Politica Externa A Moscovei Sub Semnul Tranzitiei

„POLITICA EXTERNĂ A MOSCOVEI SUB SEMNUL TRANZIȚIEI”

C U P R I N S

ARGUMENT

Prezenta lucrare analizează limitele influenței ruse regionale și globale. Politica externă este modelată de factori multipli, ca și tradiția, geografia, istoria, lideri, sistemul politic, regimul politic, cultură, potențial militar și nuclear, demografie, dar și de sistemul de alianțe promovat, potențialul energetic, acordurile încheiate și armonizarea intereselor cu un complex de state sinonime.

Analiza exhaustivă a Federației Ruse are scopul de a facilita înțelegerea obiectivelor asumate de Moscova, împreună cu resursele de care dispune și cu resorturile care duc la formularea unui anume tip de politici și a unei anumite abordări.

Titlul lucrării semnifică traiectoria Federației Ruse de la momentul colapsului sovietic din 1991, trecând prin faze intermediare – Elțîn – și până la democrația suverană din prezent marca „Putin” și re-editarea „Medvedev”. Tranziția statului a fost vizibilă atât la nivel intern, prin numeroase reforme, modernizări, revoluții în domenii multiple, dar și la nivel extern; pe parcursul a douăzeci de ani, Rusia a abordat fără succes SUA și UE, întorcându-se, în cele din urmă, către un Parteneriat Eurasiatic, dar păstrând viu interesul pentru străinătățile sale – apropiată sau euro-caucaziană și depărtată sau eurasiatică.

Nu se poate spune că stadiul prezent al Rusiei este unul definitiv; însuși Președintele a remarcat, în contextul summit-ului economic de la Sankt Petersburg, în iunie 2011, că procesul de modernizare a decurs cu pași mici și se află în plină desfășurare. Cu toate acestea, identitatea și vocația Rusiei sunt astăzi, încă, unele confuze. Raportarea lumii, a Europei, a României la aceasta ar avea ca argumente tocmai identitatea și vocația. Sau măcar deslușirea unui interes național explicit. Enigma Federației Ruse derivă, concluzionăm, din faptul că ea însăși nu și-a definit astăzi un rol și un loc în sistemul internațional. Punctul său forte constă în multitudinea de proiecte pentru viitorul apropiat și în plasarea de elemente de sprijin care să asigure îndeplinirea acestor proiecte. Problema ei va fi mereu dacă această comunitate internațională multipolară va accepta formatul pe care îl propune.

Primul capitol, Prăbușirea Uniunii Sovietice, analizează istoricul acesteia de la fondare și până la colaps, caracteristicile Uniunii, precum și punctele comune ale perioadei sovietice cu perioada țaristă, elemente de politică externă din perioada Războiului Rece, precum și impactul geopolitic al destrămării URSS – pierderi teritoriale, de puncte strategice, demografice, dispariția unui colos, a echilibrului bipolar, nașterea unor națiuni nepregătite pentru democrație.

Cel de al doilea capitol surprinde caracteristicile noii formațiuni politice apărute pe scena internațională – Federația Rusă, un hibrid între autoritarismul tradițional și democrația imperfectă a la russe. În cadrul acestuia, sunt urmărite caracteristicile teritoriale, demografice, economice, politice, euristice, culturale, religioase, elemente de criminalitate organizate și terorismul, sistemul verticalei puterii ce păstrează brandul Putin, încheindu-se cu o radiografie a sufletului rus așa cum s-a exteriorizat în relațiile internaționale, în literatura de specialitate, în media internaționale și în mentalul colectivilor al celorlalți.

Al treilea capitol face trecerea de la politici interne la cele externe prin surprinderea documentelor de formulare a politicii externe, urmărind cheia bilateralismului – interesul național rus și ambițiile geopolitice ale Federației de a-și resuscita măreția.

Cel din urmă capitol, al patrulea, face o trecere în revistă a istoricului politicii externe a Federației Ruse – sub semnul tranziției democratice – în mod diferențiat, pe spații geopolitice: Rusia în raport cu Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, fostele membre ale Uniunii Sovietice, statele Asiei Centrale, zona Orientului (subcapitol care a reunit zona așa numită Orient Mijlociu Extins, încorporând Orientul Apropiat, unele state ale Africii Centrale, Asia de Sud) și Orientul Îndepărtat. Acest sfert al lucrării urmărește să demonstreze că interesele și obiectivele Federației Ruse nu au suferit mutații considerabile în comparație cu interesele de acum douăzeci de ani, reliefând strategii diverse (uneori, non-confirmiste pentru Federație) de a se impune pe scena internațională ca și putere globală.

Astfel, lucrarea urmărește facilitarea unei mai bune înțelegeri ale specificului Federației Ruse și a acțiunilor ei, poate contradictorii și incongruente, în raport cu alte state.

CAPITOLUL I

PRĂBUȘIREA UNUI MIT.

IMPLOZIA UNIUNII SOVIETICE ȘI SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI RECE

Uniunea Sovietică nu a fost o formațiune politică asemeni altora. Uniunea Sovietică a fost aproape un Imperiu, într-o lume în care imperiile au dispărut. Încă din fază embrionară, pe lângă disonanța dintre realitatea sovietică și evoluția internațională, URSS a fost înconjurată de puteri ostile care nu doreau succesul mărețului experiment.

Colosul teritorial a luat naștere oficial ca Uniunea Sovietică a Statelor Socialiste la 30 decembrie 1922, înlocuind Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă – RSFSR. Federației inițiale, formate din Rusia, Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia- i s-au alăturat în 1925 republicile Turkmenă și Uzbekă, iar în 1929- Republica Tadjikă din Asia Centrală.

În ciuda numeroaselor teorii ale „omului nou” și a viitorului strălucitor, prosper și antonimic cu trăsăturile perioadei țariste, adevărul este, conform afirmațiilor lui Sazonov, că nicio reformă cerută de comandamentele timpului nu poate conduce la o ruptură bruscă între trecut și prezent, ci trebuie efectuată pe înțelesul poporului, evitându-se astfel caracterul unui experiment periculos. Adică între regimurile țarist și sovietic există elemente evidente de continuitate, de cele mai multe ori sub altă titulatură. Dintre acestea, putem evidenția regimul autocratic (despotic), ce ignora principiile democrației, supremația rasei slavilor în detrimentul etnicilor orientali, pauperitatea populației, slaba implicare a cetățenilor în afacerile de stat, tradiția bine stabilită ca statul să joace un rol important în viața economică, respectarea relativă a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, mozaicarea etnico-lingvistică a societății și eterogenitatea aceluiași macro-grup.

Uniunea Sovietică a fost continuarea firească a unui Imperiu decăzut, desuet, care și-a pierdut prin sine și prin politicile sale credibilitatea; același destin are să îl aibă și Imperiul Moștenitor, plin de ambiguități și de contradicții elementare de guvernare, bazându-se pe o masivă și auto-distrugătoare propagandă și, mai presus de orice și la fel ca și precedentul său, pe teroare. Un Imperiu lipsit de combustibilul vital – adeziunea propriilor supuși.

1.1. Imperiul sovietic – realitate organică

„Ceea ce numim istorie este un instrument de politicieni, pentru a-și justifica intențiile”

(Ted Koppel)

Primul Război Mondial a găsit Rusia de partea Antantei. Revoluția din 1917, ca urmare a disoluției puterii imperiale, a plecării pe front a țarului, a guvernării țarinei Alexandra, dar și a contextului socio-economic vitreg (concentrarea muncitorilor în zone puternic industrializate, ceea ce a provocat intensificarea grevelor prin coagularea sindicatelor; morți numeroase ca daune de război; lipsa majoră a forței de muncă; concentrarea industriei în susținerea industriei de apărare și, implicit, reducerea producției industriei ușoare și alimentare; creșterea prețurilor prin devalorizarea rublei) și a dezacordurilor dintre familia regală și burghezie, toate acestea au făcut participarea la răboi un preț mult peste puterea Imperiului.

Frământările din anul 1917 (februarie și octombrie după calendarul vechi) au fost un succes și datorită erijării bolșevicilor în apărători ai Mamei Rusia împotriva țariștilor și împotriva străinilor, speculând dificultățile sociale și atitudinea generală față de familia regală. Țarul a abdicat în martie 1917, fiind urmat de un guvern centrist provizoriu condus de Cerneski. Republica Sovietică Federală Socialistă Rusă a fost proclamată la 7 noiembrie 1917.

Evenimentele au luat cursul semnării unui armistițiu cu Germania prin tratatul dezavantajos de la Brest-Litovsk – 3 martie 1918. Acordul prevedea cedarea de către Rusia a Finlandei, Statelor Baltice, Poloniei, Ucrainei. Încheierea păcii i-a permis Rusiei să se concentreze pe problemele interne.

Pe plan intern, reconfigurarea statului rus a continuat prin naționalizarea întreprinderilor industriale (decretul din 14 decembrie) și a marilor bănci (27 decembrie) și prin înființarea Consiliului Suprem al Economiei Naționale, cu menirea de a superviza activitatea economică a națiunii, centralizării și conducerii tuturor organelor. Au fost abolite rangurile, titlurile, gradele militare, au fost create tribunalele revoluționare, statul și școala au intrat într-un proces de laicizare.

În decembrie 20, 1917 a fost creată Ceka, serviciile secrete, pentru a proteja Guvernul nou-format de oponenții politici. Numită și Comisia Extraordinară, precursoarea KGB-ului a dezlănțuit un val de tortură și execuții în masă îndreptate împotriva dușmanului poporului.

Constituția proclamată la 10 iulie, 1918 era expresia noului regim al stângii radicale. La scurt timp după aceasta, familia țarului a fost asasinată.

La începutul anului, bolșevicii dețineau controlul parțial asupra Rusiei – Nordul și Centrul până la Volga medie și o parte din aglomerațiile urbane din Caucaz și Asia Centrală. Opoziția s-a radicalizat la rândul său, având principalele centre militare pe Don, Kuban și în Ucraina, Finlanda, o parte a Rusiei Orientale și a Siberiei de vest. Anul 1919 a fost crucial pentru bolșevici; opozanții au declanșat ofensiva puternică spre Volga. Datorită nesincronizării albilor și a organizării minuțioase a armatei roșiilor grație eforturilor lui Troțki, poziționării strategice a facțiunii bolșevice în centrul Mamei Rusia și concentrării economiei pentru război, sfârșitul anului 1920 a adus victoria Partidului Bolșevic.

Bilanțul economic al perioadei 1918-1921 a fost unul negativ pentru stat, dar benefic pentru consolidarea noului regim în plan politic. Producția industrială fluctua, condițiile de viață s-au deteriorat, orașele începeau să se depopuleze. La începutul anului 1921, se constata o penurie generală, de la alimente la bunuri de consum curent. La cel de al X-lea Congres al Partidului Comunist, Lenin a anunțat o nouă politică economică – NEP-ul. Prin aceasta, propunea restabilirea unui sector privat, deschis concurenței, care să funcționeze în paralel cu sectorul socialist. Reforma a avut loc în agricultură și industrie, în timp ce sectorul socialist era menținut în transporturi, bănci, comerțul exterior, industria grea. NEP-ul a avut efecte de liberalizare a regimului și în plan juridic, CEKA a fost temperată. Bilanțul NEP a fost pozitiv. Producția agricolă s-a îmbunătățit, șomajul a fost resorbit, producția de petrol s-a dublat, rubla a fost stabilizată și reintrodusă în 1924.

Stabilizarea statului a fost continuată pe aceeași linie prin Constituția din 1924, prin care se ratifica noua formațiune statală federală – URSS (1922), o federație de republici proletare ce acceptau principiile egalității națiunilor și autonomiei lingvistice. Sistemul astfel creat asigura controlul total al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), singurul partid legal.

Leninismul avea să pregătească terenul pentru conceptele Revoluției Proletare și Internaționalizării cauzei proletare; Lenin a realizat primii pași în acest sens prin prevederile Actului Fondator al URSS cu privire la egalitatea și prietenia popoarelor. Geniu politic, a anticipat chestiunea națională a ciocnirii civilizațiilor-națiunile.

Succesiunea lui Lenin avea să aducă lupte între pretendenți. Liderul a suferit o congestie cerebrală în 1922,ebrală în 1922, părăsind conducerea efectivă a partidului. Succesorii posibili erau Troțki și Stalin. Moartea conducătorului a împiedicat tranziția eficientă a puterii. Succesul lui Stalin în ascensiunea sa s-a bazat pe sprijinul apropiaților săi (Molotov, Kolinin, Varoșilov) și pe discreditarea și eliminarea din forurile de conducere ale oponenților săi.

Stalin a fost primul care a înțeles că într-o formațiune socio-politică de tip partid, cel care controla aparatul birocratic deținea puterea. Fiind singurul membru al tuturor organelor de conducere, a asigurat ascensiunea oamenilor fideli lui, a evitat confruntările directe și și-a gradat atacurile împotriva opozanților săi. A promovat un cult al personalității lui Lenin pentru a-și asigura legitimitatea și și-a asigurat loialitatea aparatului represiv GPU, profitând pentru a elimina adversari politici și a introduce un regim abuziv, centralizat, birocratizat.

Iarna anului 1927 a adus cu sine dificultăți de aprovizionare urbană, iar limitele liberalizării deveneau vizibile. Stalin a decis măsuri extreme – confiscarea recoltelor, impunerea de impozite adiționale, obligativitatea comercializării produselor agricole; în 1928 a decis colectivizarea progresivă a pământurilor și eliminarea culacilor. În tandem, a decis industrializarea rapidă a statului cu fondurile colectate de la țărani și a atacat structurile tradiționale ale vieții rurale pentru a furniza capitalurile necesare.

Primul plan cincinal, lansat în 1929, avea obiective ambițioase. Au fost construite șantiere megalomane, modificând geografia Rusiei datorită sutelor de mii de tineri amplasați. S-a dublat astfel numărul de muncitori. Practic, această industrializare a fost finanțată de țărănimw și de proletariat, iar industria bunurilor a fost sacrificată în beneficiul industriei grele, căci URSS nu beneficia de capital extern. Al doilea plan cincinal, 1933-1938, a fost orientat către consolidarea industriei grele. Obiectivele de a crește producția bunurilor de consum nu au fost atinse. În 1939, datorită politicii lui Stalin, URSS era cel de al doilea producător de petrol mondial, al treilea de oțel, avea cele mai mari centrale electrice din Europa.

Urmările imediate ale colectivizării (prin deportarea de sate întregi) au fost puternic negative, căci cotele prevăzute de cincinal nu erau atinse, societatea era încercată de foamete, randamentul formulelor cooperatiste erau de circa șapte ori mai mici decât al parcelelor individuale. Deși la nivel statal producția a crescut, URSS devenind unul din primii producători la nivel mondial, producția pe cap de locuitor era inferioară. Colectivizarea prin deportare a eliminat o sursă de opoziție față de regim, împrăștiind elementele reacționare.

Însă faima lui Iosif Vissarionovici Djugașvli rezidă din marile epurări declanșate în anii `30. Represiunea stalinistă, cunoscută în istorie sub numele de „marea epurare”, a fost îndreptată în primul rând împotriva membrilor PCUS. Sunt excluși astfel, în 1933, membrii vechii gărzi, acuzați de trădare, spionaj, sabotaj, și aproape 22% dintre ei pentru motive morale. Majoritatea au fost executați. În iulie 1934, aparatul polițienesc a fost complet remodelat, astfel luând naștere NKVD, Comisariatul polițienesc intern. NKVD avea atribuții de a deporta, exila, închide, executa persoane fără anchetă premergătoare, sub acuzația de „element socialmente periculos”. Între 1936-1938, Vîșinski a formulat teoria complotului general împotriva puterii sovietice. Vechea gardă a fost decapitată; în 1937, are loc procesul marilor lideri ai Armatei Roșii; sunt judecați rapid și executați conducători, alături de ofițeri. Această remaniere a armatei este considerată a fi una dintre cauzele înfrângerii Armatei Roșii din primele săptămâni ale ofensivei germane din 1941. Epurările nu au atins cetățenii simpli sau membri inferiori de partid, ci grupurile care se opuseseră lui Stalin; aceștia au fost înlocuiți de elemente loiale până la fanatism secretarului general de partid.

Manevrele au fost îndreptate și împotriva minorităților naționale, polonezi, nemți, coreeni, popoarele deportate masiv fiind ceceni, inguși, karaciai, balkîri, kalmîci, tătari, procedând ulterior și la deposedarea acestora și la rusificarea regiunilor. Au urmărit decapitarea elitei comuniste internaționale (pentru preluarea controlului asupra partidelor din străinătate) ; teroarea a generat o reală psihoză a încercuirii apărută după venirea lui Hitler la putere în Germania cu un mesaj anticomunist virulent.

Stalin a elaborat teoria „încercuirii capitaliste”, identică teoriei lui Vîșinski, a complotului general, și a justificat astfel nu numai necesitatea existenței unui stat puternic, ierarhizat și disciplinat, dar și a unui conducător unic.

Principiile generale ale stalinismului sunt, așadar, edificarea socialismului într-o singură țară, intensificarea luptei de clasă – justificând epurările și teroarea -, partidul unic. Promovează poziția de stat-ghid al RSFSR în blocul socialist, conducând cetățenii pe o pantă a șovinismului. Naționalismul rus este recuperat, renăscând sentimentul patriot rus prin exaltarea eroilor de tipul lui Petru cel Mare și Alexandru Nevski.

Societatea era supusă unei îndoctrinări-reeducări permanente prin manipulare, rol profund esențial avându-l cultul personalității „tătucului”. Subiect al adorației induse în educația și activitatea tuturora, numele său a fost preluat de sute de localități; istoria a fost rescrisă, lui Stalin i s-a atribuit un rol istoric în toate domeniile de activitate socială.

