Politica externă a SUA a condus mai degrabă la [601059]

Politica externă a SUA a condus mai degrabă la
raspândirea terorismului decâ t la diminuarea lui

Politica externă actuală a SUA evoluează pe fondul unor
tensiuni notabile între obiectivele politice și militare .Preocuparea
rațională pentru maximizarea puterii naționale și preocuparea
crescândă pentru obținerea unor rezultate acceptabile în plan
moral. Avem aici de -a face cu o întrupare în realitate a unuia dintre
principiile realismului politic .Deși, în mod tradițional, politica
externă nu constituie decât o arie tematică adesea marginală (iar în
alte ocazii secundară) în dezbaterile prilejuite de alegerile din SUA
, politicile de război au constituit atât motivul principal al obținerii,
de către președintele George W. Bush, a unui al doilea mandat, cât
și sursa principală a înfrângerii grave pe care au suferit -o
republicanii în așanumitele midterm elections, desfășurate la 7
noiembrie 2006. În înt reaga istorie a SUA, războiul și, deci, ceea
ce am numit în acest volum politicile de război – au ocupat un loc
central. Există chiar autori care susțin că războiul este coloana
vertebrală reală a istoriei SUA, o țară născută din război și ridicată
la rangul de superputere globală tot printr -un șir de războaie

majore, câștigate cu alocări mari (și î n unele cazuri chiar imense)
de resurse, dar și cu o anumită lejeritate, derivată în special din
uriașa putere economică (industrială) a Americii, ca și din faptul că
teritoriul național american este protejat împotriva oricăror lovituri
directe de două sp ații oceanice enorme. Atunci când vorbim despre
actuala situație din Irak, punctul de plecare al discuției trebuie să
fie legitimitatea intervenției militare americane din 2003 (ca și
legitimitatea prelungirii până astăzi a prezenței m ilitare a SUA în
această țară).Intervenția americană în Irak mai ales prelungirea
prezenței militare a SUA în zona Golfului par a fi insuficient de
legitime. De exemplu, fiindcă nu există, nici măcar astăzi, un
mandat clar și ferm al ONU pentru acțiunile SUA și ale aliaților și
partenerilor Washington ului.Dar aceeași intervenție ca și
prelungirea prezenței militare americane în zona Golfului, ca și în
alte puncte din Orientul Mijlociu sunt foarte legitime, mai ales
dacă luăm în calcul ultimele două semnificații listate de Bre ban.
Adică acțiunile SUA și ale aliaților lor sunt cât se poate de
justificate, de îndreptățite, cel puțin din perspectivă
geostrategică. Intervenția militară a SUA în Irak este conformă cu
componenta geostrategică a intereselor naționale ale SUA, precum
și că, în contextul actual,SUA prezenta cu forțe importante în
Orientul Mijlociu sunt mai puternice, mai bine poziționate și mai
influente decât înainte de primăvara lui 2003.Asta nu înseamnă
însă că, automat, simpla prezență militară americană poate stabili za

și pacifica foarte rapid întreaga regiune. Dacă acceptăm că
înțelegerea relațiilor internaționale are în centrul său studierea
comportamentului actorilor purtători de interese care sunt definite
în termeni de putere, precum și dacă acceptăm că scopul fi resc al
oricărui actor al scenei internaționale este să -și maximizeze
puterea, putem afirma că intervenția militară a SUA în Irak este
conformă cu componenta geostrategică a interese lor naționale ale
SUA.
Există opinii care susțin că, în întreg Ori entul Mijlociu,
lucrurile ar putea lua dacă nu cumva au și luat o turnură mult mai
primejdioasă decât până acum. Acesta este, de exemplu, centrul
de greutate al opiniilor lui Yuval Diskin, șeful serviciul de
securitate internă al Israelului, citate de BBC. Vorbind în așezarea
Eli, din Cisiordania, tinerilor coloniști israelieni aflați înainte de
începerea serviciului militar activ, important ul demnitar a afirmat,
că „atunci când dărâmi un sistem în care există un despot care -și
controlează propriul popo r utilizând forța, ceea ce obții se numește
razboi .Nu sunt deloc sigur că n -o să-i simțim lipsa lui Saddam” .
Diskin a mai afirmat, cu același prilej, că nu doar haosul din Irak
constituie un motiv foarte serios de îngrijorare, ci și cedarea de
terito rii către palestinieni.
Încă din 1996, SUA au întărit masiv sistemul de sancțiuni
economice adoptat pentru a împiedica Iranul și Libia să facă pași
decisivi în efortul lor de a dobândi arme de nimicire în masă.

