Politica Externa a Statelor. Interdependenta
LUCRARE DE LICENȚĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
TEMA:,,POLITICA EXTERNĂ A STATELOR. INTERDEPENDENTĂ”
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1: Politica externă.Componentă de bază a politicii internaționale
Elemente structurale ale sistemului politic
Funcțiile și componentele structurale ale sistemului politic
Sistemul politic democratic vs sistemul politic totalitar
Politica externă, subsistem al politicii internaționale
Politica internațională: obiectivele, subiectul, principiile
Politica externă a Romaniei
Alianțele politice, rezultante ale politicii externe
Alianțele si organizațiile internaționale(ONU, NATO și UE)..
Capitolul 2 : Relațiile internaționale și interdependența statelor
Elemente conceptuale privind politica internațională
Teoria relațiilor internaționale
Politica externă și de Securitate comună a Uniunii Europene
Impactul Tratatului de la Lisabona în sfera PSAC
Politica externă a Statelor Unite ale Americi la începutul secolului XXI
S.U.A. în conflictul din Irak și Afghanistan
Politica de securitate a Statelor Unite ale Americii la începutul secolului XXI
Capitolul 3 : Studiu de caz: Politica externă a Rusiei .Criza regională Rusia-Georgia-Crimeea
Federația Rusă de la destramarea URSS până în prezent
Rusia și criza din Georgia
Rusia și criza din Crimeea
Concluzii și propuneri
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
“International politics, like all politics, is a struggle for power”
Termenul „internațional” derivă din latinescul intergentes, care definește acea ramură a dreptului numită „dreptul națiunilor”/jus gentium, intergentes – internațional.
Astăzi, relațiile internaționale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acțiunilor statului, ci privesc toate felurile de activități umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activitățile economice. Curentele transnaționale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relațiile internaționale au cunoscut o dezvoltare excepțională, ca efect al mondializării schimburilor și comunicațiilor. Datorită posibilităților de a călători și a afla imediat ce se petrece pe intreaga planetă, se poate afirmă că trăim într-un „sat planetar”. Așadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea să, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele și organizațiile guvernamentale.
Lumea în care trăim este destul de complexă și variată. Iar transformările și schimbările cărora ne supunem sunt consecințele relațiilor interstatale și a activităților actorilor statali și nestatali pe arena internațională. Subiectul relațiilor internaționale este unul captivant pentru că se referă la popoare, diferite culturi și religii, sisteme politice și organizații mondiale, etc. Relațiile internaționale din cele mai vechi timpuri ocupă un rol important în viață oricărui stat, comunități și oameni în parte, complexitatea interacțiunilor între acestea indică faptul că este necesar un studiu și o supraveghere asupra acestor fenomene. Datorită evenimentelor care au lăsat o profundă amprentă în ultimele decenii ale secolului XX, domeniul relațiilor internaționale s-a format că o veritabilă discplina de studiu. Acest domeniu a ajuns să fie disputat și contraversat de istorici, politologi, profesori, analiști politici și de mulți alții. Această ramură de studiu este foarte amplă și privește nu doar guvernele lumii cu președinții și conducătorii acestora, dar este compusă și din organizații internaționale, corporații multinaționale, indivizi. Depinde foarte mult de economia, cultura și politica internă a statului respectiv.
Am ales să realizez lucrarea de licență cu tema ,,Politica externă a statelor. Interdepedndența’’ deoarece consider că este o temă de actualitate, chiar dacă aspecte ale relațiilor internaționale au fost studiate încă din timpul istoricului grec Tucidide.
Relațiile Internaționale reprezintă un domeniu în plină dezvoltare, și stau la baza implementării politici mondiale. Politica mondială reprezintă totalitatea acțiunilor externe ale subiectelor de bază ale dreptului internațional. Evident subiecte de bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu influentă majoră pe arena internatională. Anume ele, mai întâi de toate, sunt țesătura vie a relațiilor internaționale, de sigur în raport cu alte state – mai mici, mai puțin sau slab dezvoltate, dar care tot participă în viața politică internațională. Subiecți ai politicii mondiale sunt deasemenea structurile obștești și internaționale zonale/regionale, continentale etc., grupări și alianțe de state-europene, euro-asiatice, africane, latino-americane ș.a. de acest gen, precum și ONU cu toate instituțiile sale, care prin activitatea la nivel global și în conformitate cu împuternicirile investite de comunitățile politice respective au o pondere sporită în monitorizarea și reglementarea proceselor și evenimentelor care au loc în lume.
În prima parte a lucrării am abordat, din punct de vedere teoretic, sistemul politic mondial și implicațiile acestuia în politica externă a statelor și o prezentare teoretică a acestei politici externe. Deasemenea, tot în această parte am prezentat și formarea alianțelor internationale, acestea reprezentând o necesitate tot mai importantă în sistemul politic mondial.
În cea de-a doua parte, m-am axat mai mult pe importanța relațiilor international și pe conceptul de interdependență. Această parte este abordată deasemenea din punct de vedere teoretic și ca subiecți de studiu am ales S.U.A. și U.E., deoarece acestea au cea mai mare influență în gestionarea relațiilor internaționale.
Partea practică cuprinde un studiu aprofundat despre politica Federației Ruse și despre cele 2 crize recente asupra cărora Rusia și-a pus amprenta, mă refer la criza din Georgia și criza din Crimeea.În cadrul acestui studiu am urmărit să vorbesc despre intențiile politicii de viitor a Rusiei, despre cauzele crizelor și nu in ultimul rând, despre urmăriile acestora.
CAPITOLUL I. Politica externă.Componentă de bază a politicii internaționale
Prin politica externă întelegem totalitatea scopurilor pe care un stat le urmarește și a sarcinilor pe care și le asumă in plan internațional precum și totalitatea metodelor și mijloacelor prin care statul acționeaza pentru realizarea lor.
Analiza factorilor sistematici se reflectă în politica externă ,factorii de natură subiectivă și sensul de strategie în poltica externă.
Politica externă se referă la scopurile urmarite de statele naționale și la instrumentele de natură politică, diplomatică, economico-militară, care sunt mobilizate pentru aceste scopuri și planuri. Există două tipuri de conduită în politica externă: unul în cadrul caruia statele au o atitudine dinamică, creative, imaginative în arena internațională și un al doilea, în cadrul caruia statele preferă doar să reacționeze la impulsurile de pe arena internațională, desigur, cât mai mult posibil în felul în care sunt catalizate interesele proprii.
Există cel puțin patru scopuri comune ale statelor lumii contemporane, in ceea ce privește promovarea politicii externe:
diminuarea vulnerabilității in scopul asigurării securității naționale
posibilitatea asigurării de decizii și acțiuni autonome
asigurarea bunăstării statului și a cetățeniilor săi
asigurarea unui stat și prestigiu cât mai ridicat și avantajos, comparativ cu alte state, pe plan regional și global.
1.1 Elemente structurale ale sistemului politic
Societatea, viața socială în general, se prezintă ca un sistem social global care este structurat în subsisteme, care la rândul lor constituie sisteme de sine stătătoare cu structuri, mecanisme și funcții proprii. Din cadrul oricărui sistem social global, cele mai importante sisteme parțiale sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informațional, sistemul spiritual, sistemul militar, etc.
În cadrul oricărui sistem social global, prin locul și rolul pe care îl ocupă în cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea și diversitatea relațiilor ce le generează, prin impactul asupra celorlaltor sisteme parțiale, insăși asupra întregului, se detasează și se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul său de organizare, de nivelul dezvoltării sale, de natura sa, implică cu necesitate o dimensiune și o funcție politică. De altfel, politicul și politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existenței și acțiunii umane. ,,Astăzi, mai mult ca oricând epoca noastră este martora unei politizări universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se află sub influența politicii sau se oglindește în ea’’.
Sistemul politic reprezintă un ansamblu stabil de raporturi și roluri sociale instituționale care asigură exercitarea puterii asupra societății în întregul ei. El integrează instituțiile și procesele ce permit cetățenilor dintr-un singur stat să elaboreze, să aplice și să modifice politicile publice. Structurile fundamentale ale sistemului politic sunt formate din instituțiii de guvernământ și raporturile lor cu celelalte componente ale vieții politice (partidele, grupurile de influență, sindicatele etc.).
În sțiința politică, tratarea sistematică a politicului s-a intensificat după al doilea razboi mondial prin lucrările lui David Easton: "Sistemul politic"(1953); "O analiza sistematica a vieții politice"(1965); "Sisteme ale sțiinței politice"(1968); și contribuții deosebite ale lui J. W. Lapierre, cuprinse in lucrarea "Analiza sistemelor politice"(1973).
Calitatea și dinamica sistemului politic sunt exprimate atât prin interacțiunea elementelor sale constitutive cât și prin funcțiile ce îi sunt proprii. Funcțiile vitale îndeplinite de un sistem politic sunt în principal urmatoarele:
a) Direcționarea dezvoltării prin decizii ce privesc in totalitate viata socială;
b) Asigurarea stabilități și integrității societății prin contactarea proceselor de dezintegrare și haos social;
c) Realizarea adaptării la schimburile ce se produc atât în interiorul unei societăți, înnoirea structurilor, crearea de noi roluri politice sau modificarea conținutului celor vechi.
1.1.1 Funcțiile si componentele structurale ale sistemului politic
Prin sistem politic intelegem acel sistem parțial al societății ce cuprinde ansamblul relațiilor, instituțiilor, concepțiilor, comunicațiilor de natura politică, prin care se asigura organizarea, funcționarea și conducerea societății. Sistemul politic reprezintă, așadar, un subsistem al sistemului social global care cuprinde relațiile politice, instituțiile politice și cultura politică, sistemul care asigură organizarea și conducerea de ansamblu a societății, funcționalitatea ei.
Subsistemul politic ca parte componentă a sistemului social global se află în stransă interacțiune cu celelalte subsisteme, pe care le influențează, fiind la rândul său, influențat de acestea.
Funcțiile sistemului politic:
Latura funcțională a sistemului politic are în vedere funcțiile exercitate de acesta atât la nivelul și interiorul propriului sistem, cât al societății. Pe marginea acestei probleme, în literatura de specialitate, există vii dispute legate de conținutul funcțiilor sistemului politic, de eficiența, amplitudinea acestora și utilitatea lor socială.
Încă din "The Political System", D.Easton susține că sistemul politic are în societate un rol reglator. Această reglare socială este realizată prin "alocarea autoritativă a valorilor la nivelul întregii societăți".
Un alt autor, J.M.Cotteret, susține că "sistemul politic îndeplinește funcții de integrare și de adaptare, prin recurgerea sau amenințarea cu recurgerea la o constrângere psihică sau mult mai puțin legitimă. Sistemul politic urmarește în cadrul societății obiective precise: menținerea sau, dimpotrivă, modificarea ordinii sociale".
Pentru Almond și Coleman, sistemul politic are rolul legimității celor care guvernează, de a asigura un echilibru între ci.
Subsistemul politic ca parte componentă a sistemului social global se află în stransă interacțiune cu celelalte subsisteme, pe care le influențează, fiind la rândul său, influențat de acestea.
Funcțiile sistemului politic:
Latura funcțională a sistemului politic are în vedere funcțiile exercitate de acesta atât la nivelul și interiorul propriului sistem, cât al societății. Pe marginea acestei probleme, în literatura de specialitate, există vii dispute legate de conținutul funcțiilor sistemului politic, de eficiența, amplitudinea acestora și utilitatea lor socială.
Încă din "The Political System", D.Easton susține că sistemul politic are în societate un rol reglator. Această reglare socială este realizată prin "alocarea autoritativă a valorilor la nivelul întregii societăți".
Un alt autor, J.M.Cotteret, susține că "sistemul politic îndeplinește funcții de integrare și de adaptare, prin recurgerea sau amenințarea cu recurgerea la o constrângere psihică sau mult mai puțin legitimă. Sistemul politic urmarește în cadrul societății obiective precise: menținerea sau, dimpotrivă, modificarea ordinii sociale".
Pentru Almond și Coleman, sistemul politic are rolul legimității celor care guvernează, de a asigura un echilibru între conducători și conduși, între guvernanți și guvernați.
Sintetizând, putem aprecia că sistemul politic realizează în orice societate urmatoarele funcții:
1) De organizare și conducere a sistemului global. Această funcție decurge din faptul că politicul stabilește obiectivele sistemului social și subsistemelor sale și asigură prin mobilizarea resurselor materiale și umane realizarea acestora.
2) De autoreglare a sistemului social global. Reglând întregul sistem social global, sistemul politic asigură implicit funcționalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul societății care se autoreglează prin propriile instituții și mecanisme.
3) De distribuire in cadrul societății a valorilor în general, a celor politice în special. Aceasta distribuție trebuie facută în concordanță cu interesele sociale globale și cu cele ale diferitelor clase și grupuri sociale, ale întregii societăți.
Funcțiile sistemului politic nu se manifestă în mod izolat, ci într-o stransă corelație cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se întrepătrund și completează reciproc, asigurând astfel reglarea, autoreglarea și funcționarea sistemului social global, a societății în ansamblul ei.
Funcțiile din cadrul sistemului politic diferă de la o societate la alta, atât in ceea ce privește conținutul cât și în formele și mecanismele de realizare. Acest fapt e in legatură directă cu obiectivele și sarcinile pe care și le propune în fiecare etapă respectivul sistem, de dinamica acestuia, de insași calitatea și funcționalitatea elementelor sale componente și situația internațională.
Componentele structurale ale sistemului politic:
Problema definirii componentelor structurale și funcționale ale sistemului politic, trebuie să pornească de la unitatea și diversitatea parților sale constitutive, a multitudinii și varietății relațiilor ce le guvernează și indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme parțiale ale societății.
Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul intern și internațional iși vor pune amprenta atât asupra componentelor sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii și eficienței funcțiilor sale, a rolului sau reglator la nivelul întregii societăți și a propriei autoreglări.
Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe păreri converg spre acceptarea urmatoarelor componente:
Relațiile politice:
Constituie acea parte a relațiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale și comunitățile umane acționează conștient pentru organizarea și conducerea societății în care se implică prin raporturile ce se stabilesc în acest proces. Relațiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relațiilor sociale, prin anumite caracteristici:
au un caracter programatic, în sensul că ele reprezintă numai acea parte a relațiilor sociale în care indivizii și categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea și conducerea societății;
au un caracter organizat, manifestandu-se prin intermediul instituțiilor politice, al unor programe și platforme politice privind organizarea și conducerea societății.
Prin urmare, relațiile politice sunt acele relații care se stabilesc în raport cu puterea politică, ce se constituie în pivotul principal în conducerea societății. Relațiile politice sunt între partide, între diferite instituții politice, care exprimă voința și interesele diferitelor grupuri de cetățeni privind organizarea și conducerea societății; relații între cetățeni ți puterea de stat; relații între partide și stat, care sunt de guvernamânt sau de opoziție; relații între state etc.
Instituțiile politice:
Constituie o componentă a sistemului politic, indicând gradul de organizare politică a societății la un moment dat. Principala și cea mai veche instituție politică este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existănd, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Trebuie avut in vedere că nu orice organizație din societate este și organizație politică, ci numai organizațiile care se implică in problema puterii politice.
Conștiința și cultura politică:
Constituie o altă componentă a sistemului politic și presupune reflectarea în viața spirituală a modului de organizare și conducere politică a societății. Elementul esențial al culturii politice îl constituie doctrinele politice. Toate cele trei componente ale sistemului politic se află intr-o stransă legatură, asigurând, în parte și impreună, funcționalitatea sistemului politic în calitatea sa de reglator al vieții sociale, al organizării și conducerii acesteia.
1.1.2 Sistemul politic democratic vs sistemul politic totalitar
Caracteristica fundamentală a sistemului politic democratic rezidă în funcționalizarea sa pe fondul și prin integrarea valorilor fundamentale ale democrației. In acest sens, democrația (gr. Demos=popor; kratos=putere) se infatișează ca ordine politică și ca mod de funcționare a sistemului politic in care se realizează dreptul poporului de a se guverna pe sine însuși. Existența democrației este exprimată in principiul suveranității poporului, ceea ce însemna că guvernarea poate fi legitimată doar prin voința celor guvernați.
Democrația reprezintă un sistem de instituții și relații prin care membrii societății actionează, fie direct ca autoritate eliberatoare de politici (democrația directă), fie prin reprezentanți, care elaborează politica in numele celor care l-au ales (democrație reprezentativă).
Principiile democrației:
Autoritatea este prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică. Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință celorlalți. În statul democratic, autoritatea este mult diferită de exercitarea puterii într-un regim totalitar sau autoritar.
Libertatea
Responsabilitatea
Dreptatea
Proprietatea
Pluralismul politic
Separarea puterilor în stat
Reprezentativitatea.
Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui cetățean. Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.
Particularitățile totalitarismului:
dizolvarea legăturilor proprii societății civile prin dezorganizarea sistematică a multiplelor asociații, cluburi, grupuri profesionale sau confesionale;
disoluția solidaritații locale prin politici ce subminează raporturile tradiționale ale lumii tărănești;
promovarea de forme de integrare economică, instituțională (partid unic, ideologie socială acceptată de toți, planificare, centralizarea tuturor activităților);
ierarhizarea societății insoțită de supunerea individului la rigorile organizării piramidale;
promovarea unor forme de mobilitate socială care asigură formarea de elite noi care impartășesc idealul totalitar. La aceste elemente se adaugă o combinație de monopoluri exercitate de putere: monopolul politic, prin partidul unic, monopolul ideologiei, monopolul mass-media monopolul polițienesc. Caracteristic sistemului politic totalitar este fuziunea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească), iar unitatea puterilor se identifică în fapt cu puterea personală a conducatorului.