Anul 1939 avea să aducă cu sine debutul celui de Al Doilea Război Mondial; Rusia a eșuat în edificarea unei alianțe politice cu Franța și Marea Britanie, aliații săi tradiționali, astfel că în 1939 a fost semnat pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov cu Germania nazistă. Pactul a fost încălcat de Hitler în dimineața zilei de 22 iunie 1941 prin Operațiunea Barbarossa- invazia nazistă a teritoriilor sovietice. Până la sfârșitul anului, armata nazistă a încercuit majoritatea teritoriilor vest-sovietice și Leningradul. Atacul asupra Leningradului a fost unul dintre cele mai lungi asedii din istorie – septembrie 1941 până în ianuarie 1944.

Germanii au suferit în cele din urmă o înfrângere dureroasă în înaintarea lor către Stalingrad, învinși de Mama Rusie – climă și geografie. Bătălia de la Stalingrad a fost una dintre cele mai brutale din istorie, începând în vara anului 1942. Victoria sovieticilor a adus cu sine și câștigarea Războiului – cu costuri colosale, aproximativ 1,5 milioane de vieți pierdute de ambele tabere. În pofida pierderilor de război, URSS era încă statuată ca superputere mondială.

Către 1945, „Uncle Joe” a încercat cultivarea unei relații productive cu SUA. Dar alianța din timpul Războiului nu a fost de durată, astfel că premierul britanic Winston Churchill a avertizat ființarea unei „cortine de fier”, întrucât Stalin transforma Europa Centrală și de Est în sateliți sovietici. Războiul și fondarea NATO-1949 aveau să fie începutul Războiului Rece. În același an, URSS a lansat prima rachetă nucleară, încheind monopolul SUA în domeniu și dând startul cursei nucleare.

Pe planul afacerilor interne, Războiul Rece punea o presiune mare asupra economiei, iar libertățile cetățenești alunecau pe o pantă restrictivă, urmând noi valuri de teroare, de data asta împotriva membrilor de partid, medicilor, evreilor. La 5 martie, 1953 conducătorul moare de hemoragie cerebrală, după numeroase atacuri și comă.

Stalinismul nu a supraviețuit după moartea părintelui său. Nikita Hrușciov, succesorul „omului de fier”, a demarat în 1956 o politică de de-stalinizare, condamnând crimele predecesorului său și liberalizând regimul. Obiectivele sale au constat în slăbirea controlului și a cenzurii, „deschiderea” regimului și creșterea nivelului de trai. Dar ca și Stalin, Hrușciov nu tolera disidența.

În 1954, la 13 martie, Hrușciov a dat lumii KGB- ul, una dintre agențiile vitale ale URSS și brand-ul de țară al rușilor. Între timp, pe planurile științific și tehnologic, Rusia înregistra noi succese: lansarea în spațiu a primului satelit artificial, Sputnik-1957; Iuri Gagarin a devenit primul om în spațiu-12 aprilie 1961; Valentina Tereșkova – prima femeie în spațiu, 1963.

Perioada în care a stat la cârma URSS a cunoscut însă și crize pe plan extern – represiunea violentă a revoluției ungare -1956, doborârea unui U2 american de spionaj în 1960, construcția zidului Berlinului-1961, criza rachetelor cubaneze – 1962, care a marcat începutul competiției nucleare. Ruperea sa de stalinism și tentativele de approach față de Statele Unite a determinat o răcire a relațiilor cu China.

Comportările sale lipsite de diplomație au înstrăinat Rusia de Occident, iar pe plan intern, au umilit elita politico-intelectuală. A fost înlăturat de la conducerea Partidului de către oponenți conduși tocmai de către protejatul său, Leonid Brejnev, în anul 1964.

Ucrainean de origine, inginer de formare în domeniul industriei oțelului, a devenit membru al Politburo-ului cu ajutorul protectorului său. Luptător convins în Războiul Rece, a susținut regimuri de stânga în Lumea a Treia – Vietnam, Orientul Mijlociu. În 1968, tancurile rusești intră în Praga, strivind un val de liberalizare al Primăverii de la Praga. Într-un faimos discurs justificativ, Brejnev justifică mutarea prin planul politic „Doctrina Brejnev”, dreptul Moscovei de a interveni în afacerile interne ale altor state socialiste.

O destindere relativă a relațiilor cu SUA a fost înregistrată în 1972, la semnarea cu președintele Richard Nixon a SALT- Tratatul Limitării Armelor Strategice; dar noua era, numită detente, a fost efemeră, căci relațiile între cele două superputeri s-au înrăutățit simțitor după începerea conflictului sovietic în Afganistan în 1979. Alegerea lui Reagan ca și președinte, cunoscut pentru tendințele sale anti-comuniste, a intensificat diferențele acestora.

Deși în declin economic, influența URSS pe plan extern a avut un boost, iar URSS era pentru prima oară o putere navală. Ultima perioadă a conducerii sale a cunoscut o intensificare a cultului personalității; vanitos din fire, Brejnev avea o slăbiciune pentru onoruri și medalii. Spre sfârșitul vieții, datorită problemelor de sănătate a devenit dependent de somnifere. Urmașul său, Iuri Andropov, a stăpânit URSS pentru un mandat scurt de 15 luni, la moartea sa. A fost primul secretar de partid provenit din serviciile secrete.

Reformele sale pe plan intern s-au axat pe combaterea alcoolismului și inducerea disciplinei muncitorești. În memoriile lui Gorbaciov, era descris ca un om inteligent și curajos, cu intenții nobile de a revoluționa mentalitatea omului sovietic. Bătrân, cu probleme de sănătate, învăluit într-o aură de mister caracteristică serviciilor secrete, moare în februarie, 1984, urmat fiind de Constantin Cernenko. La rândul său, suferind de afecțiuni pulmonare, a fost în cea mai mare parte a conducerii absent, practic, de la conducere. El a fost susținătorul lui Gorbaciov. Așa că, la moartea lui, ascensiunea lui Gorbaciov a fost un dat natural. Sovieticii așteptau un lider puternic și viguros, după o „carieră” atât de puțin notabilă ca a lui Cernenko.

Născut în 1931, intelectualul Mihail Sergheevici a fost un luptător asiduu împotriva flagelului alcoolismului în Rusia. Cu viziuni moderne, a încercat să aducă un suflu nou Uniunii și economiei sale stagnante. Numit de adepți un reformist luminat, iar de rivali responsabil pentru colapsul sovietic, Gorbaciov a fost, fără îndoială, adeptul liberalizării pieței și al reducerii influenței Partidului în societate.

Într-un efort de revitalizare a regimului, a organizat în 1990 alegeri electorale, pe care le-a câștigat. În primii săi ani de guvernare, s-a bucurat de sprijin civic considerabil răspândit, față de predecesorii săi.

1.2. Trăsăturile Fratelui cel Mare

„Un Imperiu întemeiat prin forță armată are nevoie de forță armată pentru a se menține”

(Montesquieu)

Uniunea Sovietică în concepție leninistă se dorea a fi un Imperiu al prieteniei popoarelor, clădit pe fundamentele egalității popoarelor și al autonomiei lingvistice a națiunilor. Așa cum am precizat în subcapitolul anterior, teoreticianul marxism-leninismului și artizanul construcției post-țariste anticipa problema națională a colosului sovietic și frământările ulterioare. Vom detalia în cele ce urmează caracteristicile esențiale ale Uniunii Sovietice, departe de proiectul utopic al părintelui său.

1.2.1. Factori de coeziune reprezentați de Armată, Justiție, Partid Unic

Societatea sovietică, o societate multi – etnică, cu deosebiri aprofundate brusc datorită distanțărilor demografice, în care forțele de integrare contează mai mult decât deosebiri, a mizat pe instrumente politico-militare de integrare. Rolul puterii centrale (Sovietul Suprem, analog RSFSR) este decisiv, astfel că implementarea politicilor la periferia Imperiului se realiza în oglindă cu cele de la Moscova sub supravegherea armatei. Partidele republicane erau elemente ale PCUS, fără drepturi proprii superioare, cu rolul de a susține teza federalismului. Armata rămânea, prin excelență, instrument de federalizare. Justiția (Constituțiile Sovietice, Directivele de Partid) acționau în același sens – al federalizării și al menținerii coeziunii.

1.2.2. Armonizarea integratoare a politicilor

Procesul euristic în republicile unionale urmăreau traiectoria stabilită de Liderul PCUS; Stalin a solicitat în mod expres ca liderii de partid să imite întocmai politicile domestice sovietice-colectivizare, industrializarea, controlul miliției.

1.2.3. Primatul binelui federației în defavoarea binelui republicilor-membre

Politicile implementate dăunau în mod flagrant autonomiei membrelor URSS, economiei acestora. Exemplu îl fac multiple situații, cum ar fi respectarea planului cincinal prin importurile de materii prime, politicile demografice de deportare pentru a omogeniza populația și a preveni secesionismul.

1.2.4. Eterogenitatea demografică și politici demografice distructive

Închisoarea națiunilor este un termen atribuit sovieticilor de către presa occidentală. Într-adevăr, Uniunea Sovietică reprezenta un gigant teritorial multi – etnic, adăpostind peste o sută de naționalități. Soluționarea problemei naționale avea nevoie, conform prognozelor lui Helene Carrere d`Encause, necesita calm și concesii făcute națiunilor încorporate. Politicile demografice s-au dovedit incoerente și destinate să provoace reacții negative din partea națiunilor, și nu efectele scontate – unitate, coeziune, armonie socială. Astfel, liderii de partid au procedat inițial în sensul dezvoltării unui egalitarism cultural, ceea ce a provocat reacția inversă de intensificare a particularităților socio-culturale ale entităților. Inițiativa lui Stalin de reabilitare a Rusiei prin plasarea slavilor în funcții de conducere a născut un curent de rusofobie în rândul minorităților. Politica de deportare a grupurilor etnice a avut ca și rezultat ne-acomodarea alogenilor în comunitățile în care au fost plasați și xenofobia băștinașilor. Nu în cele din urmă, toate aceste politici de unitarizare demografică a produs efectul contrar- acela de intensificare a trăsăturilor particulare, a diferențelor între etnii și a alimentat tensiuni subsidiare între acestea.

1.2.5. Despotismul – moștenire de la părinții țariști

Despotismul este un status-quo firesc unui actor politic de dimensiunile URSS. Mai mult, imperiile au fost, prin definiție, despotice (sau autocrate), tinzând, în modernitate, către regimuri totalitariste. Stăpânirea unui teritoriu atât de vast impune un regim rigid. Totuși, acest despotism sovietic a întrecut cruzimea celor mai multe Imperii până la momentul său, Stalin întrecându-se pe sine prin politicile sale crude și prin pedepsele aplicate disidenței, rivalilor.

1.2.6. Sentimentul de insecuritate

Întrucât un regim despotic presupune moștenirea/lupta pentru succesiune, și nu alegerea unui candidat al poporului, sentimentul de insecuritate al rușilor (și, mai ales, al liderilor ruși) rezidă din: conștiința clasei politice că dețin puterea împotriva voinței majorității populației; existența „încercuirii capitaliste” – teoria iminenței unui atac al coaliției statelor capitaliste , capabilă să nimicească regimul sovietic. În același spirit, menționăm valurile de teroare și epurare ale lui Stalin împotriva membrilor de partid și corpusului armatei (aici, un rol l-a avut și personalitatea paranoică a lui Stalin), teroarea împrăștiată de serviciile secrete (tot la ordinele liderilor) în rândul populației. Sentimentul de insecuritate este, conform Lungii telegrame a lui George Kennan (1946) „la baza viziunii nevrotice a Kremlinului asupra relațiilor internaționale”. Pe baza puternicului sentiment de insecuritate și a temei asociate, liderii au fost artizani ai comploturilor și și-au anihilat (fizic) rivalii.

1.2.7. Implicarea minimală a cetățenilor în afacerile interne ale statului

Principiu definitoriu al despotismului, a fost una dintre directivele lui Stalin în elaborarea politicilor de guvernare. Mai mult, orice inițiativă, schimbare, reformă nu putea veni decât de sus. Stalin spunea că „legile economice și sociale sunt oglindirea unui proces obiectiv care se derulează independent de voința oamenilor”.

1.2.8. Panta sinusoidală a liderilor și angajarea lor în lupta pentru putere

Prin aceasta, ne vom referi la „regula nescrisă” a alternării unui lider puternic, ferm, rigid cu unul fad, fără autoritate, credibilitate. Astfel, dacă Stalin a fost „omul de fier”, Hrușciov a fost adeptul politicii de de – stalinizare, promovând deschiderea regimului și slăbirea controlului și a cenzurii; acestuia i-a urmat Brejnev, artizanul re-impunerii Uniunii pe plan internațional și un susținător al politicilor staliniste de intervenție în republicile unionale. Mai departe, „jumătățile” de guvernare au fost mandatele lui Andropov și Cernenko, fade și fără urme durabile în politica externe din cauza problemelor de sănătate ale celor doi secretari de partid.

1.2.9. Implementarea directivelor Testamentului lui Petru cel Mare

În ciuda tendințelor discursive ale liderilor sovietici, privind distanțarea de trecutul țarist, de despotismul tradițional, de liniile politicii externe tradiționale, observăm o similitudine între directivele de politică externă trasate de Țarul Petru cel Mare în Testamentul său și obiectivele- liniile de politică externă sovietică. Vom cita în cele ce urmează sfaturile țarului, care se pare că au fost urmărite-respectate în perioada post-imperială: „a ține nația rossienească nepreacurmat într-o stare de război spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război”, „a vârî vrajbă în Polonia, a hrăni în ea tulburări și necontenite jaluzii”, „să se amestece la tot prilejul în toate provinciile și dezbaterile din Evropa”, „a se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice și către Sud pe marginea Mării Negre”.

1.2.10. Situația socio-economică sub nivelul de trai din Europa

Sovieticii au fost angrenați permanent în Război (fie el împotriva țariștilor, membrilor vechii gărzi, trădătorilor, dușmanului de clasă, culacilor, intelectualilor, capitaliștilor, imperialiștilor, Occidentului). Această permanentă stare de alertă, precum și intrarea în Război Rece și în cursa înarmării nucleare – au dirijat economia sovietică către industria de Apărare și modernizarea armatei, precum și în sensul industrializării masive (industria grea) și neglijarea industriei de consum. Persecuția țăranilor, ca încununare a politicii economice, a dus la sărăcirea cruntă a populației. Rusia a antrenat toate resursele către impunerea ei pe scena internațională, ca putere militară (hard), dar și ca producător de materii prime, arme etc. Ca și consecință directă, nivelul de trai al cetățenilor sovietici era precar, fiind generală penuria de alimente, haine; sistemul sanitar era neglijat, la fel și cel educațional. Toate aceste caracteristici vor reliefa parte din cauzele destrămării Uniunii Sovietice, prin implozie economică în ea însăși. Aleksandr Soljenițîn nota o afirmație memorabilă în anii `80: „Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu!”.

1.3. Politica externă a Uniunii. Între o pace ratată și un război nedeclarat

„Nu pot prognoza acțiunile Rusiei. Este o ghicitoare ascunsă

într-un mister în cadrul unei enigme. Dar poate există un indiciu:

cheia e Interesul Național Rus”

(Sir Winston Churchill, Discurs radiofonic, 1939)

În celebrul său „Iron Curtain Speech” rostit la 5 martie 1946, Winston Churchill avertiza asupra Cortinei de Fier coborâte asupra Europei, cea care separa sfera de influență sovietică –Europa Centrală și de Est – de Europa Occidentală. Această zonă, enunța premierul britanic, se afla, sub o formă sau alta, sub controlul Moscovei.

Războiul Rece, ca și consecință a încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, a reprezentat o perioadă de competiție Est – Vest între cele două blocuri militare ideologice, NATO – SUA și URSS – Rusia. Această etapă istorică a fost caracterizată de ostilități și concurență între cele două superputeri și de „războaie proxi” – între aliații celor două tabere, alături de evitarea confruntării directe și de jocul cu sumă nulă. Motivul esențial e reprezentat de faptul că în a doua jumătate a secolului XX, cele două blocuri își procuraseră arma nucleară, astfel că începerea unui nou război ar fi însemnat sfârșitul lumii.

Expresia „război rece” (RR) are în realitate o istorie ce datează din secolul XIV, când prințul Juan Manuel, regentul Castiliei și Leonului, a aplicat-o luptei dintre creștinii spanioli și mauri. Prințul se referea la faptul că, spre deosebire de războaiele „calde” sau declarate oficial, „războiul rece” începe fără o declarație de război și se încheie fără un tratat de pace.

Împărțirea lumii în sfere de influență a avut la bază același sentiment de insecuritate al sovieticilor și liderilor lor, înainte de ambiția cuceririi lumii (pentru că principalul obiectiv al politicilor externe, în general, este supraviețuirea, iar propagarea stă în subsidiar). Astfel, sferele de influență create sunt concretizarea construcției glacisului strategic.

În continuare, vom prezenta cursul evenimentelor pe parcursul Războiului Rece (RR). A debutat oficial în 1946. Lumea evolua după proiectele de la Moscova și Washington, state care au generat RR. Potențialul de putere în viziunea contemporană era dat de: poziția geopolitică, resursele naturale, populația și gradul ei de instruire, nivelul tehnic și științific, instituțiile politice, voința națională.

Conflictul a izbucnit prin multiple conflicte armate pe mai multe continente, în paralel cu primele măsuri legate de aplicarea doctrinei Truman – Indochina, 1946, blocada Berlinului, războiul din Coreea.

Anul 1949 a reprezentat și debutul crizei atomice, URSS detonând prima bombă atomică de producție proprie; astfel, se sfârșește monopolul Statelor Unite. SUA derulează primul experiment prin bomba cu hidrogen în 1952. Ambele superputeri erau capabile la momentul respectiv să declanșeze un conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.

Criza Berlinului a trasat (1961) limitele dintre cele două blocuri în Europa. Bătrânul continent reprezenta o miză a războiului, însă niciodată teatru de război între cele două. Alta era situația în Asia – Coreea; perioada se stabilizează prin decizia președintelui american Dwight Eisenhower de a încheia pace în Coreea – 1953 și în Vietnam – 1954.

