Politica Externa Si de Securitate Comuna a Ue

Introducere

Politica Externă și de Securitate Comună a fost unul dintre obiectivele cele mai râvnite pentru definirea unei identități a Uniunii pe arena internațională, pe fondul apariției condițiilor politice și militare favorabile conceperii progresive a unui sistem european de securitate, esențial unui centru mondial de putere.

Acest sector a prezentat contradicții din faza inițială și este, în continuare, controversat. Inițial, PESC nu a reprezentat o politică în adevăratul sens al cuvântului, neavând un cadru juridico-instituțional suficient de puternic. S-a proiectat treptat ca politică comună pentru Uniune și statele membre, globală și progresivă, dar nu comunitară, fiind situată între politicile exclusiv-comunitare și pilonul exclusiv interguvernamental- Justiție și Afaceri Interne.

La realizarea PESC s-au asociat instituții- Comisia, Consiliul, Parlamentul European – având capacitatea de a decide, prin majoritate calificată, “Acțiuni Comune”.

Ca inovații, PESC a adus: includerea noțiunii de apărare pe lângă cea de securitate, aprofundată, implementarea unui nou cadru instituțional subordonat principiilor unității și coeziunii, introducerea deciziei prin majoritate calificată, dar și trecerea de la consens la unanimitate pentru deciziile cu caracter general și elaborarea unor mecanisme comune de acțiune.

În ciuda succeselor întregistrate cu PESC, există o anumită doză de scepticism cu privire la capacitatea reala a Uniunii de a gestiona crize politice serioase pe plan extern, implicand un conflict armat. Explicații posibile sunt dorința statelor naționale de a-și menține suveranitatea în privința deciziilor referitoare la politica externă, o slabă instituționalizare a structurilor supranaționale de luare a deciziilor sau lipsa implicarii statelor membre pentru a-și redefini prioritatile strategice și interesele individuale.

Dezvoltarea PESC

Comunitatea Europeană a urmărit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre încă de la inființarea ei. Pornită inițial ca o uniune vamală, cu scopul de a controla producțiile de cărbune și oțel ale Germaniei, integrând economia acesteia într-un sistem european mutual, Comunitatea Europeană și-a dezvoltat cu timpul componenta politică, întărind instituțiile comune de la Bruxelles și adăugând, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizând integrarea Uniunii Europei Occidentale în nou creata Uniune Europeană. De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile, integrare exprimată prin Piața Unică, instituită de Actul Unic European, continuată de Uniunea Economică și Monetară, ivită în urma Tratatului de la Maastricht, și întărită de Tratatul de la Amsterdam, încununată în final cu adăugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.

În opinia specialiștilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi, securitatea unei entități statale este asigurată dacă se ține cont de fiecare dintre următoarele cinci componente: componenta politică a securității, componenta militară, componenta economică, componenta societală și cea ecologică. Problematica securității nu se confundă cu funcționarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la amenințările care, prin dimensiunile menționate, pun în pericol însăși existența statului. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernământ și a ideologiilor care le legitimează. Componenta militară a securității privește interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive și al capacităților defensive ale statelor, împreună cu percepția statelor despre intențiile celorlalți participanți la viața internațională. Securitatea economică privește accesul la resurse, finanțare și piețe necesare pentru a susține nivele acceptabile ale dezvoltării și puterii statului. Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menținerea, în cadrul unor condiții acceptabile pentru a permite procesul de evoluție, a identității naționale colective, a modelelor tradiționale ale limbii, culturii, religiei și obiceiurilor unui popor. După cum evoluează evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeană le va pune componenta societală, datorită situațiilor existente în Bosnia-Herțegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus și Muntenegru. Securitatea mediului înconjurător privește păstrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esențial al sistemului de care depind toate celelalte activități umane.

Tot in accepțiunea grupului de la Copenhaga, regiunile de securitate au următoarele caracteristici, oglindite perfect de construcția europeană:

au în componență două sau mai multe state;

aceste state constituie o grupare geografică coerentă;

relația între statele respective este marcată de interdependență din punctul de vedere al securității, în sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum în mod semnificativ mai puternică între statele respective decât cea dintre ele și alte entități din afara comunității;

modelul securității interdependente trebuie să fie profund și durabil.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securități prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfințind gradual translația unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menționare a așa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în 1991, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „brațul armat al Uniunii Europene”. Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat „Dispoziții privind Politica Externă și de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J.

Analizând istoria creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii `50 când, pentru a permite acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene, inițiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franța, din cauza neînțelegerilor politice dintre țările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunității Economice Europene, dorința de a reîncepe construcția politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice și comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt – inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalți să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se dorește o colaborare excesivă între state și nici ruperea legăturii cu SUA și NATO. Totuși, în 1969, la Summit-ul de la Haga, cei șase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastricht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, în sensul intervențiilor militare și/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare.