1.2 Politica externă, subsistem al politicii internaționale
„ A stabili metode de schimbare pașnică este problema fundamentală a moralității internaționale și a politicii internaționale” (Carr, în Betts, 2005)
La sfârșitul secolului XX, relațiile internaționale se aflau într-o stare de agitație și confuzie. Sfârșitul „Războiului Rece” i-a dezorientat pe combatanți, dar și pe analișții relațiilor SUA-URSS, în timp ce internaționalizarea economiei mondiale a voalat frontiera dintre politica internă și cea internațională, îngreunând tratarea acestor două subiecte ca teme separate. Nu mai navigăm pe o mare, ci pe un uriaș și fascinant ocean, observând noi creaturi, care interacționează în feluri diferite. Cercetătorii RI au ajuns la un acord cu privire la ce anume ar trebui să constituie obiectul preocupării lor majore (pacea și securitatea, economia politică, situația femeilor etc). Unii favorizează integrarea, internaționalizarea și transnaționalizarea statelor și politicii, alții menținerea independenței și a identității naționale. Diferențele se referă mai departe și la rolul lor adecvat (al activistului, al analistului sau al criticului) precum și la rolul legitim al convingerii politice în literatura social-sțiințifică. Astfel, asemănător altor oameni de sțiință, savanții RI se află în dispută asupra unor chestiuni mai degrabă politice decăt academic. De asemenea, ei diferă în probleme de substanță, mai ales cea a sistemului de state ca instituție politică ( impactul său asupra acțiunii, vulnerabilitatea sa la schimbare), precum și importanței relațive, pentru explicarea politicii externe, a considerării unor diverși factori la diferite niveluri, incluzând în particular rolul autonom al ideilor. Literatura în dezvoltare a RI ca disciplină academică este de acord că, în ultimul sfert de secol, a avut loc o translație a teoriei de la nivel „sistemic” la unul „mediu”, cu Theory of Internațional Politics a lui Waltz ca excepție singulară. Cea mai pregnantă trăsătură a imaginii disciplinei o reprezintă imaginea unui domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generând „dezbateri” recurente de maximă importanță. Prima dezbatere a fost cea dintre „idealismul” originar al disciplinei și provocarea lansată de „realism”. A doua mare dezbatere s-a desfășurat între adepții unei abordări „sțiințifice” și cei ai abordării „tradiționale”. Apoi s-a iscat a treia dezbatere. Una dintre părți a fost „neorealismul”: Realismul, după cum se dovedea, „nu era mort; dispăruse doar la suprafață” (Banks, 1984). Nu este prea clar cine era adversarul: „globalișții”, „pluralișții” și „structuralișții”; „globalișții” și „neo-marxișții”; „paradigma tranzactională” și „paradigma globalistă”; „abordările tip societate globală” și „abordările structurale” sau poate „teoria critică a relațiilor internaționale”.
1.2.1 Politica internațională: obiectivele, subiectul, principiile
Obiectul politologiei cuprinde și analiza evenimentelor, fenomenelor și proceselor de pe arena mondială și internațională, care își au ecoul lor specific asupra celor ce se petrec în interiorul unor sau altor state. În legătură cu acestea se operează cu noțiunile „politică externă", „politică mondiala", „politică internațională". Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică chiar disciplină aparte care studiază interacțiunea dintre state și, într-un sens mai larg, funcționarea sistemului internațional ca întreg. Ea poate fi concepută și ca un domeniu multidisciplinar, concentrând laolaltă aspecte internaționale ale politicii, economiei, istoriei, dreptului și sociologiei, și ca o metadisciplină care se axează pe structurile sistemice și modelele de interacțiune ale speciei umane luate ca întreg. Ea și-a dobândit propria identitate după primul război mondial. Principalii ei câmpi includ: economia, politica internațională, organizațiile internaționale, politica externă, studii strategice și cercetări asupra păcii.
Politica internațională include relațiile dintre state, totalitatea interacțiunilor lor în cadrul sistemului internațional. Subiecte ale politicii internaționale sunt nu numai statele mari, dar și alți actori (agenți) colectivi, cum sunt corporațiile multinaționale, grupurile transnaționale și organizațiile internaționale.
Politica mondială reprezintă totalitatea acțiunilor externe ale subiectelor de bază ale dreptului internațional. Evident subiecte de bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu influentă majoră pe arena internațională, anume ele, mai întâi de toate, sunt țesătura vie a relațiilor internaționale, de sigur în raport cu alte state – mai mici, mai puțin sau slab dezvoltate, dar care tot participă în viața politică internațională. Subiecți ai politicii mondiale sunt deasemenea structuri obștești și internaționale zonale/regionale, continentale etc., grupări și alianțe de state -europene, euro-alianțtice, africane, latino-americane ș.a. de acest gen, precum și ONU cu toate instituțiile sale, care prin activitatea la nivel global și în conformitate cu împuternicirile investite de comunitatile politice respective au o pondere sporită în monitorizarea și reglementarea proceselor și evenimentelor care au loc în lume.
Politica externă – se referă la ansamblul demersurilor întreprinse de un stat în afara granițelor sale, la constrângerile de ordin intern și extern care determină aceste demersuri.
Există două obiective majore pe care statele le urmăresc prin politica externă:
Asigurarea propriei securități (trebuie să țină cont de constrângerile existente pe scena relațiilor internaționale) – diferite soluții: autarhia, neutralitatea, intrarea în alianțe (de genul NATO, pentru a lupta împreună pentru asigurarea propriei securități).
Asigurărea propriei bunăstări – mai multe soluții: autarhia (găsirea în interiorul spațiului național a resurselor necesare economiei pentru a prospera); participarea la organizații economice internaționale; crearea de carteluri, organizații regionale, liberalizarea comerțului.
Politica externă ține de activitatea statului concret pe arena internațională, de relațiile lui cu alte state. Ea este chemată să reglementeze relațiile reciproce cu alte state și popoare, să creeze condiții favorabile externe pentru rezolvarea problemelor și sarcinilor sale interne.
Așadar, la general vorbind cursul de politică externă a unui stat este o continuare a politicii sale interne. El rezultă din esența și caracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său politica externă influențează asupra celei interne am putea spune o completează. În ultimă instanță ambele rezolvă una și aceeași sarcină – asigură menținerea și consolidarea sistemului de relații sociale și politice existente în țara dată, dar pe căi și cu mijloace specifice: în cazul politicii interne metodele și tehnologiile aplicate rezultă din faptul că statul deține monopolul asupra puterii politice, dispunând de mai multe pârghii pentru menținerea acestei orânduiri, pe când în politica externă și internațională lipsește acel unic centru de putere, aici activează state în principiu suverane, și respectiv, relațiile dintre ele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor ș.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.
Scopul principal al politicii externe este asigurarea de condiții externe din cele mai favorabile pentru realizarea intereselor statului dat, a prosperității poporului său. În același timp politica externă iși are specificul său, condiționat de caracterul statelor contemporane, interesele lor, programele, scopurile ș.a.m.d., necoincizând întotdeauna, ceea ce necesită acorduri, articulare cu bunăvoința subiecților dreptului internațional, al statelor lumii, numărul cărora întrece circa 200. Asta și face ca politica externă a oricărui stat concret să fie un lucru deloc simplu.
Politica externă a statului se elaborează în corespundere cu normele constituționale ale statului dat, dar totodată, trebuie să se țină cont și de normele dreptului internațional. Primatul sau supremația în metodica soluționării chestiunilor dintre cele mai serioase, grele și grave care pot apărea între diferite state și care țin de politica externă, trebuie să revină normelor dreptului internațional. Acestea dispun de un potențial reglementator destul de mare datorită faptului, că în ele este generalizată experiența întregii comunități internaționale, mai ales din epoca contemporană.
1.2.2 Politica externă a României
În general, politica externă reprezintă „totalitatea metodelor și mijloacelor pe care le foloseste un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan internațional”. Cu alte cuvinte, politica externă se refera la acțiunea politică a unui stat care vizează influențarea comportamentului altor state sau organizații internaționale, în timp ce politica internațională reprezintă acțiunea conjugată de politica externă a unei multitudini de state pe scena internațională.
Politica externă, a României reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor și intereselor naționale în plan internațional. Pentru promovarea și apararea intereselor sale naționale, România a acționat și acționează atât prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informații, cât și prin cooperarea cu alte state și participarea la procesele multinaționale și în organizațiile internaționale, politica sa de securitate având drept componentă de bază „promovarea măsurilor necesare contracarării unor noi tipuri complexe de riscuri, inclusiv de natură neconvențională”.
Diplomația a evoluat mereu sub influența schimbărilor în relațiile internaționale dar a fost totdeauna legată de aspectul cel mai semnificativ al împlinirii politicii externe: negocierea, în numele interesului național, a celor mai bune condiții de afirmare a identitații unei comunități prin promovarea păcii, evitarea sau încheierea unui conflict sau război.
Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza carora iși construiește viitorul și în temeiul carora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetățenilor țării care traiesc pe teritoriul național, dar și – in egală masură tuturor celorlalți oameni aflați în România, precum și românilor care traiesc sau iși desfașoară activitatea în afara granițelor țării.
Conceptul de interes național ramane de o importanță centrală în orice demers pentru descrierea, explicarea, prognozarea sau anularea unui mod de comportament internațional. Deci, dacă admitem ca orice justificare a unei acțiuni a statului o reprezintă interesul național, pentru statul român aceste interese le-ar reprezenta acele "objective și scopuri a căror indepliniri ar permite manifestarea funcțiilor sale în concertul general al celorlalte state”.
Programul de guvernare este un document politico-administrativ, prin care sunt stabilite principiile, direcțiile de acțiune și măsurile pe care guvernul urmărește să le aplice în timpul mandatului, în toate domeniile de activitate. Pentru realizarea programului de guvernare, aprobat de către Parlamentul țării, Guvernul exercită funcțiile de strategie, reglementare, administrare, reprezentare și autoritate de stat.
Politica externă este realizată de catre Guvern, pe baza programului său de guvernare, aprobat de Parlament, iar planificarea strategică și punerea în practică a politicii externe a vizat și vizează, de regulă, objective majore și direcțiile principale de acțiune ca „modalități de acțiune adecvate și flexibile”.
Guvernul aprobă strategii, politici și programe administrative, reprezentând modalități de indeplinire a programului de guvernare precum și modalități de realizare a funcțiilor instituției, ca autoritate publică a puterii executive, cu rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.
România în perioada razboiului rece:
Politica externă în primii ani ai regimului comunist. De la Stettin, în Baltică, la Triest, în Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor tărilor Europei Orientale: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, București, Sofia. Toate aceste orașe celebre, toate aceste națiuni se gasesc în sfera sovietică și toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influențe sovietice, dar și controlului foarte strâns și în continuă crestere al Moscovei . Cu toate ca discursul, tinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în fața studenților Universității din Fulton (Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Razboiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o definire a unei realități existente de mai mult timp. Interesul imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele occidentale de ,,mareea sovietica’’. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferințelor de la Ialta (februarie 1945) și Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîndoios, atât la crearea condițiilor favorabile pentru întărirea pozitiilor Moscovei în România, cât și pentru aducerea și menținerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.
Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scara mondială, apariția unor alianțe politico-militare, dar și economice, aparținând celor două sisteme, nu reprezenta decât o problema de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în 1949, a constituit inițial o ripostă imediată la aplicarea Planului Marshall, dar și o alternativă a blocului comunist la Organizația pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate și unele hotărâri politice vizând relațiile cu Iugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, ca exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-și limiteze orizontul comercial doar la țările din cadrul CAER, ca de altfel și importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o prima perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa și desigur SUA. La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influentă sovietică semnează în capitala Poloniei un tratat de aliantă militară, cunoscut sub numele de Tratatul de la Varsovia.
Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962, conducerea PMR a continuat sa sustină necondiționat poziția URSS în arena internațională, liderii comunisti români confirmând statutul lor de credincioși ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest an, precum și dificultățile prin care trecea Moscova, ca urmare a declanșării ,,crizei rachetelor” din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanțeze treptat de aceasta. Pe masură ce ,,schisma” se adâncea, PMR și-a atribuit tot mai pronunțat un rol de mediator între cele două puteri, URSS și China. Acest rol avea sa fie insă unul periferic, judecând după rezultate. Devierea PMR de la linia moscovită a reprezentat momentul de început al național-comunismului, care asimila o seamă de valori și precepte naționaliste, fară însă a repudia, de o manieră hotarată, internaționalismul proletar. Presiunile Moscovei în direcția accelerării sistemului economic de integrare a statelor din blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranității țării, fapt ce a grabit cautarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal de natura economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea economiilor est-europene în cea sovietică și a dorinței Kremlinului de a transforma România într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. Declarația din aprilie, considerată un adevarat manifest de ieșire a țării de sub influența Moscovei, a relevat faptul că discuțiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat însă faptul că această ieșire de sub influența Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptați de aceasta și a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost sustinut asiduu și în cadrul CAER, prin delegatul sau permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei tensionări crescute a relațiilor cu URSS.
Politica externă in primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu. La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viată, lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar general al partidului a devenit Nicolae Ceaușescu. Dupa 1965, politica de distanțare a regimului comunist din România față de Moscova se menține, fiind chiar accelerată, cel putin la nivel propagandistic. Acest lucru este dovedit și de vizita facută la Moscova, în septembrie 1965, de Ceaușescu, vizita care, cu toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a nemulțumit în parte conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare.
Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceaușescu s-a caracterizat prin plasarea apropiaților săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din ultimii ani de viață ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria ,,caii naționale în construcția comunismului românesc’’ a fost repede îmbratișată de Occident, care avea interesul de a promova și lărgi ruptură fată de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceaușescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, decat discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG, în 1967, și care nu a rupt legaturile diplomatice cu Israelul, dupa Razboiul de Șase Zile.
În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară a trupelor Tratatului de la Varsovia în Cehoslovacia, intervenție ce a pus capăt ,,Primăverii de la Praga”, în fond un curent reformist manifestat la nivelul conducerii acestei țări, care milita pentru liberalizarea regimului politic în interior și apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenția militară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranității limitate, evoluția politică din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăși existența sistemului comunist. Reacția lui Nicolae Ceaușescu față de intervenția militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varsovia s-a înscris în cursul politicii sale de distanțare de Moscova. Atitudinea față de intervenția militară a URSS în Cehoslovacia a reprezentat refuzul sau de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg blocul comunist. Acum s-a fundamentat național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu, prin discursul de condamnare a intervenției militare a Moscovei, ținut la 21 august 1968, în București. Semnalele trimise în lumea libera privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceaușescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a incurajat aceasta politică, sperând într-o largire a breșei în blocul comunist. Relațiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate și de vizita lui Nicolae Ceaușescu la Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu presedintele francez Georges Pompidou, a fost subliniat rolul jucat de România în progresul securității europene. Era însa vorba de limbajul diplomatic, menit să ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie și 1 august 1975, are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, unde au fost prezenți șefii de stat sau de guvern din cele 35 de țări participante. Dincolo de stările conflictuale latente existente, s-au gasit și căi de ameliorare a neîntelegerilor. Pentru statele aflate sub controlul Moscovei, deci și pentru România, conferința a fost o reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea înțelegerii internaționale. Pentru Occident, conferința a reprezentat, pe langă atingerea unor obiective imediate, și premisa liberalizării progresive a regimurilor comuniste din estul Europei.
1.3 Alianțele politice, rezultante ale politicii externe
În ultimele decenii ale secolului trecut, relațiile internaționale iși sporesc importanța în evoluția omenirii. Favorizate de dezvoltarea economiei și a mijloacelor de comunicație, ele devin mai intense și mai largi. Între diferitele regiuni ale lumii se stabilesc puternice legături și interferențe de interese. Mai ales Marile Puteri, deținătoare de imperii coloniale (Anglia, Franta) sau aspirând să și le creeze (Germania, SUA, Japonia), duc o politică de mare anvergură. Raporturile dintre ele sunt determinate de situația existentă pe aproape întregul glob. Marile conflicte pe care le va dezlănțui rivalitatea lor vor căpăta deci și ele un caracter mondial.
Statele alcătuiesc diverse alianțe, în principal pentru a balansa împotriva amenințărilor. Amenințările, la rândul lor, depind de putere, de proximitatea geografică, de capacitățile ofensive și de intențiile percepute. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a fost o amenințăre mai mare pentru puterile majore din Eurasia, decât Statele Unite. După cum anticipează teoria „alanței amenințării”, toate aceste state au balansat aliindu-se cu Statele Unite, creând o coaliție globală, care a fost foarte stabilă, dar și mult mai puternică decât rețeaua de alianțe sovietice. Pe scurt, teoria balanței amenințării relevă faptul că declinul amenințării sovietice crează o lume în care Statele Unite se vor bucura de mai multă securitate cu costuri și riscuri mult mai mici. Dar este și o lume în care optiunile politice vor fi mult mai dificile, iar influența Statelor Unite va fi mult mai mică. Este și o lume în care percepția intentiei va exercita un impact puternic asupra modului în care alte state vor raspunde acțiunilor Statelor Unite. Deși Statele Unite vor avea în continuare unele avantaje enorme în comparație cu alte state, trebuie să pastreze un echilibru între încurajarea agresiunii printr-o indiferență aparență și provocarea opoziției printr-o beligeranță nepotrivită și negandită.
1.3.1 Alianțele și organizațiile internaționale (ONU, NATO și UE)
Alianțele strategice internaționale se materializează în acorduri de colaborare între companii, uneori concurente, pentru schimbul sau împărțirea unor activități sau zone economice. Aceste alianțe, denumite și alianțe competitive sau parteneriate strategice globale, reprezintă aranjamente de afaceri prin care doi sau mai mulți parteneri se înteleg să coopereze în avantajul reciproc, ele fiind destinate în mod specific susținerii sau întăririi avantajelor competitive ale partenerilor.
Alianțele strategice sunt un mod de penetrare a unei piețe, larg folosită în ultimele decenii. Ele reprezintă deseori o colaborare între doi concurenți potențiali, fiind bazate pe împarțirea informațiilor, a valorilor și a tehnologiei între doi parteneri, chiar dacă în acest proces ar putea să piardă din avantajele pe care le generează proprietatea asupra know-how-ului lor. Alianțele tind să fie asemănătoare cu acordurile de licență, cu deosebirea că taxa care trebuie platită este înlocuită cu participarea activă la alianță a ambilor parteneri.
Oricum, alianțele globale au devenit omniprezente pentru simplu fapt că permit intrarea pe o piața straină cu o investiție minimă. Concurența între firmele globale face ca resursele acestora să fie exploatate la maxim, iar această formă de cooperare le permite să se concentreze pe cea ce fac mai bine și totodată să concureze pe piața globală. Pe de altă parte, firmele mici pot folosi alianțele pentru a se perfecționa într-un domeniu și pentru a-și putea construi un sistem de apărare împotriva concurenței.
Organizația Națiunilor Unite (ONU)
Înființată la 26 iunie 1945 și devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizația Națiunilor Unite și-a stabilit ca principal scop menținerea păcii și securității internaționale și promovarea cooperării economice, sociale, culturale și umanitare.
