Politica Externa a Ue

=== 0464226d69aa1db8c8aebfcf8dcbef5c88d059ec_153340_1 ===

INTRODUCERE

Lucrarea de față, denumită Politica Externă a Uniunii Europene, cuprinde un subiect de actualitate, de mare interes pentru comunitatea internațională, urmărind ilustrarea modalităților de formulare și punere în aplicare a politicii externe a Uniunii Europene (denumită în continuare „UE” sau „Uniunea”) și a capacității acesteia de a se comporta ca un actor unitar și coerent pe scena internațională.

Această cercetare va urmări, încă de la înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO), care au fost principalele abordări ale statelor membre și ale instituțiilor Uniunii cu privire la o politică externă comună. Deși Uniunea Europeană, așa cum există astăzi, a luat naștere în 1992, comunitatea europeană a colaborat pe probleme de politică externă din 1950.

Din anul 1970, statele membre au convenit asupra creării unei Cooperări Politice Europene, care coordona pozițiile statelor privind problemele internaționale și planifica o serie de acțiuni comune. De atunci, eforturile pentru o politică externă comună s-au intensificat, punctul culminant fiind marcat de adoptarea Tratatului de la Lisabona.

După cum se va analiza pe parcursul acestei lucrări, statele membre ale Uniunii încă ezită să permită Uniunii să preia în totalitate aspectele de politică externă, în principal deoarece acestea au, uneori, interese divergente în plan internațional. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre evită să riște să își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă se conturează și se exercită la nivel supranațional.

Obiectivul central al acestei cercetări este de a contribui la cunoștințele existente și la înțelegerea adevăratei naturi a politicii externe europene. Pentru a înțelege motivele care au stat în spatele procesului dificil și de lungă durată al formării politicii externe a UE, este necesar să se urmărească dezvoltarea organizației însăși.

În ceea ce privește structura lucrării de față, aceasta este împărțită în trei capitole, după cum urmează:

Primul capitol, denumit Istoricul și Evoluția Politicii Externe a Uniunii Europene, prezintă, după cum sugerează și denumirea, felul în care Uniunea Europeană s-a transformat din fosta CECO în structura care funcționează în zilele noastre, urmărind în special domeniul politicii externe comune. Pentru a înțelege adevărata natură a politicii externe europene este necesar să parcurgem principalele momente din istoria Uniunii și impactul acestora asupra creării unei politici externe comune. În special de la finalul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, Uniunea Europeană a devenit tot mai activă într-o gamă largă de domenii ale politicii globale, astfel că au fost efectuate tot mai multe progrese în această privință. Acest capitol începe printr-o prezentare succintă a principalelor teorii care explică integrarea europeană și, implicit, conturarea politicii externe europene comune. Apoi, se urmăresc principalele evenimente, sau momente-cheie, din dezvoltarea actualei Uniuni și felul în care s-au conturat primele acțiuni ale politicii externe comune. Atenția este îndreptată în special asupra Tratatului de la Maastricht (1992), care a introdus Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), de o importanță vitală pentru viitoarele evoluții în această direcție.

Cel de-al doilea capitol al lucrării de față, denumit Tratatul de la Lisabona și Politica Externă a Uniunii Europene, ilustrează importanța deosebită a Tratatului de la Lisabona privind dezvoltarea politicii externe a UE până în prezent. Tratatul de la Lisabona a adus modificări semnificative în ceea ce privește PESC, printre care crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), introducerea clauzei de apărare reciprocă sau introducerea unei cooperări facilitate de structuri permanente. Pe lângă crearea SEAE, tratatul a actualizat fosta Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), denumită de acum Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), parte integrantă din PESC. Acest capitol prezintă în detaliu competențele Uniunii în ceea ce privește politica externă comună, principiile care stau la baza formulării acesteia și, nu în ultimul rând, instituțiile care fac posibilă formularea și punerea în aplicare a acesteia. Se va observa, de asemenea, că este extrem de important modul în care competențele de politică externă sunt împărțite între Uniune și statele membre. Acest aspect influențează procesele de luare a deciziilor, actorii implicați în reprezentarea externă și, nu în ultimul rând, credibilitatea Uniunii pe scena internațională.

Ultimul capitol al acestei lucrări, Politica Externă a Uniunii Europene și Gestionarea Conflictelor. Cazul Ucrainei, abordează intervențiile Uniunii în conflictul din Ucraina. Acest capitol este esențial în încercarea de a ilustra politica Uniunii privind gestionarea conflictelor, menținerea păcii și acțiunile diplomatice. Așadar, prevederile Uniunii privind diplomația comună și mecanismele diplomatice vor fi de o importanță vitală în studierea rolului jucat de Uniunea Europeană în conflictul din Ucraina. De altfel, acest conflict reprezintă unul din cele mai importante evenimente care au avut loc pe continentul european după destrămarea Uniunii Sovietice. Consider că Ucraina constituie un caz extrem de ilustrativ al felului în care Uniunea își exercită politica externă, fiind un stat cu relații strânse, dezvoltate atât cu statele UE la nivel individual, cât și cu Uniunea în ansamblu. Criza din Ucraina a atras atenția internațională și a avut, fără îndoială, efecte asupra relațiilor UE cu alte state și organizații internaționale. Ucraina este, în general, considerată a fi o parte a Europei, criza fiind considerată o „problemă europeană”. Mai mult decât atât, Ucraina este un stat care a căutat de mult timp dezvoltarea unei relații mai integrate cu Uniunea. Ucraina oferă, așadar, un exemplu al modului de abordare a problemelor externe ale UE.

Referitor la metodologia de cercetare, pentru ca cercetarea de față să ofere o imagine cât mai coerentă a subiectului, am folosit drept sursă o bibliografie de specialitate care să asigure o abordare cuprinzătoare a tematicii (a se consulta bibliografia). Pe lângă titlurile de referință, revistele de specialitate și studiile din domeniu, documentele oficiale ocupă un loc important în elaborarea lucrării de față. Astfel, și site-urile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene constituie un element de bază al documentării pentru această lucrare.

Am considerat oportună abordarea unei teme despre politica externă a Uniunii Europene pentru a obține cât mai multe informații atât despre instituția în sine și importanța sa, în general, cât și despre politica externă comună, în special. În anul 2002, Javier Solana, Înaltul Reprezentant al PESC, afirma că „Europa poate alege să vorbească cu o singură voce, sau Europa poate decide să nu fie auzită.”

Perioada de după semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost caracterizată printr-o expansiune a sferei de activitate a Uniunii Europene. In această perioadă, Uniunea nu numai că a trecut de la piața unică la uniunea monetară și s-a extins de la 15 la 28 de membri, dar și implicarea sa în guvernarea socio-economică și în domeniul justiției și afacerilor interne a crescut considerabil. UE are acum o politică externă și de securitate comună, reprezentantul său propriu de politică externă și un serviciu diplomatic european.

1. ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA POLITICII EXTERNE A UNIUNII EUROPENE

1.1 Cadrul Teoretic

În literatura de specialitate se regăsesc o multitudine de definiții ale politicii externe, însă toate cuprins o serie de elemente comune: obiectivele generale ale unui actor internațional în interacțiunea lui cu alți actori internaționali. Hugh Gibson, de exemplu, definește politica externă drept „un plan bine conturat, cuprinzător, bazat pe cunoștințe și experiență, pentru desfășurarea activității guvernelor cu restul lumii. Aceasta are ca scop promovarea și protejarea intereselor națiunii”, și „necesită o înțelegere clară a intereselor și a mijloacele aflate la dispoziție pentru realizarea lor.” Politica externă mai poate fi definită drept cuprinzând acțiuni ale actorilor „îndreptate spre obiective, condiții și actori – atât guvernamentali, cât și non-guvernamentali – pe care doresc să le influențeze și care se află dincolo de legitimitatea lor teritorială.”

Din punct de vedere conceptual, Uniunea Europeană este adesea considerată un sistem de guvernanță pe mai multe niveluri, cu mai mulți actori, care implică instituțiile UE și statele membre ca unități constitutive. Politica externă a UE este, astfel, mai mult decât suma politicilor externe a statelor membre. Este, de asemenea, mai mult decât politica externă a instituțiilor UE.

În ceea ce privește politica externă a Uniunii, este extrem de important modul în care competențele de politică externă sunt împărțite între Uniune și statele membre. Acest aspect influențează procesele de luare a deciziilor și actorii implicați în reprezentarea externă și, de asemenea, credibilitatea Uniunii pe scena internațională. Există o serie de teorii prin care se poate explica integrarea europeană și, implicit, conturarea politicii externe comune.

În primul rând, teoria interguvernamentală a integrării este pe de o parte caracterizată de centrismul statului, unde procesul de integrare este definit ca un joc cu sumă nulă. Aceasta susține în mod specific că integrarea europeană este determinată de interesele și acțiunile statelor naționale. Teoria interguvernamentală este puternic conectată de conceptul suveranității naționale, implicând „capacitatea juridică a factorilor de decizie naționali de a lua decizii fără a fi supuși unor restricții externe”. Cooperarea europeană presupune, astfel, „cel mult o punere în comun sau utilizarea în comun a suveranității, spre deosebire de un transfer de suveranitate de la nivel național la nivel supranațional.”

Prin prisma teoriei interguvernamentale a integrării, situația PESC poate fi explicată prin lipsa unei identități europene supranaționale, subliniind lipsa unui nivel supranațional al proceselor decizionale. Există ambivalență în ceea ce privește politica externă, în principal, din cauza temerii guvernelor naționale cu privire la pierderea suveranității naționale în cazul în care puterea privind problemele de securitate și apărare este delegată instituțiilor supranaționale, exercitând astfel preferințe puternice pentru a menține puterea la nivel național. Prin urmare, politica externă și de securitate a UE este definită în mare măsură pentru a respecta interesele individuale ale statelor membre, care de multe ori s-au dovedit a fi divergente.

Apoi, teoria neo-funcționalistă privind integrarea politică este descrisă de Ernst Haas drept „procesul prin care actorii politici din mai multe poziții naționale distincte sunt convinși să schimbe loialitatea, așteptările, și activitățile politice spre un nou centru, ale cărui instituții posedă sau cer jurisdicție asupra statelor naționale preexistente.” În acest context, integrarea poate fi privită ca un proces condus de interesul propriu al grupurilor, mai degrabă decât de orice viziune ideologică a unei Europe unite sau de un sentiment comun de identitate. Neo-funcționalismul se bazează pe două premise: „Prima susține că integrarea are loc atunci când interesele economice organizate pun presiune pe guverne să gestioneze interdependența economică prin centralizarea politicilor și crearea de instituții comune”, în timp ce „al doilea argument central subliniază că orice decizie inițială de integrare în acest fel produce, chiar neintenționat, spill-over-uri economice și politice, iar acestea vor avansa procesul de integrare regională.”

În al treilea rând, teoria realistă a integrării subliniază că este foarte puțin probabil ca statele să-și transfere suveranitatea națională în ceea ce privește problemele de securitate și apărare. Abordarea realistă privind justificarea politicii externe și de securitate a UE este controversată, având în vedere că justificarea realistă se aplică doar unelor țări din UE. Două treimi din statele membre și-au arătat entuziasmul și dorința pentru politici de securitate și apărare comune, în timp ce altele au fost mai puțin dispuse să facă acest lucru. De asemenea, este important de remarcat faptul că majoritatea statelor membre ale UE sunt, de asemenea, parte din alianța NATO, definită prin proceduri interguvernamentale de luare a deciziilor, dar oferind o structură militară integrată complet.

Nu în ultimul rând, abordarea instituționalist-normativă este definită ca un sub-domeniu al instituționalismului, concentrându-se pe dezvoltarea unei viziuni sociologice a instituțiilor, în special a modului în care acestea afectează societatea. Teoria instituționalist-normativă a elaborării politicilor Uniunii Europene conține două metode diferite pe care UE le poate utiliza în negocierea acordurilor atunci când există o divergență puternică în preferințele politice. În primul rând, noțiunea de „entrapment”, prin care statele membre acceptă politici care nu sunt în concordanță cu preferințele lor politice, deoarece consideră că este dificil să se distanțeze de normele de fond ale UE. În al doilea rând, negocierea cooperativă, definită prin stabilirea unor politici comune bazate pe compromis reciproc.

Pentru a înțelege motivele care au stat în spatele procesului dificil și de lungă durată al formării politicii externe a UE, este necesar să se urmărească dezvoltarea organizației însăși. Una dintre explicațiile dezvoltării politicii externe a UE este prezentată de Sjöstedt, care susține că, atâta timp cât statele UE au avut obiective comune, au existat posibilități de a dezvolta o politică externă comună. Până în 1970 nu a existat o politică externă oficială a UE, dar statele membre au realizat că, odată cu influența sa economică în creștere, s-a conturat și o influență și responsabilitate politică. Acest lucru a fost deosebit de important, în special în contextul extinderii viitoare care se preconiza acel moment.

1.2 De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană

Deși Uniunea Europeană, așa cum există astăzi, a luat naștere în 1992, comunitatea europeană a colaborat pe probleme de politică externă din 1950. Inițial, această colaborare a fost o reacție la evenimentele celor două Războaie Mondiale. În acest timp, multe state europene au fost preocupate de puterea Germaniei și de amenințarea pe care o putea reprezenta la adresa securității lor. Aceste preocupări au condus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între Germania de Vest, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg în 1951. Motivația pentru această încercare timpurie de unificare europeană a fost prevenirea războiului prin limitarea producției de armament.

Actuala Uniune Europeană, așadar, își are originile în data de 9 mai 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a prezentat propunerea de a realiza o uniune a cărbunelui și oțelului între Franța și Germania de Vest, proiect bazat pe ideile lui Jean Monnet.

Încă de la crearea CECO, statele membre au fost reticente în a-și transfera atribuțiile de politică externă Comunității. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre s-au temut să nu își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă urma să se contureze și să se exercite la nivel supranațional.

În timpul negocierilor privind CECO au dominat preocupările privind o posibilă reînarmare germană. SUA au sugerat crearea unei structuri operaționale integrate în sfera Alianței Atlantice, în care o armată germană ar fi putut participa sub controlul direct american. Guvernul francez a respins această propunere și a oferit ca o alternativă Planul Pleven (1950), care urmărea crearea unei armate europene plasată sub controlul unui minister european al apărării. Soldații urmau să provină din țările participante, inclusiv Germania, însă statul german ar fi fost discriminat, întrucât viitorul armatei germane ar fi fost în întregime încorporat în armata europeană.

În mai 1952, Tratatul Comunității Europene de Apărare a fost convenit de către cele șase state membre ale CECO. Acesta urma să creeze o armată europeană comună și permitea reînarmarea Germaniei de Vest, însă doi ani mai târziu Adunarea Națională a Franței a respins ratificarea tratatului. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) a diferit de planul Pleven și a propus o structură supranațională de-a lungul liniilor CECO. CEA implica, de asemenea, un anumit grad de integrare economică, necesară având în vedere că integrarea militară cerea o standardizare a capacităților industriale de război.

În octombrie 1954 a fost creată Uniunea Europei Occidentale (UEO) în baza Tratatului de la Bruxelles, și s-a extins pentru a include Italia și Germania de Vest. 

În 1957, statele CECO au decis extinderea colaborării, înființând, prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Energiei Atomice (Euratom).

Drept consecință a eșecului CEA, Tratatul de la Roma nu a implicat prevederi privind politica externă. Cu toate acestea, Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene (CEE) a prevăzut un anumit grad de competență în relațiile externe ale CEE. Acestea au inclus un tarif comun de comerț exterior (ca o completare la uniunea vamală) și tranzacții externe; posibilitatea ca alte state să adere la CEE; crearea unei zone de liber schimb cu teritoriile franceze, belgiene, olandeze și italiene; și crearea unui Fond European pentru Dezvoltare.

CEE a devenit cunoscută drept precursoarea Uniunii Europene moderne. Cu toate că a fost, în esență, o uniune economică, a trecut dincolo de acordurile comerciale dintre țările individuale și a obținut o politică comercială comună. Acest eveniment a marcat primul moment în care țările europene au format în mod clar o poziție comună privind un aspect european și apoi au cedat această competență Comunității.

Charles de Gaulle a jucat un rol foarte important în conturarea viitoarei politici externe comune a Uniunii. În noiembrie 1958, acesta devenise primul președinte ales al Franței. De Gaulle a adoptat rapid măsurile financiare și monetare necesare pentru punerea în aplicare a pieței comune în Franța, însă avea un punct de vedere mai degrabă contradictoriu despre Europa și a rolului Franței în cadrul acesteia. Pe de o parte, el a vrut o „Europă Europeană”, capabilă de a contrabalansa Statele Unite și URSS. Pe de altă parte, era dornic să păstreze Europa ca „Europe des Etats” o comunitate în care statele membre își vor păstra suveranitatea națională deplină. Președintele francez a evitat în mod instinctiv orice schimbare instituțională spre o mai mare integrare europeană dar, în același timp, punea presiuni pentru o mai bună coordonare între statele membre ale Comunității în domeniul politicii externe. În acest sens, în 1958, liderul francez a propus întâlniri periodice între miniștrii de externe ai statelor CEE, prima astfel de întâlnire având loc în ianuarie 1960. De Gaulle și-a reafirmat sprijinul pentru cooperarea europeană și a susținut necesitatea unor întâlniri la nivel de șefi de stat și de guvern, astfel că primul summit de acest gen a avut loc la Paris în februarie 1961.

În 1963, statele CEE au încheiat Convenția de la Yaoundé, un acord comercial între CEE și parte din fostele colonii franceze și belgiene din Africa. În 1968, uniunea vamală pentru mărfuri a CEE a devenit funcțională, eliminând tarifele interne între statele membre.

La summit-ul de la Haga din decembrie 1969, cei șase șefi de stat sau de guvern ai statelor membre le-au cerut miniștrilor de externe să studieze modalități de a realiza progrese în unificarea politică. În acest context, au fost importante ideile lui Georges Pompidou, președinte francez, care implicau trei principii: finalizare, aprofundare și extindere. Mai exact, Pompidou cerea finalizarea pieței comune până la 1 ianuarie 1970, cu o atenție deosebită acordată finanțării Politicii Agricole Comune (PAC) prin intermediul resurselor Comunității; aprofundarea Comunității, în special domeniul politicii economice și monetare; și extinderea pentru a include Marea Britanie și alte țări, cu condiția ca statele CEE să adopte o poziție comună înainte de începerea negocierilor.

În octombrie 1970, miniștrii de externe au aprobat raportul Luxemburg, care instituia Cooperarea Politică Europeană (CPE). Aceștia urmau să se întâlnească o dată la șase luni pentru a-și coordona pozițiile cu privire la problemele internaționale și pentru a cădea de acord asupra unor acțiuni comune. CPE a servit drept cadru pentru cooperarea în domeniul politicii externe și a fost extinsă cu scopul de a însoți cooperarea tot mai strânsă din domeniul economic și politic.

În anul 1973 a avut loc prima extindere a Comunității prin aderarea statelor Danemarca, Irlanda și Regatul Unit.

Pe 14 decembrie 1973, miniștrii de externe ai CEE au adoptat la Copenhaga Declarația privind Identitatea Europeană, al cărei obiectiv a fost definirea relațiilor CEE cu restul lumii și locul ocupat de Comunitate în afacerile mondiale. Cele nouă state membre afirmau că „unificarea europeană nu este îndreptată împotriva nimănui, și nici nu este inspirată din dorința de putere. Dimpotrivă, cele nouă sunt convinse că de uniunea lor va beneficia întreaga comunitate internațională.” Mai mult decât atât, Declarația menționa că „cele nouă intenționează să joace un rol activ în afacerile mondiale și, astfel, să contribuie (…) la asigurarea că relațiile internaționale au o bază mai justă.” Nu în ultimul rând, „în vederea atingerii acestor obiective cele nouă ar trebui să definească progresiv poziții comune în domeniul politicii externe”. Miniștrii de externe urmau să se întâlnească de cel puțin patru ori pe an; Comitetul politic se putea întruni ori de câte ori era necesar. Corespondenții europeni și grupurile de lucru ajutau la pregătirea lucrărilor Comitetului Politic, iar Comisia putea contribui prin puncte de vedere. Un an mai târziu, a luat naștere și Consiliul European. Ulterior s-au introdus noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În iunie 1979 a avut loc organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European, iar în 1981 Grecia s-a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

În octombrie 1981 a fost adoptat Raportul de la Londra, fiind aprobat un mecanism de consultare de criză, în cadrul căruia oricare trei miniștri de externe puteau convoca o reuniune de urgență a CPE.

 Decisiv pentru definirea unei politici externe comune a fost Actul Unic European din 1986, care prevedea realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Titlul III prevedea că CPE poate discuta despre aspectele politice și economice ale securității. Era necesar ca CPE și relațiile externe ale CE să fie consistente, fiind creat un secretariat CPE, cu sediul la Bruxelles. Statele membre aveau obligația de a se informa și consulta reciproc „pentru a se asigura că influența lor combinată este exercitată cât mai eficient posibil prin coordonarea, convergența pozițiilor și implementările de acțiune comună”. Prin codificarea a ceea ce a fost neoficial stabilit de-a lungul anilor printr-o serie de texte și tratate, AUE a definit rolul Consiliului European, a Comisiei Europene și a Parlamentului în cadrul CPE. Un rol de conducere i-a fost acordat primei instituții; posibilitatea de a asista în toate aspectele i-a fost atribuită celei de-a doua instituții; și dreptul minimal de a fi informat a fost acordat celei de-a treia instituții.