Perioada de de-stalinizare, epoca lui Hrușciov a fost una complexă. Evenimentele s-au succedat cu rapiditate și fără o traiectorie liniară propriu-zisă, parțial datorită firii turbulente a secretarului și a politicilor sale incoerente în plan extern. Au existat momente de relaxare, generate de negocierile dintre superputeri din 1959, alternată cu sintagma „marginea prăpastiei” reprezentată de criza rachetelor cubaneze – 1962, când lumea s-a aflat la un pas de declanșarea MAD- mutual assured destruction. În această perioadă, Washington-ul și-a consolidat prezența în Orientul Mijlociu-doctrina Eisenhower (a primatului interesului SUA în Orient). Criza rachetelor a avut consecințe în planul dialogului URSS-SUA; conștiente de forța de distrugere de care dispuneau, au decis deschiderea unei linii telefonice directe Moscova-Washington.

Era 1969-1979 a reprezentat o destindere, fără a fi lipsită, de momente tensionate. A fost consolidată teoria coexistenței pașnice a celor două blocuri pe termen lung. Guvernarea Nixon-Kissinger a provocat o deschidere a opticii americane cu privire la sovietici. Perioada avea să se sfârșească prin invazia sovietică în Afganistan, considerată a fi gafa Uniunii ce avea să ducă la reluarea ostilităților reci.

Dacă abordarea democratică s-a dovedit fără succes, noul președinte Ronald Reagan avea să adopte o poziție extrem-ofensivă și anticomunistă și o retorică agresivă la adresa URSS – Imperiul Răului. Din primul an al mandatului său, bugetul apărării a crescut simțitor, depășindu-le pentru prima oară pe cele ale Tratatului de la Varșovia. Administrația americană a elaborat „Inițiativa de Apărare Strategică – Războiul Stelelor”, ceea ce i-a convins pe liderii sovietici că SUA nu erau doar pregătite și apte, ci și dispuse să declanșeze un atac atomic; argumentul primit de Reagan a fost doborârea de către sovietici a unui avion de pasageri sud – coreean KA 007, care apăruse dintr-o eroare ca avion de spionaj. Acesta a devenit alibiul perfect pentru invadarea insulei Granada din Caraibe, transformând această intervenție într-o paradă de forță și o demonstrație a supremației SUA. Această epocă de febrilitate a luat sfârșit odată cu mandatul lui Reagan și cu ascensiunea lui Gorbaciov.

Era Gorbaciov a fost caracterizată de o normalizare rapidă a relațiilor dintre cei doi oponenți; economia sovietică era sleită de puteri, ceea ce făcea Marele Urs dispus negocierilor. Cursa înarmării a subțiat și mai tare bugetul și a destabilizat societatea. În decembrie 1987, este trecută prima etapă a reducerii armamentelor nucleare strategice -START.

Criza economică a URSS a dus imperiul la un colaps economic, lipsind Occidentul de ceea ce avea mai de preț – un adversar. În contextul unor reforme-surogat neadecvate sistemului socialist și a încercării eșuate a lui Gorbaciov de revitalizare a colosului sovietic, Uniunea se va prăbuși în anul 1991, lăsându-l pe intelectualul Gorbaciov fără de regat.

1.4. Dezagregare – Demantelare – Dezmembrare

„Alegerea decisivă: între Imperiul care ne păgubește de viață

și între salvarea spirituală și fizică a poporului nostru”

(Aleksandr Isaievici Soljenițîn)

Vladimir Putin a emis celebrul comentariu privind prăbușirea URSS, descriind-o ca fiind „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Cel mai probabil, se referea la faptul că a schimbat lumea bipolară într-un mod ireversibil. Același om politic a lansat afirmația „aceia care nu regretă n-au inimă, dar cei care vor să se întoarcă în trecut n-au cap” – din nou, cu referire la colapsul sovietic și implozia comunismului.

În mod cert, acest colaps a fost o PARADIGMĂ, și nu un MOMENT. Procesul a avut însă momentul de cumpănă – 1991, și o față – Mihail Sergheevici Gorbaciov. Asemeni fenomenului Big Bang, Uniunea Sovietică s-a împărțit în entități de sine stătătoare. Factorii de coeziune – armata, justiția, Partidul Comunist – și-au pierdut din autoritate și din forță; măsurile lui Gorbaciov de „revitalizare” au privat elita și politicul de forța de a constrânge, au oferit o voce celor nemulțumiți; pentru prima oară, Imperiul putea fi criticat, sistemului i s-au pus vulnerabilitățile în lumina reflectoarelor; evenimentul Cernobîl a adus în prim plan deficiențele de comunicare ale aparatului guvernamental și incapacitatea acestuia de a rezolva o situație de criză. Nu în cele din urmă, naționalismul și națiunile și-au intrat în drepturi.

În urma măsurilor sale, Mihail Sergheevici a rămas secretarul de partid fără partid, președintele fără de țară. Viziunile lui – probabil utopice și atipice sistemului – nu s-au materializat concret în Rusia, în „orânduiala ce le servește numai lor”.

1.4.1. Așa a început totul…

… debutând sub ascendentul lui Mihail Sergheevici în aparatura de stat pe 11 martie 1985, fiind primul lider al PCUS născut după revoluția bolșevică. Gorbaciov era moștenitorul unui imperiu aflat sub semnul amenințării unui război nuclear și aflat în criză tehnologică; această criză era rezultatul a numeroși factori: acordarea priorității covârșitoare puterii militare, controlul politico-ideologic al informațiilor de către stat, principiile birocratice ale economiei planificate central, izolarea de restul lumii, incapacitatea de modernizare prin sincronizarea tuturor proceselor și deciziilor în stat. Pentru liderul proaspăt ales, situația delicată a uniunii, alături de exemplele trecute în revistă în cadrul vizitelor sale în străinătate, precum și însușirea unei misiuni mesianice de revitalizare și redresare a regimului și imperiului aveau să fie mobilele determinante ale liderului în deciziile sale. Cu toate că misiunea acestuia îi era clară, obiectivele asumate erau neclare și scoase din contextul intern și din realitatea mentalității elitei.

Problemele cu care se confrunta Uniunea Sovietică (US) erau numeroase – astfel, și cauzele destrămării induse din acestea. În primul rând, instrumentele de coeziune ale Imperiului „pierdeau teren” – armata, justiția, Partidul Comunist. Concret, eșecul din Afganistan a demolat mitul invincibilității „Marelui Urs”. Armata s-a dovedit a fi un loc privilegiat de dezvoltare a urii inter-rasiale și a violenței interetnice, la fel ca mediu ostil ne-rușilor. Aspectul constituțional sublinia că din suveranitate decurg baza relațiilor dintre URSS și republici – suveranitatea centrului în raport cu periferia și suveranitatea rușilor aparatcici în raport cu ne-rușii.

În al doilea rând, problema națională atât de scandată de sovietologul Helene Carrere d`Encause căpăta amploare, urmând a se materializa prin numeroase revolte locale în „stan-uri”, în regiunile islamizate, precum și în zona etniilor marginalizate și persecutate de sistem – tătari, germani, evrei, ceceni, daghestanezi, georgieni, uzbeci, kazaci, armeni etc. Gorbaciov se va dovedi a fi la fel de intransigent ca și predecesorii săi în raport cu opozanții.

Un al treilea element care nu trebuie neglijat și care a avut impact asupra evoluției US a fost politica SUA de a menține cursa înarmărilor (pentru a falimenta economia URSS), finanțarea și încurajarea rebeliunii și disidenței (democrat-liberale sau chiar comunist-moderate).

Conform aceluiași sovietolog, un al patrulea factor determinant acestui proces a fost Cernobîl `86, demonstrând că în URSS stăpânirea tehnologiei și a naturii sunt de domeniul emfazei, discurs care acoperă slăbiciune, înapoiere, subdezvoltare tehnică, distrugere a mediului înconjurător. Dezastrul nuclear de asemenea proporții a fost hotărâtoare nu atât în producerea dezmembrării uniunii, ci în alegerea momentului – mai degrabă catalizator. Cernobîl a fost și hotărâtor în perimarea credibilității și autorității liderului sovietic.

Colapsul economic este al cincilea, dar cel mai important factor în prăbușirea colosului estic; politica economică ultra-centralizată a devenit desuetă în contextul „glasnostului” gorbaciovian; pauperitatea generalizată și lipsa resurselor fundamentale unui trai decent în societate nu au fost un element de noutate, ci mai degrabă unul de continuitate țaristă, dar această deschidere spre Occident a oferit cetățenilor sovietici o alternativă și un termen de comparație. Politica externă, investiția în industria de apărare și în arme nucleare au slăbit resursa financiară a Uniunii.

Un al șaselea element cauzal al destrămării imperiului au fost reformele lui Gorbaciov – deși bune în esență și la nivel conceptual, aplicarea acestora au intensificat vulnerabilitățile Uniunii Sovietice și au provocat efecte perverse de amploare. În aceeași categorie, înscriem și politica internă de a neglija bunăstarea republicilor și a periferiei în beneficiul ansamblului și al centrului.

1.4.2. …Cu o scânteie…

La baza reformelor lui Gorbaciov se afla nevoia de a depăși impasul economic moștenit din epoca stagnării brejneviste. Primii săi ani au urmat un traiect tradițional – de întărire a pozițiilor politice și de rotire a personalului de înalt nivel administrativ. Reformele lui se numeau ускорение – accelerare, și mai târziu перестройка-reconstrucție. Primele direcții ale reformelor au fost combaterea alcoolismului și a absenteismului. S-au dovedit a încuraja economia subterană, cauzând un prejudiciu de 100 de miliarde de ruble.

Luna aprilie a anului 1986 avea să aducă prima provocare de dimensiuni nucleare a conducătorului; la orele 01:23, reactorul numărul 4 al centralei atomo-electrice Cernobîl (în apropiere de Pripiat, Ucraina, la 110 kilometri de Kiev și 16 kilometri de frontiera cu Belarus) a explodat; accidentul a constat într-o explozie catastrofală a vaporilor de apă, care a declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale și fluidizare nucleară. În momentul exploziei, capacitatea nucleară a reactorului a depășit de 120 de ori valorile maxime. Combustibilul radioactiv se dezintegrează, presiunea aburului produs în exces distruge conductele de presiune și aruncă în aer scutul protector al reactorului. Regiunile contaminate se află în nordul Ucrainei, sudul și estul Belarusului, zona de vest la granița cu Rusia. Suprafața acoperită este de aproximativ 146 mii km2. În urma exploziei, autoritățile sovietice nu au evacuat toți locuitorii din zona afectată. Distribuția iodului a început doar din 23 mai 1986, însă iodul și materialele radioactive fuseseră absorbite în primele zece zile de la diseminarea lor în atmosferă. Efectele accidentului se văd și astăzi, materializându-se prin forme variate de cancer – mamar, tiroidian, dar și malformații congenitale grave.

1.4.3. Când tăcerea nu e cel mai bun răspuns

Autoritățile sovietice au păstrat tăcerea asupra catastrofei nucleare pentru 48 de ore, încercând să acopere evenimentul. Tăcerea a fost urmată de ruperea ei, de rostirea adevărului complet și de disculparea liderului – Gorbaciov a declarat că el și aliații lui au fost dezinformați de complexul militaro-industrial și au fost trădați de conservatori, care au blocat informațiile cu privire la accident.

Evenimentul a produs iritarea Occidentului și a media internaționale. Responsabilitatea a fost atribuită în mod automat liderului Uniunii Sovietice. Acest eveniment i-a cauzat prima etapă a pierderii credibilității și autorității liderului. În ciuda acestora, Gorbaciov avea să afirme că acest eveniment tragic l-a impulsionat să accelereze șirul reformelor, căci Cernobîl a devenit subiectul ecologic preferat pe ordinea de zi a presei internaționale. A fost o chestiune de timp până când atenția a fost îndreptată către incompetența autorităților comuniste, iar liderul a fost rapid încadrat în tagma aparticicilor; reacția firească a liderului a fost гласность – glasnost – ca și demonstrație de forță a liderului și îndeplinire a promisiunilor de revitalizare a uniunii. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice ( CC al PCUS) din ianuarie, 1987 este considerată ca fiind maturarea reformelor lui Gorbaciov – acel moment în care s-a propus inițierea alegerilor electorale cu mai mulți candidați, numirea membrilor de partid în funcții guvernamentale și accelerarea reformei economice prin dezvoltarea sectorului cooperatist în economie, o oarecare moștenire leninistă ca inițiativă de combinare a economiei centralizate cu economia privată.

În 1987, imaginea Rusiei avea să sufere daune pe plan internațional, întrucât germanul Mathias Rust a reușit să aterizeze în inima Moscovei – Piața Roșie, fără a fi detectat de apărarea antiaeriană rusească. Evenimentul s-a soldat cu numeroase demiteri la vârf în sectorul armatei; Dmitri Iazov a fost numit ministru al apărării.

1.4.4. …Și nici răspunsul nu e mai bun decât tăcerea…

În iunie 1987, a fost votată o lege care acorda mai multă autonomie întreprinderilor. În noiembrie, Gorbaciov a publicat cartea Perestroika: nouă gândire pentru țara noastră și pentru lume. Relațiile dintre Gorbaciov și protejatul său, Boris Elțîn, deveneau din ce în ce mai încordate; Elțîn a fost înlocuit din funcția de prim-secretar de partid, după ce l-a criticat pe lider în plen.

Introducerea glasnost-ului avea loc în 1988, prin care se acorda o mai mare libertate cuvântului și cetățenilor sovietici. Controlul asupra presei a fost considerabil scăzut; au fost eliberați numeroși disidenți și prizonieri politici. Scopul central al liderului era să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC, care erau opozanți fervenți ai reformelor economice și politice. Efectul pervers al acestei inițiative a fost că Mihail Sergheevici s-a expus pe sine criticilor publice. Legea cooperativelor, una dintre cele mai extreme directive, a oferit posibilitatea posesiunii afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier, al comerțului extern. În iunie 1988, alte reforme radicale au fost lansate pentru a reduce controlul partidului asupra aparatului guvernamental. Astfel, Gorbaciov a propus o nouă formulă pentru executiv, pentru sistemul prezidențial, pentru elementul legislativ – noul Congres al Sovietelor.

Alegerile pentru Congres au fost ținute în republici în martie-aprilie 1989. Acest for i-a ridicat dintru început numeroase probleme lui Gorbaciov; sesiunile acestuia erau televizate, iar criticile aduse la adresa președintelui erau făcute în direct. Aceasta permitea expunerea nemulțumirilor și a dorinței pentru reforme și mai profunde.

În 1989, Boris Elțîn se întorcea în fruntea mișcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov. Principalul argument împotriva liderului era lentoarea reformelor.

Sfârșitul anilor `80 a relevat deficiențele și efectele reformelor economice ale lui Gorbaciov – deficit bugetar și inflație majoră, lipsuri ale alimentelor de bază, re-introducerea raționalizării alimentelor. Anul 1989 avea să fie și mai dificil.

1.4.5. …Iar națiunile își recapătă vocea…

Rusia imperială intra în declin, cu un boost din partea primului și singurului său Președinte, dar și datorită ignorării naționalităților și periferiei și minimalizării fiecărui eveniment. Mai mult, liderul sovietic avea experiență și educație occidentale, cu „ținută europeană”. Îi lipsea experiența țării sale – Stalin cunoștea Caucazul, Hrușciov cunoștea Ucraina, Brejnev avea experiențele Ucrainei, Moldovei, Kazahstanului, Andropov cunoștea Karelia. Gorbaciov de dorea a fi moștenitorul ideologic al lui Lenin și a „prieteniei popoarelor”, însă era moștenitorul unei istorii de represiune a națiunilor.

Evenimentul de la Alma-Ata, răzvrătirea kazahilor a fost trecut cu vederea. Kazacii au organizat o manifestare cu scandarea „Kazahstanul pentru kazahi și numai pentru ei!”. Revolta a fost mușamalizată de către conducere, dar a reprezentat detonatorul schimbărilor politice din republici. Ineditul evenimentului a rezidat din introducerea elementului autohton în conducere în republică.

Crizele au continuat cu „libanizarea Caucazului„ – prin multiplicarea problemelor interne; astfel, crizele Transcaucazului constau în conflictul din Nagornîi-Karabah (azeri și armeni), problemele ecologice, ostilitățile crescânde ale celor două națiuni. Efectele Cernobîlului erau devastatoare la Erevan, condițiile de trai erau sub medie, astfel că în 1988 au avut loc manifestații deopotrivă la Erevan și Stepanakert. Este generată o viață politică la Stepanakert; Gorbaciov încearcă impunerea exigențelor centrale, fără să reușească. Zona este plasată în 1989 sub supraveghere militară strictă. În toamnă, izbucnește un război civil. Autoritatea sovietică începe să fie pusă sub semnul întrebării. Armenii și azerii se răzvrătesc împotriva Imperiului, care le-a folosit tragedia pentru a-și menține coeziunea.

La Tbilisi, duminică, 9 aprilie 1989 a luat cursul unor evenimente ce au întipărit data ca „Duminica neagră”; revolta georgienilor împotriva autorității a fost înăbușită violent. Abhazia cerea secesiunea de RSFSR Georgia și integrarea individuală în URSS. Georgienii acuzau că rușii înșiși alimentau această inițiativă. Iar glasnost-ul a oferit posibilitatea exprimării fățișe a nemulțumirilor. Georgia a fost paralizată, în fapt, de trei mișcări : opunerea cetățenilor republicii Federației Sovietice; opunerea georgienilor din republica autonomă Abhazia etnicilor abhazi; opunerea abhazilor georgienilor. Revoltele georgienilor au fost contracarate cu gaze paralizante. Dilemele lor au rămas cu răspunsuri incomplete și inconcludente.

Asia Centrală a fost și ea măcinată de violențe interetnice, prin cristalizarea sentimentelor naționale. În august, 1989 au avut loc masacrele meșkerilor în Valea Fergana, și similar în Uzbekistan, Kirgîstan, Tadjikistan, Kazahstan. În centrul conflictului zăcea respingerea imigranților. La fel, manifestările din Belarus pe problema Cernobîl erau înăbușite violent. Iar Ucraina nu accepta să fie „coșul de gunoi nuclear” al Uniunii Sovietice.

