenței și a predictibilității sistemului fiscal;

introducerea impozitului pe venitul personal global;

asigurarea unei baze stabile de impozitare;

reducerea numărului de trepte și a ratei maxime ale impozitului pe salariu;

anularea impozitului pe venitul agricol;

reducerea impozitului pe profit;

suplimentarea reducerilor la impozitul pe profitul reinvestit;

stabilirea tarifului vamal în conformitate cu acordurile internaționale ale României;

reducerea unor accize;

reglementări pentru consolidarea bilanțurilor contabile și pentru evitarea impozitării „în cascadă” a profiturilor distribuite;

perfecționarea și descentralizarea sistemului de colectare a impozitelor și taxelor, precum și reducerea costurilor acestuia, prin trecerea administrațiilor financiare locale în subordinea directă a autorităților locale;

măsuri de reducere și prevenire a evaziunii fiscale.

Deși noua strategie fiscală și-a propus să se delimiteze categoric de cea promovată până în 1996, ea nu a reușit să mărească volumul producției de bunuri și servicii, având un impact nefavorabil asupra mărimii PIB.

Cu toate criticile aduse sistemului fiscal din 1990-1996 (inechitabil, generator de corupție și axat pe decizii care atacă finanțele și politica României), noua putere instalată în anul 1996 a trecut, abia după trei ani, în 1999, la reforma sistemului fiscal, considerată prioritatea numărul unu a strategiei financiar-fiscale.

Astfel, prin măsurile inițiate la sfârșitul lunii decembrie 1999, intențiile guvernului au fost de a crea un sistem fiscal transparent, simplificat și neutru (care să nu determine restrângerea veniturilor). În același timp, se dorește stoparea adoptării de acte normative cu privire la fiscalitate, care au încurajat economia subterană și au înrăutățit mediului economic intern.

Măsurile fiscale se referă succint la:

introducerea la 1 ianuarie 2000 a impozitului pe venit global, cu impact asupra îmbunătățirii nivelului de trai al populației;

reducerea impozitului pe profit la o cotă de 25% (față de 38%) și a impozitului pe producția de export plătită și încasată la nivelul de 5%, cu impact asupra stimulării producției și a exportului;

introducerea creditului fiscal, cu impact asupra stimulării investițiilor și a muncii eficiente;

egalizarea cotelor de TVA la 19% (față de 11% cota redusă și 22% cota normală);

revizuirea și simplificarea modului în care se plătesc dările către stat.

Se considera că noua strategie fiscală va avea ca efecte consolidarea mediului economic, stimularea investițiilor și a economiilor, accentuarea schimbărilor structurale în economie, reluarea creșterii economice sănătoase, neinflaționiste.

În perioada 2001-2004 a avut loc formularea și implementarea de politici macroeconomice în concordanță cu orientările strategiei de dezvoltare pe termen mediu, realizată împreună cu Comisia Europeană în martie 2000. Obiectivele și măsurile specifice politicilor au fost introduse în Programul Economic de Pre-Aderare pentru România și prezentate Comisiei Europene în august 2001 și în Memorandumul de Politici convenit cu Fondul Monetar Internațional în contextul Acordului Stand-by încheiat.

Cadrul fiscal s-a îmbunătățit. Un număr de elemente cvasi-fiscale au fost fie curățate, fie apar mai transparent în buget. Numărul de fonduri extrabugetare a fost de asemenea redus. În timp ce deficitele bugetare se află încă la aproximativ 1% din PIB în anii 2000-2001, indicatorul este mult mai scăzut decât în 1996. Cu toate acestea, consolidarea fiscală rămâne prizonieră a sectorului nestructurat al întreprinderilor. Controlul cheltuielilor este îngreunat de mari pierderi și de creșteri salariale excesive în întreprinderile din proprietatea statului. Veniturile fiscale sunt dificil de estimat în contextul unor mari arierate de plăți. În aceste condiții, obiectivul guvernului de a crește veniturile fiscale în aceeași proporție cu PIB poate fi atins cu dificultate prin creșterea ratelor de contribuție. Ca și în trecut, aceasta nu va face altceva decât să creeze mai multe arierate și să dezvolte economia subterană. Povara asupra economiei reale ar putea deveni excesivă, atâta vreme cât raportul dintre veniturile fiscale și PIB real este deja în jur de 38%. Raționalizarea sistemului de impozitare ar reprezenta o politică mai bună atât în ceea ce privește mărirea bazei de impozitare, cât și în ceea ce privește ajutorul pentru reducerea poverii administrative ce apasă asupra întreprinderilor. Aceasta ar necesita o coordonare sporită în administrația fiscală, deoarece, în prezent, diverse ministere, fonduri sociale și agenții își colectează separat propriile taxe și contribuții.

Progresul în reforma sectorului financiar a fost realizat în ultimii ani prin privatizarea, restructurarea sau lichidarea marilor bănci proprietate de stat. Portofoliile de împrumuturi neperformante au fost transferate la o Agenție de Recuperare a Activelor. Acest proces se va încheia aproape în totalitate o dată cu privatizarea celei mai mari bănci românești Banca Comercială Română. Această restructurare financiară este o piatră de temelie atât pentru îmbunătățirea eficienței politicilor monetare, cât și pentru aplicarea în economie a constrângerilor bugetului de austeritate. Dar, noile bănci private nu pot avea afaceri sănătoase fără un sector al întreprinderilor restructurat. Împrumuturile bancare cu garanții din partea statului pot fi, de asemenea, o sursă de obligații neprevăzute pentru buget. Pe termen mediu, dezvoltarea intermedierii financiare va necesita și înființarea altor instituții prin proceduri de faliment îmbunătățite și protecția creditorilor.

Trebuie realizată „ieșirea” de pe piață a firmelor neviabile. Legea aprobată în martie 2002 poate accelera procesul de privatizare și lichidare: ea nu stabilește nici un preț minim și asigură noi aranjamente financiare referitoare la arieratele din trecut către bugetul de stat. Dar efectele sale depind de modul în care va fi implementată aceasta.

