Politica Externa Si de Securitare a Chinei

Sistemul internațional postbelic

Principalele consecințe ale războiului care au dat apoi contur sistemului internațional postbelic au fost:

reașezări majore în echilibrul mondial de putere: puterile învinse (Germania, Italia și Japonia) au ieșit pur și simplu din joc, iar altele – chiar învingătoare (Marea Britanie, Franța sau China), deși au rămas în joc, nu au mai contat; dispariția imperiilor coloniale (prima fază a dispariției imperiilor s-a petrecut în Europa, după primul Război Mondial) a fost în egală masură, atât o ilustrare, cât și o cauză a căderii suferite de Marea Britanie și Franța după război.

venirea în prim-plan a SUA și URSS – puteri extra-europene, fără aportul cărora înfrângerea Germaniei nu ar fi fost posibilă – a marcat apariția bipolarismului. În 1945, Rusia era forța militară majoră în Europa, iar Statele Unite erau atât o mare putere economică cât și una militară, lucru care îndreptățea clasa politică americană să viseze la o nouă ordine mondială, care să reflecte valorile americane.

în plan tehnico-militar, apariția armei nucleare și a rachetelor a schimbat destinul omenirii; războiul este substituit de cursa înarmărilor, deoarece izbucnirea războiului ar fi însemnat distrugerea civilizatiei umane.

în plan economic, lumea a ajuns să fie dominată de Statele Unite. SUA pierduse 300.000 de oameni în război, ceea ce era puțin raportat la pierderile celorlalte state. Teritoriul său a rămas la adăpostul războiului, iar potențialul industrial a fost stimulat de război. PNB American se dublează după război și devine aproape jumatate din producția mondială. Pe baza uriașelor resurse de care a ajuns să dispună în urma mobilizării pentru război, SUA au ocupat pozițiile cheie în economia mondială, și, prin acordurile de la Bretton Woods, au creat instituțiile pilon ale sistemului economic mondial.

Astfel, cel de-al doilea război mondial a marcat integrarea maximă a sistemului internațional, concentrând puterea de decizie în mâna celor două superputeri – SUA și fosta URSS – care ajunseseră să racordeze practic toate zonele importante ale globului la echilibrul central dintre ele, asigurat îndeosebi prin competiția lor în domeniul înarmărilor nucleare și convenționale. Imperative tehnice și politice au dus la permanentizarea alianțelor militare în timp de pace și la intensificarea cursei înarmărilor, care a devenit pe fundalul confruntării ideologice principalul substituit al războiului propriu-zis, alături de conflictele perioadei postbelice, cantonate cu precădere în Lumea a III-a și care acționau ca un fel de “supape” pentru eliberarea tensiunilor acumulate în sistem. S-a ajuns astfel la cel mai înalt grad de militarizare a păcii cunoscut vreodată de omenire.

Mediul internațional de securitate la începutul secolului XXI

Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune.

Prin contrast cu aceste evoluții pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei, și mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului Războiului Rece.

O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.

Un rol crucial în asigurarea securității europene l-a jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO, cât și prin sprijinul acordat integrării europene.

La nivel mondial, încheierea Războiului Rece a determinat, cel puțin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA dețin o poziție dominantă, la foarte mare distanță de orice alt stat. Cu toate acestea, experiența perioadei recente a arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur.

Mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat.

Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puțină eficiență. Dîntr-o data s-a descoperit că în practică ar putea fi observat un nexus al acestor probleme diferite, utilizat de către rețelele criminale interne și transfrontaliere ca o cale de a îmbunătăți eficiența activității lor.

După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză privind cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că urmatorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate. Între intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluții.

În acest context, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.

În acelasi timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale, mai ales în contextul extinderii, precum și de finalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puțin cele determinate de discutarea Constituției Europene, au șanse rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franța și Olanda, cât și după întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).

Începand cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană se definește ca o uniune de 27 de state, reunind circa 500 de milioane de locuitori și producând circa 25% din PIB-ul mondial. Devenită actor economic global, UE va trebui să participe mai substanțial și la mecanismele de asigurare a securității globale, chiar dacă formele concrete ale acestei implicări pentru moment nu sunt încă clar precizate.

Din perspectiva României, mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependențelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii.

În anii ’90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:

la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea Războiului Rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).

la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general;

la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzatoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict.

Noile circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională după prăbușirea ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar și de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdată în pozitia de singura superputere.

Aceste dificultăți sunt determinate de mai mulți factori:

mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada războiului rece;

lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;

datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări mai profunde;

multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;

lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia.