Mihail Gorbaciov a introdus alegeri în cadrul Partidului Comunist, pentru a diminua stagnarea și pentru a obține susținători împotriva conservatorilor. La 13 ianuarie 1990, a schimbat atitudinea autoritară și a abrogat principiul partidului unic, permițând multipartitismul. Legislativul a anulat în luna martie articolul 6 din Constituție, care garanta „rolul conducător” al PCUS. Implicit, Gorbaciov și-a instituit dreptul de a conduce prin decrete executive, atunci când se impune.

În octombrie, Gorbaciov a aprobat planul Șatalin, prin care se impunea introducerea economiei de piață în 500 de zile. În continuare, s-a constatat o scădere a nivelului de trai și o reducere a materiilor prime și a bunurilor de consum de pe piață. Situația economică era agravată de devierea resurselor spre scopuri militare, epuizarea neplanificată a resurselor pentru un presupus progres economic, combinate cu decalaje în sectorul tehnologic, neputința de a hrăni populația fără a apela la importuri masive, degradarea mediului, politica monetară deficitar aplicată, amploarea economiei subterane – un declin real. Astfel, procesul de destrămare a URSS a luat amploare – republicile baltice și-au declarat imediat independența. La 25 decembrie 1991, Gorbaciov a demisionat. Toate republicile unionale și-au declarat independența, majoritatea exprimându-și opțiunea de a face parte dintr-o asociație liberă, ce avea să se materializeze prin CSI.

Manifestările statelor baltice au fost decisive. Fronturile populare ale acestora au decretat dezlipirea de Uniunea Sovietică și instituirea de autorități locale. Gorbaciov a inițiat embargo economic, blocadă ce nu a avut succes. Iar tancurile deveneau inutile și inoperabile în epoca glasnostului. La fel, contagiunea Republicii Moldova prin revoluție democratică a emis doleanțele moldovenilor, validând incoerența ideii de Uniune.

Încercările de manipulare discursivă ale lui Gorbaciov s-au soldat eșec; în preajma întâlnirii sale cu Bush, a promis temporar republicilor rezolvarea chestiunii naționale. Ulterior, se promulgă o lege anti-secesiune, care pune piedici secesioniștilor. Țări ca Lituania consideră că legea nu le privește, continuând demersurile. Chipul prăbușirii – Elțîn – și-a dat demisia din Partidul Comunist și a fost ales ca Președinte al RSFSR Rusia un an mai târziu. Elțîn s-a văzut pus într-o situație nouă și foarte neclară, în poziția de promotor al libertății, liberalizării, modernizării și eliberării de sub povara autoritarismului, în celebrul episod de pe tanc în Piața Moscovei.

Problemele economice ale URSS erau acute, problemele politice puternic împământenite în modus operandi sovietic, probleme naționale mult prea profunde, iar moștenirile vechiului Imperiu greu de înlăturat. În aceste condiții, reformele gorbacioviste, așa cum erau ele gândite, erau greu – către imposibil – de aplicat, cu atât mai mult cu cât rușilor le lipsea o experiență democrată.

În acest context, Mihail Gorbaciov a renunțat în august, 1991 la toate funcțiile sale oficiale de stat și de partid, din motive oficiale de sănătate; lovitura de stat de dreapta ce a urmat a eșuat în trei zile din cauza lui Boris Elțîn, din cauza proastei ei planificări, din cauza refuzului unităților armate de a executa ordinele liderilor loviturii.

Uniunea Sovietică a murit oficial în decembrie 1991:

8 decembrie: Rusia, Ucraina și Belarus se reunesc la Minsk și creează Comunitatea Statelor Slave și constată sfârșitul Uniunii Sovietice;

17 decembrie: Boris Elțîn și Mihail Gorbaciov anunță dizolvarea oficială a Uniunii Sovietice, 31 decembrie 1991, la 69 de ani după fondarea ei.

URSS este înlocuită de Comunitatea Statelor Independente, în care republicile fostei uniuni se alătură comunității slave.

Cu privire la prăbușirea Imperiului Sovietic, trasăm următoarele concluzii:

– dispariția URSS a provocat o mutație a tabloului geopolitic și a lipsit SUA și, în speță, NATO, de ce aveau mai de preț: un adversar, respectiv, une raison d`etre;

– această explozie a URSS s-a produs atât din motive interne, cât și din unele externe; astfel, la baza acestei catastrofe geopolitice au stat o proastă gestiune a bugetului de stat și orientarea acestuia către sectorul armat, o politică externă incoerentă, o pantă sinusoidală a liderilor și succesiunea nefirească la conducerea colosului sovietic, o slabă gestiune a conflictelor interne-proprii și minimalizarea acestora, o politică demografică deficitară;

– astfel, era gorbaciovistă a fost MARCATĂ de prăbușirea URSS, și nu era gorbaciovistă ar fi MARCAT și determinat prăbușirea URSS. Foarte important este faptul că URSS reprezenta un factor instabil și incompatibil cu contemporaneitatea pe scena internațională. Principiile sale și ideologia sa erau perimate, iar realizarea securității sale – adică impunerea influenței în vecinătatea apropiată și nu numai nu se putea face cu tancurile, aceasta fiind o concluzie a însuși liderului Mihail Gorbaciov.

La fel ca și Imperiul Țarist (element de continuitate cu momentul 1917), URSS își aștepta sfârșitul, prelungindu-și agonia, creșterea negativă, deficitul și pauperitatea pentru ambiții utopice și pentru o cursă și o luptă care nu erau, în fond, ale ei, ci ale liderilor săi.

1.5. „A murit URSS! Trăiască Federația Rusă!”. Impactul geopolitic al colapsului

Secesiunea unei formațiuni politice de o astfel de amploare nu putea decât să influențeze entități într-un număr direct proporțional cu imensitatea și relevanța URSS pe scena internațională.

Vom împărți consecințele în două categorii, interne (privind impactul asupra Rusiei, moștenitorul URSS, dar și asupra formațiunilor statale care și-au câștigat independența) și externe (mutațiile pricinuite în sectorul internațional). De asemenea, vom propune spre dezbatere rolul Federației Ruse proaspăt-născute.

În sfera internațională, implozia unui sistem politico-ideologic unional a provocat schimbări ale paradigmei bipolarității. Blocul comunist a „decedat” oficial la 31 decembrie 1991, privând blocul Tratatului Nord-Atlantic de menirea de a contracara această amenințare, de un rival – de al său raison d`etre. Sistemul internațional, după geopoliticieni ca Parag Khanna, a devenit din bipolar – unipolar (un sistem cu un hegemon, jandarmul universal SUA), iar apoi multipolar: o super-putere (SUA) și mai multe mari puteri, UE, China, Japonia, Rusia, Brazilia, India etc.

De asemenea, îndeplinirea aspirațiilor sateliților sovietici la independență a provocat o „explozie” de noi state cu noi inițiative, și cu influențe și afinități diverse. Astfel, destrămarea URSS a lăsat loc rezultantelor de a simpatiza cu Occidentul, NATO și UE, și de a atenta la ieșirea din zona de influență a Rusiei. În scurt timp, Rusia „s-a trezit” cu NATO impunându-se în zona vecinătății apropiate și bătând la porțile Rusiei; dacă Georgia s-a dovedit plină de resentimente față de vecinul său dominant, Moldova a fost tentată de discursul unionist, apropierea de Vest și de România; Ucraina s-a dovedit incertă, în funcție de guvernare și de apelul Rusiei la arma energetică; stan-urile se află în continuare sub presiune din punct de vedere energetic, fiind o alternativă la conducta rusească și încheind, în unele cazuri, contracte cu „Mama Rusie” care să nu o excludă pe cea din urmă de la masa negocierilor; statele baltice, în schimb, au menținut o puternică aversiune față de politica Moscovei, aderând la atitudinea ostilă a Poloniei (domolită după Katyn, 2010). În esență, Europa de Est este o zonă a conflictelor înghețate, a atitudinilor contradictorii și, de multe ori, ne-liniare, o zonă fragmentată.

Consecință directă a destrămării URSS a fost politica Moscovei de a menține tradiționala influență în zona Europei de Est, suferind numeroase critici din partea presei internaționale și a partenerilor săi. Tendințele neo-imperialiste de menținere a zonei tampon sunt o constantă a politicilor externe și de securitate ale Federației Ruse.

Ca și urmare a imploziei, a luat naștere Comunitatea Statelor Independente (CSI), formată din statele ex-sovietice, al cărei lider de facto este Moscova; cei 11 membri fondatori ai CSI sunt Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. CSI împreună cu China și SUA dețin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. Odată cu URSS, Războiul Rece și-a aflat sfârșitul, ca și conflict nedeclarat.

Pe plan intern, Moscova a fost privată de aproximativ jumătate din teritoriul său, de sursa de grâu și fier a Ucrainei, de petrolul din Caucaz, de bumbacul din Asia Centrală. De asemenea, a încetat monopolul PCUS în sfera est-europeană și, de asemenea, intervenția explicită a Moscovei în afacerile interne ale satelitelor. În plus, Rusia a pierdut o serie de avanposturi strategice deținute în virtutea imperialismului și uniunii.

Însă acest eveniment geopolitic, aceste catastrofă și mutație a prilejuit ridicarea următoarei întrebări: în contextul anilor `90, dar și în cel actual, care este destinul Rusiei?? Este succesoarea de drept a URSS? Stat cu influență regională sau mondială? Sunt ambițiile tradiționale justificate? Va fi vreodată stat național, al rușilor, al ortodoxiei? Își va asuma statutul de jandarm al Eurasiei?

Cert este că Rusia și-a asumat doctrina „legitimității postimperiale”, iar realitatea sigură, singura, este poporul rus, și, eventual, sufletul rus.

CAPITOLUL AL II-LEA

FEDERAȚIA RUSĂ – AMBIȚII ȘI FRAGILITATE

2.1. Rusia fizică

„Istoria unei țări stă în geografia sa”

(Napoleon Bonaparte)

2.1.1. Suprafața

Cea mai simplă descriere fizică a Rusiei este aceea de mare întindere continentală, cu litoral vast și cu un număr de insule adiacente. Federația Rusă este colosul teritorial al mapamondului – cel mai întins stat al Lumii, cu o întindere de 17.098.200 km2- și o populație de 142.975.000 locuitori (Studiu al Serviciului Federal de Statistică Rosstat – noiembrie, 2010).

Unul dintre cele mai mari paradoxuri din istoria Rusiei este că o țară de asemenea mărime nu ar trebui să sufere de claustrofobie. Cu toate acestea, așa cum observă Kissinger, expansionismul a reprezentat o temă permanentă în istoria rusească.

Federația Rusă este construită administrativ din 88 de entități federale: 21 de republici federale, 48 de oblasturi (regiuni), 7 krayuri (ținuturi), 9 okruguri autonome (raioane), un oblast autonom și două orașe federale, conform dispozițiilor articolului 65 al Constituției Republicii Federale Rusia (1993).

După geopoliticianul indian Parag Khanna, „Rusia poate fi considerată un spațiu unitar masiv, dar alcătuit din Rusia slavă (din Bazinul Volgăi), Rusia caucaziană (între Mările Neagră și Caspică), Rusia Uralică și Siberiană (poartă înspre Asia Centrală) și Rusia Pacifică (vecină cu Mongolia și China)”.

Aceste „fragmentări” fizice sunt proiecțiile separării lui Lohausen a teritoriului rus pe criteriile „pădure” și „stepă” – respectiv Europa și Asia, constituindu-se în premisele dualității spiritului și sufletului rusești, divizării sociale și dihotomiei perspectivei și raportării asupra contextului și circumstanțelor, respectiv la acestea.

Statul se întinde de-a lungul celei mai mari părți nordice a Eurasiei, așadar cea mai mare parte a teritoriului se suprapune unei zone cu climat continental, arctic și subarctic. Relieful țării este format din câmpii vaste și platouri muntoase, atât în partea europeană, cât și în cea asiatică – cea din urmă fiind cunoscută sub termenul generic de Siberia; Rusia este cea mai rece țară din lume (din multe puncte de vedere). Datorită condițiilor de temperatură grele, comunitățile de oameni s-au format departe de polul frigului rusesc, de-a lungul granițelor sudice și sud-estice și în Rusia Europeană.

2.1.2. Frontiere

Acest vast teritoriu, aflat la congruența a două continente – estul Europei și nordul Asiei-, leagănul unei culturi eterogene și a unei istorii zbuciumate și efervescente – ceea ce MacKinder a numit “axa geografică a istoriei”, este mărginit terestru de următorii vecini (în ordine trigonometrică, de la nord-vest la sud-vest): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania , Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord.

Litoralul foarte întins al Rusiei îi permite accesul la toate mările lumii și legături cu toate națiunile maritime și la toate strâmtorile. Astfel, prin nordul Pacificului – la Marea Japoniei, la Marea Ohoțk, la Marea Bering; la Oceanul Arctic, care include Marea Ciukci, Marea Siberiei Răsăritene, Marea Laptev, Marea Kara, Marea Barenț, Marea Albă; are litoral la Marea Baltică și la Marea Neagră – ce deschide strâmtorile Bosfor și Dardanele, portul Istanbul, Canalul Suez, Strâmtoarea Gibraltar – către oceanele Indian și Atlantic; prin strâmtorile din Danemarca și Suedia, are acces la Marea Nordului; port la Marea Caspică.

Din poziționarea geografică a Federației Ruse, relief și frontiere, rezultă următoarele:

– Federația Rusă beneficiază în prezent de existența unei zone-tampon (glacis) în sfera europeană, reprezentată de ex – satelitele sovietice, esențială în strategia acesteia de securitate, și asupra cărora exercită influențe;

– se confruntă cu pericolul efectului de menghină, atât dinspre zona europeană – NATO și UE-, precum și din direcția Chinei;

– are dezavantajul apelor reci nordice, greu navigabile;

– întinderea Federației prezintă atât avantaje – geopolitice-, cât și dezavantaje: administrarea teritoriului se face cu dificultate, populația este fragmentară, inegal distribuită.

Condițiile fizico-geografice ar putea fi interpretate ca și oglindindu-se în mod analog în temperamentul slav – slavul este perceput de străini (inostraneți) ca fiind un temperament rece, glacial, distant, neîncrezător, dificil, înșelător, introvertit, întunecat, pesimist, brutal, măreț, tăcut. Helene Carrère d`Encausse spune despre pământ că e un factor determinant al istoriei ruse: „Rușii sunt mult mai sensibili la spațiu decât la timp; ceea ce este imediat sau etern îi interesează mai puțin; în schimb, sunt cu picioarele puternic înfipte în sol. Un spațiu nemărginit – nemărginirea, un alt termen care se aplică Rusiei. Spațiul este, desigur, elementul central al identității ruse, înaintea limbii sau a culturii. Această apartenență comună a generat un sentiment de solidaritate”.

2.2. Demografia

„Rusia este o combinație între demografie și geografie”

Demografia este parte a dinamicii populațiilor, care își rezervă studiul populațiilor. Studiul demografic al rușilor (locuitori ai Rusiei) este relevant în cadrul analizei trăsăturilor Federației Ruse și în analiza procesului de formulare al politicilor țării datorită diversității etnice, culturale, lingvistice, confesionale, rasiale, naționale a populației. Rusia se confruntă cu dificultăți și a prezentat întotdeauna vulnerabilități din pricina acestui factor – geografia populației. Toate datele au fost preluate de pe pagina oficială a recensământului guvernamental din anul 2010, al doilea din era post-sovietică.

2.2.1. Efectivul și repartiția populației

Numărul

Federația Rusă numără, conform recensământului 14-25 octombrie 2010, 142.905.000 locuitori , fiind conform CIA World Factbook 2010 a șaptea țară din lume ca număr de locuitori. Dintre aceștia, 285,2 mii se află temporar pe teritoriul rus, având domiciliul în exterior. Cifra nu este mare, dată fiind suprafața Federației Ruse și comparativ cu populația altor state; astfel, Rusia se situează în inferioritatea Braziliei, Indiei, Pakistanului, Indoneziei. Numărul este cu 1,6% sau 2,2 milioane mai puțin față de ultimul recensământ realizat în 2002. La nivel provincial, 63 de regiuni au avut o scădere de populație, în timp ce alte 20 au suportat o ușoară creștere, printre care și Altaiul, Caucazul de Nord, Moscova și Sankt Petersburg. În capitală, populația a crescut cu 10,9%, moscoviții ajungând la cifra de 11,5 milioane.

Densitate

Densitatea este de 8,4 locuitori/km2, Rusia se situează ca densitate pe poziția 179 în lume. Reține atenția faptul că datorită climei vitrege și a dezvoltării inegale a zonelor administrative rusești, distribuția populației este și ea inegală.

Mediu de locuire

61% din populație este concentrată în trei zone: Bazinul Central, Bazinul Volgăi și Bazinul Siberian. Cea mai mare digresiune s-a produs în Extremul Orient, Estul Rusiei, unde populația a imigrat în țările vecine, China, Mongolia. 73,7% din ruși locuiesc în orașe, procent cu 0,4% mai mare decât în 2002. Populația rurală numără 37,5 milioane de oameni, puțin mai mult de un sfert din total.

2.2.2. Structura

Variabile demografice

După gen și vârstă, din total, numărul bărbaților reprezintă 46,3% din populație (în scădere de la 46,6% în 2002) și 53,7% femei. Pe categorii de vârstă, distribuția este următoarea: 0-14 ani: 14,8%, 15-64 ani: 71,5%,65, ani și peste: 13,7%. Vârsta medie a cetățenilor ruși este de 38,4 ani, iar pe genuri, 35,2 ani pentru bărbați și 41,6 ani pentru femei.

În ceea ce privește sporul natural, natalitatea este de 11,1 nașteri/1000 locuitori, mortalitatea este de 16,06 decese/1000 locuitori. Mortalitatea la naștere este întotal de 10,56 morți/1000 născuți vii, dintre care 12,08 bărbați/1000 născuți vii și femei 8,94 morți/1000 născuți vii.

Speranța de viață la naștere este în total de 66,03 ani, iar pe genuri 59,33 ani pentru bărbați, respectiv 73,14 ani pentru femei.