România are nevoie de proiectarea și implementarea unei noi legislații. Țara a suferit mult din cauza supraimplicării statului în activitatea economică. Restructurarea economică ar trebui să se producă, pe cât posibil, prin mecanisme de piață transparente. Aceasta necesită o angajare puternică din partea guvernului. Hotărârea acestuia va fi crucială pentru îmbunătățirea imaginii țării în comunitatea internațională. Claritatea obiectivelor politice și implementarea la timp a acestora sunt primordiale. Mizele sunt prea mari pentru a neglija prezenta oportunitate, deoarece orice alunecare ar compromite șansele urmăririi cu succes a procesului de aderare la UE și NATO, și ar întârzia mai mult o creștere susținută a nivelului de trai al poporului român.

Referitor la alte politici financiare, guvernul României s-a angajat în liberalizarea deplină, în etape, a contului de capital, în contextul adoptării acquis-ului comunitar al UE. La sfârșitul anului 2001, liberalizarea includea investițiile directe externe și achizițiile imobiliare ale rezidenților. Până în anul 2004, liberalizarea este programată să afecteze operațiile de creditare și garantare și alte piețe de capital. Fluxurile pe termen scurt vor fi liberalizate numai la accederea în UE.

Un alt element important îl constituie acordul încheiat cu FMI în 2001 – primul dintr-o serie de șase programe analoge – dus la bun sfârșit în octombrie 2003. Un alt acord încheiat cu FMI în iulie 2004. Atribuirea și stricta respectare a obiectivelor și instrumentelor prevăzute de acest acord sunt imperative pentru menținerea ritmului de progresie.

România ia parte la programe multinaționale și orizontale finanțate de PHARE cum ar fi TAIEX, mecanismul de susținere întreprinderilor mici și mijlocii (IMM), programul SIGMA și programul de securitate nucleară. Impactul PHARE rămâne, la nivel global, pozitiv. A avut loc un transfer efectiv de savoir-faire, de echipamente și de resurse financiare în mai multe domenii importante: administrație, justiție, afaceri interne.

Comisia europeană a aprobat programul SAPARD pentru România în noiembrie 2000. În 2004 au fost alocați pentru România 158,7 milioane euro.

În Raportul Comisiei Europene (2004) privind progresele realizate de România în vederea aderării sunt prezentate pe larg toate aspectele economiei românești, o imagine de ansamblu a rezultatelor obținute de țara noastră față de ultimul raport anual realizat de Comisie, din care extragem:

principalii indicatori ai structurii economice (2003):

Tabelul nr.8

Principalii indicatori macroeconomici (2003)

Sursa: Eurostat

În ciuda unei solide creșteri economice, România nu a progresat decât recent în termeni de convergență reală cu UE în ceea ce privește nivelul venitului pe cap de locuitor. PIB-ul pe locuitor, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, a crescut a crescut de la 27% față de media UE în 1998 la 30% față de media UE-25 în 2003.

În 2004 s-a dorit realizarea unei evaluări privitoare la criteriile de la Copenhaga:

existența unei economii de piață viabile;

capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii

Buna funcționare a unei economii de piață presupune liberalizarea prețurilor și a schimburilor, ca și punerea în aplicare a unui cadru juridic care să fie efectiv aplicat, inclusiv în ceea ce privește drepturile de proprietate. Eficacitatea economică este întărită când sectorul financiar este bine dezvoltat și nici un obstacol semnificativ nu împiedică intrarea sau ieșirea de pe piețe.

Creșterea PIB s-a reluat din 2000 și economia cunoaște al cincilea an consecutiv de redresare economică grație unei cereri interne și externe în creștere. PIB-ul a progresat cu aproximativ 5% pe an, iar creșterea economică de anul trecut a fost de 8,3%, fiind cea mai mare creștere după ’90, adică de când există date credibile.

Statistica nu a publicat încă toate datele oficiale privind creșterea în anul 2004, ci doar câteva informații sumare:

nivelul PIB a fost de 2.387.914, 3 mld. lei (68,9 mld euro), creștere determinată în mod semnificativ de majorarea valorii adăugate brute în agricultură (plus 22,2%) și construcții (plus 9%);

consumul final total: creștere de 10,3%;

formarea brută de capital fix: a crescut cu 10,1%.

Dar ce nu au luat în calcul oficialii când au prognozat la sfârșitul anului 2003 o creștere economică de 5,5% pentru 2004? De unde diferența de aproape 3% în plus?

Prognoza inițială făcută la începutul anului trecut a fost dată peste cap nu numai de creșterea producției agricole și a construcțiilor, care au ponderi destul de restrânse în PIB. „Fierbințeala” economică s-a datorat în primul rând consumului privat. Încă nu au fost prezentate datele oficiale privind consumul privat, dar acesta are o pondere covârșitoare în consumul final total, care a înregistrat o creștere de 10,3%

Creșterea economică din ultimii ani se bazează mai mult pe cerere decât pe ofertă.

PIB-ul a ajuns la 2600 euro/loc. Jocul cursului valutar induce impresia că PIB-ul a ajuns în 2004 aproape dublu față de cel din 1990. de fapt, însă, economia românească nu a ajuns încă la nivelul celei din 1990, dacă se iau în calcul creșterile și scăderile conform deflatorului PIB. Astfel în euro creșterea a fost de 17%, iar anul acesta va fi iarăși de peste 10%, luându-se în considerare faptul că euro ar putea scădea în valoare nominală față de leu. Însă calculele PIB în euro se folosesc mai degrabă pentru comparații cu alte țări de la un an la altul, având în vedere fluctuațiile de curs. Din acest punct de vedere, România mai are de recuperat până va deveni o forță economică în regiune. Spre exemplu, Ungaria are un PIB per capita de 6500 euro.

În perioada primelor unsprezece luni ale anului 2004, inflația s-a plasat în intervalul 8,6%-9,9% (conform Institutului Național de Statistică, în primele zece luni ale anului s-a înregistrat o creștere a prețurilor de consum de 7,9%; față de sfârșitul lunii octombrie 2003 când acesta se situa la valoarea de 10,8%), iar rata șomajului s-a diminuat de la 7,2% la 6,1-6,3%. Pentru aceeași perioadă se estimează un spor al producției industriale între 4,9 și 5,4% față de perioada similară din 2003 și o majorare a economiilor populației cu 23%, devansând semnificativ inflația.

