Politica Externa a Regimurilor Gheorghe Dej Si Ceausescu
CUPRINS
Introducere
Capitolul I Repere cronologice
I.1. Republica Populară Română
I.2. Republica Socialistă România
Capitolul II Partidul Comunist Român
Capitolul III Politica externă
III.1. Politica externă a regimului Gheorghiu – Dej
III.2. Politica externă a regimiului Ceaușescu
Capitolul IV Premisele reformei ONU în anii 1945-1996
Capitolul V Situația socio-politică în România în 1989
Capitolul VI Coordonate ale politicii externe și de securitate promovată de România în contextul actual de securitate
Concluzii
Bibliograf
Introducere
Tema lucrării de licențǎ pe care o propun și o susțin se intitulează „COMUNISMUL”, fiind un demers științific interesant cu privire la reorientările la nivel global și regional care determină noi dimensiuni ale securității și siguranței naționale.
În mod indubitabil, atunci când vorbim despre evoluția politică românească postcomunistă din ultimele două decenii, vorbim despre o evoluție anevoioasă, pe fondul unei tranziții greoaie, caracterizată prin numeroase convulsii socio-politice, care au marcat istoria contemporană a României.
Nu mai reprezintă niciun secret faptul că, noua configurație internă politică postdecembristă îngloba, practic, reminiscențele politice ale defunctului regim ceaușist. Noul sistem politic trebuia să reprezinte generatorul procesului de modernizare a țării, având drept scop final instaurarea democrației în România. Totuși, după 20 de ani, din cauza unor derapaje de ordin economic, politic, și, îndeosebi, moral, procesul de tranziție, în viziunea multor analiști dar și români obișnuiți, nu s-a desăvârșit.
Structura lucrării pe șase capitole a avut în vedere realizarea unui demers logic, coerent și unitar, în măsură să evidențieze atât ceea ce se cunoaște în domeniu cât și contribuțiile proprii, simțindu-se nevoia de a ordona și grupa cunoștințele cu privire la ceea ce presupune siguranța națională precum și la dimensiunea ei informativă, într-un sistem care s-a dorit a fi bine delimitat și coerent.
În conținutul lucrării s-a simțit nevoia de ordonare, sistematizare și grupare a cunoștințelor referitoare la fiecare subiect abordat, deoarece din studiul unui vast material documentar au reieșit suficiente controverse și teorii care să nu facă posibil startul în demersul elaborării unor concluzii proprii, fără unele clarificări preliminare.
Cercatările despre regimul democrat- popular și socialist (comunist) sunt în plină desfășurare. Amploarea informației și diversitatea opiniilor fac anevoie de deslușit componentele esențiale ale regimului. Experiențele a două generații, supuse unei adevărate inginerii sociale, cât și brutalitatea și teroarea represiunii generalizate din perioada 1944 – 1964 au determinat o reactie emoțională care s-a extins și în cercetări, în încercările de a reconstitui ceea ce a fost.
La două decenii de la Revoluția din decembrie 1989, se pot desprinde unele constatări, cum ar fi privatizarea și revenirea la economia de piață, industria socialistă a fost în mare măsură desființată, sistemul bancar –financiar a fost privatizat , adică preluat de bănci din alte țări și operează în funcție de comenzile acestora, privatizarea agriculturii, revenirea la sistemul mai multor partide, etc.
După 1989, românii erau ferm convinși că odată cu dispariția dictaturii ceaușiste, țara noastră va cunoaște o dezvoltare fără precedent, ajungând într-un timp relativ scurt la un nivel apropiat de țările occidentale. Acest lucru nu avea să se întâmple deoarece, consider că românii nu au știut să profite așa cum se cuvine de libertatea dobândită prin multe sacrificii umane. Prerogativele puterii după 1989 au fost preluate, practic, de o fosta nomenclatură comunistă, deci de o parte din elitele regimului trecut, grupate în jurul lui Ion Iliescu. Această pseudo-clasa politică post comunistă nu s-a detașat poate niciodată de trecutul ei.
La 7 ani de la căderea comunismului, situația României era destul de dificilă, dar se constituise fundația democratică. Stabilimentul de bază al democrației era înfăptuit prin pluripartidism , prin separarea puterilor în stat, prin dezvoltarea presei etc. După 6 ani de conducere a lui Ion Iliescu, poporul dorea o alternativă viabilă, puternică, care să aducă țării dezvoltarea necesară. Nici acest lucru, nu s-a întâmplat: guvernarea Convenției Democrate Române și președinția lui Emil Constantinescu, nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.
Admiterea în NATO și în Uniunea Europeană constituie realizări majore. Adaptarea la cerințele Consiliului Europei se face încet, greoi așa încât populația nu se bucură de avantajele aderării.
Ȋn concluzie, de avantajele unui regim politic pluralist și al unei economii de piață beneficiază o minoritate. Oamenii cei mulți se află în continuare sub nevoi și sub vremi.
Capitolul I. Repere cronologice
I.1. Republica Populară Română (30 decembrie 1947 – 20 august 1965)
Denumirea statului votată la 30 decembrie 1947 a fost Republica Populară Română, cu accentul pe “republica populară”, în timp ce “română” rămânea un adjectiv. Denumirea se schimbă în Republica Socialistă Română la 21 august 1965 și rămâne astfel până la 22 decembrie 1989.
Intervalul 30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989 poate fi împărțit și după cârmuirea celor doi lideri, Gheorghe Gheorghiu –Dej (până la 19 martie 1965) și Nicolae Ceaușescu (22 martie 1965 – 22 decembrie 1989).
Ȋntre republica populară și republica socialistă se menține continuitatea principiilor și elementelor esențiale, chiar dacă în aplicarea lor intervin diferențieri, atât între cele două etape, cât și înlăuntrul fiecăruia.
Etapa de până la 1965 a cunoscut o sumă de evoluții și evenimente definitorii.
La 30 decembrie 1947, ființau mai multe partide politice, toate la remorca P.C.R. Treptat, acestea dispar de pe scenă. La 30 ianuarie 1948, Partidul Național Țărănesc – grup disident din P.N.Ț., înființat în februarie 1945 și condus de Anton Alexandrescu, este înglobat în Frontul Plugarilor. La 6 februarie 1949, Partidul Național Popular (constituit ad-hoc în ianuarie 1946) se autodizolvă. Frontul Plugarilor își continuă existent formala până la 7 martie 1953, când se autodizolvă.
Partidul Național Liberal condus de Petre Bejan (după demisia din decembrie 1947 a lui Gheorghe Tătărescu), cu șapte mandate în “alegerile” din martie 1948, dispare după ce deputații săi, inclusiv Petre Bejan, sunt arestați în mai 1950.
Partidul Țărănesc Democrat (dr. N. Lupu) se destramă (la o dată neprecizată).
Partidul Social – Democrat este încorporat în Partidul Comunist Român. Congresul din februarie 1948, când formal, noua formațiune capată denumirea de Partidul Muncitoresc Român. Ȋn acest fel, rămâne un singur partid, comunist (muncitoresc), care de acum încolo, se manifestă, de facto, dar constituțional, ca forța conducătoare în stat, pe temeiul ideologic, marxist-leninist-staliniste.
Biroul Politic al P.M.R ales la congres avea 18 membri, din care 13 comuniști și 5 social-democrați. Secretarul (numit de Biroul Politic) era format din Gheorghe Gheorghiu –Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu și Lothar Rădăceanu; enumerarea nominal arată că nimeni nu avea întâietate, chiar dacă Gheorghiu –Dej deținea funcția de secretar general.
De reținut că abia în luna mai 1948 a avut loc “repartizarea muncii” pe linie de partid între Gheorghiu –Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Theohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Ștefan Voitec, Teodor Iordăchescu, Gheorghe Vasilichi, Miron Constantinecu, Iosif Chisinevschi.
Prevăzător, Gheorghiu–Dej și-a păstrat unele poziții cheie: Direcția organizatorică a Comitetului Central, Secția militară, guvernul, instructorii, secretariatul Comitetului Central și Comisia de Control.
De reținut însă că Siguranța statului (din august, Direcția Generală a Securității Poporului) nu figurează în “sarcina” niciunuia dintre membrii Biroului Politic.
Regimul democrat- popular s-a legitimat prin “alegerile” din 28 martie 1948. Partidele încă în ființa și organizațiile obstești se prezintă sub egida Frontului Democrației Populare, o umbrelă electorală ad-hoc anunțată la Congresul I al P.M.R. și constituită îndată după aceea. “Alegerile”, în care candidații F.D.P au obținut 93,2% din total, erau mai curând simple votări pentru un singur candidat și program. Campania electorală a fost însoțită de un susținut baraj propagandistic, sub semnul Soarelui – emblema F.D.P.
Celelalte chemări la urne pentru Marea Adunare Națională au avut loc la 30 noiembrie 1952, F.D.P. “obține” 98,84% din voturi și toate cele 428 mandate de deputați; la 3 februarie 1957 (98,88%, cu 437 deputați); 5 martie 1961 (99,7% cu 465 mandate) și 7 martie 1965 (99,85% si 465 mandate).
M.A.N. votează la 13 aprilie 1948 Constituția Republicii Populare Române. Statul român devine “popular, unitar, independent și suveran”, dar teritoriul său nu mai este inalienabil. ”întreaga putere de stat emană de la popor sau aparține poporului”; formularea este pur formală, puterea aparține Partidului Muncitoresc Român. Principiul separației puterilor este înlocuit cu acela al “organelor” puterii de stat (M.A.N., Consiliul de Miniștri, organele locale, cele judecătorești). Prin formulările sale, Constituția din 1948 deschide calea naționalizării mijloacelor de producție și a colectivizării agriculturii.
A doua Constituție R.P.R. a fost votată la 27 septembrie 1952. Aceasta exprimă aservirea R.P.R. față de Uniunea Sovietică: 84 de articole din totalul de 105(80%) redau, la fel sau cu mici diferenăe, formulările Constituției sovietice din 1936. Sunt explicit exprimate: situația preeminentă a Partidului Muncitoresc Român; “proprietatea socialistă”; rolul statului în “construcția socialismului”; lupta de clasă prin formula “statului democrat popular realizază în mod consecvent politica de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste”.
Schimbarea Constituției nu mai necesită convocarea unei Constituări, legea fundamental se schimbă prin votul a cel putin 2/3 din numărul total al membrilor Marii Adunări Naționale. între 1953 și 1964, Constituția din septembrie 1952 a fost modificată de unsprezece ori.
“Monitorul Oficial” nr. 113 bis cu data de 11 iunie 1948 publică Legea nr.119 “pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport”. Totul a fost efectuat în cea mai mare grabă și cu păstrarea secretului până în ultimul moment. Ȋn aceeași dimineață, a avut loc discuția din Biroul Politic, de unde proiectul a trecut la consiliul de Miniștri și de aici la M.A.N, care l-a votat în unanimitate, cu aclamații. Trecute în proprietatea statului unitățile naționalizate sunt definite “bunuri comune ale poporului”, administrate prin Ministrul de Finanțe sau “organele primăriilor locale”. Echipele de muncitori și activiști care urmau să preia unitățile în cauză fuseseră mobilizate cu o seară înainte și ținute sub presiune. Printr-o singură lege, statul devenea proprietarul tuturor unităților enumerate în cele 28 de anexe ale Legii nr. 119. Proprietatea particulară – mult îngrădită încă din 1947 – era desființată în principalele domenii ale activității economice, producția și circulația mărfurilor.
Ȋn 1948 și în anii următori, au trecut în proprietatea statului (fără despăgubiri) 8894 de întreprinderi, din care 3600 de interes local. “Scânteia” din 19 iunie 1949 titra triumfător: “Fabricile naționalizate sunt ale statului. Statul este al poporului muncitor, deci fabricile sunt ale poporului muncitor”.
Ȋn noiembrie 1948, sunt confiscate instituțiile sanitare particulare (spitale, policlinici, case de sănătate, cu întregul inventor), de asemenea cinematografele și căile ferate particulare.
“Naționalizările” s-au extins asupra farmaciilor, a laboratoarelor chimico-farmaceutice, a laboratoarelor de analize medicale, drogheriilor și depozitelor farmaceurice (1949).Cooperația primeste o nouă reglementare (2 aprilie 1949) și preia atelierele individuale de prestări de servicii (de reparpoporului muncitor, deci fabricile sunt ale poporului muncitor”.
Ȋn noiembrie 1948, sunt confiscate instituțiile sanitare particulare (spitale, policlinici, case de sănătate, cu întregul inventor), de asemenea cinematografele și căile ferate particulare.
“Naționalizările” s-au extins asupra farmaciilor, a laboratoarelor chimico-farmaceutice, a laboratoarelor de analize medicale, drogheriilor și depozitelor farmaceurice (1949).Cooperația primeste o nouă reglementare (2 aprilie 1949) și preia atelierele individuale de prestări de servicii (de reparații), croitoriile etc. Ȋn aprilie 1950, sunt naționalizate, în mare măsură, locațiile particulare, mai ales pe criterii politice și ale luptei de clasă. Directiva era restrângerea la maximum a activităților și inițiativelor particulare. Treptat,medicii și dentiștii cu cabinetele particulare au fost nevoiți să le închidă și sa lucreze numai în unități de stat.
Corolarul “naționalizării” a fost înființarea Comisiei de Stat a Planificării, (C.S.P.) care stabilea planul de ansamblu al economiei, potrivit cu prioritățile fixate de partid și repartizarea obiectivelor către ministere. Mecanismele pieței – cerere și oferta – sunt înlocuite cu cifrele comunicate de C.S.P. Planul devine unitatea de măsură a activității colective și individuale. Prețurile sunt stabilite prin noi metodologii, în corelație cu cifrele de plan în cadrul Comitetului pentru prețuri de pe lângă Consiliul de Miniștri (mai 1950).