Fertilitatea este de 1,54 născuți/femeie.

Principalele cauze ale mortalității în Rusia, alături de cele naturale, sunt sistemul sanitar deficitar, alcoolismul binecunoscut al Rusiei, nivelul de trai modest.

Variabile socio-culturale

Diversitate etnică. Rusia are 160 de grupări entice distincte. Majoritari sunt rușii, cu un procentaj de 79,83% (aproximativ 115,889,107 ruși), urmați de tătari (3,83%), ucraineni (2,03%), bașkiri (1,15%), ciuvași (1,13%), ceceni (0,94%), armeni (0,78%). Cele mai multe grupuri (mici) locuiesc în comunități compacte, distincte ca grupări lingvistice.

Religie. Cea mai răspândită confesiune în Federația Rusă este ritul Creștin Bizantin Ortodox, reprezentat de Biserica Ortodoxă Rusă. Distribuția pe confesiuni este următoarea: 73% din populație este ortodoxă, 6% este musulmană. 1% sunt credincioși ale altor rituri (romano-catolici, baptiști, penticostali, luterani, crișani, șamani, sincretici), ne-religioși, agnostici. 80% din etnicii ruși se consideră ortodocși, 2-4% sunt integrați în aparatul cleric. Cei mai mulți musulmani sunt localizați în regiunile Volga-Urali și Caucazul de Nord, deși există comunități numeroase și în Moscova, Sankt Petersburg și Siberia. etnici musulmani care s-au convertit la ortodoxism.

Grupuri lingvistice. Structura linvistică a populației Federației Ruse este mult mai compartimentată, după cum urmează:

Populații indo-europene: 79,83% ruși, 2,03% ucraineni, 0,78% armeni, 0,56% bieloruși, 0,41% germani, 0,35% osetini, 0,13% rromi, 0,12% moldoveni, 0,08% tadjici, 0,07% greci, 0,05% greci, 0,05% polonezi, 0,036% iranieni, 0,03% lituanieni, 0,02% bulgari, 0,02% letoni, 0,01% tați.

Populații turanice(turcice): 3,83% tătari, 1,15% bașkiri, 1,13% ciuvași, 0,45% cazaci, 0,43% azeri, 0,31% iakuți, 0,29% cumici, 0,17% tuvani, 0,13% caraciai, 0,08% uzbeci, 0,07% balkiri, 0,06% turci, 0,06% nogai, 0,05% cacaci, 0,05% altaici, 0,02% turkmeni, 0,02% kârgâzi, 0,01% șori, 0,01% găgăuzi, 0,01% dolgani, 0,01% tătari din Crimeea, 0,01% tofalari.

Populații caucaziene: 0,94% ceceni, 0,56% avari, 0,36% cabardieni, 0,35% dargini, 0,28% inguși, 0,28% lezgini, 0,14% georgieni, 0,11% laci, 0,09% tabasarani, 0,09% adigei, 0,04% circasiani, 0,03% abazași, 0,02% ruteni, 0,02% aguli, 0,01% abhazi, 0,01% țacuri.

Populații uralice: 0,58% morvini, 0,44% udmurți, 0,42% mari, 0,20% komi, 0,09% komi-permiaci, 0,06% karelieni, 0,02% finlandezi, 0,02% canti, 0,02% estonieni, 0,01% manși, 0,01% vepși, 0,01% sapi, 0,01% izorieni, 0,03 % samoiedici, cuprinzân neneți, selcupi, nganași, eneți, 0,01% iucaghiri.

Populații mongole: 0,31% buriați, 0,12% calmici.

Populație vietnameză: 0,20%

Populație semitice: 0,16% evrei, 0,01% asirieni.

Populație coreeană: 0,10%.

Populații manciu-tungs: 0,02% evenki, 0,01% eveni, 0,01% nanai, 0,01% ulci, 0,01% udegi, 0,01% oroci, 0,01% negidali.

Populații ciucotco-kamceatkiane: 0,01% ciukci, 0,01% coriaci, 0,01% itelmeni, 0,01% ciuvai.

Populație Nivki: 0,01%.

Populații eschimo-aleute: 0,01% eschimoși, 0,01% aleuți.

Nivel de studii. Alfabetismul total este de 99,4%, diferențiat fiind 99,7% pentru bărbați și 99,2% pentru femei. Durata medie de școlarizare este de 14 ani, 13 ani fiind indicativul masculine și 14 ani indicativul feminin. Rusia are aproximativ 3 milioane de studenți încadrați în 519 de instituții de învățământ superior. Cu toate acestea, Rusia are un personal calificat insuficient.

Variabile socio-economice

Activitate, gradul de ocupare. Populația activă reprezintă 72,1% din total. Rata șomajului din populația activă este de 7,5%. Persoanele în vârstă reprezintă 13% din populație; Rusia are 5,4 milioane de șomeri,circa 7%, dintre care 1,6 milioane sunt înregistrați la oficiile pentru ocuparea forței de muncă. Rusia este caracterizată de raportul de 1 muncitor la doi pensionari.

2.2.3. Dinamica

Rata migrației este de 1,1/1000 oameni, iar rata netă a migrației este de 0,29/1000 oameni. Numărul cetățenilor străini care lucrează în Rusia este de aproximativ 10 milioane, ceea ce reprezintă o cifră considerabilă. Cel mai mare flux de imigranți provine din Republica Moldova, urmat de Caucaz și de țările asiatice ale Extremului Orient. Cel mai mare flux de emigranți se îndreaptă către Ucraina, alături de țările UE, Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Franța.

Cifrele și statisticile demografice relevă următoarele vulnerabilități și tendințe:

populația rusă se află într-o pantă descendentă, prognozele dictând că numărul cetățenilor Federației Ruse va ajunge la 116 milioane de locuitori în 2050; aceeași sursă indică o scădere a populației active la 60,4% din totalul rușilor, adică la o îmbătrânire a populației. Astfel, ponderea cetățenilor pensionari a crește, ceea ce va determina o revoluționare a protecției sociale și, așadar, va necesita o reformă a sistemului de pensii în Rusia, prin creșterea vârstei de pensionare;

fluxul imigraționist nu va fi suficient de intens, încât să echilibreze cifra mortalității;

este necesară elaborarea unei politici explicite privind imigranții în Federația Rusă;

va crește speranța de viață, la aproximativ 6 ani pentru bărbați, respectiv 70,64 ani pentru femei, deși în prezent se află sub nivelul dorit;

continuarea introducerii politicilor de reducere a alcoolismului, prin fiscalitate și prin sancționarea incisivă a alcoolismului în vederea reducerii mortalității;

adaptarea la o forță de muncă redusă, prin disponibilizări, introducerea protecției muncii și disponibilizări;

reformarea sistemului sanitar, în principal prin finanțarea acestui sistem subfinanțat;

populația prezintă o segregare foarte accentuată, atât national, etnic, lingvistic și confesional;

în Rusia se va accentua scăderea populației ruse, în favoarea unei creșteri a populațiilor de alte naționalități, cum ar fi caucazienii; în același timp, creșterea aportului de populație de rit Islamic va accentua pericolul propagării fenomenului terrorist în Rusia, fiind, la ora actuală, principal amenințare asimetrică; de asemenea, comunitățile de musulmani vor deveni din ce în ce mai coezive, întrucât Islamul este un univers atât spiritual, cât și social;

de asemenea, aceeași cauză va favoriza extinderea extremismului în Federația Rusă, similar manifestațiilor din 15-17 decembrie;

reducerea discursului antiimigraționist, datorită faptului că forța de muncă provenită din imigrație este indispensabilă Federației Ruse;

creșterea urii inter-etnice, originare din perioada Uniunii Sovietice, puternic înrădăcinate în mentalul colectiv, mai ales a ostilității împotriva rușilor.

2.3. Экономики России

„Cele două: Rusia așa cum este și

Rusia așa cum se vrea să fie arătată Europei”

(Marchizul de Custine)

În primul trimestru al anului 2011, Rusia era a doua țară din G8 în ordinea creșterii PIB-ului (4,1%, după Germania cu 4,8% și la mare distanță de China, unde indicele PIB-ului este de 9,7%!). Prognozele sunt îmbucurătoare. Deși situația nu a fost mereu surâzătoare, dată fiind recesiunea din ultimele patru trimestre.

Creșterea prețurilor la materiile prime, alături de revigorarea generală prin refacerea cererii externe au creat premisele revenirii producției industrial, de stimulare a celorlalte sectoare ale țării. Astfel, exporturile au crescut cu 50% în prima jumătate a anului 2010, iar producția industrial cu 10%. De asemenea, PIB-ul indică o relativă refacere a mediului de afaceri. Industria producătoare de automobile și-a dublat producția. Pentru a nu rămâne în urmă, Rusia a investit în sectoarele nanotehnologiei, biotehnologiei, farmaceutic.

Principalii indicatori economici ai Federației Ruse sunt prezentați în tabelul de mai jos:

Tabel 1. Indicatori economici

Sursa: Coface, Marie Dumitrescu, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine (CRPCIS)

Potrivit glObserver.com, politicile economice de dorit vizează următoarele sectoare: abordarea de reforme structurale și politici macroeconomice pentru a stimula creștere pe termen mediu; reducerea deficitului bugetar și consolidarea acestei tendințe; crearea unui cadru fiscal adecvat; reorientarea politicii fiscale pentru a reduce inflația; susținerea retailerilor din domeniul alimentar, pentru prevenirea unor altor creșteri ale prețurilor la produsele alimentare; atragerea investitorilor în sectoarele ne-critice, pentru stimularea bugetului și echilibrarea balanței de investiții-resurse; nu în cele din urmă, stabilizarea sistemului bancar.

Reține atenția faptul că veniturile din produsele materii prime hidrocarbonate și petroliere reprezintă 25% din PIB-ul Rusiei, ajuns la 1,1 mii de miliarde de ruble în primele patru luni ale anului 2011. Această stare de fapt creează Rusiei o reală sursă de vulnerabilitate sub aspectul posibilității diversificării surselor de petrol și gaz de către cumpărătorii europeni.

Concluziile prezentului subcapitol constă în perspective pozitive privind evoluția economică a Federației Ruse, în condițiile în care se așteaptă continuarea pantei ascendente a acesteia. Statul rus va depune eforturi pentru a reveni la indicatorii economici ante-2008.

2.4. Sângele Kremlinului pulsează prin conductele sale

„Fiindcă și gazul este o armă”

Economia Rusiei se bazează în mare parte pe livrările de materii prime – 26% din PIB este realizat prin comerț cu petrol și hidrocarburi. Importanța resurselor energetice și a menținerii exportului acestora se manifestă atât pentru Europa, ca și client, dar și pentru Rusia, ca furnizor. Explicația o oferă căderea bruscă a Rusiei în contextul marii recesiuni prin căderea prețului barilului.

Structura economiei Rusiei nu a fost modificată. Însă Federația, și, principal, Gazpromul, este cel mai mare furnizor, cel mai important furnizor de materii prime a Europei. În 2008, livrările au acoperit spații extinse – Orientul Extrem, SUA. Prețul barilului de petrol a atins cota de 90$, cel mai ridicat din ultimele 26 de luni. Mai mult, în urma declanșării tensiunilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, prețul barilului a atins nivelul nesperat de 105$. Iar succesul pe acest plan aduce beție de succes, și astfel, pentru a combate o dependență generalizată, statul rus a găsit soluția ideală – „o companie ca Gazprom, date fiind rolul și funcțiile acesteia, trebuie să fie condusă de un singur proprietar: Statul” – Dmitri Medvedev. Amestecul fără o invitație prealabilă în domeniul extragerilor petroliere, combinat cu retorica politică neagreată atrage sancțiuni, așa cum demonstrează cazul Yukos, 2003, când Mihail Hodorkovski, cel mai bogat om de afaceri rus, a fost încarcerat sub acuzația de delapidare masivă, iar gigantul său petrolier, Yukos, destrămat și redistribuit concernelor cunoscute ca fiind prietene.

Rusia este un colos energetic. Și, deși acest fapt se transfromă în damnarea ei, a reprezentat și piatra de temelie a reabilitării sale, asigurându-i afirmarea puterii în relațiile internaționale și explozia economiei înregistrată până la criza financiară. Actul fundamental și baza deciziilor în stat privind politica energetică a Federației Ruse nu pare, însă, a fi Strategia Energetică – 2030, ci, mai degrabă, lucrarea de doctorat a premierului pe profil, în cadrul căreia a prognozat subtil linia politicii externe.

La nivel mondial, rezervele mari de petrol sunt următoarele: Arabia Saudită, 264 miliarde de barili; Canada, 175 miliarde; Iran, 137 miliarde; Irak, 115 miliarde; Kuweit, 104 miliarde; Emiratele Arabe Unite, 98 miliarde; Venezuela, 98 miliarde; Rusia, 74 miliarde. Așadar, Rusia se află pe locul 1 în Europa, și pe locul 8 în lume. Dar, date fiind structura conductelor de resurse către Europa, proximitatea spațială a Federației și absența unui furnizor alternativ, Federația Rusă este principalul vânzător în Europa, fapt ce constituie un avantaj geopolitic. Energia a devenit instrument de forță, întrucât statele europene se află în dependență față de Rusia, căci 25%-30% din necesarul lor energetic este asigurat de Gazprom. Individual, Rusia asigură 39% din import pentru Germania, 24% pentru Franța, 69% pentru Austria, 43% pentru Polonia, 98% pentru Finlanda, 31% pentru Italia, 82% – Grecia, 64% – Ungaria, 77% – Cehia, 99% – Slovacia, 52% – Slovenia, 22% – România, 99% – Bulgaria și (!!!) 100% pentru statele baltice.

Consecința elementară a acestor procente este posibilitatea Rusiei de a negocia de pe o poziție de putere cu Europa. Elementul catalizator este incoerența politicilor europene; Rusia a reușit prin agresivitate și prin demonstrații de forță – reducerea sau sistarea de livrări de resurse către Belarus, Ucraina, Moldova – fracturarea marilor politici europene, astfel că Uniunea nu are resurse necesare pentru a fi o contrapondere politică a Rusiei sau pentru a negocia, măcar, contractele de livrări de gaze și petrol dintr-o poziție de egalitate. Aceastea îi oferă Rusiei posibilitatea de a negocia în format bilateral – formula preferată a rușilor, și cea care îi permite o atitudine ne-formală, ne-oficială, incisivă, dar și implicarea majoră a statului în negocieri și în alegerea interlocutorului. În fond, Statul s-a implicat tradițional în toate sectoarele strategice – resurse, infrastructură (critică), apărare, tehnologie și cercetare etcetera. Căci trend-ul rus a fost de a controla aceste sectoare în beneficiul pur al statului, „dacă Statul e puternic, atunci Individul e puternic”.

Figura 1. Rețeaua mondială de conducte

Sursa: http://www.theodora.com/wfb/ , The World Factbook

Principiile călăuzitoare ale managementului sectorului resurselor sunt prevăzute în Strategia Energetică a Federației Ruse până în 2030, document redactat și aprobat în 2010. Conform acestuia, obiectivul primordial al politicii energetice este „maximizarea consumului efectiv de resurse energetice naturale și a potențialului de energie în scopul susținerii creșterii economice, creșterii nivelului de trai și promovării consolidării pozițiilor în politica internațională economică a Federației Ruse”. Strategia statuează clar că obiectivul fundamental al politicii energetice și al promovării produselor vizează câștigul Rusiei, nu avantajul reciproc în relația furnizor-beneficiar, care să pună bazele unei cooperări solide și de durată. Chestiunea poate fi extinsă în sectorul discursului de putere ce rezidă din poziția de forță din punct de vedere energetic (Rusia furnizează 12% procente in petrol la nivel mondial). Astfel, acest avantaj a imprimat rușilor un discurs arogant (tipic, de altfel) și a oferit posibilitatea apelului la șantaj energetic față de foștii sateliți.

Consecința acestei atitudini a fost o îndepărtare a clienților și o frenezie a căutării unor surse alternative (alte surse, proiectarea de rute de transport a GPL, dezvoltarea combustibililor bio, hidrogenului, energiei electrice) și pierderea votului de încredere din partea zonei Euro. Astfel, Rusia este un furnizor de context și „cu forța”, căci Europa ar renunța oricând la serviciile rușilor dacă s-ar ivi oportunitatea.

Deși alternative sunt (vezi clasamentul la nivel mondial de sus), niciuna nu este viabilă sau la fel de profitabilă ca varianta rusă; cu toate acestea, securitatea energetică a Bătrânului Continent are de suferit de pe urma atitudinii Rusiei și a speculei practicate. Prețurile sunt distribuite inegal în Europa ca urmare a bilateralismului practicat, iar aceasta seamănă, mai devreme sau mai târziu, discordie între membrele UE.

Documentul de bază în domeniul cooperării energetice, Carta Energetică (1994), a fost ratificată de 51 de state după Războiul Rece, dar nu și de Rusia. Prevederile acesteia ce menționează fair-play-ul relațiilor energetice-economice nu obligă la nivel Rusia; somată să semneze, Federația a ocolit permanent ratificarea, pentru a-și asigura monopolul. Strategia rușilor de a promova o nouă Cartă Energetică (eficientă pentru rezolvarea diferendelor de genul celui ruso-ucrainean) ar fi real în avantajul rușilor și ar exclude din „forul de opinie” Ucraina, Belarus, Polonia, statele ce se află pe traiectul energetic spre Europa. Iar acesta ar fi o damnare declarată pentru Europa, chiar dacă, în sine, documentul prevede cooperare directă între Bruxelles și Moscova (dar în termenii propuși de Moscova, în mod categoric).