Deficitul curent este încă important și viabilitatea conturilor curente a constituit un motiv de preocupare recurent, dar vulnerabilitatea externă s-a diminuat în cursul perioadei. Deficitul curent a fluctuat în jurul mediei de 5,2% din PIB pentru întreaga perioadă (în 1998-1999, atinsă cifra record de mai mult de 7%, când s-a recurs la surse de finanțare externe, din moment ce rezervele de schimb se diminuau puternic). Pentru a evita o criză financiară majoră, autoritățile au decis să aplice politici mai restrictive și au acceptat devalorizarea puternică a monedei. În 2002, acesta a scăzut la 3,4% din PIB, iar în 2003 deficitul curent a fost de 5,8% din PIB.

Orientarea politicii monetare a contribuit la scăderea inflației și la o mai bună stabilitate macroeconomică. Un context caracterizat de o situație externă fragilă, un sector financiar deficient, o lipsă generală de disciplină financiară și politici neperformante privind bugetul și veniturile au făcut ca obiectivele politice, altele decât cele de stabilitate a prețurilor, să determine politicile monetare și rata de schimb. Progresele realizate au permis autorităților să se axeze pe dezinflație prin intervenția Băncii Centrale pe piață (un regim de flotare dirijat, în care rata de schimb/dobânzii constituie principalul instrument utilizat pentru a judeca inflația, a fost adoptat în 1999). În cadrul acestui regim, banca centrală intervine pentru a menține rata dobânzii pe o linie compatibilă cu obiectivul de inflație fixat de către autorități, permițând o apreciere reală moderată raportat la un coș valutar format în proporție de 75% din euro și 25% USD. La începutul lunii noiembrie 2004, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, a anunțat public că va lăsa cursul să fluctueze liber, iar leul și-a schimbat evoluția la 180 de grade. Pe fonful creșterii vânzărilor de devize și fără intervenția BNR pentru a drena excesul de lichiditate, leul a crescut încontinuu, față de euro și dolar. Ultima lună a anului trecut a fost cea mai agitată, pentru piața specializată în tranzacții valutare. În timp ce euro a pierdut teren în fața leului, importatorii au devenit circumspecți, au încetat să mai cumpere valută, amânându-și astfel plățile la extern. Exportatorii, în schimb, au vândut, fiind constrânși de obligațiile de plată ale salariilor și utilităților. Cursul monedei unice europene a coborât, astfel, de la 41.500 lei la 36.500 lei. La această cotație, în data de 6 decembrie 2004, după o absență de mai bine de o lună, BNR a intervenit pe piața valutară, efectuând direct tranzacții de peste 100 de milioane de euro. După apariția BNR pe piață moneda națională s-a depreciat, dar pentru scurt timp, curba ascendentă fiind reluată rapid, către sfârșitul anului trecut.

Autoritățile au aplicat o politică bugetară din ce în ce mai responsabilă, chiar dacă deficitul cvasi-bugetar rămâne ridicat, deficitul primar a reapărut. În primele șase luni ale anului 2004 deficitul bugetar general consolidat a fost limitat la 0,6% din PIB, deficitul previzional pentru 2004 fiind fixat la 1,6% din PIB.

Pentru a-și ameliora perspectivele bugetare pe termen mediu, România trebuie mai ales să continue reducerea deficitului din sectorul public, în sens larg, printr-o încasare mai riguroasă a creanțelor fiscale, o reducere a pierderilor din întreprinderile publice și o creștere a prețului la energie. Perceperea taxelor s-a îmbunătățit, noi măsuri fiind adoptate pentru întărirea cadrului bugetar și al administrației fiscale. O nouă lege privind finanțele publice a fost adoptată. Noul cod al importurilor contribuie la o mai bună transparență și stabilitate a legislației fiscale. Regimul TVA a constituit obiectul noilor reforme, mai ales anularea exonerărilor și punerea la punct a unui nou sistem de rambursare bazat pe analiza riscului, care mai trebuie totuși ameliorat cu scopul de a reduce întârzierile și lupta contra fraudei. Au fost introduse câteva taxe reduse la TVA, dobândă redusă pentru importuri.

Aceste măsuri au contribuit la îmbunătățirea perspectivelor bugetare pe termen mediu, chiar dacă trebuie acordată în continuare o atenție sporită consolidării procedurilor privind percepția, controlul și verificarea taxelor și oficializarea activităților dezvoltate în economia informală.

Comisia europeană considera în raportul anual privind România încheiat în 2004 pentru întâlnirea de la Bruxelles din decembrie 2004:

cea mai mare parte a prețurilor sunt acum libere și au intervenit noi ajustări la tarifele energetice;

sectorul privat a continuat să se dezvolte, dar povara marilor întreprinderi publice continuă să rămână ridicată;

privatizarea întreprinderilor s-a accelerat, dar calendarul fixat de autorități rămâne nedefinitivat;

sectorul bancar s-a dezvoltat în mod considerabil, plecând de la un nivel scăzut;

sectorul financiar nebancar nu este decât la început;

supravegherea sistemului financiar a fost consolidată;

înnoirea stocului de capital evoluează puțin câte puțin;

calitatea infrastructurii se îmbunătățește, dar nevoile de investiții rămân crescute;

restructurarea a fost progresiv extinsă în anumite sectoare sensibile, dar este încă departe de a fi încheiată;

schimbările structurale sunt în curs în economie;

Statul și-a redus considerabil intervenția, chiar dacă o interferență discriminatorie nu a dispărut;

economia românească este din ce în ce mai deschisă, principalul său partener fiind Uniunea Europeană.

La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare noul cod fiscal unic și codul de procedură fiscală.

În domeniul fiscalității indirecte, în ceea ce privește TVA, codul a introdus taxa redusă de 9%, după cum permite și acquis-ul. Un anumit număr de exonerări de la TVA au fost excluse și înlocuite cu taxa redusă. În ceea ce privește drepturile de acciză, schimbarea majoră adusă de noul cod fiscal constă în introducerea unui regim de suspensie a drepturilor și definiția antrepozitelor fiscale. Acestea constituie un pas important în alinierea la acquis.