Ȋn 1949 și 1950, sunt experimentate planuri anuale ale economiei. Primul plan cincinal a fost cel din 1951-1955; al patrulea plan cincinal (1966-1970) a lansat lozinca pripită și nerealistă: “cincinalul în patru ani și jumătate”. Cincinalul (cu o exceptie: 1961-1965) a rămas unitatea de măsura a dezvoltării până în 1989.
Plenarea Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949 a aprobat raportul intitulat “Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii” (sublinierea D.C.G.).
Raportul constituie documentarul esențial al politicii agrare a P.M.R. cu următoarele caracteristici:
Desființarea proprietății particulare asupra pământului și comasarea acestuia în gospodării colective (de tip colhoz), după modelul sovietic;
Declanșarea oficială (și artificială) a luptei de clasă în mediul rural sub formularea: “lupta împotriva exploatării capitaliste la sate și politica de îngrădire a chiaburimii…”
Ȋnființarea de gospodării agricole colective (G.A.C.), numai cu participarea țăranilor săraci și mijlocași;
Ȋntărirea organizatorică și economică a gospodăriilor agricole de stat (G.A.S.);
Dezvoltarea stațiunilor de mașini și tractoare ale statului (S.M.T.) “cel mai însemnat mijloc de a introduce tehnica avansată” în agricultură;
Reorganizarea muncii de propagandă și agitație la țară “în spiritul luptei de clasă necruțătoare împotriva chiaburilor, acești exploatatori odioși și vicleni a țărănimii muncitoare”; propaganda și agitația urmau “să demaște . . . chipul veninos și hrăpăreț al chiaburilor, să cultive ura împotriva elementelor capitaliste de la țară . . .”
Raportul a subliniat, repetat că “partidul va duce o muncă sistematică la sânul țăranilor săraci și mijlocași, spre a-i convinge de necesitatea de a se reuși treptat în gospodării colective, deoarece colectivizarea agriculturii e posibilă numai pe baza liberei consimțiri a țăranilor”. “Libera consimțire” a fost în realitate constrângere economică și financiară sub toate formele însoțită de măsuri represive și violențe până când țărănimea a fost colectivizată în proporție de 90%.
Controlul informației a fost realizat prin:
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.), care aproba orice lucru tipărit, de la simplul bilet de tramvai sau de intrare la teatru și până la operele literare și științifice (23 mai 1949);
Reorganizarea radiofuziunii și radioficării; radioficarea – în lipsa aparatelor radio – era menită să difuzeze șterile controlate și verificate (23 mai 1949);
Ȋnființarea Agenției Române de Presă (AGERPRES) (tot la 23 mai 1949).
Pe baza legii redactate de Lucrețiu Pătrășcanu, votată în noiembrie 1947 au avut loc “alegeri de asesori populari” pentru completarea instanțelor de judecată penale (ulterior și civile). “Organele judecătorești” sunt astfel puse sub controlul complet al factorului politic și al aparatului respectiv care “instrumenta” cazurile.
Recrutarea și încorporarea contingentului militar 1949 (și în continuare) au fost efectuate și pe criterii politice. Tineri din “clasele exploatatoare” au fost repartizați pentru a forma unități de “ostași constructori” folosite îndeosebi la lucrări de construcții. Inițial “serviciul muncii” a fost programat la doi ani (1950 – 1952), extins însă la trei (iulie-august 1952).
Ȋmpărțirea în județe și plase este desființată, iar acestea sunt înlocuite cu 28 de regiuni, 177 de raioane, 148 de orașe și 4052 de comune. Constituția din septembrie 1952 enumera cele 28 de regiuni, între acestea regiunea autonomă maghiară – o inovație, la propunerea consilierilor sovietici, după modelul din U.R.S.S. Ȋn acest fel se ștergea complet împărțirea tradițională de sute de ani în județe (care preluaseră și comitatele din Transilvania).
La 26/27 ianuarie 1952, Guvernul R.P.R. a anunțat o reformă monetară, odată cu unele reduceri de prețuri la produsele alimentare și industriale.
“Stabilizarea” din august 1947, deși confiscase 94,16% din masa monetară în circulație, nu a putut fi menținută la nivelul programat. Treptat, circulația fiduciară și prețurile au cescut, ca urmare a unor mari investiții (industrializarea, plus Canalul Dunăre-Marea Neagră), a cheltuielilor militare (sporite la indicația Moscovei) și a deficitului în balanța de plăți externe prin exporturile românești (necompesate) în Uniunea Sovietică.
Soluția guvernului democrat-popular a fost o nouă reformă, totodată o nouă confiscare a mesei monetare în circulație, prin cursuri de schimb ferentiate anume:
1 leu nou pentru a) 20 de lei vechi
b) 100 de lei vechi
c) 400 de lei vechi.
Din 1947 și până către 1962, țara a trăit sub regimul represiunii generalizate. Toate categoriile sociale au fost lovite. Numărul celor deținuți – arestați, internați, condamnați … – poate fi cuprins între cca 392000 și 500000 (estimarea cea mai scazută). Represiunea generalizată s-a manifestat prin cele mai brutale forme de încălcare a drepturilor elementare ale omului – înscrise de astfel în Constituțiile din 1948 și 1952.
La ieșirea din închisoare după 17 ani, Corneliu Coposu a fost invitat de Gheorghiu – Dej, care i-a oferit un “mare post juridic cu o salarizare impresionantă” și a adăugat “Domnule Coposu, știu cât ați suferit, dar să știți că nu din vina noastră. Au fost sovieticii, care ne-au impus acest regim”.
Comitetul pentru Securitatea Statului dun U.R.S.S cu instructorii, metodele și manualele sale, a instruit cadrele Securității din România. Dar brutalitățile, bătăile, violențele și chinurile au fost opera executanților autohtoni. Gheorghiu-Dej obținuse plecarea Armatei Sovietice în vara 1958. Ȋn 1958 începe un nou val de represiune.
I.2. Republica Socialistă România ( 21 august 1965 – 22 decembrie 1989)
La trei zile după moartea lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, Plenara CC al P.M.R. îl alege în funcția de prim-secretar al Comitetului Central, la numirea lui Ion Gheorghe Maurer, pe Nicolae Ceaușescu. Era un nume aproape necunoscut opiniei publice din afara partidului. Congresul al IX-lea a; P.M.R. (19- 24 iulie 1965) il legitimează secretar general al Comitetului Central, reconfirmat cu fiecare congres.
Componentele esențiale ale regimului sunt aceleași, cu schimbări în funcționarea lor.
La Congresul al IX-lea, denumirea revine la Partidul Comunist Român. Revenire logică, întrucât “unificarea” cu social-democrații (februarie 1949) schimbase defel principiile diriguitoare și mecanismele de funcționare. Numerotarea s-a efectuat în continuare, de la constituirea P.C.d.R. în mai multe.
Congresele s-au succedat cu regularitate la patru ani (ulterior la cele pentru corespondența în timp cu cincinalele).
La 21 august 1965, Marea Adunare Națională adoptă, în unanimitate firește, o nouă Constituție în locul celei din 1952. Denumirea statului devine Republica Socialistă România, revenundu-se la numele țării. Este un “stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar”. Teritoriul său este, din nou, “inalienabil și indivizibil” (articolul 1).
Rolul partidului este afirmat încă de la început: “Ȋn Republica Socialistă România, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”.
Funcțiile statului socialist sunt enumerate în articolul 13 – în economie, apărarea proprietății socialiste, exercitarea “deplină” a drepturilor cetățenești, legalitatea “socialistă”, învățământ, apărarea teritoriului, relațiile cu alte state.
Alcătuirea Constituției revine la tradiția antebelică: titlul II cuprinde “Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor”. Celelalte titluri dezvoltă organele superioare ale puterii de stat (Marea Adunare Naționala și Consiliul de Stat), organele centrale ale administrației de stat, cele locale, judecătorești, procultura, însemnele Republicii, dispoziții finale. Ȋn text nu există nicio referoire la Uniunea Sovietică.Ȋn 1974, se adaugă articole noi privind președintele Republicii Socialiste România, funcție nou creată. Nicolae Ceaușescu primește, la depunerea jurământului, un sceptru, fapt menționat de Salvador Dali în telegrama sa de felicitare adresată noului președinte.
Constituția din 1965 a fost modificată de 10 ori și republicată de șase ori.
Congresele partidului se țin cu regularitate. Piesa centrală rămâne Raportul Comitetului Central, prezentat de secretarul general. Bilanțul cincinalului precedent ocupă însă un loc modest din totalul expunerii. De exemplu:
10 pagini din 83 la Congresul al IX-lea
5 pagini din 72 la Congresul al XI-lea
5 pagini din 56 la Congresul al XIII-lea
Fiecare raport înseamnă o nouă proiecție într-un viitor prezentat, obligatoriu, tot mai luminos. Surprize n-au fost, cu excepția Congresului al XII-lea (1979), când Constantin Pârvulescu a protestat împotriva felului cum s-a impus realegerea tovarășului Ceaușescu.
Congresul al X-lea (1969) lansează conceptul societății socialiste multilateral dezvoltate.
Acesta “se va înfățișa din toate punctele de vedere superioară orânduirii capitaliste”- sublinia cu multă convingere Nicolae Ceaușescu. “Se vor pune astfel baze trainice trecerii treptate spre comunism – societatea care ca ridică omenirea pe noi trepte de civilizație materială și spirituală”.
Congresul al XI-lea (noiembrie 1974) adoptă Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism. Conceptul va fi reluat pana la suprasaturație în documentele de partid și de către propagandă, așa încât va fi golit de o semnificație reală în opinia publică, ca și în rândurile membrilor de partid.
Spre deosebire de etapa anterioară (până în 1965), conferințele naționale ale P.C.R. au loc cu relativă regularitate. Astfel:
Ȋn 1967 (decembrie), când se hotărăște constituirea centralelor industriale sub motivația descentralizării în luarea unor decizii (însă cu efect invers pe teren).
Ȋn 1972 (19-21 iulie), când se adoptă directivele privind sistematizarea teritoriului (orașe și sate) și proiectul de norme ale vieții și muncii comuniștilor, al eticii și echității socialiste.
Ȋn spiritul Constituției din 1965, Marea Adunare Națională adoptă (16 februarie 1968) Legea privind organizarea administrativă a teritoriului , cu revenirea la județ, ca unitate tradițională, de bază: 40 de județe și municipiul București, 237 de orașe ( din care 56 municipii) și 2705 comune.
Județele primeau însă o nouă delimitare teritorială; o parte din cele vechi erau desființate; erau scoase din denumirile oficiale peste 3000 de localități, fiind aplicate, formal la altele; a fost schimbarea denumirii a 920 de localități.
Legea din 1968 a însemnat începutul restructurării teritoriale a unor principii “socialiste”, cu obiectivul industrializării fiecărui județ parte la un anume nivel valoric; la care s-au adăugat “sistematizarea” urbană și colectivizarea agriculturii, în care circa 90% din teritoriul rural își pierde reperele locale, constituite în timp.
Dacă și sistematizarea rurală ar fi fost pusă în aplicare, România socialistă n-ar mai fi păstrat aproape nimic din tradiția și identitatea națională, contrar repetatelor referiri propagandiste la istoria patriei.
Ȋn 1982 (16-18 decembrie), cu programe special pentru dezvoltarea bazei energetice și recuperarea, reciclarea și recondiționarea materiilor prime. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu recunoaște că în Republica Socialistă România “consumul de combustibil pe unitatea de venit național este de circa două ori mai mare decât în Cehoslovacia și R.D.C și de trei-cinci ori mai mare față de R.F.G, Suedia, Italia și Iugoslavia.
Ȋn 1987 (16-18 decembrie) cu o rezoluție care confirma fără rezerve ideile și directivele secretarului general (document semnificativ pentru cultul personalității).
Nicolae Ceaușescu a continuat industrializarea socialistă, cu obstinație, dincolo de personalitățile și necesitățile societății românești. Chiar de la Congresul al IX-lea, anunța că “mai mult de o pătrime se va aloca pentru fondul național de acumulare”. La Congresul al XI-lea (1974), procentul alocat din venitul național pentru fondul de dezvoltare urca la 30-32%. Un an mai târziu, Nicolae Ceaușescu propune și Plenarea C.C aproba – creșterea procentului la 33,5% (21-2 iulie 1975). Ȋn iulie 1976, procentul devine 34%. Ȋn 1977, cifrele de plan sunt modificate “în sus” de trei ori (în februarie, octombrie și decembrie). Ȋn 979 și 1984 procentele nu mai apar”.
Concomitent, economia este supusă la presiuni suplimentare pentru a face față inundațiilor catastrofale din mai-iunie 1970 (45000 de case dărâmate și grav avariate, 1700 km căi ferate, aproape 10000 km linii de transport, peste 1000000 ha acoperite de ape). Ȋn prima jumătate a lunii iulie 1975, ploi torențiale aduc inundarea a circa 800000 ha; un număr de localități din 24 județe sunt calamitate. Cutremurul din 4 martie 1977 avariază și distruge 32897 de locuințe, 1570 de persoane sunt omorate și 11300 rănite.
Ȋn 1976, se reiau lucrările la canalul Dunare-Marea Neagră (întrerupte în 1953). Acestea se încheie în octombrie 1983 (costurile nu au fost vreodată arătate): 64,2 km (300000mᶾ excavații și dragaje, 4200mᶾ betonări), 36 poduri, construirea porturilor Cernavodă și Constanța –Sud. “Realizarea Canalului a necesitat sume și material uriașe. . .Peste secole și milenii – subliniază cu vadită mulțumire Nicolae Ceaușescu la inaugurarea festivă din 26 mai 1984 – această nouă magistrală va rămâne permanent ca o mărturie vie a forței și capacității creatoare a poporului român, a societății noastre sociale, a generației noastre, care a schimbat cursul Dunării, creându-i o nouă cale, care va dăinui cât timp va dăinui planeta noastră” (D.C.G.).
