Politica Financiara A Sc Agromixt Srl
Cuprins
INTRODUCERE
PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
Capitolul 1 POLITICA FINANCIARÃ A ÎNTREPRINDERII
ÎN CONTEXT MACROECONOMIC
1.1. Fundamentele teoretice ale politicii financiare a întreprinderii
1.2. Obiectivele și criteriile politicii financiare a întreprinderii
1.2.1 Obiectivele de dimensiune, putere și creștere
1.2.2 Obiectivele de rentabilitate
1.2.3 Instrumentele de realizare a politicii financiare a întreprinderii
Capitolul 2 POLITICA FINANCIARÃ PRIVIND GESTIUNEA
RESURSELOR DE FINANȚARE
2.1. Impactul politicii financiare asupra structurii financiare a întreprinderii
2.2. Finanțarea interna și costul sãu
2.3. Finanțarea externă și costul său
Capitolul 3 POLITICA FINANCIARĂ PRIVIND INVESTIȚIILE
3.1.Rolul investițiilor în procesul dezvoltării
3.2 Decizia de investiții
3.3 Decizia de dezinvestiții
3.4. Studiu de caz efectuat la S.C. Agromixt SRL
PARTEA A-II-A – CONTRIBUȚII PROPRII
Capitolul 4 POLITICA FINANCIARĂ A SC AGROMIXT SRL
4.1. Materialul și metodologia de cercetare
4.2. Analiza politicii financiare a societății studiate
Capitolul 5 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
Lista tabelelor
Tabel 4.1……………………………………………………………………………..40
Tabel 4.2……………………………………………………………………………..40
Tabel 4.3……………………………………………………………………………..42
Tabel 4.4……………………………………………………………………………..43
Tabel 4.5……………………………………………………………………………..44
Tabel 4.6……………………………………………………………………………..44
Tabel 4.7……………………………………………………………………………..45
Tabel 4.8……………………………………………………………………………..45
Tabel 4.9……………………………………………………………………………..46
Tabel 4.10……………………………………………………………………………..46
Tabel 4.11……………………………………………………………………………..46
Tabel 4.12……………………………………………………………………………..47
Tabel 4.13……………………………………………………………………………..49
Tabel 4.14……………………………………………………………………………..50
Tabel 4.15……………………………………………………………………………..52
Tabel 4.16……………………………………………………………………………..53
Tabel 4.17……………………………………………………………………………..54
Tabel 4.18……………………………………………………………………………..55
Tabel 4.19……………………………………………………………………………..56
Tabel 4.20……………………………………………………………………………..58
Tabel 4.21……………………………………………………………………………..60
Tabel 4.22……………………………………………………………………………..61
Lista figurilor
Figură 1.1…………………………………………………………………………………….4
Figura 1.2…………………………………………………………………………………….5
Figura 2.1…………………………………………………………………………………….12
Figura 4.1…………………………………………………………………………………….51
Figura 4.2…………………………………………………………………………………….52
Figura 4.3…………………………………………………………………………………….54
Figura 4.4…………………………………………………………………………………….55
Figura 4.5…………………………………………………………………………………….56
Figura 4.6…………………………………………………………………………………….57
Figura 4.7…………………………………………………………………………………….58
INTRODUCERE
Politica economicã reflectã deciziile adoptate de cãtre autoritatea publicã pentru orientarea activitãții economice pe teritoriul național într-un sens rezonabil. Ea reprezintã arbitrajul între diferitele tipuri de obiecte și instrumente folosite de cãtre stat.
În ipostaza de componentã a politicii generale, politica financiarã poate fi abordata la nivel regional, statal și interstatal, macroeconomic sau microeconomic, la nivel de firma, organism și organizație internã sau internaționalã, instituție publicã, privatã, consorțiu, holding sau întreprinzator.
Politica financiară reprezintă “ansamblul de metode, mijloace și instituții prin intermediul cărora se realizează activitatea financiară în concordanță cu obiectivele de politică economico-socială urmărite de gruparea conducătoare”.
Figura nr.1 exemplificã locul ocupat de politica financiarã a întreprinderii în cadrul politicii economice :
Fig. 1.1 – Componente ale politicii financiare
Pe un plan larg, politica financiară poate fi îndreptată către atingerea unor scopuri diferite, nu doar pur fiscale, ci și de ordin public, militar, igienic, social, cultural. Se disting mai multe componente ale politicii financiare: politica fiscală, politica bugetară, politica de credit, politica monetară, politica valutară, politica prețurilor, politica veniturilor și politica financiară a întreprinderii.
Politica financiarã a întreprinderii, componentã a politicii sale generale, cuprinde un set de obiective financiare pe termen mediu care se referã la ansamblul activitãții sau la componentele ei majore, vizând volumul și structura resurselor disponibile, acțiunile principale de întreprins, principalii responsabili și executanți, sursele de finanțare, termenele fiscale și intermediare, indicatorii globali și parțiali.
Elaborarea unei politici financiare privește „determinarea nevoilor de finanțare pentru o perioadã de timp anumitã, alegerea unei variante de îndatorare, adica a unei modalitati de finantare prin fonduri proprii sau credite, precum si raportul intre nevoile finantate pe termen scurt sau pe termen lung.”
Întreprinderea apare ca un centru autonom de decizii, care deține putere economicã. Prin acțiunile sale, politica financiarã apãrã întreprinderea și sistemul ei propriu de valori.
La nivelul întreprinderii, în cadrul politicii financiare se disting trei mari categorii de politici independente:
politica de investiții (interne și/sau externe);
politica de finanțare (surse proprii și/sau împrumutate);
politica de dividende (distribuire și/sau reinvestire de dividende)
Politica financiarã a întreprinderii își extinde sfera de acțiune asupra urmãtoarelor componente, așa cum relevã figura nr.2:
Fig. 1.2 – Sfera de acțiune a politicii financiare a întreprinderii
Tendința, prezentã in anii precedenți de „a reduce politica financiarã la decizia de investiții sau la colectarea de capitaluri” a fost schimbata de multitudinea deciziilor cu privire la ritmul și modalitãțile de formare a capitalurilor.
În sectorul privat, elaborarea politicii financiare a întreprinderii aparține agentului economic. Dar, deseori deciziile financiare de la nivelul microeconomic poartã amprenta politicii financiare generale adoptatã de stat. Autoritãțile publice pot interveni prin mijloace care dispun astfel: prin crearea cadrului organizatoric și financiar adecvat obținerii în condiții avantajoase a unor credite, prin finanțarea programelor de cercetare științificã, prin acordarea unor facilitãți fiscale, etc.
Forma de proprietate asupra mijloacelor de producție, tipul de societate definit prin aceasta influențeazã politica financiarã a întreprinderii. Într-o economie centralizatã, capacitatea decizionalã a întreprinderii este redusã, politica sa financiarã fiind o replicã palidã și nesemnificativã la politica financiarã a statului. Întreprinderile sunt uniformizate, dispãrând competitivitatea.
Economia de piațã schimbã politica financiarã a intreprinderilor, competiția, riscul, precauția și spaculația fiind considerente fundamentale în viabilitatea acestora și pentru reușita în afaceri.
Evoluția oricãrei întreprinderi are loc în cadrul unui univers care poate fi structurat în patru componente: economic, financiar, social și statal.
Universul economic îl formeazã: furnizorii, clienții, salariații, acționarii sau asociații, intermediarii financiari sau creditorii. Universul financiar îl reprezintã moneda și activele financiare. Universul social îl reflectã diferitele grupuri sociale, care reprezintã organizațiile profesionale, sociale și politice. Statul are un rol important prin configurarea cadrului de dezvoltare al întreprinderilor.
Și cadrul politic existent poate influența politica financiarã a întreprinderii prin modul de formare a resurselor si cel de repartizare a rezultatelor.
Aș putea concluziona asupra conceptului de politicã financiarã a întreprinderii și a sferei sale, aducând în prim plan punctul de vedere al lui Gheorghe Manolescu: „politica financiarã a firmei are, deci, misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea raționalã a acestora pe destinații și folosirea lor eficientã, asigurarea echilibrului financiar, fixarea prețurilor, reducerea costului capitalului etc, trebuind sã fie permanent adaptatã la condițiile concrete ale fiecãrei întreprinderi.”
PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
Capitolul 1 POLITICA FINANCIARÃ A ÎNTREPRINDERII
ÎN CONTEXT MACROECONOMIC
Fundamentele teoretice ale politicii financiare a întreprinderii
Teoria financiarã trebuie sã reprezinte cea mai bunã cãlãuzã spre maximizarea valorii, sã constituie „un far al criteriilor de evaluare și de arbitraj pe piața fiinanciarã.”
Ipoteza fundamentalã a teoriei financiare este raționalitatea, toți agenții economici având un comportament rațional, caracterizat prin maximizarea funcției de utilitate a consumului. Plecând de la aceastã ipotezã se dorește maximizarea valorii întreprinderii, pentru cã reprezintã sursa pentru procese noi de investiții și de consum.
Performanța întreprinderii nu se apreciazã doar prin rentabilitate, ci și prin capacitatea ei de creare de valoare suplimentarã, de creștere a valorii activelor.
Politica financiarã a întreprinderii trebuie sã se prezinte ca un ansamblu al deciziilor, al opțiunilor fundamentale pentru cea mai eficientã alocare a capitalurilor. Cele mai importante decizii sunt decizia de consum și decizia de investiții, iar dintre acestea, prin implicațiile ei, este decizia de investiții. Însa, aceasta trebuie fundamentatã împreuna cu decizia de finanțare. Alegerea între sursele proprii și/sau împrumutate de capital depinde, la rândul ei, de politica de dividende.
Teoria financiarã vizeazã și impactul politicii financiare asupra valorii întreprinderii.
Obiectivele și criteriile politicii financiare a întreprinderii
Obiectivul final al politicii financiare a oricãrei întreprinderi este maximizarea patrimoniului acesteia, care poate fi atins prin realizarea unor obiective intermediare:
obiective de dimensiune, putere și creștere;
obiective de rentabilitate.
1.2.1 Obiectivele de dimensiune, putere și creștere
Aceste obiective se mãsoarã printr-o valoare globalã, valoarea întreprinderii, care are utilitatea diferitã pentru un acționar sau pentru un manager.
Din punctul de vedere al acționarului, întreprinderea trebuie sã deținã un anumit procent din piața naționalã sau mondialã pentru a fi rentabilã. Foarte imeficientã alocare a capitalurilor. Cele mai importante decizii sunt decizia de consum și decizia de investiții, iar dintre acestea, prin implicațiile ei, este decizia de investiții. Însa, aceasta trebuie fundamentatã împreuna cu decizia de finanțare. Alegerea între sursele proprii și/sau împrumutate de capital depinde, la rândul ei, de politica de dividende.
Teoria financiarã vizeazã și impactul politicii financiare asupra valorii întreprinderii.
Obiectivele și criteriile politicii financiare a întreprinderii
Obiectivul final al politicii financiare a oricãrei întreprinderi este maximizarea patrimoniului acesteia, care poate fi atins prin realizarea unor obiective intermediare:
obiective de dimensiune, putere și creștere;
obiective de rentabilitate.
1.2.1 Obiectivele de dimensiune, putere și creștere
Aceste obiective se mãsoarã printr-o valoare globalã, valoarea întreprinderii, care are utilitatea diferitã pentru un acționar sau pentru un manager.
Din punctul de vedere al acționarului, întreprinderea trebuie sã deținã un anumit procent din piața naționalã sau mondialã pentru a fi rentabilã. Foarte importantã pentru acționar este și talia întreprinderii, pentru cã îi asigura stabilitatea veniturilor.
Capitalizarea bursierã devine criteriul de putere în cadrul economiei de piațã, o valoare de piațã.
Punctul de vedere al managerului se suprapune cu cel al acționarului, dar existã douã preocupãri. În primul rând managerii unei întreprinderi cu un acționariat dispersat îi considerã pe acționari niște posesori de fonduri, cãrora trebuie sã li se asigure o rentabilitate nominalã. Și, în al doilea rând, dacã întreprinderea are „greutate” financiarã, atunci ea nu mai face cu ușurințã obiectul unei oferte publice de cumpãrare și managerul este sigur de poziția deținutã.
1.2.2 Obiectivele de rentabilitate
Obiectivele de rentabilitate nu înseamnã a maximiza o ratã contabilã, ci a investi în proiecte cu o ratã de rentabilitate superioarã exigenței de rentabilitate a deținãtorilor de fonduri. Cu cât rentabilitatea investițiilor este mai mare, fațã de cea pretinsã de posesorii de fonduri ai unei întreprinderi, ținându-se seama de risc, valoarea întreprinderii se mãrește cu o suma superioarã fondurilor investite și aceștia se îmbogațesc, reciproca fiind valabilã.
Rata de rentabilitate contabilã nu reprezintã „un criteriu pertinent în politica financiarã a întreprinderii.” Aceasta prezintã interes pentru controlul și analiza financiarã, permite înțelegerea trecutului, dar nu este un criteriu decizional.
În decizia de investiții, o ratã de rentabilitate contabilã minimalã privilegiazã investițiile, al cãror efect va fi îndepartat. În cadrul structurii financiare, rentabilitatea contabilã evidențiazã efectul de pârghie. În cazul apelului la acționari, rentabilitatea contabilã nu prezintã interes, deoarece acesta se face pe baza valorii comerciale (cursului de bursã).
Cursul acțiunii sau valoarea comercialã se obține prin înmulțirea beneficiului pe acțiune cu Price Earning Ratio (PER sau P/R), care se definește ca raport între cursul acțiunii și beneficiul pe acțiune. PER indicã scumpetea relativã a unei acțiuni în raport cu beneficiile sale.
Cu cât perspectivele de creștere a beneficiului pe acțiune sunt mai mari, cu atât investitorii sunt mai pregãtiți sã plãteascã scump o valoare.
Foarte importantã devine „vizibilitatea” beneficiului pe acțiune, respectiv capacitatea de a se prevedea cu mai multã sau mai puținã certitudine viitoarele beneficii pe acțiune. Nivelul PER depinde de un factor exogen întreprinderii și anume de nivelul ratei dobânzii.
1.2.3 Instrumentele de realizare a politicii financiare a întreprinderii
Instrumentele de realizare a politicii financiare a întreprinderii trebuie utilizate astfel încât sã impulsioneze desfãșurarea unor activitãți raționale, sa asigurare eficiența și înlãturarea riscurilor, satisfacerea necesitãților de consum productiv și neproductiv, sa întrețina un sistem normal de interese și stimulente.
Instrumentele de realizare a politicii financiare a întreprinderii pot fi structurate în trei categorii:
instrumente financiare operaționale;
instrumente de realizare a factorului financiar;
instrumente financiare funcționale.