Privitor la fiscalitatea directă nu s-a înregistrat nici un progres pe linia transpunerii directivelor comunitare aplicabile.

În decembrie 2004 are loc o schimbare de guvernare, din nou de factură liberală. Actuala guvernare promite să continue demersurile privind integrarea României în Uniunea Europeană și prima măsură adoptată printr-o ordonanță de urgență a guvernului introduce cota unică de impozitare de 16%, care urmărește maximizarea veniturilor populației.

Experiența a demonstrat că elaborarea și aplicarea politicilor financiare nu pot avea un impact favorabil în plan economico-social dacă societatea nu dezvoltă producția și implicit activitatea de export și dacă în utilizarea venitului național nu se asigură un raport judicios între dezvoltare și consum. Pe de altă parte, un rol important revine instituțiilor fundamentale ale statului, pe a căror stabilitate se clădește viața societății și se construiește credibilitatea țării.

În prezent strategiile financiar-monetare au dobândit o poziție centrală în efortul autorităților publice de integrare a României în structurile europene, care se preconizează a se realiza la 1 ianuarie 2007, știut fiind că o realizare de asemenea dimensiuni va avea un efect benefic asupra dezvoltării economice generale. Consider că radicalismul afirmațiilor lui Milton Friedman este contrazis de realitatea economico-socială, în cadrul căreia există legături de intercondiționare între micro și macroeconomie. Comportamentul consumatorului nu este numai un concept important, ci și unul care atestă apartenența individului la un sistem de valori, la un tip de economie pe care a creat-o, și care, la rândul său îi influențează decizia. În ceea ce privește existența stabilității microeconomice, apreciez că o asemenea stare de fapt ne este realizabilă, întrucât ar evidenția incompatibilitatea și separarea celor două medii social-economice.

În fine, când Friedman a afirmat că moneda este componenta de bază a economiei, el nu a stabilit sensul legăturii dintre cele două; din contră, consider că economia este elementul primordial, iar moneda – „produsul” acesteia, rezultat al viabilității sau al slăbiciunii și disfuncționalității sale. Prin urmare, stabilitatea sistemului monetar reprezintă tot un efect al economiei, în condițiile în care aceasta este competitivă și implicit stabilă.

CONCLUZII:

Lucrarea „Impactul politicilor financiare asupra societății” este structurată pe trei capitole, primele două conținând material teoretic, iar cel de-al treilea prezintă o analiză a țărilor centrale și est-europene aflate în tranziția la economia de piață, cu o aplecare mai atentă asupra României.

Capitolul I, intitulat „Politica financiară, componentă a politicii generale – impactul politicilor financiare asupra societății” este structurat pe patru subcapitole. În primul subcapitol am studiat politica financiară în cadrul politicii generale a statului. Politica generală (economico-socială) reprezintă un concept de o foarte mare complexitate prin care se exprimă și promovează anumite interese, care corespund, de regulă, obiectivelor urmărite de societate sau de segmente ale societății, reprezentate prin grupări (partide) politice. Politica financiară este o componentă importantă a politicii generale a statului, ea reprezintă chiar mesajul statului, fiind strâns legată de funcțiile și activitatea acestuia. Politica financiară este indisolubil legată de politica economică. Există diverse păreri, unii economiști (A. Barrère) sunt de părere că politica economică și cea financiară se află în opoziție, între ele existând un conflict de interese. Dar acest conflict de interese dintre puterea economică și cea financiară nu are fundament științific, iar raționamentul lui A. Barrère nu este suficient de puternic. Prezența statului s-a dovedit absolut necesară și indiscutabilă. Este adevărat că autoritățile publice folosesc politica financiară pentru influențarea proceselor economice și corectarea dezechilibrelor din economie. Astfel, obiectivele politicii financiare sunt: stabilizarea economică, reglarea conjuncturală și relansarea economiei, restructurarea și creșterea economică. În vederea realizării acestor obiective de importanță și complexitate deosebite, cadrul de acțiune al politicii financiare nu vizează numai activitatea directă a statului de procurare și utilizare a resurselor bănești, ci și pe cea de credit, monetară și valutară. În concluzie, în sfera largă a politicii financiare se disting mai multe componente, și anume: politica fiscală, politica bugetară, politica de credit, politica monetară, politica valutară, a prețurilor și veniturilor, precum și politica financiară a întreprinderii. În al doilea subcapitol am studiat problema interacțiunii politicii financiare cu mediul social-economic. Impactul gradului de dezvoltare economică și a factorilor conjuncturali asupra politicii financiare este destul de mare deoarece starea economică își pune amprenta atât asupra resurselor financiare publice, cât și asupra cheltuielilor publice, prin intermediul structurii sistemelor fiscale și conjuncturii economice. Mărimea și structura veniturilor colectate la dispoziția statului sub formă de impozite și taxe sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei țări. Gradul de sensibilitate al randamentului financiar-fiscal față de conjunctură se apreciază în funcție de doi factori: materia impozabilă și tehnica de impozitare. Conjunctura economică influențează cheltuielile publice. Totuși, în materie de stabilire a mărimii cheltuielilor, voința politică a guvernanților rămâne preponderentă. Ea le permite să se opună într-un mod mai mult sau mai puțin evident la tendința de creștere a volumului acestora, riscând să provoace tulburări sociale sau politice în rândul cetățenilor. De asemenea trebuie analizată influența structurilor și opțiunilor de politică generală asupra politicii financiare. Raportul de forțe politice și structurile politice ale unei țări determină într-o mare măsură politica sa financiară. Pe de altă parte, evenimentele politice, manifestate sub forma unor crize, acționează asupra ansamblului finanțelor publice și declanșează adesea mecanisme financiare. Tot sub aspect teoretic, în subcapitolul 3 am studiat impactul concepțiilor economice moderne asupra politicii financiare. Școlile de gândire macroeconomică s-au grupat în jurul a două tendințe, care au generat dispute ardente: membrii școlii keynesiste sunt de părere că guvernul trebuie să aibă un rol important în derularea activității economice, în timp de adepții școlii monetariste afirmă că piața se dezvoltă mai bine dacă statul nu intervine în evoluția ei. Principalul susținător al doctrinei keynesiste este J.M. Keynes, iar doctrina sa este cea mai importantă din gândirea economică contemporană. Keynes acordă o importanță deosebită statului, care se situează, în opinia sa, deasupra claselor sociale și ale cărui intervenții în viața economică sunt în interesul societății. Modelul economic elaborat de Keynes presupune eforturi financiare însemnate din partea puterilor publice și vizează atingerea echilibrului economic și nu rezolvarea problemei repartiției, ca în concepția clasicilor. La Keynes, echilibrul economic are caracter dinamic și este fundamentat pe cinci mărimi globale nete și anticipate care cantonează analiza în sfera macroeconomică:volumul folosirii brațelor de muncă (E); venitul național (Y); consumul individual (C); investițiile (I); economiile (S). Analiza keynesiană a determinat schimbarea politicii financiare a statului și transformarea sa într-un agent economic activ și interesat, motivat și prudent, dobândind o mentalitate asemănătoare particularilor. În concluzie, datorită lui Keynes, politica financiară a căpătat mai multă forță și personalitate, punând într-un con de umbră politica monetară. Până la începutul anilor ’70, promovarea într-o manieră corelată a măsurilor fiscale și a celor bugetare a urmărit influențarea cererii totale. De aceea, ele s-au constituit într-un ansamblu de politici economice conjuncturale bazate pe cerere. Doctrina keynesistă a fost îmbogățită de reprezentanții neokeynesismului (Joan Robinson și Pierre Straffa, R.F. Harrod, P.A. Samuelson, A. Hansen, E. Domar). Alvin H. Hansen atribuie o importanță deosebită investițiilor statului și cheltuielilor bugetare, ca mijloc de luptă împotriva crizelor, acordă o atenție mărită impozitelor, care în condițiile intervenționismului capătă valențe noi. Hansen menționează trei tipuri de programe: mecanismul de flexibilitate, sistemul stabilizator și programul de compensare. Fidel convingerilor keynesiste, Samuelson este de părere că puterea publică (implicit statul) are două obiective, și anume: combaterea șomajului și lupta împotriva stagnării creșterii economice. Principala „armă” pe care o poate utiliza este politica financiară, prin mixarea componentelor fiscal-bugetare și monetare. Atât Samuelson, cât și ceilalți neokeynesiști, consideră că instrumentele politicii monetare se interferează cu acțiunea politicii fiscal-bugetare. În concluzie, în noul context economic, politica monetară trebuie să asigure, prin volumul masei monetare în circulație, creșterea producției, însoțită de un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de stabilitate a prețurilor. Apariția postkeynesismul atribuie un rol deosebit monedei în procesul de determinare a venitului național. La începutul anilor ’80, noțiunile de bază ale politicilor economice si implicit financiare, în țările dezvoltate, au devenit însă liberalizarea sau dereglementarea și privatizarea. Noua doctrină economică, de origine neoliberală, intitulată monetarism, vizează limitarea sectorului public și implicit a rolului statului. Milton Friedman, fondatorul școlii de gândire de la Chicago, este un promotor al pieței libere, în cadrul unui sistem politic liber. După parerea sa libertatea este fundamentul ansamblului de activități economico-sociale. M. Friedman susține că „legea psihologică fundamentală” spre economii se manifestă doar la nivel de individ și nu la nivel de colectivitate. El lansează un nou concept – comportamentul consumatorului. În schimb, la nivel macroeconomic, M. Friedman consideră că nu se poate determina comportamentul unei societăți ca sumă a comportamentelor individuale, deoarece acestea sunt caracterizate de instabilitate; or, în opinia sa, comportamentul colectivității este stabil în ceea ce privește repartiția valorii nou create între consum și economii.