Concluziile prezentului capitol au răsunat prelung în toată Europa și chiar dincolo de granițele ei. Putem spune că:

– Rusia este liderul energetic european din punct de vedere al potențialului de putere;

– unicitatea furnizorului a permis crearea de monopol și promovarea unei politici a șantajului;

– acest deficit rezidă și din incapacitatea Europei de a promova politici coerente și unitare și se manifestă prin bilateralism;

– deși avantajos pe termen scurt pentru Federația Rusă, politica ei agresivă o recomandă ca partener agresiv căruia i s-a retras votul de încredere european și o pune în postura de inferioritate;

– așa cum Europa este dependentă de livrările rusești, și Rusia este dependentă de piața europeană, iar o eventuală sistare a comerțului energetic european ar pune Rusia în dificultate;

– economia rusă este mare parte bazată pe veniturile din resurse energetice naturale, astfel că un nou val de recesiune ar crea, la rândul lui, neplăceri și greutăți Federației Ruse, în contextul scăderii bruște a prețului barilului;

– prognozele evoluției comerțului de resurse arată tendințe de creștere a potențialului și a producției pe termen scurt-mediu, însă acestea în cazul în care Economia Mondială nu va suferi fluctuații majore;

– Rusia va continua discursul agresiv-arogant, însă mascat de o umbră democratică cu abordări fals-echitabile.

2.5. Armata – Scheletul ambițiilor rusești

„Aici, omul are două coșciuge: leagănul și mormântul.

Iar mamele au de plâns mai mult nașterea, decât moartea pruncilor lor”

(Marchizul de Custine, 1839)

Forța brațelor Mamei Rusia – aici a stat argumentul forte al stăpânirii lor interne; Războiul de cinci zile din Georgia a demonstrat că forța armată convențională este încă un argument și un mijloc de supunere a nesupușilor. Cu un efectiv feminin egal cu populația României, armata rusă pare un colos asemeni patronului ei, Rusia, împietrit în trecut. Tensiunile caucaziene au arătat înapoierea tehnologică a forțelor armate ruse. Mult trâmbițata modernizare propovăduită de experți și de oficiali nu a avut încă un ecou concret în realitate – eventual achiziția Mistral. Pregătirea și training-ul soldaților lasă loc perfecționării, revoluționarea efectivelor pornind întâi de la concept, soldați cu contract și încorporați. Efectivele au scăzut, arealul militar nefiind atractiv pentru tineri datorită proastei reputații a comandanților militari – corupție, abuzuri, omoruri, umilințe, furturi și cazuri de raport nesoluționat.

Direct proporționale cu ambițiile Rusiei, proiectele de modernizare ale forțelor armate sunt îndrăznețe și implică un aport masiv de costuri. Declarațiile și pregătirile anunță o potențială pregătire a Rusiei pentru război, mai mult decât pentru pace.

Motivația stă în faptul că o poziție reală și avantajoasă pe harta puterilor mondiale solicită și o forță armată pe măsură, pregătită să asigure stabilitate și să intervină în situații de criză, cel puțin în vecinătatea apropiată.

Rămâne de văzut dacă revoluționarea armatei ruse se va produce și în plan concret, cel puțin înjumătățit față de avalanșa discursivă a oficialilor Federației.

2.5.1. Structura forțelor armate terestre

Efectivele armate sunt trupe moștenite în urma colapsului Armatei Sovietice din 1992. Începând cu 1992, autoritățile au retras mii de trupe din statele ex-sovietice din afara frontierelor, altele fiind menținute și implicate în teatrul din Cecenia, operațiuni de peacekeeping și alte operațiuni din state succesoare sovietice (străinătatea apropiată).

Armata se află sub comanda Ministerului Apărării al Federației Ruse (ministru Anatoli Serdiukov), a Statului Major (șef de stat major al forțelor terestre Aleksandr Postnikov); comandantul suprem al forțelor armate este Președintele Federației Ruse.

Sectoarele de activitate sunt armamentul automatizat, tancuri, artileria-rachete, apărarea aeriană, trupele speciale (detașament de recunoaștere, transmisiuni, război radioelectronic, ingineria, radiații-biologic, protecție chimico-biologică, suport tehnic, automatică-automobile, protecția). Forțele terestre sunt administrate regional, prin Districtele Militare Moscova, Leningrad (Sankt Petersburg), Caucazul de Nord, Volga-Ural, Siberia, Extremul Orient.

Principalele responsabilități ale forțelor terestre sunt apărarea frontierelor de stat, lupta pe teren, securizarea teritoriilor ocupate și înfrângerea trupelor adverse (??) și apărarea intereselor naționale ale Rusiei în cadrul obligațiilor prevăzute de tratatele internaționale, atât în manieră nucleară, cât și non-nucleară, dar fără utilizarea de arme de distrugere în masă. Forțele terestre sunt estimate la aproximativ 400000 de persoane. Echipamentul de care dispune este numeros, însă calitatea acestora este desuetă. Forțele armate totale sunt: 35 milioane bărbați, 20 milioane femei, iar cifra de cheltuieli din 2006 este de 40,3 miliarde dolari, aproximativ 4,3% din PIB.

2.5.2. Proiecte de modernizare a Armatei

Rusia, considerată în prezent a cincea mare putere militară a lumii, este dependentă de vechile dispozitive din perioada Războiului Rece. Sporirea fondurilor alocate armatei a început în 1999, concomitent cu saltul prețului petrolului. Serviciul obligatoriu a fost redus la 12 luni (2008-2009).

În 2008, premierul a anunțat o sporire considerabilă a veniturilor militarilor. Același an a inaugurat seria de reforme Serdyukov, având scopul de a converti toate diviziile în brigăzi și de a reduce excedentul de ofițeri și de unități. Reforma a fost prevăzută pentru a crea 40 de astfel de brigăzi până în 2016, inclusiv 39 de brigăzi la toate armele, 21 de brigăzi pentru artilerie și CMR, 7 brigăzi pentru forțele aeriene, 12 pentru transmisiuni și 2 pentru divizia electroniști. De asemenea, reforma vizează reducerea birocrației prin transformarea lanțului de comandă District Militar – Câmp de Luptă – Divizie – Regiment într-un lanț trifazic Comandă Strategică – Comandă Operațională – Brigadă.

În același sens, Președintele Federației Ruse a declarat în luna februarie a anului 2011 că se va proceda în sensul reînarmării armatei până în anul 2020. Programul de reînarmare este axat pe descurajare strategică și high-tech; astfel, a fost anunțată sporirea cheltuielilor de apărare până la 60 de miliarde de dolari în anul 2011, ceea ce înseamnă aproximativ 19% din PIB-ul țării. Aceste reforme promit mărirea gradului de utilizare a tehnologiei moderne de luptă până la 70%-80%, de la 10% în prezent.

Astfel, prioritare vor fi comunicarea bazată pe IT, sistemele de recunoaștere, fregatele moderne, noi submarine cu propulsie nucleară; lista de achiziții include 1000 de elicoptere noi, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război, 8 submarine nucleare dotate cu rachete balistice, 35 de corvete navale, 15 fregate, 4 transportoare Mistral, drone.

Conform declarației ministrului apărării Anatoli Serdyukov din octombrie, 2010, se dorește înlocuirea armamentului vechi, celebrului Kalașnikov, cu unele de ultimă generație; ministrul a vehiculat o sumă de 529-541 miliarde euro ca investiție în armament. În procesul modernizării este implicată și re-profesionalizarea cadrelor și schimbarea criteriilor de încadrare; astfel, principiul încorporării va fi unul mixt, și anume de tip încorporare și încadrare cu contract, dar și acceptarea de candidați ne-ruși.

Ca răspuns la strădaniile de reformare ale Rusiei, oficialii NATO s-au arătat neîncrezători în angajamentele acestora, replicând că „Exercițiile au demonstrat că Rusia are capacități limitate în operațiunile comune cu forțele aeriene, continuă să se bazeze pe echipamente învechite, duce lipsă de mijloace strategice de transport și are nevoie de mai mulți militari”.

2.5.3. Armata – monument sau mausoleu al virtuților?

Implicată în numeroase scandale privind corupția, abuzurile, prostituția, blamată public de ONG-ul Mamele Soldaților din Armata Rusă, armata rusă are reputația de climat vitreg tinerilor, neatractiv și prost remunerat. Ceea ce înseamnă că un contract militar atrage în mod automat persoane cu situație materială dezavantajoasă, nicidecum oameni motivați de patriotism și atașament de țară.

Atmosfera din armata rusă este prezentată de Ana Politkovskaia, opozantă a regimului Putin și reporter de investigații a situației conflictuale din Cecenia în cartea ei, Rusia lui Putin. Descrierile ei relevă o atmosferă sumbră vecină cu cea din gulaguri, circumstanțe în care superiorii își umilesc și torturează subalternii sub motivul instrucției de front, abuzuri sexuale ale minorelor aflați sub influența alcoolului.

Abuzurile și violențele împotriva tinerilor recruți au devenit, conform scrisorilor trimise familiilor lor, obiceiuri firești și acceptate în cazărmi.

Cel mai recent scandal ce a vizat disciplina și tratamentul aplicat soldaților a fost declanșat în perioada mai-iunie 2011, referindu-se la o rețea de prostituție cu soldați din Sankt Petersburg. Denunțarea acestuia a avut loc prin scrisori trimise de ONG-ul Mamele Soldaților; liderul organizației, Ella Poliakova a fost audiată de Procuratura Militară în cadrul anchetei în derulare.

2.6. Elementul nuclear

„Mi-aduc aminte că președintele Kennedy a spus odată că Statele Unite au capacitatea nucleară pentru a șterge Uniunea Sovietică de două ori de pe fața pământului, în timp ce Uniunea Sovietică are arme atomice pentru a distruge Statele Unite doar o singură dată. Când mi-au cerut jurnaliștii să comentez, le-am spus în glumă: Da, știu ce susține Kennedy, și are dreptate, dar nu mă plâng. Suntem mulțumiți să terminăm SUA într-o singură rundă. Odată ajunge. La ce bun să-i anihilăm de două ori? Noi nu suntem un popor însetat de sânge”

(Nikita Hrușciov)

Rusia este a doua putere nucleară mondială, după Statele Unite, cea mai mare parte a arsenalului datând din epoca sovietică. În urma destrămării Uniunii Sovietice, unele focoase au rămas pe teriroriile Belarusului, Ucrainei, Kazahstanului. În urma Protocolului de la Lisabona și a Tratatului Trilateral între Rusia, SUA și Belarus, acestea au fost transferate pe teritoriul Rusiei; astfel, Federația Rusă este singurul moștenitor al arsenalului nuclear sovietic. Autoritățile au declarat un total de 39,967 de tone de arme chimice, dintre care 48 au fost distruse. În plus, Rusia produce și dezvoltă arme nucleare, în principal SS-27 Topol-M.

La mijlocul anului 2007, se estima că Rusia ar avea 3,281 focoase strategice active în arsenalul său. Arsenalul său cuprinde forțe terestre – 489 de rachete care transportă până la 1788 focoase (SS 18-Satan) și sisteme mobile de livrare SS-27 Topol M; flota strategică navală – 12 submarine ce transportă până la 609 focoase (sisteme de livrare SS-N-30 Bulava); aviație strategică – 79 de bombardiere ce transportă până la 884 rachete de croazieră. Eficiența armamentului nuclear a crescut, însă, în mod dramatic din anii `90.

Conform noii Doctrine Militare a Federației Ruse (2010), oficialii promovează politica neadmiterii cursei înarmărilor, descurajarea și prevenirea conflictelor militare; în ciuda faptului că „armamentul nuclear are rol de factor de prevenire a izbucnirii unor conflicte militare nucleare și a unor conflicte militare cu utilizarea armelor ofensive convenționale”, Rusia se angajează ca „în cazul izbucnirii unui conflict armat cu utilizarea armelor ofensive convenționale care amenință însăși existența statului, deținerea armamentului nuclear poate genera transformarea acestui conflict militar într-un conflict militar convențional”. Cu alte cuvinte, Rusia își rezervă dreptul de a apela la armamentul nuclear în cazul unei amenințări la adresa securității naționale, implicit unei amenințări la adresa interesului național.

Guvernul rus intenționează să aloce 5,42 miliarde de dolari unui program federal dedicat următoarei generații de tehnologie a energiei nucleare. Iar 42,7 miliarde de dolari este suma ce va fi alocată din bugetul federal dezvoltării industriei și energiei nucleare până în anul 2015. De asemenea, Putin a declarat că vor fi achiziționate 8 submarine nucleare dotate cu rachete balistice în viitorul apropiat.

Elementul de noutate pozitiv al anului 2010 îl reprezintă semnarea Pactului de Reducere a Armamentului Strategic între SUA și Rusia (START) din data de 8 aprilie; ratificarea a survenit la 5 februarie, 2011, la Washington, limitând astfel focoasele la numărul de 1,550.

Reducerea armamentului strategic al celor două puteri nucleare se sincronizează cu achiziția de material nuclear de către alte state, astfel că acel club nuclear este, de facto, al multor state medii, care achiziționează armament sub pretext industrial.

2.7. Liderii ruși

„Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”

(Marchizul de Custine)

Poporul rus a fost fermecat, ca și regulă, de personalitățile politice cu charismă ce au condus cu o mână de fier poporul. Liderii ruși au avut ascensiune la putere cu ajutorul unui grup fidel, de a cărui susținere s-au bucurat, înlăturându-și delicat sau agresiv adversarii politici după învestire. De la șarmantul intelectual Mihail Gorbaciov, la impunătorul Boris Elțîn, despotul modern Vladimir Putin și până la teocratul Dmitri Medvedev, președinții s-au plasat în centrul scenei politice, în virtutea atribuțiilor.

Președintele este ales prin vot universal pentru un mandat de patru ani. Condițiile pentru ca un candidat să fie eligibil sunt cetățenia rusă, vârsta minimă de 35 de ani și dobândirea domiciliului în Federația Rusă pentru minim zece ani. La învestire, Președintele rostește următorul jurământ: „În timpul îndeplinirii datoriilor de Președinte al Federației Ruse, jur să respect și să apăr drepturile și libertățile tuturor cetățenilor, să respect și să protejez Constituția Federației Ruse, să apăr suveranitatea și independența, securitatea și integritatea statului și să slujesc cu credință poporul”.

Istoria Rusiei, de la Țaratul Kievean la Federația prezentă, arată predilecția pentru o formă de guvernământ autocrată, până la absolutism. Motiv pentru care în literatura de specialitate s-a dezvoltat conceptual de autocrat ca și lider rus tipic, iar autocrația (samoderzhavie) ca fenomen specific. În anul 989, cneazul Vladimir primește botezul de rit bizantin, stabilind așadar fundamentul de temelie al existenței lor- autocrația și ortodoxia. În mod teoretic, autocrația s-a dezvoltat sub Imperiul Rus, conceptual fiind asociat celui de A Treia Romă. Ivan cel Groaznic (1546-1584) a fost cel care a asociat autocrația cu justificarea conferită de dreptul divin.

Autocratul rus, țarul, în „model original”, are imaginea unui lider impunător, ferm, cu tendințe despotice, xenofob, naționalist, deschis conversației și dezbaterilor, însă reticent și intolerant revoltelor, adept al soluțiilor extreme (căci este cunoscut că preferința pentru autocrație s-a oglindit în respectarea flexibilă a drepturilor cetățenești), înconjurat în suita sa de oameni de încredere, însă mereu vigilent în posibilitatea unei trădări (vigilență dusă până la paranoia, exemplu fiind Stalin).

Autocrația, înrudită cu despotismul, este considerată și reflexie a caracterului asiatic împletit cu cel european – înglobate în identitatea rusească. Această formă de guvernământ este proprie monarhiilor barbare.

Este discutabilă suprapunerea perfectă a noilor țari cu vechii țari, date fiind contextul internațional și problematicile actuale de securitate, însă această moștenire despotică – jumătate asiatică, jumătate bizantină- nu poate fi ignorată. Căci stă în seminția rușilor să fie conduși. Țarul, ca emblemă și instituție, atrage deopotrivă iubire și frică, respect și dispreț. Paradoxul statusului autocratului derivă din tragedia națională ce survine la moartea sa – fenomen perpetuu în istoria unei dictaturi.

Alături de această moștenire, este demn de luat în calcul faptul că personalitatea, pregătirea, studiile și profilul psiho-politic sunt factori determinanți ai comportamentului actorului individual pe scena internă și internațională, dar și al actorului statal. Anumite trăsături ale liderului pot întoarce cursul istoriei și au făcut-o, în momente excepționale. Așadar, analiza trăsăturilor distincte ale celor trei șefi de stat ai Federației Ruse este esențială prezentului studiu, conturând premisele examinării evenimentelor de factură politico-istorică. De menționat că tendința a fost ca fiecare președinte să își aleagă personal succesorul și să îl promoveze în candidatură și chiar și mai târziu.

2.7.1. Boris Nicolaevici Elțîn (1991-1999)

Va fi ținut minte, în mod eventual, sub două forme, total opuse: cea a luptătorului viguros împotriva comunismului și împotriva puciștilor din 1991, rusul „călare” pe tanc, rostind promisiuni de redresare a Marii Rusii și asumându-și misiunea de revigorare și salvare a națiunii; și cea a bătrânului bolnav, alcoolic, cu trei infarcturi la activ, absent din scena politică în momentele cheie, omul care a lăsat țara pradă oligarhilor lacomi și care a făcut un popor întreg de râs.

Aflat inițial sub aripa protectoare a lui Gorbaciov, s-a întors împotriva promotorului său, criticând amestecul Raissei Gorbaciov în afacerile de stat și lentoarea reformelor lui Mihail Sergheevici. A fost destituit din funcțiile sale din partid (membru Politburo, secretar); succesul său rezidă în principal din puterea de a se reinventa ca și politician în opoziție față de Gorbaciov. Glasnost i-a oferit posibilitatea de a candida și de a câștiga alegerile pentru președinția RSFSR. În 1991, a fost unul dintre artizanii destrămării Uniunii Sovietice, iar anul puci-ului eșuat din 1991 l-a transformat în idolul rușilor și imaginea speranței. Ascensiunea sa a avut loc într-un context plin de optimism și animat de scandarea democrației.