Din acest moment până în 1993, a existat o evoluție spre o cooperare mai strânsă. În același timp, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a definit un cadru în ceea ce privește politica externă. De atunci, și mai ales după Tratatul de la Maastricht, cooperarea economică mai strânsă părea să contribuie la crearea unui sentiment comun, care a trecut dincolo de sfera economică. În acest context, obiectivele economice comune prin cooperarea mai strânsă au fost motivul pentru dezvoltarea unei politici externe comune. La nivel politic, se dezvolta o percepție comună a intereselor europene. Eliassen explica faptul că „este imposibil să avem o politică economică eficientă, fără a poseda, de asemenea, în același timp, o politică externă coerentă și o politică de securitate credibilă.”

1.3 Uniunea Europeană după Tratatul de la Maastricht

În 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht, înlocuind CPE cu Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), cel de-al doilea pilon al Uniuni Europene. Tratatul a instituit o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul a introdus, de asemenea, cetățenia europeană și a lansat Uniunea Economică și Monetară (UEM). Referitor la principalele instituții ale Uniunii – Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia UE – Tratatul de la Maastricht a adus modificări consistente, rolul Parlamentului European fiind consolidat.

Din momentul aplicării prevederilor Tratatului de la Maastricht, PESC le permite statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Rolul PESC este de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional; de a promova cooperarea internațională; de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, „Uniunea și statele sale membre definesc și pun în aplicare o politică externă și de securitate comună, reglementată de dispozițiile prezentului tratat și cuprinzând toate domeniile politicii externe și de securitate.” Obiectivele politicii externe și de securitate comune menționate în Tratat sunt: „salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; consolidarea securității Uniunii și a statelor sale membre, sub toate formele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului Final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” Statele membre „se informează reciproc și se pun de acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de politică externă și de securitate care prezintă un interes general, pentru a asigura că influența lor combinată se exercită în modul cel mai eficient, prin convergența acțiunilor lor.”

În același timp, Declarația Petersburg din iunie 1992 acorda Uniunii Europei Occidentale (UEO) obiectivul de a se implica în misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii, și sarcini de gestionare a crizelor, inclusiv de restabilire a păcii: așa numitele „Misiuni Petersburg”.

În 1995, la Uniunea Europeană au aderat încă trei state – Austria, Finlanda și Suedia – numărul statelor membre UE crescând la 15.

Odată cu crearea efectivă a PESC, Tratatul de la Maastricht a fost o piatră de temelie în dezvoltarea unei politici externe comune. De asemenea, cooperarea a fost instituționalizată, fiind create reguli și mecanisme care să eficientizeze cooperarea în acest domenii. Acest lucru s-a întâmplat într-o perioadă când sfârșitul Războiului Rece a schimbat relațiile de putere din lume și cea mai mare amenințare pentru Europa, Uniunea Sovietică, nu mai exista. În Tratatele de la Amsterdam și Nisa , scopurile și obiectivele UE privind politica externă comună au fost definite mai precis și consolidate.

În 1997 statele membre ale Uniunii au semnat Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare din 1 mai 1999. Printre prevederile tratatului putem aminti reformarea instituțiilor Uniunii (Parlamentul European și Consiliul deveneau colegiuitori) sau consolidarea cooperării interguvernamentale în domeniul cooperării judiciare penale și polițienești. Tratatul de la Amsterdam a instituit un proces decizional mai eficient în cadrul PESC, iar în 1999 a fost instituită funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC. Tratatul de la Nisa a introdus o altă serie de schimbări vizând raționalizarea procesului decizional și a însărcinat Comitetul Politic și de Securitate (CPS), înființat în ianuarie 2001, să exercite controlul politic și direcția strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor.

Referitor la pilonul PESC, Tratatul de la Amsterdam a adus o serie de reforme. Votul majorității calificate urma să fie utilizat pentru a pune în aplicare strategiile comune ale Consiliului European, era instituită o nouă planificare politică și de alertă rapidă, iar Uniunea putea lansa sarcinile Petersburg, puse în aplicare de către UEO. În cele din urmă, în 1999 Misiunile Petersburg au fost încadrate în totalitate în structura UE.

În februarie 2001 statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa viza să sporească eficiența și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească UE pentru următoarea sa mare extindere. Referitor la PESC, Tratatul de la Nisa menționa că „Politica externă și de securitate comună cuprinde toate aspectele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în cazul în care Consiliul decide astfel.” Tratatul de la Nisa a schimbat Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) în cadrul PESC, în măsura în care aceasta ar trebui să lucreze la capacitatea militară a UE, inclusiv prin crearea unor structuri militare și politice permanente.

În mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia, iar în anul 2007 au aderat Bulgaria și România. În acel moment, Uniunea era formată din 27 de state membre.

Într-o comunicare a Uniunii din iunie 2006, denumită Europa în lume – câteva propuneri practice pentru o mai mare coerență, eficiență și vizibilitate, Comisia propunea o serie de direcții cu privire la acțiunea externă. Potrivit acestei comunicări, „succesul acțiunii externe a UE depinde de trei factori principali: în primul rând, un acord politic între statele membre cu privire la obiectivele care trebuie realizate prin intermediul UE. Acest lucru necesită un parteneriat puternic între instituțiile UE și un accent clar pe un număr limitat de priorități strategice; în acest caz Europa poate face diferența, mai degrabă decât prin dispersarea eforturilor. Aceasta este o condiție sine qua non; în al doilea rând, dacă instrumentele de politică disponibile sunt potrivite (…) și susținute cu resursele necesare, și prezintă avantaje clare; în al treilea rând, rolul și responsabilitățile instituțiilor UE și mediul juridic”.

În decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona, întrând în vigoare în decembrie 2009.

Tratatul de la Lisabona a adus modificări semnificative în ceea ce privește PESC, printre care crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), introducerea clauzei de apărare reciprocă sau introducerea unei cooperări structurate permanente. Pe lângă crearea SEAE, tratatul a actualizat fosta și Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), denumită de acum Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), parte integrantă din PESC.

2. TRATATUL DE LA LISABONA ȘI POLITICA EXTERNĂ A UNIUNII EUROPENE

2.1 Aspecte privind Politica Externă de Securitate Comună și Politica de Securitate și Apărare Comună

Tratatul de la Lisabona a clarificat competențele Uniunii, distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea lor în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența; competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre.

Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună.

Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale: piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Aceste acțiuni cuprind următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industria; cultura; turismul; educația, formarea profesională, tineretul și sportul; protecția civilă; cooperarea administrativă.

Uniunea este competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.

Conform versiunii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană, competența Uniunii în materie de PESC include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare care poate conduce la o apărare comună. Uniunea desfășoară politica externă și de securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i) acțiunile care trebuie întreprinse de Uniune; (ii) pozițiile care trebuie luate de Uniune; (iii) modalitățile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la punctele (i) și (ii); și (c) prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.

În ceea ce privește PSAC, aceasta face parte integrantă din PESC, asigurând Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. UE poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capabilitățile furnizate de statele membre.

PESC face obiectul aplicării unor norme și proceduri speciale. Aceasta este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Politica externă și de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Pe de altă parte, pentru punerea în aplicare a PSAC, statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre se angajează să își îmbunătățească treptat capacitățile militare. Agenția din domeniul dezvoltării capacităților de apărare, cercetare, achiziții și armament (Agenția Europeană de Apărare) identifică necesitățile operaționale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la identificarea și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în materie de capacități și de armament și sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătățirii capacităților militare.

În acest context, Agenția Europeană de Apărare are ca misiune: să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre; să promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție performante și compatibile; să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre și administrarea programelor de cooperare specifică; să susțină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze și să planifice activitățile de cercetare comune și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităților operaționale viitoare; să contribuie la identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor militare.

Revenind la PESC, structura care adoptă deciziile finale este Consiliul European, alături de președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de Securitate. Consiliul elaborează PESC și adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale și a liniilor strategice definite de Consiliul European. Consiliul și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigură unitatea, coerența și eficiența acțiunii Uniunii.

Consiliul European, instituție de orientare interguvernamentală formată din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, furnizează impulsul necesar pentru dezvoltarea Uniunii Europene și prevede orientările politice generale. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European se întrunește de cel puțin două ori pe semestru. Președintele are un mandat de 30 de luni, care poate fi reînnoit o dată. În mod normal, Consiliul European ia decizii în unanimitate. Totuși, acesta ia decizii cu majoritate calificată în privința multor numiri importante (în special în ceea ce privește președintele său, alegerea candidatului la funcția de președinte al Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene). Consiliul European a fost eficace în adoptarea orientărilor generale de acțiune a Uniunii și, de asemenea, în depășirea impasului produs în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar. Dar componența sa interguvernamentală și procedurile de luare a deciziilor pot reduce dezvoltarea federală a integrării europene în general, putând chiar periclita realizările la nivel supranațional ale sistemului comunitar.

Consiliul Uniunii Europene este, de asemenea, o instituție europeană interguvernamentală. Pe de altă parte, faptul că unele decizii ale Consiliului nu se adoptă prin unanimitate, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de parlamentele naționale și că unele decizii ale Consiliului generează drepturi și obligații directe pentru statele membre, determină ca Uniunea să fie ceva mai mult decât o organizație internațională clasică.

Statele membre se pun de acord în cadrul Consiliului European și Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul de politică externă și de securitate în vederea definirii unei abordări comune. Înainte de a întreprinde orice acțiune pe scena internațională sau de a-și asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European sau al Consiliului.

Consiliul și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigură unitatea, coerența și eficiența acțiunii. Prin departamentul Afaceri Externe, Consiliul adoptă măsurile necesare pentru punerea în aplicare a PESC. Consiliul reunește miniștrii afacerilor externe, ai apărării, ai dezvoltării și ai comerțului din toate statele membre, fiind prezidați de Înaltul Reprezentant.

Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate este responsabil de coordonarea și implementarea PESC și PSAC, fiind ajutat de Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Înaltul Reprezentant este, de asemenea, vice-președintele Comisiei Europene, având următoarele atribuții: conduce politica externă în numele UE; coordonează instrumentele de politică externă ale ca vice-președinte al Comisiei Europene; realizează consensul între cele 28 de țări ale UE și prioritățile lor, inclusiv prin întâlniri lunar între miniștrii de externe ai UE, pe care le prezidează; participă la întâlniri periodice între liderii țărilor UE în cadrul Consiliului European; reprezintă UE în forurile internaționale; conduce Agenția Europeană de Apărare și Institutul UE pentru Studii de Securitate.

Aspectul principal al rolului și responsabilităților Înaltului Reprezentant desemnat consolidează opinia că, în materie de politică externă, luarea deciziilor depinde de interesele individuale ale statelor. Poziția Înaltului Reprezentant a fost, de asemenea, văzută ca o modalitate eficientă de a satisface preferințele guvernelor naționale, fiind în mod obișnuit asociat cu un instrument de negocieri între instituții supranaționale și state membre.

Comisia Europeană, instituție europeană supranațională care este considerată brațul executiv al UE, este susținută cu resurse financiare și umane substanțiale, dezvoltându-și progresiv intervențiile externe în multe domenii, cum ar fi comerțul, dezvoltarea, asistența umanitară, drepturile omului, și, mai recent, politica de vecinătate, schimbările climatice și energia. Dinamismul Comisiei Europene în domeniul afacerilor externe a provocat un efect suplimentar: a promovat imaginea Uniunii ca o putere soft, care acționează prin influență și standarde, mai degrabă decât prin instrumentele diplomatice tradiționale ale realpolitik. Se poate ridica întrebarea dacă proiecția puterii soft a UE a fost provocată mai mult de lipsa capabilităților caracteristice puterii hard, de afirmarea clară a voinței politice. Oricare ar fi cauza, această tendință a consolidat divizia structurală a afacerilor externe europene. Acest lucru a făcut dificilă obținerea unei dimensiuni comprehensive a acțiunii UE.

Nu în ultimul rând, Parlamentul UE, instituție europeană supranațională, are un rol limitat în procesul decizional privind politica externă a Uniunii. Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să consulte și să informeze periodic Parlamentul cu privire la PESC, formulând recomandări Consiliului, Înaltului Reprezentant și SEAE. Parlamentul participă la PESC prin comisii de specialitate și delegații parlamentare (de exemplu Delegația pentru relațiile cu Peninsula Arabică, Delegația pentru relațiile cu țările din Comunitatea Andină, etc.).

În ciuda rolului său oficial limitat în luarea deciziilor privind politica externă, Parlamentul a sprijinit conceptul PESC încă de la începuturile sale. În plus față de dialogul politic, Parlamentul își exercită autoritatea prin procedura bugetară având, de asemenea, un rol important în monitorizarea, negocierea și punerea în aplicare a acordurilor internaționale. Este necesară aprobarea parlamentară înainte ca Consiliul să poată încheia astfel de acorduri.

Așadar, după cum s-a observat, statele membre ale UE sunt actorii dominanți în cadrul PESC, fiind un proces interguvernamental de luare a deciziilor, cu un rol marginal pentru Comisia Europeană și Parlamentul European. În principiu, designul instituțional al PESC, cu cerința sa de unanimitate și lipsa obligațiilor legale, protejează interesele naționale ale membrilor săi.

Nu numai că PESC este o formă unică de cooperare internațională, ci este, de asemenea, o formă unică de cooperare europeană. Totuși, „nu este la fel de unică” ca și Uniunea în sine. Cu alte cuvinte, instituțiile supranaționale, procedurile de luare a deciziilor și caracterul juridic majoritar pe care se bazează teoria integrării tradiționale nu sunt prezente în PESC.

PESC este adesea descrisă ca un exemplu de cooperare interguvernamental, interguvernamentalismul implicând în mod obișnuit că statele membre continuă să controleze procesul de luare a deciziilor.

Fiind înzestrată cu personalitate juridică internațională prin Tratatul de la Lisabona, UE a devenit unul dintre cei mai importanți actori internaționali. Acțiunea sa externă se exprimă sub toate formele diplomației cunoscute – bilaterală, ad-hoc și multilaterală. La loc de frunte se află politica sa externă și de securitate, inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comună. Uniunea întreprinde o serie de acțiuni, recurgând la mijloacele civile și militare de care dispun statele ei membre, printre care dezarmare, măsuri umanitare și de evacuare, misiuni de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, gestionarea crizelor.

Cum statele membre i-au acordat UE competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune și i-au transferat astfel, din atributele lor de suveranitate, dimensiunea staturii sale de actor internațional, precum și anvergura participării sale la viața internațională, conduc în mod inevitabil la efecte în planul diplomației care, în mod tradițional, este practicată de către statele suverane. Ca atare, UE participă în nume propriu la viața internațională, fiind titulară a politicii comune din domeniul relațiilor externe și de securitate; această politică comună are la bază, într-adevăr, consimțământul statelor sale membre (în urma adoptării deciziilor în comun), dar aparține Uniunii și are întâietate față de aceea a statelor membre.

Declarația cu privire la PESC subliniază faptul că dispozițiile Tratatului privind UE referitoare la politica externă și de securitate comună, inclusiv crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și instituirea SEAE, nu aduc atingere responsabilităților statelor membre, în forma lor actuală, în ceea ce privește formularea și exercitarea politicii lor externe și nici modului în care acestea sunt reprezentate în țări terțe și în cadrul organizațiilor internaționale. Dispozițiile care reglementează politica de securitate și de apărare comună nu aduc atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre.

Este firesc ca atunci când se analizează cooperarea politică externă europeană să se ia ca punct de plecare natura sa interguvernamentală. Principalele caracteristici ale cadrului politicii externe comune inițiale – cadrul instituțional separat, excluderea instituțiilor supranaționale autonome, consensul în luarea deciziilor, absența mecanismelor de angajament și de punere în aplicare din punct de vedere juridic – sunt încă prezente în dispozițiile PESC. Deși separarea instituțională inițială a politicii externe comune a fost relaxată oarecum de-a lungul anilor, în principal prin codificarea treptată a practicii informale, structura pe piloni din Tratatul UE a depus mărturie la dorința persistentă a majorității statelor membre de a rezista la orice supranationaționalizare formală a politicii externe. Astfel, „la nivelul raționamentului formal pare dificil să fie pus la îndoială interguvernamentalismul PESC”.

PESC a evoluat de la o simplă politică declarativă, prin poziții comune exprimate de către statele membre, la o politică mai activă prin operațiuni comune, incluzând și posibilitatea utilizării forței. Lansată în 1970, politica externă comună a Europei a ajuns, într-o oarecare măsură, la maturitate. Pentru că încercările anterioare de a introduce cooperarea în domeniul politicii externe a eșuat, politica externă comună a fost lansată în mod deliberat cu ambiții foarte modeste. Aceasta s-a dezvoltat de-a lungul anilor, incluzând mai multe domenii de politică, și încă mai multe module au fost adăugate la infrastructura instituțională. Atunci când politica de apărare a fost inclusă în dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, aceasta a devenit, cel puțin în principiu, o instituție de politică externă atotcuprinzătoare.

2.2 Diplomația Comună a Uniunii Europene: Serviciul European de Acțiune Externă și Serviciul Instrumente de Politică Externă

UE menține relații diplomatice cu aproape toate statele lumii, desfășurând o mare varietate de acțiuni, printre care acțiuni cu scopul promovării păcii și a respectării drepturilor omului, asigurării securității globale sau promovării dezvoltării durabile.

Înainte de înființarea SEAE, diplomația comună a Uniunii Europene putea fi înțeleasă drept suma serviciilor diplomatice ale statelor membre, plus diplomații statelor membre care activau în cadrul PESC și PESA. În prezent, specialiștii în studii europene înclină să definească diplomația UE drept activitatea susținută în vederea realizării politicilor externe specifice ale UE, distincte de cele ce aparțin statelor membre în mod individual, dar complementare, în special prin intermediul SEAE.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, în exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de SEAE. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale.

SEAE este primul corp diplomatic al Uniunii Europene, stabilit în anul 2010. Serviciul a fost creat prin Tratatul de la Lisabona, însă detaliile organizării și funcționării acestuia au fost stabilite printr-o decizie a Consiliului din 26 iulie 2010.

Un aspect esențial al activității SEAE este capacitatea sa de a lucra îndeaproape cu ministerele de externe și de apărare ale celor 28 de state membre și cu celelalte instituții ale UE, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul UE. SEAE are, de asemenea, o relație de lucru strânsă cu Organizația Națiunilor Unite și alte organizații internaționale. În prezent, SEAE dispune de 141 de delegații, care joacă un rol vital în reprezentarea UE și a cetățenilor săi. Acestea sunt responsabile față de toate domeniile de politică ale relației dintre UE și țara gazdă – fie ele politice, economice, comerciale sau cu privire la drepturile omului și în construirea de relații cu partenerii din societatea civilă. În plus, delegațiile analizează și raportează cu privire la evoluțiile politice din țara lor gazdă. Un aspect fundamental al unei delegații este rolul său diplomatic public, care constă în sporirea vizibilității, conștientizării și înțelegerii UE.

Includerea diplomaților din statele membre în cadrul SEAE cultivă speranța că metoda „funcționalistă“ a lui Jean Monnet ar putea fi aplicată diplomației (domeniu tradițional al suveranității de stat), conducând astfel la apariția „solidarității de facto”, a unei culturi diplomatice comune și a unei diplomații europene mai integrate.

Alături de SEAE funcționează Serviciul Instrumente de Politică Externă (IPE), serviciu al Comisiei Europene responsabil de organizarea, inclusiv din punct de vedere financiar, a misiunilor și operațiunilor externe ale Uniunii.

Instrumentul pentru contribuirea la Stabilitate și Pace (IcSP), parte a IPE, vine în sprijinul partenerilor UE cu inițiative de securitate și acțiuni de stabilire a păcii. Acțiunile se concentrează, în general, pe prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, furnizând asistență pe termen scurt.

Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie la formularea și la punerea în aplicare a abordării comune a politicii externe și de securitate.

Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului este un alt organism al UE prin care se realizează diplomația comună. Printre principalele atribuții ale acestuia se află finanțarea și pregătirea misiunilor UE de asistență electorală și observare a alegerilor. În medie, au loc 10 astfel de misiuni pe an, în regiuni precum Orientul Mijlociu, America Latină, Caraibe și Africa.

IPE este responsabil, de asemenea, de transpunerea sancțiunilor pregătite de către SEAE și aprobate de către Consiliul UE. Sancțiunile sunt un instrument esențial al PESC, putând fi diplomatice (întreruperea relațiilor diplomatice cu statul vizat, retragerea reprezentanților diplomatici), embargouri privind armamentul, interdicții de import sau export, interdicții de călătorie, înghețarea activelor și alte sancțiuni economice. Recent, astfel de sancțiuni au fost impuse Rusiei, în cazul conflictului din Ucraina, de exemplu.

Conform Tratatului privind Uniunea Europeană, UE definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, în scopul: (a) apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securității, a independenței și integrității sale; (b) consolidării și sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional; (c) menținerii păcii, prevenirii conflictelor și consolidării securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; (d) promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; (e) încurajării integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional; (f) participării la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; (g) acordării de asistență populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; și (h) promovării unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică și pe o bună guvernare globală.

Tratatul de la Lisabona a introdus o serie de inovații, precum postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, crearea SEAE și o abordare cuprinzătoare a conflictelor externe și a crizelor, inovații care au reprezentat încercarea clară de rectificare a deficiențelor Uniunii. Aceste reforme s-au bazat pe înțelegerea că Europa poate avea beneficii numai prin uniunea celor două componente ale politicii sale externe, statele membre și instituțiile. Cu toate acestea, factorii care au împiedicat eforturile de politică externă ale UE în trecut nu s-au schimbat în mod semnificativ, iar prezența continuă a acestor factori explică în mare parte dificultățile în implementarea noilor prevederi ale Tratatului de la Lisabona.