În afară de aceste două curente de gândire macroeconomică, în secolul al XIX-lea avem de-a face cu două sisteme economice opuse: economia de piață și economia de comandă, care au influențat profund conținutul și mijloacele de acțiune ale politicii financiare.

Al patrulea subcapitol al primului capitol se referă la decizia de politică financiară sub impactul mentalității fiscale. Mentalitatea fiscală poate fi considerată ca o expresie a „culturii politice” a unei țări, adică relația care se formează de-a lungul timpului între cetățean și comunitate. Ea pune în evidență atitudinea fundamentală în privința statului sau a impozitelor în general. În consecință, mentalitatea fiscală a contribuabilului pornește de la premisa că impozitul nu reprezintă o contribuție la finanțarea cheltuielilor publice, ci o prelevare împovărătoare, menită să susțină forța statală ostilă, cu față inchizitorie și birocratică. Atitudinea și comportamentul față de impozit influențează ansamblul problematicii de politică financiar-fiscală (principiile impunerii, mentalitatea fiscală, reacțiile contribuabililor tentați să se sustragă impunerii). În această viziune, politica financiară poate contribui la realizarea unei „arte fiscale” orientate de o manieră psihologică, a unei educații fiscale și a unor relații publice care să dezvolte solidaritatea cetățenească față de problemele comunității și ale statului. Mentalitățile fiscale ale popoarelor reflectă nu numai tendința de respectare sau de încălcare a legii, ci nivelul de cultură și civilizație atins. Impactul mentalităților fiscale asupra deciziei de politică financiară este deosebit de important, întrucât, prin caracterul lor progresist sau retroactiv, influențează însăși arhitectura viitoare a politicii financiare. Deși încrederea în viitor și grija pentru aceasta constituie elemente esențiale ale oricărei culturi și civilizații, cultura și societatea nu pot face nimic separat. Raportul societate-cultură-mentalitate trebuie tratat ca o singură problemă. Oamenii operează cu valori, luptă contra unora în favoarea altora, caută să înlăture sau chiar să distrugă pe unele și să promoveze pe altele. Dar procesul dezvoltării nu trebuie conceput în termeni de urmărire sau de anulare totală, ci ca o întâlnire în planul civilizației mondiale. Acest scop va fi atins studiind și ținând cont de comportamentul oamenilor și motivațiile lor.

Din acest motiv, în plan financiar, sarcina politicii nu este deloc ușoară, deși niciodată nu va putea recomanda regimul ideal de impunere. Dar aceasta se poate angaja să medieze raporturile dintre stat și individ, pentru a demonstra situațiile conflictuale și a crea un parteneriat cu societatea civilă.