După demolarea a mii de case, în principal în zona Izvor-Uranus din București, începe în 1984, construcția Casei Poporului și a Bulevardului Victoria Socialismului (1984), numit de bucureșteni, cu amară ironie, Victoria Socialismului împotriva Capitalei.
Ȋn decembrie 1972, ministrul de finanțe Floarea Dumitrescu semna, cu președintele Băncii Mondiale Robert McNamara, acordul dintre Republica Socialistă România și Fondul Monetar Internațional (F.M.I.). Ȋn intervalul 1973-1980. România a primit credit în valoare de circa 6 miliarde de dolari folosite la realizarea unor importante obiective în industrie, transporturi și agricultură. Ȋn 1980, datoria țării însuma “11-12 miliarde dolari”. Șeful statului și al partidului a hotărât să ramburseze înainte de termen toată datoria externă și sa nu se mai ia alte credite. Hotărârea a fost adusă la îndeplinire prin forțarea continuă a exporturilor, dar și prin diminuarea drastică a consumului intern, ceea ce a impus populației restricții severe. Altminteri, nu se explica cum statul a plătit din datorie. Ȋn 987, 4 miliarde 252 de milioane de dolari, iar trimestrul 1 din 1989 1 miliard 790 de milioane de dolari. Pentru a grăbi lichidarea datoriei, Nicolae Ceaușescu a dispus să se vândă și de 80 de tone din rezerva de aur a B.N.R. La 12 aprlie 1989 el anunța Plenarei Comitetul Central – cu mare satisfacție – că la sfârșitul lunii martie 1989 a fost lichidată datoria externă a țării, fapt care “marchează o deplină independență economică și politică a României”.
Ȋn timp ce mărfurile (alimentare și altele) se răreau pe rafturile magazinelor de stat, măsurile restrictive se înmulțeau. Ȋn decembrie 1980, a fost raționalizată prin lege (18-19 decembrie), aprovizionarea populației cu carne, lapte, legume și fructe. Era împiedicată circulația normală a produselor de la o zonă excepțională la una dificitară. Sunt introduse rații pentru ulei și zahăr, în cantități de retențiate, după mărimea orașelor, dar mai reduse în zonele rurale. Ȋn lunile octombrie-noiembrie, vin patru noi reglementări. Una dintre acestea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la șașe luni la cinci ani pentru cine cumpăra de la unitățile de stat și cooperatiste, în scop de stocare, ulei zahăr, făină, mălai, cafea, etc în cantități care depăsesc nevoile de consum ale familiei pe o lună. Ȋn 1983 se introduc livrările obligatorii ale cooperativelor agricole către stat, odată fixarea unor prețuri maximale de vânzare în piețe pentru producătorii individuali. Mai multi angajați ai Ȋntreprinderii pentru Industrializarea Cărnii din Târgoviște sunt condamnați la moarte și executați pentru că au sustras de pe piață și au comercializat ilicit carne și produse din carne (decembrie 1983). Ȋn ianuarie țăranii din C.A.P sunt obligați să aibă un plan de cultură pe loturile personale și sa livreze produsele respective la prețurile oficiale. Ȋn ianuarie 1986, Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.) aproba programe speciale (rămâne în stare de proiect) pentru producția de sucuri și răcoritoare, cultura viței-de-vie, pomicultura, dezvoltarea agriculturii, sericiculturii și creșterea iepurilor de casă.
Comiteul Politic Executiv al P.C.R, dă publicității (14 iulie 1982) Programul de alimentație științifică a populației, aprobat ulterior printr-o Hotărâre votată de Marea Adunare Națională (iunie 1984). Ȋn timp ce consumurile erau îngrădite pentru fiecare județ, conducerea P.C.R aproba criteriile unei alimentații științifice și raționale, cu stabilirea caloriilor și sortimentelor alimentare, care oricum nu se regăseau în consumul real al populației.
La 27 februarie 1968 la ședința Comitetului Executiv al Comitetului Central, Nicolae Ceaușescu declara: “. . . în general să nu aibă nimeni dreptul să demoleze o casa fără aprobare … Trebuie să urgentăm și legea aceasta a apărării proprietății . . . Nu exista nici un fel de respect pentru aparărea proprietății . .. Ȋn nici un oraș din lume nu se apuca să se demoleze, să se dea străzi jos, când sunt zeci de mii de oameni care plâng că n-au locuință”.
La Congresul al X-lea (1969), Raportul Comitetului Central denunța acțiunile de sistematizare a orașelor și trecerea efectivă la aplicarea programului de sistematizare a localităților rurale.
“Pe primul plan al preocupărilor arhitecților și proiectanților – se preciza în comunicatul dat presei după ședința de lucru de la sediul C.C. al P.C.R din 25 februarie 1975 – trebuie să stea păstrarea specificului orașului așa cum s-a dezvoltat în decursul vremii, folosirea la maximum a tot ce ofereau construcțiile și străzile actuale. Această realitate trebuie să conducă la o concepție unitară, care să aibă în vedere analizarea stadă cu stradă, casă cu casă, pentru folosirea a tot ce există prezent bun și valoros, din punct de vedere constructiv și edilitar, evitându-se la maximum posibil demolările, risipa de spațiu și modificarea structurii transnaționale a orașului”. Reglementări adoptate între 1974 și 1975 mergeau în același sens al păstrării și valorificării patrimoniului urban tradițional.
Cutremurul din 4 martie 1977 a schimbat cu 180 de grade perspectiva lui Nicolae Ceaușescu asupra “sistematizării”. “Străzi și case în stare de prăbușire iminentă” a fost formulate și “motivația” pentru a dărâma mii de clădiri, zone întregi.
Direcția Patrimoniului Cultural Național a fost desființată (protestase împotriva demolării Bisericii Enei din București, ridicată în 1724). A fost promulgat un decret în care, între altele, prevedea constituirea unei Comisii Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Național, cu un rol consultativ foarte limitat.
Rezultatele acestei orientări diametral opuse celei de dinainte de 1977 au fost următoarele:
Până în 1989, cel puțin 29 de orașe au fost distruse în proporție de 80-90% și înlocuite cu construcții tip și o rețea stadală diferită: Suceava, Botoșani, Pașcani, Iași, Roman, Piatra Neamț, Bacău, Vaslui, Huși, Bârlad Tecuci, Focșani, Galați, Râmnicul Sărat, Buzău, Mizil, Ploiești, Pitești, Slatina, Craiova, Râmnicu –Vâlcea, Giurgiu, Slobozia, Călărași, Medgidia, Tulcea, Constanța, Mangalia și Baia Mare.
Demolări masive, pe arii întinse, au avut loc și în următoarele 39 de orașe: București, Târgu –Neamț, Adjund, Panciu, Odobești, Târgu-Ocna, Buhuși – în Moldova, Zimnicea, Alexandria, Turnu-Măgurele, Roșiorii de Vede, Oltenița, Urziceni – în Muntenia, Călimănești, Turnu – Severin, Calafat, Caracal – în Oltenia, Hârșova, Babadag, Isacea, Cernavodă – în Dobrogea, Satu Mare, Sighetul Marmației, Zalău, Bistrița, Beclean, Reghin, Miercurea-Ciuc, Dej, Deva, Orăștie, Târnăveni, Aiud, Alba –Iulia, Făgăraș, Târgu-Mureș, Sfântul Gheorghe, Odoheiul Secuiesc – în Transilvania.
Motivația reală a sistematizării se afla însă dincolo de lozinca oficială: “creșterea nivelului de trai”. Locuința individuală – casa cu gradina sau blocul mic, cu 2-3 apartamente – trebuie să dispară. Familia urma să fie înregistrată și ca mod de locuire, în blocuri tip, în colhozul architectonic urban sau rural. Omul individual trebuia înglobat în coletivitate și prin locuința. Omul trebuia sa înțeleagă că pe prim–plan se afla colectivitatea, nicidecum el, ca persoana distinctă de ceilalți.
La două decenii de la revoluția din decembrie 1989, “sistematizarea” ceaușistă continua în București, cu demolări locale și ridicarea unor tunuri înalte de 20-30 etaje, care striveu arhitectura existentă (fără a mai socoti problema de trafic care le creează). Astfel de tunuri au apărut lângă Biserica Armenească, în Piața Charles de Gaulle, pe bd. Ion Mihalache (în apropiere de Spitalul Filantropia), pe bd. Titulescu (blocul B.R.D), lângă Catedrala Sf. Iosif.
De la începutul mandatului său, Nicolae Ceaușescu a început să dea vituri Academiei Republicii Socialiste România.
Chiar din aprilie 1965 – la o lună după desemnarea sa ca prim-secretar al Comitetului Central vine hotărârea de a desființa indemnizația lunară dată membrilor Academiei, cu “motivarea” că academicienii au deja un lunar. La 23 decembrie 1965, este înființat Consiliul Național al Cercetării Științifice (C.N.C.S.), care va prelua, în timp rolul de fordiriguitor al cererii științifice, în dauna secțiilor de specialitate ale Academiei.
Ȋn iunie 1969, ia ființă Academia de Științe Medicale, urmată de Academia Științe Sociale și Politice (februarie 1970). La 1 septembrie 1970, Academia de Științe Medicale preia coordonarea a 11 instituții și centre subordinate Academiei R.S.R. Tot în 1970, institutele de istorie, arheologie, pishologie, cele de cercetări socio-umane din București, Iași, Cluj, Timișoara, Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, sunt luate de la Academia R.S.R. și trecute din ordin, în coordonarea Academiei de Științe Sociale și Politice, apoi la Ministerul Ȋnvățământului.
La 30 aprilie 1974, trec în subordonarea Ministerului Ȋnvățământului institutele centrale cu profil de matematică din București, Iași și Cluj, de asemena Observatorul Astronomic din București, institutele de geografie, de lingvistică, de istorie literară și folclor.
Tot abuziv sunt scoase din patrimoniul Academiei fondul de documente vechi – preluat de Arhivele Statului; tezaurul de monede și geme, a fost dat în custodia Muzeului Național de istorie. Prin toate aceste măsuri, Nicolae și Elena Ceaușescu au redus Academia la poziția unei instituții formale, sortită să vegheze pe o linie de garaj a culturii.
Raportul Comitetului Central la Congresul al X-lea al P.C.R. ( 6 august 1969) da o definiție “. . . partidul a pornit și sporește de la faptul că, în esență, problema dezvoltării democrației socialiste este problema participării active a poporului la conducerea treburilor țării”.
Ȋn această directivă, “o importanță deosebită o are stimularea criticii constructive a maselor împotriva neajunsurilor din viața de stat, economică și social-culturală”. Condiția este că aceasta critica și autocritica “să nu se transforme într-o formalitate”.
Liderul Partidului Comunist Român precizează însă că “dezvoltarea democrației socialiste, stimularea criticii nu au nimic comun cu spiritual analitic cu ignorarea legilor și normelor sociale, cu nesocotirea obligațiilor față de societate ale fiecărui cetățean”. (D.C.G).
Industrializarea forțată practicată începând din 1965, cu investiții supradimensionate, cu “statul ca unic gestionar, cu ignoranța pieței, cu o planificare rigidă, cu factorul politico-administrativ ca “motor” al economiei, a adus la criza socialismului “cu rezultate catastrofale în ce privește eficiența”. Ȋncepând cu 1985, fenomenele negative au căpătat un caracter tot mai pronunțat. Ȋn 1989, sistemul de plăți și încasări din unitățile economice sau dintre acestea și unitățile financiar-bancare era ca și blocat. Aprovizionarea întreprinderilor cu “materii prime, material, combustibil, subansambluri se făcea cu mari întreruperi și întârzieri, provocând mari pagube, stocuri supranormative de material dezasortate, produse neterminate”. Normativele pentru producția neterminată nu țineau cont de realitate. Utilajele erau ineficient utilizate; producția pe stoc era provocată de lipsa producției nevandabilă – numită “stocuri supranormative” (86 miliarde lei), “rateurile” de la export – mărfuri necorespunzătoare calitativ reclamate de beneficiari – se adăugau deficiențelor repetate de ordin tehnologic și de protecție a muncii. Toate acestea au fost consemnate într-un document de sinteză întocmit de Secția pentru problemele militare și justiție din C.C. al P.C.R în primăvara anului 1989. Ȋn această situație, soluția lui Nicolae Ceaușescu a fost sancționarea cu destituirea a ministrului finanțelor (Gheorghe Paraschiv), a guvernatorului Băncii Naționale (Floarea Dumitrescu) și a președintelui Băncii pentru Agricultură și Industrie Alimentară (Nicolae Eremia). Comisia de anchetă instituită ad-hoc nu a putut “dovedi” încălcarea vreunei legi de către cei sancționați pe linie politică.
După achitarea integrală a datoriei externe, în loc să operze o relaxare a vieții cotidiene în interior, îndeosebi în sectorul alimentar, al consumului de electricitate, gaze și benzină, Nicolae Ceaușescu a continuat regimul restricțiilor multilaterale, sporind și mai mult starea de nemulțumire și tensiune surdă. Desfășurarea de a nu mai sprijini regimul partidului unic în țările est-europene au dus în final și la explozia din România, în decembrie 1989.
Capitolul II Partidul Comunist Român
Ȋn 1921, la înființare, a purtat numele de Partidul Socialist-Comunist. Ulterior, a fost denumit Partidul Comunist din România, secție a Internaționalei a III-a Comuniste (Comintern), iar în 1945, Partidul Comunist Român, în urma desființării pro formă a Cominternului. Ȋn 1948, după includerea Partidului Social-Democrat, capătă denumirea de Partidul Muncitoresc Român, iar la Congresul al IX-lea (1965), revine la numele de Partidul Comunist Român.