America adopta atunci ILSA (Iran and Libya Sanctio ns Act),
decizie prin care firmele străine ce investeau sume mai mari de 20
milioane USD în sectorul energetic din cele două țări erau supuse
sancțiunilor. Măsura, deși indirectă, ar fi putut avea o anumită
eficiență, lipsind Teheranul și pe libieni de ban ii necesari pentru
realizarea rapidă a unor obiective cu folosință duală (civilă și
militară), ca și banii necesari pentru consolidarea capacității de a
produce și exporta petrol și gaze naturale (exporturi care,
producând profituri mari, ar fi putut întăr i considerabil capacitatea
celor două țări de a investi sume tot mai mari în programe cu certă
relevanță strategico -militară). Dar valoarea potențială a ILSA a
fost complet anulată, încă din toamna lui 1997, de faptul că firme
din mai multe țări au semnat un acord major cu Iranul. Acest acord
punea Teheranul în situația de a folosi sume capitaluri străine
enorme pentru a intensifica „extragerea și vânzarea de petrol și
gaze naturale”. Acesta nu este singurul exemplu de acțiune a unui
actor politic care să fi e în directă contradicție atât cu stabilitatea
sistemului internațional, cât și cu interesele strategice majore ale
SUA. Să nu uităm, de exemplu, că Uniunea Europeană n -a sprijinit
deloc intervenția militară americană în Irak, începută în 2003. Mai
mult ch iar, Franța și Germania s -au opus din răsputeri intervenției
militare americane în Irak, în 2003, și au refuzat să participe cu
trupe la acțiunile coaliției ce grupa, în 2004, trei duzini de state .
Atunci când vorbim despre Iran, trebu ie să luăm în calcul cel puțin

două elemente importante: presiunea exercitată asupra deciziilor
politico -strategice actuale de către tradiția istorică, dar și profilul
președintelui în exercițiu de la Teheran, fundamental diferit de
acela al mai moderatulu i său predecesor.
Statele Unite, împreună cu un număr de țări aliate și
partenere, au trimis importante forțe militare în Afghanistan,
pentru a lovi bazele și forțele rețelei teroriste al Qaeda, precum și
pentru a înlătura regimul taliban, care oferise ter oriștilor sprijin și
adăpost. Din 2003, forțele SUA și ale unor țări aliate sunt prezente,
în număr încă și mai mare, și în Irak. În ambele cazuri, intervenția
americană a fost determinată de interese majore și legitime, din
perspectiva școlii realiste în domeniul securității și apărării
naționale. Afghanistanul era nu numai una din bazele importante
de instruire a rețelei teroriste care organizase atacurile teroriste de
la 11 septembrie, ci și o țară unde, ani în șir, s -a aflat la putere un
regim islamic f undamentalism, care funcționa ca pepinieră și
refugiu pentru extremiștii musulmani din întreaga lume, precum și
ca destabilizator pentru întreaga Asie Centrală. În cazul Irakului,
regimul lui Saddam Hussein, deși laic, avea, pentru Orientul
Mijlociu, un po tențial destabilizator încă și mai important decât cel
al regimului taliban. În plus, spre deosebire de Afghanistanul
talibanilor, Irakul lui Hussein îngloba elemente numeroase de
modernitate tehnologică, ușor de folosit pe fondul obsesiilor
agresive ale r egimului pentru fabricarea unor arme de nimicire în

masă (în special agenți patogeni și substanțe chimice de luptă din
generații avansate ).
Intre evenimentele din Afghanistan și cele din Irak există,
desigur, câteva diferențe mari. Mai întâi, este vorba de spre natura
regimurilor politice alungate de la putere de americani și aliații lor
(un regim teocratic ultra -rigid în Afghanistan și un regim laic,
dictatorial și cu elemente totalitare în Irak). Este vorba însă și
despre gradul de dezvoltare, de modernita te a societăților locale (o
lume predominant tribală, mai degrabă medievală în Afghanistan,
țară cu o producție industrială și cu o infrastructură modernă
neglijabile, dar și o societate mult mai urbanizată, mai știutoare de
carte și mai industrializată în Irak). O a treia diferență este legată
de faza actuală de evoluție a situației din cele două țări (vorbim
despre un Afghanistan care, în ciuda ofensivelor crescânde ale
talibanilor, în estul și sud -estul țării, pare a fi în stadiu mai avansat
de pacificar e și stabilizare, cel puțin în linii mari, în timp ce Irakul
se află, continuu, în stare acută de criză).
Succesul notabil al primei faze a in tervenției militare
americane î n doar câteva săptămâni, forțele militare ale talibanilor,
ca și detașamentele combatante ale organizației al Qaeda, oricât
vor fi fost ele de bine motivate, au fost bombardate sistematic, au
fost înfrânte în mod repetat în confruntări terestre extrem de d ure,
au fost alungate din orașele mari și, în final, au fost dispersate și
alungate în regiuni izolate (sau chiar peste graniță, în Pakistan). În