În capitolul II am prezentat câteva strategii financiare publice și impactul lor asupra dezvoltării. În primul subcapitol am vorbit despre rolul strategiilor financiare în dezvoltarea economico-socială. Strategiile financiare capătă o vocație constructivă, deoarece sunt atașate orizontului cunoașterii, opțiunilor social-politice și intereselor autorităților publice. Ele exercită un impact deosebit asupra procesului general al dezvoltării, prin prisma efectelor produse de actul guvernării, anticipate și fundamentate prin modele economico-financiare. Strategiile financiare se solidarizează cu scopul general al puterii politice, care ar trebui să fie menținerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, a unor prețuri stabile și creșterea economică viguroasă. În subcapitolul „Tipuri de modele utilizabile în fundamentarea politicilor financiare” am justificat necesitatea existenței modelelor economico-matematice și realizarea unui set de măsuri alternative de politică economică. recurgerea la modele în fundamentarea politicilor financiare se dovedește a fi un act de o responsabilitate extremă, deoarece servește actului guvernării și influențează nivelul de trai ai unei țări și bunăstarea cetățenilor acesteia. În concluzie, există o relație reciprocă între strategii, modele și politici financiare. Elaborarea unui model nu ușurează foarte mult soarta strategiilor financiare, atâta vreme cât autoritățile publice nu au capacitate de reacție rapidă. Am analizat câteva modele mai importante: modelul Hicks-Hansen, modelul Harrod-Domar, modelul creșterii organice, modelul creșterii zero. Modelul Hicks-Hansen, cel mai reprezentativ model al creșterii economice echilibrate, fiind cunoscut și sub denumirea de modelul venituri-cheltuieli, se bazează pe lucrarea lui Keynes “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” și împărtășește concepția intervenționistă, prin mijloacele de care dispune statul, care vizează asigurarea unor condiții favorabile evitării dezechilibrelor profunde și creșterii echilibrate a economiei naționale. Rolul acestor instrumente se reliefează prin prisma măsurilor de politică fiscal-bugetară care implică finanțele, respective măsurile de politică monetară care încadrează în acest context accepțiunea largă dată finanțelor. Modelul Harrod-Domar reflectă concepția neokeynesiștilor despre creșterea economică, model care a luat naștere din preocuparea de dinamizare a modelului keynesian de explicare a mecanismului de funcționare a economiei contemporane. Neokeynesitii pornesc demersul lor de la mărimea producției, ei cercetează sporirea venitului național în funcție de dimensiunea economiilor și de necesarul de capital pentru o unitate de venit suplimentar, ținându-se seama de progresul ethnic. Harrod și Domar au evidențiat niște corelații interesante care decurg din abordarea dinamică a acestor probleme, semnalând o serie de contradicții și situații conflictuale care ridică probleme serioase în fața organismelor economice particulare și state. Unul din factorii esențiali ai creșterii economice este reprezentat de investiții. Modelul “creșterii zero” reprezintă o soluție la catastrofa cu care se va confrunta omenirea în secolul al XXI-lea (2030) din cauza creșterii exponențiale a economiei prin neconcordanța dintre ritmul de creștere al populației (mai mare) și ritmul de creștere al producției agricole (mai mic), insuficiența resurselor și ruperea echilibrului ecologic, ca urmare a poluării excesive. Aplicarea acestui model care presupune un echilibru între bucla pozitivă și bucla negativă, cu urmare directă de stopare a creșterii economice, fără ca aceasta să însemne stagnare economică. Acest model se dovedește deosebit de util și actual în planul politicii financiare, în condițiile existente în țările central și est-europene, respectiv o perioadă de tranziție la economia de piață. Modelul “creșterii organice” reprezintă o încercare de îmbunătățire a modelului “creșterii zero”. Acest model ia în considerație diversitatea lumii, respectiv localizarea geografică, nivelul de dezvoltare economică, politică și tehnologică a statelor. Din punct de vedere al politicii financiare, acest model propune concentrarea eforturilor autorităților publice pentru reducerea cheltuielilor publice, pentru înarmare și creșterea cheltuielilor publice destinate combaterii poluării. Totuși, modelul nu explică premisele obiective și subiective ale trecerii la creșterea economică organică. Au apărut unele controverse privind aplicarea modelelor cu impact financiar-monetar. Pe de o parte keynesismul a șocat, dar s-a și impus rapid în atenția celorlalte curente de gândire economică, a oamenilor politici și a altor organizații. În concluzie, prin criticile aduse modelelor de sorginte keynesistă s-a evidențiat că intervenționismul, ca tip de politică fiscal-bugetară se află la originea efectelor de destabilizare, efectelor de compensare, efectelor de evicțiune și a efectelor inerente ale redistribuirii. Se poate concluziona că intervenția statului în economie se poate produce numai în măsura în care acesta este capabil să înlăture efectele negative ale pieței; altfel, ea nu se legitimează, ci, dimpotrivă, devine dăunătoare. Astfel, se poate acorda credit opiniei monetariștilor, conform căreia alegerea instrumentelor de politică financiar-monetară nu trebuie să depindă de percepțiile sau de opiniile guvernului ori ale politicienilor în ceea ce privește comportamentul economiei. În folosirea instrumentelor politice, vizând realizarea echilibrului macroeconomic, monetariștii au în vedere, în mod deosebit, manipularea părții de ofertă agregată.