În categoria instrumentelor financiare operaționale se includ: profitul, acțiunile și obligațiunile, creditele bancare, angajamentul la termen și creanțele întreprinderii.
Profitul reprezintã câștigul sub formã monetarã, realizat de catre persoanele care inițiazã, organizeazã și deruleazã o afacere, o activitate economicã. Nivelul profitului exprimã gradul de eficiențã a activitãții și apare ca o recompensã a factorilor de producție angajați și coordonați de cãtre manageri. Obiectivul principal al repartizãrii profitului constã în armonizarea intereselor întreprinderii cu cele ale fiecãrui asociat, salariat, ale întregii societãți.
Prin dubla ipostazã în care apare, banca acționeazã ca un intermediar între debitorii și creditorii primari, asigurând o mai eficeintã circulație a capitalului de împrumut. Debitorii (agenții economici) își acoperã în acest fel deficitul de resurse-finanțare, creditorii își plaseazã resursele excedentare, iar profitul este asigurat de diferența dintre dobânzile încasate de la debitori și cele platite creditorilor.
În ansamblul instrumentelor financiare operaționale utilizate la nivelul întreprinderii, creditul și obligațiunile fac parte din categoria angajamentelor la termen ale întrerinderii. În cadrul economiei de piațã, împrumuturile pe termen mijlociu și lung sunt foarte variate: împrumuturi obligatare realizate pe piețele financiare, credite bancare realizate prin instituții specializate și creditul – contract de inchiriere.
Întreprinderea își poate folosi, în realizarea politicii financiare și creanțele, acele obligații fațã de: stat, furnizori, instituții financiar-bancare, acționari, salariați. Aceasta pânã la achitarea sumelor datorate terților, poate folosi sursele financiare drept instrumente pentru asigurarea funcționãrii mecanismului sãu financiar.
Din categoria instrumentelor de utilizare a factorului financiar fac parte arbitrajul și portofoliul.
Arbitrajul este operațiunea fãrã risc, de vânzare/cumpãrare asupra aceluiași titlu pe piețe diferite sau la momente diferite, pentru a putea profita de diferențele de curs ce apar pe piațã. Portofoliul reprezintã mãrimea și structura volumului de valori publice achiziționate de o întreprindere. Un portofoliu eficient (definit în termenii rentabilitãții și riscului) reprezintã portofoliul care pentru o rentabilitate scontatã prezintã riscul cel mai mic sau pentru un risc cât mai mic asumat prezintã cea mai mare rentabilitate.
Din cadrul instrumentelor financiare funcționale fac parte: bilanțul contabil, tabloul de finanțare și bugetul de venituri și cheltuieli.
„Bilanțul constituie un calcul de sintezã care prezintã situația patrimonialã a întreprinderii la un moment dat.” El este instrumentul care reflecta echilibrul financiar al unei întreprinderi la incheierea exercițiului reflectând mediul de utilizare a capitalului propriu și împrumutat. Elaborarea tabloului de finanțare explicã formarea fondului de rulment și relația acestuia cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare ale exercițiului încheiat. Prin intermediul tabloului de finanțare se evidențiazã fluxurile de resurse financiare mobilizate de catre întreprindere în autofinanțare (resurse financiare interne) și din aport de capital și împrumuturi (resurse financiare externe) precum și utilizarea lor pentru: investiții, plata dividendelor, rambursarea împrumuturilor.
Tabloul de finanțare reflectã fluxurile de resurse financiare stabile (permanente) și cele pe termen scurt (ciclice și temporare) fiind astfel un insctrument principal al politicii și gestiunii financiare pentru analiza și previziunea variației fondului de rulment și a variației trezoreriei nete.
Deciziile adoptate la nivelul întreprinderii afecteazã echilibrul financiar existent, fãcând necesar un nou echilibru, care angajeazã modificãri în nivelul și structura necesarului de fonduri și a resurselor de finanțare a acestora. Realizarea noului echilibru financiar presupune fundamentarea indicatorilor financiari prin elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli.
Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintã programul final al întreprinderii, cu ajutorul cãruia se prevãd veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale activitãții acesteia, fondurile proprii și cele împrumutate, relațiile cu agenții economici, cu salariații, vãrsãmintele la buget.
Pornind de la necesitatea asigurãrii principiilor universalitãții, echilibrului și realitãții, care trebuie sã se afle la baza elaborãrii și executãrii oricãrui buget, prin bugetul de venituri și cheltuieli se urmãrește:
proiectarea fluxurilor financiare, ocazionate de întreaga activitate a întreprinderii, pentru cunoașterea si supervizarea intrãrilor și ieșirilor de bani și a capacitãții de onorare
integralã și la timp a plãților;
reflectarea veniturilor și cheltuielilor, proiectarea și optimizarea capacitãții întreprinderii de a realiza profit;
desfașurarea resurselor de care dispune întreprinderea pentru finanțarea nevoilor de dezvoltare a tuturor acțiunilor întreprinse;
evaluarea și dimensionarea fluxurilor financiare cu salariații proprii, cu bugetul statului, cu bãncile, cu furnizorii, cu debitorii, cu creditorii;
proiectarea evoluției patrimoniului, prin reflectarea modificãrilor care se estimeazã in structura acestuia.
Capitolul 2 POLITICA FINANCIARÃ PRIVIND GESTIUNEA
RESURSELOR DE FINANȚARE
2.1. Impactul politicii financiare asupra structurii financiare a întreprinderii
Structura financiarã a întreprinderii (structura capitalurilor întreprinderii) reflectã compoziția capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Aceasta exprimã „partea constitutivã a conținutului finanțelor întreprinderii, reprezentând ansamblul complex și coordonat al diverselor surse de finanțare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi necesarul de finanțat.” Ea se definește ca fiind „suma totalã a obligațiunilor pe termen scurt, datoriilor pe termen lung, acțiunilor privilegiate și acțiunilor comune utilizate pentru finanțarea firmei. Ca parte a structurii financiare se identificã structura capitalului care reprezintã sursele permanente de finațare a firmei, respectiv proporția relativã a capitalului propriu și a datoriei utilizate la finanțarea activelor acesteia.”
Componentele esențiale ale politicii financiare a întreprinderii care afecteazã structura financiarã sunt:
politica de îndatorare;
politica de dividende.
Întreprinderea împrumutatã trebuie sã cunoascã „costul comparativ al resurselor de finanțare pentru a opta asupra oportunitãții noilor împrumuturi.” Apelul la îndatorare este neindicat când costul capitalului împrumutat este mai mare decât cel ce revine folosind alte surse. O restricție de care trebuie sã ținã seama întreprinderea îndatoratã și care influențeazã structura financiarã a acesteia este finațarea activelor în funcție de destinația acestora. Astfel „activele fixe care reprezintã nevoi cu caracter permanent trebuie sã fie finațate din capitaluri permanente deoarece constituie o nevoie stabilã pe o perioadã îndelungatã.”
Capitalul permanent (format din capital propriu și datorii) este relevant pentru structura financiarã, fiind cu o alocare mai mare de un an, deoarece este destinat ciclului de investiții. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecție ciclului de exploatare. Dacã necesarul de finanțat (nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din fondul de rulment se recurge la credite pe termen scurt, ale cãror costuri se vor lua în calculul capitalurilor investite.
Structura capitalului permanent și a resurselor de trezorerie (capitaluri pe termen scurt) se prezintã în figura 2.1 astfel:
Fig 2.1 Structura capitalului permanent și a resurselor de trezorerie
Capitalul permanent se compune din capitaluri proprii și împrumuturi pe termen mediu și lung. Sub aspect financiar, capitalul propriu indicã dacã întreprinderea a fost rentabilã pânã la un moment dat. Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistreazã pierderi de 50% din capitalul social trebuie sã se dizolve sau, în cadrul unui termen, de regulã pânã la bilanțul urmator, sã reconstituie capitalul social pe mãsura pierderilor ce nu au putut fi acoperite din rezerve.
Resursele de trezorerie se compun din credite bancare pe termen scurt și credite comerciale, adicã datorii fațã de furnizori.
Criteriul rentabilitãții este foarte important, dar decizia privind structura financiarã ține seama și de alte elemente ca suma totalã a nevoilor de finanțat și natura trebuințelor.
Structura optimã a capitalului este structura care asigurã echilibrul optim între risc și venit (profit) și maximizeazã valoarea acțiunilor și implicit a întreprinderii. Dar, deciziile luate de întreprindere în privința structurii capitalului sunt influențate de o serie de factori: riscul afacerilor, situația impozitãrii, flexibilitatea financiarã.
Globalizarea financiarã nu presupune omogenizarea mijloacelor financiare sau omogenizarea plasamentelor întreprinderii, fiindcã sistemele naționale de finanțare se aflã într-un proces de transformare și încurajeazã noile produse existente pe piațã (de la titlurile negociabile la contracte asociate acestora – produse derivate), exercitând o influențã pozitivã asupra activitãții finaciare și contribuind la reducerea costului capitalului, la diversificarea riscului.
Fundamentarea structurii financiare se face pe o serie de premise cum ar fi:
stabilirea dimensiunii necesarului de finanțat;
dimensiunea întreprinderii (sub aspect fizic și economic);
durata ciclului productiv.
Deciziile privind structura financiarã sunt influențate de anumiți factori:
gradul de risc al afacerilor întreprinderii, dacã nu s-ar utiliza deloc capitalul împrumutat;
poziția întreprinderii în privința impozitelor (dobânda fiind o cheltuialã deductibilã din punct de vedere fiscal, determinând scãderea costului efectiv al capitalului împrumutat);
flexibilitatea financiarã sau capacitatea de a obține capital în condiții rezonabile, atunci când mediul economic este advers.
Între criteriile de alegere a structurii financiare o importanțã deosebitã o au:
1)riscul afacerilor (economic), care depinde de:
variabilitatea cererii de produse;
variabilitatea costurilor intrãrilor;
capacitatea de a ajusta prețurile produselor la costurile intrãrilor;
ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.
2)rentabilitatea.
Capitalul (propriu și împrumutat) presupune costuri. Fondurile proprii sunt remunerate numai dacã întreprinderea obține beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea.
O întreprindere puternic îndatoratã va avea sistematic cheltuieli financiare mari (împrumutul la care se adaugã dobânda), ceea ce micșoreazã posibilitãțile de autofinanțare. Astfel, întreprinderea trebuie sã recurgã la noi credite pentru acoperirea nevoilor de finanțare care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. De aceea criteriul rentabilitãții este hotãrâtor.
Dacã întreprinderea este rentabilã (rata rentabilitãții este superioarã ratei dobânzii) este posibilã și indicatã apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta sã se formeze treptat fonduri proprii pentru finațarea unui proiect.
Efectul de levier, în cazul îndatorãrii se manifestã prin modificãrile pe care le înregistreazã rentabilitatea capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi. Interdependențele caracteristice manifestãrii influenței efectului de levier rezultat prin îndatorare se pot exprima cu ajutorul urmãtoarei relații:
Re = rentabilitatea financiarã
Re = rentabilitatea economicã
D = rata dobânzii.
Aceastã ecuație relevã faptul cã, marimea realã a efectului de levier depinde în primul rând de nivelul rentabilitãții economice obținute prin utilizarea întregului capital și de costul pãrții de capital împrumutat exprimat prin rata medie a dobânzii, care evolueazã de la o perioadã la alta sub influența mai multor factori.
În legãturã cu problematica efectului de levier financiar se pot face câteva considerații:
daca rata rentabilitãții economice este cu puțin superioarã ratei medii a dobânzii la imprumuturi, o diminuare a randamentului capitalului angajat sub nivelul costului capitalului are influențe asupra rentabilitãții financiare, care se va diminua cu atât mai mult, cu cât va fi mai mare ponderea debitelor în structura financiarã a întreprinderii;
un grad de îndatorare ridicat poate determina un nivel ridicat al ratei medii a dobânzii la împrumuturi, care reduce remunerarea capitalului propriu și face ca întreprinderea sã se confrunte cu o structurã financiarã puternic dezechilibratã.
modelul levierului fiinanciar poate fi considerat un instrument utilizat în fundamentarea deciziilor de politicã financiarã, menite sa contribuie la alegerea unei structuri echilibrate a capitalului și la menținerea unei situații economice satisfãcãtoare, prin amplificarea ecartului dintre rata rentabilitãții economice și rata medie a dobânzii.
Analiza efectului de levier și a riscului financiar ce face apelul la îndatorare prezintã un interes major pentru optimizarea structurii financiare și asigurã viabilitatea oricãrei întreprinderi.
Rentabilitatea financiarã este proporționalã cu structura financiarã (Dtorii/Capital propriu) și cu diferența dintre rata rentabilitãții economice (Re) și rata dobânzii (Rd), adicã ea este cu atât mai mare cu cât structura financiarã este mai îndatoratã și cu cât este mai mare diferența dintre rata rentabilitãții economice și rata dobânzii.
3) criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare;
Activele imobilizate reprezintã nevoi cu caracter permanent și de aceea este eficientã sã fie acoperite cu capital permanent. Activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare), formate în principal din stocuri de mãrfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clienților și diverse lichiditãți primare, pot fi acoperite prin fondul de rulment (care este un capital permanent), dar și prin datorii pe termen scurt (credite de trezorerie) și din obligații fațã de furnizori.
4) capacitatea de îndatorare;
Stabilitatea structurii financiare prezintã importanțã și in edificarea raporturilor cu banca. Este foarte util, în cazul unor analize financiare, stabilirea unor indicatori care sã marcheze gradul în care sunt utilizate capitalurile proprii, în comparație cu împrumuturile pe termen mediu și lung sau cu totalul împrumuturilor.
Ca instrumente de analizã a structurii financiare se pot folosi urmãtorii indicatori:
coeficientul de îndatorare globalã (CIG);
coeficientul de indatorare la termen (CIT).
Datoriile totale de la numãrãtor cuprind împrumuturile pe termen scurt, mediu și lung. Indicatorul CIG exprimã în maniera cea mai largã situația structurii financiare. Deși indicatorul se prezintã în douã variante, este suficientã doar una dintre ele (de regulã a doua, conform cãreia datoriile totale nu trebuie sã fie de douã ori mai mari decât capitalul propriu).
Un alt indicator cu o mare expresivitate financiarã, coeficientul de îndatorare la termen (CIT), se calculeazã astfel:
2.2. Finanțarea interna și costul sãu
În politica de finanțare, alternativele de decizie pot fi:
surse interne rezultate din autofinanțare (amortizãri + profit) și din dezinvestiri (cesiuni) de active fixe și circulante;
surse externe provenite din atragerea de capitaluri din afara întreprinderii (economisirea publicã, capitalurile bancare).