O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte țări enuntate mai sus). În cadrul acestei relatii se pot identifică două triunghiuri de putere eurasiatică:

SUA – Europa – Rusia;

SUA – China – Japonia.

Ca un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice s.a. Se pot observa noile formule:

Rusia – China – India;

Rusia – China;

Rusia – Franta.

Mediul de securitate european evoluează pe coordonate definite de afirmarea identității europene de securitate și apărare, aspirațiile și asteptările țărilor nou admise în NATO, tendințele tot mai evidente ale Federației Ruse de a-și reface zona de influență și procesul de restabilire a securității și stabilității în Balcani.

Situată la intersecția unor zone geografice cu caracteristici social-politice, economice, culturale, religioase și istorice diferite, România constituie un teritoriu de convergență și interferență al intereselor liderilor regionali. România menține și dezvoltă cu țările vecine relații de colaborare și bună vecinătate, aceast lucru determinând în conjunctura actuală și în perspectivă să nu se contureze nici un fel de amenințare de natură militară din partea acestora.

După aderarea României la structurile Alianței Nord-Atlantice, statul român a participat activ la războiul global antiterorist. Țara noastră nu se confruntă în mod direct cu amenințarea sau cu riscul unei agresiuni armate împotriva sa.

Fenomenele de instabilitate și criză la nivel regional, precum și tendința de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state încă persistă.

După 11 septembrie 2001, terorismul internațional a fost proiectat ca adversarul principal, omniprezent, care utilizează arsenalul conflictului asimetric având ca scop împiedicarea constituirii unei noi ordini internaționale, cerute de exigentele globalizării. Terorismul internațional a apărut în forma amenințării non-convenționale încă din timpul Războiului Rece, dezvoltându-se ulterior acestuia pe un teren fertilizat de frustrările unei lumi polarizate în țări dezvoltate și subdezvoltate.

Atacurile teroriste asupra Statelor Unite au avut ca efect conștientizarea necesității unei noi forme de solidaritate internațională, care să dezvolte modalități adecvate menținerii stabilității și securității în lume.

Sub semnul combaterii terorismului și islamismului radical s-a realizat o nouă resolidarizare a lumii, stabilindu-se noi forme de acțiune conjugată a Națiunilor ce împărtășesc interese și valori comune.

Uniunea Europeană, asemenea majorității comunității internaționale, s-a solidarizat cu statul american, fapt demonstrat de Declarația comună a șefilor de stat și de guvern din UE și a conducătorilor principalelor instituții comunitare din 14 septembrie 2001 în care se afirmă necesitatea participării la frontul antiterorist internațional și la acțiunea de depistare a atentatorilor.

În acest context, interesele de securitate ale statelor pot fi realizate numai prin cooperare internațională, bazată pe forme de acțiune conjugată a țărilor care împărtășesc interese și valori comune.

Conceptul de securitate prin cooperare desemnează activitatea desfășurată de state în scopul reducerii riscului izbucnirii unui conflict armat sau a atacurilor teroriste și micșorarea consecințelor acestora.

Succesul acestei forme de securitate are la bază mai mulți factori, cum ar fi:

credința că anumite state împărtășesc un viitor comun și că numai cooperarea asigură mijloacele necesare de a-și promova interesele naționale. În prezent, riscurile cu care se confruntă Europa au un caracter transfrontalier, aceste riscuri putând fi ținute sub control numai prin acțiunea conjugată a statelor, depășind frontierele naționale. Atât NATO, cât și UE au dezvoltat o rețea densă de instituții care exced caracterul național al politicii de securitate, răspunzând nevoilor unei întregi regiuni.

interdependența specifică societății informaționale.

Securitatea prin cooperare încorporează patru elemente: securitatea individuală, securitatea colectivă, apărarea colectivă și promovarea activă și proiectarea stabilității în zone adiacente țărilor angajate în procesul de securitate prin cooperare. Pentru o abordare completă a acestor probleme, trebuie adăugată acestor patru componente și securitatea națională.

Mediul de securitate actual este deosebit de dinamic și în continuă schimbare. Organizațiile teroriste, prin impactul emoțional puternic pe care îl au acțiunile teroriste asupra populației și factorilor de decizie politică și prin acoperirea prin mass-media a acestora, cum a fost cazul în atentatele din SUA din 11.09.2001, cele din Spania, Turcia, Egipt sau Marea Britanie, produc unele efecte majore în ceea ce privește raporturile dintre actorii din arena internațională.