fața presiunii militare americane (și a forțelor britanice, deși
acestea au fost implicate cu efective mult ma i mici decât cele ale
forțelor SUA) s -au prăbușit, complet și foarte rapid, nu numai
organizarea și dotarea militară precară a fundamentaliștilor din
Afghanistan, ci și forțele armate ale Irakului. Merită reamintit, în
acest context, că armata irakiană era considerată de specialiști, în
1990, ca fiind a patra putere militară convențională din lume.
Primul război din Golf a nimicit o parte importantă din efectivele
și armamentul irakienilor dar, cu eforturi notabile, Saddam Hussein
a reușit să refacă o parte importantă din potențialul militar al țării
sale. În 2001, Irakul avea – afirmă Kenneth M. Pollack în studiul
intitulat The Regional Military Balance, inclus într -un volum
publicat în 2003 de Universitatea Națională de Apărare a SUA –
424.000 militari, 2. 200 de tancuri, 3.500 de vehicule de luptă de
alte tipuri, 316 avioane de luptă și peste 2.000 de piese de artilerie.
Dar aceste forțe militare sau dezintegrat rapid sub presiunea
masivității și ritmului atacului american. La relativ scurtă
vreme după înfr ângerea și desființarea regimului taliban și a
regimului lui Saddam Hussein, au avut loc, atât în Afghanistan cât
și în Irak, alegeri libere, care au condus la formarea de parlamente
și de organe ale puterii executive ajunse la putere într -o manieră
accept abilă pentru Occident. Aceste alegeri au fost doar unul dintre
episoadele care fac parte dintr -un scenariu mult mai amplu, ce
vizează transformarea ambelor țări în state liberale și democratice.

Orientul Mijlociu este, încă, o zonă în care structurile
arhaice, tribale sau de clan, sunt cât se poate de vii și cât se poate
de importante. Până relativ recent, de exemplu, Irakul a fost
condus de un singur clan, cu rădăcini puternice în zona Tikrit. În
astfel de societăți, transplantarea democrației liberale de tip
occidental are toate șansele să fie predominant – sau chiar complet
– contraproductivă, fiindcă alegerea democratică a unui personaj
(sau a unei structuri colective) înseamnă, aproape automat, un
singur lucru: că toate celelalte clanuri, triburi (sau regiuni)
dezvoltă, rapid și, într -o anume măsură pe bună dreptate, frustrări
de-a dreptul explozive, simțindu -se insuficient reprezentate și cu
interesele ignorate de lideri din clanurile sau triburile rivale.
în Orientul Mijlociu musulman, soluțiile cele mai viabile. În
condițiile concrete din zonă, ele ar putea constitui ceea ce numim
în mod curent răul cel mai mic: o democrație liberală care
capotează la tot pasul sub presiunea tendințelor centrifuge și a
conflictelor interne, ca și sub presiunea radica lismului islamic nu
poate produce, niciodată, nici destulă dezvoltare, nici suficientă
modernizare, nici stabilitate reală, nici pace regională funcțională,
nici un mediu realmente favorabil manifestării drepturilor și
libertăților individului. Nici un reg im autoritar, pe care l -am numit
despotism luminat adus la zi, nu poate produce, desigur, un mediu
favorabil drepturilor și libertăților individului. Dar, dacă privim
trecutul și prezentul fără prejudecăți, putem admite că unele

regimuri autoritare laice, puternice și reformatoare pot produce, în
lumea islamică, destule dintre celelalte elemente de care Orientul
Mijlociu are foarte mare nevoie.
SUA gestionează operațiunile militare, antiteroriste, de
stabilizare -pacificare și de nation -building din Ira k și Afghanistan,
ci și felul în care Washingtonul își ierarhizează prioritățile, își
definește coordonatele de acțiune politico -militară și alocă resurse
nu doar pentru îndeplinirea obiectivelor centrale, ci și pentru
rezolvarea unor probleme (actualmente secundare) din cele mai
diverse, cu diferite grade de urgență, peste tot în lume.
SUA, în etapa actuală, traversează o criză serioasă în ceea
ce privește eficacitatea politicilor sale de război, dar și o criză
poate mai puțin evidentă, dar foarte gravă de identitate a politicii
sale externe pe termen lung. Dacă primul aspect este cel puțin
teoretic relativ ușor ,rezolvabil în special prin alocări suplimentare
de resurse, ca și prin chiar prelungirea războiului de uzură purtat în
mod deschis împot riva fun damentalismului islamic, criza actuală
de identitate și de țel a politicii exte rne a SUA a condus mai
degrabă la raspândirea terorismului decât la diminuarea lui .

Bibliografie

CALVOCORESSI, Peter, P olitica mondială după 1945, ediția a VII -aEd.
Allfa, București, 2000
http://www.washtimes.com
http://www.bbc.com/news
https://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page
https://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_din_11_septembrie_2001