În ceea ce privește pacea și securitatea internațională, de la crearea sa, ONU a fost adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să folosească masa de discuții, și nu forța armată, sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict.
Confruntat cu conflicte caracterizate de violență etnică (în Somalia, Ruanda și fosta Iugoslavie), Conșiliul de Securitate al ONU a renunțat la desfășurarea operațiunilor între anii 1995 și 1997, însă crizele profunde dinCongo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone și Etiopia-Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menținere a păcii. Experiența anilor trecuți a făcut ca ONU să se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii și pe sprijinirea structurilor ce o vor consolida. Tot această experiență a arătat că menținerea păcii, în sensul evitării conflictului militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci sigure; o asemenea securitate poate fi realizată numai prin ajutorul acordat țărilor pentru a favoriza dezvoltarea economică, justiția socială, protecția drepturilor omului, buna guvernare și desfășurare a procesului democratic.
În ultimul deceniu, războaiele civile au devenit o cauză central a situațiilor de criză și, de când a coordonat pentru prima data operațiunile de asistență umanitară în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, ONU a fost însărcinată de comunitatea internațională să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om ce depășesc capacitatea autorităților naționale.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Necesitătea stabilirii unei forme instituționalizate de cooperare între state s-a făcut puternic simțită mai ales în perioada 1945-1949, când, deși țările din Europa Occidentală și-au diminuat sistemele de apărare, conform înțelegerilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial, URSS-ul ducea o politică expansionistă și nu dădea nici un semn că ar intenționa să reducă puterea forțelor sale armate. În plus, impunerea unor regimuri nedemocratice, mai ales, în centrul și estul Europei, amenințările la adresa suveranității Norvegiei, Greciei și Turciei, blocada Berlinului, ca și violarea drepturilor și libertăților omului în multe dintre țările lumii au constituit un motiv întemeiat pentru luarea unor decizii în acest sens. Prin Tratâtul Atlanticului de Nord (1949) este creată o asociere de state suverane, o alianță de apărare colectivă. NATO, construită pe baza acestui Tratât, este o organizație interguvernamentală ai cărei membri își păstrează integral suveranitatea și independența și care oferă un forum de consultare asupra problemelor politice și militare, dar și non-militare ce pot afecta securitatea statelor membre. NATO este o alianță politică și de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de preșiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că țările membre trebuie să mențină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii și pentru ași păstra integritatea teritorială și a restabili pacea. Pentru realizarea politicii de securitate și de păstrare a ordinii la nivel internațional, au fost stabilite următoarele mijloace principale:
menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficientă;
capacitate globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor Alianței;
promovarea activă a dialogului cu alte țări;
înțelegere a securității europene în termenii cooperării, mai ales pentru a face să avanseze tratâtivele legate de controlul armamentelor și dezarmarea.
Sprijinul NATO pentru coordonarea, dar și coordonarea însăși, a organizațiilor internaționale a fost întotdeauna o funcție prioritară a existenței sale. În timpul Războiului Rece, NATO a acționat, în primul rând, ca o organizație de apărare colectivă, centrată pe Articolul 5 al Tratatului de la Washington. În același timp, NATO nu a fost preocupată de acțiunile non-Art. 5, precum menținerea păcii. În 1994, NATO a folosit forța militară, pentru prima dată în istoria sa, nu pentru realizarea apărării colective, ci în sprijinul forțelor ONU în Bosnia-Herțegovina. Aceasta, împreună cu desfășurarea ulterioară a IFOR, a semnalat un moment de cumpănă. În următorii cinci ani, politica sa de menținere a păcii a fost revizuită de două ori pentru a deveni practicabilă și pentru a ține cont de învățămintele din Bosnia-Herțegovina și Kosovo.
Uniunea Europeană (UE)
Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratâtului de Constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, al cărei scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb și a piețelor comune ale țărilor semnatare: Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda. Urmează constituirea unor noi comunități europene, economică și de apărare, iar procesul culminează cu semnarea Tratâtului de la Maastricht (1992), care marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei piețe unice, la realizarea unei integrări instituționale pluridimensionale.
Încă din 1950, Comunitatea Europeană a dezvoltat legături economice puternice între statele membre și cu restul lumii. Creșterea economică din anii ’90 a permis Uniunii Europene să atingă un nivel foarte înalt de integrare economică, dezvoltând relații de schimb semnificative cu numeroase țări și regiuni.
Dezvoltarea economică a Uniunii a fost acompaniată de contribuții substanțiale, către alte țări și regiuni, în ceea ce privește cooperarea pentru dezvoltare și reconstrucție și asistența umanitară. Comunitatea Europeană și țările membre furnizează astăzi mai mult de jumătate din fondurile de ajutor internațional umanitar și pentru dezvoltare, o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu, aproximativ 60% din fondurile pentru Rusia și fostele țări URSS și 40% din efortul de reconstrucție al Bosniei-Herțegovina.
Deși dezintegrarea URSS-ului și sfârșitul Războiului Rece au eliminat pericolul unui atac masiv în Europa, situația din fosta Iugoslavie ne-a făcut mult mai conștienți de ceea ce înseamnă existența unui conflict major în vecinătate. Analiza acestor evenimente a dus la identificarea pericolului reprezentat de conflictele regionale atât pentru țările vecine, cât și pentru securitatea și stabilitatea internațională, pericol ce a înlocuit în mare măsură riscul de agresiune teritorială înțeles în mod tradițional. Mai mult, Uniunea trebuie să prevină și să întâmpine amenințări variate, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabandă cu materiale nucleare, fundamentalismul și extremismul. Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat și UE a decis să-și asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să acționeze independent nu numai în managementul crizelor, dar și în prevenirea conflictelor, reconstrucție și stabilizare.
CAPITOLUL II. Relațiile internaționale și interdependența statelor
2.1 Elemente conceptuale privind politica internațională
Statele lumii nu sunt entități autonome. Mai mult că oricând, lumea contemporană este formată din mulțimea țărilor care se intersectează sub multiple aspecte politice, economice, fiecare căutând să-și apere propriile interese. Pentru lumea contemporană, aspectul politic trebuie să fie prioritar și că urmare, acțiunea politică este prezenta nu numai în interiorul țărilor lumii, ci și în relațiile dintre ele. Conceptul de politică internațională are drept conținut acțiunea politică desfășurată între toate țările lumii, care participă, într-o formă sau alta la relațiile internaționale.
Politică internațională nu este o realitate recentă, ea desfășurându-se încă de la apariția primelor entități sociale organizate. Pentru a înțelege evoluția istorică a politicii internaționale operăm cu conceptul de etnosistem, prin care înțelegem o complexitate care satisface condițiile pentru a fi autonomă, deoarece conține atât oamenii, entitățile fizice și semantice, cât și grupurile și instituțiile sociale, care concurau la asigurarea supraviețuirii oamenilor, la orientarea activității lor. În evoluția etnică a etnosistemelor, Lucian Culda distinge trei stadii care se succed și se caracterizează prin faptul că:
În stadiul I, organizarea și funcționarea sunt determinate doar de factori interni;
În stadiul II, organizarea și funcționarea unui etnosistem intră sub influențe multiple și contradictorii ale mai multor etnosisteme;
În stadiul III, etnosistemele devin interdependente și functionează sub influența unor mecanisme constituite la nivel global (al procesualitații sociale).
Această constatare și exprimare asupra devenirii vieții sociale organizate pune în evidență că relațiile dintre etnosisteme au apărut de foarte multă vreme și că ele au căpătat conținuturi și forme diferite pe măsură evoluției procesualității sociale. Putem afirma că, încă de la început, că și etnosistemele însele, relațiile politice au evoluat, ajungând că în lumea contemporană ele să fie autonomizate în ansamblul relațiilor internaționale.
Studierea relațiilor politice internaționale este de dată relativ recentă. Astfel, școală geopolitică germană își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ratzel, unul dintre întemeietorii acestei școli, consideră că politică externă a statelor ar fi determinată nu de cauze sociale, ci de așezarea geografică, în timp ce Kjellen consideră că pentru a înțelege și explică comportamentul internațional al unui stat trebuie studiate proprietățile mediului ambiant.
În replică, școala geopolitică anglo-saxonă, printr- unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai săi, Harold Mackinder a declanșat polemica referitoare la supremația puterii maritime sau a puterii terestre. El a introdus conceptele de zona-pivot eurasiatică (care includea toată Siberia și o mare parte din Asia Centrală) și mai târziu acela de heartland central-estic european, considerate trambuline esențiale pentru atingerea dominației continentului. Mackinder și-a popularizat conceptul de heartland prin celebrul sau aforism: „Cine conduce Europa de Est stăpânește heartland-ul; Cine stăpânește heartland-ul stăpânește Eurasia și Africa; Cine conduce Eurasia și Africa stapânește lumea”. Perioada interbelică se caracterizează prin lupta de idei între școala instituționalistă și școala realistă. Perioada postbelică caracterizată printr-o complexitate tot mai mare a relațiilor dintre state, s-a impus prin necesitatea de a fundamenta științific politica externă a statelor naționale. Unii gânditori europeni în frunte cu Paul Demangeon au sesizat o deplasare a centrului de greutate a lumii dinspre Europa și zona Atlanticului către zona Pacificului. Pentru a contracara o astfel de deplasare ei au pledat pentru o mai mare unitate a Europei .Problematica pe care o impune analiza relațiilor internaționale vizează:
factorii determinanți ai politicii internaționale;
reglementarea juridică a relatiilor internaționale;
unitatea politică a lumii.
Un alt element concept important este ordinea internațională sau mondială. Potrivit lui Hedley Bull prin ordine mondială înțelegem acele modele sau dispoziții, ale activității umane, ce susțin scopurile elementare sau primare ale vieții sociale în cadrul omenirii că întreg. Ordinea internațională este ordine între state; statele sunt doar grupuri de oameni, iar oamenii pot fi grupați astfel încât să nu formeze state. În plus, acolo unde sunt grupați în state, ei sunt dispuși și în alte moduri. De-a lungul istoriei umane, înainte de secolul al XIX-lea, nu a existat nici un sistem politic care să fi acoperit întreagă lume. Marea societate a întregii omeniri, la care au făcut aluzii exponenții dreptului canonic sau al dreptului natural, a fost o societate imaginară „ce a existat sub privirea lui Dumnezeu sau în lumina principiilor dreptului natural”: nici un sistem politic real nu-i corespundea. Înaintea ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea, ordinea mondială a fost doar suma diverselor entități politice care au adus ordine în diversele părți ale lumii. Totuși din ultima parte a secolului al XIX – lea și începutul secolului al XX-lea, a apărut, pentru prima oară, un singur sistem politic care este mondial în sens autentic. Ordinea la scară globală a încetat să fie doar suma diverselor sisteme politice care generează ordine la scară locală; ea este și produsul a ceea ce poate fi numit un sistem politic mondial. Sistemele internaționale au o viață precară. Fiecare ordine mondială exprimă o aspirație la permanentă; termenul însuși are o aura de perenitate în jurul său. Și totuși elementele care o compun sunt într-o curgere constanța; într-adevăr, cu fiecare secol durata sistemelor internaționale s-a micșorat. Ori de câte ori entitățile constituente ale sistemului internațional își schimbă caracterul, în mod inevitabil urmează o perioada de dezordine. În fiecare tranziție, ceea ce fusese considerat că de la sine înțeles a devenit brusc anacronic: statele multinaționale în secolul nouăsprezece, colonialismul în secolul XX. În sistemul internațional actual viteza de schimbare a elementelor ordinii internaționale a crescut. Așa cum arată Kissiger: “Nicicând înainte, componentele ordinii mondiale, capacitatea lor de a interacționa și obiectivele lor nu s-au schimbat atât de rapid, atât de profund sau atât de global.
Securitatea este un alt termen important în studiul politicii internaționale. Experții vorbesc despre securitate internă și securitate internațională, cele două concepte fiind strâns legate între ele. De remarcat este faptul că nu există o definiție unanim acceptată în ceea ce privește acest concept. Astfel pentru Laurence Martin securitatea este asigurarea bunăstării viitoare în timp ce John Mroz susține că securitatea este absența relativă a amenințărilor cu distrugerea. Giacomo Luciani definește securitatea națională drept capacitatea unui stat de a se opune agresiunii din exterior. La rândul sau Penelope Hartland-Thunberg arată că: „Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”. În ceea ce privește securitatea internațională reținem abordarea lui Jozsef Balasz care consideră că „securitatea internațională este determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsură în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe”.
Dreptul internațional, este un element esențial al politicii mondiale. El poate fi privit ca un corp, de reglementări care constrâng statele și alți agenți din politica mondială, în relațiile lor reciproce și este considerat a avea statut de lege. În măsura în care reglementările dreptului internațional influențează, de fapt, comportamentul în politica mondială, ele sunt parte a realității sociale. Eficacitatea dreptului internațional în societatea internațională depinde, de fapt, de măsurile de autoajutorare. În absența unei autorități centrale cu putere preponderență, unele reglementări ale dreptului internațional sunt, de fapt susținute prin măsuri de autoajutorare.
Marile puteri joacă un rol esențial în politica internațională. Când vorbim de marile puteri înțelegem trei lucruri. În primul rând, că există două sau mai multe puteri cu poziție de putere comparabilă. În al doilea rând, că statele care au o astfel de poziție se află în prima linie în ceea ce privește puterea militară. În al treilea rând, marile puteri sunt percepute de celelalte state că având drepturi și responsabilități speciale. Contribuția marilor puteri la politica internațională derivă din realitatea clară a diferenței de putere între statele care formează sistemul internațional. Dacă statele ar fi egale că putere, așa cum sunt egale prin lege, ar fi greu de imaginat cum ar fi rezolvate altfel decât prin alianțe, conflictele internaționale și cum ar fi onorate sau refuzate revendicările lor. Datorită inegalității de putere problemele dintre state pot fi rezolvate prin ignorarea cererilor statelor slabe și recunoașterea cerințelor statelor puternice că fiind singurele relevante într-o anumită dispută. Discuția despre rolul marilor puteri atrage după sine analiză a două concepte: hegemonia și echilibrul de putere. Hegemonia presupune existența unui centru suficient de puternic pentru a-și impune influență în problemele cruciale ale relațiilor internaționale, fără să fie desființată autonomia politică a celorlalte state și deci posibilitatea însăși a înlăturării și înlocuirii puterii hegemonice. Echilibrul de putere presupune existența mai multor centre de putere autonome care se echilibrează pe arena internațională că dominație și influență, așa cum a funcționat în secolul al XIX – lea așa-numitul Concert European.
2.1.1 Teoria relațiilor internaționale
Teoria relațiilor internaționale este studiul relațiilor internaționale dintr-o perspectivă teoretică; ea încearcă să ofere un cadru conceptual pe care pot fi analizate relațiile internaționale. Cele cele mai populare trei teorii sunt: realismul, liberalismul și constructivismul.
Teoriile de relații internaționale pot fi împărțite în: pozitiviste/raționaliste, teorii care se concentrează pe o analiză în principal la nivel de stat, și: post-positivist/reflectivist, care încorporează semnificații extinse de securitate, de clasă, de sex, de securitate postcoloniale. Există mai multe moduri de gândire există în teoria IR, inclusiv constructivism, instituționalism, marxism, neo-Gramscianism, și altele. Cu toate acestea, două școli pozitiviste de gândire sunt cele mai predominante: realismul și liberalismul. Abordările constitutive și explicative ale teoriei relațiilor internaționale fac o distincție atunci când se face clasificarea teoriilor relațiilor internaționale. Teoriile explicative sunt cele care văd lumea ca pe ceva exterior și teoretizează despre asta. O teorie constitutivă este aceea care crede că teoriile ajută la construirea lumii.
Realismul
Realismul sau realismul politic a fost teoria dominantă a relațiilor internaționale. Teoria pretinde să se bazeze pe o veche tradiție de gândire, care include scriitori, cum ar fi Tucidide, Machiavelli, și Hobbes. Realismul precoce poate fi caracterizat ca o reacție față de gândirea idealist interbelică. Izbucnirea celui de al doilea război mondial a fost văzut de realiști ca dovadă a deficiențelor de gândire idealistă. Principalele teze ale teoriei au fost identificate ca etatism, de supraviețuire, și de autoajutor.
Realismul este o teorie internațională axată pe patru propuneri:
Sistemul internațional este anarhic.
Nu există nici un actor mai sus capabil să reglementeze interacțiunile lor; Statele trebuie să ajungă la relațiile cu alte state pe cont propriu, mai degrabă decât să fie dictat acestora de către o entitate de control mai mare.
Statele sunt cei mai importanți actori.
Toate statele din cadrul sistemului sunt actori raționali unitari.
Statele au tendința de a-și urmări interesul propriu.
Principala preocupare a tuturor statelor este supraviețuirea.
Statele iși construiesc un sistem militar pentru a supraviețui, ceea ce poate duce la o dilemă de securitate.
Într-un rezumat, realiștii cred că omenirea nu este în mod inerent binevoitoare, ci mai degrabă centrată pe sine și competitivă. Această perspectivă, care este împărtășită de către teoreticieni, cum ar fi Thomas Hobbes, consideră natura umană egocentrică (nu neapărat egoistă) și conflictuală, dacă nu există condițiile în care oamenii pot coexista. Este, de asemenea, eliminată ideea că natura intuitivă a unui individ este alcătuită din anarhie. În ceea ce privește auto-interesul, aceste persoane sunt de sine-stătătoare și sunt motivate în căutarea puteri. Acest punct de vedere contrastează cu abordarea de liberalism a relațiilor internaționale.
Liberalismul
Liberalismul susține că preferințele de stat, mai degrabă decât capacitățile de stat, sunt determinantul principal al comportamentului de stat. Spre deosebire de realism, în cazul în care statul este văzut ca un actor unitar, liberalism permite pluralitate în acțiunile de stat. Astfel, preferințele variază de la stat la stat, în funcție de factori, cum ar fi cultura, sistem economic sau de tipul de guvernare. Liberalismul susține, de asemenea, că interacțiunea dintre state nu se limitează la politică/de securitate, dar, de asemenea, economic/cultural, fie prin societăți comerciale, organizații sau persoane fizice. Astfel, în loc de un sistem internațional anarhic, există o mulțime de oportunități de cooperare și noțiuni largi de putere, cum ar fi capitalul cultural (de exemplu, influența de filme care au condus la popularitatea de cultura țării și creează o piață pentru exporturile sale din întreaga lume). O altă ipoteză este că câștigurile absolute se pot face prin cooperare și interdependență, astfel, pacea poate fi atinsă.