După 11.09.2001, posibilitatea declanșării unor acțiuni teroriste prin utilizarea de mijloace biologice și chimice a indus o adevarată psihoză în rândul populației și mass-media americane, dovedind faptul că mijloacele neconvenționale și asimetrice utilizate de organizațiile teroriste surprind nepregătite autoritățile statelor care au atribuții în domeniul siguranței naționale.

În acest context, edificarea unui sistem extins și cuprinzător de securitate constituie o prioritate a tuturor statelor. În prezent, sistemul de securitate se bazează pe ONU, extinderea NATO și UE, vizând consolidarea în practică a conceptelor de securitate și apărare colectivă prin afirmarea celor două organizații regionale drept principala garanție a stabilității și dezvoltării democratice.

În contextul internațional actual, securitatea statelor nu mai este amenințată de un conflict militar de proporții, deși se mențin încă focare de tensiune și criză. Se menține declanșarea unor conflicte locale, de mică intensitate, a căror durată se poate prelungi în timp mult peste așteptările părților implicate.

Noua ordine internațională se edifică după urmatoarele principii care marchează mediul de securitate actual:

mediul de securitate este în continuă schimbare, actorii statali și cei non-statali jucând succesiv rolul statal;

edificarea unei economii mondiale edificată pe trei piloni: America de Nord, Japonia – China și zona economică a UE;

intensificarea eforturilor de cooperare internațională în direcția dezvoltării unui sistem de control destinat stăpânirii unor fenomene de proliferare și diseminare, determinate de lărgirea accesului la tehnologie și materiale și resurse cu un potențial de risc foarte ridicat;

dispariția distincției clare dintre problemele interne și problemele externe;

redefinirea conceptului de putere pornindu-se de la identificarea unor noi surse, cum ar fi: controlul transfrontalier, capacitatea și accesul la înalta tehnologie etc;

disoluția bipolarității și intrarea într-o nouă fază a ordinii mondiale;

apariția și proliferarea actorilor non-statali;

noi tendințe de dezvoltare în cadrul instituțiilor și organizațiilor internaționale de securitate incluzând și dimensiunea de integrare politico-economică;

trecerea de la funcția de apărare colectivă la cea de securitate colectivă, cum este cazul NATO, care a dezvoltat pe lângă strategia de integrare și cooperare și pe cea de consultare cu Federația Rusă și Ucraina;

apariția tendințelor de regionalizare motivat de faptul că organizații precum ONU sau OSCE încurajează preluarea de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaționale de către organizații regionale.

Cele mai importante cauze pentru conflictele armate inter și intrastatale sunt condițiile economice precare ale unei importante părți din locuitorii Terrei.

În perioadele de tranziție, statele cu regimuri politice opresive au tendința de a cauza conflicte armate. De asemenea, epuizarea unor resurse vitale poate duce la conflicte violente, dar nu în aceeași măsură precum condițiile economice sau politice.

Analiza conflictelor și a crizelor scoate în evidență o serie de riscuri la adresa securității naționale care au marcat ultimul deceniu:

instabilitatea politică a unor state sau a unor regiuni întregi, creată și întreținută de slaba legitimare a unor regimuri politice, luptele politice, măsurile opresive și încălcările drepturilor omului;

instabilitatea economică determinată în special de efectele de dependență asociate fenomenului de globalizare, nivelul datoriilor externe, problemele tranziției;

terorismul sau activitățile legate de terorism;

producerea, transportul, vânzarea și consumul de droguri;

corupția și crima internațională internă și internațională;

degradarea mediului natural și limitarea accesului la resursele naturale, exploatarea nerațională a resurselor;

dezvoltarea și politizarea atitudinilor și confruntărilor etnice și religioase care întrețin sau manifestările naționaliste, extremiste;

proliferarea armelor de nimicire în masă și a tehnologiilor duale potentată de difuzarea tehnologiei rachetelor balistice, a armelor chimice, biologice și nucleare.

Amploarea și consecințele acțiunilor teroriste pun astăzi lumea civilizată în fața unui fenomen social internațional fără precedent – terorismul – care aduce în prim-planul preocupărilor de asigurare a securității internaționale adversari imprevizibili și deosebit de periculoși pentru care valorile civilizației nu au semnificație.

Terorismul a devenit o problemă transfrontalieră publică extrem de gravă, dimensiunea internațională a luptei împotriva terorismului căpătând o importanță capitală, sub aspectul cooperarii și susținerii politice și armonizării și conjugării eforturilor tuturor instrumentelor responsabile în combaterea sa.

Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securității globale, nu mai este amenințată de izbucnirea unui conflict militar de proporții.