Caracteristicile unui partid Marxist muncitoresc au fost formulate de Vladimir Ilici Lenin, dar au fost sintetizate de Iosif Visarionovici Stalin în Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice astfel: “partidul Marxist este . . . detașamentul de avangardă, detașamentul conștient, detașamentul Marxist al clasei muncitoare, înarmat cu cunoașterea legilor dezvoltării sociale, cu cunoașterea legilor luptei de clasă și capabil, date fiind toate acestea, să călăuzească clasa muncitoare, să conducă lupta ei . . . Este detașamentul organizat al clasei muncitoare, având propria disciplină, obligatorie pentru toți membrii săi . . .; este forma supremă de organizare . . . întruchipează legătura cu masele de milioane ale clasei muncitoare . .. organizate în conformitate cu principiile centralismului. . .”
Partidul Muncitoresc Român reia în statutul său, la Congresul al II-ela (1955), atare concept de bază, chiar dacă definiția se simplifica. Ȋn 1960, “lupta de clasă” nu mai apare. Treptat, partidul adoptă principiul solidarității și unic “națiunii socialiste”, socotind că “unitatea” trece pe prim-plan.
Ȋn anii 1980, criza de sistem se acentuează, milioane de oameni constată că traiul lor zilnic se înrăutățește, de la an la an. Nicolae Ceaușescu este de părere că “și în socialism se vor menține condiții de manifestare a luptei de clasă”.(1989)
Conducerea P.C.R răspunde cu vechile lozinci: vigilența și lupta de clasă pentru a contracara influențele sistemului capitalist și acțiunea imperialismului. Scopul final al politicii Partidului Comunist Român este “construirea societății fără clase, societatea comunistă”.
Centralismul democratic a fost principiul diriguitor al structurării organizatorice și al funcționării P.C.R. Formulările inițiale îi aparțin tot lui Vladimir Ilici Lenin, care în 1904 a definit “centralismul”. Acestea sunt reluate în fiecare statut al Partidului Comunist Român, din 1955 și până în 1984, cu unele variații.
Centralismul democratic era un ansamblu de reguli pentru menținerea unui control ierarhic strict al organizațiilor de partid și pentru îndeplinirea hotărârilor luate de un grup decizional foarte restârns aflat la conducerea efectivă a partidului.
Statutul Partidului Comunist Român era carta care definea scopul, alcătuirea și modul de funcționare a partidului. A fost votat la fiecare congres, cu anumite completări sau nuanțări, dar a rămas același în cuprinderile sale esențiale în tot intervalul 1949-1989.
Principalele sale capitole:
Partidul(definiție, scop)
Membrii de partid (îndatoriri și drepturi; primirea în partid, măsuri disciplinare)
Structura. Demicrația interna de partid
Organele superioare
Organizațiile județene, municipale, orășenești și comunale
Organizațiile de bază.
Conducerea de către partid a Uniunii Tineretului Comunist și a Organizației Pionerilor
Organizațiile de partid din Armata Republicii Socialiste România
Partidul și organizațiile de masă și obstești.
Partidul și organele de stat
Mijloacele bănești ale partidului.
Modificarea statutului Partidului Comunist Român.
Din simpla însușire a capitolelor reise și controlul partidului asupra tuturor sectoarelor și componentelor statului și societății.
Potrivit statutului Congresul este “organul suprem al Partidului Comunist Român”, convocat inițial la patru, apoi la cinci ani. Potrivit Statutului, atribuțiile sale sunt următoarele:
Dezbatere și hotărâre asupra raportului de activitate al Comitetului Central și al Comisiei Centrale de Revizie.
Adoptă și modifică statutul
Stabilește linia generală a partidului în problemele fundamentale ale politicii interne și externe
Alege Comitetul Central, secretarul general al partidului și Comisia Centrală de Revizie.
Partidul Comunist din România a ținut primele două congrese la București (8-12 mai 1921) și Ploiești (3-4 octombrie 1922). După scoaterea în afara legii, al III-lea Congres a avut loc la Viena, în Austria (august 1924)l al IV-lea la Harkov, în U.R.S.S.S (38 iunie – 7 iulie 1928); al V-lea lângă Moscova (3-24 decembrie 1931).
Rezoluțiile adoptate, îndeosebi începând din 1924, reproduceau tezele Comitetului și vizau atât răsturnarea realităților politico sociale, cât și dezmembrarea statului roman întregit.
După 1944, toate congresele s-au ținut la București, astfel:
Congresul I P.M.R. (al IV –lea P.C.R.), 21-23 februarie 1948
Congresul al II-lea P.M.R (al VII-lea P.C.R), 23- 28 decembrie
Congresul al III-lea P.M.R. (al VIII-lea P.C.R.), 20-25 iunie 1960
Congresul al IX-lea P.C.R., 19-24 iulie 1965
Congresul al X-lea P.C.R., 6-12 august 1969
Congresul al XI-lea P.C.R., 25-28 noiembrie 1974
Congresul al XII-lea P.C.R. 19-23 noiembrie 1979
Congresul al XIII-lea P.C.R, 19-22 noiembrie 1984
Congresul al XIV-lea P.C.R., 20-24 noiembrie 1989.
La 22 decembrie 1989, după prăbușirea regimului comunist. P.C.R. își încetează activitatea de facto și de jure, fără vreo reacție din partea celor circa 3831000 de membri ai săi.
La Congres, Raportul Comitetului Central era piesa principală, citită de secretarul general al P.C.R. Era urmat de regulă, de Raportul Comisiei Centrale de Revizie, care controla operațiunile financiare ale partidului și primea “scrisorile oamenilor muncii adresate Comitetului Central”.
După raport, aveau loc intervențiile unor participanți, salutul delegațiilor străine și în final “alegerea” noilor organe conducătoare. Luările de cuvânt în ședințele plenare erau miniraportate de activitate, însoțite de angajamente. Ȋntre 1955 și 1984, toți delegații au fost mereu întru totul deacord cu linia trasată în Raportul Comitetului Central.
Congresul ca “organ suprem” nu discuta efectiv nimic, a fost un forum, o instanță de ratificare, în unanimitate hotărârilor luate de un grup restrâns la vârf (Biroul Politic, ulterior, Comitetul Politic Executiv) care conducea partidul și decizia în numele acestuia.
După evidențele Siguranței Statului, Partidul Comunist din România a avut în timpul războiului, între 796 și 918 membri înregistrați. După ieșirea din ilegalitate, a pornit cursa pentru primirea de noi membri, fără de care P.C.R nu putea deveni partid de guvernământ.
După succesive verificări și epurări, efectivele P.M.R. au scăzut în 1955 cu 42% (față de februarie 1948) pentru ca, în decembrie 1964, să sporească cu 23% față de decembrie 1955.
Ȋn timpul lui Nicolae Ceaușescu, creșterea a fost și mai accentuată.
Potrivit Statutului, “din rândurile partidului fac parte cei mai înaintați și mai conștienți muncitori, țărani, intelectuali, funcționari”.
Un membru al partidului avea patru drepturi:
Să contribuie la elaborarea hotărârilor și stabilirea măsurilor pentru aplicarea lor în viață;
Să critice în adunările de partid, în mod principal, pe orice membru de partid, indiferent de funcție, în scopul îmbunătățirii muncii;
Să aleagă și să fie ales;
Să participe în persoană “în toate cazurile în care urmează a se lua o hotărâre cu privire la activitatea sau purtarea lui”.
Primele trei “drepturi” erau exercitate numai în anumite condiții.
Celor patru drepturi le corespund zece “îndatoriri” printre care:
Să apere prin toate mijloacele unitatea și puritatea rândurilor partidului …;
Să întărească “prin toate mijloacele proprietatea socialistă…”;
Ȋndeplinirea exemplară a sarcinilor;
Respectarea “cu strictețe” a disciplinei de partid;
Ȋmbunătățirea “necontenită” a pregătirii profesionale;
Să fie sincer și cinstit față de partid;
Să păstreze secretul de partid și de stat;
Să fie un exemplu de corectitudine și de conduită morală.
Ȋn 1974, la Congresul al XI-lea, a fost introdus în Statut un “angajament solemn” pe care cel primit în organizație trebuia să-l semneze. La același congres a fost aprobat și “Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste”, cu 33 de precept.
Potrivit documentelor oficiale, trăsăturile dominante ale unui membru de partid sunt ascultarea și îndeplinirea dispozițiilor. Singurele inițiative, fie individuale, fie ca organizație, sunt acelea care împlinesc cât mai deplin “linia” trasată.
Partidul Comunist a fost un mecanism complex, la scara întregii țări, pentru transmiterea și îndeplinirea dispozițiilor și hotărârilor “conducerii”.
Capitolul III Politica externă
III.1. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej
După semnarea Tratatului de pace de la Paris (10 februarie 1947), politica externă românească a avut ca linie directoare satelizarea și subordonarea țării față de U.R.S.S. Mai întâi, guvernul Groza, ca și guvernele celorlalte state din sfera de influență sovietică, a refuzat invitația franco-britanică de a participa la Conferința de la Paris (12-15 iulie 1947), în urma căreia a fost demarat Planul Marshall. Apoi, la 4 februarie 1948, a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu U.R.S.S. și la recomandarea Moscovei, a mai încheiat astfel de tratate și cu alți parteneri din blocul dominat de comuniști: Iugoslavia (19 decembrie 1947), Bulgaria (16 ianuarie 1948), Ungaria (24 ianuarie 1948), Cehoslovacia (21 iulie 1948).
Ȋn această perioadă, politica externă românească este total subordonată intereselor Uniunii Sovietice, ceea ce a dus , inevitabil , la o izolare diplomatică prin lipsa legăturilor cu Occidentul. Din dorința de a-și consolida pozițiile, puterea de la București, lipsită de spijinul populației și scindată de lupta pentru autoritate dintre liderii comuniști, a jucat cartea fidelității necondiționate, transformând România în satelitul perfect, partener entuziast al tuturor inițiativelor sovietice. Alte acțiuni majore ale guvernului Petru Groza, evident, toate direcționate și aprobate la Moscova, au fost:
Ȋnghețarea relațiilor româno-iugoslave (1949-1954)
Participarea României la crearea C.A.E.R. (5-8 iunie 1949)
Ȋncetarea stării de război cu Germania (7 martie 1955)
Aderarea țării la Tratatul de la Varșovia (14 mai 1955)
Admiterea în O.N.U. (decembrie 1955)
Deși nu există nici un document asupra schimbării de viziune în poltica externă, se pare că aceasta a survenit după reprimirea brutală a Revoluției din Ungaria (1956), reprimire în care România secondase U.R.S.S. Gheorghe Gheorghiu – Dej confruntat cu pericolul pierderii puterii în urma “destalinizării” lansate de la Moscova de conducerea poststalinistă, hotărăște o desprindere treptată de Uniunea Sovietică, dorind să-și consoleze autoritatea prin integrarea partidului în tradițiile naționale, încurajarea rusofobiei recunoscute a românilor și afișarea unei politici externe independențe care i-ar fi putut aduce sprijinul Occidentului. Noul curs a putut fi pus în practică numai în urma deciziei lui Hrușciov de a retrage trupele sovietice staționate pe teritoriul României (1958). Au urmat implicarea abilă în conflictul ideologic sino-sovietic (urmărindu-se lărgirea spațiului de manevră în relațiile cu U.R.S.S.), reluarea relațiilor cu Iugoslavia și Albania și disocierea în secret de poziția sovietică în timpul Crizei rachetelor din Cuba (1962), acțiuni care au readus România în atenția diplomației vestice.
Cea mai importantă acțiune de afirmare a distanțării este însă Declarația din apilie, adoptată la Plenarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman (15-22 aprilie 1964), care proclama refuzul României de a admite amestecul în politica sa economică sau în politica sa externă. Document programatic ce deschide o nouă cale diplomației române, Declarația consacra schimbarea statutului R.P.R, din satelit al U.R.S.S. în țară percepută ca independent în cadrul blocului socialist (deși o schimbare de regim sau ieșirea din sfera de influență sovietică nu vor fi considerate niciodata alternative viabile). Aceste principii au stat la baza politicii externe românesti și după moartea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, Nicolae Ceaușescu câstigând mult credit în Occident în urma afirmării lor constante. Ȋn virtutea lor, a fost respins Planul Valev (1964) și s-a conturat poziția opozantă a reprezentanților României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia.
Concomitent, pentru a reduce dependent politica și mai ales economia de U.R.S.S., s-a promovat o politică de deschidere față de Occident, inspirată de Ion Gheorghe Maurer. Ȋn 1954, încep negocieri cu S.U.A și Marea Britanie în vederea despăgubirii cetățenilor acestor state în urma naționalizării. Ȋn anii următori, s-au încheiat acorduri comerciale și s-au reglemetat problemele economico-financiare cu S.U.A. (1956, lichidate în 960) și Franța (1959). A urmat turneul delegației economice conduse de Alexandru Bârlădeanu în mai multe țări vest-europene (iunie-august 1959), cu scopul dezvoltării relațiilor cu țările capitaliste.
Rezultatele cele mai importante au fost îmbunătățirea imaginii României în exterior, obținerea sprijinului economic pentru dezvoltarea țării din partea Franței și a S.U.A. (chiar în cazul boicotării de către țările membre C.A.E.R.) și atragerea de fonduri pentru dezoltarea industriei (remarcabilă fiind investiția unui consorțiu anglo-francez în construirea Combinatului Siderurgic de la Galați, în 1962). Remarcabilă este și poziția României la lucrările Adunării Generale a O.N.U. și ale organizațiilor aferente, unde a dezvoltat inițiative proprii sau a participat la elaborarea unor documente de interes pentru comunitatea internațională.