Sursele externe pot fi:
proprii (atragerea de capitaluri noi de la acționari sau de la asociați);
împrumutate (de la bancã sau de la împrumutãtorii publici).
„Criteriul de selectare a uneia sau a alteia sau a unei combinații dintre ele este costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii.” Este costul marginal al capitalurilor suplimentare, necesare pentru finanțarea proiectelor de instituții. Din acest punct de vedere, autofinanțarea este mai ieftinã.
Costuri mai reduse se pot obține la creditele bancare și la împrumutul obligator, dacã rata de îndatorare este rezonabilã:
Cele mai costisitoare rãmân atragerile de noi capitaluri de la acționari. Creșterea capitalurilor proprii prezintã însã, avantajul îmbunãtãțirii structurii fiananciare a întreprinderii (creșterea ponderii capitalurilor proprii) și oferã în consecințã, noi posibilitãți de finanțare a dezvoltãrii.
Sursele interne provin în cea mai mare parte din autofinanțare, care reprezintã resursele care se degajã din propria activitate.
Autofinanțarea reprezintã „pivotul fundamental pe care se sprijinã finanțarea întreprinderii și contribuie la dezvoltarea cu forțe proprii. Ea reflectã bogãția reținutã de întreprindere și constituie o resursã internã destinatã acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor.”
Sumele cuvenite întreprinderii și pãstrate de cãtre aceasta formeazã autofinanțarea totalã (globalã sau brutã), care este alcãtuitã din autofinanțarea de menținere și autofinanțarea netã.
Autofinanțarea de menținere reprezintã „nume puse în așteptare, urmând ca din ele sã se facã, în viitor, cheltuieli prin care se va pãstra nivelul atins de patrimoniu.” În formarea autofinanțãrii de menținere, primul loc îl ocupã amortizãtile normale (care corespund pierderii reale din valoarea imobilizãrilor) și apoi provizioanele (pentru creșterile de prețuri).
Autofinațarea netã reprezintã „partea de autofinanțare brutã din care se formeazã resursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o îmbogãțire, o creștere a patrimoniului.” Ea se constituie din beneficiile care rãmân dupa preluarea impozitului și remunerarea asociaților sau acționarilor, precum și participarea angajaților la profit. O sursã a acestei autofinanțãri este și partea din fondul de amortizare care depașește deprecierea realã a elementelor de imobilizãri.
Alãturi de autofinanțarea brutã se mai utilizeazã și cea cash-flow, care corespunde autofinanțãrii brute înainte de distribuirea benefiiului. Dacã autofinanțãrii totale se adaugã partea din profit destinatã plãții dividendelor se obține cash-flow-ul.
Acționarii sunt avantajați deoarece, capitalizând o parte din profit, vor crește valoarea bursierã a întreprinderii, cursul acțiunii și implicit propria avuție. Profitul reinvestit este scutit de plata impozitului pe profit sau i se aplicã reduceri substanțiale de impozit. La rândul sãu și întreprinderea nu mai este nevoitã sã apeleze la acționari sau la piața financiarã pentru a obține fondurile necesare dezvoltãrii. Totodatã sporește și autonomia financiarã a întreprinderii fațã de bãnci.
Autofinanțarea mai prezintã și alte avantaje, astfel:
costituie un mijloc sigur de finanțare, o sursã independentã și stabilã;
apãrã libertatea de acțiune a întreprinderii, având independențã de gestionare fațã de organismele financiare și de credit;
conferã întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor, pe criterii de optim economic;
permite frânarea îndatorãrii și, implicit, reducerea cheltuielilor financiare, indicatorul care furnizeazã informații, în acest sens, fiind capacitatea de îndatorare;
permite mãsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitãții financiare;
reprezintã factorul hotãrâtor în deschiderea accesului la piața de capital și atragerea capitalului extern.
Mãrimea autofinanțãrii degajate joacã rolul de barometru de apreciere a performanțelor întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reflectã potențialul financiar degajat de activitatea rentabilã a întreprinderii la sfârșitul exercițiului financiar, având ca destinație remunerarea capitalurilor proprii și finațarea investițiilor. Ea poate fi determinatã pornind de la structura contului de profit și pierdere prin douã metode: deductibilã și adiționalã.
În cazul metodei deductibile, capacitatea de autofinanțare este calculatã ca diferențã în tre veniturile încasabile (încasãri efective sau viitoare) și cheltuieli plãtibile (corespunzãtoare unor plãți efective sau viitoare). Se pornește de la rezultatul brut de exploatare din care se scad celelalte cheltuieli ale întreprinderii (financiare, excepționale etc.).
În cazul metodei adiționale se pornește de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugã cheltuielile calculate neplãtibile la o anumitã scadențã și se scad veniturile calculate.
Nu este indicat sã se exagereze în direcția autofinanțãrii fiindcã existã riscul ruperii întreprinderii de piața financiarã și uneori este mai avantajos ca ea sã recurgã la resurse externe de finanțare.
Finanțarea internă se mai poate realiza, pe lângă autofinanțare și prin cedarea unor elemente de activ. „Acesta sursă de finanțare are un caracter ocazional, având loc numai atunci când întreprinderea decide sa reînnoiască imobilizările sale și vinde o parte din vechile imobilizări, devenite nefolosite”.
În modul de calcul al costului capitalului se efectueză o medie ponderată a costurilor surselor de finanțare a întreprinderilor. Costul capitalului este extrem de important pentru că:
– managerii trebuie să minimizeze costurile intrărilor, implicit costul capitalului;
– departamentul financiar are nevoie de o estimare a costului capitalului pentru a se lua decizii corecte de investiții;
– o serie de decizii privind leasingul, răscumpărarea obligațiunilor, politica fondului de rulment s.a. se bazează pe estimarea costului capitalului.
Determinarea corectă a costului capitalului este imperios necesară deoarece o subestimare a cestuia va dezavantaja întreprinderea, care nu va fi capabilă să-l acopere, iar pe termen lung nu va atrage suficient capital, rezultatul final fiind obținerea unor produse sau servicii de calitate inferioară. Dimpotrivă, dacă costul capitaluluii este supraestimat, clienții vor plăti prea mult produsele și serviciile oferite, realizându-se un transfer de bunăstare de la clienți la investitori.
Deci, costul unei surse de finanțare este „nivelul pentru care există echivalență între capitalul pus la dispoziția întreprinderii și ansamblul sumelor realmente plătite în contraparte”.
Costul capitalului poate fi: cost explicit și cost implicit. Costul explicit al capitalului apare atunci când acesta se procură din afara întreprinderii, prin îndatorare și se măsoară prin plata dobânzilor. Costul implicit apare în cazul capitalului propriu, este mai dificil de evoluat și nu se limitează doar la evidențierea dividendelor. Costul implicit se mai numește cost de oportunitate și ia naștere numai când sunt variante alternative de acțiune pentru întreprindere. El se caracterizează prin faptul că, nu provoacă fluxuri financiare negative, fiind legat de existența unor resurse de finanțare care se formează în întreprindere și se găsesc pe loc (fondul de amortizare, fondul de rezervă, beneficiul nedistribuit etc.). Aceste resurse apar ca „gratuite”, dar ele nu au un cost fiindcă sunt ale acționarilor și, dacă ar fi fost acordate acestora, ei ar fi putut să le plaseze cu un anumit câștig.
Costul capitalului propriu nu reprezintă o semnificație concretă, deoarece, capitalul propriu nu apare ca generator de obligații juridice, de remunerare a profitului în folosul asociaților întreprinderii. Este rațiunea pentru care vărsarea dividendelor nu este considerată de contabilitate drept o cheltuială bănească deductibilă din rezultat, ci o preluare efectuată asupra rezultatului deja calculat după luarea în considerare a veniturilor și a cheltuielilor.
Teoria financiară modernă acceptă că renumerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc reprezintă dobânda minimă pe care o pot primi acționarii dacă ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (spre exemplu obligațiuni de stat), în loc să le pună la dispoziția diverșilor investitori în condiții de riscși mai ales, de rentabilitate nesigură.
Prima de risc este o majorare a rentabilității cerute de acționari care să compenseze riscul asumat de aceștia, atunci s-au hotărât să plaseze disponibilitățile în acțiuni.
Dacă acționarii nu primesc dividende satisfăcătoare prin comparație cu alte plasamente, vor refuza să subscrie la creșterile viitoare de capital și vor fi tentați să vândă acțiunile, lucru ce va bloca orice încercare de majorare a capitalului, inclusiv deprecierea titlurilor.
Există posibilitatea ca renumerarea sub formă de dividende să atingă niveluri foarte scăzute și chiar să fie nulă timp de mulți ani. Proprietarii efectuează prelevări foarte mici din rezultatele obținute pentru că speră într-o acumulare patrimonială și realizarea unei creșteri de avere în viitor.
În modul de calcul al costului profitului nedistribuit se ține seama de două puncte de vedere diferite:
un punct de vedere al acționarilor, care consideră o utilizare rentabilă o profiturilor nedistribuite drept plasamentul acestora în acțiuni;
un punct de vedere al întreprinderii, în care acesta are de făcut alegerea între investițiile reale și investițiile financiare.
În cazul în care se utilizează profitul obținut pentru finanțarea investițiilor reale sau directe, întreprinderea suportă un cost de oportunitate egal cu randamentul celor mai bune plasamente având un risc comparabil cu proiectele de investiții proprii.
Fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care este un mixaj între datorii, acțiuni preferate, acțiuni comune și care determină o valoare a capitalului ce trebuie maximizată.
Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC) este media ponderată a costului fiacărei surse de finanțare.
Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă un nivel minim al rentabilității investițiilor în care sunt angajate acestea. Un cost mediu al capitalului care înseamnă obligații minime asumate într-un viitor incert se poate obține:
– utilizând doar un capital ieftin, asigurând o proporție mare de capitaluri ieftine și una mai mică de capitaluri mai scumpe;
– realizând o combinație de capitaluri foarte ieftine, ieftine și scumpe, însă cea mai mare parte să o dețină capitalurile ieftine și foarte ieftine.
Între maximizarea valorii întreprinderii și minimizarea costului capitalului întreprinderii este un raport invers proporțional. Pentru a asigura în permanență un maxim al valorii întreprinderii, managerii financiari trebuie să măsoare costul marginal al capitalului.
2.3. Finanțarea externă și costul său
Finanțarea externă cuprinde aportul proprietarilor și unele aporturi ale statului, ale unor colectivități și organisme specializate. Capitalurile pot fi ale proprietarilor sau împrumutate.
Proprietarul întreprinderii trebuie să angajeze un minim de aport, care constituie capitalul social și fiecare asociat, în schimbul aportului său, va primi un număr de părți sau acțiuni care reprezintă dreptul său asupra capitalului întreprinderii.
Acțiunea reprezintă „un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat sau acționar, dându-i dreptul la o parte proporțională din beneficiile distribuite de societate”. Acționarul primește un dividend, după ce din beneficii s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitului și constituirea rezervelor legale. În caz de lichidare a societății, acționarul va primi sumele cu care a participat la formarea capitalului după achitarea celorlalti creditori. Deținătorul de acțiuni care dorește să-și recapete fonduri-le depuse nu poate să ceara întreprinderii să i le ramburseze, dar se poate adresa bursei, unde pe bază de negocieri poate intra în posesia banilor. Cursul schimburilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcție de rezultatele economice și financiare ale întreprinderii, rezultate care se cunosc din bilanțurile date publicității.
Acțiunile pot fi de două tipuri: acțiuni comune și acțiuni preferențiale. Acțiunile comune reprezintă o asociere deplină la câștigurile și pierderile societății, dividendele se diminuează potrivit cu realizările din anul fiscal, iar proprietarii acțiunilor controlează conducerea acesteia, au drept de vot, își asumă riscul în caz de pierderi, de lichidare și beneficiază de rezultatele întreprinderii, în cazul succesului. Deținătorilor de acțiuni comune nu li se garantează dividende, acestea fiind distribuite numai dacă se va realiza profit.
Acțiunile preferențiale, în locul dreptului de vot conferă o serie de privilegii cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor în momentul emiterii acțiunilor, convertirea acținilor prefernțiale în acțiuni comune, răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acțiuni, prioritate la rambursarea capitalului în caz de dizolvare a societății.
Acțiunile mai pot fi: la purtător și nominative. Pe primele nu se menționează nici un nume și pot fi transimse, iar pe cele din a doua categorie se înscriu numele proprietarului și nu pot fi transmise decât prin transfer consemnat în registrul societății.
Capitalurile împrumutate se pot clasifica astfel:
împrumut bancar tradițional, indivizibil și cu garanție materială explicită;
împrumut comercial din partea întreprinderilor partenere, indivizibil sub formă de avansuri de finanțare și dacă este gratuit nu se ia în calculul datoriilor;
credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general, pe termen scurt;
împrumut obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor cumpăra obligațiuni emise de întreprindere;
leasing, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosință a activelor fixe închiriate, indivizibil și garantat cu dreprul de posesiune care este al celui care închiriază („locatorul”).
Finanțarea prin intermediul împrumuturilor prezintă o serie de avantaje cum ar fi:
influență pozitivă asupra fondului de rulment;
constituirea unui mijloc de protecție al acționarilor deoarece nu diluează performanțele financiare pe acțiune;
creșterea rentabilității capitalurilor proprii ale întreprinderii în condițiile în care costul lor (dobânda plătită) este inferior rentabilității economice.
Împrumuturile de care poate beneficia întreprinderea se grupează din punct de vedere al termenilor de acordare sau utilizare în trei categorii:
A.împrumuturi pe termen lung – se acordă și se utilizează pe o durată mai mare de 5 ani;
B.împrumuturi pe termen mediu – se acordă și se utilizează pe o durată cuprinsă între 1-5 ani;
C.împrumuturi pe termen scurt care au o durată de până la un an.
A.Capitalurile împrumutate pe termen lung sunt destinate să acopere elemente durabile ale patrimoniului. Împrumuturile pe termen lung se pot grupa în funcție de proveniență sau originea celor care le acordă, în următoarele categorii:
împrumuturi obligatare;
împrumuturi de la organisme publice specializate sau de la stat;
împrumuturi bancare pe termen lung.
Împrumutul obligatar este „un contract pe termen lung în care cel care împrumută este de acord să efectueze plăți de dobânzi și să ramburseze creditul obținut la o anumită dată detinătorului de obligațiuni.”
Obligațiunea se caracterizează prin:
– valoarea ei nominală;
– o rată de dobândă (nominală) care aplicată la valoarea nominală dă suma cuponului;
– prețul de emitere care poate fi mai mic decât valoarea nominală;
– prețul de rambursare care poate fi mai mare decât valoarea nominală.