În viitor, accentul nu se va mai pune pe riscurile de natură militară ci nemilitară, riscurile majore fiind constituite de terorism și crima organizată.

11.09.2001 a spulberat granițele oferite de conceptul de securitate existent, evidențiind punctele sale slabe. Toată forța militară a SUA, capacitatea economică și culturală, nu au putut să prevadă aceste atentate, dovedindu-se neputincioase în fața acțiunilor de aces gen.

Terorismul a apărut ca o modalitate de acțiune a celor slabi contra celor puternici. Acțiunile teroriste au demonstrat faptul că principalele pericole pentru siguranța și securitatea mondială nu sunt reprezentate de potențialul militar ci de terorism.

Terorismul fiind o activitate evident ascunsă, promovată la nivelul gândirii umane, fără a avea înfățișarea unui dușman concret poate fi contracarat în mod eficient numai de serviciile secrete.

Ca răspuns la amplificarea numărului conflictelor și a riscurilor terorismului internațional a devenit clar că democrația secolului XXI trebuie să includă și asigurarea unui cadru mondial de coexistență pașnică. Democrația, guvernarea eficientă și respectarea legilor, în calitate de noi principii ale securității globale, presupun ca relațiile dintre state să țină seama de existența unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forței ca modalitate de soluționare a conflictelor.

Oportunitățile de definire a unui cadru stabil și pașnic de dezvoltare a statelor lumii în cadrul economiei moderne sunt susținute de mai multe procese de reașezare a raporturilor de forțe pe plan mondial:

procesul de cristalizare și manifestare a Europei ca centru de putere și stabilitate;

definirea unor noi dimensiuni ale relațiilor de asigurare a securității dintre UE și NATO, pe de-o parte, și între aliații europeni și SUA în cadrul NATO, pe de altă parte;

interdependențele vitale ale statelor democratice din întreaga lume care nu pot prospera decât într-o lume lipsită de violență și conflicte.

Astfel, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, manifestată nu numai în situatii limită, precum cele create în urma atacurilor teroriste anterior menționate, ci și în modul de desfășurare curentă a relațiilor economice, sociale și financiare.

Față de amenințările de tip nou la adresa securității, UE răspunde prin trei obiective strategice:

asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată, fapt care presupune extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă sunt bine guvernate;

crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace, un obiectiv important fiind dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizată de existența unor instituții internaționale eficiente și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, în primul rând pe principiile înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite. Calitatea societății internaționale depinde, în primul rând, de guvernele ce o conduc. Cea mai bună apărare pentru securitatea internațională este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse;

pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou, acest răspuns incluzând pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11.09.2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile. Trebuie avut în vedere la elaborarea acestor răspunsuri faptul că amenințările survin adesea la mari depărtări, fiind mai dinamice și mai complexe, motiv pentru care liniile de apărare vor trebui să se afle de cele mai multe ori în străinătate. Caracterul complex va necesita și soluții pe măsura care vor include controlul exporturilor, presiunii economice, politice sau chiar militare.

Pentru ca politica de securitate și apărare a UE să devină mai eficace este necesar ca UE să devină mai activă în urmarirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă în caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente.

De asemenea, UE nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu SUA, trebuind să dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială, cum ar fi Rusia, Japonia, China, Canada, fără ca vreuna din aceste relații să aibă caracter de exclusivitate.

Comunitatea internațională va cunoaște în viitor o restructurare profundă, devenind o lume multipolară și regionalizată.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se afl ă în relația dintre SUA și Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte țări enunțate mai sus). În cadrul acestei relații se pot identifi ca două triunghiuri de putere eurasiatică:

SUA, Europa, Rusia;

SUA, China, Japonia.

Ca un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice ș.a. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia – Franța ș.a.

Observația cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere este aceea că, în fi ecare din ele, una din puteri (Europa și, respectiv, Japonia) mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri (China și respectiv Rusia) rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice.

Un alt punct pertinent de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale” s-ar afl a tensiunea dezvoltată între două „câmpuri” diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

Analiză comparativă

SUA

Unul dintre cele mai mari deficite bugetare și comerciale din istorie;

Statutul de consumator “de ultim resort”;

Țara de origine a crizei – provocări fără precedent;

Nevoia unor reforme interne în SUA – noi costuri.

Rezervele de valută forte la nivel global Creditorii SUA – aprilie 2009

China

Până la declanșarea crizei, economia chineză s-a “supraîncălzit”.