Conform Mareului Stat Major, la sfâritul războilui, militarii români considerați “dispăruți” erau în număr de 367796, din care 309533 pe Frontul de Est și 58443 pe Frontul de Vest. Ȋn afara granițelor se mai aflau circa 130000 de cetățeni români civili, deportați din teritoriile pierdute în 1940 și 975 de militar români, trimiși la studii în Germania. Problema repatrierii prizonierilor de război a fost pusă Aliaților încă din perioada semnării Convenției de armistițiu (12 septembrie 1944), aceștia legând soluționarea ei de colaborarea militară a României împotriva Axei. Cererea avea să fie repetată în numeroase rânduri, deși după 23 august 1944, statul român repatriase pe cheltuiala proprie prizonierii aliaților aflați pe teritoriul său. Ȋn perioada iunie 1945 – septembrie 1947, prin contacte directe cu reprezentanții guvernului sovietic și grație activității a trei comisii speciale trimise în centrul și vestul Europei, au fost repatriate 107419 de cetățeni români (89696 de prizonieri în U.R.S.S., 4603 de prizonieri în Vest, 13120 de militari înrolați de unguri, 642 de militari plecați la studii în Germania), înregistrați în centrele de primire special amenajate în zonele de frontieră. La acest număr s-au adăugat persoanele intrate în țară fără să treacă prin centrele de primire și cele care au revenit în deceniile următoare. Foarte mulți însă nu s-au mai întors.
La scurt timp după război, liderul comuniștilor iugoslavi, Iosip Broz T. a adoptat în mod fidel modelul Stalinist de transformarea a societății și de constructive statală: exterminarea în masă a adeversarilor regimului, adoptarea unei situații (1946) – copie a celei sovietice, trecerea la naționalizare, lansarea susținute campanii antireligioase și a unui plan cincinal de industrializare organizate pe colhozuri a agriculturii. Pe plan extern, liderii iugoslavi au refacerea Cominternului, au avut un rol deosebit în constituirea acestuia (1947) și au susținut cu resurse umane și materiale lupta comuniștilor greci.
Ȋnsă reluarea vechii idei cominterniste de federalizarea a sapțiului balcanic (Iugoslavia, Bulgaria, Albania) – de data aceasta sub egida Belgradului și semnarea Tratatului de prietenie, colaborare și asistența mutuală iugoslavo-bulgar (Bled, 30 iulie – 1 august 197) au fost percepute de Stalin drept o amenințare a hegemoniei sale în zona. Chemate la Moscova, delegațiile celor două state semnate au trebuit să accepte protocoale prin care se obligau să consulte U.R.S.S. în orice problema privind politica lor externă (11 februarie 1948). Cu toate acestea, relațiile sovietico-iugoslave s-au înrăutățit, U.R.S.S. retragându-și consilierii de la Belgrad și demarcând o virulență campanie la adresa conducerii iugoslave (27 martie 1948), acuzată că duce o politică antimarxistă și antisovietică.
La 4 iulie 1948, Partidul Comunist Iugoslav a fost exclus din Cominform. Conducerea română a profitat de rupturi pentru a-și afirma devotamentul față de U.R.S.S. Sediul Cominform a fost mutat la București, România devenind centrul campaniei anti-Tito din 1948 -1950. Au fost retrase pancartele și publicațiile dedicate prieteniei româno-iugoslave, iar în cadrul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a fost înființat “Sectorul iugoslav”, destinat livrării de material politice cu caracter Marxist-lenininst către Iugoslavia. Populația de pe o rază de 25 Km de-a lungul frontierei cu Iugoslavia a fost deportată în Bărăgan, vizându-se în special “elementele periculaose” (titoiști, macedoneni, etnici germani, refugiați basarabeni)- 43891 de persoane. Critica sovietică privid “rămânerea în urma în domeniul însușirii teoriei marxist-leniniste și a experienței istorice a partidulu bolșevic”, subestimarea lupei de clasa de la țară și creșterea artificială a efectivului P.M.R. a fost rapid acceptată de conducerea română.
Primul Congres al P.M.R. (februarie 1948) a subliniat rolul lui Stalin și al U.R.S.S în contituirea democrției populare române și în universalitatea modelului sovietic. Au fost declanșate colectivizarea agriculturii și procesului de verificare a cadrelor, închieiat în ianuarie 1950 prin reducerea numărului membrilor P.M.R. cu 366844 de personae (față de efectivele din februarie 1948). Ruptura sovietico-iugoslavă a dus la impunerea, în tot blocul comunist a modelului sovietic de trecere la socialism și a tratatelor bilaterale prin care se obligau să se consulte cu U.R.S.S în orice problemă privind politica externă (România l-a semnat la 4 februarie 1948), accentuându-se atunci izolarea față de Occident. Aceasta a fost urmată de procesele “naționaliste”, care vizau coeziunea ideologică prin înlăturarea liderilor capabili să repete experiența iugoslava. Conducerea P.M.R. a profitat de ocazie pentru a-l înlătura pe cel mai popular lider, Lucrețiu Pătrășcanu, acuzat de deviere naționalistă, spionaj, sabotaj și lipsa de vigilență.
Intrate în România ca armată de ocupație pe timp de război, trupele sovietice ar fi trebuit retrase în urma semnării Tratatului de pace dintre cele două țări (10 februarie 1947). Acestea au fost menținute “legal” pentru asigurarea căilor de pace între U.R.S.S și aceasta (15 mai 1955). Ȋn 1955, sovieticii au demarat inițiative importante pentru detensionarea relațiilor cu Occidentul (semnarea Tratatului de la Varșovia), în paralel cu întărirea controlului asupra țărilor-satelit prin semnarea Tratatului de la Varșovia. Cu poziția amenințată de destalinizare. Gheorghiu-Dej spera ca în noul context va putea obține retragerea trupelor sovietice și slăbirea controlului Moscovei. Analizând riscurile demersului, el l-a însărcinat pe Emil Bodnăraș să discute problema cu Nikita Hrușciov, sub forma unei inițiative personale (august 1955). Deși apreciat ca “bun prieten al Uniunii Sovietice”, cât și pentru argumentele aduse (România avea granițe doar cu țări socialiste și era angrenată sincer în construirea socialismului), Bognăraș nu a putut insista în fața liderului sovietic, surprins și iritat.
Au urmat tulburările din Polonia și Ungaria (1956), care au blocat orice decizie în problema retragerii. Ȋn 1957 însă, convins că viitorul aparține rachetelor balistice și dorind să reînvie spiritul Genevei și să restructureze bugetul militar, Hrușciov a reluat chestiunea retragerii. Mai întâi s-a semnat acordul sovietico-român (București 15 aprilie 1957) privind staționarea temporară a trupelor sovietice, apoi prin scrisoarea oficială din 17 aprilie 1958, Moscova nu mai considera necesară prezența armatei sale pe teritoriul românesc. La 24 mai 1958, retragerea era aprobată și de Comitetul consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia – fapt unic în istoria alianței. Deși a fost urmată de o perioadă de înăsprire a controlului asupra societății și de înghet ideologic pentru a câștiga încrederea sovieticilor, retragerea va marca evoluția politicii românești pe toate planurile, făcând posibilă distanțarea progresivă de U.R.S.S.
Criza rachetelor din Cuba a fost cel mai dramatic episod al Războiului Rece, S.U.A. și U.R.S.S. fiind mai aproape ca oricând de confruntarea nucleară. A fost declanșată de instalarea unor rachete balistice sovietice în Cuba, rachete ce puteau lovi teritoriul S.U.A. înainte ca americanii să poată reacționa. La 22 octombrie 1962, președintele American J.F. Kennedy a instituit blocada insulei și a cerut retagerea rachetelor. Ȋn timp ce strategii American plănuiau invadarea Cubei, iar pe mare cargourile cu armament, susținute de submarinele sovietice, încercau să forțeze blocada, Hrusciov a cedat după intense negocieri. La 28 octombrie, sovieticii au anunțat retragerea rachetelor din Cuba, în schimbul angajamentului S.U.A, că nu vor invada insula. Ȋn secret, ei obținuseră și retragerea rachetelor americane din Turcia. Diplomații statelor comuniste la Moscova, informați de proporțiile crizei abia la 22 octombrie au susținut în declarațiile oficiale poziția U.R.S.S. Ulterior Gheorghe Gheorghiu – Dej și-a afirmat în repetate rânduri nemulțumirea pentru “măsura de nesocotință a sovieticilor și pentru faptul că România putea fi implicată într-un război cu S.U.A fără a ști de ce”. Mai mult, asocierea cu U.R.S.S. periclita planurile sale de deschidere către Occident.
Ȋn timpul crizei, ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, alcătuise, la cererea lui Gheorghiu – Dej, o scrisoare către Dean Rusk, secretarul de stat American, informându-l că România nu se va implica în conflict. Cei doi demnitari s-au întâlnit în secret la New York (4 octombrie 1963). Mănescu declarând neutralitatea României în orice conflict generat de acțiuni similare ale sovieticilor. El a asigurat că în România nu se găsește armament nuclear, oferind posibilitatea verificării afirmațiilor. Ȋn replică, Rusk l-a asigurat că S.U.A. vor ține seama de orice stat care nu va participa la acțiuni militare contra lor. Ȋntâlnirea a constituit prima mare ocazie folosită de români pentru a relansa relațiile oficiale cu S.U.A.
III.2. Politica externă a regimiului Ceausescu
Nicolae Ceaușescu a fost un continuator al lui Gherghe Gheorghiu – Dej în politica externă. A dezvoltat cursul autonom, de la distanțare față de Moscova, mergând pe linia Declaraței din aprilie 1964. Ȋn paralel, relațiile cu Occidentul sunt tot mai strânse, pe fondul unei relative liberalizari interne: se stabilesc legături diplomatice cu Republica Federală Germania (31 ianuarie 1967), sunt menținute relațiile cu Israelul, în ciuda Războiului de Șase Zile, iar Bucureștiul este vizitat de o delegație vest-germană (august 1967) și de președintele Franței, Charles de Gaulle (4-18 mai 1968) – prima vizită a unui șef de stat francez în România.
Apogeul popularității lui Ceaușescu în Occident va fi însă atins după condamnarea vehementă a invadării Cehoslovaciei de către trupele alianțelor din Tratatul de la Varșovia (21 august 1968). Interesant de desprinderea României din blocul comunist, Occidentul va acorda o atenție deosebită regimului Ceaușescu, considerându-l un mediator viabil în conflictul arabo-israelian și în convorbirile americano-vietnameze sau americano-chineze.
Mai mulți lideri occdentali au vizitat capitala României: președintele S.U.A Richard Nixon (2-3 august 1969) – prima vizită a unui președinte american în România; președintele S.U.A. Gerald Ford (august 1971); premierul italian Giulio Andreotti (mai 1975); premierul britanic Harold Wilson (septembrie 1975); cancelarul vest-german Helmut Schmidt (ianuarie 1978), președintele francez Valery Giscard d’Estaing (martie 1979). Vizitele au fost urmate de semnarea mai multor acorduri pe termen lung de cooperare industrială și tehnologică – cel cu frânta fiind deosebit de importantă pentru dezvoltarea industriei aeronautice, de autovehicule și electronice din România.
Deschiderea va aduce și mult doritele avantaje economice; România devine membru al G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț- noiembrie 1971), al Fondului Monetar Internațional (noimebrie 1971) și al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (decembrie 1972) și primește preferințe vamale generalizate din partea Comunității Economice Europene ( 1 ianuarie 1974), clauza națiunii celei mai favorizate din partea S.U.A. ca și un credit de un miliard de dolari din partea unui consorțiu bancar canadian (30 aprilie 1979), destinat construirii Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă.
O impresie deosebită au facut și prestațiile reprezentanților români la Organzația Națiunilor Unite, România fiind unul dintre cei mai activi promotori ai creșterii rolului și implicării organizației în toate problemele lumii. Ca lider de partid și de stat, Ceaușescu este un recordman prin numărul de vizite oficiale efectuate (peste 300), personalități întâlnite și delegații străine primite în audiență. De reținut, prin posibilele consecințe, este turneul lui Ceaușescu în China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia (iunie 1971). „Tezele din Iulie” – programul politico- ideologic pregătiți din mai 1971 și posibil întărit la manifestările cultului personalității observate în Asia, adoptat la ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (6 iulie 1971) – pun capăt perioadei de liberalizare internă, implicând toate mijloacele cultural- educative în propaganda politică, axată pe rolul conducător al Partidului Comunist Român și gândirea secretarului sau general.
Poziția regimului Ceaușescu și modul în care va fi perceput în Occident vor fi însă serios subminate de exacerbarea cultului personalității, înăsprirea dictaturii, scaderea nivelului de trai al populației și nerespectarea dreptulilor omului, toate în opoziție cu afirmarea programului reformator al lui Mihail Gorbaciov (1985) și desghețarea relațiilor diplomatice dintre S.U.A. și U.R.S.S. România îi pierde astfel importanța ca „disident” al blocului comunist, iar Ceaușescu este privit ca unul dintre ultimii lideri comuniști dogmatici, fără intenții reformatoare, care mergea împotriva cursului general al lumii. Ȋn presa mondială, este comparat cu Ubu, anteriorul din teatrul absurdului.
Mai mult principiile Declaraței din aprilie, permanent afirmate devin doar paravanul sub care regimul de la București ignoră criticile internaționale aduse de nerespectarea drepturilor omului și a angajamentelor luate prin semnarea Actului final de la Helsinki. (1975). Nici din punct de vedere economic țara nu mai reprezintă interes, din cauza noii politici privind diminuarea importurilor, renunțarea la noi credite pentru investiții și achitarea (în urma unui efort enorm, care a afectat în primul rând traiul populației) întregii datorii externe (martie 1989).