Dificultățile Uniunii Europene în implementarea Tratatului de la Lisabona își au baza în reticența statelor membre de a-și transfera atribuțiile de politică externă către Uniune. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre evită să riște să își piardă din suveranitatea națională în cazul în care politica externă se conturează și se exercită la nivel supranațional.

În urma eforturilor constante în vederea integrării foștilor piloni II și III în structura Uniunii, Tratatul de la Lisabona a extins procesul decizional supranațional, incluzând al treilea pilon (justiție și afaceri interne), și a introdus un cadru instituțional coerent pentru politica externă și de securitate, care cuprinde inovații importante, precum numirea pe termen lung a președintelui Consiliului European și funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

În ciuda dezvoltării ulterioare a politicii externe comune a Uniunii, în fond statele membre păstrează în continuare cele mai multe drepturi și puterile suverane. Votul în unanimitate este necesar pentru toate deciziile de politică externă, iar statele membre UE își păstrează atât reprezentările naționale în cadrul organizațiilor internaționale, cât și capacitățile militare la nivel național.

Legitimitatea politică este ancorată la nivel național. Politica externă, în special, se bucură de o puternică asociere cu funcția executivă a guvernului național. Politica externă a UE trebuie să includă, prin urmare, instinctele interguvernamentale puternice și practicile sociale derivate din statele sale membre. Acesta este motivul pentru care consolidarea poziției Înaltului Reprezentant și crearea Serviciului de Acțiune Externă au provocat în mod simbolic tradiții centrice de stat ale diplomației.

Comunitatea Europeană s-a dezvoltat ca un experiment unic. Expresia unui „acord de integrare regională” poate fi folosită pentru a caracteriza Uniunea. Contrar statelor, aceasta nu beneficiază de așa-numitul monopol de constrângere legitim pe teritoriul său. Nu are nici poliție, nici armată proprie și se bazează pe lege în vederea atingerii obiectivelor sale. Aceasta, prin urmare, a construit un ordin juridic; promovează statul de drept în alte organizații internaționale; dezvoltă democrația în structura sa internă; proiectează în mod natural valorile sale în relațiile sale cu alte state și organizații internaționale; și funcționează ca un „stabilizator” în special pentru vecinii săi.

Uniunea Europeană a fost construită pe mitul că se reunește un popor cu un singur destin comun – o „uniune tot mai strânsă”, în cuvintele Tratatului de la Roma din 1957. Se descoperă acum că diferențele regionale și naționale nu s-au estompat și că europenii consideră și acționează în moduri foarte diferite unii față de alții. De exemplu, punctul de vedere britanic privind rolul statului este foarte diferit de viziunea franceză. Conceptul grecesc sau italian al legii este foarte diferit de cel al Suediei sau Danemarcei. Se poate afirma că această lipsă de unitate stă la baza problemelor economice și politice ale continentului.

Potrivit generalului de Gaulle, politica externă rezultă din cele trei pârghii ale suveranității: diplomația pe care o exprimă, sprijinul armatei și poliția. Diplomația și războiul sunt prin excelență de competența statului, inima suveranității, expresia relațiilor internaționale westfaliene. Așa cum demonstrează intervențiile militare ale Franței în Africa, vicisitudinile politicii externe a Ucrainei între Europa și Rusia, precum și dezvoltarea în politica iraniană, ordinea westfaliană nu și-a pierdut din relevanță.

Mediul politic al Uniunii Europene este puternic caracterizat printr-o cerere omniprezentă pentru acțiuni colective în ceea ce privește politica externă și de securitate, atât din partea guvernelor naționale, precum și din partea Parlamentului și Comisiei. Cu toate acestea, UE nu a reușit să satisfacă aceste cerințe și, prin urmare, a dus politici externe ineficiente și ambivalente. Prin urmare, prezența unei orientări ambivalente a politicii externe și de securitate poate fi justificată prin bazele instabile și ineficiente ale PESC și PSAC, prin absența cooperării statelor membre și prin tendința către procese interguvernamentale de luare a deciziilor în aceste domenii.

În domeniul politicii externe și de securitate comună, precum și în mai multe alte domenii, cum ar fi cooperarea consolidată, numirile în anumite funcții și revizuirea tratatelor, procedura de luare a deciziilor este diferită de aceea care prevalează în procesul decizional la nivel supranațional, îndeosebi de legislația europeană. Caracteristica predominantă în aceste domenii o constituie o componentă mai puternică de cooperare interguvernamentală și de participare a statelor membre.

Realizarea unei politici externe, de securitate și apărare de comună constituie un obiectiv fundamental pentru proiectul federalist. Aceste politici sunt în general rezervate pentru guvernul central, federația având nevoie de controlul final asupra instrumentelor de securitate în scopul de a exclude un conflict între unități.

Statele membre au nevoie de o viziune comună asupra rolului și a intereselor Europei afacerile internaționale, iar Uniunea trebuie să se considere o putere geopolitică ce are propriile interese. După cum se afirma și în cadrul Comisiei Europene, „UE are nevoie de o politică externă comună puternică pentru a răspunde eficient la provocările globale, inclusiv la crizele din vecinătatea sa, pentru a-și proiecta valorile și pentru a contribui la pacea și prosperitatea în lume”.

3. POLITICA EXTERNĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI GESTIONAREA CONFLICTELOR. CAZUL UCRAINEI

…

=== 4c88c3ecacb01dc04140a40556cca7044adf4e75_96902_1 ===

INTRODUCERE

Lucrarea de față, intitulată Politica Externă a Uniunii Europene, va ilustra politica externă a Uniunii Europene (denumită în continuare „UE” sau „Uniunea”) și măsura în care acesta funcționează ca un actor unitar și coerent pe scena internațională.

Încă de la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), statele membre au fost reticente în a-și transfera atribuțiile de politică externă Comunității. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre s-au temut să nu își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă urma să se contureze și să se exercite la nivel supranațional.

În ceea ce privește politica externă a Uniunii, este extrem de important modul în care competențele de politică externă sunt împărțite între Uniune și statele membre. Acest aspect influențează procesele de luare a deciziilor și actorii implicați în reprezentarea externă și, de asemenea, credibilitatea Uniunii pe scena internațională.

Lucrarea de față va urmări, încă de la înființarea CECO, care au fost principalele abordări ale statelor membre și ale instituțiilor Uniunii cu privire la o politică externă comună. Se va observa că în prima fază a existenței Comunității o astfel de politică externă comună nu a avut succes. Abia din anul 1970 statele membre au convenit asupra creării unei Cooperări Politice Europene, care coordona într-o oarecare măsură pozițiile statelor privind problemele internaționale și planifica o serie de acțiuni comune. De atunci, eforturile pentru o politică externă comună s-au intensificat, punctul culminant fiind marcat de adoptarea Tratatului de la Lisabona. În ciuda progreselor evidente, însă, în cazul politicilor la nivel înalt, precum politicile externe și de securitate, rolul statului este în continuare cel mai important. Statele membre ale Uniunii, în prezent 28 la număr, încă ezită să permită Uniunii să preia în totalitate aspectele de politică externă, în principal deoarece acestea nu au întotdeauna interese convergente în plan internațional. Pe parcursul prezentei lucrări acest aspect va fi ilustrat atât prin parcurgerea întregului istoric al politicii externe comune a UE, prin descrierea în detaliu a instituțiilor și a agențiilor Uniunii care au competențe în acest domeniu, cât și prin analizarea eficienței politicii externe comune în contextul internațional actual.

Pentru o mai bună înțelegere a politicii externe a Uniunii, lucrarea de față abordează această problematică prin prisma teoriilor integrării. Astfel, vor fi aduse în discuții concepte precum supranaționalismul, instituționalismul normativ, interguvernamentalismul, neo-funcționalismul sau realismul.

Prezenta lucrare este structurată în două capitole. Primul capitol, denumit Istoricul, Instituțiile și Necesitatea unei Politici Externe a Uniunii Europene, abordează întreaga problematică a politicii externe comune a Uniunii Europene. La rândul său, acest capitol cuprinde trei subcapitole.

Primul subcapitol, Cadrul Teoretic, cuprinde cele mai importante teorii privind politica externă comună a Uniunii. Scopul principal al acestui subcapitol este de a oferi o imagine de ansamblu a aplicării teoriei integrării europene în domeniul politicii externe europene. Atenția va fi îndreptată în special către teoriile de integrare care explică cu succes procesele de luare a deciziilor privind politica externă a UE: abordarea interguvernamentală, care cuprinde reticența constantă a statelor membre de a-și transfera suveranitatea la nivel supranațional, și abordarea instituționalist-normativă, care abordează diferitele interese ale statelor membre și gradul dorinței de a coopera la nivel supranațional în ceea ce privește politica externă.

Pentru a înțelege adevărata natură a politicii externe europene este necesar să parcurgem principalele momente din istoria Uniunii și impactul acestora asupra creării unei politici externe comune. De aceea, cel de-al doilea subcapitol, Istoricul Politicii Externe a Uniunii Europene, va cuprinde, după cum sugerează și denumirea, istoricul politicii externe comune și dezvoltarea acesteia de la înființarea CECO până în prezent. În special de la începutul secolului al XXI-lea, Uniunea Europeană a devenit tot mai activă într-o gamă largă de domenii ale politicii globale, astfel că au fost efectuate tot mai multe progrese în această privință.

În cadrul celui de-al treilea subcapitol, Instituțiile Uniunii Europene: între Interguvernamentalism și Supranaționalism, accentul va fi pus pe relația dintre interguvernamentalism și supranaționalism în conturarea și exercitarea politicii externe comune și impactul asupra acesteia. Coexistența, în cadrul Uniunii Europene, a două teorii de integrare – interguvernamentalism și supranaționalism – se poate explica prin faptul că întotdeauna au existat două forțe opuse în procesul de integrare europeană, naționalismul și federalismul. În acest capitol se va urmări în ce măsură politica externă a Uniunii Europene este afectată de această intersectare dintre interguvernamentalism și supranaționalism și, de asemenea, în ce măsură Uniunea poate fi considerată un actor internațional unitar.

Cel de-al doilea capitol al prezentei lucrări este denumit Studiu de Caz: Politica Externă a Uniunii Europene cu privire la Rusia. Relațiile Uniunii cu Rusia sunt extrem de ilustrative în ceea ce privește atât eficiența politicii externe comune europene, cât și în ceea ce privește nevoia Uniunii de a avea o astfel de politică. Uniunea se confruntă constant cu provocări geopolitice în vecinătatea sa din ce în ce mai instabilă, astfel că acțiunile concertate ale statelor membre sunt de o importanță vitală în asigurarea securității europene. Se va urmări în special caracterul conflictual al relațiilor dintre Rusia și Uniunea Europeană, al cărui punct culminant este criza din Ucraina și anexarea Crimeii de către Rusia. Conflictul din Ucraina reprezintă unul din cele mai importante evenimente care au avut loc pe continentul european după destrămarea Uniunii Sovietice, criza ucraineană și implicarea statelor europene în conflict ducând la răcirea considerabilă a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia. În acest context, este cel puțin oportună o analiză a coerenței politicii externe comune a Uniunii Europene.

În anul 2002, Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comună a Uniunii (1999-2009), afirma că „Europa poate alege să vorbească cu o singură voce, sau Europa poate decide să nu fie auzită”, reflectând necesitatea statelor membre ale Uniunii Europene de a-și uni eforturile pentru o politică externă comună mai unitară și mai puternică. De atunci, Uniunea a făcut pași mari către o politică externă europeană mai cuprinzătoare, pași prezentați pe îndelete în prezenta lucrare.

1. Istoricul, Instituțiile și Necesitatea unei Politici Externe a Uniunii Europene

1.1 Cadrul Teoretic

În literatura de specialitate se regăsesc o multitudine de definiții ale politicii externe, însă, în esență, toate reunesc aceleași elemente: obiectivele generale ale unui actor internațional în interacțiunea lui cu alți actori internaționali. Ne vom opri, însă, la definiția cuprinzătoare formulată de către Hugh Gibson, conform căruia politica externă este „un plan bine rotunjit, cuprinzător, bazat pe cunoștințe și experiență, pentru desfășurarea activității guvernelor cu restul lumii. Aceasta are ca scop promovarea și protejarea intereselor națiunii. Acest lucru necesită o înțelegere clară a intereselor și a mijloacele aflate la dispoziție pentru realizarea lor”. Este important de subliniat acest ultim aspect – înțelegerea clară a intereselor – întrucât pe parcursul acestei lucrări se va ilustra că acest aspect, de fapt, stă la baza întregii problematici a politicii externe a Uniunii Europene.

Politica externă mai poate fi definită drept cuprinzând acțiuni ale actorilor „îndreptate spre obiective, condiții și actori – atât guvernamentali, cât și non-guvernamentali – pe care doresc să le influențeze și care se află dincolo de legitimitatea lor teritorială”.

Pentru o mai bună înțelegere a politicii externe comune a Uniunii Europene, aceasta poate fi analizată atât cu ajutorul teoriilor privind integrarea europeană, cât și cu ajutorul teoriilor relațiilor internaționale. În timp ce teoria integrării europene analizează în principal factorii interni pentru explicarea realizărilor și a rezultatelor politicii externe comune a Uniunii, teoriile Relațiilor Internaționale (precum liberalismul, realismul sau neorealismul) explică, în general, politica externă comună prin prisma factorilor externi. În cazul lucrării de față, atenția se va îndrepta către teoriile integrării europene.

Există o serie de teorii prin care se poate explica integrarea europeană și, implicit, conturarea politicii externe comune. Este vorba despre abordarea interguvernamentală, abordarea neo-funcționalistă, abordarea realistă și cea instituționalist-normativă.

În primul rând, teoria interguvernamentală a integrării este pe de o parte caracterizată de centrismul statului, unde procesul de integrare este definit ca un joc cu sumă nulă. Aceasta susține în mod specific că integrarea europeană este determinată de interesele și acțiunile statelor naționale.

Teoria interguvernamentală este puternic conectată de conceptul suveranității naționale. Mai exact, acesta implică „capacitatea juridică a factorilor de decizie naționali de a lua decizii fără a fi supuși unor restricții externe”. Cooperarea europeană presupune, astfel, „cel mult o punere în comun sau utilizarea în comun a suveranității, spre deosebire de un transfer de suveranitate de la nivel național la nivel supranațional”.

Potrivit lui Shimmelfennig și Rittberger, interguvernamentalismul nu este decât o variantă a instituționalismului realist în relațiile internaționale adaptat pentru a explica integrarea europeană.

Explicarea ambivalenței politicii externe și de securitate a Uniunii Europene poate fi definită prin teoria interguvernamentală a integrării. Situația Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) poate fi explicată prin lipsa unei identități europene supranaționale, subliniind astfel lipsa unui nivel supranațional al proceselor decizionale. Există ambivalență în ceea ce privește politica externă, în principal, din cauza temerii guvernelor naționale să-și piardă suveranitatea națională în cazul în care puterea în ceea ce privește problemele de securitate și apărare este delegată instituțiilor supranaționale, exercitând astfel preferințe puternice pentru a menține puterea la nivel național. Prin urmare, politica externă și de securitate a UE este definită în mare măsură pentru a respecta interesele individuale ale statelor membre, care de multe ori s-au dovedit a fi divergente.

În al doilea rând, teoria neo-funcționalistă privind integrarea politică este descrisă de Ernst Haas drept „procesul prin care actorii politici din mai multe poziții naționale distincte sunt convinși să schimbe loialitatea, așteptările, și activitățile politice spre un nou centru, ale cărui instituții posedă sau cer jurisdicție asupra statelor naționale preexistente”.  În acest context, integrarea poate fi privită ca un proces condus de interesul propriu al grupurilor, mai degrabă decât de orice viziune ideologică a unei Europe unite sau de un sentiment comun de identitate. Caracteristica principală a statelor membre care prezintă un sprijin pentru politici externe și de securitate comune este prezența și adoptarea de politici de apărare și de cooperare multilaterală. Acestea consideră Uniunea o „putere civilă”, mai degrabă decât concentrată pe capabilități militare. Aceste state membre specifice, astfel, pun un accent puternic pe cooperarea în domeniul politicii de securitate, multilateralismului și statului de drept.

Teoria neo-funcționalistă mai este cunoscută și sub numele de teoria autorizată a integrării europene unde contează mai mult procesele de transfer al loialității către autoritățile supranaționale privind aprofundarea integrării europene prin efectul de angrenaj (spill-over effect). „Neo-funcționalismul timpuriu sugera astfel, deși cu siguranță nu considera inevitabilă, dezvoltarea progresivă a integrării europene. Plecând de la experiența CECO, experiență care jucase un rol atât de important în dezvoltarea CEE, ipoteza era că integrarea aduce după sine mai multă integrare”.

Neo-funcționalismul se bazează pe două axiome: „Prima susține că integrarea are loc atunci când interesele economice organizate pun presiune pe guverne să gestioneze interdependența economică prin centralizarea politicilor și crearea de instituții comune. […] Al doilea argument central subliniază că orice decizie inițială de integrare în acest fel produce, chiar neintenționat, spill-over-uri economice și politice, iar acestea vor avansa procesul de integrare regională”.

Referitor la abordarea realistă, Hans Morgenthau consideră că puterea și supraviețuirea sunt mai presus de moralitate și de toate celelalte interese. Securitatea națională este factorul cel mai important în luarea deciziilor.

Adepții realismului consideră că sistemul internațional se află într-o stare de anarhie, termen care nu implică un haos complet sau absența structurii și a normelor, ci mai degrabă implică lipsa unui guvern central care poate pune în aplicare normele.

În general, neorealiștii consideră că statele reprezintă principalii actori internaționali capabili să urmeze o politică externă unitară. Conform neorealismului, instituțiile internaționale au un impact redus asupra comportamentului statelor, în special al marilor puteri. Pe de altă parte, Hyde-Price considera că UE a devenit, fără îndoială, un element important al arhitecturii de securitate a Europei, iar adepții neorealismului trebuie să țină seama de astfel de instituționalizări ale cooperării multilaterale.

De la Morgenthau la Waltz, teoria realistă a integrării subliniază cu tărie că este foarte puțin probabil ca statele să-și transfere suveranitatea națională în ceea ce privește problemele de securitate și apărare. Abordarea realistă privind justificarea politicii externe și de securitate a UE este asemenea controversată în sensul că justificarea realistă se aplică doar unelor țări din UE, de exemplu Marea Britanie. Două treimi din statele membre și-au arătat entuziasmul și dorința pentru politici de securitate și apărare comune, în timp ce altele au fost mai puțin dispuse să facă acest lucru. De asemenea, este important de remarcat faptul că majoritatea statelor membre ale UE sunt, de asemenea, parte din alianța NATO, definită prin proceduri interguvernamentale de luare a deciziilor, dar oferind o structură militară integrată complet.

Nu în ultimul rând, abordarea instituționalist-normativă este definită ca un sub-domeniu al noului instituționalism, care, la rândul său, este definit ca o teorie generală a integrării, concentrându-se pe dezvoltarea unei viziuni sociologice a instituțiilor, în special a modului în care acestea afectează societatea. James G. March s-a dovedit a fi principalul autor în teoria instituționalismului normativ, definind că „logica adecvării” poate fi explicată prin faptul că anumite acțiuni sunt adaptate la situații prin intermediul unor norme organizate în identități. Teoria instituționalist-normativă a elaborării politicilor Uniunii Europene conține două metode diferite pe care UE le poate utiliza în negocierea acordurilor atunci când există o divergență puternică în preferințele politice. În primul rând, noțiunea de „entrapment”, prin care statele membre acceptă politici care nu sunt în concordanță cu preferințele lor politice, deoarece consideră că este dificil să se distanțeze de normele de fond ale UE. În al doilea rând, negocierea cooperativă, definită prin stabilirea unor politici comune bazate pe compromis reciproc.

Din punct de vedere conceptual, UE este adesea considerată un sistem de guvernanță pe mai multe niveluri, cu mai mulți actori, care implică instituțiile UE și statele membre ca unități constitutive. Politica externă a UE este, astfel, mai mult decât suma politicilor externe a celor 28 de state membre. Este, de asemenea, mai mult decât politica externă a instituțiilor UE. Aceasta cuprinde ambele dimensiuni, chiar dacă nu toate politicile externe naționale ale statelor membre ale UE se califică în mod necesar ca politica externă a UE.

1.2 Istoricul Politicii Externe a Uniunii Europene

Pentru a înțelege adevărata natură a politicii externe europene este necesar să parcurgem principalele momente din istoria Uniunii și impactul acestora asupra creării unei politici externe comune.

În martie 1948, Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles privind apărarea reciprocă.

În timpul negocierilor privind Planul Schuman (1950), care a constituit baza creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), au dominat preocupările privind o posibilă reînarmare germană. SUA au sugerat crearea unei structuri operaționale integrate în sfera Alianței Atlantice, în care o armată germană ar fi putut participa sub controlul direct american. Guvernul francez a respins această propunere și a oferit ca o alternativă așa-numitul Plan Pleven (1950), care urmărea crearea unei armate europene plasată sub controlul unui minister european al apărării. Soldații urmau să provină din țările participante, inclusiv Germania, însă statul german ar fi fost discriminat, întrucât viitorul armatei germane ar fi fost în întregime încorporat în armata europeană.

În mai 1952, Tratatul Comunității Europene de Apărare a fost convenit de către cele șase state membre ale CECO. Acesta urma să creeze o armată europeană comună și permitea reînarmarea Germaniei de Vest, însă doi ani mai târziu Adunarea Națională a Franței avea să respingă ratificarea tratatului.

Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) a diferit de planul Pleven și a propus o structură supranațională de-a lungul liniilor CECO. CEA implica, de asemenea, un anumit grad de integrare economică, necesară având în vedere că integrarea militară cerea o standardizare a capacităților industriale de război.