Neoiberalismul în secolul 20
Elemente ale politicii neoliberale:
1. Individualismul normativ
o sursă pentru deciziile politico-economice, este preferința individuală a subiecților economici. Din cauza problemelor de agregare a preferințelor individuale este exercitată o critică asupra programelor economice guvernamentale, atunci când acestea derivă din principiile generale. Acest principiu se aseamănă cu principiul suveranității populare din cadrul teoriei politice liberale.
2. Proprietatea privată
în concepția neoliberală statul nu are datoria de a fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat respectiv datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul infrastructurii cum ar fi telecomunicațiile, transportul, energia sau învățământul.
3. Politica stabilizatoare
politica masei monetare trebuie să garanteze prețuri stabile, printr-o monedă stabilă și printr-un buget echilibrat.
4. Piața ca instrument de conducere
în convingerea neoliberală trebuie ca piața, deci cererea și oferta să hotărască asupra tipului, prețului și cantității realizărilor materiale și asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a resurselor.
5. Concurența
statul se îngrijește de piețele funcționale și intervine în cazul piețelor evident imperfecte, de exemplu prin taxe și impozite în cazul efectelor externe și prin legile cartelului.
6. Comerțul mondial
neoliberalii sunt de acord cu globalizarea în sensul unei stimulări a comerțului liber între state, fie prin organizații globale sau fie prin zone de comerț liber și mai multe zone economice speciale sau desființarea granițelor statelor naționale.
7. Politica taxelor
de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse, de exemplu sub forma tarifelor proporționale sau a tarifelor în trepte și un sistem de taxe simplu în locul unui sistem de dispoziții variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe. Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate ca o taxe duble, dar și taxele de bagatelă în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru colectarea acestora.
Constructivismul
Constructivismul sau constructivismul social a fost descris ca o provocare pentru dominanția neo-liberalismului și neo-realismului în teoriile de relații internaționale. Michael Barnett descrie teoriile constructiviste ale relațiilor internaționale, fiind preocupat de modul în care ideile definesc structura internațională, modul în care această structură definește interesele și identitatea statelor și modul în care statele și actorii non-statali reproduc această structură. Elementul cheie al constructivismului este credința că "politica internațională este o formă de idei persuasive, valori colective, cultură, și identități sociale." Constructivismul susține că realitatea internațională este construită social prin structuri cognitive care dau sens lumii materiale.
Deoarece constructiviștii resping concluziile neorealismului despre efectul determinant al anarhiei asupra comportamentului actorilor internaționali, și se îndepărteaza de neorealism, ei creează o manevră necesară pentru ca identitățile și interesele actorilor internaționali să ia un loc central în teoretizarea relațiilor internaționale. Un număr tot mai mare de constructiviștii susțin că teoriile actuale acordă o atenție insuficientă rolului comportamentului obișnuit și nereflexiv în politica mondială. Aceste avocați ai "practica rândul său," să se inspire de la locul de muncă în Neuroscience, precum și că de teoreticieni sociale, cum ar ca Pierre Bourdieu, care subliniază importanța de obicei în viața psihologică și socială Acum, că actorii nu sunt pur și simplu guvernati de imperativele unui sistem de auto-ajutor, identitățile și interesele lor devin importante în analiza modului în care acestea se comportă. După cum este natura sistemului internațional, constructiviștii văd identitățiile și interesele ca ne fiind întemeiate obiectiv în forțele materiale, ci ca un rezultatul de idei și construcția socială a unor astfel de idei. Cu alte cuvinte, obiectele și actorii sunt toate date de interacțiunea socială.
2.2 Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC)
Necesitatea existenței unei politici externe și de securitate comună în toate domeniile la nivel european s-a accentuat în momentul când Franța s-a retras din structurile militare ale NATO, la 7 martie 1976.
Statele membre ale UE s-au angajat să urmeze o politică externă și de securitate comună (PESC). Aceasta are ca scop consolidarea acțiunilor UE pe plan extern prin dezvoltarea capacităților civile și militare pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.
Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a apărut și s-a dezvoltat ca o consecință firească a procesului de construcție europeană, în condițiile în care au devenit evidente beneficiile acțiunii comune derulate sub egida Uniunii pe plan internațional. În esență, PESC este constituită din ansamblul deciziilor la care statele membre, inclusiv România, ajung în comun, privind relaționarea lor prin intermediul Uniunii cu ceilalți actori din sistemul internațional.
Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) constituie brațul operațional al PESC. PSAC este un instrument relativ recent al palierului interguvernamental al UE, aflat în evoluție conceptuală din 1998 (summit-ul franco-britanic de la Saint Malo) și operaționalizat din 2003 – când a fost adoptată Strategia Europeană de Securitate (SES) și au fost lansate primele misiuni – și destinat îndeplinirii obiectivelor definite prin Strategie. Raportul de implementare a SES (2008) consemnează noile provocări ale mediului internațional de securitate.
O contribuție importantă în sprijinul consolidării securității UE și a celei internaționale, o reprezintă numeroasele misiuni de gestionare a crizelor – din 2002, când a fost creată prima misiune civilă în domeniul poliției, EUPM Bosnia și Herțegovina, au fost lansate aproximativ 30 de misiuni civile și operații militare. În timp, Uniunea Europeană și-a construit reputația unui actor capabil de o abordare cuprinzătoare în materie de gestionare a crizelor, în măsură să recurgă atât la instrumente din sfera civilă, cât și din cea militară. Statele membre UE depun eforturi constante în sensul ameliorării capacităților civile și militare de care dispun, pentru a răspunde adecvat diverselor provocări de securitate, într-un mediu internațional complex și adeseori imprevizibil.
Obiectivele actuale ale PESC sunt:
apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
întărirea securității Uniunii și statelor membre sub toate formele;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale, conform principiilor Cartei ONU, a principiilor Actului final de la Helsinki și a obiectivelor Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
România s-a implicat în PSAC încă din etapele sale incipiente, construindu-și propriul profil. În prezent, țara noastră este un participant activ la PSAC, atât pe dimensiunea politică, consacrată susținerii intereselor identificate de statele membre ca fiind comune în domeniul securității și apărării, cât și pe cea operațională, contribuind la numeroase misiuni civile și operații militare ale UE de gestionare a crizelor.
Tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa (2000) constituie momentul intrării în scenă în mod activ a PESC. Noutățile aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt următoarele: crearea unui dispozitiv de acțiune autonomă dotat cu un cadru juridic solid datorită cooperării dintre state și a unui Înalt Reprezentant pentru PESC, care este în același timp și Secretarul General al Consiliului. Acesta are rolul de a contribui la realizarea unei politici externe comune la nivelul UE ceea ce constituie un progres în materie de politică externă.
Intrarea în vigoare în decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona a marcat un nou capitol în consolidarea cadrului instituțional de abordare a Politicii de Securitate și Apărare Comune, prin instituirea postului de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate și prin înființarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE).
Modificările urmăresc eficientizarea modului de acțiune al PSAC, în paralel păstrându-se caracterul interguvernamental și principiul unanimității pentru luarea deciziilor. În contextul procesului general de consolidare a politicii de securitate și apărare comune, UE continuă să își rafineze conceptele și abordările față de diferite spații de interes, în ultimii ani adoptând, în linie cu Abordarea Cuprinzătoare în materie de conflicte externe și crize, o serie de Strategii regionale – Strategia UE pentru Sahel, Cornul Africii, sau Golful Guineei. Comunicarea comună a Comisiei și Înaltului Reprezentant al UE privind Abordarea Cuprinzătoare în materie de conflicte externe și crize a fost emisă în decembrie 2013. Abordarea Cuprinzătoare urmărește ca acțiunea UE să devină mai consistentă, mai eficientă, recurgând la o abordare strategică în plan extern. Abordarea Cuprinzătoare presupune mai mult decât implicarea în teatre externe cu misiuni civile și operații militare, vizând angajarea timpurie în procesul de planificare a unei intervenții a tuturor actorilor care pot avea valoare adăugată și facilita la depășirea crizei respective (state membre UE, grupuri de lucru specializate ale Consiliului UE, Delegațiile UE din terțe state, reprezentanți speciali ai UE, actori din sfera diplomatică, cea civilă, militară, a asistenței pentru dezvoltare și a celei umanitare).
În decembrie 2013, după mai mulți ani în care domeniul securității și apărării a figurat mai puțin pregnant pe agenda Consiliilor Europene, în mare măsură din cauza crizei financiare, a avut loc o reuniune în contextul căreia au fost adoptate decizii în vedere revigorării sectorului apărării. Astfel, șefii de stat și de guvern au decis că se impune dezvoltarea în continuare a unei Politici de Securitate și Apărare credibile și eficiente. Concluziile Consiliului European din decembrie 2013 au identificat, totodată, 3 domenii prioritare în care acțiunea UE trebuie să se concentreze în perspectivă:
Creșterea eficacității, vizibilității și impactului PSAC (UE trebuie să îmbunătățească trimiterea rapidă în teatru a misiunilor civile și propriile capacități de răspuns rapid; vor fi avute în vedere și domenii precum apărarea cibernetică, securitatea maritimă și managementul frontierelor);
Dezvoltarea capacităților prin aprofundarea cooperării în procesul de dezvoltare a capacităților militare. Sub egida Agenției Europene de Apărare/EDA vor fi dezvoltate în comun proiecte dedicate sistemelor aeriene pilotate de la distanță, ameliorării capacităților de realimentare a aeronavelor în zbor, comunicațiilor guvernamentale prin satelit, apărării cibernetice;
Întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie integrată, sustenabilă, inovativă și competitivă. Statele membre vor depune eforturi pentru ajutorarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru edificarea de standarde comune în planul industriei de apărare, recunoașterea reciprocă a certificărilor militare și aprofundarea cooperării între cercetarea civilă și cea militară.
Spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrării economice, metodele PESC se caracterizează prin cooperarea între statele membre, pentru conducerea politicilor și prin punerea graduală în practică a unor acțiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În același timp, statele își asumă angajamentul de a sprijini activ și fără rezerve PESC, de a se abține de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă și de securitate și de a susține poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale.
Actuala politică de securitate și cooperare comună la nivel european, se bazează atât pe stabilitatea politică, cât și pe cea militară. Politica de securitate bazată pe cooperare renunță la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare.
UE a stabilit sancțiuni de natură diplomatică sau economică, pentru a influența politicile care încalcă dreptul internațional sau drepturile omului ori pe cele care nu respectă legea sau principiile democratice.
De asemenea, UE militează pentru combaterea acumulării și traficului ilicit cu arme de calibru mic și armament ușor.
2.2.1 Impactul Tratatului de la Lisabona în sfera PSAC
Tratatul de la Lisabona inovează considerabil în domeniul PSAC, urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Sunt aduse o serie de modificări care schimbă vechiul mod de desfășurare al PESA/Politica Europeană de Securitate și Apărare (prevăzută a deveni o Politică de Securitate și Apărare Comună – Common Security and Defence Policy) și formalizează așadar transformarea PESA în PSAC, păstrând totodată caracterul său interguvernamental și principiul unanimității.
O parte dintre modificările în planul concret vor fi mai clare în momentul definitivării elementelor legate de arhitectura instituțională a PSAC. Rolul și locul special al ÎR pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și Serviciul de Acțiune Externă (SEAE) reprezintă, de asemenea, elemente de noutate.
Capacitățile militare vor rămâne, în continuare, la dispoziția statelor membre, ele putând fi oferite ca resurse în desfășurarea operațiilor PSAC, pe baze voluntare, dar conceptul de cooperare structurată permanentă va permite statelor membre care doresc, îndeplinesc criteriile și au realizat angajamente privind capacitățile militare stabilite prin Protocolul 10 anexat la Tratatul de la Lisabona, în ceea ce privește dezvoltarea de capacități pentru PSAC, o integrare militară superioară. Tratatul introduce, de asemenea, posibilitatea creării unui fond inițial de gestionare a operațiilor și vizează o îmbunătățire a capacităților cu sprijinul și sub orientarea Agenției Europene de Apărare/EDA.
Un aspect deosebit de important pentru creșterea eficienței misiunilor UE de gestionare a crizelor, conform Tratatului de la Lisabona, îl reprezintă extinderea ariei de acțiune a misiunilor dincolo de cele existente, de tip umanitar, de menținere a păcii și management al crizelor, inclusiv impunerea păcii (cunoscute ca sarcini de tip Petersberg), prin includerea operațiilor comune de dezarmare, furnizarea de asistență și consiliere militară, combaterea terorismului. De asemenea, elemente de noutate sunt clauza de solidaritate și cea de asistență și sprijin reciproc în caz de agresiune.
Politica externă și de securitate comună (PESC) – inovații aduse de Tratatul de la Lisabona:
Tratatul de la Lisabona fuzionează pozițiile de Înalt Reprezentant pentru PESC și de Comisar Însărcinat cu Afacerile Externe, sub titulatura de "Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate". Atribuțiile care îi revin prevăd dreptul de inițiativă în domeniul PESC, președinția Consiliului Afaceri Externe, reprezentarea Uniunii față de terți și în cadrul organizațiilor și conferințelor interguvernamentale. De asemenea, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru PESC își exercită autoritatea asupra Reprezentanților Speciali ai UE, precum și asupra celor aproximativ 130 delegații ale Uniunii în statele terțe și pe lângă organizațiile internaționale (OCDE, ONU, OMC, OSCE).
Tratatul de la Lisabona prevede, totodată, crearea unui Serviciu European pentru Acțiunea Externă/SEAE.
Serviciul va fi o structură autonomă, separată de Comisie și Consiliu. Acesta va avea rol de sprijin și coordonare pentru componentele acțiunii externe ale Uniunii (inclusiv pentru dimensiunea externa a unor politici precum energie, schimbări climatice etc.). Aceasta responsabilitate orizontală asupra acțiunii externe a Uniunii este reflectată și în gestionarea instrumentelor financiare externe, unde SEAE îi va reveni responsabilitatea primară pentru programarea obiectivelor ce urmează să fie finanțate din bugetul comunitar: alocarea de țară și regionala, strategiile de țară și regionale, programele indicative naționale si regionale.
În perioada, de la înființarea SEAE și până la 30 iunie 2013, Serviciul va integra personal din trei surse – state membre, funcționari ai direcțiilor Relații Externe ale Consiliului și Comisiei. Începând cu 1 iulie 2013, vor avea acces în SEAE și oficiali din alte instituții europene. Proporția de 1/3 diplomați va trebui păstrată, în linia prevederilor Tratatului Uniunii Europene. Întregul personal al SEAE va beneficia de oportunități egale de carieră (eligibilitate pentru diversele posturi și funcții în cadrul SEAE și rotație) și în ce privește condițiile de angajare (promovare, drepturi și obligații). Diplomații din statele membre detașați în SEAE vor avea un mandat de 4 ani reînnoibil o dată și care, în situații excepționale, mai poate fi prelungit cu 2 ani (în total, un maximum de 10 ani de carieră în SEAE).
Personalul SEAE va fi selectat de un comitet din care vor face parte reprezentanți ai SEAE, statelor membre, Comisie, Secretariatul General al Consiliului.
Celelalte schimbări privind PESC rămân minore, un pas înainte constituindu-l faptul ca Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate are drept de inițiativa în domeniul politicii externe. Totodată, Tratatul prevede posibilitatea adoptării așa-numitei clauze pasarelă, care permite Consiliului European să hotărască, cu unanimitate, extinderea câmpului de aplicare a majorității calificate în domeniul PESC.
2.3 Politica externă a Statelor Unite ale Americi la începutul secolului XXI
Politica externă a SUA evolează pe fondul unor tensiuni notabile între obiectivele politice și militare derivate din preocuparea rațională pentru maximizarea puterii naționale și preocuparea crescândă pentru obținerea unor rezultate acceptabile în plan moral. Avem aici de-a face cu o întrupare în realitate a unuia dintre principiile realismului politic (așa cum au fost ele prezentate de către Morgenthau spre sfârșitul anilor 40), acela care vorbește despre „tensiunea ineluctabilă între imperativele de ordin moral și cerințele acțiunii politice încununate de succes” .
Deși, în mod tradițional, politica externă nu constituie decât o arie tematică adesea marginală (iar în alte ocazii secundară) în dezbaterile prilejuite de alegerile din SUA, politicile de război au constituit atât motivul principal al obținerii, de către președintele George W. Bush, a unui al doilea mandat, cât și sursa principală a înfrângerii grave pe care au suferit-o republicanii în așa- numitele midterm elections, desfășurate la 7 noiembrie 2006.
În întreaga istorie a SUA, războiul a ocupat un loc central. Există chiar autori care susțin că războiul este coloana vertebrală reală a istoriei SUA, o țară născută din război și ridicată la rangul de superputere globală tot printr-un șir de războaie majore, câștigate cu alocări mari (și în unele cazuri chiar imense) de resurse, dar și cu o anumită lejeritate, derivată în special din uriașa putere economică (industrială) a Americii, ca și din faptul că teritoriul național american este protejat împotriva oricăror lovituri directe de două spații oceanice enorme.
La doar câteva ore după ce a devenit clar că democrații i-au învins pe republicani în așa-numitele midterm elections din SUA, câștigând majoritatea clară în Camera Reprezentanților ministrul american al Apărării și-a dat demisia. Acest episod poate fi citit în mai multe chei complet diferite: Pe de o parte, ar putea fi vorba despre un eșec major al întregului pachet de politici ale republicanilor. Dar, pentru unii, ar putea fi vorba mai degrabă doar despre un plus semnificativ de eficiență a democraților. O altă interpretare posibilă este că rezultatele alegerilor ar fi nimic altceva decât o nouă confirmare a faptului că, în cazul SUA, presa scrisă și electronică este, într-adevăr, a patra putere în stat (și anume o putere care este, uneori, cu mult mai influentă decât oricare dintre celelalte trei și care, în plus, nici nu este îngrădită în acțiunile ei de principiul constituțional al separației puterilor). Dar există și o a patra interpretare a demisiei lui Rumsfeld: aceea care constă în a sublima, cu toate argumentele și amănuntele necesare, faptul că eficiența politicilor de război ale SUA a fost, în ultimii ani, în cel mai bun caz discutabilă (dacă nu chiar, ca să spunem lucrurilor pe nume, extrem de scăzută). Analiza acestei teme – eficiența politicilor de război ale SUA în ultimii ani, când la putere s-au aflat republicanii lui George W. Bush, purtători de ideologie politică neoconservatoare.