Capitolul III intitulat „Politici financiare și imapctul lor în țările aflate în tranziția la economia de piață” are ca obiectiv analiza situației din țările din centrul și estul Europei, care au trecut printr-o perioadă mai dificilă în urma schimbării sistemului politic. Definirea termenului tranziție a fost esențială pentru înțelegerea fenomenului, căpătând în situația de față sensul trecerii de la comunism la capitalism care include toate schimbările aferente (democrație, economie de piață, modernism). Tranziția presupune o anumită instabilitate. Am arătat care sunt principalele cerințe ale tranziției la economia de piață, care constau în principal în existența unui cadru legislativ bine pus la punct, respectarea proprietății și modernizarea sistemelor de producție, a sistemelor informaționale. Procesul de reformă are drept scop creșterea eficacității mobilizării și utilizării resurselor care să facă sistemul public mai eficient, să mărească potențialul de acțiune al sectorului privat și reducerea gradului de înnapoiere a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Procesul de tranziție nu trebuie conceput în termeni de urmărire sau de copiere, ci ca o întâlnire în planul civilizației mondiale, pe fondul promovării competitivității și a unui nou sistem de valori. În al doilea subcapitol am prezentat câteva strategii financiare aplicate în țările centrale și est-europene, strategii care ocupă un loc primordial în procesul reconstrucției. Reforma s-a fudamentat pe două componente majore: transformările structurale și stabilizarea macroeconomică. Ajustarea structurală este concepută ca un proces complex, care are ca obiectiv fundamental crearea condițiilor de ordin material, legislativ și instituțional pentru funcționarea mecanismelor pieței; elementele unui asemenea program sunt privatizarea, liberalizarea prețurilor, salariilor, dobânzilor, comerțului exterior, restructurarea sistemului financiar-bancar, a întreprinderilor. Stabilizarea macroeconomică se referă la adoptarea de politici monetare și fiscale restrictive pentru eliminarea excesului de masă monetară din economie și pentru reinstaurarea încrederii investitorilor, realizarea unui curs de schimb adecvat, promovarea unei politici antiinflaționiste a veniturilor. În realizarea reformei se adoptă în plan tactic mai multe terapii: terapia gradualistă sau terapia de “șoc”. Terapia gradualistă presupune realizarea reformei în mod eșalonat în timp, cu aplicarea treptată de măsuri, fără a se pierde nici un moment controlul statului asupra activității economice, adept al politicii de subvenționare. Această terapie are ca motivație atenuarea impactului reformei asupra populației, făcând mai suportabil costul social al schimbării. Terapia de “șoc” constă în liberalizarea concomitentă a prețurilor, salariilor, dobânzilor, cursurilor de schimb și comerțului exterior, care trebuie să stopeze inflația, să reducă deficitul bugetar și să ofere, astfel, climatul de stabilitate necesară unei demarări reale a reformei. Țările aflate în procesul de tranziție la economia de piață se confruntă cu patru tipuri de crize economice: criza monetară, criza bancară, criza sistemului financiar și criza datoriei externe, indifferent dacă fac parte din grupul țărilor mai avansate (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia) sau celor mai puțin avansate (Albania, Bulgaria, România, Moldova, etc.). Prin urmare, este dificil de construit un model de politică financiară a tranziției, având în vedere faptul că toate aceste țări s-au confruntat cu scăderea PIB și stagnarea creșterii economice, fapt ce antrenează diminuarea volumului cheltuielilor publice și practicarea unor bugete de austeritate. Am analizat situația existentă în Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România și Ungaria prin prezentarea unor date statistice și analizarea unor anumiți indicatori. În urma analizei a rezultat că liderul incontestabil în procesul de reformă și edificare a economiei de piață este Cehia. O altă țară cu o evoluție bună este Polonia, care a aplicat politici bugetare dure cu reforme adânci în sistemul de impozite, cât și în controlul strict al cheltuielilor publice. De asemenea un sistem fiscal transparent, simplu și corect ai făcut din Polonia un model pentru țările aflate în tranziția la economia de piață. Ungaria a avut rezultate economice bune în perioada de tranziție la economia de piață, iar eforturile sale din planul strategiei financiare s-au bucurat de credibilitate internă și externă, fapt evidențiat prin atractivitatea dovedită din partea investitorilor străini. La polul opus se află Bulgaria și România.

Prin urmare, o caracteristică importantă a strategiilor financiare a țărilor aflate în tranziție la economia de piață o reprezintă prudența în vederea canalizării economiilor înspre investiții în domeniul privat și pentru reducerea riscului de producere a crizelor financiare. De asemenea politica financiară trebuie susținută cu importante resurse financiare. Este fundamentală apelarea la capitalul extern, deoarece cel intern nu este suficient pentru finanțarea investițiilor. De remarcat ajutorul F.M.I., al Băncii Mondiale și chiar cel al Uniunii europene.

Strategiile financiare reprezintă axa principală a edificării economiei de piață în țările centrale și est-europene, acestea devin viabile doar în măsura în care se realizează procesul de privatizare. Cu toate că există forme diferite de înfăptuire a acesteia, în țările foste socialiste privatizarea este considerată pe deplin elementul central al tranziției la economie de piață, prin care se instituie concurența și un management de calitate. Privatizarea este considerată cea mai rapidă metodă de obținere a eficienței, întrucât obiectivul proprietarilor particulari este de a-și maximiza profitul, ceea ce implică rentabilizarea activității. În planul strategiei financiare, privatizarea eliberează sectorul public de costul ridicat al noilor investiții, cerute pentru obținerea eficienței și îl trece în contul proprietarilor particulari.

În concluzie cuvintele cheie ale economiei de piață sunt DEMOCRAȚIA, LEGEA și PIAȚA.

În ultimul subcapitol am analizat perioada de tranziție la economia de piață din România și am încercat să vedem care este impactul strategiilor financiare publice aplicate. Au fost necesari cincisprezece ani de tranziție până ca România să primească statutul de economie funcțională. Drumul urmat de țara noastră a fost unul sinuos, situația economică fiind deosebit de precară. Nici una din conduceri nu a reușit să realizeze obiectivele reformei decât într-un foarte mic procent. Au fost adoptate mai multe tactici, atât terapia gradualistă, cât și terapia de “șoc”. Cel mai mare deziderat al României în momentul de față este aderarea la Uniunea europeană, care ar urma să aibă loc la 1 ianuarie 2007. Dar oare suntem pregătiți să facem față aderării? Știm noi tot ce presupune această aderare, care vor fi beneficiile, dar și “cheltuielile”, obligațiile? Politica financiară, ca parte componentă a politicii generale a statului este îndreptată spre realizarea condițiilor necesare aderării. Abia din 2000 încoace s-a înregistrat creștere economică, cadrul fiscal s-a îmbunătățit, s-a realizat privatizarea, restructurarea sau lichidarea marilor bănci proprietate de stat. Cadrul legislativ trebuie în continuare îmbunătățit, știut fiind că țara a suferit din supraimplicarea statului în activitatea economică. Restructurarea economică ar trebui să se producă pe cât posibil, prin mecanisme de piață transparente. Impactul liberalizării depline va fi destul de mare.