La începuturile anilor 1980, începe scăderea constantă a volumului schimburilor comerciale cu Occidentul și accentuarea dependenței economice față de U.R.S.S. și C.A.E.R. – pe care îl subminase continuu. Relațiile cu S.U.A. sunt afectate de politica restrictivă privind emigrarea și abuzurile regimului culminând cu retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România (26 februarie 1988). La fel de proaste sunt acum și relațiile cu U.R.S.S.. Ceaușescu nu a fost convins de vizita lui Gorbaciv (25-27 mai 1987) să reformeze sistemul, afirmând chiar că reformele propuse fuseseră realizate în România încă din deceniile anterioare.
Nici izolarea internațională, nici criticile interne („scrisoarea celor șase”) și nici măcar prăbușirea regimurilor comuniste în majorarea statelor europene din blocul sovietic l-au făcut pe Ceaușescu să accepte concesii, la Congresul al XIV –lea al P.C.R. el criticând dur trădarea socialismului prin reformele promovate de statele socialiste. Fără suport intern (nici măcar în eșaloanele secundare ale P.C.R.) și nemaidorit de arbitrii scenei internaționale (S.U.A. și U.R.S.S.), prăbușirea regimului Ceaușescu era sigură.
Conferința de la Helsinki pentru securitate și cooprerare în Europa, era menită să se substituie Tratatului de pace cu Germania, încheiat la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. A cuprins patru etape:
Consultările multilaterale (Helsinki, 22 noiembrie 1972-8 iunie 1973)
Lucrările primei faze (Geneva, 3-7 iulie 1973), lucrările celei de-a doua faze (Geneva, 29 august 1973-20 iulie 1975)
Reuniunea finală la nivel înalt (Helsinki, 27 iulie – 1 august 1975).
Rezultatele conferinței au fost remarcabile: a fost semnat Actul final, care cuprinde trei mari grupuri de recomandări referitoare la:
Aspecte politico-militare privind securitatea (cunoscute și sub denumirea de „decalogul de la Helsinkli”)
Cooperarea în domeniul economic, al protecței mediului și al științei și tehnologiei
Cooperarea în domeniul drepturilor omului.
Decalogul de la Helsinki cuprinde zece principii ale dreptului internațional public, egalitatea suverană a statelor, abținerea de la amenițarea și folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în treburile interne, principiul cooperării, îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor rezultate din tratate, dreptul la autodeterminare al poparelor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: libertatea de gândire de conștiință, religie și constrângeri.
Diplomația română s-a implicat efectiv în pregătirea și desfăsurarea conferinței, urmărind consolidarea și lărgirea poziției de independență a țării față de Moscova, afirmarea propriei viziuni asupra sistemului de securitate european și deplina egalitate în drepturi a statelor participante, excluzând abordarea de la bloc la bloc și practicile discriminatorii. Principalul negociator român, Valentin Lipatti, s-a remarcat în mod special prin talentul său diplomatic. Dar mai ales prin independența constantă, dusă uneori până la opoziție, față de poziția delegației sovietice.
Capitolul IV Premisele reformei ONU în anii 1945-1996
Principalul scop al existentei Organizației Națiunilor Unite constă în menținerea păcii și securității internaționale. Încă de la crearea sa în 1945, ONU a fost chemată să prevină escaladarea conflictelor și să restabilească pacea atunci când este nevoie. De-a lungul timpului, ONU a ajutat la stingerea a numeroase conflicte, adesea prin intermediul acțiunilor Consiliului de Securitate, principalul organism cu atribuții în domeniul păcii și securității internaționale. Carta Națiunilor Unite adoptată în anul 1945, la San Francisco stabilește multiple obiective pentru această organizație interguvernamentală:
– menținerea păcii și securității internaționale, Organizația putând lua măsuri colective pentru prevenirea eficientă și înlăturarea amenințărilor la adresa păcii, pentru reprimarea actelor de agresiune și a oricăror alte violări ale păcii;
– dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele și de a lua orice măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
– realizarea cooperării internaționale, rezolvând problemele cu caracter economic, social, cultural și umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
– să reprezinte un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
Cu toate că principiile de bază nu au fost schimbate și nici nu se dorește o astfel de modificare în esența Organizației, încă din 1953 se vorbește despre reformarea acesteia. Personalitățile care au ocupat de-a lungul timpului funcția de Secretar General au efectuat schimbări substanțiale în Secretariat, aproximativ din opt în opt ani: 1953-1956, 1964-1966, 1974-1977, 1985-1986, 1992 – prezent. Multe dintre aceste reforme au avut o agendă „ascunsă”, scopurile politice fiind mascate de jargonul tehnocratic sau de principiile universal-valabile. Puțini dintre reformatorii ONU au admis faptul ca mașinăria ineficientă pe care doreau să o transforme era rezultatul profundelor dezacorduri politice dintre membrii săi și dintre celelalte forțe ale sistemului internațional. Fondatorii Organizației Națiunilor Unite au dorit ca întregul sistem să fie descentralizat, puterea fiind împărțită între Secretariat și agențiile specializate. Zecile de noi agenții, programe, fonduri și unități operaționale create după 1945 nu au reușit în totalitate să își stabilească scopuri clare sau să realizeze o unitate a structurii. Multe dintre anumite subsisteme ale Organizației și-au creat același tip de funcții, cauza fiind creșterea masivă a numărului organelor administrative în paralel cu cele decizionale.
Prima nouă rundă de reforme moderne a fost lansată de Boutros Boutros-Ghali, Secretarul General al ONU, la începutul mandatului său, în februarie 1992. Principalele aspecte au vizat: schimbarea administratorilor, desființarea Centrului pentru Corporații Transnaționale, transformarea „ajutorului pentru dezvoltare” în „asistență tehnică” etc. Procesul început de Boutros-Ghali nu a fost finalizat, oprindu-se la reorganizarea Secretariatului.
După aceste modificări promovate de Boutros-Ghali, s-a încercat focalizarea pe problemele economice și sociale, considerate de către specialiști a constitui cauzele instabilității, violenței și insecurității în lume. Încheierea Războiului Rece i-a determinat pe liderii mondiali, și nu numai, să spere că ONU va „renaște”; aceste așteptări nu s-au concretizat fiind descătușate de fapt tensiuni etnice, economice și politice latente. Punctele de interes ale agendei ONU precum politicile pentru: eradicarea sărăciei extreme, securitatea alimentației, conservarea mediului etc. erau practic inexistente. Frontierele statale recunoscute de ONU au început să se schimbe ca rezultat al conflictelor etnice. Traficul de armament, stupefiante și ființe umane a luat amploare. Circulația fluctuantă a capitalului în lume a produs instabilitate financiară la nivel național. În acest context, ONU s-a văzut confruntată cu o importantă dilemă: principiul respectării suveranității statelor versus datoria de a servi drept instrument al cooperării transnaționale. Activitatea în mediul internațional ulterior Războiului Rece a apărut astfel ca fiind uneori mult mai periculoasă și mai pretențioasă decât cea inițială pentru care a fost creată Organizația.
În perioada 1994-1996, complexitatea organizațională a sistemului s-a situat la un nivel inferior sistemelor administrative naționale. Exemplele date de specialiști sunt concludente: personalul civil ONU din lumea întreagă numără aproximativ 51.000 – 52.000 de persoane – mult mai puțini funcționari decât cei din statul american Wyoming; de asemenea, cheltuielile la nivel mondial ale Organizației pentru misiuni de menținere a păcii și ajutor umanitar se plasau cu mult sub cheltuielile anuale ale Poliției și Administrației Publice din Marea Britanie. Toate aceste date au dus la reconsiderarea reformelor de până atunci și la nevoia de a propune noi soluții pentru eficientizarea activității Națiunilor Unite. S-a ajuns la concluzia că este necesară o abordare mult mai realistă și mai critică a problemelor reale.
Capitolul V Situația socio-politică în România în 1989
Putem afirma, fără echivoc, că, pe plan european, anul 1989 a reprezentat anul crizelor regimurilor comuniste. În rândul statelor care au respins totalitarismul regimului comunist, se numără și România. Anul 1989 a rămas în conștiința europeană, anul eliberării. În Polonia, Solidaritatea a format primul guvern necomunist, în timp ce în fosta Cehoslovacie, Vaclav Havel, devenea președinte, în urma ,,revoluției de catifea”. De asemenea, în Bulgaria Todor Jivkov era îndepărtat de la putere, locul său fiind luat de Petar Mladenov.
În R.D.G, în octombrie 1989, Erich Honecker a demisionat, în urma unor uriașe presiuni politice și populare, lucru care a facilitat unificarea națiunii germane.
În România, semnele unei revolte generale populare se arătau încă de la începutul anilor 80. Nicolae Ceaușescu (1918 -1989) hotărâse să achite întreaga datorie externă a României (11 miliarde de dolari în 1983), fapt care a dus la sărăcirea extremă a populației, aflate de aproape 40 ani sub jugul comunist. Pe fondul acestei crize, Nicolae Ceaușescu și-a consolidat, însă, cultul personalității, întărind, totodată, structurile politice, militare și polițienești, fidele lui.
Mai multe evenimente produse în această perioadă (manifestația anticomunistă a studenților ieșeni din 16 februarie 1987, demonstrațiile de protest ale munictorilor din Brașov la 15 noiembrie 1987) reprezentau suficienți indicatori sociali,că populația țării dorea să scape de subjugarea comunistă, și să se alinieze statelor libere, democratice, vest-europene.
Pe plan extern, Statele Unite ale Americii stabiliseră cu U.R.S.S. – ul, la Malta, în decembrie 1989, ca sovieticii să nu intervină în cazul unor proteste populare de amploare, menite să înlăture regimurile dictatoriale. Pe fondul acestor evenimente și tulburări sociale, căderea regimului ceaușist era inevitabilă. Lucrurile s-au precipitat în 14 decembrie 1989 la Iași, când au avut loc conflicte între populație și forțele de ordine, mișcarea de protest fiind înăbușită. Imediat după, la Timișoara 15-16 decembrie 1989, Revoluția izbucnea. Din păcate, Nicolae Ceaușescu nu înțelesese că regimurile comuniste din Europa se prăbușeau rapid. Așa că, președintele organizase o manifestație de amploare în București, pentru a convinge populația că situația din Timișoara era generată de elemente huliganice.
Reacția participanților a fost. însă, una solidară cu evenimentele aflate în desfășurare la Timișoara. Zilele regimului comunist păreau numărate. Au izbucnit conflicte deosebit de violente pe străzile capitalei soldate cu sute de morți. Din acest motiv. Revoluția populară din 1989 a constituit cea mai sângeroasă revoluție anticomunistă de pe bătrânul continent. În cele din urmă, Nicolae Ceaușescu împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu, au fost nevoiți să fugă din București și să se adăpostească de furia populației
În această perioadă, se evidențiază, figura politicăa lui Ion Iliescu, conducătorul Frontului Salvării Naționale, marginalizat de către regimul ceaușist.
Pe 22 decembrie 1989, odată cu fuga Ceaușeștilor, se organiza o nouă structură politică, sub comanda lui Ion Iliescu, care să preia pârghiile administrative și sarcinile de conducere ale țării. Consiliul Frontului Salvării Naționale a prezentat primul Comunicat de amploare, în care se prevedea instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.
Comunicatul preciza că toate structurile politico-administrative precum Consiliul de Stat, M.A.N, consiliile populare etc, erau dizolvate, întreaga putere revenind Consiliului Frontului Salvării Naționale, care și-a subordonat principalul organism militar, Consiliul Militar Superior, dizolvând, totodat Guvernul. De asemenea, activitatea ministerială era subordonată noului organism. Aceste măsuri sunt considerate ca fiind neconstituționale, dar în aceste cazuri, s-a acționat din cauza tensiunii momentului istoric.
Comunicatul transmis de Cosiliul Frontului Salvării Naționale reprezintă un document politic, programatic, fără o bază constituțională, creată sub presiunea momentului. Acest comunicat, practic, atestă crearea organismului social revoluționar, și anume Cosiliul Frontului Salvării Naționale, și îi recunoaște calitatea de organ provizoriu de putere de stat. Frontul Salvării Naționale și-a propus renunțarea la ideea partidului unic, autoritar și creearea sistemului pluripartidist, organizarea de alegeri libere și separerea puterilor în stat.
Același comunicat prevedea organizarea unui comitet de redactare a unei Constituții democratice, pe noi baze socio-politice. Schimbările politice, inclusiv, revenireala denumirea țării de ,,România”, stabilite de către Cosiliul Frontului Salvării Naționale, prin Comunicat au fost fundamentate juridic prin Decretul-Lege nr. 2 din 1989.
Din textul acestui important document putem cita faptul că România și-a stabilit forma de guvernământ republica, tricolorul fără stema comunistă pe fundalul galben, prerogativele Consiliului Frontului Salvării Naționale, care căpăta, practic, atribuții parlamentare, iar conducătorul acestui organism își putea exercita atribuțiile ca șef al statului
Între 22 decembrie și 31 decembrie 1989, s-au formulat numai puțin de 10 Decrete-Lege, 39 de Decrete, și 3 Comunicate. De o importanță deosebită o constituie Decretul – Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 care a stabilit funcționarea partidelor politice, asigurând prin urmare baza legală și juridică de înfăptuire a pluripartismului democratic postcomunist.
Totuși, trebuie menționat că procesul de consolidare politică, parlamentară, legislativă și administrativă urma să fie unul deosebit de dificil, anevoios, marcat de numeroase convulsii și tulburări sociale și politice. Nu putem să trecem cu vederea că tranziția democratică urma să fie înfăptuită de o nouă elită politică postcomunistă, formată, totuși, în cea mai mare parte din elemente ale fostului regim.
În acest capitol, voi prezenta, mai departe, procesul de consolidare a democrației, precum și primele alegeri libere organizate după prăbușirea comunismului.
Capitolul VI Coordonate ale politicii externe și de securitate promovată de România in contextul actual de securitate
Mutațiile profunde de pe scena internațională din ultimii 15 ani au afectat și opțiunile politice externe ale României.