În octombrie 1954 a fost creată Uniunea Europei Occidentale (UEO) în baza Tratatului de la Bruxelles, și s-a extins pentru a include Italia și Germania de Vest. În anul următor, Germania de Vest a devenit membră NATO.

Drept consecință a eșecului CEA, Tratatul de la Roma nu a implicat politica externă. Cu toate acestea, Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene (CEE) a prevăzut un anumit grad de competență în relațiile externe ale CEE. Acestea au inclus un tarif comun de comerț exterior (ca o completare la uniunea vamală) și tranzacții externe; posibilitatea ca alte state să adere la CEE; crearea unei zone de liber schimb cu teritoriile franceze, belgiene, olandeze și italiene; și crearea unui Fond European pentru Dezvoltare.

Charles de Gaulle a jucat un rol foarte important în conturarea viitoarei politici externe comune a Uniunii. În noiembrie 1958, acesta a devenit primul președinte ales al Franței. De Gaulle a adoptat rapid măsurile financiare și monetare necesare pentru punerea în aplicare a pieței comune în Franța, însă avea un punct de vedere mai degrabă contradictoriu despre Europa și a rolului Franței în cadrul acesteia. Pe de o parte, el a vrut o „Europă Europeană”, capabilă de a contrabalansa Statele Unite și URSS. Pe de altă parte, era dornic să păstreze Europa ca „Europe des Etats” o comunitate în care statele membre își vor păstra suveranitatea națională deplină. Președintele francez a evitat în mod instinctiv orice schimbare instituțională spre o mai mare integrare europeană dar, în același timp, punea presiuni pentru o mai bună coordonare între cele șase state membre în domeniul politicii externe. În acest sens, în 1958, el a propus întâlniri periodice între miniștrii de externe ai statelor CEE, prima astfel de întâlnire având loc în ianuarie 1960. De Gaulle a reiterat sprijinul său pentru cooperarea europeană și necesitatea unor întâlniri la nivel de șefi de stat și de guvern, astfel că primul summit de acest gen a avut loc la Paris în februarie 1961 – precursorul Consiliului European.

În 1963, statele EEC au încheiat Convenția de la Yaoundé, un acord comercial între CEE și parte din fostele colonii franceze și belgiene din Africa (înlocuită în 1075 prin Convenția de la Lome și apoi în 2000 de către Acordul de la Cotonou).

În 1968, uniunea vamală pentru mărfuri a CEE a devenit funcțională, eliminând tarifele interne între cele șase state membre.

La summit-ul de la Haga din decembrie 1969, cei șase șefi de stat sau de guvern ai statelor membre le-au cerut miniștrilor de externe să studieze modalități de a realiza progrese în unificarea politică. Este vorba de ideile lui Pompidou, care implicau trei principii: finalizare, aprofundare și extindere. Mai exact, Pompidou cerea finalizarea pieței comune până la 1 ianuarie 1970, cu o atenție deosebită acordată finanțării Politicii Agricole Comune (PAC) prin intermediul resurselor Comunității; aprofundarea Comunității, în special domeniul politicii economice și monetare; și extinderea pentru a include Marea Britanie și alte țări, cu condiția ca Comunitatea să adopte o poziție comună înainte de începerea negocierilor.

În octombrie 1970, miniștrii de externe au aprobat raportul Luxemburg, care instituia Cooperarea Politică Europeană (CPE). Aceștia urmau să se întâlnească o dată la șase luni pentru a-și coordona pozițiile cu privire la problemele internaționale și pentru a cădea de acord asupra unor acțiuni comune, fiind ajutați de un comitet politic.

În iulie 1973, miniștrii de externe au căzut de acord asupra îmbunătățirii procedurilor Cooperării Politice Europene prin Raportul de la Copenhaga. Aceștia urmau să se întâlnească de cel puțin patru ori pe an; Comitetul politic se putea întruni ori de câte ori era necesar. Corespondenții europeni și grupurile de lucru ajutau la pregătirea lucrărilor Comitetului Politic, iar Comisia putea contribui prin puncte de vedere. Un an mai târziu, a luat naștere și Consiliul European.

În 1973 are loc și prima extindere a Comunității prin aderarea statelor Danemarca, Irlanda și Marea Britanie.

Pe 14 decembrie 1973, miniștrii de externe ai CEE au adoptat la Copenhaga Declarația privind Identitatea Europeană, al cărei obiectiv a fost definirea relațiilor CEE cu restul lumii și locul ocupat de aceasta în afacerile mondiale. Cele nouă state membre afirmau că „unificarea europeană nu este îndreptată împotriva nimănui, și nici nu este inspirată din dorința de putere. Dimpotrivă, cele nouă sunt convinse că de uniunea lor va beneficia întreaga comunitate internațională. (…) Cele nouă intenționează să joace un rol activ în afacerile mondiale și, astfel, să contribuie (…) la asigurarea că relațiile internaționale au o bază mai justă. (…). În vederea atingerii acestor obiective cele nouă ar trebui să definească progresiv poziții comune în domeniul politicii externe”. Ulterior s-au introdus noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În iunie 1979 a avut loc organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European (fosta Adunare Parlamentară, redenumită în 1962), iar în 1981 Grecia s-a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

În octombrie 1981 a fost adoptat Raportul de la Londra, printre măsurile aprobate regăsindu-se mecanismul de consultare de criză, în cadrul căruia oricare trei miniștri de externe puteau convoca o reuniune de urgență a cooperării politice europene în termen de 48 de ore. În cadrul întâlnirilor cu reprezentanții țărilor terțe, președinția putea fi însoțită de președintele anterior și cel viitor (Troica). Comisia a fost pe deplin asociată cu CPE.

În februarie 1986 a fost semnat Actul Unic European (AUE), care prevedea realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Titlul III prevedea că CPE poate discuta despre aspectele politice și economice ale securității. Era necesar ca CPE și relațiile externe ale CE să fie consistente, și a fost creat un secretariat CPE, cu sediul la Bruxelles. Statele membre aveau obligația de a se informa și consulta reciproc „pentru a se asigura că influența lor combinată este exercitată cât mai eficient posibil prin coordonarea, convergența pozițiilor și implementările de acțiune comună”.

Prin codificarea a ceea ce a fost neoficial stabilit de-a lungul anilor printr-o serie de texte și tratate, AUE a definit rolul Consiliului European, a Comisiei Europene și a Parlamentului în cadrul CPE. Un rol de conducere a i-a fost acordat primei instituții; posibilitatea de a asista în toate aspectele i-a fost atribuită celei de-a doua instituții; și dreptul minimal de a fi informat a fost acordat celei de-a treia instituții.

În 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht, înlocuind CPE cu Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), constituind cel de-al doilea pilon al Uniuni Europene. Tratatul a instituit o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul a introdus, de asemenea, o cetățenia europeană și a lansat Uniunea Economică și Monetară (UEM).

Declarația Petersburg din iunie 1992 acorda Uniunii Europei Occidentale obiectivul de a se implica în misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii, și sarcini de gestionare a crizelor, inclusiv de restabilire a păcii, așa numitele „Misiuni Petersburg”.

În 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care a adus mai multe reforme pilonului PESC. Votul majorității calificate urma să fie utilizat pentru a pune în aplicare strategiile comune ale Consiliului European, era creată funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC, era instituită o nouă planificare politică și de alertă rapidă, iar Uniunea putea lansa sarcinile Petersburg, puse în aplicare de către UEO. În cele din urmă, în 1999 Misiunile Petersburg au fost încadrate în structura UE.

În februarie 2001 statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa viza să sporească eficiența și legitimitatea instituțiilor UE și să pregătească UE pentru următoarea sa mare extindere.

În mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia., iar în anul 2007 au aderat Bulgaria și România.

În comunicarea din iunie 2006 denumită „Europa în lume – câteva propuneri practice pentru o mai mare coerență, eficiență și vizibilitate”, Comisia propunea o serie de direcții cu privire la acțiunea externă. În special, „succesul acțiunii externe a UE depinde de trei factori principali: în primul rând, un acord politic între statele membre cu privire la obiectivele care trebuie realizate prin intermediul UE. Acest lucru necesită un parteneriat puternic între instituțiile UE și un accent clar pe un număr limitat de priorități strategice, în acest caz Europa poate face diferența, mai degrabă decât prin dispersarea eforturilor. Aceasta este o condiție sine qua non; în al doilea rând, dacă instrumentele de politică disponibile sunt potrivite (…) și susținute cu resursele necesare, și prezintă avantaje clare; în al treilea rând, rolul și responsabilitățile instituțiilor UE și mediul juridic”.

În decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona, întrând în vigoare în decembrie 2009. Tratatul a creat o serie de noi actori în domeniul PESC, printre care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Pe lângă crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), tratatul a actualizat fosta Politică Externă de Securitate și Apărare, denumită de acum Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), parte integrantă din PESC.

Tratatul de la Lisabona este de o importanță vitală în dezvoltarea PESC și a PSAC. Printre elementele de noutate aduse prin Tratatul de la Lisabona amintim: crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), a Serviciului pentru Afaceri Externe, introducerea clauzei de apărare reciprocă sau introducerea unei cooperări structurate permanente.

Conform versiunii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană, competența Uniunii în materie de PESC include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare care poate conduce la o apărare comună. Uniunea desfășoară politica externă și de securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor care definesc: (i) acțiunile care trebuie întreprinse de Uniune; (ii) pozițiile care trebuie luate de Uniune; (iii) modalitățile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la punctele (i) și (ii); și (c) prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.

În ceea ce privește PSAC, aceasta face parte integrantă din PESC, asigurând Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. UE poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capabilitățile furnizate de statele membre.

Conform Tratatului privind Uniunea Europeană, UE definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, în scopul: (a) apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securității, a independenței și integrității sale; (b) consolidării și sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional; (c) menținerii păcii, prevenirii conflictelor și consolidării securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; (d) promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; (e) încurajării integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional; (f) participării la elaborarea unor măsuri internaționale pentru conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; (g) acordării de asistență populațiilor, țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; și (h) promovării unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică și pe o bună guvernare globală.

Tratatul de la Lisabona a introdus o serie de inovații, precum postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, crearea SEAE și o abordare cuprinzătoare a conflictelor externe și a crizelor, inovații care au reprezentat încercarea clară de rectificare a deficiențelor Uniunii. Aceste reforme s-au bazat pe înțelegerea că Europa poate avea beneficii numai prin uniunea celor două componente ale politicii sale externe, statele membre și instituțiile. Cu toate acestea, factorii care au împiedicat eforturile de politică externă ale UE în trecut nu s-au schimbat în mod semnificativ, iar prezența continuă a acestor factori explică în mare parte dificultățile în implementarea noilor prevederi ale Tratatului de la Lisabona.

Dificultățile Uniunii Europene în implementarea Tratatului de la Lisabona își au baza în reticența statelor membre de a-și transfera atribuțiile de politică externă către Uniune. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre evită să riște să își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă se conturează și se exercită la nivel supranațional. În cele ce urmează vor fi prezentate componentele interguvernamentale și cele supranaționale ale Uniunii, în ce măsură politica externă a Uniunii Europene este afectată de intersectarea dintre interguvernamentalism și supranaționalism și, de asemenea, în ce măsură Uniunea poate fi considerată un actor internațional unitar.

1.3 Instituțiile Uniunii Europene: între Interguvernamentalism și Supranaționalism

Uniunea Europeană nu este „nici un stat, nici un actor non-statal … nici o organizație internațională convențională, și nici un regim internațional”. UE este considerată ca fiind „oarecum dincolo de relațiile internaționale, într-un fel de cvasi-stat sau federație inversată, sau într-un alt mod de exprimare”, în care interguvernamentalismul și supranaționalismul există simultan.

Potrivit lui Walter Hallstein, unul dintre motivele pentru crearea Comunității Europene a fost de a permite Europei să joace pe deplin un rol în afacerile mondiale. Era vital pentru Comunitate ca aceasta să fie în măsură să vorbească cu o singură voce și să acționeze ca un singur actor în relațiile economice cu restul lumii.

Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-au atribuit competențe clasificate în trei mari grupe, denumite în mod obișnuit „piloni”: cel dintâi pilon era constituit din Comunitățile Europene, în cadrul cărora competențele care făcuseră obiectul unui transfer de suveranitate a statelor membre în domeniile aflate sub incidența tratatului erau exercitate de instituțiile comunitare; al doilea pilon era format din politica externă și de securitate comună; iar al treilea pilon era constituit din cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. În cazul pilonilor II și III se instituia o cooperare de tip interguvernamental, care utiliza instituțiile comune și care era dotată cu anumite elemente supranaționale, în special asocierea Comisiei Europene și consultarea Parlamentului European.

Perioada de după semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost caracterizată printr-o expansiune a sferei de activitate a Uniunii Europene. In aceasta perioada post-Maastricht, UE nu numai că a trecut de la piața unică la uniunea monetară și s-a extins de la 15 la 28 de membri, dar a crescut, de asemenea, implicarea sa în guvernarea socio-economică și în domeniul justiției și afacerilor interne. UE are acum o politică externă și de securitate comună, reprezentantul său propriu de politică externă și un serviciu diplomatic european. Practic, toate aspectele politicii guvernamentale în Europa de astăzi sunt modelate de UE.

Înființată în 1993, politica externă și de securitate comună a UE (PESC), le permite statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Rolul PESC este de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional; de a promova cooperarea internațională; de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.

Tratatul de la Amsterdam a instituit un proces decizional mai eficient în cadrul PESC, iar în 1999 a fost instituită funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC.

În urma eforturilor constante în vederea integrării foștilor piloni II și III în structura Uniunii, Tratatul de la Lisabona a extins procesul decizional supranațional, incluzând al treilea pilon (justiție și afaceri interne), și a introdus un cadru instituțional coerent pentru politica externă și de securitate, care cuprinde inovații importante, precum numirea pe termen lung a președintelui Consiliului European și funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Uniunea este competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.

După Lisabona, competențele Uniunii au fost clasificate în competențe exclusive, partajate, de sprijinire și speciale.

Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună.

Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale: piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni cuprind următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industria; cultura; turismul; educația, formarea profesională, tineretul și sportul; protecția civilă; cooperarea administrativă.

PESC face obiectul aplicării unor norme și proceduri speciale. Aceasta este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Politica externă și de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Structura care adoptă deciziile finale privind politica externă este Consiliul European, alături de președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de Securitate.

Consiliul European, instituție de orientare interguvernamentală formată din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, furnizează impulsul necesar pentru dezvoltarea Uniunii Europene și prevede orientările politice generale. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European se întrunește de cel puțin două ori pe semestru. Președintele are un mandat de 30 de luni, care poate fi reînnoit o dată. În mod normal, Consiliul European ia decizii în unanimitate. Totuși, acesta ia decizii cu majoritate calificată în privința multor numiri importante (în special în ceea ce privește președintele său, alegerea candidatului la funcția de președinte al Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene). Consiliul European a fost eficace în adoptarea orientărilor generale de acțiune a Uniunii și, de asemenea, în depășirea impasului produs în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar. Dar componența sa interguvernamentală și procedurile de luare a deciziilor pot reduce dezvoltarea federală a integrării europene în general, putând chiar periclita realizările la nivel supranațional ale sistemului comunitar.

Consiliul Uniunii Europene este, din nou, o instituție europeană interguvernamentală. Pe de altă parte, faptul că unele decizii ale Consiliului nu se adoptă prin unanimitate, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de parlamentele naționale și că unele decizii ale Consiliului generează drepturi și obligații directe pentru statele membre, determină ca Uniunea să fie ceva mai mult decât o organizație internațională clasică.

Statele membre se pun de acord în cadrul Consiliului European și Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul de politică externă și de securitate în vederea definirii unei abordări comune. Înainte de a întreprinde orice acțiune pe scena internațională sau de a-și asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European sau al Consiliului.

Consiliul și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigură unitatea, coerența și eficiența acțiunii. Prin formațiunea Afaceri Externe, Consiliul adoptă măsurile necesare pentru punerea în aplicare a PESC. Consiliul reunește miniștrii afacerilor externe, ai apărării, ai dezvoltării și ai comerțului din toate statele membre, fiind prezidați de Înaltul Reprezentant.

Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate este responsabil de coordonarea și implementarea PESC și PSAC, fiind ajutat de Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Înaltul Reprezentant este, de asemenea, vice-președintele Comisiei Europene, având următoarele atribuții: conduce politica externă în numele UE; coordonează instrumentele de politică externă ale ca vice-președinte al Comisiei Europene; realizează consensul între cele 28 de țări ale UE și prioritățile lor, inclusiv prin întâlniri lunar între miniștrii de externe ai UE, pe care le prezidează; participă la întâlniri periodice între liderii țărilor UE în cadrul Consiliului European; reprezintă UE în forurile internaționale; conduce Agenția Europeană de Apărare și Institutul UE pentru Studii de Securitate.

Aspectul principal al rolului și responsabilităților Înaltului Reprezentant desemnat consolidează opinia că, în materie de politică externă, luarea deciziilor depinde de interesele individuale ale statelor. Poziția Înaltului Reprezentant a fost, de asemenea, văzută ca o modalitate eficientă de a satisface preferințele guvernelor naționale, fiind în mod obișnuit asociat cu un instrument de negocieri între instituții supranaționale și state membre.

Un aspect esențial al activității SEAE este capacitatea sa de a lucra îndeaproape cu ministerele de externe și de apărare ale celor 28 de state membre și cu celelalte instituții ale UE, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul UE. SEAE are, de asemenea, o relație de lucru strânsă cu Organizația Națiunilor Unite și alte organizații internaționale. În prezent, SEAE dispune de 141 de delegații, care joacă un rol vital în reprezentarea UE și a cetățenilor săi. Acestea sunt responsabile față de toate domeniile de politică ale relației dintre UE și țara gazdă – fie ele politice, economice, comerciale sau cu privire la drepturile omului și în construirea de relații cu partenerii din societatea civilă. În plus, delegațiile analizează și raportează cu privire la evoluțiile politice din țara lor gazdă. Un aspect fundamental al unei delegații este rolul său diplomatic public, care constă în sporirea vizibilității, conștientizării și înțelegerii UE.

Declarația cu privire la PESC subliniază faptul că dispozițiile Tratatului privind UE referitoare la politica externă și de securitate comună, inclusiv crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și instituirea SEAE, nu aduc atingere responsabilităților statelor membre, în forma lor actuală, în ceea ce privește formularea și exercitarea politicii lor externe și nici modului în care acestea sunt reprezentate în țări terțe și în cadrul organizațiilor internaționale. Dispozițiile care reglementează politica de securitate și de apărare comună nu aduc atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre.

Comisia Europeană, instituție europeană supranațională care este considerată brațul executiv al UE, este susținută cu resurse financiare și umane substanțiale, dezvoltându-și progresiv intervențiile externe în multe domenii, cum ar fi comerțul, dezvoltarea, asistența umanitară, drepturile omului, și, mai recent, politica de vecinătate, schimbările climatice și energia. Dinamismul Comisiei Europene în domeniul afacerilor externe a provocat un efect suplimentar: a promovat imaginea Uniunii ca o putere soft, care acționează prin influență și standarde, mai degrabă decât prin instrumentele diplomatice tradiționale ale realpolitik. Se poate ridica întrebarea dacă proiecția puterii soft a UE a fost provocată mai mult de lipsa capabilităților caracteristice puterii hard, de afirmarea clară a voinței politice. Oricare ar fi cauza, această tendință a consolidat divizia structurală a afacerilor externe europene. Acest lucru a făcut dificilă obținerea unei dimensiuni comprehensive a acțiunii UE.

Nu în ultimul rând, Parlamentul UE, din nou instituție europeană supranațională, are un rol limitat în procesul decizional privind politica externă a Uniunii. Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să consulte și să informeze periodic Parlamentul cu privire la PESC. Parlamentul participă la PESC prin comisii de specialitate și delegații parlamentare (precum Delegația pentru relațiile cu Peninsula Arabică, Delegația pentru relațiile cu țările din Asia de Sud, etc.).

În ciuda rolului său oficial limitat în luarea deciziilor privind politica externă, Parlamentul a sprijinit conceptul PESC încă de la începuturile sale. În plus față de dialogul politic, Parlamentul își exercită autoritatea prin procedura bugetară având, de asemenea, un rol important în monitorizarea, negocierea și punerea în aplicare a acordurilor internaționale. Este necesară aprobarea parlamentară înainte ca Consiliul să poată încheia astfel de acorduri.

În cadrul PESC, statele membre ale UE sunt actorii dominanți, fiind un proces interguvernamental de luare a deciziilor, cu un rol marginal pentru Comisia Europeană și Parlamentul European.

Nu numai că PESC este o formă unică de cooperare internațională, aceasta este, de asemenea, o formă unică de cooperare europeană. Totuși, „nu este la fel de unică” ca și Uniunea în sine. Cu alte cuvinte, instituțiile supranaționale, procedurile de luare a deciziilor și caracterul juridic majoritar pe care se bazează teoria integrării tradiționale nu sunt prezente în PESC.

PESC este adesea descrisă ca un exemplu de cooperare interguvernamental. După cum afirma Jørgensen, „interguvernamentalismul implică în mod obișnuit că statele membre continuă să controleze procesul de luare a deciziilor”.

În principiu, designul instituțional al PESC, cu cerința sa de unanimitate și lipsa obligațiilor legale, protejează interesele naționale ale membrilor săi.