Printre primele sale măsuri, Boris Elțîn a încercat să introducă o economie de piață într-un areal care nu cunoscuse vreodată democrația; capitalismul și economia liberă și necontrolată de stat erau concepte pe care, în primul rând, rușii nu le înțelegeau și care, în al doilea rând, nu aveau aplicabilitate. Abordarea, cunoscută sub numele de terapia de șoc a fost susținută și de Egor Gaidar, și consta în liberalizarea prețurilor și stabilizarea pieței prin neintervenția statului – o formă de autoreglare. Această măsură avusese succes în Polonia, iar adepții ei credeau că va fi aplicabilă și în Rusia. La 2 ianuarie, 1992, Elțîn și-a arogat atribuții de premier și a proclamat liberalizarea comerțului extern, a monedei și a prețurilot, concomitent cu implementarea unei politici dure anti-inflație de stabilizare austeră macro-economică. De asemenea, a crescut taxele considerabil, a redus subsidiile acordate industriei.

Astfel, în 1992, prețurile au suferit creștere, iar sectoare ale industriei se prăbușeau – epoca marii depresii a Rusiei post-sovietice. Reformele au afectat nivelul de trai, creditele au fost tăiate sau înghețate datorită hiper-inflației. Rușii au fost aruncați în sărăcie. În tot acest timp, prețurile sectoarelor industriale falimentare au scăzut brusc, seria de reforme a continuat cu susținerea privatizării, astfel că un număr redus de oameni care dețineau lichidități și-au însușit la prețuri modice „parcele” din proprietățile de stat, sau cele private (câte mai existau…) – oligarhii de mai târziu!

Astfel, s-a detonat conflictul între președinte și legislativ și opoziție. Țarul Boris I a îngropat curând era comunistă (opoziția conservatoare) și legislativul ei, provocând o criză constituțională – finalizată cu promulgarea unei Constituții în 1993, în vigoare și astăzi. Noua Constituție i-a adus, în schimb, o Dumă împărțită între Roșii nostalgici și Negri – nationaliști, dar și posibilități de exploatare a atribuțiilor prezidențiale extinse.

Cu toate atribuțiile sale extinse, președintele pierdea încredere și susținători, iar PIB-ul se înjumătățise față de anul 1989; în acest context, Elțîn a lansat în 1994 ofensiva (mult blamată) împotriva republicii separatiste musulmane Cecenia, pentru a redobândi controlul asupra zonei. Primul război din Cecenia (1994-1996) s-a finalizat cu un nou val de proteste la adresa lui Boris Nicolaevici și cu retragerea trupelor la încheierea unei păci – compromisul acordării unei autonomii sporite, și nu a independenței. Cecenia a dărâmat mitul președintelui rus democrat!, atrăgând oprobriul – atât intern, cât și extern.

În 1996, au urmat alegeri electorale, împânzite de zvonuri cu privire la deteriorarea severă a stării de sănătate a lui Elțîn și cu agravarea problemei cu alcoolul. Elțîn se recupera după două atacuri de cord, al treilea urmând în decursul campaniei. A câștigat Campania cu ajutorul sprijinului financiar al oligarhilor, cărora le oferise în schimb posturi-cheie în administrație și față de care era pus acum în dependență. La sfârșitul anului 1996 a suferit o intervenție de bypass cvintuplă.

În 1998 avea să debuteze o altă criză financiară a Rusiei datorită deficitului bugetar cauzat de datoria externă acumulată de țară. Rubla a intrat în colaps. Au urmat o serie de conflicte cu Executivul și o altă tentativă de suspendare, în urma cărora Elțîn a dizolvat Guvernul și l-a numit pe Vladimir Putin premier – 9 august 1999. Războiul din Cecenia fusese redeschis pe fondul unor atacuri teroriste atribuite insurgenților; Clinton se opunea deschis lui Elțîn pentru a renunța la conflictul cecen. La fel, Rusia s-a opus vehement și explicit intervenției NATO în Kosovo, căci i se știrbea Rusiei o zonă de influență tradițională – Serbia.

La 31 decembrie 1999, ora 12:00, Elțîn își anunța demisia din funcția de președinte al Federației Ruse și îl nominaliza pe urmașul și protejatul său: Vladimir Vladimirovici Putin, cadru al serviciilor, licențiat în Drept, având conexiuni în mediile de afaceri și zona sankt-peterburgheză. Discursul său includea păreri de rău și justificări adresate poporului pe care l-a dezamăgit: „Implor iertare pentru toate visele voastre care nu s-au împlinit. Și de asemenea, implor iertare pentru faptul că nu am reușit să ofer justificare și ecou speranțelor voastre”. Se încheia o eră, odată cu discursul lent al președintelui – cei nouă ani de exercițiu, marcați de două ture de alegeri electorale, șapte prim-miniștri, două războaie cecene și nenumărate spitalizări ale primului om în Rusia.

2.7.2. Vladimir Vladimirovici Putin(1999-2008)

Urmașul și alesul lui Elțîn, Vladimir Putin, s-a dovedit a fi exact opusul bătrânului țar, acesta fiind și scopul campaniei sale electorale, organizate de Boris Brezovsky – și el, țarul televiziunii și om de afaceri de succes. Astfel, într-o campanie electorală de trei luni, Putin, până atunci necunoscut opiniei publice, a apărut pe ecrane ca un tânăr viguros, drept, puternic, naționalist, cu suficiente vitalitate și determinare pentru a reînvia Rusia. A fost exact ceea ce așteptatu rușii! În vreme de grele încercări, recesiune economică, faliment bancar, un tânăr autocrat ce își asuma greaua misiune de a revigora în mod „dirijat” economia și sistemul guvernamenta,l era ceea ce așteptau cu toții, nostalgici după tradiționala manieră de a asigura binele cetățenilor.

Fost spion al KGB, absolvent al Universității de Stat Lomonosov în cadrul Facultății de Drept, detașat fiind la Dresda, apropiat și protejat al politicianului Anatoli Sobceak, tânărul Putin a fost bine orientat, bucurându-se de ascensiunea neașteptată în cabinetul bunului Elțîn, și până la conducerea Serviciului Federal de Securitate – FSB, 1998-1999. Urmare la acestea a fost un an de exercițiu al funcției de premier, timp în care Putin a câștigat definitiv încrederea lui Elțîn contracarând strădaniile procurorului general, Iuri Skuratov, de a desluși ilegalitățile Familiei.

Conform Constituției, demisia Președintelui era urmată de un interimat de trei luni a Premierului și de alegeri anticipate. Proaspăt numitul prim-ministru avea să fie alegerea firescă a rușilor, dar și a lui Elțîn, căruia i se demonstrase însutit loialitatea. Însuși discursul lui de rămas-bun al lui Boris Nikolaevici făcea referire la încrederea lui că „poporul rus va da dovadă de înțelepciunea excepțională de a face cea mai bună alegere”.

În calitate de președinte, a reluat ostilitățile în Cecenia (1999, debutează cel de al doilea război civil), inițiativă menită să arate mușchii președintelui. Chiar neinspirată, decizia aduce în prim plan primatul unei dimensiuni foarte dragi rușilor – puterea militară. Mandatul său debutează cu un eveniment nefericit – explozia submarinului Kursk de la 12 august, 2000. Submarinul cu propulsie nucleară se scufundă în Marea Barents, luând cu el 118 vieți ale membrilor echipajului. Faptul că primele declarații oficiale ale Președintelui survin după patru zile de la accident dăunează imaginii acestuia, construită cu eforturi de către magnatul televiziunii, Boris Berezovski.

Cu acele ocazii, Berezovski nu a ezitat să îl critice pe țar (cu adevărat autocrat), astfel că oligarhul este exclus din cercurile puterii, televiziunea lui este naționalizată, iar acesta se autoexilează. Își construiește, treptat, singur, imaginea de atotputernic și de omnipotent. Critică corupția din țară și se angajează să „stârpească acest flagel endemic” – de aceea, nimeni nu obiectează când Putin începe să elimine treptat influența oligarhilor. Ceea ce părea a fi un organism unitar și influent se nimicește sub ochii necruțători ai țarului ghebist.

Imaginea lui Putin a avut un boost senzațional căci este și a fost asociat cu creșterea nivelului de trai datorată creșterii prețului la materii prime. Putin sesizează importanța armei energetice, astfel că Gazprom-ul devine stat în stat și concrete spadă și scut în elaborarea politicilor de stat.

În 2001, debutează negocierile între Rusia și SUA pe tema cooperării, preponderent în domeniul nuclear, inițiative ce se vor dovedi mai târziu un dialog al surzilor. Cu ocazia 9/11, Putin nu întârzie să transmită sincere condoleanțe și asigurări de sprijin SUA. În 2002, o nouă serie de discuții deschid animozități, în cadrul unei întâlniri la Moscova – SUA acuză Rusia că ar fi alimentat Iranul cu arme nucleare.

În timpul mandatului lui Putin, se remarcă intensificarea atentatelor teroriste, începând cu cel din 2000 – Piața Pușinskaia, 2001- explozia la stația Bieloruskaia, 2002- atentatul de la Nord-Ost.

Strategiile esențiale ale președintelui pentru promovarea propriei persoane și a cercului său a urmat un traiect simplu, ascendent, de tip verticala puterii, inspirată din liniile lui Petru I și Iuri Andropov. Astfel, verticala puterii reprezintă instituirea unui sistem autoritarian/autoritar, prin care Președintele are puteri extinse; în continuare, Putin a eliminat oligarhii – practic deținătorii puterii financiare care erau fideli banilor și lor înșiși, folosindu-se de forța exemplului (Yukos, 2004). Mai departe, președintele a plasat oameni de încredere (peterburghezii și siloviki), asigurându-se de contractarea opoziției. Discursurile care i-au adus faima și adeziunea oamenilor au mizat pe naționalism fervent, reînvierea aspirațiilor de imperialism și neo-imperialism.

De asemenea, elementul de noutate adus de Putin în Rusia a fost acela de a-și fundamenta imaginea de om puternic – pe Putin l-a văzut întreg mapamondul condamnând categoric terorismul, insultând personalități politice (vezi Saakașvili, și celebra amenințare…), luptându-se cu leii, conducând mașini de mare putere și de curse, pilotând avioane, pășind neînfricat pe teatrele de luptă, dar și afișând o latură sensibilă – cântând Blueberry Hill la evenimente caritabile, mare iubitor de animale, familist. Dincolo de acestea, Putin a reușit să convingă Rusia că experiența și talentul de care dispune sunt vitale bunului mers al țării. Această campanie personală dusă continuu și la extrem, agresivă uneori, a asigurat majoritatea de voturi în turul de scrutin din 2004, aducându-i cel de al doilea mandat prezidențial.

Septembrie, 2004, aduce tragedia de la Beslan – luare de ostatici, o operațiune de salvare dezorganizată , islamism daghestanez – acestea soldate cu moartea a peste 333 de persoane; nici astăzi, declarațiile nu au dezvăluit adevărata cifră a victimelor. Putin se angajează să îi pedepsească brutal pe vinovați și reafirmă gradul de vină al separatiștilor islamiști. Urmare a fost decizia Kremlinului de a desființa alegerile regionale, optându-se pentru numirea lor la Casa Albă.

Noiembrie 2004 aduce ratificarea Convenției de la Kyoto privind schimbările climatice. În anul 2005, Putin este primul lider de la Moscova ce vizitează Israelul.

Anii 2004, 2005, dar și 2007 reprezintă și exacerbarea agresivității politicii energetice, amenințând Ucraina și Belarus cu sistarea gazelor. Pe linie de imagine, acestea dau o plus-valoare autorității Moscovei, trăgându-se un semnal de alarmă de către statele-cheie ale Europei și promovându-se o politică de apropiere și de măgulire a rușilor, dar, în același timp, Moscova pierde încrederea statelor europene.

Pe linia Apărării, se decide investiția majoră în armată și este ratificată de către Parlament o solicitare a Kremlinului de a urmări și elimina teroriștii în străinătate.

2007 este anul de cumpănă, în care Putin critică vehement politica Washingtonului pe plan extern, condamnând expansionismul american, unipolaritatea. Cere pe plan intern revenirea la valorile tradiționale și declară un nou război rece, deranjat fiind de tendințele de expansiune a NATO și a UE, mai exact, cochetarea cu zona balcanică și cu vecinătatea ei apropiată. Mai mult, proiectul scutului antirachetă în Europa este perceput ca amenințare directă la adresa Moscovei, ceea ce irită guvernarea.

La sfârșitul anului 2007, Vladimir Putin emite un decret prezidențial prin care sporește atribuțiile premierului, pe plan intern, cât și pe plan extern, fiind primele indicii ale planurilor fostului lider FSB privind cei patru ani de mandat (un interimat, poate?).

În mod tradițional, Vladimir Putin își nominalizează succesorul în anul 2007 – consilierul și mai apoi premierul său Dmitri Medvedev; este numit omul anului 2007 de către Forbes. În martie, 2008, se derulează alegerile la Moscova, urmând ca în mai locul să-i fie luat de urmașul lui de drept.

Deși ferm, uneori brutal cu opoziția, Putin era exact ceea ce aveau nevoie rușii – un om determinat, puternic, un non-Elțîn, o mână de fier și fermă care să readucă rușilor și Rusiei locul binemeritat pe scena geopolitică. Putin a redat rușilor speranța și ego-ul unei puteri imperiale, fiind întruchiparea unui despot moderat, numit de unii țar modern. Vladimir Vladimirovici Putin a urmat îndeaproape dictonul țarului Nicolae I: „Ortodoxism, autocrație, naționalism!”.

2.7.3. Dmitri Anatolievici Medvedev (2008 – în prezent)

Ceea ce a fost caricaturizat la început ca fiind pruncul alăptat de țarul Putin, marioneta acestuia, numeros reprezentat de pamflete ce au făcut înconjurul lumii – țarul de plastilină, cum a fost numit de mulți, a suferit o mutație vizibilă cu ochiul liber de la învestire și până în anul de grație – 2011. Putin avertiza la începutul mandatului protejatului său: „Nu vă faceți iluzii! Medvedev nu este cu nimic mai puțin determinat decât mine când vine vorba de afacerile de stat!”. Așa a fost să fie, pentru că, în spatele discursului de linie tehnocrată, a minei zâmbitoare și amabile, a rămas politica tradițională a Kremlinului.

Din funcția de premier, acum cu atribuții sporite, Putin conducea în celebrul tandem cu Medvedev. Să nu uităm că în mandatul său a explodat războiul de cinci zile – practic, o încălcare a suveranității Georgiei.

Originar din Sankt Petersburg, absolvent al Dreptului, ca și înaintașul lui, Dmitri Anatolievici Medvedev a fost sesizat devreme de Vladimir Putin și inclus în echipa de tineri tehnocrați politici ai lui Anatoli Sobceak, în cabinetul primarului peterburghez. Conform cutumei, odată cu ascensiunea unui exponent al speței asistăm și la o ascensiune a întregului aparat. La invitația lui Igor Secin către Putin la Kremlin, acesta a luat cu sine asistența personală; ulterior, Medvedev a primit funcție de conducere în Board-ul Gazprom, mai apoi membru al Cabinetului Premierului Vladimir Putin, membru al Administrației Prezidențiale Putin și premier! O evoluție similară, am spune, cu cea a lui Putin, dacă e să luăm în calcul „stagiatul” ca Prim-ministru al amândurora.

În mai, 2008, Medvedev este înscăunat Președinte al Marii Rusii, menționând că „nu se va lipsi de serviciile prietenului său, Putin”. Așa cum am menționat, nici primăvara mandatului său nu a fost lipsită de evenimente. Astfel, 8-12 august 2008 a reprezentat conflictul armat ruso-georgian; reacția Rusiei a fost blamată de G7 și de media internațională, întrucât efectiva invadare a Georgiei a fost răspuns la agresiunile georgiene față de comunitatea rusă stabilită. Conflictul a dovedit că o confruntare clasică nu este o alternativă desuetă și că, deși o reprezentanță NATO se afla pe teritoriu georgian, asta nu i-a oprit pe ruși să intervină în zona lor de vecinătate apropiată, și nici nu i-a determinat pe americani să acționeze în forță în calitate de jandarm universal.

Raportul Comisiei ONU a decretat că vina aparține Georgiei, datorită unei agresiuni incipiente de această parte. În aceeași lună august-2008, Medvedev a formulat cele cinci principii ale politicii externe a Federației Ruse, după cum urmează:

Principiile fundamentale ale Dreptului Internațional au valoare supremă;

Lumea va fi multipolară;

Rusia nu va căuta conflicte cu alte state;

Rusia va proteja interesele cetățenilor ei, indiferent unde se află aceștia;

Rusia va dezvolta legături cordiale în vecinătatea apropiată.

Bineînțeles, putem considera aceste inițiative de ordin democratic, dar este vorba de o democrație centralizată a la russe. Cele cinci principii au destinația, în fond, de a justifica intervențiile rușilor pe mapamond. Iar direcția este cel puțin compatibilă cu viziunea putiniană asupra naturii raportului de forțe în relațiile bilaterale. Ca observație, se promovează o abordare bilaterală a relațiilor, profitându-se în mod identic de disensiunea intereselor statelor cu maniera de abordare energetică a Europei.

În discursul său, Starea Națiunii din noiembrie 2008, Medvedev a lansat critici la adresa SUA, spunând că a utilizat ca pretext evenimentele nefericite din Caucaz pentru a se impune în Regiunea Extinsă a Mării Negre și a derula proiectul scutului anti-rachetă. La fel, în 2009, încercat fiind de povara Marii Recesiuni Mondiale, Medvedev n-a ezitat să blameze America pentru criza financiară ce domină scena internațională.

Politica externă financiară promovată de Medvedev se concentra în principal pe blamarea și tentativa de contracarare a bugetului Rusiei bazat pe exportul de materii prime hidrocarbonate, considerând această politică o sursă de vulnerabilitate a Rusiei și de slăbiciune a pieței. 2009 a fost și anul promulgării noii Doctrine Militare Ruse, document ce statuează clar Tratatul de la Washington ca principală amenințare din perspectiva expansiunii acesteia în zona de interes și influență a Federației Ruse.