2.3.1 SUA în conflictul din Irak și Afghanistan
Criza din Irak: victorie militară incontestabilă, urmată de eșecuri ale planurilor de pacificare completă și de stabilizare
Atunci când vorbim despre actuala situație din Irak, punctul de plecare al discuției trebuie să fie legitimitatea intervenției militare americane din 2003 (ca și legitimitatea prelungirii până astăzi a prezenței militare a SUA în această țară). Din perspectivă strict juridică, ca și din perspectivă strict morală, intervenția americană în Irak – și mai ales prelungirea prezenței militare a SUA în zona Golfului – par a fi insuficient de legitime. De exemplu, fiindcă nu există, nici măcar astăzi, un mandat clar și ferm al ONU pentru acțiunile SUA și ale aliaților și partenerilor Washingtonului.
Una din caracteristicile importante ale evenimentelor care au loc pe fondul intervenției americane în Irak este, în mod vădit, fobia anti-occidentală (și în special anti-americană), foarte puternică – și cu îndelungată tradiție – în mintea multor musulmani și care, deja existentă, este serios întețită de orice eroare, mare sau mică, săvârșită – chiar și involuntar – de către americani și aliații lor. Este vorba despre o fobie evidentă, în cazul episodului amintit, măcar din ceea ce spun liderii sunniți locali, care afirmă că bombardarea casei în care se ascundeau potențialii teroriști ar fi un act de barbarie. Pentru unii islamici radicali – de altfel, oameni cu destulă sau chiar cu foarte multă carte – economia de piață de tip occidental, capitalismul modem, n-ar reprezenta decât ceea ce musulmanii numesc jahiliyya, adică o epocă a ignoranței, a barbariei. Pentru astfel de gânditori, „este datoria sacră” a tuturor „musulmanilor să împingă înapoi marșul expansionist al capitalismului”.
O altă caracteristică evidentă a implicării americane în Irak este insuficiența forțelor utilizate acum de SUA și țările aliate pentru controlul și pacificarea regiunii. Să nu uităm. Irakul este o țară cu o suprafață totală de 438.320 kilometri pătrați, cu o populație totală de 23.600.000 locuitori (în 2002) și cu o rată de urbanizare de 75 % (cifră valabilă în 1997), precum și cu o capitală cu 4.336.000 locuitori.
Altfel spus, vorbim despre o țară cu o suprafață aproape de două ori mai mare decât a României, cu o populație ceva mai mare decât cea a României și cu o rată de urbanizare semnificativ mai mare decât cea a României (în cazul țării noastre, ponderea populației urbane era, în anul 2001, de doar 55,3 %29 din totalul resurselor demografice). Pentru controlul acestei suprafețe întinse, forțele americane, aliate și partenere (desemnând prin acest ultim termen unitățile irakiene de poliție și grăniceri) au la dispoziție efective totale de aproximativ 250.000 militari (un material publicat de Jane’s la jumătatea anului trecut se referea la forte de poliție irakiene cu un efectiv total de 55-57.000 de militari, la aproximativ 18.600 grăniceri, la aproximativ 21.500 oameni din unitățile de securitate ale ministerului irakian de Interne, precum și la o forță multinațională de peste 157.700 oameni, dintre care în jur de 138.000 de militari americani). Aparent, cifra este mai mult decât suficientă: rezultă că ar exista ceva mai mult de un militar american, aliat sau partener (din forțele armate sau de poliție irakiene) pentru fiecare doi kilometri pătrați de teritoriu irakian.
În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. În primul rând, o parte importantă a oricărei forțe militare modeme e alcătuită din elemente necombatante: funcționari, șoferi, transmisionișd, lucrători de întreținere (foarte mulți în special în parcurile auto și în unitățile de aviație), bucătari, unități de construcții și de sprijin logistic, genișd folosiți la operațiuni de deminare, unități medicale, unități de informații și contrainformații, unități andchimice, unități specializate în relații publice, unități specializate în operațiuni psihologice (care au loc pentru influențarea populației civile locale, dar și pentru fisurarea moralului entităților musulmane radicale, cu ridicat potențial terorist). Ponderea acestor elemente necombatante se poate ridica, în unele situații, până la 90 % din efectivele totale. Să presupunem că acum, în Irak, militarii necombatanți sunt mult mai puțini – să zicem doar 30% din efectivele americane și aliate. Aceasta înseamnă că, în realitate, din cei aproximativ 250.000 de militari, doar în jur de 175.000 pot fi folosiți în misiuni de patrulare, supraveghere și luptă. Aparent, chiar și această cifră diminuată față de cea inițială este suficientă: ar rezulta o zonă de responsabilitate de doar în jur de 2,502 kilometri pătrați pentru fiecare militar american sau aliat.
Mai există, însă, și o altă componentă – ca și o altă consecință – interesantă a prezenței militare americane și aliate în Irak. Cu cât ne apropiem de zilele noastre, opinia publică occidentală devine tot mai intolerantă față de ceea ce numim, adesea, pierderi colaterale. Atunci când o lovitură aeriană de precizie, executată cu muniții ghidate și menită să omoare teroriști, ucide, din greșeală, câțiva civili, întreaga lume occidentală este zguduită de proteste, critici, pamflete, interpelări parlamentare, articole de presă devastator de acide. Astfel de reacții nu pot duce însă decât la paralizarea capacității de reacție a militarilor americani și aliați, aflați în misiune nu numai în Irak, ci oriunde în lume. Dacă uciderea accidentală a unui civil duce, automat, la faptul că militarul care a comis respectiva eroare este arătat cu degetul, la nesfârșit, de către o lume întreagă, care îl condamnă cu o vehemență de intensitatea mâniei proletare cu care erau criticați, în anii 50, așa-numiții dușmani ai poporului, efectul final va fi devastator pentru interesele lumii civilizate. În cele din urmă, militarii de profesie pe care lumea occidentală și aliații săi îi trimit la luptă împotriva extremiștilor musulmani (care sunt bine instruiți și mai ales foarte bine motivați) vor prefera, ca să evite puhoaiele de critici – fondate și nefondate – să stea, mai degrabă, cu mâinile încrucișate.
Criza actuală din Afghanistan
Situația internațională dintre Statele Unite ale Americii și Afganistan este un conflict de actualitate și de durată în același timp. Conflictul a început din octombrie 2001 și durează chiar și până în momentul de față, având astfel la activ 12 ani de conflict militar.
Momentul cheie care a declanșat războiul a fost căderea turnurilor gemene , World Trade Center din 11 septembrie 2001. Din acest punct se începe o lupta acerbă contra terorismului, mai ales în statele Iraq și Afganistan. Se duce o politică de eradicare a grupărilor terosiste precum Al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden și care este responsabilă pentru dezastrul cauzat la 11 septembrie 2001, curmând viață a aproximativ 3000 de persoane și rănind încă 6000 de persoane.
În jur de 40.000 de militari străini se află acum, în 2006, în Afghanistan, încercând să mențină pacea în zonă. Dintre aceștia, în jur de 8.000 de militari americani – relatează Washington Post – nu se află sub comanda NATO, ci acționează independent împotriva unităților militare ale rețelei teroriste a lui Osama ben Laden. Ceilalți în jur de 32.000 de oameni (dintre care mulți sunt tot militari americani) au, permanent, sarcina de a face față unor amenințări care vin din toate direcțiile. Lupte grele între forțele NATO și talibani au loc nu numai în sud, ci și în estul țării. în această regiune a avut loc, luna trecută, Operațiunea Mountain Fury. în cadrul acesteia, peste 7.000 de militari americani și afgani au atacat și eliminat mai multe detașamente de talibani. Situația rămâne extrem de complicată în Afghanistan, iar talibanii – o mișcare fundamentalistă extrem de agresivă, condusă inițial de studenții școlilor foarte stricte de studii coranice – rămân o amenințare serioasă pentru întreaga regiune. Iar efortul lor de război împotriva NATO este întreținut nu numai de efectivele suplimentare care vin permanent din regiunile de graniță ale Pakistanului, ci și de producția de opiu, transformat ulterior în heroină. Anul acesta, fermierii afghani – mulți dintre ei locuind în regiuni controlate sau măcar intens și în mod frecvent dijmuite de forțele talibanilor – au produs (afirmă BBC) în jur de 6.700 tone de opiu, cu o valoare de piață de cel puțin 750 milioane USD.
Până la un punct, ceea ce se întâmplă acum în Afghanistan este perfect compatibil cu nenumărate episoade anterioare din istoria acestei țări din centrul Asiei. Afganistanul are o impecabilă și neîntreruptă tradiție războinică de peste 2.300 de ani. Țara a fost în mai multe ocazii invadată, dar nimeni n-a putut-o cuceri definitiv și nici n-a putut menține controlul asupra întregului său teritoriu. În antichitate, Alexandru cel Mare, probabil cel mai talentat și eficient general din întreaga istorie universală, a cucerit cu mari dificultăți o parte din suprafața Afghanistanului de astăzi, țară din care peste jumătate se află la mai bine de 1.600 metri altitudine, iar o cincime este deșerdcă. Mai târziu, triburile afghane au reușit să cucerească Persia, Mesopotamia (Irakul de astăzi), ca și Punjabul, partea de nord a Indiei. Mongolii lui Genghis Han au trecut și ei prin Afghanistan, dar stăpânirea lor n-a fost decât una nominală. La fel s-a întâmplat cu Tamerlan (Timur Lenk), cel care l-a luat prizonier pe sultanul turc Baiazid, în 1402, ca și cu marele împărat Babur Șah, cel care a întemeiat Imperiul Mogul din India. în secolul al XDC-lea, britanicii au încercat de două ori să cucerească Afghanistanul: la 1838-1842, precum și patruzeci de ani mai târziu, la 1878. Prima expediție a fost unul dintre cele mai mari dezastre militare din istoria militară a Marii Britanii: întreaga forță de invazie – cu efective totale de peste 12.000 de militari și alți în jur de 40.000 de lucrători auxiliari – a fost distrusă, iar regele-marionetă instalat de englezi la Kabul a fost și el ucis. La 1878, pierderile britanice au fost ceva mai mici, dar nici de această dată europenii, chiar dacă aveau o evidentă superioritate în ceea ce privește armamentul și tacticile militare folosite, nu au putut menține prea multă vreme controlul asupra țării.
2.3.2 Politica de securitate a Statelor Unite ale Americii la începutul secolului al XXI-lea
Studiul Securității Internaționale, începând cu anul 1945, a cunoscut o modificare și diversificare variată, ca urmare a dezbaterilor privind modalitatea de protecție a statelor împotriva amenințărilor interne și externe după cel de-al Doilea Război Mondial. Securitatea a devenit un nou concept, care oferă o distincție a Studiului Securității Internaționale față de modalitatea anterioară de gândire cât și față de disciplina Studiului asupra Războiului și Istoriei Militare. Procesele istorice care au stat la baza constituirii conceptului modem a securității, au avut urmări și asupra felului în care trebuie studiată securitatea. Acestea relevă legătură strânsă dintre conceptul de securitate și epistemologia lui. În timpul Războiului Rece, Studiul Securității Internaționale nu a fost, în mare măsură, preocupat cu problemele epistemologice, deși existau divizări conceptuale în urma dezbaterilor dintre teoria tradiționalistă și behavioristă a Relațiilor Internaționale.
Mai târziu, Școala de la Copenhaga a devenit numele comun pentru Studiul Securității Internaționale, prin care s-a reconceptualizat fundamental înțelesul termenului de securitate și al elementelor cărora trebuie să li se asigure securitatea.
Economia americană – amenințări și vulnerabilități:
În continuare voi prezenta caracteristicile economiei Statelor Unite in paralel cu analiza variabilelor ce conferă securitatea statului, dar și a celor care reprezintă o amenințare la adresa ei.
În primul rând. economia americană se referă la toate căile de producere a bunurilor și serviciilor, distribuirea și consumul lor de către indivizi și afacerile statului. Două nivele a producției, consumul și cheltuielile, situează economia SUA ca fiind una din cea mai mare din lume, cu toate că, există state care au o populație mai numeroasă, resurse mai multe și teritorii mai mari. De asemenea, începând cu secolul XX și continuând in secolul XXI, cetățenii americani s-au bucurat de un nivel de viață foarte ridicat, comparativ cu restul lumii.
Economia SUA este alcătuită din persoane individuale, afaceri și organizații muncitorești, și instituții sociale. Indivizii, la rândul lor, au diferite roluri economice – acestea funcționează în calitate de consumatori, lucrători, deponenți și investitori. De asemenea, ei mai au un rol economic important, și anume dreptul la vot. prin care își exprimă susținerea vizavi de anumite politici publice cât și a unor lideri politici care vor produce, la rândul lor, efecte economice majore, prin implementarea programului politic propus, care vor controla direct securitatea economică. Spre exemplu, Barack Obama a constituit un factor important în soluționarea crizei economice izbucnite în 2007. Acesta a propus în iarna anului 2009, în fața senatului, un plan de redresare economică în valoare de 787 miliarde de dolari americani.
Securitatea militară SUA:
Strategia Națională reprezintă drept aplicarea unor mijloace pentru a atinge un obiectiv politic și, drept consecință, ca artă de a folosi toate elementele puterii unui stat sau unei alianțe de stat pe timp de pace sau război. Pornind de la această ideea, îmi propun în acest subcapitol să analizez unul din aceste elemente ale puterii, care este forța militară, ce constitue o parte proeminentă în studiul securtății. Din motiv că „folosirea forței poate produce schimbări majore nedorite într-un timp foarte scurt, amenințărilor militare li se acordă în mod tradițional prioritate printre preocupările de securitate națională”.
În cazul SUA, cetățenii, începând de la 11 septembrie 2002, au susținut extinderea participării forțelor militare în securitatea internă. Astfel, Statele Unite au întreprins o serie de acțiuni militare, notabile în Afganistan și Irak, având ca scop principal anticiparea și prevenirea amenințărilor teroriste. Politicienii americani pun accentul din ce în ce mai mult pe funcția sectorului militar în asigurarea securității naționale. Totuși, prin această extindere, cu timpul, există riscul ca scopul și cultura instituției militare și relației ei cu societatea americană să sufere o alterare profundă, din perspectiva subestimării legalității și construcției sociale a relației dintre civili și militari în statul de față.
Analizând evoluția trupelor americane, începând cu anul 1950, putem observa o serie de orientări ale politicilor strategice militare. Prima orientare o putem identificăm la sfârșitul administrației Eisenhower. Prezența trupelor americane a fost vizibilă, în anii cincizeci, în mai puțin de 100 de state, care s-a mărit constant până la colapsul URSS-ului, ca mai apoi să crească din nou, într-un mod moderat. Totuși, o întorsătură importantă a acestei extinderi a fost în aul 1990, când numărul trupelor a scăzut pentru o scurtă perioadă de timp, ca mai apoi, la începutul anilor '90, iarăși să crească. Acest lucru ilustrează două aspecte importante a dislocărilor militare în lume. Prima atestă creșterea puterii golbale a Statelor Unite în timpul războiului rece, într-o manieră logică și progresivă. Ce-a de-a doua reflectă asupra faptului că numărul trupelor americane prezente în întreaga lume, de fapt, nu au scăzut substanțial, conform așteptărilor pe care le nutreau majoritatea statelor după sfârșitul războiului rece, însă, în anul 2000 numărul trupelor americane au scăzut cu aproximativ 50% din numărul total dislocat în anul 1980. De unde rezultă ideea că în era globalizării, în care valorile democratice și cele ale liberului schimb capătă o nuanță din ce în ce mai vie, necesitatea trupelor militare, pentru menținerea stabilității piețelor, este într-o continuă scădere. Astfel,strategiile privind securitatea militară sunt focalizate, în mare parte, asupra soluționării unor crize internaționale, precum e răspândirea armelor nucleare sau extremismul islamic, care amenință direct stabilitatea Statelor Unite, cât și pacea mondială.
Securitatea politică:
În primul rând, este indicat să acoperim partea teoretică a conceptului de lață, pentru a creiona terenul de analiză a securității politice americane. Amenințările politice sunt indreptate împotriva stabilității organizaționale a statului, adică, acestea au ca scop principal impregnarea unor vulnerabilități la adresa stabilității interne a unui stat, începând cu presiunile asupra guvernului, pentru a favoriza o anumită politică, urmând apoi devastarea guvernului prin răsturnarea sa. ajungând la o situație de criză în care structura de bază a statului este distrusă, cauzând o serie de vulnerabilități statului.
SUA, liderul capitalismului la nivel mondial, la începutul secolului XXI a fost implicat într-un proces de tranziție a hegemoniei cu o serie de contradicții. Acest lucru a rezultat prin implementarea unor politici imperialiste din ce în ce mai agresive, atât la scară națională cât și internațională, în decursul ultimilor 25 de ani. Statele Unite au fost nevoite să-și rearticuleze continuu hegemonia sa în sistemul internațional. În cadrul acestui proces, criza națională din anul 1980 a reprezentat o cotitură de anvergură, determind competiția electorală a acelui an și stabilirea administrației sub conducerea republicanului Ronald Reagan. Pe parcursul următoarei decade, statul s-a confruntat cu o creștere a problemelor politice, printre care se numără și Scandalul Watergate, recesiunea economică de la mijlocul anilor ’70 și războiul din Vietnam, de asemenea conflictele pe plan intern și mișcările de recunoaștere a libertăților, au erodat atât imaginea cât și influența internațională.
În urma analizei securității poltice americane, putem identifica o serie de puncte sustenabile, care preced apariția unor vulnerabilități la adresa politicii statului. Cu toate, că la nivel național, există o serie de distorsiuni a polticii, totuși, amenințarea ei din exterior, la acest moment, este strâns legată de celelalte sectoare ale securității, îndeosebi cel economic, iar odată cu prăbușirea URSS-ului. amenințarea antiimeprialistă a rămas o chestiune a trecutului.
Studiu de caz: Politica externă a Rusiei .Criza regională Rusia-Georgia-Crimeea
3.1 Federația Rusă de la destrămarea URSS până în prezent
La 25 decembrie 1991, semnarea declarației tripartite (Rusia, Ucraina, Belarus), considerată drept data încetării existenței URSS, fosta Republică Sovietică Socialistă Rusă (RSFSR) și-a căpătat independența. „Rusia post-comunistă se află în cadrul unor granițe care nu au precedent istoric. Ca și Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-și defini identitatea”.