Este firesc ca atunci când se analizează cooperarea politică externă europeană să se ia ca punct de plecare natura sa interguvernamentală. Principalele caracteristici ale cadrului politicii externe comune inițiale – cadrul instituțional separat, excluderea instituțiilor supranaționale autonome, consensul în luarea deciziilor, absența mecanismelor de angajament și de punere în aplicare din punct de vedere juridic – sunt încă prezente în dispozițiile PESC. Deși separarea instituțională inițială a politicii externe comune a fost relaxată oarecum de-a lungul anilor, în principal prin codificarea treptată a practicii informale, structura pe piloni din Tratatul UE a depus mărturie la dorința persistentă a majorității statelor membre de a rezista la orice supranationaționalizare formală a politicii externe. Astfel, „la nivelul raționamentului formal pare dificil să fie pus la îndoială interguvernamentalismul PESC”.

PESC a evoluat de la o simplă politică declarativă, prin poziții comune exprimate de către statele membre privind aspecte ale situației internaționale, la o politică mai activă prin operațiuni comune, incluzând și posibilitatea utilizării forței.

UE intervine în toate zonele majore de conflict prin inițierea de misiuni civile și operațiuni militare. Printre obiectivele acestor misiuni, parte a PESC, se regăsesc menținerea păcii, prevenirea și gestionarea conflictelor, securitatea internațională, respectarea drepturilor omului. În acest context, putem aminti misiunile în desfășurare EUBAM RAFAH și EUPOL COPPS (teritoriile palestiniene, inițiate în 2005, respectiv 2006), EUFOR ALTHEA (în Bosnia și Herțegovina, inițiată în 2004), EUTM Mali (inițiată în 2013), EUCAP SAHEL (Nigeria, inițiată în 2012), EUBAM Libia (inițiată în 2013), EUMM Georgia (inițiată în 2008), EULEX Kosovo (inițiată în 2008, cea mai mare misiune civilă lansată de către Uniune, asistând Kosovo în instaurarea statului de drept prin monitorizare, îndrumare și consiliere) sau EUAM (Ucraina, inițiată în 2014). Prin susținerea negocierilor de pace, atât în cazul conflictelor naționale, cât și internaționale, Uniunea s-a implicat, de exemplu, în medierea conflictelor naționale din Georgia în 2008, și are calitatea de mediator în cadrul Dialogului Belgrad-Pristina.

În plus, misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie la formularea și la punerea în aplicare a abordării comune a politicii externe și de securitate.

Lansată în 1970, politica externă comună a Europei a ajuns, într-o oarecare măsură, la maturitate. Pentru că încercările anterioare de a introduce cooperarea în domeniul politicii externe a eșuat, politica externă comună a fost lansată în mod deliberat cu ambiții foarte modeste. Aceasta s-a dezvoltat de-a lungul anilor, incluzând mai multe domenii de politică, și încă mai multe module au fost adăugate la infrastructura instituțională. Atunci când politica de apărare a fost inclusă în dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, aceasta a devenit, cel puțin în principiu, o instituție de politică externă atotcuprinzătoare.

După adoptarea unei politici externe comune, relațiile Uniunii Europene cu statele non-membre s-a schimbat radical. În primul rând, în ceea ce privește SUA, relațiilor bilaterale tradiționale ale statelor europene cu SUA le-a fost adăugată o componentă UE-SUA, ceea ce înseamnă că relațiile cu SUA începeau să fie dezvoltate din ce în ce mai mult prin intermediul unor poziții comune europene. Apoi, relațiile UE cu ceea ce a fost cunoscut anterior ca Europa de Est și Uniunea Sovietică au fost profund reexaminate. După Summit-ul de la Copenhaga din iunie 1993, politicile adresate statelor Europei de Est au fost transformate într-o perspectivă asupra extinderii Uniunii Europene. Un pact de stabilitate a fost proiectat pentru a de-escalada potențialele conflicte în părțile centrale și de est ale Europei. În plus, extinderea spre Est poate fi privită ca o inițiativă uriașă privind creșterea semnificației politicii externe. În al treilea rând, relațiile Europei cu țările în curs de dezvoltare au fost încă de la începutul politicii externe comune o caracteristică importantă a relațiilor externe ale Europei, marcată în special de semnarea Acordului de la Cotonou în luna iunie a anului 2000.

În ciuda dezvoltării ulterioare a politicii externe comune a Uniunii, în fond statele membre păstrează în continuare cele mai multe drepturi și puterile suverane. Votul în unanimitate este necesar pentru toate deciziile de politică externă, iar statele membre UE își păstrează atât reprezentările naționale în cadrul organizațiilor internaționale, cât și capacitățile militare la nivel național.

Legitimitatea politică este ancorată la nivel național. Politica externă, în special, se bucură de o puternică asociere cu funcția executivă a guvernului național. Politica externă a UE trebuie să includă, prin urmare, instinctele interguvernamentale puternice și practicile sociale derivate din statele sale membre. Acesta este motivul pentru care consolidarea poziției Înaltului Reprezentant și crearea Serviciului de Acțiune Externă au provocat în mod simbolic tradiții centrice de stat ale diplomației.

Comunitatea Europeană s-a dezvoltat ca un experiment unic. Expresia unui „acord de integrare regională” poate fi folosită pentru a caracteriza Uniunea. Contrar statelor, aceasta nu beneficiază de așa-numitul monopol de constrângere legitim pe teritoriul său. Nu are nici poliție, nici armată proprie și se bazează pe lege în vederea atingerii obiectivelor sale. Aceasta, prin urmare, a construit un ordin juridic; promovează statul de drept în alte organizații internaționale; dezvoltă democrația în structura sa internă; proiectează în mod natural valorile sale în relațiile sale cu alte state și organizații internaționale; și funcționează ca un „stabilizator” în special pentru vecinii săi.

Uniunea Europeană a fost construită pe mitul că se reunește un popor cu un singur destin comun – o „uniune tot mai strânsă”, în cuvintele Tratatului de la Roma din 1957. Se descoperă acum că diferențele regionale și naționale nu s-au estompat și că europenii consideră și acționează în moduri foarte diferite unii față de alții. De exemplu, punctul de vedere britanic privind rolul statului este foarte diferit de viziunea franceză. Conceptul grecesc sau italian al legii este foarte diferit de cel al Suediei sau Danemarcei. Se poate afirma că această lipsă de unitate stă la baza problemelor economice și politice ale continentului.

Potrivit generalului de Gaulle, politica externă rezultă din cele trei pârghii ale suveranității: diplomația pe care o exprimă, sprijinul armatei și poliția. Diplomația și războiul sunt prin excelență de competența statului, inima suveranității, expresia relațiilor internaționale westfaliene. Așa cum demonstrează intervențiile militare ale Franței în Africa, vicisitudinile politicii externe a Ucrainei între Europa și Rusia, precum și dezvoltarea în politica iraniană, ordinea westfaliană nu și-a pierdut din relevanță.

Mediul politic al Uniunii Europene este puternic caracterizat printr-o cerere omniprezentă pentru acțiuni colective în ceea ce privește politica externă și de securitate, atât din partea guvernelor naționale, precum și din partea Parlamentului și Comisiei. Cu toate acestea, UE nu a reușit să satisfacă aceste cerințe și, prin urmare, a dus politici externe ineficiente și ambivalente. Prin urmare, prezența unei orientări ambivalente a politicii externe și de securitate poate fi justificată prin bazele instabile și ineficiente ale PESC și PSAC, prin absența cooperării statelor membre și prin tendința către procese interguvernamentale de luare a deciziilor în aceste domenii.

În domeniul politicii externe și de securitate comună, precum și în mai multe alte domenii, cum ar fi cooperarea consolidată, numirile în anumite funcții și revizuirea tratatelor, procedura de luare a deciziilor este diferită de aceea care prevalează în procesul decizional la nivel supranațional, îndeosebi de legislația europeană. Caracteristica predominantă în aceste domenii o constituie o componentă mai puternică de cooperare interguvernamentală și de participare a statelor membre.

Coexistența, în cadrul UE, a două paradigme de integrare – interguvernamentalism și supranaționalism – se explică prin faptul că mereu au fost două forțe opuse în procesul de integrare europeană: „federaliștii” care doreau o avansare cât mai grabnică a integrării și „naționaliștii” care preferau mai mult cooperarea interguvernamentală în loc de integrare.

Realizarea unei politici externe, de securitate și apărare de comună constituie un obiectiv fundamental pentru proiectul federalist. Aceste politici sunt în general rezervate pentru guvernul central, federația având nevoie de controlul final asupra instrumentelor de securitate în scopul de a exclude un conflict între unități.

Statele membre au nevoie de o viziune comună asupra rolului și a intereselor Europei afacerile internaționale, iar Uniunea trebuie să se considere o putere geopolitică ce are propriile interese. După cum se afirma și în cadrul Comisiei Europene, „UE are nevoie de o politică externă comună puternică pentru a răspunde eficient la provocările globale, inclusiv la crizele din vecinătatea sa, pentru a-și proiecta valorile și pentru a contribui la pacea și prosperitatea în lume”.

Uniunea se confruntă constant cu provocări geopolitice în vecinătatea sa din ce în ce mai instabilă, astfel că acțiunile concertate ale statelor membre sunt de o importanță vitală în asigurarea securității europene. Relațiile Uniunii cu Rusia sunt extrem de ilustrative atât în ceea ce privește atât eficiența politicii externe comune europene, cât și în ceea ce privește nevoia Uniunii de a avea o astfel de politică.

2. Studiu de Caz: Politica Externă a Uniunii Europene cu privire la Rusia

2.1 Relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia. Problematica Vecinătății Comune

Începutul cooperării dintre Rusia și Uniunea Europeană este reprezentat de anul 1997, când cele două au semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare. Alte momente importante în relațiile UE-Rusia sunt reprezentate de adoptarea Strategiei Comune a Uniunii Europene privind Rusia (1999), a Strategiei pe Termen Mediu a Uniunii Europene (1999), valurile de extindere ale Uniunii Europene (2004, 2007, 2013), adoptarea Politicii Europene de Vecinătate, Revoluția Portocalie (2004), Războiul din Georgia (2008) sau Summit-ul de la Vilnius (2013).

Primul acord important încheiat între UE și Rusia după încheierea Războiului Rece a fost Acordul de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia (APC), în vigoare din 1997.

În anii nouăzeci, Rusia a avut o putere militară incredibilă, dar s-a situat în spatele economiei statelor occidentale. Pentru Rusia, era necesar să înceapă revitalizarea și modernizarea economiei sale, chiar dacă ideologia trebuia să fie schimbată. Totuși, concesiunea făcută de către Rusia în APC nu erau obligatorie. Astfel, a fost în curând evident că reformele interne create de conducerea Federației Ruse nu urmau să fie realizate după un model european. Reticența Moscovei a derivat dintr-o dorință de a controla ritmul reformei și de a proteja anumite sectoare ale economiei.

În 1999, Consiliul European a adoptat la Strategia comună a Uniunii Europene privind Rusia, care avea rolul de a extinde APC, stabilind noi obiective de viitor pentru relațiile UE – Rusia. Au fost identificate patru puncte majore: consolidarea democrației, integrarea Rusiei în zona economică și socială europeană, consolidarea dialogului UE-Rusia, combaterea comună a criminalității transfrontaliere (crimă organizată, spălare de bani, imigrare ilegală, trafic de droguri etc.).

În decembrie 1999, Vladimir Putin, pe atunci prim-ministru al Rusiei, a prezentat Strategia pe termen mediu pentru dezvoltarea relațiilor dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană (2000-2010). Moscova a precizat în strategie că Rusia este pregătită pentru o cooperare mai strânsă cu UE, dar își va urmări în continuare propriile interese în ceea ce privește statele CSI.

La Summit-ul UE-Rusia de la Sankt Petersburg, din mai 2003, liderii europeni și ruși au decis crearea și îmbunătățirea a patru domenii de politică: economie și mediu; libertate, securitate și justiție;  securitate externă; cercetare și educație.

Pe 16 aprilie 2003, UE a decis cel mai mare val de extindere, astfel că din 2004 zece noi state au devenit membre ale Uniunii. Această extindere a avut loc în principal în Europa Centrală și de Est, Kaliningrad devenind o enclavă în interiorul Uniunii.

Pe 12 mai 2004, la doar câteva zile după finalizarea extinderii, UE a adoptat o nouă strategie: Politica europeană de vecinătate (PEV). PEV a fost adoptată datorită noii expansiuni, adresându-se celor trei noi vecini ai UE, Ucraina, Belarus și Moldova.

Din punct de vedere neorealist, PEV poate fi considerată un instrument al politicii externe imperialiste. „Există o utilizare strategică a normelor (promovarea democrației, a drepturilor omului, logica de piață) și retorica de parteneriat simetric, dar foarte puține care să aibă de fapt ca rezultat o restructurare a prezentului model ierarhic de interacțiune, ceea ce sugerează relevanța imperialismului soft”. În plus, UE și Rusia sunt într-o competiție directă pentru a câștiga influența în statele din PEV: „există o suprapunere completă între Rusia în imediata vecinătate și vecinătatea estică a UE”.

PEV se aplică în cazul următoarelor țări: Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Moldova, Maroc, Palestina, Siria, Tunisia și Ucraina. PEV se bazează pe democrație, pe respectarea statului de drept și pe respectarea drepturilor omului și este o politică bilaterală între UE și fiecare țară parteneră, îmbogățită de inițiativele de cooperare regională: Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana. PEV este distinctă de procesul de extindere, însă nu aduce atingere modului în care relațiile dintre țările vecine și Uniune pot evolua în viitor. În 2011, UE a revizuit PEV și a consolidat accentul pus pe promovarea democrației profunde și sustenabile și dezvoltarea economică favorabilă includerii, ca reacție la evoluțiile din țările arabe.

PEV se bazează foarte mult pe planuri de acțiune bilaterale. Planurile de acțiune ale PEV reflectă nevoile, interesele și capacitățile UE și ale fiecărui partener, urmărind să dezvolte societăți democratice, echitabile din punct de vedere social și favorabile incluziunii, să promoveze integrarea economică și să îmbunătățească circulația transfrontalieră a persoanelor. PEV se bazează pe acordurile juridice în vigoare între UE și partenerii săi – acordurile de parteneriat și cooperare (APC) și acordurile de asociere (AA), încheiate mai recent.

Rusia a criticat inițial PEV pentru că era întemeiată pe normele și condițiile impuse de UE, pe care statul rus le-a respins în propria sa relație cu UE în mod clar. Revoluțiile din statele ex-sovietice au declanșat semnale de alarmă în Rusia, semnalizând o pierdere de influență în sfera post-sovietică și asertivitatea occidentală în regiune. Astfel, PEV a ajuns să fie văzută ca o intruziune în imediata vecinătate a Rusiei.

Parteneriatul estic (PaE) a fost constituit pentru a „aduce la un nivel superior” relațiile UE cu majoritatea vecinilor săi din est: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. PaE, aprobat în 2008 și inaugurat în 2009, se bazează pe PEV. Principalul obiectiv al PaE este „accelerarea asocierii politice și aprofundarea integrării economice” dintre UE și vecinii săi din est. Nivelul de integrare și cooperare reflectă angajamentul fiecărei țări partenere față de valorile, standardele și structurile europene, precum și progresele realizate în acest sens. Parteneriatul vizează să promoveze democrația și buna guvernanță, să consolideze securitatea energetică, să sprijine reformele sectoriale (inclusiv în domeniul protecției mediului), să încurajeze contactele interpersonale, să sprijine dezvoltarea economică și socială și să ofere finanțare suplimentară pentru proiecte de reducere a dezechilibrelor socio-economice și de creștere a stabilității.

Acțiunile multilaterale ale PaE se bazează pe patru platforme tematice: democrație, bună guvernanță și stabilitate; integrare economică și convergența cu politicile UE; securitate energetică și contacte interumane. Au fost lansate, de asemenea, inițiative emblematice care includ: un program integrat de administrare a frontierelor; un instrument pentru întreprinderile mici și mijlocii; piețe regionale de electricitate și eforturi de îmbunătățire a eficienței energetice, de utilizare crescută a surselor regenerabile de energie, de promovare a bunei guvernanțe în materie de mediu și de prevenire, pregătire și mobilizare în caz de dezastre naturale sau provocate de om.

PaE a oferit statelor partenere acces fără taxe pe piața unică a UE, în schimbul adoptării legislației comerciale a UE. Parteneriatul a fost, de asemenea, menit să reafirme angajamentul UE față de țările din Europa de Est și Caucazul de Sud după războiul dintre Rusia și Georgia din august 2008 și disputa gazelor dintre Rusia și Ucraina din ianuarie 2008.

Ucraina a fost mult timp privită drept pivotul PaE. Față de celelalte cinci state, Ucraina deține o populație și o suprafață mult mai mare, suprafață situată între Rusia și frontierele estice ale UE. Istoria țării este strâns legată de Rusia, fapt ce a complicat etapele parcursului Ucrainei către Uniune.

Rusia a văzut în Parteneriatul Estic o încercare de a integra toate țările CSI în UE. În 2009, președintele rus Medvedev a pus la îndoială în mod public intențiile UE, întrebându-se dacă inițiativa Uniunii nu cumva este împotriva Rusiei.

Inițiativa PaE nu a ajutat Rusia în abandonarea îngrijorărilor privind extinderea spre est a UE, chiar dacă nu avea dimensiunea militară a NATO. Putin a numit Parteneriatul Estic „o alternativă la extinderea NATO spre est”, și ministrul de externe rus Serghei Lavrov a acuzat UE că încearcă să creeze o nouă „sferă de influență“ în curtea Rusiei. Deoarece unul dintre obiectivele principale ale PaE a fost de a construi conducte de gaz, ocolind Rusia, pentru a asigura securitatea energetică pentru țările partenere, unii experți spun că nu este surprinzător faptul că Moscova a perceput acest proiect ca o amenințare directă la adresa intereselor sale economice.

Inițiativa Parteneriatului Estic implică o aliniere juridică masivă cu acquis-ul UE în cadrul Acordurilor de Asociere, care necesită adoptarea de mai mult de 300 de directive și regulamente ale UE, inclusiv cea mai mare parte acquis-ului comunitar în domeniul comerțului UE.

UE nu a exclus sau neglijat Rusia. Rusia a fost cea care, din propriile sale motive, a optat să nu fie parte a politicilor de vecinătate ale UE, așa cum au început să se dezvolte. Cu toate acestea, UE a acceptat dorința Rusiei de a fi tratată ca un caz separat și relațiile dintre cele două s-au concentrat pe dezvoltarea a celor patru spații comune, așa cum se prevedea la summit-ul de la Sankt Petersburg din 2003. La Moscova, în 2005, s-a ajuns la un acord privind spațiul economic comun, spațiul comun de libertate, securitate și justiție, spațiul comun de securitate externă, și spațiul comun de cercetare și educație. Cu toate acestea, divergențele au început să apară în curând, ca urmare a evoluției politicilor din țările învecinate. După Revoluția Portocalie din 2004, Ucraina și-a exprimat dorința de a dezvolta relații mai strânse cu UE, în special în domeniul comerțului. Apoi, proclamarea independenței Kosovo și problema extinderii NATO au dus la divergențe de opinii clare între Kremlin și Occident.

Războiul Rusiei cu Georgia din 2008 a provocat o fază distinctă în relațiile dintre Rusia și UE. Acordul de Parteneriat și Cooperare cu Rusia, din 1994, a expirat în 2007, iar după evenimentele din Georgia, lansarea discuțiilor de înlocuire a acordului a fost amânată. Cu toate acestea, pauza a durat doar câteva luni, iar în 2009 cele mai multe aspecte ale relațiilor ruso-europene au început să se îmbunătățească. Negocierile cu privire la așa-numitul acord nou au fost începute, iar la summit-ul de la Stockholm, din noiembrie 2009, au început discuțiile privind un Parteneriat pentru Modernizare, care a fost lansat oficial la summit-ul de la Rostov din iunie 2010. Discursul din interiorul Rusiei în această perioadă a fost foarte mult concentrat pe nevoia de modernizare economică, iar relațiile cu UE au fost considerate importante în acest sens, din moment ce UE este mai important partener economic al Rusiei.

În același timp, factorul rus a fost un impediment extern major pentru politicile UE în vecinătate. Rusia a căutat să contracareze aprofundarea relațiilor UE în regiune anunțând planurile de a forma o Uniune Eurasiatică. O uniune vamală organizată cu Kazahstan și Belarus a fost creată în 2011, când prim-ministrul Putin a anunțat planurile de a promova integrarea economică și politică mai profundă între Rusia și alte foste republici sovietice, începând din ianuarie 2015. Acordurile de asociere cu UE se opun posibilității ca membrii PaE să participe la proiecte de integrare economică cu Rusia.

În contextul relațiilor UE-Rusia, este important de menționat că există o interdependență energetică între cele două. UE importă peste jumătate din energia de care are nevoie (53% în 2013) și este puternic dependentă de Rusia ca furnizor lider de combustibili fosili (31% din gaz, 26% din cărbune și 32% din importurile de țiței). Gradul de dependență variază considerabil, de la aproape 100% pentru țările care sunt punct de vedere geografic sau istoric apropiate de Rusia (Finlanda, țările baltice; Bulgaria), la mult mai puțin pentru altele, cum ar fi Spania și Regatul Unit. Dependența energetică este reciprocă, combustibilii fosili reprezentând aproximativ 70% din exporturile Rusiei și jumătate din bugetul guvernului său federal. Având în vedere prețul mic, abundența și transportabilitatea resurselor de cărbune și petrol, livrările rusești ale acestor combustibili ar fi relativ ușor de înlocuit pentru țările UE. În schimb, gazul este de obicei livrat prin conducte care necesită investiții mari și ani de dezvoltare, ceea ce face dificilă schimbarea furnizorilor pe termen scurt. Disputele recurente dintre Rusia și Ucraina, precum și întreruperile aprovizionării (2006, 2009, 2014) ridică întrebări cu privire la fiabilitatea aprovizionării cu gaze naturale rusești. Găsirea de alternative la gazul rusesc nu este ușoară pentru UE. Algeria este vulnerabilă la amenințări de securitate, noua conductă din Azerbaidjan nu va fi finalizată până în 2020 și chiar și atunci va avea doar o capacitate limitată, iar Norvegia (al doilea cel mai mare furnizor al UE) nu poate produce suficient pentru a înlocui complet gazul rusesc. Totuși, deoarece conducta Nord Stream a devenit operațională în 2012, doar jumătate din exporturile de gaze rusești către Europa (16% din consumul total european) tranzitează prin Ucraina, fapt ce a redus impactul potențial al unui litigiu ruso-ucrainean privind livrările de gaze.