Particularitățile împrumutului obligatar constau în aceea că întreprinderea face apel la economia publică, astfel ea primește finanțarea de la un ansamblu de persoane fizice și juridice și de la o instituție financiară anume. Datoria întreprinderii se materializează în totalitatea obligațiunilor emise și cumpărate. Dacă posesorul obligațiunii dorește să-și recapete banii investiți înainte de data prevăzută a rambursării, el poate să vândă titlul la bursă, de regulă la un preț inferior valorii nominale.
Împrumutul se caracterizează prin: valoarea de emisiune, plata dobânzii, graficul de amortizare sau rambursare și prețul de rambursare. Un avantaj al posesorului obligațiunii este faptul că, rambursarea împrumutului se efectuează la valoarea nominală sau la un preț mai mare.
Succesul unui împrumut pe bază de obligațiuni depinde de o serie de factori:
conjuctura economico-financiară generală;
regulamentul și durata împrumutului;
prestigiul întreprinderii.
Costul unui împrumut obligatar este mai mare decât costul unui credit bancar de aceeași durată deoarece include:
cheltuielile de emisiune, estimate în medie la 6% din valoarea totală a emisiunii;
comisionul anual plătit băncilor pentru obligațiunile răscumpărate, care reprezintă 0,5% din valoarea lotului de obligațiuni rambursate;
comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobâzilor acordate anual investitorilor;
rata dobânzii sau randamentul acordat investitorilor.
Împrumuturile de la organismele publice specializate sau de la stat reprezintă creditele pe termen lung sau mijlociu acordate de către bănci și alte instituții specializate. Creditarea pe termen mediu și scurt este realizată de regulă de către bănci, iar operațiunile pe termen lung sunt preluate de către stat. Împrumutul este unitar și nu fracționat ca în cazul obligațiunilor. Se stabilește un scadențar prin contract, care poate prevedea și o perioadă de grație. Rambursarea, se face de regulă, în rate anuale sau semestriale constante. Dobânda se calculează la valoarea împrumutului nerambursat. Se practică garanții reale sau cauțiuni bancare. Cheltuielile de realizare a împrumutului sunt foarte scăzute, fapt pentru care costul actuarial al operațiunii de creditare este foarte apropiat de rata nominală a dobânzii. Instituțiile financiare specializate joacă un rol important, de intermediari între piata financiară și întreprinderi.
Împrumuturile bancare pe termen lung sunt împrumuturi obținute de la bănci și care trebuie rambursate într-o perioadă mai mare de un an. Acestea sunt negociate direct de către solicitant și bancă. Împrumutul pe termen lung prezintă următoarele avantaje: rapiditate, flexibilitate, costuri de obținere reduse.
Rata dobânzii poate fi fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului a creditului sau variabilă. Dacă se utilizează o rată fixă, aceasta va va fi, în general, stabilită aproape de rata dobânzii obligațiunilor cu aceeași scadență și risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, ea va fi stabilită cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referință.
B.Împrumuturile pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile proprii determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, acordându-se pe o perioadă de până la 7 ani în funcție de durata normală de funcționare a mașinilor, utilajelor și instalațiilor respective.
În acordarea cerditelor pe termen mediu și lung s-au statut, în economia de piață anumite reguli financiare între care:
îndatorarea nu trebuie să depășească fondurile proprii;
durata minimă a împrumuturilor să nu fie mai mică decât cea a folosinței investițiilor.
Garanția acestor credite se sprijină, în special pe rentabilitatea viitoare a întreprinderilor. Nivelul dobânzilor la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare specializate. Mărimea ratei dobânzii se stabilește după criterii diferite. Creditele pe termen mediu se pot prezente sub următoarele forme:
credite pe termen mijlociu mobilizate;
credite pe termen mijlociu nemobilizate;
credite pe termen scurt prelungit;
creditul leasing.
Creditul pe termen mijlociu mobilizabil se materializează în efecte financiare care se pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale de la o bancă centrală. Astfel de credite pot să prevadă și o perioadă de grație 1-2 ani acordată debitorului. Dacă creditul se acordă pe un termen între 5-7 ani se numește credit pe termen mediu prelungit.
Creditul pe termen mijlociu nemobilizabil are aceeași destinație ca și cele mobilizate. Banca nu mai primește nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de garanții materiale constituite în gaj de către debitor sau de garanție a unei instituții financiare specializate.
Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru acoperirea financiară a necesităților de finanțare a ciclului de exploatare (active circulante). Acest cerdit se acordă pentru produsele cu ciclu lung de fabricație și de comercializare, care depășește termenul de un an, în care se încadrează creditele pe termen scurt. Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru nevoi de fabricație, pentru vânzări la export și vânzări în rate.
Creditul leasing sau creditul contract de închiriere presupun operațiunea prin care o instituție financiară specializată cumpără la cererea unei intreprinderi, echipamente pentru a le închiria acesteia în schimbul plății unei redevenșe periodice. Creditul de închiriere poate fi privit și ca un mijloc suplimentar de finanțare în scopul realizării programului de investiții, pentru care toate resursele financiare ale întreprinderii au fost utilizate.
Leasingul („lease” în limba engleză, „credit-bail” în limba franceză) prezintă următoarele caracteristici:
– contractul se încheie pe o perioadă determinată, de regulă, până la amortizarea bunului;
– la expirarea contractului există posibilitatea înapoierii bunului de către proprietar sau cumpărarea lui la valoarea reziduală stbilită în contract, precum și posibilitatea reînnoirii contractului. Angajamentele de credit leasing sunt datorii pe termen mijlociu sau lung.
Din punct de vedere contabil, debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul neapărând în activul său bilanțier. Însă, angajamentele de leasing figurează obligatoriu în datorii extrabilanțiere. Plățile către proprietar sunt deductibile din impozitul pe profit datorat statului. Plățile acordă atât amortizarea împrumutului, cât și costul acestuia.
Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul contract de închiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea obține dreptul de utilizare la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăților periodice și al cumpărării valorii reziduale.
Din punct de vedere financiar, deși este un contract oneros, leasingul prezinbtă avantaje în raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale. Creditul leasing afectează însă autofinanțarea viitoare, ca urmare a obligațiilor periodice de plată care au un nivel ridicat.
C.Împrumuturile pe termen scurt reprezintă „datorii cu scadență mai mică de un an, în scopul asigurării fondurilor pentru operațiuni care privesc desfășurarea ciclului de exploatare”.
Avantajele creditării pe termen scurt constau în:
– costul, rata dobânzii care este mai mică decât la creditele pe termen lung;
– oferă o mare flexibilitate întreprinderii.
Creditele pe termen scurt au limite bine determinate ca urmare a riscului de lipsă de lichiditate și a riscului ratei dobânzii.
Împrumuturile pe termen scurt acoperă nevoile rezultate din operațiile de exploatare sau acoperă o insuficiență provizorie a fonduluide rulment. Sunt limitate ca durată de utilizare și se rambursează pe seama deznodământului operațiilor de exploatare.
Ele îmbracă forma:
creditului comercial sau creditului furnizor;
creditului bancar;
biletelor de trezorerie.
Creditul comercial reprezintă „un fel de subvenție sau un instrument promoțional pentru vânzări din partea vânzătorului”. El este o resursă de finanțare permanentă și se naște în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor. Este acordat pe o perioadă de 30-90 zile, are un caracter automat, nu face obiectul unui contract, dar prezintă riscuri atât furnizor (riscă să acorde credite clientului nesolvabile), cât și pentru client (poate fi acceptat dacă furnizorul reduce durata creditului). Este un mijloc de finanțare pentru întreprinderile mici, care nu beneficiază de aceleași facilități ca întreprinderile mari, care sunt cotate la bursă.
Creditul bancar poate fi credit comercial, bazat pe creanțe comerciale și credit de trezorerie, care îl completează pe cel dintâi.
Biletele de trezorerie sunt un instrument nou de finanțare și de plasament utilizate pentru nevoile temporare, ciclice sau sezoniere. Fiind o sursă de finanțare extrabancară, creează întreprinderilor o autonomie în aport cu băncile, costul lor este mai puțin ridicat, comparativ cu creditul bancar și sunt flexibile în privința duratei și ratei dobânzii.
Efectul de levier (în cazul îndatorării) se manifestă prin modificările pe care le înregistrează rentabilitatea capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi. Normal, el ar trebui să fie pozitiv și să se concretizeze într-un spor de rentabilitate, respectiv o creștere de profit (beneficiu) ce rezultă prin folosirea capitalului împrumutat și se repercuteză asupra rentabilității economice, revenind în final capitalurilor proprii.
Analiza riscului financiar și a efectului de levier ce însoțesc apelul la îndatorare prezintă un interes mafor pentru optimizarea structurii financiare și asigură viabilitatea oricărei întreprinderi care funcționează în condițiile unei autentice economii de piață.
Costul împrumutului bancar include:
dobânzile, care în general, sunt articulate la dobânda bancară. La acesta se adaugă două tipuri de majorări care constituie riscul asumat de către bancher: una este proprie naturii creditului, cealaltă este în funcție de calitatea întreprinderii care apelează la împrumut;
comisioanele pentru transferarea banilor dintr-un cont în altul, confirmări etc;
alte cheltuieli (spre exemplu, costurile aferente constituirii garanților);
timpul pentru care este angajat creditul.
Costul împrumutului bancar poate fi în funcție de tipul de credit:
costul împrumutului bancar la termen;
costul împrumutului bancar pe termen scurt.
Costul împrumutului bancar la termen:
este un cost explicit și are o determinare obiectivă: rata dobânzii pe piață la un moment dat;
obiectivul principal pentru care se calculează costul capitalului (creditului) este luarea deciziei privind noile investiții.
Costul prin care se evaluează datoriile la valoarea de piață constituie un cost actuarial care evidențiază cerințele eficientizării proceselor de constituire și utilizare a capitalului prin împrumuturi, astfel:
constituirea, în prezent, a capitalului prin împrumuturi determină în viitor obligația restituirii sale, precum și plata unei dobânzi, operațiune posibilă doar dacă se asigură utilizarea lui în condiții de rentabilitate;
folosirea în prezent , a acestui capital trebuie să conducă în viitor nu doar la recuperarea cheltuielilor cu investițiile, ci și la obci și la obținerea unui profit suficient pentru plata acestir dobânzi.
Costul creditului bancar la termen poate fi determinat:
înainte de plata impozitului pe profit (având în vedere că în România, pentru încurajarea unor activități economice, a unor societăți comerciale și a investițiilor străine s-a operat cu scutiri de plată a acestui impozit pe o perioadă de la șase luni la cinci ani, în funcție de specificul activităților):
C0= valoarea împrumutului
Aat= anuități prin care se rambursează împrumutul
i= costul creditului
n= perioada pentru care se acordă creditul
Deoarece intervine economia fiscală, nivelul anuităților rambursat trebuie redus cu valoarea anuală a acestuia. Anuitatea se calculează cu relația:
Aat = r x Ct-1 x at
Aat = anuitatea anuală
r= rata dobânzii
Ct-1= creditul rămas de rambursat
at=amortizarea anuală
după plata impozitului pe profit (cazul activităților economice care nu pot beneficia de scutiri sau depășesc perioada de scutire acordată):
Mărimea costului actuarial al creditului bancar depinde de:
clauzele contractului de credit privind rambursarea, diferențiindu-se dacă se practică anuități constante sau o singură dată la expirarea termenului etc.
termenul de plată a dobânzilor: anual, semestrial, trimestrial sau lunar.
Costul creditului bancar pe termen scurt depinde de:
gradul de risc al celui care face împrumutul;
mărimea împrumutului;
nivelul ratelor dobânzilor în economie;
perioada de scadență a împrumutului.
Ratele dobânzii la creditele bancare se pot referi la:
dobânda simplă;
dobânda antecalculată (percepută și plătită la acordarea creditului);
dobânda pentru rambursarea în rate a împrumutului
Dobânda simplă este percepută asupra întregii sume împrumutate și se plătește la scadență. Ea se calculează conform relației:
D’= C * r * t * (1/360)
D= dobânda simplă
C= suma împrumutată
r= rata anuală a dobânzii
t=timpul de rambursare
iar rata dobânzii efective (re) este:
Dobânda antecalculată și plătită se referă la cazurile în care banca scade dobânda în avans și cel împrumutat primește mai puțin decât suma creditului cu suma dobânzii. În acest caz rata dobânzii efective (res) se calculează cu relația:
În cazul dobânzii pentru rambursarea în rate lunare a creditului, ratele lunare reprezintă plăți către bancă care cuprind partea de credit nerambursat și partea de dobândă lunară aferentă, conform relației:
rer= rata efectivă pentru împrumut cu plata în rate
C= creditul mediu pe perioada respectivă
Costul creditului în acest caz se calculează cu ajutorul relației:
K=(1+cost în suma absolută/suma netă a finanțării) -1, unde:
K=costul creditului
M= numărul peroadelor de compunere dintr-un an
Costul împrumutului obligatoriu reprezintă „rata de randament pentru ca publicul să investească în titlurile emise de întreprindere”. Este o rată a dobânzii care egalează valoarea încasărilor inițiale cu valoarea actualizată a plăților viitoare care includ:
cupoanele plătite semianual sau anual deținătorilor de obligațiuni (dobânda sau venitul);
rambursările sau răscumpărările de obligațiuni la valoarea promisă la maturitate.
Costul leasingului reprezintă rata de rentabilitate pentru furnizor. Acesta se determină aplicând același principiu al egalității valorilor actuale ale echivalenței sumei de finanțat și anume: costul de achiziție și montaj al echipamentului închiriat (Cam) să fie egal cu ieșirile de trezorerie pentru plățile viitoare privind chiria anuală (Ca) și prețul rezidual (Pr) după scoaterea din funcțiune. În cazul în care se integresază impozitul pe profit, costul leasingului se calculează astfel:
Cam= costul de achiziție și montaj al echipamentului;
Ca=chiria anuală;
I= impozitul pe profit;
At x I= economia de impozit ca urmare a deducerii amortizării din baza impozabilă;
Pr=prețul rezidual;
i= costul împrumutului de leasing.
Capitolul 3 POLITICA FINANCIARĂ PRIVIND INVESTIȚIILE
3.1.Rolul investițiilor în procesul dezvoltării
Opțiunea pentru profitul sau pentru sporirea mai accelerată a cifrei de afaceri (prin accelerarea rotirii capitalului) sunt două tipuri de comportament managerial cu implicații diferite pe planul constituirii de capital.
Dacă se urmărește creșterea profitului, repartizarea unei părți din profit pentru o nouă investiție este convenabilă numai dacă aceasta va asigura o rentabilitate cel puțin egală cu cea obținută anterior.
Dacă întreprinderea dorește sporirea cifrei de afaceri, atunci devine rațional alocarea unei părți cât mai mari din profitul disponibil pentru noi investiții de capital.