Politica externă a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasă în mai multe privințe, ea încercând totuși să păstreze o constantă, puterea de la Kremlin întruchipata de președintele Boris Elțîn (conform constituției seful statului este și seful puterii executive), a urmărit promovarea cu consecvență a unor relații de colaborare cu SUA și marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorința de a reuși să depășească cu ajutorul vestului criza economică și politică, căreia trebuiau să-i facă față toate republicile ex-sovietice după dispariția fostei URSS, fenomen de la care nu face excepție nici Federația Rusă.
Dar, chiar dacă forțele liberale au căutat, poate în mod sincer, să-și însușească regulile democratice, care să garanteze derularea vieții politice în mod civilizat, în Rusia a existat și există încă un potențial conservator de orginte ex-sovietică care acționează pentru restaurație. Aceste forțe, având în frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punând în pericol evoluția Rusei spre o reală democrație. De dragul susținerii grupării liberale și forțelor democratice marile puteri vestice au făcut numeroase concesii Moscovei, tolerând inclusiv pretențiile exagerate ale Federației Ruse, de a fi recunoscută ca unic „succesor de drept și continuator” al fostei URSS, deși pretenții similare erau îndreptățite să ridice și celelalte republici ex-sovietice. Încheierea convenției de bază de colaborare dintre Rusia și NATO, semnată la Paris în 1997 a reprezentat apogeul concesiilor.
Convenția a dat practic Rusiei dreptul de a opune în mod legal „veto” la acțiunile alianței. Rezultatul s-a văzut în poziția Rusiei față de intervenția NATO în Iugoslavia, pentru oprirea procesului de „purificare etnica” declanșat de președintele Milosevici în provincia Kosovo, locuită în majoritate de etnici albanezi.
Dincolo de declarațiile pacifiste ale ambelor părți, mai mult sau mai puțin oficiale, pozițiile și obiectivele Rusiei și ale celorlalte mari puteri ale lumii au rămas și sunt și în prezent opuse.
Lumea occidentală și în primul rând SUA, urmăresc neutralizarea puterii nucleare a Rusiei. (indiferent de afirmațiile liniștitoare ale liderilor de la Kremlin și de fenomenul de dezagregare reală a industriei de război a Rusiei moștenită de la fosta URSS, acest potențial rămâne încă un pericol real pentru securitatea lumii.)
De asemenea un țel, deși nedeclarat expres, al occidentului este transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politică agresivă, imprevizibilă, într-o țară modernă, cu o politică rațională, capabilă să se integreze în comunitatea statelor civilizate, în stare să-și rezolve contradicțiile externe nu prin forță ci prin negocieri pașnice. Aceasta ar facilita în primul rând includerea uriașelor bogății naturale ale Rusiei în circuitul valorilor mondiale, fără ciocniri violente de interese sau conflicte armate (de aceea Rusia a și fost acceptată în grupul celor 7, G-7 devenind G-8).
Rusia, deși conștientă de slăbiciunea ei (a pierdut „războiul rece” împreună cu întregul „lagăr socialist”), având încă mulți lideri tributari spiritului restaurator neoimperial rămâne încă refractară față de transformările dorite de occidentali. Speranța în refacerea puterii imperiale este nu numai prezentă dar chiar într-o ascensiune, indiferent dacă cei care o promovează aparțin taberei democratice sau forțelor procomuniste. Ea nu ezită să șantajeze așa zișii „parteneri” vestici cu potențialul ei nuclear, Boris Elțîn vorbind cu mândrie nedisimulată de „grupul celor 8” – G-8 – în care chipurile ar fi admisă și Rusia la egalitate cu celelalte 7 mari puteri ale lumii, deși este evident ca țara sa mai are mult până să depășească stadiul de subdezvoltare și statutul de mai sus e obținut prin șantaj. În ultimii ani lucrurile au evoluat în direcția dorită de occidentali. Rusia a ajuns atât de dependentă economic și financiar (are o datorie externă de cca, 200 miliarde dolari, pe care nu are cum s-o plătească) de marile puteri occidentale, încât aspirațiile neoimperiale și naționalismul belicos velicorus, în condiții normale nu-și mai pot pune în practică idealurile revanșarde.
Pe fondul de mai sus, în decursul celor aproape 13 ani care s-au scurs de la dispariția URSS, lumea politică în general nu a fost pregătită pentru a percepe la dimensiunile lor reale fenomenele care s-au petrecut pe teritoriul fostei URSS. Câțiva ani buni (cel puțin pănă la alegerile parlamentare din decembrie 1993 și votarea constituției), din păcate, în unele state vestice s-a menținut mitul atotputernicei Moscovei, Federația Rusă fiind în continuare confundată cu defuncta URSS. Confuzia aceasta a însemnat în practică considerarea Federației Ruse, în ciuda slăbiciunii ei, drept un pol de putere capabilă încă să se contrapună cu succes în SUA și lumii occidentale, și nu cum este de fapt, unul din „marii învinși în războiul rece”.
Procesul de demitificare a fostei URSS a mers lent mai ales în fostele țări socialiste, unde o bună parte din clasa politică nu a crezut multă vreme ca un colos de dimensiunea URSS s-a prăbușit atât de repede. În realitate procesul de coroziune exista încă de la formarea URSS. Populațiile din Caucaz nici astăzi nu-i acceptă pe ruși, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasă aparte în fostul imperiu rus și sovietic, iar „lagărul socialist” a fost creat artificial, țările membre fiind atrase în el în mod forțat cu complicitatea puterilor occidentale învingătoare în război, în frunte cu SUA.
Unele evenimente postbelice din fosta URSS, ca destalinizarea și începuturile timide ale unor reforme democratice, lansate de Hrusciov, au permis de fapt și atragerea URSS și statelor satelite în marele proces istoric, cunoscut sub denumirea de „conferința de securitate și cooperare europeană” (CSCE). Acceptând să participe la acest proces, URSS și-a semnat de fapt „actul de deces”, deoarece prin implicarea oficială în dialogul global pe tema drepturilor omului, puterea sovietică și-a subminat propriile-i rădăcini, ea existând practic exclusiv prin încălcarea grosolană a oricărei libertăți individuale și prin negarea proprietății private și instaurarea terorii ideologice. Primul rezultat al CSCE a fost trezirea „maselor socialiste” din letargia comunistă prin apariția primelor mișcări dizidente în însăși inima imperiului sovietic. A urmat perioada brejneviană cunoscută drept „epoca stagnării”. Leonid Brejnev l-a debarcat pe Nichita Hrusciov printr-o conspirație de palat, dar nu a mai putut să mai readucă țara în starea în care se afla pe vremea lui Stalin. În mod firesc după „stagnarea” din timpul lui Brejnev, nu putea urma decât „reconstrucția” lui Mihail Gorbaciov. E adevărat că în bună măsura Gorbaciov a fost inspirat, susținut și încurajat deschis în promovarea politicii sale de deschidere spre vest, de Eduard Șevardnadze, ca secretar al CC al PCUS și ministru de externe. Se spune ca fără Șevardnadze Germania n-ar fi obținut unificarea.
Vladimir Putin câștigă primul mandat în 2000, când Rusia ajunsese să depindă de împrumuturile din Occident, terapia de șoc ca reformă economică internă se dovedise un eșec, iar Federația nu mai era în măsură să-și apere interesele naționale; situația echivala cu o suveranitate condiționată, ceea ce impunea o strategie pentru restabilirea deplinei suveranități. Documentul de politică externă elaborat la sfârșitul anului 2000 avea ca obiective:
asigurarea integrității teritoriale a țării și obținerea unei poziții în comunitatea internațională în consens cu interesele Federației, ca mare putere;
influențarea procesului de constituire a unei noi ordini mondiale, pe baza normelor de drept internațional și a Cartei ONU;
crearea condițiilor externe favorabile dezvoltării economiei sale, pentru a deveni cu adevărat suverană Rusia, trebuie să fie competitive;
conceptul de vecinătatea apropiată, cu scopul de a preveni apariția unor focare în regiunile adiacente Rusiei;
identificarea de interese comune cu țări și uniuni de state apropiate pentru realizarea priorităților naționale ale Rusiei;
apărarea cetățenilor ruși aflați în afara granițelor țării (circa 25 milioane);
imagine pozitivă a Federației Ruse în lume, țară foarte diferită de URSS.
Politica externă a Federației Ruse avea resurse limitate pentru a-și atinge toate obiectivele în același timp, ceea ce a făcut necesară stabilirea unor priorități.
Prioritățile Rusiei la nivel global sunt:
edificarea unei noi ordini mondiale prin reformarea rațională a ONU și primirea de noi membri permanenți în Consiliul de Securitate;
consolidarea securității internaționale; Rusia consideră că numai Consiliul de Securitate are dreptul să aprobe folosirea forței în scopul obținerii păcii;
integrarea economiei Rusiei în sistemul economic mondial;
respectarea drepturilor omului și adaptarea legislațiilor naționale la obligațiile asumate pe plan internațional.
Prioritățile Rusiei la nivel regional sunt:
dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate și de parteneriat strategic cu statele CSI, inclusiv garantarea drepturilor etnicilor ruși care locuiesc pe teritoriul acestor state;
dezvoltarea cooperării economice, inclusiv prin crearea de zone de comerț liber și programe de folosire rațională a resurselor naturale. De la dominația politică Rusia a trecut la infiltrarea în economiile țărilor din apropiere, prin încheierea de acorduri comerciale bilaterale;
orientarea politicii externe spre Europa; principalul obiectiv este crearea unui sistem stabil și democratic de securitate și cooperare pe continent, având ca instrument OSCE;
NATO are interese care uneori vin în contradicție cu cele ale Rusiei. Noul concept al NATO, care nu exclude desfășurarea unor operațiuni militare dincolo de zona de aplicare a tratatului de la Washington, e un motiv de îngrijorare;
Rusia va depune eforturi pentru îmbunățirea relațiilor cu SUA. În prezent lumea riscă să devină unipolară din cauza politicii SUA. De fapt SUA nici nu își poate îndeplini rolul unipolar întrucât nu acționează niciodată singură, ceea ce face Rusia să simtă că nu e dorită ca partener egal în unele organizații occidentale;
Asia capătă o importanță tot mai mare în politica Rusiei.
La Conferința pentru Securitate din 2007, Putin a atras atenția asupra planurilor SUA de a amplasa în Europa Centrală un sistem de apărare antirachetă. SUA au prezentat garanții verbale că sistemul anntirachetă nu va fi îndreptat contra Rusiei, iar aceasta și-ar fi dorit un document scris. Putin a evidențiat necesitatea edificării unei alte structuri de securitate, încurajării investițiilor în țările subdezvoltate și a renunțării la practicile unor guverne occidentale de a folosi societatea civilă pentru destabilizarea regimurilor politice care nu le servesc interesele.
Această poziție a fost numită realism ofensiv, politică prin care Kremlinul încerca să restabilească statutul de mare putere al Rusiei, prin reforme economice în interior și păstrarea independenței strategice în exterior, arsenalul nuclear având un rol fundamental.
Încă de când a devenit președinte al Rusiei, Vladimir Putin a urmărit următoarele obiective în politica externă:
a urmărit o politică externă economică;
să mențină interesele economice ale Rusiei;
să îmbunătățească relațiile Rusiei cu Statele Unite ale Americii și să o integreze în economia mondială;
să îmbunătățească relațiile Rusiei cu fostele republici sovietice.
Vladimir Putin este adeptul politicii numită, „noul realism”. Acest concept se referă la recunoașterea limitelor puterii Rusiei, însemnând să nu dea aspirații la o influență globală, ci să îngusteze drumul dintre ambiții și resurse. Realism în aprecierea situației internaționale, în stabilirea scopurilor concrete, în aprecierea posibilităților proprii. Vladimir Putin este primul lider rus care gândește despre ambițiile Rusiei în contextul posibilităților.
După alegerea sa ca președinte în 2008, Dmitri Medvedev a făcut prima vizită în China și Kazahstan. Conceptul de politică externă publicat în 2008 reprezenta o întoarcere a țării spre Răsărit și spre euroasianism. Pe plan regional Rusia trecea de la „relații de bună vecinătate” la „relații amicale” și la „parteneriate strategice” cu țările pregătite în acest sens, în scopul garantării unității regiunii euro-atlantice de la Vancouver la Vladivostok. Criza dreptului internațional trebuia depășită, iar ONU trebuia să aibă rolul vital în politica internațională. Diplomația multipolară trebuia să ia în considerare interesele țărilor mici și mijlocii, care nu sunt reprezentate în cluburile de elită, cum este G-20. Pentru multipolarism s-a pronunțat și China; ulterior s-a văzut că pentru echilibrarea situației din lume Rusia și China se folosesc de instrumente financiare, cum este comerțul bilateral în valuta proprie, ceea ce restrânge aria de circulație a dolarului.
La scurt timp după elaborarea documentului izbucnește criza georgiană (aug. 2008) și, deși Rusia clamase multilateralismul, ea acționează singură, provocând reacția puterilor occidentale; menținerea trupelor ruse pe teritoriul unor foste republice sovietice favorizează scepticismul în Occident. Războiul din Caucaz a năruit iluzia că sistemul de securitate mondial era eficient.
În aug. 2008, într-un interviu televizat, președintele D. Medvedev enunța cinci principii de politică externă:
supremația principiilor de bază ale dreptului international;
lumea trebuie să fie multipolară;
rusia nu dorește confruntări cu nici o țară;
prioritatea Rusiei este protejarea cetățenilor săi, oriunde s-ar afla aceștia;
Rusia are interese privilegiate în regiuni cu care a avut în mod tradițional relații cordiale și va continua să extindă relațiile cu ele.
În 2009 Rusia a prezentat oficial două proiecte diferite, dar complementare: tratatul de securitate europeană și acordul pentru relațiile NATO-Rusia. Reacția Vestului a fost reținută și NATO a rămas cadrul pentru securitatea euro-atlantică. S-a presupus că strategia Rusiei vizează blocarea extinderii NATO și slăbirea OSCE. SUA nu au considerat necesare noi tratate și au considerat că forurile existente, OSCE și Consilul NATO-Rusia, sunt suficiente pentru a discuta problemele de securitate europeană.
Resetarea relațiilor Rusia-SUA s-a produs în 2009, când s-a creat o coaliție internațională împotriva nuclearizării Iranului. În 2010 s-a semnat acordul START- 3, Rusia nu a mai furnizat armament Iranului, s-a creat un coridor pentru tranzitarea trupelor NATO spre Afganistan, țările au cooperat pentru rezolvarea crizei din Kîrgîstan și s-au extins legăturile comerciale în domeniul energiei.
Din 2010 Rusia privește politica externă ca pe o resursă pentru agenda de modernizarea a țării. Accentul este pus pe cooperarea economică cu state dezvoltate din UE, cu care Rusia semnează tratate bilaterale, mai ușor de negociat decât unul global, cu Uniunea; aici e de observat că și SUA procedează la fel. Rusia își creează oportunități economice și prin diferențierea prețurilor la energia pe care o vinde diferitelor state UE, subminând orice încercare de reglementare la nivel UE. În problemele internaționale Rusia pornește de la statutul său unic de superputere energetică. Energia este problema centrală a securității, un avantaj și un instrument pentru politica sa externă.
Revenirea lui Vladimir Putin ca președinte în 2012 a trezit temeri, dar acum Rusia este diferită; creșterea economică nu a fost cea scontată, iar Rusia va face o politică externă mai prudentă și mai puțin costisitoare. Diferența dintre politica externă a lui Medvedev și a lui Putin nu constă în analiza evoluțiilor globale, ci în capacitatea de a le influența. Rusia este încă dependentă de Occident pentru modernizarea economică; problemele sale interne sunt: dependența excesivă a economiei de exportul de energie, deteriorarea infrastructurii sociale și slaba administrație de stat. Politica soft-power presupune promovarea intereselor prin convingerea și atragerea simpatiei față de țara ta, bazându-te pe sfera spirituală, culturală și intelectuală, ceea ce nu exclude militantismul în explicarea poziției sale. Rusia nu va mai sprijini regimuri politice din considerente ideologice, ca în peroada sovietică, fără a lua în considerare costurile politice și economice.
3.2 Rusia și criza din Georgia
Pe 7 august 2008 autoritățile georgiene au fost provocate de intervenția militară rusă în republica secesionistă Osetia de sud. Ca răspuns la aceste provocări, forțele militare georgiene au fost forțate să încerce a recâștiga controlul asupra acestei regiuni. Încercarea Georgiei de a recâștiga controlul asupra propriului teritoriu a declanșat un atac pe scară largă al forțelor armate rusești în Osetia de sud și în alte părți ale Georgiei, foarte departe de zona de conflict. Crizele și conflictele nu reprezintă ceva nou pentru problematica contemporană. Pe de o parte, războiul tradițional dintre state și-a redus prezența pe scena internațională, cu toate că el rămâne oricând posibil datorită permanentei dezvoltări a mijloacelor de luptă și formelor de organizare militară.
Războiul ruso-georgian este un conflict tradițional care dezvăluie, voința puternică a celor doua parți de a repune în discuție, după mai bine de 20 de ani, echilibrele geopolitice existente.
Pentru a întelege mai bine evenimentul și presiunile asupra eforturilor de pacificare, este utilă revenirea la originile conflictului și la pretextul care l-a declanșat.
În ceea ce privește Osetia de Sud, președintele Saakasvili a revendicat dreptul de a restabili integritatea teritorială a tarii sale in anii 1990.În 1922 sunt acceptate de catre Lenin și Stalin populații minoritatre, doar pentru distrugerea sentimentului național georgian, li s-a recunoscut un statut de autonomie culturală și administrativă în sânul republicii.
Odată cu colapsul URSS, s-a făcut auzit glasul acestei Georgii multietnice. Micile popoare au auzit apelul lui Boris Elțîn de a lua „atâta independență câtă vor”, mai ales că se confruntau cu politica ultranaționalistă a primului președinte al Georgiei independente, Gamsakurdia, care respingea diferențele naționale de pe teritoriul georgian. Răspunsul osetinilor și al abhazilor a fost secesiunea și războiul. Aceste popoare și-au proclamat o independeță contestată de Georgia, ignorată de comunitatea internațională, dar pe care Rusia le-a transformat progresiv într-un amplasament leninist-stalinist, în încercarea de a reduce ostilitatea georgiană la adresa ei.