Până la criza din Ucraina, Rusia era considerată un „partener strategic” al UE, iar natura multidimensională a relației a fost reflectată în numeroase domenii de cooperare, inclusiv în domeniul comerțului, energiei și al chestiunilor internaționale, cum ar fi combaterea terorismului, neproliferarea și procesul de pace din Orientul Mijlociu. În ultimii ani, problematica vecinătății comune a devenit un motiv important de fricțiuni între UE și Rusia.

2.2 Răcirea Relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia. Criza din Ucraina

Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost divizată în două părți, partea vestică fiind sub controlul Austro-Ungariei, iar cea estică sub controlul Imperiului Rus. După încheierea primului Război Mondial, teritoriul ucrainean a fost împărțit între Polonia și URSS. În 1954, Crimeea, care până atunci era o regiune a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, a fost transferată sub control ucrainean. În urma prăbușirii URSS, Ucraina și-a declarat independența, pe 24 august 1991.

Un eveniment important în relațiile dintre UE și Ucraina a fost adoptarea, în decembrie 1999, a Strategiei comune a UE privind Ucraina. Cel mai important aspect în strategia comună este recunoașterea, de către UE, a aspirațiilor europene și a alegerii europene a Ucrainei, deși Ucraina nu a fost recunoscută în Strategie ca stat candidat pentru aderarea la UE. Parteneriatul strategic cu Ucraina a fost considerat un factor vital pentru asigurarea păcii, prosperității și stabilității în Europa. Strategia comună a definit următoarele obiective de parteneriat strategic: susținerea procesului de transformări democratice și economice din Ucraina; soluționarea problemelor comune de pe continentul european; susținerea cooperării dintre Ucraina și UE în contextul extinderii Uniunii.

În urma prăbușirii regimurilor comuniste din Europa, în fostele state ex-sovietice a apărut o tendință către democratizare. Revoluția din Serbia din 2000 a fost prima încercare de democratizare, declanșând reforme democratice în statele post-comuniste în special în Georgia, Ucraina și Kârgâzstan. Caracteristicile comune ale acestor state au fost mai ales regimurile fragile și alegerile fraudate. În același timp, elitele tradiționale din Belarus și Rusia au reușit să prevină o astfel de evoluție, nu în ultimul rând prin nerepetarea „greșelilor” făcute de liderii statelor în care „revoluții colorate” au avut succes.

Situat în imediata vecinătate a Rusiei, statul ucrainean a reprezentat un element cheie în politica externă rusă, acționând ca un „stat tampon”. După dobândirea independenței, Ucraina s-a confruntat cu o instabilitate politică, care a culminat cu Revoluția Portocalie (2004). Între timp, relațiile cu Rusia au devenit tot mai reci, Ucraina apropiindu-se de Uniunea Europeană.

Aparent, revoluția portocalie din Ucraina a provocat o dezbatere în societatea rusă, liderii ruși considerând revoluția un complot organizat de către Occident pentru a izola Rusia și pentru a o îndepărta de Ucraina. După ce pro-occidentalul Iușcenko a câștigat alegerile ucrainene din 2004, Kievul a început să se situeze vizibil mai aproape de Bruxelles (și chiar de Washington) și mai departe de Moscova.

Din punct de vedere geopolitic, regiunea Mării Negre este de importanța strategică. În diferite puncte din istorie, o regiunea distinctă definită de Marea Neagră și zonele limitrofe acesteia a fost un spațiu obișnuit de desfășurare a afacerilor europene, deși limitele acestei regiuni au fluctuat în timp. De-a lungul ultimelor două decenii, a existat un efort considerabil de a revigora regionalismul Mării Negre, în parte, prin instituirea Organizației Cooperării Economice a Mării Negre în 1992 și actualizarea acesteia la statutul unei organizații cu drepturi depline în 1999. Mai mult decât atât , procesul de extindere a UE, necesitatea UE de a dezvolta un set clar de politici în ceea ce privește vecinătatea estică, dependența SUA de aliații din jurul mării în timpul războiului din Irak, și dorința reînviată a Rusiei pentru influență în Eurasia au conferit regiunii Mării Negre un interes strategic considerabil. Ucrainenii au un conflict de identitate încă de la dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991. Ucraina nu a reușit să își rezolve diviziunile interne și să construiască instituții politice puternice, afectând capacitatea sa de a pune în aplicare reforme economice. În următorul deceniu de independență, președinții succesivi le-au permis oligarhilor să câștige sporirea controlului asupra economiei în timp ce represiunea împotriva oponenților politici s-a intensificat. Un val reformist și-a atins maximele în 2004, când Revoluția Portocalie, declanșată de alegeri prezidențiale fraudate câștigate de Ianukovici, l-a adus la președinție pe Viktor Yushchenko. Cu toate acestea, luptele interne dintre elite și probleme economice grave provocate de criza economică globală din 2008 au îngreunat reformele. Pe baza unei campanii electorale care promitea legături mai strânse cu Rusia, Ianukovici a câștigat alegerile prezidențiale din 2010.

Instrumentul principal al UE în ceea ce privește Ucraina este influența diplomatică și politică – denumită „soft power” – datorită aspirației Ucrainei de integrare în UE. Uniunea nu este pregătită pentru a-i oferi Ucrainei perspectiva aderării, dar, pe de altă parte, aceasta a proiectat Politica Europeană de vecinătate și Parteneriatul Estic. În plus, existau planuri de semnare a unui Acord de Asociere între UE și Ucraina, programate pentru anul 2013.

În ianuarie 2013, politicienii UE au încercat să găsească o poziție mai flexibilă față de Ucraina, realizând riscul de orientare a Ucrainei către Rusia. Moscova s-a implicat în parcursul Ucrainei către Uniune, convingându-l pe Ianukovici să schimbe cursul folosind tactica carrot and stick”: amenințările de a adopta sancțiuni comerciale unilaterale și de întrerupere a livrărilor de energie au fost însoțite de ofertele unui împrumut de 15 miliarde de dolari si o reducere de 33% la importurile de gaze.

În cele din urmă, la finalul lunii noiembrie 2013 președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că nu va mai semna Acordul de Asociere cu UE. Deși pregătirile pentru asocierea UE-Ucraina erau la un nivel avansat, la doar o săptămână înainte de momentul în care era programată semnarea acestuia, Ucraina a suspendat procesul în favoarea cooperării cu Rusia, cu scopul de a „asigura securitatea națională, pentru a relansa relațiile economice cu Rusia și pentru a pregăti piața internă pentru relații de la egal la egal cu UE”.

Ianukovici a participat la summit-ul din Vilnius sub presiunea statelor UE de a inversa decizia bruscă de a abandona un acord de asociere politică și un pact de liber schimb cu UE, acorduri care au fost negociate timp de șase ani și ar fi fost elementul central al unei reuniuni la care au participat șefii europeni de guvern. Ianukovici a declarat, în cadrul summit-ului, că Ucraina are „dificultăți mari cu Moscova”. Considerând Acordul de Asociere UE-Ucraina drept „cel mai ambițios” acord oferit vreodată un stat non-membru, José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, a declarat că Moscovei nu i se poate oferi un drept de veto asupra relațiilor suverane ale Ucrainei cu Europa.

Decizia de a suspenda asocierea cu UE a provocat proteste civile pro-europene masive în Ucraina, cunoscute sub denumirea de Euromaidan. În urma unor încercări eșuate ale administrației ucrainene de a înăbuși protestele, situația s-a agravat. Protestele Euromaidan au continuat, transformându-se într-o „mișcare împotriva regimului Ianukovici”. În ciuda faptului că, în ianuarie 2014, guvernul ucrainean a adoptat o nouă lege care restrângea dreptul de a protesta, demonstrațiile au continuat, înregistrându-se tot mai multe victime. Pe 21 februarie, Ianukovici a anunțat alegeri prezidențiale anticipate, însă demonstrațiile au continuat și, drept urmare, președintele ucrainean a fugit în Rusia.

După ce Ianukovici a fugit din țară, noul regim din Ucraina s-a îndepărtat de Rusia. Una dintre primele decizii ale noii majorități parlamentare ucrainene a fost să retragă o lege controversată din 2012, care a acordat limbii ruse statutul de limbă regională în 13 din cele 27 de regiuni ale Ucrainei. În mai puțin de o săptămână, așa-numiții „omuleți verzi” – soldați fără niciun însemn de identificare – au apărut pe peninsula Crimeea preluând controlul militar complet al zonei într-o chestiune de zile.

Reprezentanții Uniunii Europene au condamnat ferm acțiunile Rusiei în Ucraina. Pe de altă parte, Rusia considera că situația creată în Ucraina reprezenta o lovitură de stat susținută de către UE. Între timp, se crea o diviziune adâncă în populația Ucrainei, între pro-europeni și pro-ruși, aceștia din urmă situându-se în special estul și sudul Ucrainei, în Donbass și Crimeea.

Pe 18 martie 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, în urma referendumului organizat în regiune și în cadrul căruia aproximativ 95% dintre participanți au votat în favoarea aderării la Rusia. Partea de est a Ucrainei s-a cufundat într-un război separatist.

UE a condamnat ferm „actul de agresiune de invadare a Crimeii” pe care l-a făcut Rusia și a cerut retragerea imediată a tuturor forțelor militare „prezente ilegal pe teritoriul ucrainean”. Rusia „a încălcat clar” dreptul internațional, conform Cartei ONU, OSCE, Memorandumului de la Budapesta din 1994 și altor convenții, „amenințând securitatea UE”. De asemenea, Uniunea a respins obiectivul asumat de Rusia de a proteja vorbitorii de rusă din Crimeea, considerându-l „complet nefondat”, având în vedere că „nu există nicio discriminare” la adresa respectivului grup.

De asemenea, intervenția rusă în Ucraina și „recuperarea“ Crimeii poate fi justificată drept „răspunsul la extinderea persistentă a UE și NATO spre est în perioada post-Război Rece“ și prin scopul Rusiei de a se reafirma ca „un actor internațional important“.

Rusia – prin anexarea ilegală a Crimeii, acțiune care nu va fi recunoscută de către UE, și prin purtarea unui conflict armat împotriva Ucrainei, cu participarea directă și indirectă a serviciilor militare și de securitate ruse și destabilizarea deliberată a acestei țări independente și suverane învecinate – și-a deteriorat profund relațiile cu UE prin punerea în pericol a principiilor de bază ale securității în Europa, prin nerespectarea frontierelor și încălcarea angajamentelor sale internaționale, în special a Cartei Organizației Națiunilor Unite, a Actului final de la Helsinki, a Memorandumului de la Budapesta, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 și a Tratatului bilateral de prietenie, cooperare și parteneriat; situația umanitară din Crimeea și estul Ucrainei s-a deteriorat în mod considerabil, mai multe mii de oameni pierzându-și viața.

De la începutul crizei ucrainene, Uniunea Europeană a solicitat conducerii ruse să depună eforturi pentru o soluționare pașnică. Apelul UE a fost, însă, ignorat. Conform Comisiei, „arme și luptători continuă să pătrundă în Ucraina din Federația Rusă. Puternica propagandă naționalistă sponsorizată de statul rus continuă susținerea acțiunilor ilegale ale separatiștilor înarmați […] Federația Rusă și Uniunea Europeană au interese comune importante. Vom beneficia de pe urma dialogului deschis și sincer, cooperării și schimburilor sporite. Dar nu putem urmări această importantă agendă pozitivă atunci când Crimeea este anexată ilegal, atunci când Federația Rusă susține revolta armată din estul Ucrainei, atunci când violența dezlănțuită ucide civili nevinovați”.

Anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia în martie 2014 și dovezile că, de atunci, Rusia a sprijinit separatiștii care luptă în estul Ucrainei, au provocat o criză la nivel internațional. UE a revizuit relația bilaterală cu Rusia, aplicând o serie de sancțiuni economice, anulând reuniuni la nivel înalt UE-Rusia, precum și negocierile privind un Acord-cadru modernizat între UE și Rusia.

Drept măsuri diplomatice, discuțiile bilaterale cu Rusia în materie de vize, precum și discuțiile privind noul acord dintre UE și Rusia au fost suspendate. În locul summit-ului G8 de la Soci, în perioada 4-5 iunie 2014 a avut loc la Bruxelles o reuniune G7. De atunci, reuniunile au continuat în cadrul procesului G7. Țările UE au sprijinit, de asemenea, suspendarea negocierilor privind aderarea Rusiei la OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) și la Agenția Internațională a Energiei.

În ceea ce privește sancțiunile individuale, 150 de persoane și 37 de entități fac obiectul înghețării activelor și al interdicției de călătorie ca urmare a responsabilității lor pentru acțiuni care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. Pe 13 martie 2017, Consiliul a prelungit aceste măsuri până la 15 septembrie 2017.

Pe 25 mai au avut loc alegeri prezidențiale în Ucraina, câștigate de Petro Poroshenko. A fost încheiat un acord de încetare a focului între separatiști și reprezentanții Ucrainei, sub medierea OSCE, denumit Minsk I, însă lupta dintre separatiști și forțele ucrainene au continuat, iar drept răspuns UE a extins, alături de SUA, sancțiunile economice împotriva Rusiei. Un moment dramatic al luptelor dintre forțele ucrainene și separatiști a fost reprezentat de prăbușirea aeronavei de pasageri Malaysia Airlines MH17 pe teritoriul est-ucrainean. Forțele separatiste au fost suspectate de doborârea aeronavei prin intermediul rachetelor rusești, iar UE a consolidat sancțiunile împotriva Rusiei.

Ca urmare a politicii UE de nerecunoaștere a anexării ilegale a Crimeii și a Sevastopolului de către Rusia, Consiliul a impus restricții semnificative asupra relațiilor economice cu Crimeea și Sevastopol. Aceste măsuri includ o interdicție de import privind bunurile originare din Crimeea și Sevastopol, impusă în iunie 2014, precum și restricțiile introduse în iulie 2014 cu privire la comerțul și investițiile legate de anumite sectoare economice și proiecte de infrastructură. Din decembrie 2014 este în vigoare o interdicție totală privind investițiile, alături de o interdicție de a furniza servicii turistice în Crimeea. Sunt interzise, de asemenea, exporturile de alte bunuri esențiale pentru anumite sectoare, inclusiv echipamente destinate prospectării, explorării și producției de petrol, gaze și resurse minerale. Pe 17 iunie 2016, Consiliul a extins aceste măsuri până la 23 iunie 2017.

În august 2014, ca răspuns la noile sancțiuni impuse de UE ca urmare a comportamentului Rusiei în timpul crizelor din Ucraina, Rusia a ripostat prin impunerea unui embargo asupra produselor agricole și alimentare din UE. Rusia a continuat să exercite presiuni nu doar asupra Ucrainei, ci și asupra altor foste țări sovietice, pentru a le încuraja să se alăture Uniunii Economice Eurasiatice, formată din Belarus, Kazahstan, Armenia și Kârgâzstan și condusă de Rusia.

Misiunea Consultativă a UE pentru Reforma Sectorului de Securitate Civilă în Ucraina (EUAM) a fost implementată din decembrie 2014. Acesta coordonează sprijinul internațional pentru sectorul securității civile și oferă consultanță strategică autorităților ucrainene, susținute de activitatea operațională, inclusiv formarea, dezvoltarea durabilă, serviciile responsabile și eficiente de securitate care să consolideze statul de drept. EUAM este o misiune civilă non-militară și non-executivă cu sediul la Kiev și cu o prezență regională în Lviv și Harkov.

Deși, în mod oficial, EUAM nu are nicio implicare directă de gestionare a conflictului ruso-ucrainean, a devenit clar faptul că decizia Ucrainei de a semna Acordul de Asociere cu UE în noiembrie 2013 a declanșat parțial conflictul. Rusia percepe în mod clar acest acord de asociere cu UE într-o lumină geopolitică. Astfel, este posibil ca UE sa nu aibă doar obiective normative explicite pentru a calma situația din Ucraina, ci și obiective strategice implicite pe care dorește să le îndeplinească prin EUAM. Prin urmare, EUAM poate fi văzut drept un instrument de modelare a mediul extern al UE în vecinătatea estică. O misiune civilă în Ucraina oferă UE un efect indirect și, probabil, singurul canal viabil pentru a contracara acțiunea Rusiei în Ucraina. O reformă de succes a sectorului ucrainean de securitate civilă ar fi o victorie pentru măsurile de soft power utilizate de UE.

Operațiunile de Asistență Macro-Financiară (AMF) sunt parte a angajamentului mai larg al UE cu țările învecinate și sunt un instrument de răspuns al UE la crize excepționale. Acestea sunt disponibile statelor vecine ale UE care se confruntă cu probleme grave privind balanța de plăți. În plus, alături de asistența macro-financiară, UE sprijină Ucraina prin multe alte instrumente, inclusiv ajutor umanitar și sprijin bugetar. Valoarea totală a asistenței macro-financiare a UE în Ucraina începând cu 2014 a ajuns, în martie 2017, la 2,81 miliarde euro, fiind cea mai mare sumă acordată de către UE unui stat non-membru prin acest instrument.

Din primăvara anului 2014, Ucraina a demarat un program ambițios de reforme cu scopul de a stabiliza economia și de a îmbunătăți mijloacele de trai ale cetățenilor săi. Ucraina și UE au definit o agendă comună de reformă (Agenda de Asociere, care a fost actualizată ultima dată martie 2015). Printre prioritățile acesteia se află reforme constituționale și electorale, lupta împotriva corupției, reformarea sistemului judiciar, îmbunătățirea climatului de afaceri, precum și reforma administrației publice, inclusiv descentralizarea. UE și-a luat angajamentul acordării unui pachet de sprijin de 12,8 miliarde euro pentru următorii câțiva ani cu scopul de a sprijini procesul de reformă al Ucrainei. Comisia Europeană a creat, de asemenea, un grup de sprijin pentru Ucraina, complet operațional din toamna anului 2014, compus din experți din instituțiile UE și statele membre în diferite sectoare prioritare, care asigură coordonarea și consilierea autorităților ucrainene în sectoarele-cheie de reformă.

În septembrie 2014, Ucraina a ratificat, în cele din urmă, Acordul de Asociere cu UE. „Prin această ratificare, alegerea europeană a Ucrainei va fi instituționalizată și va întări legătura puternică dintre viitorul UE și cel Ucrainei. Societatea ucraineană a plătit cel mai mare preț pentru aspirațiile sale europene, prețul numeroaselor victime și al ocupației teritoriale de către Rusia, trecând printr-o situație economică tot mai dificilă. Prin această ratificare, UE dă Ucrainei cel mai mare semnal de sprijin, în ciuda propunerii regretabile de amânare a implementării acordului”. Acordul presupune o asociere politică și comerț liberalizat. Printre alte reguli, acordul stabilește și o mai mare mobilitate a lucrătorilor, prevede ținte pentru crearea unui regim de circulație fără vize și aliniază sistemele de reglementare ale celor două părți, stabilind calendare detaliate pentru transpunerea legislației europene în legislația ucraineană și intrarea în vigoare a noilor prevederi. Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA) integrează substanțial piețele celor două părți.

Programul de asociere UE-Ucraina oferă un cadru practic prin intermediul căruia pot fi realizate obiectivele globale de asociere politică și de integrare economică. Acest lucru se realizează prin prezentarea unei liste de priorități în materie de reformă și de măsuri concrete, precum și prin furnizarea de sprijin al UE relevant cu privire la gama largă de domenii acoperite de Acordul de asociere. Programul de asociere stabilește, de asemenea, zece acțiuni de reformă pe termen scurt pe care Ucraina ar trebui să le trateze în mod prioritar în materie de constituție, alegeri, sistem judiciar, combatere a corupției, administrație publică, energie, dereglementare, achiziții publice, impozitare și audit extern.

UE a oferit un pachet major de sprijin în domenii prioritare stabilite împreună cu Ucraina și statele membre ale UE. Prioritare pentru perioada 2015-2016 au fost pe descentralizarea (100 milioane euro), dezvoltarea economică (90 milioane euro), lupta anti-corupție (15 milioane euro), reforma administrației publice (104 milioane euro) și a statului de drept (52,5 milioane euro). Sprijinul acordat prin intermediul Instrumentului pentru Stabilitate și Pace s-a ridicat la suma de 73,7 milioane euro începând cu 2014. În 2015 și 2016 departamentul de ajutor umanitar al Comisiei a alocat un total de 54,8 milioane euro.

Eforturile diplomatice ale UE privind criza din Ucraina includ Declarația comună de la Geneva între reprezentanții UE, SUA, Ucraina și Rusia (aprilie 2014) și negocierile în „format Normandia” (Germania, Franța, Ucraina și Rusia), care au dus la adoptarea Acordurilor Minsk I (septembrie 2014) și Minsk II (februarie 2015).