Lipsa reformelor în domeniul bancar, control ferm al cursului de schimb (prima depreciere în 1994), consum casnic scăzut ca pondere din PIB.

Surplusul contului curent (cel mai mare dintre toate națiunile după cel de-al Doilea Război Mondial) s-a ridicat la 12% din PIB, în timp ce Japonia înregistra, în anii ’80, doar 4%.

Modelul de dezvoltare industrială:

fără împrumuturi din Vest;

investiții directe pe teritoriul chinez.

Majoritatea investițiilor chineze finanțate din economii proprii și din remitențele diasporei.

Dimensiunea economiilor chineze -> nou exportator de capital

Inversare istorică a fluxurilor de capital:VEST->EST a devenit EST->VEST

A devenit, treptat, un “structural intervener”.

De la zero acumulări de active externe în anii ’90 la peste 2500 miliarde echivalent USD în

prezent.

Acumulările de rezerve valutare – adăpost în eventualitatea unei devalorizări forțate a monedei naționale (vezi criza asiatică din 1997) & o demonstrație publică a unui angajament de a menține stabilitatea cursului de schimb și a valorii monedei naționale în timp .

SUA vs. China

Venitul mediu al unui cetățean american 34.000 $/an

Venitul mediu al unui cetățean chinez 2.000 $/an

De ce ar vrea China să împrumute un client mult mai bogat?

Problemele Chinei

Asigurarea de locuri de muncă/pace socială <-> industrie manufacturieră prosperă;

Clientul favorit: occidentalul orientat către consum;

Competitivitatea exporturilor chineze depinde de prevenirea aprecierii yuanului.

“Chimerica” reprezintă:

Puțin peste o zecime din suprafața Terrei;

1/4 din populația lumii;

1/3 din producția economică globală în ultimii opt ani.

Începuturile și modelul…

1999 – Acord comercial istoric => China consacrată ca “noul atelier al lumii”!

“Chimerienii de est” economisesc, iar “chimerienii de vest” consumă!

“Sinergia” chinezo-americană: China – rezerve:

2007 – 1 430 mld echivalent $

2009 – 2 000 mld

2010 – 2500 mld.

Perioade în care creșterea netă a rezervelor chineze de valută forte a fost la același nivel cu emisiunea netă de obligațiuni de stat americane!

Miracolul Chimerian

Importurile din China au menținut inflația la nivel scăzut în SUA;

Economiile chineze au menținut la nivel redus ratele dobânzii din SUA;

Mâna de lucru chineză a stopat creșterea salariilor în SUA;

Creditul global s-a ieftinit, iar companiile au devenit mai profitabile;

Ratele dobânzii la nivel global s-au diminuat cu o treime față de media ultimilor 15 ani!

“Fisura”?

Cu cât China era mai dornică să împrumute, cu atât erau americanii mai dornici să cheltuie!

Chimerica – cauza exploziei creditării bancare, emiterii de obligațiuni și noi instrumente derivative, proliferării hedge fund-urilor, capacității de a sindicaliza împrumuturi.

Chimerica a invadat piața ipotecară americană cu cash!

Concluzia

În prima fază a crizei, dolarul s-a depreciat cu aprox.25% față de modele principalilor parteneri comerciali, inclusiv cu 9% față de yuan. Deprecierea a coincis cu presiunile de pe piața materiilor prime = explozia cotațiilor! Rezultatul a constat în presiuni inflaționiste în China și sporirea eforturilor de asigurare a accesului la resurse vitale!

Criza a întărit neîncrederea chinezilor în piața financiară și politica monetară americană, dar și neîncrederea Congresului american în politica cursului de schimb al Beijingului.

Are Chimerica alternativă? Soluția general acceptată este ca “Americanii să economisească mai mult, iar chinezii să consume mai mult!”

SUA ar prefera o acțiune combinată : schimbare a condițiilor economice interne și schimbarea condițiilor economice în exterior (i.e. aprecierea monedelor asiatice)

China ar putea să-și reduce rezervele în dolari (de la 2/3 în prezent) și să-și reformeze

drastic sistemul financiar și readapteze politica monetară.

Schimbările însă nu vor interveni peste noapte! n Trebuie învățate și lecțiile istoriei:“O reechilibrare globală implică schimbarea actualelor tipare de consum și economisire!”…însă actualele turbulențe par să amâne momentul și ridică noi semne de întrebare…

Bibliografie:

Greenspan, Alan – “Era turbulentelor – Aventuri într-o lume nouă”, Editura Publica, 2008.

2. Ferguson, Niall – “The Ascent of Money: A Financial History of the World”, The Penguin Press, 2008