După opinia lui Gheorghe Manolescu, resursele întreprinderii trebuie investite în proiecte cu o rată de rentabilitate superioară exigenței de rentabilitate a deținătorilor de fonduri. A decide investițiile pretinzând o rată de rentabilitate contabilă înseamnă a privilegia investițiile al căror „retur” (răspuns, efect) va fi foarte îndepărtat. Evoluția beneficiului pe acțiune exprimă „succesul sau eșecul unei politici financiare și prin aceasta îmbogățirea sau sărăcirea acționarilor”.
Dar, totodată trebuie urmărit ca întreprinderea să dispună suficiente lichidități pentru a putea onora obligațiile de plată și a evita ajungerea în incapacitate de plată și deci faliment. În același timp, menținerea unor disponibilități mult peste nivelul optim necesar ignoră oportunitățile de plasament și de obținere a unor profituri. Întreprinderea trebuie să cerceteze cea mai bună rentabilitate a plasamentelor, asigurând în același timp o lichiditate satisfăcătoare.
„Luarea unei decizii de investiții de către firmă reprezintă un pariu cu viitorul, fondat pe anticipatiile sau speranțele de căștig ale managementului și investitorului. Or, aceste anticipații ale unui proiect de investiții pot fi compromise de evenimente a căror surse sunt multiple”.
Conceptul de investiție poate fi definit din puncte de vedere diferite și anume: financiar, contabil (economic după alte opinii), juridic și psihologic.
În sens financiar, investitiile reprezintă „schimbarea unei sume de bani prezentă în speranța obținerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achiziționarea unei mașini pentru creșterea productivității muncii, construcția unei uzine pentru creșterea productivității muncii, construcția unei uzine pentru creșterea producției, asimilarea unui brevet pentru fabricația de produse noi etc.”
În sens contabil, investiția desemnează „alocarea unei trezorerii diponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri și cheltuieli de exploatare”. În această categorie intră: terenurile, clădirile, echipamentele, patentele etc care vor determina fluxuri financiare de venituri și cheltuieli de exploatare.
În sens juridic, investiția acoperă achizițiile sau elemntele care pot constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu: gospodăriile rurale sau urbane, echipamentele productive, vehiculele, valorile imobiliare, banii, etc.
In sens psihologic, investitia evidentiaza intentia individului sau a intreprinderii de a investi, care conduce la decalarea consumului in timp.
Investițiile ocupă un rol central, multiplicator în creșterea economică, influențând atât cererea, cât și oferta pe piață. Scopul fundamental al investițiilor îl reprezintă sporirea bogăției proprietarilor și implicit, a valorii întreprinderii. Pe termen scurt, investițiile vizează creșterea productivității, diversificarea activităților, îmbunătățirea condițiilor de muncă, cu impact favorabil la nivel macroeconomic.
Într-o întreprindere, tipologia investițiilor este de o mare diveristate. Din multitudinea de criterii de clasificare a investițiilor, exemplificăm:
in funcție de natura și caracterul investițiilor există:
investiții de înlocuire – vizează acoperirea materială și financiară a activelor fixe, care datorită uzurii trebuie înlocuite;
investiții de expansiune – au ca destinație creștereacapacității de producție a întreprinderii, ca urmare a modificării cererii pentru produse existente sau lansarea de produse noi;
investiții de modernizare/inovare – asigură reducerea costurilor de producție, creșterea productivității muncii, ameliorarea calității produselor, lansarea în fabricație de noi produse, creșterea capacității de producție;
investiții strategice – au ca obiect reducerea riscului deterimnat de progresul tehnic și de concurență.
după structura internă a investițiilor pot fi:
investiții pentru lucrări de construcție-montaj;
investiții pentru achiziționarea de utilaje și transportul acestora;
investiții în lucrări și exploatări geologice;
alte investiții (cheltuieli de proiecte, piese de schimb și obiecte de inventar, cheltuieli cu obținerea terenului, cheltuieli cu pregătirea personalului aferent noilor capacități, cheltuieli cu plata personalului de supraveghere și control etc)
după destinația obiectelor la realizarea cărora participă investițiile sunt:
investițiile propriu-zis productive, concretizează în active fixe;
investițiile socio-demografice, prin care se realizează active fixe în domeniul: social, cultural, învățământ, sănătate etc
in funcție de modul de executare al lucrărilor se identifică:
investiții în antrepriza, realizate prin intermediul unor unități specializate de construcții;
investiții în regie, obțiunute prin forțe proprii de către beneficiarul de investiții;
din punct de vedere al legăturii cu obiectul principal construi, investițiile apar ca:
investiții de bază (directe), în care se includ obiectele și dotările și asigură exploatarea normală a proiectului în curs de realizat.
investițiile colateral (anexe), curpind cheltuieli aferente realizării unor lucrări legate teritorial și funcțional de obiectul investiției directe;
investiții conexe, care se realizează în întreprinderii sau sectoare ca efect al efectuării investiției de bază.
după caracterul încasărilor și plăților (din perspectiva monetară a intrărilor și ieșirilor de trezorerie), investițiile se grupează în:
investiții cu o singură cheltuială inițială (intrare) și o singură încărcare (ieșire) la încheierea duratei investiției (investiții financiare, în construcții, în agricultură);
investiții care solicită o singură cheltuire a capitalurilor inițiale și generează încasări eșalonate pe durata de viață a investiției (investiții în echipamente industriale);
investiții care reclamă o cheltuire eșalonată a capitalurilor inițiale și degajă o singură încasare la sfârșitul duratei investiției (construcția unor ansambluri industriale complexe de natura uzinelor și predarea lor „la cheie”);
investiții caracterizate prin intrări și ieșire eșalonate de trezorerie pe durata de viață a proiectului (majoritatea investițiilor industriale).
din punct de vedere al locului unde se efectuează, investițiile se clasifică în:
investiții interne (în cadrul întreprinderilor existente);
investiții externe (vizează participarea cu fonduri într-o altă întreprindere, crearea de sucursale și filiale noi etc);
din punct de vedere al naturii activității sectoarelor în care se efectuează, investițiile se împart în:
investiții productive (cu efect asupra capacității de producție și a celei de comercializare);
investiții neproductive (social-culturale).
din punct de vedere al obiectivelor urmărite de întreprindere, investițiile se prezintă ca:
investiții strategice (vizează obiective de cercetare-dezvoltare a unor sectoare, luarea de participații financiare în ramuri noi, achiziționarea de societăți etc);
investitiile umane (au ca scop recrutare și perfecționare personalului);
investiții sociale (privesc îmbunătătirea condițiilor de muncă șî de viață a salariaților);
investiții de interes public;
investiții pentru reducerea poluării.
din punct de vedere al nevoilor de finanțare, investițiile sunt:
investițiile finanțate din fonduri proprii;
investiții finanțate din fonduri împrumutate.
3.2 Decizia de investiții
În alegerea diferitelor forme de plasament, o întreprindere are ca obiective:
– realizarea unui câștig maxim;
– menținerea echilibrului financiar pe termen scurt.
Dacă efortul este măsurabil întotdeauna, efectul investiției este dificil de cuantificat datorită caracterului mai special al unor investiții (cum ar fi investițiile socio-umane) și datorită incertitudinii efectelor viitoare.
Totuși, efortul și efectul investiției pot fi identificate în:
cheltuielile pentru investiții (costurile de: achiziție, utilitate, oportunitate);
durata de viață a investiției, care poate fi:
tehnică – determinată de caracteristicile tehnico – funcționale ale bunului de investiție;
controlabilă (fiscală) – stabilă pentru perioada de recuperare integrală a valorii inițiale a investiției pe calea amortizării;
economică (comercială) – reflectată de perioada în care investiția îl interesează pe investitor;
juridică – reprezentată de durata protecției juridice asupra dreptului de proprietate sau de concesiune asupra unui bun.
beneficiile suplimentare sau economiile preconizate a se obține prin exploatarea investiției;
valoarea reziduală, care exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viață a investiție (prin vânzare).
În cadrul întreprinderilor apar numeroase propuneri de proiecte de investiții. Evaluarea șî ierarhizarea acestora se efectuează pe baza următoarelor criterii:
criteriul rentabilității;
criteriul lichidității;
criteriul riscului.
Criteriul rentabilității este cel mai important în vederea adoptării proiectelor. Regula generală este ca rata rentabilității (R) să fie mai mare decât costul surselor de finanțare proprii sau împrumutate (K). Practic, rentabilitate investițiilor ar putea fi R>K, evaluată după două metode: metoda contabilă și metoda financiară.
Metoda conatbilă presupune raportarea beneficiului net obținut din exploatarea proiectului (Bn) la valoarea netă a investiției (In) astfel:
Rc= rentabilitatea contabilă
Dezavantajele acestei metode sunt:
imposibilitatea de a găsi un nivel standard față de care să se efectueze comparațiile;
nerealizarea eșalonării în timp a încasărilor și cheltuielilor și implicit a beneficiului;
dificultățile reale de separare a beneficiului proiectului în cauză de beneficiul total al întreprinderii;
obținerea unei rentabilități anuale tot mai ridicate la sfârșitul perioadei de viață economică a obiectului, necorespunzător realității, ca urmare a scăderii amortizării din investiția netă.
Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare negative și pozitive generate de proiectul de investiții. Se compară cheltuielile inițiale pentru realizarea investiției (fluxuri negative) precum și amortizarea și beneficiile anuale actualizate provenite de la obiectivul de investiții pus în funcțiune (fluxuri pozitive).
Tehnica actualizării se bazează pe aplicarea unor corective asupra valorilor decalate pentru a asigura comportabilitatea acestora. Astfel, sunt eliminate dezavantajele metodei contabile care nu ține cont de eșalonarea în timp a valorilor investițiale.
Metoda financiară utilizează doi indicatori de actualizare:
valoarea actualizată de rentabilitate (VAN);
rata internă de rentabilitate (RIR).
Criteriul riscului există pentru că orice investiție presupune un risc și cu cât acesta este mai mare, cu atât crește pretenția asupra remunerației. Riscul de investire poate fi economic și financiar.
Riscul economic este riscul de nerealizare la scadențele prevăzute a fluxurilor pozitive așteptate. Ca metodă de protecție împotriva acestui risc se poate aplica o cotă de risc care să majoreze rentabilitatea așteptată.
Riscul financiar este indisolubil legat de lichiditatea investiției, adică de capacitatea de a transforma activele în bani. Acesta se prezintă sub forma:
costului de oportunitate, în măsura în care orice investitor se poate afla în situația în care valoarea investiției scade ca urmare a ivirii altor oportunități;
valorii de piață, când gradul de risc este cu atât mai ridicat cu cât piața secundară este mai slabă.
Este oportun ca resursele financiare să se formeze paralel și corelat cu procesul efectuării cheltuielilor pentru că ar reprezenta o folosire eficientă a resurselor, cu condiția certitudinii formării lor în timp.
Oportunitatea investițiilor este apreciată „în strânsă corelație cu necesitatea, eficiența și timpul optim de realizare și dare în funcțiune a capacităților de producție, cu formarea resurselor financiare și condițiile de apovizionare și desfacere etc”.
Necesitatea investițiilor este dată de „măsura în care o întreprindere nu-și poate îndeplini programul de producție, program fundamentat pe condițiile normale de lucru și pe capacitățile de producție existente, precum și programul de desfacere”.
Pentru fiecare idee de proiect care va fi inclusă în programul de investiții al întreprinderii se elaborează un studiu de fezabilitate. Acesta reprezintă un ansamblu de decizii, calcule și măsuri care privesc necesitatea, oportunitatea, eficiența viitorului obiectiv, sursele de aprovizionare cu materii prime, piețele de desfacere, asigurarea cu resurse financiare. Studiul cuprinde întreaga strategie de elaborare și realizare a obiectivelor investiționale, în conexiune cu rezultatele economico-finaciare ale viitoarei activități de exploatare.
3.3 Decizia de dezinvestiții
Dezinvestirea este orice operație de întrerupere, înainte de termen a ciclului de investiții. Este un raționament de flexibilitate a ciclului de investire, de reversibilitate a deciziei inițiale de investire. Se îndepărtează ipoteza restrictivă potrivit cărei alocarea capitalului se face definitiv pe toată durata recuperării lui înainte de termen, atunci când apar oportunități de investiții mai rentabile.
În general, decizia de dezinvestire se concepe ca proces invers în raport cu decizia de investire. În previziunea unei dezinvestiții se utilizează tehnici similare investițiilor, dar cu sensurile de evaluare inversate. Astfel, în cazul investiției se pornește de la alocarea unei sume de bani și se măsoară rentabilitatea fluxurilor monetare pe care obiectivul de investiții le degajă în timp. În cazul dezinvestiției se intentionează deblocarea sumei investite și se măsoară pierderile de fluxuri monetare prin încetarea activității.
Dezinvestirea determină o recuperare a capitalului alocat în active fixe și circulante, dar și o întrerupere a fluxurilor de trezorerie ale activității dezinvestite. Decizia de dezinvestire trebuie luată cu multă precauțiune, întrucât se renunță la o succesiune de fluxuri de trezorerie cerute dar neperformante, în contrapartida unor fluxuri de trezorerie incerte dar mai performante ale noii investiții. Reinvestirea poate privi dezvoltarea unor activități mai rentabile sau mai centrate pe orientările strategice ale întreprinderii sau poate privi plasamente exterioare mai rentabile sau înscrise într-o perspectivă de participare financiară la formarea și controlul capitalurilor altor întreprinderi.
3.4. Studiu de caz efectuat la S.C. Agromixt SRL
I. Date generale
1.1. Profilul de activitate
Activitatea preponderentă a societății o reprezintă comerțul cu ridicata a cerealelor din județul Iași și din zonele limitrofe, a semințelor și furajelor și tratarea semințelor ce constă în:
recepția, condiționarea și tratarea semințelor;
depozitare semințe tratate;
comercializarea semințelor tratate;
cultura vegetală pe o suprafață de 366 ha terenuri arendate de la diverși proprietari.
1.2. Materii prime utilizate
Pentru desfășurarea activității, adică condiționarea și tratarea semințelor, sînt utilizate anual următoarele cantități de semințe:
porumb 1000 – 3000 to;
grîu 1000 – 15000 to;
floarea soarelui 100 – 120 to;
orz 100 – 200 to.