În ceea ce privește forțele armate comune, ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franța și Germania care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autonome. Inițiativa continuă cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Élysée. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, în conformitate cu Art. 5 al Tratatului fondator al UEO, să mențină pacea și să asigure asistența umanitară în afara zonei de acțiune a NATO. Din punct de vedere politic, momentul ales la începutul anilor `90 a reprezentat soluția de compromis față de răcirea relațiilor franco-germane în momentul unificării: Franța dorea să mențină trupe pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligată în același timp să trateze fostul adversar ca pe un partener egal. Chiar dacă, la început, această inițiativă a fost tratată cu nepăsare sau neliniște din partea Marii Britanii și, respectiv, a Olandei, după puțin timp aceste două țări s-au oferit și ele să colaboreze pentru consolidarea corpului de armată comun, în urma obținerii unor asigurări cu privire la preeminența NATO în domeniul apărării colective a aliaților. Două noi unități multinaționale, EUROFOR și EUROMARFOR, au completat inițiativa franco-germană. Cele două unități au fost create de către Franța, Spania și Italia pe 15 mai 1995, în urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona. Prima este o unitate terestră ușoară, mobilă, concepută pentru intervenții în cadrul crizelor de joasă intensitate sau pentru acțiuni umanitare și dotată cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forță maritimă, dotată cu capacități aeronavale, capacitățile navale reunesc statele membre ale UE, permițându-le să controleze împreună întregul sector mediteranean, ceea ce nu s-ar fi putut realiza în mod individual.

Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European, inițiativă lansată la Summit-ul de la Chartres din 1994, grup care avea ca obiective să realizeze o complementaritate tehnică între cele două forțe aeriene naționale și să asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinațional. GAE a fost extins în 1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia și Spania.

Aceste forțe europene sunt puse la dispoziția UEO, fiecare având atribuții diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declarația de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:

contribuția la apărarea comună a Aliaților europeni;

intervenții umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanții europeni din zonele de conflict;

misiuni de menținere a păcii;

intervenții ale forțelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.

Un moment important în istoria Politicii Externe și de Securitate Comună europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declarația Comună asupra Apărării Europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea pentru acțiuni autonome, susținută de forțe militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor și pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a poziției britanice, care până atunci se situase undeva între indiferență și opoziție față de o Politică de Securitate și Apărare Comună în Europa. Această schimbare reflectă o poziție similară a francezilor în raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, în momentul în care Alianța reforma structurile de comandă. Respectându-și însă partenerii americani tradiționali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune, totodată, propuneau ca Uniunea să se ocupe de funcțiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.

Totuși, momentul crucial al solidificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC să fuzioneze cu UEO. Cauzele principale au fost modesta performanță europeană în criza din Kosovo și dorința unei autonomii de execuție față de NATO, respectând însă principiile legăturii transatlantice, și anume pe cele ale dezvoltării unei securități europene împreună cu SUA.

De asemenea, la Summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999, s-au adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln, introducându-se pentru prima dată cifre și termene concrete pentru forța comună de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfășura, într-un interval de 60 de zile și pentru cel puțin un an, forțe militare numărând 50.000-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”, se preciza în Concluziile președinției finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În același timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid și posibilitatea contribuției acestora la managementul militar al crizelor de către UE.

Ultimele date arată că proiectul avansează rapid și se automodifică din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniștrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experții militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forță de 80.000 de persoane, susținută de 350 de avioane de luptă și 80 de nave militare. Acest lucru ar însemna că Uniunea, în orice moment, trebuie să aibă 240.000 de soldați pregătiți de intervenție, datorită rotațiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenției. Experții au stabilit și un catalog al forțelor armate, care precizează toate mijloacele necesare, iar primele contribuții naționale în oameni și echipamente au fost înaintate în cadrul reuniunii Miniștrilor Apărării din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru început, britanicii și-au propus să participe la această forță europeană cu 14.000 de soldați și aproape două treimi din marina regală, nemții vor aloca aproximativ 12.500 de soldați și tehnică blindată, francezii 12.000 de oameni și tehnică radar.

Concluzie

Uniunea Europeană s-a dezvoltat în mod constant ca și actor internațional în ultimul deceniu. Multe lucruri s-au realizat, dar sigur și mai multe se realizau cu instituții mai puternice. Politica externă este un domeniu sensibil, iar statele membre vor să își păstreze propriile interese. Ministerele de externe ezită să negocieze în timp ce rămân fără răspuns multe întrebări legate de legitimitate și diferențele semnificative de politică externă între statele membre.

PESC depinde de voința politică a statelor membre, iar limitările în desfășurarea politicii externe într-o uniune care dorește să păstreze independența și identitatea statelor membre sunt inevitabile. Sarcina instituțiilor este ușurarea eforturilor statelor membre de a promova politici comune mai eficiente. Majoritatea membrilor sunt mulțumiți de dispozițiile actuale, deși sunt unii care recunosc importanța schimbărilor odată cu extinderea.

Progresele realizate în sectorul apărării europene, din care enumerăm extinderea misiunilor Petersberg, crearea unui Institut European pentru Armamament, realizarea reformei finanțării PESC și apariția clauzei de solidaritate în caz de pericol terorist, sunt dovezi care arată ca apărarea comună europeană se dezvoltă în pofida existenței în UE a statelor neutre sau a celor ce doresc participarea la apărarea comună doar în cadrul asigurat de NATO.

Putem vorbi totuși despre un progres substanțial în politica externă europeană, progres ce face ca UE să vorbească cu o “singură voce” în lume și, mai ales, să și fie ascultată. Politica de apărare a Uniunii va fi mai prezentă, dar va rămâne cea a unei Uniuni înțelese ca putere civilă.

Bibliografie

BUZAN, Barry, WAEVER, Ole, DE WILDE, Jaap, Security. A New Framework For Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998.

CONSTANTIN, Valentin, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 1999.

HEUSER, Beatrice, Transatlantic Relations. Sharing Ideals and Costs, Macmillan, Royal Institute of International Affairs Chatham House, Londra, 1996.

WHITE, Brian, Understanding European Foreign Policy, Palgrave, New York, 2001.

NUGENT, Neill., The Government and Politics of the European Union, Palgrave Macmillan, New York, 2003.