În 2004 a avut loc cea mai mare creștere economică de 8,3%. PIB-ul a ajuns la 2600 euro/loc. Inflația este în scădere, cu un nivel situat între 8,6% și 9,9%, conform Institutului Național de Statistică. Deficitul bugetar general consolidat previzionat pentru 2004 este de 1,6% din PIB . În 2004 a fost adoptat un nou cod fiscal prin care a fost introdusă cota redusă de 9% la TVA. Acest cod fiscal reprezintă un important pas privind alinierea la acquis-ul comunitar. Prin instaurarea noii conduceri în decembrie 2004, una de factură liberală a avut loc introducerea cotei unice de impozitare a veniturilor de 16 % care a adus cu sine creșterea veniturilor plătirorilor. O măsură extrem de importantă a actualei guvernări este denominarea leului prin tăierea a patru zerouri. Care va fi impactul acestei măsuri? Într-adevăt denominarea este necesară, ea marcând încheierea unui ciclu inflaționist și intrarea într-o perioadă de stabilitate.Prin denominare exprimarea prețurilor se va face la niveluri nominale uzuale în Europa. De remarcat că nici o țară vest-europeană nu își exprimă paritatea față de euro la un nivel „cu două cifre”, la momentul actual leul având o paritate exprimată „cu cinci cifre”. Denominarea va simplifica trecerea ulterioară la euro, utilizarea mai usoară a parităților în schimbul valutar. Noile bancnote vor avea dimensiunile bancnotelor euro, astfel nu va mai fi necesară adaptarea casetelor ATM-urilor în momentul trecerii la euro. De asemenea prin denominare se va realiza readucerea indicatorilor valorici la niveluri mai ușor de utilizat. Care va fi impactul produs de trecerea la leul greu? Când se va realiza trecerea la euro? După părerea Băncii Naționale a României trecerea la euro va avea loc după 6-8 ani de la aderarea la Uniunea Europeană deoarece convergența nominală și reală a economiei trebuie să preceadă adoptarea euro. Spre exemplu, țări ca Cehia, Polonia, Ungaria, care au intrat în UE intenționează să adopte euro în 2010-2012. Impactul negativ, șocul integrării în UE va fi mai mic prin păstrarea monedei naționale.

În concluzie, transpunerea în viață a unui program de politică financiară reprezintă condiția strict necesară pentru continuarea procesului de economie de piață funcțională, cu un potențial concurențial tot mai ridicat, de natură a face față provocărilor unui mediu de afaceri internațional dominat de procesul globalizării. Totodată, pe fondul creșterii gradului și a complexității ocupării forței de muncă, se vor crea condițiile pentru ridicarea standardului de trai al populației, ceea ce va asigura un climat social pașnic, condiții pentru consolidarea democrației și a statului de drept, precum și pentru apropierea în ritm accelerat a României de orizontul integrării în structurile europene.

Bibliografie:

Aristotel – „Politica”, Editura Cultura Națională, București, 1924

Buchanan, J. – „Calculul consensului. Fundamente logice ale democrației constituționale”, Ed. Expert, București, 1995; p.322.

Marțian, D.P. – „Studii sistematice în economia politică. Partea primă. Economia socială”; București, Imprimeria Mitropolitului Nifon, 1858, p.31.

Văcărel, I. (coord) – „Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică – R.A., București, 1993, p.84.

Fromm, G. – „Public economy theory and policy”, The Macmillan Company, New York, 1973, în prefața la lucrare.

Văcărel, I. (coord.) – „Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, ediția a-II-a, p.127

Gaudemet, P.-M. – Précis de Finances Publiques, vol.I, Editions Montchrestien, Paris, 1970, p.176

Marchall, Jean – „Rendements fiscaux et conjuncture”, Paris, 1942, p.82

Philipe, L. – „Finances publiques”, Troisième éditions Cujas, Paris, 1989, p.24

Duverger, M. – „Finances publiques”, Presse Universitaire de France, quatrième éditions revue, Paris, 1967, p.86

Bellon, B.; Niosi, J. – „L’industrie américaine. Fin de siècle”; Editions du Seuil, Paris, 1987, p.193

Frois, G.A. – „Economie politică”, Editura Humanitas, București, 1994, p.340.

Keynes, J.M. – „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, Editura Științifică, București, 1970, p.137

Tașnadi, A, Doltu, C. – „Monetarismul. Teorie și politici economice”, Editura Economică, București, 1996, p.46

Pohoață, I. – „Doctrine economice universale. Predecesori și fondatori”, Fundația Academică „Gheorghe Zane”, Iași, 1993, p.147

A.F. Hayek – „Drumul către servitute”, Editura Humanitas, București, 1993, p.75

Gh. Filip – „Fiscalitatea și nivelul său relativ”, în revista „Finanțe, credit, contabilitate ” nr.8/1995

J. Galbraith – „Știința economică și interesul public”, Editura Politică București, 1982, p.114

I.N. Stan – „Teoria generală a impozitelor indirecte”, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, București, 1945, p.258

Gh. Filip – “Impactul politicii fiscale asupra activității întreprinderilor” în volumul “Mecanismele și instituțiile economiei de piață”, Editura Univ. « Al. I. Cuza » Iași, 1997, p.39

D. Dăianu – “Funcționarea economiei și echilibrului extern”, Editura Academiei Române, București, 1999, p.67

M. Blaug – “Teoria economică în retrospectivă”, E.D.P. – R.A., București, 1992, p.692

D. Dăianu – “Funcționarea economiei și echlibrului extern”, Editura Academiei, București, 1992, p.68

Gh. Filip – “Impactul împrumutului de stat asupra funcționării mecanismului financiar monetar” în volumul “Mecanismele financiar-monetare în procesul tranziției la economia de piață”, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999, p.57-58

Gh. Manolescu – “Buget, abordare economică și financiară”, Editura Economică, București, 1997, p.619

***World Economic Outlook. Financial Crises. Causes and Indicators, I.M.F., 1998, Washington D.C., p.121