După venirea la putere, în 2003, a lui Saakasvili, criza latentă dintre Moscova și Tbilisi s-a transformat într-o veritabilă confruntare. Președintele georgian a afișat o dublă ambiție: să restaureze autoritatea georgiană asupra întregului teritoriu și, mai ales, să se impună în fața S.U.A. drept cel mai bun aliat al lor din Caucaz, pentru a putea elimina Rusia. Această ambiție secundă este adevărata cauză a conflictului din august 2008.[]
După cum spuneam integritatea teritorială este o cauză principală a conflictului. De la admiterea Georgiei în Organizația Natiunilor Unite în iulie 1992, numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU, semnate de Rusia, au reafirmat integritatea teritorială a Georgiei. Ele includeau teritoriile contestate ale Abhaziei si Osetiei de Sud. Cea mai recentă dintre ele a fost adoptată, cu sprijinul Moscovei, la 15 aprilie 2008. Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a declarat că acțiunile guvernului georgian au pus capăt integrității teritoriale a Georgiei. Liderii separatiști abhaz si oset, Sergei Bagapsh și Eduard Kokoity, au declarat că republicile lor vor fi impreună cu Rusia „pentru totdeauna”. La rândul său președintele georgian Mikhail Saakashvili a declarat că cele două enclave georgiene vor ramâne sub controlul regimului de la Tbilisi pentru totdeauna.
Aceste declarații trebuie plasate într-un context mai larg. Independența provinciei Kosovo și conceptul „responsabilității de a proteja” nu au fost bine primite de Rusia, ambele noțiuni ridicând problema integrității teritoriale. A fost astfel relativ ușor ca Rusia să-și arate frustrarea în această privință, reamintind Occidentului propriile contradicții cu privire la conceptul de integritate teritorială.[]
O altă cauză a conflictului o constitue controlul mișcării resurselor energetice. Teritoriul Georgiei era important pentru transportul de petrol și de gaze din Marea Caspică.
Georgia reprezenta coridorul energetic spre Occident, iar alături de alte state de tranzit avea obligația de a garanta siguranța conductelor de petrol și gaze, care pornesc din zona azera a Mării Caspice. De la Tbilisi, capitala Georgiei, conductele se indreaptă spre sud, în Turcia, iar de acolo spre Occident. Conductele au o mare importanță pentru Uniunea Europeană pentru că reduc dependența de livrările ruse și nu traversează teritoriul rus. Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost deschisă în 2006 și parcurge o distanță de peste 1.600 de kilometri pâna în portul Ceyhan, din Turcia.
Conducta Baku-Tbilisi-Erzurum, cunoscută de asemenea și sub numele de conducta Shakh-Deniz, transportă gaz de la zacămintele de la Shakh Deniz din Marea Caspică la Erzurum în Turcia. Construcția conductelor și a unei căi ferate care face legătura cu Turcia face parte dintr-o strategie pentru a ridica economia Georgiei, care în prezent se bazează pe agricultură.[]
O altă cauză este încercarea forțată de a intra în NATO din partea Georgiei, iar Rusia începuse să pretindă că ar fi în masura să ceară oprirea acesteia. Conflictul din Georgia s-a adâncit de fapt la Bucuresti, pe 3 aprilie 2008, atunci când NATO a declarat oficial că va îngloba Georgia si Ucraina, făra să specifice exact statutul și procedurile de primire a noilor membri.[]
Premisele politice ale războiului:
Georgia tocmai ratase (alături de Ucraina) invitația de aderare la NATO la Summit-ul de la București, din aprilie 2008, în pofida unei acerbe susțineri americane. În aceste condiții, confruntat cu o opoziție internă puternică (pentru înfrângerea căreia a fost nevoit chiar să decreteze o nedemocratică stare de asediu), naționalistul și charismaticul președinte georgian Saakașvili (cu studii universitare în SUA) a fost probabil tentat să joace la cacealma sensibila carte a provinciilor separatiste, degenerată într-un conflict care reflectă răbufnirea unei uri mocnite de generații întregi. În același timp, Rusia lui Putin, redeșteptată după colapsul URSS și degringolada elțînistă din anii ’90, își revendică cu aplomb un rol central la masa marilor puteri ale lumii, fiind deja iritată de proclamarea unilaterală a independenței provinciei Kosovo în februarie 2008 și de proiectul amplasării scutului antirachetă american în Polonia și Cehia. Dacă un mic, dar puternic, grup de oligarhi ruși își doresc o atitudine defensiv-conciliantă a Moscovei față de Occident și Statele Unite, în schimbul unor avantaje economice și comerciale, pe de altă parte, în rândul populației, naționalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (țariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc și se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai și puterea militară a rușilor se refac. Pe acest fundal s-a produs belicoasa și imprudenta acțiune militară georgiană. Violența și angajamentul supradimensionat al contraofensivei militare rusești în Georgia ar putea reprezenta un semnal convingător al Kremlinului că, după ce a trebuit să suporte trauma cecenă, nu mai este dispus să cedeze niciun pas din sfera sa de influență.
Principalii actori politici (state) implicați în evenimente:
Principalii actori ai razboiului ruso-georgian,dupa cum se poate și observa sunt: Rusia,Georgia,iar Rusia acuză că și SUA s-a implicat în acest conflict.
Șeful Comisiei de Securitate a Dumei de Stat, Vladimir Vasiliev, a acuzat Statele Unite de implicare în conflictul din Osetia de Sud.
"Georgia nu ar fi putut să facă nimic fără susținerea Statelor Unite", a declarat Vasiliev într-o conferință de presă preluată de RIA Novosti.
Oficialul rus este de părere că acțiunea militară a Georgiei a fost premeditată cu meticulozitate de liderul gruzin Mihail Saakașvili. Vasiliev a declarat că, în ultimi ani, președintele gruzin a crescut treptat bugetul militar al țării.[]
Pentru a face o recapitulare a evenimentelor petrecute este necesară implementarea unei cronologii și anume:
-7 august – trupele georgiene pătrund pe teritoriul Osetiei de Sud. În aceeași zi trupele rusești intră in regiunea separatistă.
-8 august – trupele georgiene preiau controlul asupra capitalei Osetiei de Sud, Tinvali. Armata rusă declanșază primele raiduri aeriene pe teritoriul Georgiei. Soldații rusi pătrund pe teritoriul georgian. Președintele Georgiei, Mihail Saakasvili, declară că cele două state se află în stare de război.
-9 august – Mihail Saakasvili decretează starea de razboi pe teritoriul Georgiei. Rusia anunță că soldații săi au preluat controlul asupra orașului Tinvali.
-10 august – Georgia declară că dorește semnarea unui armistitiu și că soldații săi s-au retras din Osetia de Sud. Nave de razboi ale Rusiei instaurează o blocada maritima asupra portului georgian Poti. Autoritațile separatiste din Abhazia anunță mobilizarea forțelor armate.
-11 august – ofensiva Rusiei continuă. Ministrul de Externe al Franței, Bernard Kouchner, se deplasează în Georgia și-i propune lui Mihail Saakasvili un acord de pace. Președintele Georgiei acceptă acordul propus de Franța. Autoritățile georgiene anuntă că trupele ruse au ocupat orașul Gori, aflat în centrul țării.
-12 august – după o intalnire cu președintele Franței, Nicolas Sarkozy, Dmitri Medvedev, președintele Rusiei, afirmă că a acceptat planul de pace propus de francezi. Acordul de pace prevede: renunțarea la folosirea forței ca mijloc de soluționare a conflictelor, încetarea ostilităților între cele două părți, retragerea trupelor rusești și georgiene la linia ocupată înainte de 7 august, accesul liber la ajutorul umanitar, inițierea de negocieri internaționale cu privire la statutul Abhaziei și Osetiei de Sud.
-15 august – Mihail Saaksvili semnează acordul de pace mediat de președinția franceză a UE. Secretarul de stat american, Condoleezza Rice, aflat la Tbilisi, cere Rusiei să-și retragă trupele din Georgia și afirmă că S.U.A. susține integritatea teritorială a statului georgian.[]
-16 august – Rusia semnează acordul de încetare a focului cu Georgia. Medvedev precizează că o parte a trupelor ruse vor ramâne pe teritoriul Georgiei pentru a "asigura măsuri suplimentare de securitate". Trupele ruse se află la aproximativ 30 de km de Tbilisi.
-17 august – Dmitri Medvedev îi dă noi asigurări lui Nicolas Sarkozy că trupele rusești vor părăsi Georgia. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, vizitează Tbilisi, prilej cu care afirmă susținerea Berlinului pentru Georgia și cere Rusiei să își retragă soldații din teritoriul georgian.
-18 august – soldații rusi ocupă poziții din apropiere de Tbilisi, iar Kremlinul anuntă că va păstra "trupe de menținere a păcii" în jurul Osetiei de Sud.
-19 august – după o nouă solicitare a lui Nicolas Sarkozy, Medvedev promite că trupele ruse se vor retrage din Georgia până la 22 august. Miniștrii de Externe ai statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice condamnă acțiunile Rusiei în Georgia și anunță suspendarea Consiliului NATO-Rusia.
-21 august – ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, afirmă că statul rus a încetat cooperarea militara cu NATO.
-22 august – Moscova susține că trupele sale s-au retras de pe teritoriul Georgiei. Adjunctul șefului de Stat Major al Federației Ruse, Anatoli Nogovitin, declară că în jurul Abhaziei și Osetiei de Sud vor fi create doua zone tampon în care se vor afla "trupe de menținere a păcii" rusești. Franța, S.U.A. și Georgia acuză Rusia că a încalcat acordul de încetare a focului.
-23 august – Rusia refuza să-și retragă soldații din portul georgian Poti.
-24 august – Frața solicită statelor membre UE decalarea summit-ului UE la care urma să se discute relația cu Rusia din perspectiva ultimelor evoluții din Caucaz, de la 5 septembrie pentru 1 septembrie.
-25 august – cele doua Camere ale parlamentului rus adoptă două rezoluții prin care recomandă președintelui Medvedev să recunoască independența Osetiei de Sud și Abhaziei. Numeroase astfel de rezoluții s-au votat în trecut fără nici un fel de consecințe.
-26 august – Dmitri Medvedev recunoaște independența celor două regiuni separatiste. Occidentul condamnă unanim decizia președintelui Medvedev.
-27 august – Georgia iși recheamă diplomații de la Moscova. Angela Merkel îi cere președintelui Medvedev să respecte acordul de încetare a focului.
-1 septembrie – la finalul Summit-ului de la Bruxelles, liderii europeni anuntă că UE va reconsidera relațiile cu Federația Rusă și califică acțiunile Rusiei în Georgia ca fiind "disproporționate".[]
Deciziile adoptate de actorii politici implicați
Din punct de vedere geopolitic:
Rusia: a reușit să-și afirme puterea regională și interesele strategice în Caucaz, a umilit un aliat al Washingtonului,și-a luat revanșa pentru recunoașterea independenței Kosovo,pentru prima oară după 18 ani, ar putea să-și mărească teritoriul prin preluarea provinciilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia;
Georgia: pierde perspectiva de a adera la NATO, pierde, poate definitiv, teritoriile separatiste.
Din punct de vedere diplomatic:
Rusia: dorea reîntărirea legăturilor dintre vecinii pro-americani, ilustrată prin semnarea acordului polono-american privind scutul anti-rachetă și oferta NATO făcută de Kiev privind radarelele ucrianene,a făcut condamnări verbale, dar nu a existat nici o sancțiune reală;
Georgia: pierderea prestigiului pentru președintele Saakasvili și clasa politică, solidaritatea americanilor și a vecinilor pro-occidentali ai Rusiei.
Din punct de vedere economic:
Rusia: nu a existat nici un impact asupra economiei, al exporturilor de gaze sau de petrol;
Georgia: creșterea economică, până în prezent rapidă și alimentată de capitalurile străine, riscă să se oprească, ținând cont de riscurile pentru investitori și de costurile reconstrucției infrastructurii.
Din punct de vedere politic:
Rusia: imaginea premierului Vladimir Putin – deja foarte popular – și a președintelui Dmitri Medvedev nu a facut decât să se îmbunătățească, într-o tară unde sentimentul nostalgic al expansiunii imperialiste nu a disparut;
Georgia: poziția președintelui Saakasvili a fost slăbită considerabil prin decizia sa – de neînteles chiar și pentru statele aliate – de a prelua controlul asupra Osetiei.
Din punct de vedere umanitar:
Rusia: 74 de morți, 171 de răniți, 19 militari dispăruți,în Osetia au fost anunțate 2.000 de victime în rândul civililor, dar cifrele nu au putut fi verificate;
Georgia: 115 morți, 322 de răniți în rândul militarilor,67 de morți și 157 de răniți în rândul civililor.[]
Din punct de vedere militar:
Rusia: operațiunea militară a fost foarte bine pregătită, dar protecția asigurată avioanelor s-a dovedit insuficientă: 4 avioane doborâte;
Georgia: operațiune prost concepută (întăriri insuficiente, atacul unui inamic net superior din punct de vedere al numărului și al dotărilor, absența sprijinului aviației) și prost executată (legătura dintre Osetia de Sud și Rusia ar fi trebuit blocată).
Din punct de vedere mediatic:
Rusia: canalele mass-media din Rusia, și în special televiziunile, au fost practic unanime în sprijinirea acțiunii împotriva Georgiei, au declanșat o propagandă bazată pe argumente serioase și susținută de purtători de cuvant profesioniști;
Georgia: președintele Mihai Saakasvili, charismatic și cu calități certe de orator, și-a consacrat mult timp pentru interviuri televizate, dar de multe ori, epuizat și abătut, a făcut declarații care au fost contrazise de fapte. []
Concluzia la care ajungem, analizând evenimentele din Georgia din august 2008, e accea că natura brutală a sistemului instaurat de Putin în Rusia nu se deosebește cu nimic de natura sistemului stalinist și comportamentul acestuia pe arena internațională. Pentru Putin și Medvedv dreptul internațional, la fel cum era și pentru Stalin, există doar pentru statele mici. Pentru Rusia, tratatele internaționale, principiile dreptului internațional (“inviolabilitatea frontierelor”, “integritatea teritorială”, “neamestecul în treburile interne”) nu sunt decât niște petice de hârtie, care nu fac două parale. Are dreptate cel mai puternic, iar în relațiile cu vecinii mai slabi forța brută este cheia soluționării tuturor disputelor.
În timpul conflictului militar din Georgia, s-au resimțit accentele unei polarizări și uneori chiar radicalizări ale atitudinilor publice față de cele două tabere, în sensul unui sprijin fățiș acordat uneia dintre părțile aflate în conflict, deși, chiar și această atitudine partizană nu a fost constantă. Acest lucru a fost evident prin modul în care media internațională s-a raportat la eveniment, la cele două extreme situându-se, desigur, presa și instituțiile din Georgia și Rusia. Media occidentală nu s-a dovedit a fi nici prea neutră, nici prea angajată, resimțindu-se totuși un trend de simpatie față de georgieni și de antipatie sau susceptibilitate față de perspectiva evenimentelor furnizată de Moscova. Federația Rusă, chiar dacă își normalizase relațiile cu Beijingul și chiar dacă a semnat un acord cu această mare putere, în criza georgiană singurele voci răspicate care s-au auzit în sprijinul necondiționat al Rusiei (în timp ce restul lumii o blama mai voalat sau nu) au fost cele ale Siriei lui Bachar al-Assad, ale Venezuelei, prin discursul gălăgios și deloc dezinteresat al lui Hugo Chavez, și ale Belarusului, prin binecunoscuta atitudine pro-rusă a președintelui Alexandr Lukașenko.
3.3 Rusia și criza din Crimeea
Criza din Crimeea din 2014 s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014. Factorul declanșator a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Actorii tensiunilor sunt pe de o parte grupările rusofone care se opun noilor schimbări politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeii de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care sprijină mișcarea Euromaidan.
Context:
În antichitate Crimeea era locuită de triburi traco-cimeriene și scitice. Între 1441 și 1783 cea mai mare parte a Crimeii a făcut parte din Hanatul Crimeii. Între 1783-1917 regiunea a fost anexată de Imperiul Țarist ca Gubernia Taurida. La 18 octombrie 1921 s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. Tătarii constituiau atunci 25% din populație. La 19 februarie 1954 liderul sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov a oferit unui cadou RSS Ucraineanei: Crimeea, printr-un decret al Sovietului Suprem al URSS, fără ca populația locală să fie întrebată dacă este de acord cu acest lucru. În ultimii ani ai URSS, o parte din foștii deportați tătari s-au reîntors în zonă. Locuită în majoritate absolută de ruși, Crimeea este de câteva decenii subiectul unor dezbateri locale, interne (pentru Ucraina) și internaționale extrem de delicate. La recensământul ucrainean din 2001, populația Crimeii era de 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, 1,44% bieloruși. 77% din populația declara limba rusă ca limbă maternă, 11,4% limba tătară crimeeană și 10,1% limba ucraineană. (Anexa 1)
La 5 decembrie 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său care au fost transferate către Federația Rusă. În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au obligat să garanteze integritatea teritorială a Ucrainei (cu Crimeea în componența sa).
Cronologie:
Februarie 2014:
La 23 februarie, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație.
Începând cu 23 februarie Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.
La 25 februarie sute de militanți pro-ruși s-au adunat în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol pentru a cere organizarea unui referendum, respingând puterea de la Kiev.
La 27 februarie un grup de persoane înarmate, cel mai probabil proruse, au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea și au arborat steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și anunță referendum pe 25 mai. În noaptea de 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate, cel mai probabil rusofone. Printre clădirile ocupate se afla și aeroportul Belbek din Simferopol. Militarii ucraineni și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoane înarmate, cel mai probabil soldați ruși fără însemne.
La 28 februarie aeroporturile din Crimeea au revenit sub controlul autorităților ucrainene. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Statele Unite și Marea Britanie.
Martie 2014:
La 1 martie, bazele militare ucrainene din Crimeea au fost "înconjurate și blocate" de către forțele militare ruse care au preluat controlul peninsulei. Arseni Iațeniuk, prim-ministru al Ucrainei a cerut mai devreme omologului său turc Recep Tayyip Erdogan să nu lase o fregată să treacă prin strâmtoarea Bosfor, potrivit Kiev Times. Șaisprezece militari s-au infiltrat în compania radio-tehnică de la Maganome, lângă Feodosia. Au apărut informații că unitatea a 55-a Antiaeriană din Eupatoria a fost capturată.