1.3. Materiale auxiliare
Substanțele utilizate pentru tratarea semințelor cerealiere, porumb, floarea soarelui și efectuarea de tratamente fitosanitare ale culturilor vegetale sînt:
Tiradin 70 Plus ( concentrație 70 % tiuram ) este utilizat pentru tratarea porumbului și păioaselor într-o cantitate anuală de 15 to;
Tiramet 60 PTS ( concentrație 20 % tiofanat de metil și 40 % tiuram ) pentru păioase și floarea soarelui- cantitate anuală de 14 to,
Actellic 50 CE ( CE 500 g/ l metil pirimifos ) pentru ierbicidare grîu într-o cantitate anuală de 200 l;
Topsin M 70 ( concentrație 70 % tiofanat metil ) fungicid pentru cereale, 500 kg anual;
Pentru activitatea de întreținere sînt necesare urmăroarele materiale auxiliare;
piese și accesorii metalice, aproximativ 3 to/ an;
uleiuri, lubrifianți, 2 to/ an;
unsori și vaseline, 300 kg/ an;
electrozi, 110 kg/ an;
carbid, 100 kg/an;
motorină sau CLU, 1000 to/ an;
gaz metan, 20 000 Nmc/ an;
materiale igienico – sanitare, 300 kg/ an ( detergenți, săpun );
saci polipropilenă, 30 000 buc/ an.
Cantitățile de materiale auxiliare prezentate corespund unui volum de activitate desfășurat în toamna 2011- primăvara 2013.
1.4. Ambalaje utilizate
După operațiile de condiționare și tratare, semințele sînt însăcuite și depozitate în magazii. Cantitatea anuală de saci din polipropilenă necesară pentru ambalarea semințelor este de 140 000 bucăți. Aceștia sînt reutilizați în procesul de de stocare în proporție de 80 %.
Substanțele de tratare sînt achiziționate în bidoane de plastic, cutii de carton, saci de polietilenă, ambalaje care după golire nu sînt reciclabile: saci polietilenă 600 buc., bidoane 25 buc.
Motorina utilizată la alimentarea mijloacelor auto din dotare este stocată într-un rezervor subteran, într-un beci betonat. Uleiurile sînt depozitate în același spațiu în butoaie din plasic și metalice.
Combustibilul lichid ușor utilizat în centrala termică și la uscătoare este depozitat într-un rezervor îngropat.
Din patrimoniul societății fac parte și următoarele spații de depozitare:
depozit Bărcănești cu o suprafață totală de 1745 mp;
depozit Ițești cu o suprafață totală de 4000 mp, utilizat pentru condiționare, tratare și depozitare semințe.
1.5. Personal
La data analizei numărul total de angajați ai societății este de 40 persoane din care direct productivi 35 persoane. Activitatea este condusă de un director și un contabil-șef.
PARTEA A-II-A – CONTRIBUȚII PROPRII
Capitolul 4 POLITICA FINANCIARĂ A SC AGROMIXT SRL
4.1. Materialul și metodologia de cercetare
Pentru realizarea lucrării s-a elaborat un plan structurat pe 4 capitole completat de un capitol separat de concluzii și propuneri.
Metodologia de cercetare științifică cuprinde metode de maximă generalitate, specifice tuturor științelor, metode proprii unui grup de științe și metode specifice fiecărei științe.
Dimensiunea funcției vitale a metodologiei de cercetare științifică poate fi mai bine înțeleasă dacă este privită în cadrul științei din care face parte și pe care o servește în totalitatea laturilor sale.
Majoritatea specialiștilor împart metodologia de cercetare în patru etape:
– problematizarea sau percepția problemei;
– documentarea;
– explicarea (momentul creativ);
– verificarea ipotezelor și concluziilor.
Metodologia utilizată a fost cea clasică, adaptată obiectivelor specifice tezei de cercetare,
dar și metoda cercetării interdisciplinare a problemelor care făceau obiectul de studiu.
S-au avut în vedere în general teoria economică, și în particular cea financiară, raportîndu-mă la elementele esențiale din știința economică
O primă etapă a constat în parcurgerea procesului de documentare privind conținutul cercetărilor prin consultarea a numeroase surse bibliografice la domeniul analizat.
Documentarea științifică este un proces de învățare activă a tuturor informațiilor științifice privitoare la tema care face obiectul cerectării, cum ar fi:
-noțiunile și conceptele (limbajul științific);
-principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate și neconfirmate;
-datele și informațiile necesare asupra fenomenului;
-metodele și tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării și verificării ipotezelor.
Documentarea constituie o latură importantă a creației științifice.. Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă informații despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea sistematică, desfășurată pe întregul front al problematicii are loc după alegerea temei de cercetare.
Documentarea se întemeiază pe informația științifică, produs specific al cercetării științifice. Aceasta este o idee, care utilizată corespunzător, creează altă idee. Pe baza informației științifice se înnobilează continuu producția de bunuri și servicii.
În prezent, procurarea informațiilor științifice este un proces foarte dificil, deoarece volumul de informații științifice (cărți, CD-uri etc.) a crescut enorm, cunoscând o adevărată explozie; cresc disparitățile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică parțial; informația științifică este perisabilă datorită dezvoltării cercetărilor științifice și perfecționării calității informației; accesul la informație este dificil.
Astfel s-a dezvoltat sectorul de informare, care îndeplinește funcțiile de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare a informațiilor.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învățare, de însușire activă a tuturor informațiilor procurate despre tema aleasă.
Complexitatea și importanța documentării științifice reiese și din cele patru etape pe care le cuprinde:
-informarea asupra surselor purtătoare de informații științifice (identificare, loculdepozitării);
-culegerea surselor sub forme precum: procurarea și obținerea surselor, notarea și fișarea surselor, examinarea sumară a conținutului surselor;
-studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilității ideilor și fișarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate și stabilirea limitelor și valorilor în general și în raport cu tema cercetată în special;
-utilizarea surselor, a ideilor „în construcția”, în elaborarea lucrării sub forma confruntării și comparațiilor, a interpretării informațiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective de acceptare sau de respingere argumentată.
Etapele documentării nu sunt rigide, ele se adaptează și se diferențiază în funcție de domeniu, de temă, de experiența și vocația cercetătorului. Oricât ar fi de importantă,
Formele de bază ale documentării sunt:
-documentarea bibliografică, menită să asigure informarea și cunoașterea zestrei științifice, adică a ceea ce au creat înaintașii din toate timpurile, din țară și din străinătate;
-documentarea directă, menită să asigure informarea și cunoașterea fenomenului practic din zilele noadtre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea, perfecționarea și creșterea zestrei teoretice a științei;
-documentarea realizată prin consultarea specialștilor; aceasta se poate realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
Documentarea directă are o importanță specială, vizând cunoașterea fenomenului, așa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însușirilor și trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative, monografii, studii de caz.
O importanță esențială o are culegerea datelor statistice, dinamice și statice.
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări științifice. Datele trebuie să aibă relevanță, să fie corecte, să aibă completitudine, iar pregătirea datelor trebuie să se realizeze în raport cu scopul lucrării.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze:
-pe o bună observare a datelor;
-calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului;
-ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelația, măsurarea cantitativă și calitativă a fenomenuului economic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă în confruntare cu teoriile economică și financiară, dacă susțin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie și să asigure noi enunțuri teoretice, noi concluzii științifice.
Documentarea prin consultarea specialiștilor este de mare eficiență în toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de analiză și calcul, asupra interpretării datelor și formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască rețeaua de instituții care posedă date statistice, care efectuează studii și cercetări, care dispune de toate sursele de informare, teoretică și practică, inclusiv prin internet.
Dintre procedeele utilizate în culegerea informațiilor amintim: interviul, extragerea directă de date, iar pentru prelucrarea acestora s-au utilizat comparația, analiza indicatorilor și indicilor specifici, analiza datelor statistice, analiza tehnico-economică, monografia, procedeul grafic, etc.
Pentru o documentare suplimentară am efectuat investigații directe în special pentru realizarea “Studiului de caz” la S.C. Agromixt SRL Iași
În analiza economico-financiară realizată la S.C. Agromixt SRL Iași, am urmărit studierea mai multor aspecte, cum ar fi:
-dacă se asigură o bună solvabilitate a întreprinderii vizate de creditor (solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-și plăti la timp datoriile; lichiditatea este capacitatea activelor circulante de a se transforma în bani într-o anumită perioadă de timp; exigibilitatea reprezintă suma datoriilor devenite scadente într-o anumită perioadă de timp);
– asigurarea unei bune flexibilități de acțiune pentru participanții la activitatea întreprinderii (acționarii, managerii, salariații, furnizorii, clienții, statul, etc.). Componentele practicii financiare sunt: analiza financiară; bugetarea activităților; gestiunea financiară.
În cadrul analizei financiare la societate luată în studiu am efectuat: analiza internă, care urmărește identificarea potențialului de degajare a fluxurilor nete de trezorerie (cash-flow); analiza externă, care vizează: echilibrul financiar pe termen scurt; rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare și la nivelul capacității de finanțare.
Obiectul analizei financiare îl constituie determinarea stării de performanță financiară, punctele tari și slabe ale gestiunii financiare. Pentru aceasta se apelează la metoda de verificare a echilibrului financiar și a capacității firmei de a degaja valoare nouă. Această metodă permite aprecierea solidității și competitivității întreprinderii pe piață.
Analiza financiară se desfășoară pe etape succesive, care au în vedere:
-analiza echilibrului financiar pe baza documentelor contabile de sinteză;
-analiza marjelor de rentabilitate;
-diagnosticul financiar al rentabilității și riscului;
-analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanțare.
Bugetarea întreprinderii proiectează imaginea fluxurilor de venituri și cheltuieli viitoare, precum și eventualele necesități de finanțare externe sau, după caz, plasamente financiare externe.
Gestiunea financiară reprezintă ansamblul acțiunilor de administrare a resurselor bănești ale întreprinderii și cuprinde: gestiunea financiară pe termen scurt; gestiunea financiară pe termen mediu și lung.
Gestiunea financiară pe termen scurt urmărește, pe de o parte, asigurarea echilibrului
financiar între nevoile de capitaluri circulante și de trezorerie și, pe de altă parte, sursele de capitaluri circulante atrase temporar.
Gestiunea financiară pe termen mediu și lung are în vedere strategia de creștere și consolidare a întreprinderii. Gestiunea financiară este eficientă doar în cazul unei planificări financiare coerente și a unui control de gestiune riguros.
Politica financiară presupune acel comportament care dă posibilitatea alegerii unei decizii tactice sau strategice ce vizează în cea mai bună măsură obiectivul de maximizare a valorii.
4.2. Analiza politicii financiare a societății studiate
Bilanțul economic simplificat al S.C. Agromixt SRL
Tabel 4.1 –lei-
Bilanțul economic simplificat al S.C. Agromixt SRL
Tabel 4.2-lei –
Aprecierea echilibrului financiar al unei întreprinderi se poate realiza pe baza a 2 documente de sinteză contabilă și anume:
bilanțul;
contul de profit și pierdere.
„Bilanțul constituie un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială a întreprinderii la momentul dat”
El este instrumentul care reflectă echilibrul financiar al unei întreprinderi la încheierea exercițiului, reflectând mediul de utilizare a capitalului propriu și împrumutat.
Analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului utilizează 2 indicatori importanți:
fondul de rulment;
nevoia de fond de rulment.
Fondul de rulment este cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii și evidențiază relația între finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt. Este principala componentă a echilibrului financiar pe termen scurt care pune în evidență calitatea activității de exploatare.
Dacă fondul de rulment la un anumit moment dat este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma trezoreriei nete, concretizată în disponibilități bănești în conturi bănești și în casă.
Fondul de rulment reprezintă resursa permanentă de finanțare a activelor circulante. Potrivit teoriei patrimoniale o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor patrimoniale de aceeași durată, adică dacă se respectă următoarele reguli financiare:
AI < CP unde: AI = active imobilizate;
CP = capitaluri permanente;
AC > DTS unde: AC = active circulante;
DTS = datorii pe termen scurt.
Potrivit primei formule, fondul de rulment reprezintă diferența între capitalurile permanente și imobilizări. Alocările permanente reprezentate de imobilizări sunt acoperite în principiu din surse permanente (capitaluri proprii și datorii financiare).
Fondul de rulment
Tabel 4.3 –lei –
Se constată o depășire a valorii imobilizărilor nete către capitalurile permanente, fapt ce demonstrează situația financiară bună a S.C. Agromixt SRL
Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimentele neprevăzute și o face capabilă să facă față nevoilor activității de exploatare.
Într-o altă accepțiune, fondul de rulment poate fi privit ca diferența între activele circulante și datoriile pe termen scurt (cu exigibilitate sub 1 an). Întreprinderea pentru a putea să funcționeze adecvat în cadrul unui ciclu de producție trebuie să mențină un echilibru al lichidărilor pentru a face față obligațiilor de plată, să aprovizioneze cu resurse materiale la momentul oportun și să acorde credite comerciale pentru a stimula vânzările.
Analizând datele înregistrate pentru S.C. Agromixt SRL. se constată:
Fondul de rulment
Tabel 4.4 -lei-
Privind fondul de rulment în această manieră se constată că, pentru întreaga perioadă studiată, valoarea fondului de rulment este pozitivă, ceea ce exprimă un excedent potențial de lichidități pe termen scurt față de exigibilitățile potențiale pe termen scurt.
Situația demonstrază o corelare favorabilă în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că S.C. Agromixt SRL. este în măsură să facă față tuturor datoriilor cu scadențe pe termen scurt și încă mai dispune de un stoc tampon de lichidități potențiale destinate să anihileze eventualii factori nefavorabili care ar putea interveni în vânzarea produselor sale sau la onorarea datoriilor pe termen scurt. Valorile pozitive înregistrate de fondul de rulment net reprezintă un semn favorabil în ceea ce privește solvabilitatea și echilibrul financiar al S.C. Agromixt SRL. Aceasta cu atât mai mult, cu cât viteza de rotație a activelor este mai mare decât viteza de rotație a pasivelor.
Fondul de rulment prezintă interes deosebit nu numai pentru a crea posibilitatea derulării ciclului de producție, prin asigurarea finanțării activității curente, ci și pentru mediul exterior întreprinderii: creditori, clienți, furnizori, deoarece exprimă probabilitatea ca ea să se confrunte cu dificultăți financiare, respectiv incapacitatea de a plăti facturile la timp. Mărimea fondului de rulment reprezintă și o măsură a capacității întreprinderii de a obține fonduri împrumutate.
Necesitatea de finanțare a ciclului de exploatare a întreprinderii sau necesarul de fond de rulment este generată de activitatea curentă a întreprinderii: aprovizionare, producție, vânzare.
Se manifestă ca urmare a unui decalaj firesc între încasări și plăți. De asemenea, „apare un decalaj și între nivelul aprovizionărilor și plata efectivă a acestora, în sensul că întreprinderile beneficiază de un credit comercial acordat de furnizori. Totodată, întreprinderile acordă credite comerciale clienților lor.”