Prima încercare diplomatică majoră de a opri războiul și de a găsi soluții durabile pentru conflictul din estul Ucrainei a avut loc aprilie 2014 în „formatul Geneva“ compus din Ucraina, Rusia, UE și SUA. Rezultatele sale au fost nesatisfăcătoare. A doua încercare a fost formatul Grupului Intermediar Trilateral pentru Ucraina, format din reprezentanți din Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), în cadrul căruia un protocol și memorandum, numite Minsk I, au fost pregătite și semnate de Ucraina, Rusia și reprezentanți ai Republicii Populare Donetsk și Republicii Populare Lugansk la 5 septembrie 2014. Cu toate acestea, încetarea focului convenit în cadrul Minsk I nu a fost respectat, având loc lupta pentru Debaltseve în ianuarie 2015. Pentru a opri această escaladare, o altă rundă de negocieri a avut loc în cadrul așa-numitul format Normandia care, la 12 februarie 2015, a dus la un pachet de măsuri numit Minsk II. Pentru a da noul format mai multă autoritate, acordul a fost negociat cu liderii de rang înalt ai tuturor statelor participante.

Acordul de pace Minsk II prevedea: încetarea imediată a focurilor; retragerea armamentului greu de către ambele părți; monitorizarea eficientă și verificarea regimului de încetare a focului și de retragere a armamentului greu de către OSCE; Din începerea unui dialog cu privire la organizarea de alegeri locale; amnistierea și grațierea prin interzicerea oricărei urmăririi penale a persoanelor implicate în conflictele din Donețk și Luhansk; eliberarea tuturor ostaticilor și a altor persoane reținute ilegal; permiterea acordării de ajutor umanitar sub supervizare internațională; retragerea tuturor grupărilor armate, armamentului și mercenarilor străini de pe teritoriul ucrainean; reforma constituțională a Ucrainei prin adoptarea unei noi constituții până la finalului anului 2015.

Rusia a primit foarte multe prin acordul Minsk II, inclusiv descentralizarea, statut pentru zonele separatiste și amnistie. Conducerea ucraineană a acceptat acest acord într-un moment când armata era sub o mare presiune militară provocată de separatiști și armata rusă. În prezent, conducerea rusă acuză autoritățile ucrainene pentru nepunerea în aplicare a Acordului de la Minsk.

În paralel, au avut loc o serie de discuții trilaterale între UE, Rusia și Ucraina în susținerea pachetului de măsuri pentru punerea în aplicare a acordurilor Minsk și cu scopul de a găsi soluții practice pentru preocupările Rusiei cu privire la punerea în aplicare a zonei de liber schimb prevăzută în Acordul de Asociere UE-Ucraina.

În septembrie, UE, Ucraina și Rusia au convenit asupra amânarea intrării în vigoare a Acordului de Asociere UE-Ucraina până la finalul anului 2015, Între timp, drept răspuns la sancțiunile Rusiei privind produsele ucrainene, Ucraina a impus restricții de import pentru produsele din Rusia. La mijlocul lunii decembrie, Putin a cerut Parlamentului rus să rezilieze acordul de liber schimb cu Ucraina.

Niciunul dintre cele treisprezece puncte din acordul de la Minsk nu au fost puse în aplicare în totalitate. Procesul Minsk ar fi trebuit finalizat până la sfârșitul anului 2015. De exemplu, lupta care a izbucnit la 29 ianuarie 2017 în estul Ucrainei, în jurul orașului industrial Avdiivka, controlat de Kiev, și nodul de cale ferată Yasynuvata, controlat de separatiști, a continuat timp de șase zile. Violența a cuprins, de asemenea, întreaga regiune Donețk: Misiunea Specială de Monitorizare OSCE a înregistrat mai mult de 7.000 de încălcări de încetare a focului în zonă doar pe 01 februarie.

În iulie și septembrie 2014, UE a impus sancțiuni economice vizând și schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice. În martie 2015, liderii UE au decis să alinieze regimul sancțiunilor existente la punerea în aplicare deplină a acordurilor de la Minsk. Întrucât Consiliul European, reunit la 15 decembrie 2016, a evaluat punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk iar rezultatele nu au fost unele favorabile, Consiliul a adoptat decizia prelungire a sancțiunilor până la 31 iulie 2017. Aceste sancțiuni limitează accesul la piețele de capital primare și secundare din UE pentru 5 mari instituții financiare ruse cu capital majoritar de stat și pentru filialele deținute în majoritate de acestea și stabilite în afara UE, precum și pentru trei mari societăți ruse din domeniul energiei și trei din domeniul apărării; impun interdicții la export și la import în ceea ce privește comerțul cu arme; stabilesc o interdicție la export pentru produsele cu dublă utilizare destinate unor scopuri militare sau unor utilizatori finali din domeniul militar din Rusia; restricționează accesul Rusiei la anumite tehnologii și servicii sensibile care pot fi utilizate pentru producția și explorarea petrolieră. În plus, s-a solicitat Băncii Europene de Investiții să suspende semnarea de noi operațiuni de finanțare în Federația Rusă; statele membre ale UE au convenit să își coordoneze pozițiile în cadrul Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) în scopul de a suspenda, de asemenea, finanțarea de noi operațiuni; punerea în aplicare a programelor de cooperare bilaterale și regionale ale UE cu Rusia a fost reevaluată, iar anumite programe au fost suspendate.

Potrivit ONU, peste 10 000 de persoane au fost ucise în Ucraina de la declanșarea conflictului. Printre acestea se numără cele 298 de persoane aflate la bordul aeronavei MH17 a liniilor aeriene malaysiene, prăbușită într-o zonă controlată de separatiști. Kremlinul consideră orientarea Ucrainei către UE și NATO o amenințare de securitate majoră și înlăturarea președintelui Viktor Yanukovich ca o campanie sprijinită de Occident care vizează izolarea Rusiei. Drept urmare, președintele rus Vladimir Putin vrea să păstreze Ucraina instabilă și implicată într-un conflict militar deschis, nu chiar înghețat, cu scopul de determina statul ucrainean să revină în sfera de influență a Rusiei.

2.3 Coerența Politicii Externe a Uniunii Europene cu privire la Rusia

În anul 2014, președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, declara că situația din Ucraina este un test pentru Uniunea Europeană, care va avea consecințe geopolitice pentru statele membre.

Anexarea Crimeii de către Rusia și războiul „hibrid“ din Donbas din 2014 au schimbat dramatic concentrarea eforturilor comune de cooperare în domeniile de politică externă și de securitate. Cum Rusia a negat oficial implicarea sa în conflictul militar din Donbas, Ucraina nu a fost capabilă să realizeze o detensionare a relațiilor prin negocieri bilaterale. Procesul de pace Minsk I a fost lansat cu sprijinul UE. Eforturile diplomatice ale UE și ale statelor sale membre, combinate cu sancțiunile impuse persoanelor și entităților rusești, au contribuit în mod semnificativ la reducerea ostilităților, care, în principiu, ar trebui să conducă spre o soluționare pașnică a conflictului.

În Strategia Comună a Uniunii din 2016 se specifică faptul că încălcarea de către Rusia a dreptului internațional și destabilizarea Ucrainei, pe lângă conflictele de durată din regiunea Mării Negre în sens larg, au atacat principiile fundamentale ale ordinii europene în materie de securitate. „UE va face front comun în scopul respectării dreptului internațional, a democrației, a drepturilor omului, a cooperării și a dreptului fiecărei țări de a-și alege liberă viitorul”.

Protestele Euromaidan din 2013-2014 au fost declanșate de refuzul președintelui Viktor Yanukovich de a semna Acordul de Asociere cu UE. Protestele s-au transformat într-o revoluție, rezultând alungarea lui Ianukovici în februarie 2014. Kremlinul a reacționat anexând Crimeea și orchestrând războiul în unele părți ale Donbas, fapt ce a dus la crearea a două așa-numite „republici“ separatiste, Republica Populară Donetsk și Republica Populară Lugansk. Din cauza respingerii unei opțiuni militare, sancțiunile economice au devenit instrumentul de bază al UE și SUA pentru a răspunde agresiunii ruse. Cu toate că sancțiunile sunt destul de limitate în comparație, de exemplu, cu fostele sancțiunile UE și SUA împotriva Iranului, unii economiști exprimându-și scepticismul cu privire la impactul lor economic, ele sunt esențiale pentru credibilitatea UE și influențează calculul cost-beneficiu al conducerii ruse în ceea ce privește Ucraina.

În acest moment, în relațiile sale cu UE, principalele probleme ale Rusiei sunt sancțiunile economice, care ar provoca anumite constrângeri proiectelor la scară largă. Cu toate acestea, din cauza mai multor declarații anti-sancționare din partea reprezentanților statelor membre ale Uniunii, Kremlinul are în acest moment impresia că poate scăpa de sancțiuni, fără a lua măsuri serioase în direcția punerii în aplicare a acordurilor Minsk. Într-adevăr, în cadrul UE nu există un consens solid privind sancțiunile impuse Rusiei, în special în cazul Italiei, Greciei, Cipru, Austriei și Ungariei. Totuși, preocupările economice ale statelor Uniunii nu au afectat preocupările și prioritățile strategice, chiar dacă în urma impunerii de sancțiuni economice împotriva Rusiei mare parte din statele Uniunii au mult de suferit din punct de vedere economic.

În retrospectivă, situația din Georgia ar putea fi văzută ca fiind una dintre greșelile făcute în UE relația sa cu Rusia. Accidental, Europa ar fi trimis semnalul că era pregătită să tolereze o atitudine mai agresivă a Rusia în ceea ce Rusia consideră „vecinătatea sa apropiată”.

În martie 2016, miniștrii de externe ai UE au fost de acord cu Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Federica Mogherini, asupra celor cinci principii directoare ale politicii UE față de Rusia. Punerea acestor principii în practică implică dificultăți majore. Este puțin probabil ca UE să ridice sancțiunile împotriva Rusiei în timp ce punerea în aplicare a acordurilor Minsk stagnează; Vecinătatea estică a UE rămâne o zonă de confruntare; securitatea UE este amenințată de dependența de importurile de energie din Rusia și de efectele destabilizatoare ale propagandei agresive; cooperarea pe probleme internaționale, cum ar fi terorismul, a devenit o victimă a tensiunilor între cele două părți; legislația represivă împiedică sprijinul UE acordat societății civile din Rusia. Astfel, cele cinci principii sunt: insistarea pe punerea în aplicare integrală a acordurilor Minsk înainte ca sancțiunile economice împotriva Rusiei să fie ridicate; urmărirea unor relații mai strânse cu fostele republici sovietice din vecinătatea estică a UE (inclusiv Ucraina) și din Asia centrală; creșterea rezistenței la amenințările rusești, cum ar fi securitatea energetică, amenințări hibride, și dezinformare; în ciuda tensiunilor, angajarea în mod selectiv în cooperarea cu Rusia pe o serie de probleme de politică externă, printre care cooperarea în Orientul Mijlociu, combaterea terorismului și schimbările climatice; creșterea sprijinului pentru societatea civilă din Rusia și promovarea contactelor interpersonale, având în vedere că sancțiunile țintesc regimul, mai degrabă decât societatea civilă din Rusia.

În ultimii trei ani, politica occidentală de a bloca asertivitatea rusă în Ucraina a fost de succes. Europa, Statele Unite și partenerii lor au menținut o politică unitară, coerentă și eficientă. Aceste state au făcut acest lucru, deși proximitatea și interesele Rusiei, alături de lipsa de voință a Europei și a SUA de a folosi forța militară directă, par să acorde Moscovei un avantaj strategic decisiv. În timp ce NATO rămâne o condiție de fond importantă pentru succesul Vestului, Europa și Statele Unite s-au bazat în principal pe politicile non-militare: sancțiuni, diplomație și asistență economică pentru Ucraina. În timp ce implicarea Statelor Unite a fost importantă, încă de la început Europa a purtat pe umeri principala povară. Astfel, UE este actorul occidental major în conflictul din Ucraina, nu statele sale membre sau SUA. UE pare să fie capabilă să acționeze ca un actor unic și să se confrunte cu Rusia.

Sursa primară a conflictelor recente dintre Rusia și Occident se află într-un dezacord fundamental cu privire la statutul politic și economic al Ucrainei și al altor state ex-sovietice. Conflictele de interese privind alte probleme, precum politicile interne rusești sau occidentale, problemele globale și ONU, controlul armelor, comerț, sau chiar Siria, sunt secundare. Liderii ruși și occidentali recunosc public că viziunile lor pentru viitorul acestor țări terțe sunt în multe privințe incompatibile. Pentru guvernele occidentale, rezultatul ideal ar fi ca statele din fosta Uniune Sovietică să evolueze în regimuri prospere orientate spre piață liberă și democrație, fiind capabile să-și controleze propria suveranitate teritorială și să coopereze cu Occidentul, în special cu Europa. Din punctul de vedere al Kremlinului, prin contrast, rezultatul ideal ar fi ca statele din fosta Uniune Sovietică să dețină guverne corupte, maleabile, semi-autoritare, cu puternice legături economice, de apărare și culturale cu Rusia.

În ceea ce privește amenințările reprezentate de Rusia, majoritatea analiștilor se concentrează pe posibilitatea unui atac militar rus asupra Occidentului, însă un astfel de atac este puțin probabil. In timp ce, desigur, nu se poate exclude definitiv posibilitatea unui atac militar masiv asupra restului Ucrainei sau asupra aliaților NATO, istoricul Kremlinului din ultimii 25 de ani sugerează că acest lucru este un scenariu extrem de improbabil. Lecția din Ucraina este faptul că președintelui Putin îi lipsește voința politică de a porni un război major chiar și în cele mai optime circumstanțe, mai exact chiar și atunci când Rusia intervine la câteva sute de kilometri de granițele sale, motivată de interese intense și fără a întâlni o opoziție militară occidentală.

Europa și Statele Unite ale Americii au reușit să sprijine Ucraina până în prezent prin adoptarea unei strategii civile, iar Occidentul ar trebui să continue să urmărească această strategie. Cu toate acestea, însăși succesul acestei politici poate amenința, în mod ironic, coeziunea occidentală. Opoziția poate apărea din partea guvernelor care preferă să-și folosească resursele politice și financiare pe o strategie de descurajare militară, mai degrabă decât de sprijin geo-economic pentru cei care se opun Rusiei. Apoi, opoziția poate apărea din disensiunea dintre guvernele occidentale cu privire la modul de desfășurare a diplomației cu Rusia. Nu în ultimul rând, opoziția poate apărea în cazul în care voința politică erodează în ceea ce privește furnizarea în continuare a resurselor economice masive necesare pentru a sprijini Ucraina. Guvernele occidentale pot începe să intre în dezacord în ceea ce privește situația din Ucraina pe viitor. Continuarea succesului impune ca Germania să rămână fermă în susținerea Ucrainei și în opoziția față de Rusia, iar guvernele europene trebuie să rămână unificate în sprijinirea strategiei dure, dar flexibile, de negociere.

În general, dificultățile din relațiile UE-Rusia își au baza în interpretările diferite ale valorilor comune (precum percepțiile diferite în ceea ce privește standardele democratice, statul de drept și drepturile omului) și într-o competiție pentru influență în spațiul ex-sovietic. Totuși, în ceea ce privește valorile comune, este interesantă diferența dintre cooperarea UE-Rusia din cadrul APC și cea din cadrul Parteneriatului pentru Modernizare din 2010. În APC, valorile comune au ocupat un loc central, în timp ce acordurile mai recente au renunțat la această expresie, semn al conștientizării divergențelor UE-Rusia în această privință.

Pe plan intern, lipsa unei identități de actor internațional a UE poate împiedica definirea unei politici externe comune coerente față de Rusia. 

În ansamblu, UE a proiectat o imagine a unui actor politic divizat cu mai multe voci unindu-se în ultimul moment, așa cum a fost cazul punerii în aplicare și reînnoirii sancțiunilor împotriva Rusiei. Situația din Ucraina oferă Uniunii șansa de a se afirma ca un actor unitar. În timp ce în cadrul UE există o diversitate a intereselor naționale, statele membre pot contribui la creșterea importanței și a credibilității Uniunii pe scena internațională prin decizii colective și coerente.

CONCLUZII

Lucrarea de față a urmărit o prezentare a politicii externe a UE și măsura în care Uniunea funcționează ca un actor unitar și coerent pe scena internațională, oferind o imagine de ansamblu a aplicării teoriei integrării europene în domeniul politicii externe europene și incluzând istoricul politicii externe comune și dezvoltarea acesteia de la înființarea CECO până în prezent.

Încă de la crearea CECO, statele membre au fost reticente în a-și transfera atribuțiile de politică externă Comunității. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre s-au temut să nu își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă urma să se contureze și să se exercite la nivel supranațional. Astfel, lucrarea de față a urmărit în ce măsură politica externă a Uniunii Europene este afectată intersectarea dintre interguvernamentalism și supranaționalism și, de asemenea, în ce măsură Uniunea poate fi considerată un actor internațional unitar.

Dificultățile Uniunii Europene în implementarea Tratatului de la Lisabona își au baza în reticența statelor membre de a-și transfera atribuțiile de politică externă către Uniune. În mod tradițional, politica externă este considerată o componentă preponderent națională, astfel că statele membre evită să riște să își piardă suveranitatea națională în cazul în care politica externă se conturează și se exercită la nivel supranațional.

În special de la începutul secolului al XXI-lea, Uniunea Europeană a devenit tot mai activă într-o gamă largă de domenii ale politicii globale, astfel că au fost efectuate tot mai multe progrese în această privință. PESC a evoluat de la o simplă politică declarativă, prin poziții comune exprimate de către statele membre privind aspecte ale situației internaționale, la o politică mai activă prin acțiuni comune, incluzând și posibilitatea utilizării forței.

Uniunea se confruntă constant cu provocări geopolitice în vecinătatea sa din ce în ce mai instabilă, astfel că acțiunile concertate ale statelor membre sunt de o importanță vitală în asigurarea securității europene.

Relațiile Uniunii cu Rusia sunt extrem de ilustrative în ceea ce privește atât eficiența politicii externe comune europene, cât și în ceea ce privește nevoia Uniunii de a avea o astfel de politică.

De-a lungul timpului, relațiile UE-Rusia au devenit treptat instituționalizate. Unul dintre rezultatele cele mai remarcabile din cadrul negocierilor APC este stabilirea reuniunilor bianuale la nivel înalt UE-Rusia, care definesc dezvoltarea strategică a relațiilor. Totuși, comerțul și interdependența energetică au fost ramurile care s-au dezvoltat și instituționalizat într-un ritm susținut în relațiile ruso-europene, componenta politică fiind încă afectată de interesele divergente în vecinătatea comună.

Rusia este cel mai mare vecin al UE, iar datorită proximității sale, împarte cu Uniunea elemente comune de istorie și cultură. Relațiile ruso-europene au luat o întorsătură bruscă în 2013, în timpul negocierilor UE cu țările Parteneriatului Estic privind acordurile lor de asociere.

În prezent, sursa primară a conflictelor recente dintre Rusia și Occident se află într-un dezacord fundamental cu privire la statutul politic și economic al Ucrainei. Conflictul din Ucraina reprezintă unul din cele mai importante evenimente care au avut loc pe continentul european după destrămarea Uniunii Sovietice, criza ucraineană și implicarea statelor europene în conflict ducând la răcirea considerabilă a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia.

Protestele Euromaidan din 2013-2014 au fost declanșate de refuzul președintelui Yanukovich de a semna Acordul de Asociere cu UE. Protestele s-au transformat într-o revoluție, rezultând alungarea lui Ianukovici în februarie 2014. Kremlinul a reacționat anexând Crimeea și, dată fiind respingerea unei opțiuni militare, sancțiunile economice au devenit instrumentul de bază al UE pentru a răspunde agresiunii ruse.

Instituirea sancțiunilor europene în politica externă constituie intră în domeniul PESC și se află sub controlul strict al Consiliului European. La începutul crizei din Crimeea, Consiliul European a amenințat cu aplicarea unor măsuri restrictive (interdicții de călătorie, înghețarea activelor). În acest scop, Consiliul a mandatat Comisia SEAE să elaboreze propuneri de măsuri. La doar o zi după ce Crimeea a organizarea referendumului, Consiliul a adoptat o decizie care solicita statelor membre să pună în aplicare măsuri de interdicții de călătorie și de înghețare a activelor împotriva a 25 de politicieni ruși, consilieri, propagandiști, birocrați și ofițeri militari care au fost acuzați de acțiuni de destabilizare a situației din Ucraina.

Guvernarea interguvernamentală pe care se bazează PESC lasă voința politică colectivă a guvernelor naționale să ocupe locul principal al deciziilor și sursei de legitimitate. Teoriile integrării nu au dus la o soluție convingătoare a problemei modului în care UE ar putea deveni un actor internațional unic în ceea ce privește politica externă. În timp ce statele membre și-au transferat o parte din competențe la nivel supranațional, acestea au păstrat un control interguvernamental al aspectelor legate de PESC. Cu toate acestea, UE ia decizii în materie de politică externă și de apărare, desigur în conformitate cu procedurile specificate in Tratate, adoptă strategii comune, și a părut capabilă să definească poziții specifice în numeroase probleme de PESC, așa cum sunt, de exemplu, numeroasele declarații comune.

În plus, sancțiunile și restricțiile comerciale are efecte nedorite asupra relațiilor economice ale UE cu Rusia, iar statul rus este o prioritate strategică pentru multe state membre ale Uniunii. Tocmai de aceea se poate afirma că, în cazul crizei din Ucraina, statele Uniunii au reușit să ajungă la o politică externă comună și coerentă.

Prin urmare, UE este capabilă de a exercita influență asupra condițiilor în care Rusia își definește politică externă. UE a devenit, în sine, un concurent de politică externă pentru Rusia, chiar dacă politica sa externă este încă organizată în mod interguvernamental. În acest caz, Rusia trebuie să ia în considerare UE, și nu statele membre, în calitate de actor relevant. În cazul Ucrainei, UE a demonstrat că poate mobiliza suficiente resurse care să afecteze în mod semnificativ chiar și Rusia, o putere militară majoră.