La 2 martie, detașamentul ucrainean de infanterie marină staționat lângă Feodosia a fost înconjurat de oameni înarmați care cer predarea acestuia în jurul orei 09:00. În Sudak, personalul stație radar a fost dezarmat.
La 2 martie, trupe ale armatei ruse, fără însemne, a blocat unitatea ucraineană de coastă de la Perevalne (între Simferopol și Alușta) și a cerut pușcașilor marini ucraineni să depună armele.
La 2 martie 2014, 14 soldați ruși Spețnaz au încercat să dezarmeze a 191-a unitate de antrenament a Marinei ucrainene din Sevastopol.
La 3 martie 2014, Flota Rusiei la Marea Neagră ar fi cerut forțelor ucrainene din Crimeea să se predea până la ora 5 a.m. ziua următoare, potrivit ministerului ucrainean al Apărării. Oficialii ruși au respins această informație, de asemenea la expirarea ultimatului nu s-ar fi înregistrat nicio acțiune militara a Rusiei.
La 4 martie 2014, Putin a ordonat retragerea în unități a trupelor de la granița cu Ucraina. La 4 martie 2014, Putin a ținut o conferință de presă în care a afirmat că nu va exista luptă armată cu poporul ucrainean și că președintele legitim este doar Victor Ianukovici. Potrivit lui Putin, formațiunile care blochează unitățile ucrainene în Crimeea, nu sunt militari ruși ci forțele de auto-apărare din Crimeea.
În dimineața zilei de 4 martie, o coloană neînarmată de militari ucraineni au mers spre aeroportul din Sevastopol pentru a prelua controlul bazei. Trupele înarmate fără însemne au tras primele focuri de armă în semn de avertizare.
La 5 martie 2014, SUA au trimis spre Marea Neagră portavionul nuclear USS George H.W. Bush. Observatorilor militari OSCE nu li s-a permis accesul în Crimeea.
La 8 martie 2014 armata rusă a intrat pe teritoriul satului Chonhar din raionul Henicheski, Regiunea Herson și a blocat a doua intrare în Crimeea.
La 16 martie 2014, are loc Referendumul din Crimea. În sudul Regiunii Herson au aterizat mai multe elicoptere ruse care au adus un comando de 60 de soldați.
La 18 martie 2014, Ministerul Apărării al Ucrainei a autorizat trupele sale rămase în Crimeea să-și folosească arma din dotare. Această decizie a fost luată cu scopul de a proteja soldații în legătură cu moartea unui militar ucrainean (Kakurin S.V.) în timpul asaltului asupra centrului operațional de suport fotogrammetric al Forțelor Armate ale Ucrainei din Simferopol.
La 4 martie 2014 președintele rus Vladimir Putin a declarat că Rusia nu planifică să anexeze Crimeea.
Dat fiind faptul că Crimeea a fost o provincie de o semnificație istorică pentru Rusia și transferul ei către Ucraina, în 1954 este privit ca o decizie neconstituțională, luată în spatele ușilor închise Rusia consideră că are ,,jus ad bellum’’ pentru intervenția militară din Ucraina.
Putin: "Nu-i credeți pe cei care vă sperie cu Rusia și spun că vor urma și alte regiuni după Crimeea. Nu avem nevoie de o divizare a Ucrainei".
Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să ,,asigure securitatea’’ locuitorilor peninsulei ,,independent de originea lor etnică, de limba și religia lor’’.
Vladimir Putin a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă.
Barack Obama a precizat că în Kosovo „mii de persoane erau masacrate de guvernul lor” și prin urmare analogia între Kosovo și Crimeea „nu ar avea niciun sens”. De asemenea Kosovo nu a fost anexat de niciun stat vecin.
Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție cu privire la recunoașterea inviolabilității integrității teritoriale a Ucrainei. Au votat pentru 100 de state, 11 state au fost împotrivă: Rusia, Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Zimbabwe și Venezuela. 58 de țări, printre care și China, s-au abținut. Înaintea acestei ședințe, Rusia ar fi amenințat Republica Moldova, Kârgâzstan, Tadjikistan și mai multe țări africane ca acestea să voteze împotrivă. Purtătorul de cuvânt rus la ONU a afirmat că: „Noi nu amenințăm pe nimeni, doar explicăm situația”. (Anexa 2)
Consecințe ale crizei din Crimeea:
După deschiderea reuniunii anuale, BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare), a susținut faptul că Ucraina va intră într-o profundă recesiune în acest an iar Rusia ar putea urma aceeași cale, din cauza crizei ucrainene, care prezintă un risc și pentru economică mondială. Potrivit noilor previziuni ale instituției, economia ucraineană, care tocmai ieșise la finele lui 2013 dintr-o recesiune de peste un an, ar urmă să se contracteze cu 7% în 2014 iar economia Rusiei va stagna.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Conflictul din Georgia a mai demonstrat că o țară limitrofă cu Rusia, chiar dacă are relații privelegiate cu SUA, nu are securitatea asigurată. Numai calitatea de membru al NATO poate garanta unui stat vecin Rusiei garanția că trupele ruse nu-i vor pârjoli satele și orașele, așa cum a procedat în august 2008 în Georgia.
Organizațiile internaționale de securitate promovează dialogul de securitate și gestionarea crizelor, creează sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce sau pe capacități comune pentru misiuni de pace, aplică standarde democratice și respectă drepturile omului, promovează securitatea prin mecanisme economice și nu numai, dar și prin abordări cooperative ale riscurilor
și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.
Axată mai activ pe problematica cooperării, managementului crizelor și a prevenirii conflictelor, NATO desfășoară azi misiuni out of area, se preocupă de acțiuni non-Art.5, sprijină alte organizații internaționale (ONU, UE) în misiuni de pace și stabilitate, dar și suportă o transformare și adaptare continuă la exigențele noului mediu de securitate. Viitorul organizației depinde decisiv de conservarea, prin transformare, a capacității sale de a îndeplini un evantai complet de misiuni și afirmarea ca instanță a schimbului de vederi asupra amenințărilor și provocărilor viitoare și mai puțin ca instrument de constituire a forțelor.
Adâncirea cercetării domeniului instituțiilor internaționale de securitate face necesară continuarea studiului perspectivei în evoluția acestora, prin elaborarea de noi lucrări și aprofundarea tematicii în cadrul diverselor forme moderne de învățământ superior.
Respectarea Tratatului de la Lisabona indică necesitatea depunerii de eforturi suplimentare în domeniul politicii de coeziune, iar nu reducerea acestora. Punerea în aplicare a noului tratat este abia la început și va necesita timp. În interesul unei politici regionale democratice și eficiente, Comisia pentru dezvoltare regională ar trebui să își confirme poziția sa oficială, precum și domeniul de aplicare extins al responsabilităților sale în cadrul negocierilor în curs de desfășurare privind punerea în aplicare a tratutului și cu privire la Regulamentul de procedură al Parlamentului European. În practică, aceasta ar trebui să ofere un parteneriat puternic tuturor părților interesate de politica regională și să susțină coordonarea politică integrată pe mai multe niveluri, ca un catalizator al agendei UE pentru 2020. Scopul ar trebui să fie garantarea faptului că obiectivele politicilor regionale și de coeziune sunt luate în considerare în mod corespunzător de către alte politici de bază ale UE.
ONU ar fi trebuit să fie organizația cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, își puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcțională. Disputele S.U.A. și U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilității organizației. Trebuia să renască și să joace rolul reprezentativ în relațiile internaționale, pentru care fusese creată.
Pentru contemporaneitate este extrem de important ca politicile – internă, externă și internațională – prin întregul lor ansamblu de subiecți și conținuturi să armonizeze, să nu aibă contradicții antagoniste între ele, să se ghideze de interesele general umane, să asigure viața, pacea și stabilitatea, bunăstarea și prosperitatea tuturor oamenilor.
Pentru contracararea consecințelor nedorite ale provocărilor de securitate, Uniunea Europeană acționează coerent și concertat atât în direcția amplificării efectelor pozitive, cât și a diminuării și/sau limitării efectelor generate de acest sistem de riscuri, pericole și amenințări de securitate. În acest sens, la nivelul Uniunii sunt adoptate documentele necesare fundamentării activității de realizare a securității europene, create instituțiile capabile și asigurate resursele materiale, umane și financiare destinate finalizării cu succes a unei astfel de misiuni permanente.
Securitatea unor state, incluzând componenta de apărare, este percepută a fi consolidată prin intermediul entităților internaționale cu vocație de apărare la care aderă sau pe care le constituie.
Organizațiile internaționale de securitate promovează dialogul de securitate și gestionarea crizelor, creează sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce sau pe capacități comune pentru misiuni de pace, aplică standarde democratice și respectă drepturile omului, promovează securitatea prin mecanisme economice și nu numai, dar și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Andreea Mocanu, The economic dimension of Russian foreign policy in Central Asia after 9/11: pursuing and promoting energy diplomacy, Editura Lumen, Iași, 2007
Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
C.Bahnareanu ,Rolul Organismelor Internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2004
Constantin Gheorghe Balaban, Politica externă a Romaniei, Editura Universitara, 2009
Florin Pană, Ambiție multipolară: parteneriatul strategic China- Rusia, Editura RBA media, București, 2010
Gheorghe Văduva, Dinamica parteneriatelor, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Igor Ivanov, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003
Ileana Ionescu; Imanuela Ionescu, Federația Rusă și Uniunea Europeană la începutul secolului XXI, Colecția Geopolitica, Editura Top Form, București, 2010
Iulian Chifu; Monica Oproiu; Narciz Bălășoiu, Războiul ruso-georgian. Reacțiile decidenților în timpul crizei, Editura Curtea Veche, București, 2010
Liviu-Petru Zăpârțan, Relațiile internaționale, Editura STUDIA, Cluj-Napoca, 2001
Lucian Culda, Omul, Cunoastere si gnoseologie, Editura Stiințifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1984
Mireille Rădoi, Politica externă și de securitate a SUA, București, Tritonic, 2006
Silviu Brucan, Dialectica Politicii Mondiale, Editura Nemira, Bucuresti, 1997
Autori străini:
Alder Emmanuel, Seizing the middle ground, European Journal of International Relations,New York, 1997
André Gamblin, Economia lumii 2004, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2004
Barry Buzzan, Popoarele, Statele si Teama, Editura Cartier, Bucuresti, 2000
G.Burdeau, Traité du science politique, tomul IV, Paris, 1952
Hans J. Morgenthau In Politics among Nations: the Struggle for Power and Peace, Third Edition, Revised and Reset. Alfred A. Knopf, Inc., New York, 1964
Hedley Bull, Societatea Anarhica. Un studiu asupra Ordinii in Politica Mondiala, Editura Stiinta Chisinau, 1998
Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon & Schuster, 1994
J. M. Cotteret, Gouvermentes et gouvernes, PUF, 1973
Khalid bin Sayeed, Western Dominance and Political Islam: Challenge and Response, State University of New York Press, Albany, 1995
Martin Smith, Russia and NATO Since 1991: From Cold War Through Cold Peace to Partnership?, Editura Routledge, New York, 2006
Pierre Lorrain, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2003
Raymond Aron, Démocratie et Totalitarisme (Democrație și Totalitarism), Folio Essais, Gallimard, 1965
Stephen Tanner, Afghanistan: Military History from Alexander the Great to the Fall of the Taliban, Da Capo Press, Cambridge, MA, 2002
Zbigniew Brzezinski, Marea Tabla de Sah. Suprematia Americana si Imperativele sale Geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000
Dicționare:
*** Mic Dictionar Enciclopedic, Editura Enciclopedica română, Bucuresti, 1972
Periodice:
Doina Anghel,Andreea Magraon,” Care este miza conflictului dintre Georgia și Rusia”,în Ziarul Financiar
Gina Zaragiu,”Conflictul dintre Rusia și Georgia nu vrea să moara”,în The Epoch Times
“Georgia-radiografia conflictelor înghetate” ,in Revista 22
“Război în Caucaz”,în Revista 22
Smith,Owens, "Alternative approaches to international theory", OUP, 4th ed
R.M,“Conflictul din Georgia, cine a pierdut și cine a câștigat”, în HotNews
Sorin Breazu,Dan Arsenie,“Război în Caucaz: Rusia a atacat Georgia”,în Evenimentul zilei
Legislație:
Carta Alba a Securității și Apărării naționale, elaborate de guvernul României, București 2004
Strategia de securitate natională a Romaniei – Romania Europeană, Romania Euro- Atlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă, aprobată in ședința CSAT din 17 aprilie 2006
Infografie:
http://www.gov.ro/guvernul_11a100918.html accesat în 13.05.2014
http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/rusia-isi-joaca-viitorul-in-crimeea–327297 accesat în 10.05.2014
http://www.news.nom.co/russian-military-blocks-border-station-8203011-news accesat în 06.05.2014
http://www.evz.ro/putin-a-ordonat-trupelor-angajate-in-exercitii-militare-sa-revina-la-baza-1085233.html accesat în 08.05.2014
http://www.publika.md/sua-au-trimis-spre-marea-neagra-una-dintre-cele-mai-puternice-nave-de-razboi-construite-vreodata_1830741.html accesat în 05.05.2014
Anexe:
Anexa 1
Tabel prescurtări
Anexa 1
Harta etno-lingvistica a Ucrainei
Anexa 2
Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale.
State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranța pentru soluționarea pașnică a conflictului
Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei
Condamnă acțiunile Rusiei
Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie
Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean
Recunosc interesele Rusiei
Ucraina
Rusia
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Andreea Mocanu, The economic dimension of Russian foreign policy in Central Asia after 9/11: pursuing and promoting energy diplomacy, Editura Lumen, Iași, 2007
Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
C.Bahnareanu ,Rolul Organismelor Internaționale în managementul crizelor în regiunea Mării Negre, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2004
Constantin Gheorghe Balaban, Politica externă a Romaniei, Editura Universitara, 2009
Florin Pană, Ambiție multipolară: parteneriatul strategic China- Rusia, Editura RBA media, București, 2010
Gheorghe Văduva, Dinamica parteneriatelor, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004
Igor Ivanov, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003
Ileana Ionescu; Imanuela Ionescu, Federația Rusă și Uniunea Europeană la începutul secolului XXI, Colecția Geopolitica, Editura Top Form, București, 2010
Iulian Chifu; Monica Oproiu; Narciz Bălășoiu, Războiul ruso-georgian. Reacțiile decidenților în timpul crizei, Editura Curtea Veche, București, 2010
Liviu-Petru Zăpârțan, Relațiile internaționale, Editura STUDIA, Cluj-Napoca, 2001
Lucian Culda, Omul, Cunoastere si gnoseologie, Editura Stiințifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1984
Mireille Rădoi, Politica externă și de securitate a SUA, București, Tritonic, 2006
Silviu Brucan, Dialectica Politicii Mondiale, Editura Nemira, Bucuresti, 1997
Autori străini:
Alder Emmanuel, Seizing the middle ground, European Journal of International Relations,New York, 1997
André Gamblin, Economia lumii 2004, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2004
Barry Buzzan, Popoarele, Statele si Teama, Editura Cartier, Bucuresti, 2000
G.Burdeau, Traité du science politique, tomul IV, Paris, 1952
Hans J. Morgenthau In Politics among Nations: the Struggle for Power and Peace, Third Edition, Revised and Reset. Alfred A. Knopf, Inc., New York, 1964
Hedley Bull, Societatea Anarhica. Un studiu asupra Ordinii in Politica Mondiala, Editura Stiinta Chisinau, 1998
Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon & Schuster, 1994
J. M. Cotteret, Gouvermentes et gouvernes, PUF, 1973
Khalid bin Sayeed, Western Dominance and Political Islam: Challenge and Response, State University of New York Press, Albany, 1995
Martin Smith, Russia and NATO Since 1991: From Cold War Through Cold Peace to Partnership?, Editura Routledge, New York, 2006
Pierre Lorrain, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2003
Raymond Aron, Démocratie et Totalitarisme (Democrație și Totalitarism), Folio Essais, Gallimard, 1965
Stephen Tanner, Afghanistan: Military History from Alexander the Great to the Fall of the Taliban, Da Capo Press, Cambridge, MA, 2002
Zbigniew Brzezinski, Marea Tabla de Sah. Suprematia Americana si Imperativele sale Geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000
Dicționare:
*** Mic Dictionar Enciclopedic, Editura Enciclopedica română, Bucuresti, 1972
Periodice:
Doina Anghel,Andreea Magraon,” Care este miza conflictului dintre Georgia și Rusia”,în Ziarul Financiar
Gina Zaragiu,”Conflictul dintre Rusia și Georgia nu vrea să moara”,în The Epoch Times
“Georgia-radiografia conflictelor înghetate” ,in Revista 22
“Război în Caucaz”,în Revista 22
Smith,Owens, "Alternative approaches to international theory", OUP, 4th ed
R.M,“Conflictul din Georgia, cine a pierdut și cine a câștigat”, în HotNews
Sorin Breazu,Dan Arsenie,“Război în Caucaz: Rusia a atacat Georgia”,în Evenimentul zilei
Legislație:
Carta Alba a Securității și Apărării naționale, elaborate de guvernul României, București 2004
Strategia de securitate natională a Romaniei – Romania Europeană, Romania Euro- Atlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă, aprobată in ședința CSAT din 17 aprilie 2006
Infografie:
http://www.gov.ro/guvernul_11a100918.html accesat în 13.05.2014
http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/rusia-isi-joaca-viitorul-in-crimeea–327297 accesat în 10.05.2014
http://www.news.nom.co/russian-military-blocks-border-station-8203011-news accesat în 06.05.2014
http://www.evz.ro/putin-a-ordonat-trupelor-angajate-in-exercitii-militare-sa-revina-la-baza-1085233.html accesat în 08.05.2014
http://www.publika.md/sua-au-trimis-spre-marea-neagra-una-dintre-cele-mai-puternice-nave-de-razboi-construite-vreodata_1830741.html accesat în 05.05.2014
Anexe:
Anexa 1
Tabel prescurtări
Anexa 1
Harta etno-lingvistica a Ucrainei
Anexa 2
Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale.
State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranța pentru soluționarea pașnică a conflictului
Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei
Condamnă acțiunile Rusiei
Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie
Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean
Recunosc interesele Rusiei
Ucraina
Rusia
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa a Statelor. Interdependenta (ID: 128966)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.