Majoritatea statelor din lumea dezvoltată sunt democrații. Deși există o controversă încă în curs de desfășurare privind legătura dintre regimul politic liberal și cooperare, se poate argumenta chiar și pe o linie realistă, că acestea sunt mai predispuse să colaboreze. Michael Doyle și Francis Fukuyama au mers mai departe susținând că războiul între democrații este imposibil. În democrații, însă, nu se poate trece peste legătura directă care există între caracterul regimului și urmărirea scopului bunăstării, deoarece printre altele, conducătorii depind de voturile cetățenilor. Unul dintre principalele obiective al statelor moderne îl constituie bunăstarea, care presupune existența unei economii competitive și a unui nivel de trai ridicat al populației. Competitivitatea depinde de calitatea tehnologiei de producție, sistemul bancar, dar și de piață. Dezvoltarea economică contribuie la asigurarea coerenței politice interne și la creșterea capacității de acțiune pe plan extern a statelor.
În consecință, putem afirma că inclusiv pentru România, obiectivele politicii externe sunt diverse și anume: securitatea, bunăstarea, prestigiul, susținerea unor formule de organizare politică etc. Factorii care influențează acțiunile statelor pot fi și ei împărțiți în: externi (distribuția internațională a puterii, evoluțiile regionale, percepția amenințărilor) și interni (selecția elitelor, afinități ideologice, coerența politică și socială, economie, cultură), iar primilor li se va acorda prioritate.
România are o suprafață de 238.391 km2 și o populație de 22 milioane locuitori; alte milioane de români trăiesc în statele vecine. Țara noastră este situată la intersecția Europei Centrale cu Europa de Sud-Est și cu Estul continentului, în sudul „istmului ponto-baltic”. Geografia a jucat un rol de seamă în istoria statului, desemnându-l ca o „frontieră a Occidentului în Răsărit” și ca un spațiu de intersecție și de sinteză uneori a diverselor culturi și civilizații. Politic, statul român este direct influențat de evoluțiile din spațiile respective. În același timp, poziția poate reprezenta un atu, mai ales în relațiile cu statele interesate de evenimentele din zona Mării Negre, a Orientului Mijlociu și de spațiul CSI.
Populația are un spor natural de aproximativ -1,3%. În jur de 70% dintre cetățeni au vârsta cuprinsă între 15 – 64 de ani. Speranța de viață este de 70 de ani, iar alfabetizarea, de peste 95%. Majoritatea locuitorilor se declară de origine română (89,5%), urmați de maghiari (6%), rromi (2%) etc. Religia majoritară este cea creștin – ortodoxă (aproape 90%).
Produsul Intern Brut s-a ridicat în 2002 la aproximativ 50 miliarde de euro, dintre care circa 13% au revenit agriculturii, aproximativ 38% industriei și 49% serviciilor. După o prelungită recesiune, agravată de ritmul lent de aplicare a reformelor și de dimensiunile modeste ale investițiilor străine, economia a început să crească începând din anul 2000, tendință ce s-a accentuat în anii următori. S-a apreciat că în 2004, rata de creștere a atins nivelul de 7%. Resursele naturale constau în petrol (oficial 1 miliard barili, locul 39 în lume), gaze naturale (circa 100 de miliarde metri3), teren arabil, uraniu etc. Șomajul s-a ridicat la 7% în 2003. Problemele sociale sunt deosebite, circa 44% dintre locuitori trăind sub pragul sărăciei. Deficitul de cont curent a fost apreciat la a reprezenta circa 6% din PIB.
Exporturile s-au cifrat la aproximativ 19 miliarde de euro, iar importurile, la mai mult de 26 miliarde, ceea ce a condus la realizarea unui deficit comercial de peste 7 miliarde euro. Comerțul exterior este legat de Uniunea Europeană (circa 70% exporturi, 64% din importuri). Nivelul total al investițiilor străine a depășit cifra de 10 miliarde dolari (2003), un nivel relativ modest, comparabil cu statele din Europa Centrală. Datoria publică a fost estimată de experții FMI în martie 2004, la 20 miliarde de dolari.
Sistemul de securitate se află într-un proces de reformă și modernizare, pentru a se adapta provocărilor secolului XXI și cerințelor ce decurg din calitatea de stat membru NATO. Totalul efectivelor active ale armatei era în 2005, de 90.000 de oameni, dintre care 75.000 militari și 15.000 angajați civili. Jandarmeria număra circa 50.000 de militari. Forțele armate aveau la dispoziție peste 1200 de blindate, 1300 piese de artilerie, peste 170 de avioane etc. Principalele probleme tehnice constau, înainte de începerea reformelor, în învechirea arsenalului, doctrina militară depășită, probleme de instrucție, experiența de luptă redusă etc.
Poziția geografică reprezintă un punct forte, dar și o vulnerabilitate, în funcție de context. Aderarea la NATO permite, însă, depășirea „complexului” așezării între Est și Vest, într-o zonă afectată de conflicte și instabilitatea. Situată la „intersecția” Europei Centrale, de Est și de Sud-Est, România ocupă o poziție geopolitică și geostrategică importantă. Mărimea și potențialul său material și uman, dispunerea pe axa Dunării, pe litoralul de vest al Mării Negre și pe singura direcție terestră de „pătrundere” din Ucraina și Federația Rusă spre Balcani, pot să-i permită României îndeplinirea unor roluri internaționale „complexe” (favorizarea sau blocarea fluxurilor de produse, oameni și idei între estul și sud-estul Europei, între centrul Europei, Orientul Apropiat și Mijlociu și Caucaz). În plus, la cumpăna secolelor XX-XXI – ca și în alte momente ale istoriei moderne – România joacă un rol dinamic la „frontierele răsăritene” ale Occidentului democratic, în vecinătatea unor spații tensionate sau până de curând dominate de crize și conflicte.
Nu trebuie însă neglijate nici o serie de vulnerabilități interne. Populația este într-o relativă scădere și mai ales afectată de procesul de îmbătrânire, care nu este compensat printr-o dezvoltare economică corespunzătoare. Sărăcia și ruralizarea constituie cele mai dificile probleme interne. Totuși, în ultimii ani, o serie de firme au reușit să se folosească de avantajele așa-numitei noi economii. Regimul politic nu este pe deplin consolidat, dar a făcut față testelor alternanțelor la guvernare. Se înregistrează serioase rămâneri în urmă în domeniul edificării statului de drept și în cel al combaterii „corupției instituționalizate”. În ciuda deficiențelor remarcate, sistemul de securitate se modernizează în continuare pentru a crește capacitatea României de a se impune în noua sa calitate de membru al NATO.
Nu trebuie ignorate nici evoluțiile externe. Mediul de securitate din vecinătatea imediată a României a fost caracterizat în primii ani ai deceniului trecut prin instabilitate, tensiuni inter-statale și războaie civile. Destrămarea URSS a determinat o înclinare decisivă a balanței de putere în favoarea Occidentului, reprezentat de Statele Unite și de Comunitatea/Uniunea Europeană. „Lumea liberă” a decis să se extindă spre Est prin intermediul NATO și a Uniunii Europene, pentru a stabiliza acest spațiu și a sprijini eforturile de reformele pentru democratizare și liberalizare economică.
Față de spațiul CSI au existat două temeri mari, cea a unei restaurații imperiale a Moscovei și cea a instaurării unui climat de dezordine, care amenința fostele „state satelit”. La sud, dezintegrarea violentă a RSF Iugoslavia a demonstrat încă o dată că „sfârșitul istoriei” încă nu a venit. La vest, trebuiau reglementate relațiile cu Ungaria. Amintim și presiunile statelor Grupului de la Vișegrad pentru „reîntoarcerea în Europa”. România avea de ales între a se dirija către Occident și a se confrunta singură cu aceste probleme de securitate pe care nu le putea rezolva pe cont propriu.
Factorii economici oferă o a doua explicație. Vestul reprezenta singura sursă de modele de dezvoltare, tehnologii și capital pentru un stat „în curs de dezvoltare”, care trecea printr-o gravă recesiune, agravată și de erorile factorilor de decizie. Nici neutralitatea, nici apropierea de spațiul CSI nu ofereau soluții realiste. Pentru prima variantă nu existau resurse, în sensul cel mai larg al cuvântului, iar a doua variantă poate fi exclusă din start. De asemenea, valorile au jucat un anumit rol, deși acesta este destul de greu de contabilizat. România modernă s-a format prin alinierea la Europa. După 1989, legăturile au fost reluate în mod gradual. S-a creat o puternică tendință pro-occidentală în interiorul societății românești care a fost foarte greu de ignorat, indiferent de forța politică aflată la guvernare.
Se poate afirma că politica externă românească post-comunistă a fost influențată de: fenomenele de securitate petrecute la nivel mondial și regional; chestiuni interne precum necesitatea stabilizării noului regim politic și nu în ultimul rând, nevoia de modele de dezvoltare economică și de resurse pentru asigurarea bunăstării. Occidentul a fost considerat drept cea mai potrivită sursă de securitate, resurse materiale. De asemenea s-a manifestat și puternica aspirație de „întoarcere în Europa”. Evoluția evenimentelor din România în 1989 – 2004 s-a sincronizat cu direcția est – europeană dominantă a prăbușirii regimurilor comuniste și a instaurării treptate a societății democratice și a economiei libere de piață. Aderarea la NATO, integrarea în UE și participarea activă la procesele OSCE au devenit, alături de stabilirea de relații de bună – vecinătate cu statele din Europa Centrală, de Est și de Sud – Est, prioritățile agendei diplomatice românești.
Evoluția relațiilor transatlantice a fost marcată în ultimii ani de o serie de dezbateri legate de: raporturile dintre „cei doi piloni”, cel european și cel american, problematica Orientului Mijlociu, „adâncirea” integrării europene sau de tematica mai generală a organizării internaționale, de relațiile cu F. Rusă, Ucraina și China (tema embargoului pe armamente etc.). Privind relațiile cu SUA și UE, consolidarea NATO și a Uniunii ca fiind obiective de importanță fundamentală, România a căutat să se adapteze fluctuațiilor recente, fără a prejudicia nici unul dintre interesele sale vitale.
Problemele Orientului Mijlociu au fost abordate în mod diferit de către factorii de decizie americani „hobbes-ieni” și europeni „kantieni” (Robert Kagan). Primii au pus accentul pe: utilizarea forței militare și a presiunilor diplomatice pentru a-și proteja interesele, mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001; declanșarea unei campanii globale împotriva terorismului islamic și adoptarea unei strategii de securitate care prevede „construirea unei balanțe de putere care să favorizeze libertatea” și recursul la atacul „preemtiv” împotriva forțelor care amenință securitatea SUA prin intermediul armelor de nimicire în masă și al terorismului. Deși divizați politic, europenii au insistat mai mult pe cooperare, multilateralism, asistență financiară și negocieri, decât pe recursul la forță.
Miza crizei de la începutul anului 2003 a depășit cazul propriu-zis al Irakului, tinzând spre confruntarea a două concepții de organizare internațională. Administrația Bush a recurs în cele din urmă la forță considerând că regimul lui Saddam Hussein nu se supune deciziilor anterioare ale Națiunilor Unite referitoare la terorism și la proliferarea armamentului de nimicire în masă. Franța si Germania, alături de F. Rusă au contestat poziția SUA. Dezacordul părților s-a extins la nivelul de decizie al NATO. Alianța a fost divizată politic între susținătorii „nucleului franco-german”, cei ai SUA și cei „neutri”, procesul decizional în legătură cu problema irakiană fiind astfel blocat. Relațiile din interiorul comunității occidentale au fost atât de puternic afectate, încât Franța a fost considerată un rival al SUA, s-a proclamat „moartea NATO”, iar Washingtonul s-a văzut privit ca un nou „jandarm mondial”. Statele din Europa de Est și de Sud-Est s-au simțit puse în dificultate în fața noilor evoluții, care păreau de negândit la începutul anilor ’90. Victoria militară rapidă în sens clasic a evidențiat încă o dată faptul că Statele Unite sunt puterea dominantă în sistemul internațional, însă confruntările de intensitate medie declanșate după mai 2003 au arătat că instrumentul militar nu este o soluție întotdeauna adecvată pentru un stat democratic.
La începutul lui 2004 s-a conturat o oarecare apropiere între interesele și politicile americane și cele franco-germane. Factorii de decizie de la Washington au conceput proiectul Marelui Orient Mijlociu, pe baza ideilor prezentate de președintele George W. Bush în primăvara lui 2004. Acesta prevedea democratizarea regiunii prin implicarea statelor G8 în stabilirea instituțiilor electorale, sprijinirea financiară a societății civile liberale, „buna guvernare” și cooperarea economică. Proiectul a fost criticat de aliații arabi ai Americii. În paralel, s-au creionat detaliile proiectului de repoziționare a forțelor americane, iar europenii au lăsat să se înțeleagă că ar accepta un rol pentru NATO în Irak. La rândul său, UE a conceput o nouă politică privind crearea „unui inel de țări” aflate într-un grad de înaltă integrare politică și economică, pentru a evita „crearea unor noi linii de diviziune” și asigurarea securității în regiunile respective (martie 2003 – mai 2004). Uniunea a propus statelor din regiune un mai bun acces la piața internă, sprijin pentru reforme, creșterea asistenței financiare și participarea la diverse programe comunitare. În respectiva strategie a fost integrat și „Procesul Barcelona”, care includea înființarea unei zone de liber-schimb până în 2010.