Necesitățile de finanțare ale producției, respectiv ale ciclului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare: datorii de exploatare, furnizori, creditori. Deci, nevoia de fond de rulment (NFR) se calculează după formula:
NFR=(S+Cc) − O, unde: S = stocuri;
Cc = creanțe clienți;
O = obligații de plată.
NFR2011=(0+431145)- 13906= 417239 lei
NFR2012=(0+767821)- 41581= 726239 lei
NFR2013=(0+985643)- 76555= 909087 lei
Necesarul de fond de rulment
Tabel 4.5 -lei-
Din tabelul de mai sus se observă o creștere a nevoii de fond de rulment în anul 2012 față de anul 2011 cu 74,05%, iar în anul 2013 se înregistrează o creștere mai mare a nevoii de fond de rulment, de 117,81%.
NFR este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar pe termen scurt, deoarece evidențiază acele nevoi temporare, reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare ale întreprinderii și care au rămas neacoperite din surse temporare și reînoibile în cadrul acelorași cicluri de exploatare.
Astfel, indicatorul NFR evidențiază un decalaj între lichidarea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, ceea ce înseamnă o încetinire a ritmului încasărilor comparativ cu realizarea plăților.
Din compararea mărimii fondului de rulment înregistrat pe perioada luată în calcul cu mărimea nevoii de fond de rulment rezultă o diferență care reprezintă trezoreria netă (TN).
Analizând valorile înregistrate de cei 2 indicatori pentru perioada luată în studiu, pentru S.C. Agromixt SRL. situația se prezintă astfel:
Trezoreria netă
Tabel 4.6
-lei-
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cazul S.C. Agromixt SRL reflectă expresia desfășurării unei activități eficiente, fiind o întreprindere productivă.
Contul de profit și pierdere permite stabilirea rezultatelor intermediare ale gestiunii care reflectă volumul de activitate și rentabilitatea în mărimi absolute. Aceste rezultate sunt cunoscute sub numele de solduri intermediare de gestiune și constituie baza diagnosticului financiar.
Astfel, pentru S.C. Agromixt SRL. tabloul soldurilor (rezultatelor intermediare) de gestiune este prezentat în tabelul următor:
Cifra de afaceri
Tabelul 4.7
-lei-
Se constată o evoluție favorabilă a indicatorului în anul 2012 față de 2011, cifra de afaceri înregistrând o creștere cu 7,6%, iar în anul 2013 înregistrează o creștere de 0,5% față de anul 2012.
În continuare se va proceda la calculul rezultatului de exploatare (ca diferența între veniturile din exploatare și cheltuielile din exploatare), rezultatul financiar (diferența între venituri financiare și cheltuieli financiare), și a rezultatului excepțional (diferența între venituri excepționale și cheltuieli excepționale).
Rezultatul excepțional
Tabel 4. 8 –lei-
Prin însumarea celor trei rezultate calculate anterior se obține rezultatul exercițiului:
Rezultatul exercițiului
Tabel 4. 9 – lei –
Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul exercițiului se obține rezultatul net:
Rezultatul net
Tabel 4.10 – lei –
Capacitatea de autofinanțare pentru S.C. Agromixt SRL. este:
Capacitatea de autofinanțare
Tabel 4. 11 – lei –
Autofinanțarea reprezintă asigurarea dezvoltării întreprinderii cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare, o parte din profitul obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar, care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de agentul economic, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală. Nu întreaga capacitate de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividente și participații la beneficii ale salariaților. Practic calcularea capacității de autofinanțare se efectuează pe baza datelor contabile cuprinse în contul de rezultate.
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii cei mai semnificativi ai activității unei întreprinderi. Aceasta dimensionează aportul întreprinderii în procesul de producție și distribuție a bunurilor, iar prin însumare contribuie la formarea PIB (cu unele ajustări la nivel național).
Conceptul de valoare adăugată este mai semnificativ decât ce de cifra de afaceri a unei întreprinderi deoarece, aceasta cumulează toate cifrele de afaceri din amonte, pe când valoarea adăugată reflectă exact contribuția întreprinderii la realizarea producției.
Așadar, în analiza diagnostic valoarea adăugată prezintă, în primul rând, importanța ca indicator de performanță economico-financiară a întreprinderii, iar în al doilea rând, în sistemul fiscalității.
Generic definită, valoarea adăugată reprezintă diferența dintre producția obținută (ceea ce echivalează cu producția globală a exercițiului, fără subvenții de exploatare) și consumurile intermediare − totalul consumurilor de bunuri și servicii furnizate de terți. Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești, din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii. În cazul revânzării de mărfuri, la producția obținută se adaugă și marja comercială.
Pentru S.C. Agromixt SRL situația se prezintă astfel:
Excedentul brut de exploatare
Tabel 4. 12 – lei –
Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și plătite. De aceea acestea din urmă, până la solicitarea lor (pentru investiții, riscuri sau cheltuieli), se regăsesc în acumulările bănești ale întreprinderii. Excedentul brut al exploatării exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane, profit).
În cazul S.C. Agromixt SRL. se constată o creștere a valorii excedentului brut de exploatare în anul 2013, cât și în anul 2011.
Excedentul brut al exploatării servește la:
remunerarea capitalului propriu (dividende);
remunerarea capitalurilor împrumutate (dobânzi);
plata impozetelor;
dezvoltarea potențialului productiv sau a capacității de producție (amortizarea).
Excedentul brut al exploatări corespunde deci rezultatului economic al întreprinderii generat de operațiile de exploatare, independent de politica financiară, politica de amortizare și de provizioanele constituie.
RATE DE RANDAMENT
Diagnosticul financiar are ca obiective măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar.
Diagnosticul rentabilității se realizează prin intermediul a 2 categorii de rate de eficiență:
rate de rentabilitate economică;
rate de rentabilitate financiară.
Atât mărimea lor în termeni absoluți cât mai ales descompunerea acestor rate pe factori de influență oferă informații viabile pentru detectarea stării rentabilității întreprinderii.
Măsurarea rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate ca raport înte efectele economice și financiare obținute (acumularea brută, profituri, dividente) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii).
Rate de eficiență
Tabel 4. 13 – lei –
Randamentul global, calculat ca raport între valoarea adăugată și producția exercițiului, reprezintă indicatorul prin care statul abordează rentabilitatea întreprinderii, fiind interesat în creșterea valorilor de întrebuințare. Acestea sunt măsurate prin valoarea adăugată, a cărei însumare la nivel național constituie Produsul Intern Brut.
Se observă că indicatorul a crescut cu 1% în anul 2012, față de anul 2011, însă a înregistrat o scădere de 15% în anul 2013 față de anul 2012.
Rata profitului de vânzări evidențiază eficacitatea vânzărilor. Se obține ca raport între rezultatul net și cifra de afaceri. Evoluția indicatorului a fost ușor crescătoare: de la nivelul de 11% pentru anul 2011, la 17% pentru anul 2012 și la nivelul de 20% pentru 2013.
Rata profitului economic exprimă eficacitatea utilizării activelor întreprinderi, arătând în ce măsură activele sunt capabile să producă noi venituri. Rata este parțial denaturată de reevaluările mijloacelor fixe. Indicatorul se menține la același nivel de 24% în anii 2011 și 2012, crescând cu 25% în anul 2013.
Rentabilitatea financiară prezintă o deosebită importanță, deoarece inspiră încredere celor care intră în legătură cu întreprinderea: acționari, creditori, furnizori, clienți.
Rentabilitatea întreprinderii bazată pe capacitatea acesteea de a obține profit este o necesitate financiară, întrucât asigură dezvoltarea acesteea pe de o parte, iar pe de altă parte, menține și consolidează independența sa financiară.
Indicatorul rentabilitatea financiară a înregistrat o evoluție ascendentă, de la 26% din 2011 la 59% în anul 2012 și la 91% în anul 2013.
Rata autofinanțării se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare a întreprinderii și capitalurile proprii. Aceasta caracterizează capacitatea întreprinderii de a finanța creșterea sa economică. Indicatorul a urmat un trend crescător.
Remunerarea capitalului prezintă importanță în primul rând pentru acționari, aceasta măsurând rentabilitatea întreprinderii prin beneficiul net și dividende. Dividendele distribuite constituie veniturile acționarilor. Acest venit asigură remunerarea capitalului financiar antrenat.
Pentru S.C. Agromixt SRL indicatorul remunerarea capitalului a înregistrat o creștere de 17% în anul 2012 și de 21% în anul 2013, ceea ce demonstrează ponderea mare a dividendelor în capitalul social.
EVOLUȚIA FONDULUI DE RULMENT (EFR)
Evoluția fondului de rulment măsoară câte zile din cifra de afaceri sunt acoperite de fondul de rulment. Este de dorit un trend ascendent al acestui indicator. Semnificațiile acestui indicator sunt și mai clare dacă evoluția este comparată cu fondul de rulment.
Evoluția Fondului de rulment ( % )
Tabel 4. 14
Fig. 4. 1: Evoluția fondului de rulment
RENTABILITATEA ACTIVITĂȚII (RA)
Raportul RA măsoară capacitatea întreprinderii de a-și crea resurse proprii pentru finanțare din activitatea comercială și financiară. Acest raport se mai numește și marja brută de autofinanțare. Ea dă independență de mișcare întreprinderii și poate fi o sursă de mărire a fondului de rulment net global, precum și de dezvoltare a patrimoniului. Se consideră favorabilă o rentabilitate a activității de peste 10%.
Rata de autofinanțare
Tabel 4. 15
% –
Fig. 4. 2: Rentabilitatea activității
Din graficul de mai sus se poate sesiza că valorile înregistrate de indicatorul rentabilitatea activității se situează peste pragul considerat critic de 10%.
Pentru anul 2011 indicatorul a atins nivelul de 19%, după care a înregistrat o creștere de 14% în anul 2012, iar în anul 2013, a crescut cu 4%.
EVOLUȚIA ÎNDATORĂRII NETE (IN)
Raportul măsoară echilibrul dintre exigibilitate și lichiditate la nivelul tuturor capitalurilor financiare și tehnice. El oferă informații despre capacitatea de plată pe termen scurt (sub un an) și despre riscul falimentului.
Datoriile pe termen scurt iau în considerare obligațiile față de: creditori, furnizori, stat, aducători de capital, angajați și însăși întreprinderea, care au o exigibilitate mare, adică care pot fi cerute într-un interval de maxim un an. Criteriul este de importanță maximă în judecarea sănătății finanțelor întreprinderii. Are un caracter previzional dovedit, atât în ceea ce privește capacitatea viitoare de plată, cât și în capitalizarea întreprinderii.
Îndatorarea netă
Tabel 4. 16
Analizând datele din tabel se constată depășirea totalului datoriilor de către valorile realizabile pe termen scurt. Acest indicator constituie un argument în susținerea solvabilității întreprinderii. Urmărind în evoluție indicatorul se observă o scădere a acestuia de la 35,3% în anul 2011, la 32,7% în anul 2012, respectiv la 30,6% în anul 2013.
Fig. 4. 3: Evoluția îndatoririi nete
RATA AUTONOMIEI FINANCIARE (RAF)
Raportul măsoară independența (sau dependența) întreprinderii față de bănci. Criteriul este utilizat și de către bănci în aprecierea oportunității acordării creditului. Importanța criteriului este scăzută datorită influențelor puternice ale reevaluărilor de active.
Rata autonomiei financiare
Tabel 4. 17
Fig. 4. 4: Rata autonomiei financiare
Indicatorul rata autonomiei financiare a avut o evoluție ascendentă în perioada 2011-2013. Astfel, ponderea capitalului propriu a înregistrat o creștere în cadrul resurselor de finanțare raportat la datoriile față de bănci.
RENTABILITATEA FINANCIARĂ (RF)
Raportul măsoară excedentul (sau deficitul) de resurse financiare creat de funcționarea întreprinderii. Criteriul semnifică, de fapt o rentabilitate legată de vânzări și operații financiare. Mărimea raportului nu este influențată notabil de reevaluări și nici de inflație. El exprimă starea de sănătate globală a afacerii, fără a lua în calcul amploarea capitalului investit.
Rentabilitatea financiară
Tabel 4. 18
– % –
Fig. 4. 5: Rentabilitatea financiară
În literatura de specialitate se apreciază ca favorabile valori ale indicatorului ce depășesc nivelul de 5%. Pentru S.C. Agromixt SRL. se constată că și-a depășit valoarea considerată prag critic pentru perioada studiată, indicatorul înregistrând valoarea de 15%, iar ulterior, pentru anii 2012 și 2013, va fi în creștere, atingând procente de 17%, respectiv 25%.
PONDEREA CAPITALULUI ÎMPRUMUTAT ÎN CIFRA DE AFACERI
Raportul măsoară ponderea în cifra de afaceri a tuturor datoriilor întreprinderii. Semnificația ratei este aceea că arată cât din cifra de afaceri anuală ar fi destinată acoperirii datoriilor, dacă acestea ar fi plătite pe loc.
Ponderea capitalului împrmutat în cifra de afaceri
Tabel 4. 19
Fig. 4. 6: Ponderea capitalului împrumutat în cifra de afaceri
Pentru S.C. Agromixt SRL se constată că, indicatorul a înregistrat o creștere cu 13% în anul 2012, față de anul 2011 și cu 2% în anul 2013, față de anul 2012. Se observă deci, o depășire a totalului datoriilor contractate de întreprindere, de către cifra de afaceri.
PRODUCTIVITATEA CAPITALULUI INVESTIT (PCI)
Raportul măsoară capacitatea imobilizărilor de a crea produse și servicii vandabile. El evidențiază eficacitatea folosirii capitalului investit în imobilizări și estimează atractivitatea afacerii pentru un investitor (real sau potențial). Sensul favorabil este crescător, excesul de imobilizări față de cifra de afaceri realizată înseamnă risipă de capital.
Productivitatea capitalului investit
Tabel 4. 20
Se constată o creștere a capacității întreprinderii de a obține rezultate folosind activele imobilizate de care dispune. Astfel, indicatorul a înregistrat o creștere, de la 175% pentru anul 2011, la 274% pentru anul 2012 și la 314% pentru anul 2013.
Fig. 4. 7: Productivitatea capitalului investit
ANALIZA RISCULUI
Analiza rentabilității constituie un aspect esențial al diagnosticului financiar. Dar, concluziile sunt incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei financiare: riscul, care semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului.
Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat și invers.
Echilibrul financiar al unei întreprinderi este respectat dacă rentabilitatea acesteia compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factorii economici și de politica ei financiară.
În concordanță cu formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată astfel:
analiza riscului economic;
analiza riscului de faliment;
analiza riscului financiar.
Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. După natura activității și poziția sa în mediul economic, rezultatele întreprinderii sunt mai mult sau mai puțin influențate de o serie de evenimente economico-sociale: creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică.