UE urmează o agendă politică externă prin care își promovează valorile pe plan extern, conform teoriei normative, fiind o putere civilă, mai degrabă decât concentrată pe capabilități militare. Eficiența acestei abordări, însă, este afectată de faptul că Moscova pare imună la criticile Uniunii ca instrument de soft power menit să exercite o presiune externă.

În timp ce UE promovează în vecinătatea comună reformele democratice, buna guvernare, statul de drept și drepturile omului, în special prin intermediul PEV, Rusia consideră mai favorabilă o instabilitate și un declin economic în țările vecine pentru a-și extinde influența. Astfel, în ceea ce privește spațiul post-sovietic, este puțin probabil ca natura disfuncțională a relațiilor UE-Rusia să fie remediată pe termen scurt. Pe de altă parte, având în vedere beneficiile economice extrem de importante, Rusia și Uniunea vor căuta normalizarea relațiilor. În 2014, președintele Comisiei Europene de atunci, Manuel Barroso, declara că UE și Rusia au nevoie reciprocă una de cealaltă „pentru a asigura stabilitatea și prosperitatea” pe continentul european.

Problemele identității externe a UE izvorăsc din complexitatea instituțională a afacerilor externe ale UE. Acest sistem instituțional extrem de complex de guvernare externă și de reprezentare face dificilă identificarea unei politici externe unice, coerente a UE.  Cu toate acestea, Uniunea joacă un rol important în gestionarea crizei din Ucraina. UE a putut ajunge la un răspuns comun privind Rusia. Preocupările economice nu au afectat preocupările și prioritățile strategice, chiar dacă în urma impunerii de sancțiuni economice împotriva Rusiei mare parte din statele Uniunii au mult de suferit din punct de vedere economic. Astfel, UE este actorul occidental major în conflictul din Ucraina, nu statele sale membre sau SUA. UE pare să fie capabilă să acționeze ca un actor unic, capabil să se confrunte cu Rusia, indiferent de complicațiile instituționale privind coexistența interguvernamentalismului și a supranaționalismului.

BIBLIOGRAFIE

Adler-Nissen, R., „Symbolic Power in European Diplomacy: The Struggle between National Foreign Services and the EU's External Action Service”, în Review of International Studies, vol. 40, nr. 4, 2014, pp. 657-681.

Ambrosio, Thomas, „Insulating Russia from a Colour Revolution: How the Kremlin Resists Regional Democratic Trends”, în Democratization, vol 14, nr. 2, 2007, pp. 232-252.

Andreatta, F., „The European Union’s International Relations: A Theoretical View”, în Hill, C., Smith, M. (eds.), International Relations and the European Union, Oxford: Oxford University Press, 2011, pp. 21-43.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Iași: Polirom, 2008.

Benjamin, D., Intergovernmentalism or Functionalism? Foreign policy in the European Union after the Lisbon Treaty, Bridgeport: University of Bridgeport Publications, 2010.

Bindi, Federiga, „European Union Foreign Policy: A Historical Overview”, în Bindi, Federiga (ed.), The Foreign Policy of the European Union. Assessing Europe’s Role in the World, Washington D.C.: Brookings Institution Press, pp. 13-40.

Bull, Hedley, The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics, Columbia: Columbia University Press, 2002.

Carlsnaes, W., „Foreign Policy”, în Carlsnaes, W.; Risse, T.; Simmons B. A. (eds.), Handbook of International Relations, Londra: Sage, 2002.

Cini, Michelle;  Borragan, Perez-Solorzano, European Union Politics, Ediția III, Oxford: Oxford University Press, 2010.

Cremona, Marise, „The Union as a Global Actor: Roles, Models and Identity”, în Common Market Law Review, vol. 41, nr. 2, 2004, pp. 553-573.

Cucerescu, Vasile, Drept Instituțional European, Chișinău: Print-Caro, 2013.

D'anieri, Paul, „Explaining the success and failure of post-communist revolutions”, în Communist and postcommunist studies, nr. 3, 2003, pp 331-350.

Delcour, Laure; Kostanyan, Hrant, „Towards a Fragmented Neighbourhood: Policies of the EU and Russia and their consequences for the area that lies in between”, în CEPS Essay, nr. 14, 2014, pp. 1-10.

Dimitrova, A.; Dragneva, R., „Constraining external governance: interdependence with Russia and the CIS as limits to the EU’s rule transfer in the Ukraine”, în Journal of European Public Policy, vol. 16, nr. 6, 2009, pp. 853-872.

Emerson, Michael; Movchan, Veronika, Deepening EU-Ukrainian Relations. What, why and how?, Londra: Rowman & Littlefield International, 2016.

European Comission, A global actor in search of a strategy. European Union foreign policy between multilateralism and bilateralism, Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2014.

European Council Common Strategy on Ukraine, 1999/877/CFSP, Helsinki, 1999.

Gibson, Hugh, The Road of Foreign Policy, New York: Doubleday, 1944.

Ginsberg, Roy H., „Conceptualizing the European Union as an International Actor: Narrowing the Theoretical Capability-Expectations Gap”, în Journal of Common Market Studies, vol. 37, nr. 3, 1999, pp. 429-454.

Gretskiy, Igor; Treshchenkov, Evgeny; Golubev, Konstantin, „Russia's perceptions and misperceptions of the EU Eastern Partnership”, în Communist and Post-Communist Studies, 2004, pp. 375–383.

Haas, Ernst B., The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, 1950-1957, Stanford: Stanford University Press, 1958.

Hadfield, Amelia, „Energy and foreign policy: EU-Russia energy dynamics”, în Dunne, Tim; Hadfield, Amelia; Smith, Steve, Foreign Policy. Theories, Actors, Cases, Oxford: Oxford University Press, 2012, pp. 441–462.

Hallstein, Walter, United Europe: Challenge and Opportunity, Londra: Harvard University Press, 1962.

Haukkala, Hiski, „From Cooperative to Contested Europe? The Conflict in Ucraine as a Culmination of a Long-Term Crisis in EU-Russia Relations”, în Journal of Contemporary Eurpean Studies, vol 1, 2015, pp. 25-40.

Hedenskog, Jakob, „Ukraine – A Background”, în Granholm, Niklas; Malminen, Johannes; Persson, Gudrun, A Rude Awakening. Ramifications of Russian Aggression Towards Ukraine, Stockholm: Totalförsvarets Forskningsinstitut, 2014, pp. 17-24.

Hettne, Björn; Söderbaum, Fredrik, „Civilian Power or Soft Imperialism? The EU as a Global Actor and The Role of Interregionalism”, în European Foreign Affairs, vol. 4, 205, pp. 535-552.

Hill, C., The Changing Politics of Foreign Policy, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2003.

Hix, Simon The political system of the European Union, Basingtoke: Macmillan, 1999.

Hyde-Price, Adrian, „Normative Power Europe: a realist critique”, în Journal of European Public Policy, vol. 13, 2006, pp. 217-234.

Jørgensen, K.E., „PoCo: The Diplomatic Republic of Europe”, în Jørgensen, K.E. (ed.), Reflective Approaches to European Governance, Basingstoke: Macmillan, 1997, pp. 167-180.

Keohane, R.O.; Hoffman, S. (ed.), The New European Community: Decision Making and Institutional Change, Boulder CO: Westview, 1991.

Khasson, Viktoriya; Vasilyan, Syuzanna; Vos, Hendrik, „Everybody Needs Good Neighbours: The EU and its Neighbourhood”, în Orbie, Jan (ed.), Europe's Global Role. External Policies of the European Union, Farnham: Ashgate Publishing, 2009, pp. 217-237.

King, Charles, „The Wider Black Sea Region in the Twenty-First Century”, în Hamilton, Daniel; Mangott, Gerhard, The wider Black Sea region in the 21st century: Strategic, economic and energy perspectives, Washington, D.C.: Center for Transatlantic Relations, The Johns Hopkins University, 2008, pp. 1-22.

Kostanyan, Hrant; Meister, Stefan, „Ukraine, Russia and the EU. Breaking the deadlock in the Minsk process”, în CEPS Working Documents, nr. 423, 2016, pp. 1-14.

Krotpatcheva, Elena, „Ukraine's EU Integration during the Presidency of Viktor Yanukovych”, în CEURUS EU-Russia Paper, nr. 14, 2014, pp. 1-20.

Kuzmin, Denys; Maksymenko, Iryna, Analysis of the EU-Ukraine Relations in the Context of the Association Agreement and Related Documents and the EU 2014-2020 Financial Perspective, Odesa: Center for International Studies, Department of International Studies, Odesa National University, 2012.

Lefebvre, Maxime, „The European Foreign and Security Policy: Common policy or aggregation of national diplomacies?”, în Robert Schuman Fondation Policy Paper, European Issues, nr. 299, 21.01.2014, pp. 1-4.

Lukyanov, F., „Putin's Foreign Policy: The Quest to Restore Russia's Rightful Place”, în Foreign Affairs, vol. 95, nr. 3, 2016, pp. 30-37.

Lynch, Dov, „From 'Frontier' Politics to 'Border' Policies Between the EU and Russia”, în Oksana, Antonenko; Pinnick, Kathryn, Russia and the European Union, Londra, 2005, pp. 15-33.

March, James G., Primer on Decision Making: How Decisions Happen, Free Press, 1994.

Mearsheimer, John, „The False promise of international institutions”, în Brown, M.; Lynn-Jones, S.; Miller, S., The Perils of Anarchy. Contemporary Realism and International Security, Cambridge MA: MIT Press, 1995, pp. 5-49.

Moravcsik, Andrew, Lessons from Ukraine. Why a Europe-Led Geo-Economic Strategy is Succeeding, Washington, D.C.: Transatlantic Academy, 2016.

Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York: Alfred A. Knopf Inc., 1985.

Nugent, N., The government and politics of the European Union, Ediția IV, Basingtoke: Macmillan, 1999.

Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, Ediția VI, Durham: Duke University Press, 2006.

Øhrgaard, Jakob C., „International relations or European integration: is the CFSP sui generis?”, în Tonra, Ben; Christiansen, Thomas, Rethinking European Union Foreign Policy, Manchester: Manchester University Press, 2004, pp. 26-44.

Park, Jeanne, The European Union's Eastern Partnership, Council on Foreign Relations, 14.03.2014, disponibil la http://www.cfr.org/europe/european-unions-eastern-partnership/p32577, accesat la data de 20.05.2017.

Pastore, Gunta, „The EU-Ukraine Association Agreement prior to the Vilnius Eastern Partnership Summit”, în Baltic Journal of European Studies, vol. 2, 2014, pp. 5-19.

Portnov, A.; Portnova, T., „The Ukrainian ‘Eurorevolution’: Dynamics and Meaning”, în Stepanenko, Viktor; Pylynskyi, Yaroslav, Ukraine after the Euromaidan – Challenges and Hopes, Berna: Peter Lang, 2015, pp. 59-72.

Rieppola, Marikki, „ The EU Advisory Mission Ukraine: Normative or Strategic Objectives?”, în EU Diplomacy Paper, nr. 2, 2017, pp. 1-34.

Risse, Thomas, A Community of Europeans? Transnational Identities and Public Spheres, New York: Cornell University Press, 2012.

Ritter, Caroline, „The European Union’s Foreign Policy Ambivalence”, în Politics of the European Union Research Paper, nr. 451, 16.04.2013.

Schimmelfennig, F.; Rittberger, B., „Theories of European Integration: Assumptions and Hypotheses”, în Richardson, J. (ed.), European Union: Power and Policy-making, Ediția III, Londra: Routledge, 2006.

Solana, Javier „Shaping an effective EU foreign policy”, Speech in Brussels, 19 February 2002, S0025/02.

Stănescu-Stanciu, Teodora, Integrarea Europeană și Euroatlantică a României, ediția a II-a, București: Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Tratatul privind Uniunea Europeană, Versiunea Consolidată, 2012.

Uniunea Europeană, Viziune comună, acțiuni comune: o Europă mai puternică, O strategie globală pentru politica externă și de securitate a Uniunii Europene, 2016.

Waltz, Kenneth, „Realist Thought and Neorealist Theory”, în Robert L. Rothstein (ed.), The Evolution of Theory in International Relations, Columbia: University of South Carolina Press, 1991, pp. 21-37.

White, Stephen, „Is There a Pattern?”, în Lane, David; White, Stephen (eds.), Rethinking the 'Coloured Revolutions', Londra: Routledge, 2010, pp. 280-300.

Resurse disponibile în format electronic

Barker, A.; Spiegel, P., Push to Extend Russia Sanctions Reveals EU Rift, Financial Times, 16.03.2015, disponibil la https://www.ft.com/content/d9020b1c-cbf5-11e4-beca-00144feab7de, accesat la data de 28.05.2017.

Bickerton, Christopher J.; Hodson, Dermot; Puetter, Uwe, The New Intergovernmentalism: European Integration in the Post-Maastricht Era, disponibil la http://eprints.bbk.ac.uk/11050/1/NI%20JCMS%20Pre-Pub%20(2).pdf, accesat la data de 15.05.2017.

Bildt, Carl, Russia, the European Union, and the Eastern Partnership, ECFR Riga Series, disponibil la http://www.ecfr.eu/page/-/Riga_papers_Carl_Bildt.pdf, accesat la data de 29.05.2017.

Communication from the Commission to the European Council of June 2006, „Europe in the World – Some Practical Proposals for Greater Coherence, Effectiveness and Visibility”, 8 iunie 2006, disponibil la http://ec.europa.eu/councils/bx20060615/euw_com06_278_en.pdf, accesat la data de 12.05.2017.

Consiliul European, Comunicat de presă comun, în urma aprobării versiunii actualizate a Programului de asociere de către Consiliul de asociere UE-Ucraina, 16.03.2015, disponibil la http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2015/03/16-joint-press-release-following-the-endorsement-updated-association-agenda-eu-ukraine-association-council/, accesat la data de 23.05.2017.

Consiliul European, Măsurile restrictive adoptate de UE ca răspuns la criza din Ucraina, 2017, disponibil la http://www.consilium.europa.eu/ro/policies/sanctions/ukraine-crisis/, accesat la data de 23.05.2017.

Decizia 2014/265/PESC a Consiliului din 12 mai 2014 de modificare a Deciziei 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014D0265, accesat la data de 29.05.2017.

European Comission, A Stronger Global Actor, disponibil la https://ec.europa.eu/commission/priorities/stronger-global-actor_en, accesat la data de 15.05.2017.

European Comission, EU – Ukraine Summit: Sustained EU support for accountable and transparent governance in Ukraine, 24.11.2016, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-3948_en.htm, accesat la data de 28.05.2017.

European Commission Press Release, EU Commission approves disbursement of €600 million in assistance to Ukraine, 16.03.2017, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-17-643_en.htm, accesat la data de 21.05.2017.

European Commission, Outcome of the Trilateral Talks on the Implementation of the EU-Ukraine Association Agreement/Deep and Comprehensive Free Trade Area, 07.09.2015, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_STATEMENT-15-5603_en.htm, accesat la data de 29.05.2017.

European Commission, Statement by President Barroso and President Van Rompuy in the name of the European Union on the agreed additional restrictive measures against Russia, 29.07.2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_STATEMENT-14-244_en.htm, accesat la data de 23.05.2017.

European Economic Community, Declaration on European Identity, Copenhaga, 14.12.1973, disponibil la http://ec.europa.eu/dorie/fileDownload.do;jsessionid=1KGyQ1tKtTpNjBQwQh6cwgC2yLn7BJMymvTrDq5s2rD3JYR9RfGQ!243197488?docId=203013&cardId=203013, accesat la data de 15.05.2017.

European Parliamentary Research Service, EU-Russia energy relations – stuck together?, martie 2015, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/ATAG/2015/551343/EPRS_ATA(2015)551343_EN.pdf, accesat la data de 28.05.2017.

European Parliamentary Research Service, The EU's Russia policy. Five guiding principles, octombrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2016/589857/EPRS_BRI(2016)589857_EN.pdf, accesat la data de 28.05.2017.

European Parliamentary Research Service, Topical Digest. EU-Russia Relations, 18.10.2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/EPRS/TD_EU-Russia-Relations.pdf, accesat la data de 28.05.2017.

European Union External Action Service, EU-Ukraine relations factsheet, 16.03.2017, disponibil la https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage_en/4081/%20EU-Ukraine%20relations,%20factsheet, accesat la data de 19.05.2017.

European Union External Service, The post of High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy, disponibil la http://collections.internetmemory.org/haeu/content/20160313172652/http://eeas.europa.eu/background/high-representative/index_en.htm, accesat la data de 21.05.2017.

European Union External Service, What we do, 06.06.2016, disponibil la https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/2725/what-we-do_en, accesat la data de 21.05.2017.

Garcés de los Fayos, Fernando, Rusia și Asia Centrală, Parlamentul European, decembrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.6.3.html, accesat la data de 28.05.2017.

Grono, Magdalena, Ukraine Flare-Up Lays Bare Fears in Europe’s East, International Crisis Group, 03.02.2017, disponibil la https://www.crisisgroup.org/europe-central-asia/eastern-europe/ukraine/ukraine-flare-lays-bare-fears-europes-east, accesat la data de 13.05.2017.

Harding, Gareth, „The Myth of Europe”, Foregin Policy, 03.02.2012, disponibil la http://foreignpolicy.com/2012/01/03/the-myth-of-europe/, accesat la data de 14.05.2017.

Hotnews, Acordul de asociere al Ucrainei cu UE a fost ingropat. Kievul a suspendat demersul pentru a asigura securitatea națională și pentru a relansa relațiile economice cu Rusia, 21.11.2013, disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-international-16061080-ucraina-suspendat-pregatirea-acordului-asociere-pentru-asigurarea-securitatii-nationale-relansarea-relatiilor-economice-rusia.htm, accesat la data de 28.05.2017.

Legrand, Jérôme; Wanda Troszczyńska-van Genderen, Partenerii Estici, noiembrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.5.html, accesat la data de 13.05.2017.

McGowan, Lee, Theorising European Integration: revisiting neo-functionalism and testing its suitability for explaining the development of the EC competition policy?, European Integration Online Papers, 2007, disponibil la http://eiop.or.at/eiop/pdf/2007-003.pdf, accesat la data de 14.05.2017.

McMahon, Robert, Ukraine in Crisis, Council on Foreign Relations, 25.08.2014, disponibil la http://www.cfr.org/ukraine/ukraine-crisis/p32540, accesat la data de 25.05.2017.

Novak, Petr, Procedurile Decizionale Interguvernamentale, Fișe Tehnice ale Parlamentul European, decembrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.4.2.html, accesat la data de 14.05.2017.

Novak, Petr, Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam, Fișe Tehnice ale Parlamentul European, aprilie 2017, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.3.html, accesat la data de 14.05.2017.

Novak, Petr; Raffaelli, Rosa, Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European, martie 2017, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.html, accesat la data de 21.05.2017.

Parlamentul European, Comunicat de Presă, PE cere Rusiei să retragă forțele militare din Ucraina, 13.03.2014, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/20140312IPR38707/pe-cere-rusiei-s%C4%83-retrag%C4%83-for%C8%9Bele-militare-din-ucraina, accesat la data de 23.05.2017.

Parlamentul European, Parlamentul European ratifică Acordul de Asociere UE-Ucraina, 16.09.2014, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/20140915IPR62504/parlamentul-european-ratific%C4%83-acordul-de-asociere-ue-ucraina, accesat la data de 22.05.2017.

Parlamentul European, Raport referitor la stadiul actual al relațiilor UE-Rusia, 13.05.2015, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A8-2015-0162+0+DOC+XML+V0//RO, accesat la data de 22.05.2017.

Parlamentul European, Ucraina: Eurodeputații cer acțiune fermă privind Rusia, 02.03.2014, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/20140312STO38705/ucraina-eurodeputa%C8%9Bii-cer-ac%C8%9Biune-ferm%C4%83-privind-rusia, aceesat la data de 16.05.2017.

Quinn-Judge, Paul, Russia’s mixed signals on eastern Ukraine, International Crisis Group, 08.02.2016, disponibil la https://www.crisisgroup.org/europe-central-asia/eastern-europe/ukraine/russia-s-mixed-signals-eastern-ukraine, accesat la data de 17.05.2017.

Rey, Benjamín, Legrand, Jérôme, Politica europeană de vecinătate, Parlamentul European, decembrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.4.html#_ftn2, accesat la data de 23.05.2017.

Single European Act, 17.02.1986, disponibil la http://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:a519205f-924a-4978-96a2-b9af8a598b85.0004.02/DOC_1&format=PDF, accesat la data de 15.05.2017.

Statement by European Commission President Barroso following the EU-Russia Summit, Bruxelles, 28.01.2014, disponibil la http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-14-66_en.htm, accesat la data de 27.05.2017.

Traynor, Ian, Ukraine aligns with Moscow as EU summit fails, The Guardian, 29.11.2013, https://www.theguardian.com/world/2013/nov/29/ukraine-yanukovych-moscow-eu-summit, accesat la data de 29.05.2017.

Troszczyńska-van Genderen, Wanda; Legrand, Jérôme, Politica externă: obiective, instrumente și rezultate, Fișe Tehnice privind Uniunea Europeană, decembrie 2016, disponibil la http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.1.html, accesat la data de 14.05.2017.

Vimont, Pierre, The Path to an Upgraded EU Foreign Policy, Carnegie Europe, 30.06.2015, disponibil la http://carnegieeurope.eu/2015/06/30/path-to-upgraded-eu-foreign-policy-pub-60527, accesat la data de 16.05.2017.