Un compromis s-a realizat în cadrul reuniunii G8 de la Sea Island (8 – 10 iunie 2004), la care a participat majoritatea statelor vizate, cu notabila excepție a Arabiei Saudite și a Egiptului. Intitulat „Parteneriatul pentru Progres”, proiectul de reformare a Marelui Orient Mijlociu are un mai pronunțat caracter multilateral decât versiunea anterioară și prevede explicit printre obiectivele sale principale soluționarea conflictului israeliano-palestinian. Statele G8 vor colabora cu guvernele din această regiune, pentru aplicarea reformelor. Sunt stabilite: un „Forum pentru viitor” comparat uneori cu procesul Helsinki, care va grupa miniștrii de externe și ai finanțelor ai statelor dezvoltate și ale țărilor din Orientul Mijlociu, forum care va discuta despre propunerile necesare incluzând și reprezentanți ai societății civile. De asemenea sunt incluse și programe de ajutor pentru IMM-uri sau de înlăturare a analfabetismului. Obiectivele „Parteneriatului pentru Progres” sunt mult mai puțin revoluționare decât s-a așteptat inițial, ele urmând a se realiza gradual, pe termen lung. Temerile privind reformarea peste capul elitelor locale nu s-a materializat, dar dificultățile rămân mari dovadă stând refuzul principalilor aliați ai SUA din Orientul Mijlociu arab de a accepta chiar și asemenea obiective limitate.
Pentru relațiile transatlantice, documentul a reprezentat însă un pas înainte. Divergențele privind implicarea Alianței Nord-Atlantice în Irak au fost depășite în cursul summit-ului SUA – UE de la Dublin (26 iunie 2004), în scopul limitat al instruirii armatei irakiene. Un al doilea acord de principiu s-a referit la necesitatea reducerii datoriei Irakului. La reuniunea la nivel înalt de la Istanbul a Consiliului Nord-Atlantic (28 – 29 iunie) au fost oficializate deciziile din capitala Irlandei.
Franța și Germania nu s-au raliat politicii americane în Irak și au restrâns la maxim implicarea NATO, atât în Irak, cât și în Afganistan. D. Rumsfeld a mers atât de departe încât a lansat o apreciere privind existența unei Vechi și Noi Europe, ultima fiind activă în NATO. Pot fi înaintate două explicații: autoritățile de la Paris și Berlin au rămas nemulțumite de noua configurație regională sau liderii europeni au adoptat o tactică de așteptare în perspectiva alegerilor generale americane din noiembrie 2004, dar și ca o consecință a intensificării confruntărilor din Irak. În august 2004, Franța și-a declarat sprijinul față de noul guvern de la Bagdad și s-a arătat dispusă să accepte reducerea datoriei. Ulterior, cele două state au început să cedeze puțin câte puțin în chestiunea implicării Alianței Nord-Atlantice pentru instrucția forțelor irakiene. Cu toate acestea, reuniunea informală a miniștrilor apărării din statele membre NATO de la Poiana Brașov (13-14 octombrie 2004) nu s-a încheiat cu o armonizate a punctelor de vedere între SUA, Franța și Germania. Reuniunea de la Nisa, din februarie 2005, a consemnat din nou un angajament limitat al NATO în Irak.
În chestiunile conflictului israeliano-palestinian și ale programului nuclear iranian s-au creionat două poziții, Marea Britanie alăturându-se de această dată, Franței și Germaniei, din rațiuni de interes național, dar și pentru a servi ca o „punte” între cele două maluri ale Atlanticului. Succesiunea pașnică la conducerea Autorității Palestiniene din toamna 2004 încurajează relansarea procesului de pace din regiune. Criza iraniană este însă în continuă desfășurare. Recent am asistat la o intensificare a semnalelor din partea americană pentru ameliorarea relațiilor transatlantice. După instalarea sa în cadrul celui de al doilea mandat, președintele G. Bush a ales Europa ca loc de desfășurare al primului său turneu internațional. Noul secretar de Stat, Condoleezza Rice și șeful Pentagonului, Donald Rumsfeld au luat parte la reuniunile Consiliului Nord-Atlantic din 9 – 10 februarie 2005. Condoleezza Rice s-a folosit de ocazie pentru a pleda în favoarea unei mai mari apropieri între cele două părți. În timpul unui discurs ținut la Paris, secretarul de Stat a declarat că este nevoie de un „nou început” în relațiile transatlantice care să fie centrate în jurul „răspândirii globale a libertății”. Discursul său a fost bine primit de oficialii europeni.
România a susținut poziția Coaliției conduse de SUA în cel de-al treilea război din Golf și a luat parte la acțiunile de stabilizare a Irakului. Concomitent, Bucureștiul s-a pronunțat în favoarea eliminării tensiunilor transatlantice. Ca și celelalte state ale „Grupului de la Vilnius”, România și-a atras critici din partea Franței, la începutul lui 2003. Autoritățile de la București au sprijinit ideea de extindere a atribuțiilor NATO în spațiul „Marelui Orient Mijlociu”. La Nisa, guvernul român și-a asumat noi angajamente de susținere a Alianței în Irak (trupe, formare de cadre). În același timp, noua politică de vecinătate a Uniunii Europene a fost bine primită în cercurile politice bucureștene.
Un subiect clasic pe agenda relațiilor transatlantice îl reprezintă Politica Externă și de Securitate Europeană, în special evoluțiile legate de proiectele de apărare. Din perspectiva americană, sporirea efortului militar al aliaților reprezintă un avantaj, în sensul că Statele Unite nu ar mai fi însărcinate cu cele mai importante contribuiții în executarea acțiunilor care servesc interesul comun. Totuși, factorii de decizie de la Washington și-au manifestat îngrijorarea în legătură cu potențiala „decuplare” între SUA și europeni. De cealaltă parte a Atlanticului, nucleul franco-german a insistat pentru dezvoltarea unei capacități „autonome” în interiorul Uniunii, inclusiv pentru a restrânge libertatea de acțiune a SUA; Marea Britanie s-a alăturat acestei direcții pentru a compensa refuzul său de a participa la Uniunea Economică și Monetară, dar și pentru a media între cele două tendințe.
Un compromis a fost încheiat în cursul reuniunii Alianței Nord-Atlantice de la Washington (23 – 25 aprilie 1999), șefii de stat și de guvern lansând proiectul privind dezvoltarea Identității Europene pentru Securitate și Apărare (IESA) în interiorul NATO. Consiliul European de la Köln (3 – 4 iunie 1999) a decis elaborarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare (PESA, ulterior PESAC/PSAC), în cadrul PESC, constatând diferența de capacități militare dintre SUA și statele UE, evidentă în timpul crizei din Kosovo. Primatul Alianței Nord-Atlantice în asigurarea securității a fost reafirmat de către liderii europeni, care convin și asupra completei integrări a UEO în UE. Uniunea Europei Occidentale supraviețuiește mai ales datorită articolului referitor la apărarea colectivă.
Uniunea Europeană a definitivat obiectivele PESA, incluzând înființarea unei Forțe de Reacție Rapidă, destinată misiunilor tip Petersberg, în situațiile în care NATO decide să nu se implice („dreptul primei alegeri”) și crearea sau consolidarea instituțiilor necesare aplicării acesteia (Comitetul Reprezentanților Permanenți, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar al Uniunii Europene, Unitatea de Planificare a Politicilor, Statul Major). UE și NATO au finalizat procedurile în cadrul acordurilor „Berlin plus”, din 2000. Declarația comună NATO – UE, asupra Politicii Europene de Securitate și Apărare (decembrie 2002) a prevăzut: un parteneriat strategic în gestionarea crizelor, desfășurarea de consultări și dezvoltarea complementară a potențialului militar. Proiectul a fost integrat în noul tratat Constituțional al UE, care a introdus și instituția ministrului de externe, care ar trebui să aibă la dispoziție un serviciu diplomatic.
La începutul anului 2005, la München, autoritățile germane au lansat propunerea de a se coordona interesele strategice SUA și UE și în afara NATO; s-a propus constituirea unei comisii bilaterale în acest sens. D. Rumsfeld a replicat în sensul că NATO rămâne principala organizație destinată abordărilor strategice între SUA și europeni (12 februarie 2005).
România a privit favorabil dezvoltarea PESC și a PSAC, angajându-se să depună eforturi pentru realizarea ambelor proiecte în cursul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În același timp, autoritățile de la București s-au pronunțat pentru menținerea NATO ca principală organizație responsabilă în ceea ce privește rezolvarea chestiunilor de securitate pe plan european și în regiunile învecinate.
Concluzii
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noțiuni: un anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mișcare politică care dorește să implementeze acest sistem.
Comunismul a fost una dintre cele mai controversate perioade din istoria națiunilor europene. El a reusit să se incube si să se statornicească în societatea europeană, atât în vest, dar mai ales în partea estică, atât în extindere, geografic, cât si în adâncime, în straturile gândirii indivizilor si popoarelor. Desi promisiunea lui se baza pe principiul ,,Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”1, s-a dovedit a fi la nivelul aplicabilității un recipient al răspândirii terorii, durerii si opresiunii. Idei pe care generații întregi de oameni si-au făurit vise s-au dovedit a fi doar promisiuni utopice, dar fără un fundament practic, sau realizate pe premise gresite.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste este: De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități.Sintagma a fost preluată (aproape literal) din Noul Testament. Comunismul are astfel o istorie străveche: după ce a fost propus în Republica lui Platon, el a fost adoptat de apostolii creștinismului, ei întemeind o societate comunistă, obligatorie pentru toți creștinii primari din Israel. Această idee le-a fost dată de Isus.
La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la caracterul creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu ideologie materialist-atee.
Ca ideologie mai nouă, comunismul după revoluția din octombrie din Rusia țaristă, este sinonim cu marxismul și diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepția progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul și comunismul.
Această concepție materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură…). De asemeni dezvoltă concepția determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăți comuniste.
Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, și în celelalte state frățești. De asemenea, comuniștii au naționalizat proprietățile private prin procesul de colectivizare.
Lupta de clasă este legea fundamentală a dezvoltării orînduirilor antagoniste. Capitalismul este dusman al muncitorilor (sau proletariatului) si trebuie să se destrame. Victoria va aparține proletariatului Partidului Comunist ca avangardă a clasei muncitoare.
Proprietatea privată de tip capitalist trebuie să dispară si să devină proprietate colectivă, iar relațiile sociale întemeiate pe exploatare si asuprire trebuie să facă loc colectivității.
Bibliografie
Dumitru Șandru – Comunizarea societății românești în anii 1944 1947, Editura Enciclopedică, București, 2007
Gheorghe Rafael Ștefănescu – Amintiri din România socialist, Editura Mirador, Arad 2005
Liviu Vălenaș – Cartea neagră a ceaușismului : România între anii 1965-1989, Editură Saeculum I.O., București, 2004
Ion I. Ștefan – "Nu avem nevoie de comuniști!" : alegerile din noiembrie 1946 în fostele județe Argeș și Muscel, Editura Universității din Pitești, 2010
Ion Varta – Istoria integrată în versiune comunistă : radiografia unui război identitar, Editura Tritonic, București, 2009
Ion Zainea – Istoriografia română și cenzura comunistă : 1966-1977, Editura Universității din Oradea, 2010
Marcel Știrban, Călin Valentin Florea – Politica externă a României în Secolul XX, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureș, 2006
Mălina Voicu – Valori sociale ale tranziției post-comuniste, Editură Lumen, Iași, 2010
Prof. Pascu Vasile – Regimul totalitar-comunist în România : (1945-1989), Editură Clio Nova, București, 2007
Stelian Tănase – Elita politică și dinamica modernizării : România, 1948 – 1965, Editura S.n, București, 1996
Traian Ungureanu – Despre securitate : România, "țara ca și cum", Editura Humanitas, București, 2006
Cristian Troncotă – Istoria securității regimului comunist din România, Editură Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003
Vasile Șoimaru – Căderea comuniștilor, Editura Prometeu, Chișinău 2010
Vladimir Tismăneanu – Despre 1989 : naufragiul utopiei, Editura Humanitas, București, 2009
*** Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial, 1939-1944, Editură Arhivele Naționale ale României, 2003 (ediție de documente coordonată de Alina Tudor-Pavelescu)
Bibliografie
Dumitru Șandru – Comunizarea societății românești în anii 1944 1947, Editura Enciclopedică, București, 2007
Gheorghe Rafael Ștefănescu – Amintiri din România socialist, Editura Mirador, Arad 2005
Liviu Vălenaș – Cartea neagră a ceaușismului : România între anii 1965-1989, Editură Saeculum I.O., București, 2004
Ion I. Ștefan – "Nu avem nevoie de comuniști!" : alegerile din noiembrie 1946 în fostele județe Argeș și Muscel, Editura Universității din Pitești, 2010
Ion Varta – Istoria integrată în versiune comunistă : radiografia unui război identitar, Editura Tritonic, București, 2009
Ion Zainea – Istoriografia română și cenzura comunistă : 1966-1977, Editura Universității din Oradea, 2010
Marcel Știrban, Călin Valentin Florea – Politica externă a României în Secolul XX, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureș, 2006
Mălina Voicu – Valori sociale ale tranziției post-comuniste, Editură Lumen, Iași, 2010
Prof. Pascu Vasile – Regimul totalitar-comunist în România : (1945-1989), Editură Clio Nova, București, 2007
Stelian Tănase – Elita politică și dinamica modernizării : România, 1948 – 1965, Editura S.n, București, 1996
Traian Ungureanu – Despre securitate : România, "țara ca și cum", Editura Humanitas, București, 2006
Cristian Troncotă – Istoria securității regimului comunist din România, Editură Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003
Vasile Șoimaru – Căderea comuniștilor, Editura Prometeu, Chișinău 2010
Vladimir Tismăneanu – Despre 1989 : naufragiul utopiei, Editura Humanitas, București, 2009
*** Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial, 1939-1944, Editură Arhivele Naționale ale României, 2003 (ediție de documente coordonată de Alina Tudor-Pavelescu)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa a Regimurilor Gheorghe Dej Si Ceausescu (ID: 151342)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.