Riscul economic nu depinde de factorii generali cum ar fi: preț de vânzare, cost, cifra de afaceri, ci de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate.
Pentru evaluarea riscului economic, o modalitate operațională și eficientă este analiza cost-volum-rezultat, denumită și analiza pragului de rentabilitate, care este o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile sale și deci, o modalitate de măsurare a riscului. El este denumit și cifra de afaceri critică sau punctul mort operațional.
Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. Peste acest prag, activitatea devine rentabilă.
Se pornește de la relația de egalitate a cifrei de afaceri cu valoarea cheltuielilor de exploatare:
Ținând cont de defalcarea cheltuielilor de exploatare în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile, relația devine:
Determinarea pragului de rentabilitate se face cu relația:
și
sau și unde:
= cifra de afaceri a pragului de rentabilitate;
= cifra de afaceri;
= cheltuieli fixe;
= cheltuieli variabile;
= nivelul cheltuielilor variabile;
= rata marjei chltuielilor variabile;
Situația principalilor indicatori ai exploatării pentru S.C. Agromixt SRL în perioada 2011-2013 se prezintă astfel:
Cifra de afaceri critică
Tabel 4. 21 – lei –
Analizând datele din tabelul de mai sus rezultă că, pentru S.C. Agromixt SRL cifra de afaceri critică care trebuia realizată pentru ca întreprinderea să își acopere cheltuielile de exploatare și pentru care profitul realizat ar fi fost nul sunt:
1932181 lei, pentru anul 2011;
2720062 lei, pentru anul 2012;
3294621 lei, pentru anul 2013.
Se observă că, cifra de afaceri a depășit cifra de afaceri critică.
Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul indicatorului de poziție față de pragul de rentabilitate. Indicatorul de poziție în mărime absolută este cunoscut și sub denumirea de flexibilitate absolută și exprimă capacitatea întreprinderii de a adapta nivelul producției la cerințele pieței. Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată și deci, riscul de exploatare este mai redus.
Astfel, riscul se determină în:
mărimi absolute:
mărimi relative:
= 8448272-1932181=6516091 lei
= 12795525-2720062=10075463 lei
= 17556468-3294621=14261847 lei
Indicator de poziție relativ
Tabel 4. 22
Din analiza indicatorului de poziție relativ, care datorită semnificației lui se numește și coeficient de volatilitate se constată că, acesta a înregistrat valori pozitive în anii 2011-2013. Acesta este un aspect pozitiv și demonstrează faptul că, întreprinderea a reușit să înregistreze o cifră de afaceri mai mare decât cifra de afaceri critică.
Valorile pozitive ale coeficientului de volatilitate reflectă un aspect pozitiv în activitatea întreprinderii, gradul de flexibilitate fiind dependent de potențialul tehnic, de starea și calitatea acestuia, de potențialul uman și structura ei organizatorică.
Conform indicatorului , datoriile pot fi maxim dublu capitalului propriu, adică 7434027 în anul 2011, 7524502 în anul 2012, 7651805 în anul 2013, întreprinderea fiind în situația de a se împrumuta cu diferențele respective.
În fiecare an, coeficientul de îndatorare la termen s-a încadrat în limita considerată normală.
Capitolul 5 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
“Adesea, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor contabile. Ori, tehnica contabilă este o tehnică de înregistrare și de analiză, al cărui obiectiv principal este calculul profitului unei perioade și inventarul permanent al situației patrimoniale. Este foarte dificil a discuta aspectele juridice, fiscale, contabile și financiare ale vieții întreprinderii.”
S.C. Agromixt SRL are o viziune strategică explicită, care se distinge prin definirea clară a misiunii sale și a obiectivelor viitoare: îmbunătățirea activității întreprinderii și creșterea profitabilității.
Ar fi benefic pentru conducerea S.C. Agromixt SRL. să regândească structura organizatorică a întreprinderii, în funcție de necesitățile interne, deoarece aceasta se confruntă cu anumite probleme, pe care le-am semnalat în cadrul lucrării.
Principalul punct slab este cel legat de lipsa de informații necesare conducerii, care apare din două motive:
insuficiența mijloacelor de culegere, transmitere și prelucrare a datelor;
incapacitatea personalului de a prelucra datele eficient și în timp util.
Din analiza structurii financiare se observă o situație economico-financiară în general bună a întreprinderii. Valorile înregistrate de fondul de rulment reprezintă un semn favorabil, în ceea ce privește solvabilitatea și echilibrul financiar.
Creșterea profitului evidențiază îmbunătățirea rentabilității capitalului social și al vânzărilor.
Capitalurile proprii sunt cuprinse între 30-50%, în cadrul resurselor, ceea ce denotă că întreprinderea mai poate recurge la împrumut, prezentând o anumită garanție.
Evoluția indicatorului fondului de rulment demonstrează o corelare favorabilă în termeni de lichiditate, S.C. Agromixt SRL. fiind în măsură să facă față tuturor datoriilor cu scadență pe termen scurt și încă mai dispune de un stoc tampon de lichidități potențiale destinate să anihileze eventualii factori nefavorabili care ar putea interveni în vânzarea produselor întreprinderii sau la onorarea datoriilor pe termen scurt.
Fondul de rulment prezintă interes deosebit nu numai pentru a crea posibilitatea reluării ciclului de producție, prin asigurarea finanțării activității curente, ci și pentru mediul exterior întreprinderii (creditori, clienți, furnizori, bănci).
Indicatorul necesarul fondului de rulment evidențiază un decalaj între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, ceea ce semnifică o încetinire a ritmului încasărilor, comparativ cu realizarea plăților.
Rentabilitatea activității a înregistrat o creștere, ceea ce demonstrează că, întreprinderea dispune de resurse proprii pentru finanțare din activitatea comercială și financiară. Creșterea rentabilității financiare relevă că, întreprinderea dispune de resurse financiare create prin funcționarea activității.
Problema majoră a întreprinderii este lipsa de resurse financiare (lichidități) pentru plata datoriilor, reflectată și de creșterea duratei de plată a angajamentelor curente precum și de deficitul trezoreriei nete.
Facilitatea acordată pentru producția de export diminuează datoria către bugetul de stat, pentru că se virează mai puțin disponibil, dar această sumă este înregistrată și repartizată la sfârșitul fiecărui an ca surse proprii de finanțare, adică investiții.
Lipsa mare de lichidități nu îi acordă posibilitatea să realizeze efectiv investiții. Este recomandabil un program de investiții în vederea consumării fondurilor, întrucât nerespectarea destinației și neutilizarea lor poate conduce la retragerea acestora la bugetul de stat.
Mediul extern al întreprinderii a cunoscut mutații profunde, fiind incert, într-o continuă transformare și de aceea impune o adaptare permanentă a deciziilor gestiunii financiare la condițiile sale.
Dacă în economia centralistă, în care statul era proprietar unic și singurul deținător al puterii, capacitatea decizională a întreprinderii era redusă și politica financiară a întreprinderii era o replică palidă, nesemnificativă la angrenajul supracentralizat al politicii financiare a statului, în economia de piață, cadrul de desfășurare al activității întreprinderilor se schimbă și unele concepte devin fundamentale: competiția, riscul, precauția, eficiența, dezvoltarea, piața financiară.
BIBLIOGRAFIE
Abraham, F, Economie politică, Editura Humantas, București, 1994;
Adochiței, M, Finanțele întreprinderii, Editura Sylvi, București, 2000;
Basno, C, ș.a., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994;
Bistriceanu, G., ș.a., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagocică-RA, București, 1995;
Bran, P, Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1995;
Brealey, R, Myers, S, Principles of corporate finance, Second edition, International Student Edition, 1986;
Brezeanu, P, Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999;
Bucătaru, D, Capitalurile firmei. Constituire. Utilizare. Eficientizare., Editura Sedcom Libris, Iași, 2000;
Chenais, F, Plihon, D, Les pieges de la finance mondiale. Diagnostics et remedes. Mecanismes, acteurs et reflexoins sur les propositions de reforme, Syros, 1999;
Cocriș, V, Ișan, V, Economia afacerilor, vol. 1,2,3 și 4, Editura Graphix, Iași, 1994;
Cocriș , V, Ișan , V, Sectorul public. Iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Conso, P, La gestion financiere de l’ entreprise. Le tehniques et l’ analyse financiere, Tome 1, Edition Dumond, Sixieme editions, 1981;
Duran, V, Finanțe manageriale și decizii în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1999;
Filip, G, Dimensiunea financiară a întreprinderii și fiscalitatea, în volumul Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Eco-Art, Iași, 1995;
Filip, G, Politica financiară în volumul Economia și gestiunea afacerilor, Examen de licență, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001;
Filip, G, Onofrei, M, Politci financiare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001;
Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Editura Economia, București, 1997;
Giurgiu, A, I, Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995;
Hada, T, Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999;
Halpern, P, Weston, J.F, Brighan, F.E, Finanțe manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998;
Hoanță, N, Gestiunea finanțelor firmei, Editura Tribuna Economică, București, 1994;
Hoanță, N, Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996;
Manolescu, G, Buget. Abordarea economică și financiară, Editura Economică, București, 1997;
Manolescu, G, Managementul financiar, Editura Economica, București, 1995;
Manolescu, G, Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Editura Economică, București, 1997;
Neagoe, I, Finanțele întreprinderii, Editura Ankarom, Iași, 1997;
Neagoe, I, Optimizarea surselor de finanțare a activității întreprinderii, în volumul Mecanismele și instituțiile economiei de piață, sub redacția prof. univ. dr. Turliuc, V, „Al. I. Cuza”, , 1997;
Neagoe, I, Onofrei, M, Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii, Aplicații și studii de caz, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Onofrei, M, Deciziile financiare ale întreprinderii și politica financiară, în volumul Dimensiunea financiară a intreprinderii, Editura Eco-Art, Iași, 1995;
Onofrei, M, Finanțele întreprinderii, vol. I, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, , 2003;
Onofrei, M, Impactul politicilor financiare asupra societății, Editura Economică, București, 2000;
Onofrei, M, Politica financiară a întreprinderii și mediul economico-social, în revista Finanțe, Credit, Contabilitate, nr. 10/1997;
Pântea, I, P, Managementul contabilității românești, vol. II, Editura Intelcredo, Deva, 1998;
Paraschivescu, M, D, Păvăloaia, W, Modele de contabilitate și analiza financiară, Editura Neuron, Focșani, 1994;
Sandu, G, Gestinea financiară a întreprinderii, Editura Universității Suceava, 2000;
Stancu, I, Finanțe, Editura Economică, București, 1996;
Stancu, I, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997;
Staicu, F, ș.a, Eficiența economică a investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;
Toma, M, Alexandru, F, Finanțe și gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 1998;
Turliuc, V, Cocriș, V, Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Turliuc, V, Tipurile de reglare a economiei și impactul lor financiar, în volumul Dimensiunea fianciară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 1995;
Văcărel, I, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996;
Vintilă, G, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
BIBLIOGRAFIE
Abraham, F, Economie politică, Editura Humantas, București, 1994;
Adochiței, M, Finanțele întreprinderii, Editura Sylvi, București, 2000;
Basno, C, ș.a., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994;
Bistriceanu, G., ș.a., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagocică-RA, București, 1995;
Bran, P, Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1995;
Brealey, R, Myers, S, Principles of corporate finance, Second edition, International Student Edition, 1986;
Brezeanu, P, Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999;
Bucătaru, D, Capitalurile firmei. Constituire. Utilizare. Eficientizare., Editura Sedcom Libris, Iași, 2000;
Chenais, F, Plihon, D, Les pieges de la finance mondiale. Diagnostics et remedes. Mecanismes, acteurs et reflexoins sur les propositions de reforme, Syros, 1999;
Cocriș, V, Ișan, V, Economia afacerilor, vol. 1,2,3 și 4, Editura Graphix, Iași, 1994;
Cocriș , V, Ișan , V, Sectorul public. Iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Conso, P, La gestion financiere de l’ entreprise. Le tehniques et l’ analyse financiere, Tome 1, Edition Dumond, Sixieme editions, 1981;
Duran, V, Finanțe manageriale și decizii în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1999;
Filip, G, Dimensiunea financiară a întreprinderii și fiscalitatea, în volumul Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Eco-Art, Iași, 1995;
Filip, G, Politica financiară în volumul Economia și gestiunea afacerilor, Examen de licență, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001;
Filip, G, Onofrei, M, Politci financiare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001;
Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Editura Economia, București, 1997;
Giurgiu, A, I, Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995;
Hada, T, Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999;
Halpern, P, Weston, J.F, Brighan, F.E, Finanțe manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998;
Hoanță, N, Gestiunea finanțelor firmei, Editura Tribuna Economică, București, 1994;
Hoanță, N, Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996;
Manolescu, G, Buget. Abordarea economică și financiară, Editura Economică, București, 1997;
Manolescu, G, Managementul financiar, Editura Economica, București, 1995;
Manolescu, G, Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Editura Economică, București, 1997;
Neagoe, I, Finanțele întreprinderii, Editura Ankarom, Iași, 1997;
Neagoe, I, Optimizarea surselor de finanțare a activității întreprinderii, în volumul Mecanismele și instituțiile economiei de piață, sub redacția prof. univ. dr. Turliuc, V, „Al. I. Cuza”, , 1997;
Neagoe, I, Onofrei, M, Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii, Aplicații și studii de caz, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Onofrei, M, Deciziile financiare ale întreprinderii și politica financiară, în volumul Dimensiunea financiară a intreprinderii, Editura Eco-Art, Iași, 1995;
Onofrei, M, Finanțele întreprinderii, vol. I, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, , 2003;
Onofrei, M, Impactul politicilor financiare asupra societății, Editura Economică, București, 2000;
Onofrei, M, Politica financiară a întreprinderii și mediul economico-social, în revista Finanțe, Credit, Contabilitate, nr. 10/1997;
Pântea, I, P, Managementul contabilității românești, vol. II, Editura Intelcredo, Deva, 1998;
Paraschivescu, M, D, Păvăloaia, W, Modele de contabilitate și analiza financiară, Editura Neuron, Focșani, 1994;
Sandu, G, Gestinea financiară a întreprinderii, Editura Universității Suceava, 2000;
Stancu, I, Finanțe, Editura Economică, București, 1996;
Stancu, I, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997;
Staicu, F, ș.a, Eficiența economică a investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;
Toma, M, Alexandru, F, Finanțe și gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 1998;
Turliuc, V, Cocriș, V, Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1998;
Turliuc, V, Tipurile de reglare a economiei și impactul lor financiar, în volumul Dimensiunea fianciară a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 1995;
Văcărel, I, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996;
Vintilă, G, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Financiara A Sc Agromixt Srl (ID: 107584)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.