Medvedev s-a axat și pe politici sociale – combaterea alcoolismului, promovarea natalității, creșterea venitului pe cap de locuitor (moșteniri, de fapt, a liniei Putin, ca un fel de testament), promovarea și susținerea familiei, dar și pe crearea unui drept la replică, promovarea libertății de expresie. În plus, motive de incertitudine în politica sa au fost numeroasele demiteri ale oamenilor lui Putin din aparatul de stat și pe somarea funcționarilor din aparatul de stat de a renunța la posturile lor de conducere din concernele de stat, dar și din cele privat. Aceste inițiative au fost considerate de presa rusă ca fiind răzvrătiri față de „Țarul care l-a creat”.

Deși cu un discurs moderat, posibil democrat (eventual tehnocrat, în limitele abordării ruse), Medvedev a fost și este o fizionomie cu succes în public, fiind, și el, o curbă sinusoidală ce tinde către extrema opusă a lui Putin – calm, zâmbitor, cuceritor, intelectual, moderat, prietenos (chiar). Cu toate acestea, sub aparența unui pro-occidental stau semințe ale țarilor și influențe din partea Premierului său. Iar Putin, la rândul lui, a atras atenția că „Nu sunt interesat de un Președinte slab în urma mea”.

Cei trei președinți ai Rusiei contemporane post-moderne par a avea temperamente psiho-politice distincte. Însă la o privire atentă, cei trei se îmbină neașteptat de armonios în ceea ce au însemnat liniile trasate de Testamentul lui Petru cel Mare și de tradiția autocrată a liderilor Rusiei:

– succesiunea a fost moștenită, predată în mod firesc, aproape dinastic, de la unul la altul;

– țarii moderni sunt promotori în teorie a principiilor democratice, însă în practică primează intereseul național drepturilor fundamentale ale omului sau dreptului internațional; astfel, se remarcă intransigența tuturor față de rebeliune, nesupunere, secesionism, ieșire din linia dictată de moscoviți;

– aversiunea față de NATO nu a fost estompată, nici măcar de vizita oficialilor americani pe tărâmurile ex-sovietice; promovarea multipolarității;

– persistă clasicul discurs de putere al tuturor celor trei, alături de interesul de a promova Rusia pe scena internațională ca actor verosimil, de încredere, autoritar, la fel ca și ambțiile nestăvilite (exprese sau mascate) către neo-imperialism, fie că este explicită – Putin, sau îmbrăcată în forma „prieteniei cu popoarele din vecinătate apropiată” – Medvedev; moștenirea bizantină este, așadar, evidentă, la fel ca și cea mongolă.

– până astăzi, fiecare Președinte a avut câte două mandate, așa că trend-ul ar dicta ca și Medvedev să respecte cutuma.

Actualii președinți ai Rusiei și, probabil, și cei viitori, sunt adaptarea clasicului portret al liderului rus puternic la normele, cutumele, realitatea zilei de astăzi. Liniile politicilor interne-externe sunt cele tradiționale. Forma de promovare a acestora este discret cosmetizată.

2.8. Cum se guvernează o Rusie

„Nici guvernarea rusă nu s-ar fi putut întemeia în altă parte decât în Rusia, nici

rușii nu ar fi devenit ceea ce sunt sub o altă ocârmuire decât aceea pe care o au”

(Marchizul de Custine)

De la destrămarea Uniunii Sovietice, noua formațiune politică federală se recomandă în litera Constituției ca republică federativă prezidențială – deci, democrație. Rusia și-a adaptat, însă, conceptul democrației la specificul său, inaugurând democrația suverană; fenomenul este, de altfel, predictibil, căci având la activ secole de autoritarism, monarhic sau republican, sistemul de guvernare rusesc a fost gândit și aplicat astfel încât să fie suprapus tradiției.

2.8.1. Conceptualizare. Democrația și principiile ei

Democrația s-a născut aproximativ acum 2500 de ani, în Grecia Antică. Etimologic, democrație înseamnă demos – popor, kratos – putere, așadar, puterea poporului. Sistemul democratic ideal constă în capacitatea fiecărui cetățean de a participa în mod direct la luarea deciziilor care îi afectează în mod direct. Ulterior, conceptul de democrație a fost alăturat termenului reprezentativ, astfel că democrația reprezentativă (sau liberală) a devenit sistemul prin care se înfăptuia suveranitatea poporului prin reprezentanți – lideri, factori de decizie care luau decizii consultându-se cu poporul, iar apoi, luau deciziile în virtutea faptului că au fost nominalizați de popor.

Principiile fundamentale prin care se definește democrația sunt separarea puterilor în stat, alegeri libere (prin vot universal, direct, secret), pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, domnia majorității și protecția minorităților, iar actul normativ fundamental este Constituția unui stat.

Conform principiilor democratice, se aplică separația puterilor în stat – executiv, legislativ, juridic. Fiecare putere este exercitată de instituții bine-definite: executiv – Guvern și Președinte, legislativ – Adunarea Federală, juridic – Curtea Supremă de Apel. Vom expune în cele ce urmează atribuțiile conferite de către Constituție și alte legi federale principalelor instituții ale statului.

Președintele, primul om în stat, este ales, conform normelor reformei constituționale din 30 decembrie, 2008, pentru un mandat de șase ani și nu poate exercita mai mult de două mandate prezidențiale consecutive. Șef al statului, are ca atribuții determinarea obiectivelor de bază ale politicilor internă și externă ale statului, numește Primul ministru, Președintele Băncii Naționale, nominalizează candidați pentru funcția de Președinte al Curții Supreme de Apel, Procurorul General, dizolvă Duma de Stat, numește sau eliberează din funcție Șeful de Stat Major, semnează și propune proiecte de lege, decrete, se adresează Adunării Federale anual cu Starea Națiunii, suspendă activitatea Guvernului, prezidă activitatea de politică externă, negociază și semnează tratate internaționale, decide pe probleme de acordarea cetățeniei sau de azil politic, are imunitate în timpul exercitării funcției, dar și după încheierea mandatului. În cazul demiterii sau încheierii mandatului înainte de termen, interimatul va fi asumat de către șeful Guvernului.

Guvernul Rusiei este compus din premier, vice-premier și miniștri federali. Conform unui decret prezidențial, parcă anticipativ, Putin a sporit în anul 2007 atribuțiile primului ministru, conferindu-i posibilitatea de a conduce armata. Ca responsabilități, Guvernul Federal dezvoltă și planifică bugetul de stat, implementează politica monetară, administrează patrimoniul federal, implementează politici în sfera apărării, culturii, științei, tehnicii, cercetării, învățământului, cercetării, sănătății, ecologiei, emite edicte și decrete; este obligat să demisioneze înainte de învestirea unui nou Președinte. Poate fi demis de către Președinte în contextul în care Duma de Stat nu îi acordă un vot de încredere; însă în cazul unui vot, dacă Președintele vrea să păstreze Guvernul, este obligat de legile federale să dizolve Duma de Stat.

Puterea legislativă, conform articolului 94 al Constituției în vigoare, este deținută și exercitată de Parlamentul Rus – Adunarea federală. Legislativul rus este bicameral, cele două camere fiind Consiliul Federal și Duma de Stat. Duma este aleasă pentru un termen de cinci ani. Cele două camere organizează sesiuni separate.

Atribuțiile Consiliului Federal vizează chestiuni privind aprobarea frontierelor, a edictelor prezidențiale, pronunțarea asupra uzului de forță, numirea Judecătorilor Curții Supreme de Apel, a Procurorului General, a președintelui Camerei de Comerț.

Sub jurisdicția Dumei de Stat intră aprobarea numirii Premierului, acordarea votului de încredere, prezidiul sesiunilor anuale de interpelare guvernamentală, numirea și demiterea Guvernatorului Băncii Naționale, Comisarului pentru drepturile omului, anunțarea amnistiei, suspendarea Președintelui. De asemenea, adoptă legi, care vor fi validate de către Consiliul Federal.

Puterea judecătorească este exercitată de Curtea Supremă de Apel și alte tribunale.

2.8.2. Pluralism politic și ponderea formațiunilor

O analiză a NIC (National Intelligence Council), din anul 2004, enunța că infrastructura politică și cultura politică sunt în continuare foarte slabe în Rusia; transformarea democrată nu a fost dusă până la capăt; elita politică și birocrația la toate nivelurile controlează tot mai mult procesele politice, iar din punct de vedere al standardelor europene, politicul rusesc rămâne în continuare autoritar. Rusia este exponentul democației suverane, o combinație unică de autoritarism și aprobare publică.

Conform Rossregistritțaia (Registrul rus al formațiunilor politice), în Federația Rusă există opt partide înregistrate, dintre care patru membre ale Dumei de Stat, și 46 de partide istorice neînregistrate.

Cele patru partide majore sunt: Rusia Unită (ER), de orientare conservatoare-centristă, avându-l în frunte pe Vladimir Putin, și cu 315 de scaune în Dumă; Partidul Comunist al Federației Ruse (KPRF), cu orientare mixtă de tip comunist-marxist-leninist-naționalism de aripă stângă, prezidată de Ghenadie Ziuganov și cu 57 de locuri în forul legislativ inferior; Partidul Democrat-Liberal al Federației Ruse (LDPR), de ideologie naționalist-panslavistă, condusă de Vladimir Jirinovski, cu 40 de locuri în Duma de Stat; și Rusia Dreaptă (SR), de orientare social-democrată, condusă de Nicolai Levicev, cu 38 de locuri în Dumă.

Cele patru partide mari sunt Patrioții Rusiei, Cauza Dreaptă, Yabloko, toate de combinație social-liberală, cu influențe naționaliste.

La nivel reprezentativ, Rusia este împărțită în șapte districte federale conduse de câte un reprezentant al premierului! Iar din anul 2009, guvernatorii locali (ai republicilor, okrugurilor etc) sunt numiți de către autoritățile federale, și nu aleși prin vot democrat. Toate mijloacele au destinația de a întări verticala puterii instituită de Vladimir Putin.

2.8.3. Verticala puterii – tendință rusească

Sistemul de verticală a puterii se fundamentează pe convergența procesului decizional, a autorității și a obedienței într-un singur punct, concentrarea eforturilor organismelor și non-organismelor cu putere reală. Pe scurt, este controlarea tuturor sectoarelor guvernamentale și non-guvernamentale de către un singur om; conform media internaționale, media interne-rusești, precum și oligarhilor, puterea reală pare să se concentreze în Rusia în mâinile autoritarului Vladimir Vladimirovici; maniera de construire și implementare a conceptului prin care a supus deopotrivă serviciile secrete, oligarhiatul și crima organizată a fost cea a numirii de oameni de încredere și de sprijin, cu loialitate demonstrată, în posturile-cheie din stat, în formațiunile de guvernare regională, în structurile de forță ale statului, dar și prin demonstrații de forță sacrificând nesupuși – făcând uz de puterea exemplului.

Astfel, construcția fenomenului a avut, în ordine cronologică, următoarele etape:

Asigurarea imunității post-exercițiu prezidențial;

Numirea de oameni de încredere ai țarului în posturi-cheie;

Derularea unui război de apărare a Mamei Rusii în Cecenia, în numele rușilor;

Supunerea oligarhilor, pe plan intern, combinat cu „asasinarea” politico-economică a doi alți oligarhi – Mihail Hodorkovski și Boris Berezovski;

Menținerea sectoarelor strategice sub influența statului, cu deosebire domeniul apărării și domeniul energetic;

Construirea și fundamentarea următoarelor imagini în mentalul colectiv: „Rusia are nevoie de o mână de fier la cârma statului”, „Democrația aduce dezastru economic”, „Putin este esențial bunului mers al statului”, „Putin este infailibil și omniprezent”.

2.8.4. Noua Boierime – Oligarhii

Născuți în era Elțîn prin achiziția cupoanelor cu active ale societăților naționale, oligarhii au luat avânt în anii `90 pornind de la sume insignifiante, au ridicat imperii, asemeni Yukos –gigantul petrolier al lui Hodorkovski, Aeroflot, Gazprom. Ușor, au acumulat averi, obținând automat influență politică și, evident, economică. Astfel, nume ca Gusinski, Abramovici, Berezovski au fost membrii triadei de aur care au construit imaginea lui Elțîn în contextul alegerilor prezidențiale din 1996, obținând victoria. Însă, ca răsplată, au solicitat privilegii și scutiri de taxe și impozite. Președintele Boris Nicolaevici părea dezarmat total în fața acestora. În urma lui, Putin părea a fi candidatul ideal la președinție; – tăcut, supus, perfect pentru consolidarea dominației oligarhice. Așa că, după modelul alegerilor din 1996, oligarhii au organizat din bugetul propriu campania televizată a lui Vladimir Vladimirovici. Metamorfoza acestuia avea să fie o surpriză.

După învestirea în funcție, Președintele a schimbat treptat registrul conversației; inițial, a atras oligarhia să investească în bugetul de stat pentru a întări economia. Ulterior, i-a convocat într-o ședință pe marii magnați ai statului (februarie, 2003) punându-le în vedere imperativul neamestecului lor în afacerile de stat! Mesajul lui, simplu de altfel, era că afacerile acestora își continuau traiectoria ascendentă câtă vreme nu contravinea interesului național. Acela a fost momentul emiterii verdictului în cazul lui Hodorkovski. Astfel, oligarhii au fost împărțiți în două categorii – oligarhii supuși, eventual prieteni ai lui Putin (facțiunile peterburgheză și ex-kaghebistă) și oligarhii înlăturați,categoria de magnați asasinați politic, unii auto-exilați (via Londra, de obicei) sau chiar încarcerați – cazurile Hodorkovski, Platon Lebedev, Gusinski, Paatarkatsișvili. Oligarhii supuși au fost favorizați, tolerați, incluși în sectoarele de afaceri naționalizate, prin intermediul cărora se răsfrâne influența guvernamentală.

Această categorie socială se află într-un conflict permanent și în competiție cu o altă categorie socio-profesională – fostele cadre ale structurilot de forță, prin excelență cadre și foste cadre KGB-FSB. Datorită faptului că Putin a servit statul în structura externă a KGB (Dresda) și a fost, ulterior, chiar director al Serviciul Federal de Informacții (FSB), a rămas fidel structurii și și-a format legături strânse cu colegii; astfel, pe lângă faptul că a conferit libertate și atribuții extinse FSB, a numit în poziții-cheie ale statului cekiști. În timp ce oligarhii se întreceau în ambiții de a acapara cât mai multă influență politică și s-au autodescalificat, considerând în mod eronat că îl vor controla pe Putin la fel ca pe Elțîn, apartcikii au beneficiat de o ascensiune tăcută facilitată de obediența lor și de o bună cunoaștere a „regulilor de circulație”.

În continuare, prezentăm rețeaua personală a premierului Putin, conform volumelor: Londongrad, Putin și Noua Rusie, Labirintul lui Putin, KGB-ul la putere.

Tabel 2. Rețeaua de oligarhi a lui Putin

Prin rețeaua de apropiați sus-puși, se presupune (speculează) că Vladimir Putin ar controla întreaga sferă de afaceri, cu ramificațiile ei în economia subterană și în crima organizată; deși exagerată, afirmația ar părea că are un sâmbure de adevăr, având în vedere faptul că Putin se află în prim-planul scenei politice din anul 1998.

2.9. Serviciile secrete

„În Rusia, secretul este atotstăpânitor: secret administrativ, politic, social; discreție folositoare și nefolositoare, tăcere de prisos pentru a asigura ceea ce este necesar”

(Marchizul de Custine)

Începând cu Opricinina lui Ivan cel Groaznic și Ohrana țaristă, continuând cu temuta CEKA a lui Felix Djerjinski, devenind prin restructurări succesive – GPU, OGPU, NKVD, MGB – KGB sovietic, apoi fragmentat în multiple structuri de informații, Rusia și-a impus prezența pe frontul secret, evidențiindu-se prin metode și practici inovatoare în domeniu,aplicate în cadrul unor operațiuni minuțios concepute, care au creat un adevărat mit în jurul serviciilor sale secrete, apreciate ca fiind unele dintre cele mai agresive din tagma lor

Serviciile de informații ale Federației Ruse de astăzi sunt: Serviciul de Informații Externe (SVR), Direcția Principală de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate (GRU), Serviciul Federal de Securitate (FSB), Serviciul Federal Tehnic și de Control al Exporturilor (GOSTEH), Serviciul Federal de Protecție (FSO), Direcția de programe speciale a președintelui (GUSP), Direcția topografică militară a Statului Major General al Forțelor Armate, Serviciul Federal de control al traficului de droguri (FSKN).

SVR-ul acționează începând cu 1991 strict în exteriorul federației, fiind succesorul Directoratului I de Informații externe al KGB-ului (PGU), sub conducerea lui Evgheni Primakov. Renumele SVR-ului s-a construit pe fundamentele a două premise: are structuri proprii de formare de cadre pe profile multiple la niveluri superioare și utilizează ilegali.Directorul SVR este Mihail Fradkov, începând cu 06 octombrie 2006.

GRU-ul este Direcția de Informații Externe Militare a Forțelor Armate și este subordonat direct Șefului Statului Major al Forțelor Armate și Ministrului Apărării, neavând, teoretic, conexiuni directe cu guvernanții Federației. GRU-ul a luat naștere în 21 octombrie 1918, la inițiativa lui Leon Troțki. GRU își desfășoară activitatea prin atașați militari și ilegali, dar și prin SIGINT. Actualul director al GRU este Aleksandr Șliakturov.

FSB-ul, Serviciul federal de Securitate, a moștenit cea mai mare fracțiune din KGB. Misiunea inițială a FSB-ului era activitatea de Contrainformații. Însă în iunie, 2003 a fost instituit în cadrul serviciului un nou departament – de informații externe. În 2006 a primit atribuții în domeniul Antiterorismului, prin departamentul NAK, dar și responsabilitatea de a anihila activitatea teroriștilor din exteriorul țării. În 2007, Vladimir Putin a crescut resursele financiare ale FSB cu 40%. În noiembrie, 2010 FSB-ului i-au fost acordate privilegii suplimentare cu privire la limitele activității de informații în mediul civil. Actualul director al FSB este Aleksandr Bortnikov, începând cu 12 mai 2008, moment în care fostul director Nikolai Patrușev a fost numit șef al Consiliului de Securitate al Federației Ruse.

GOSTEH-ul, Serviciul Tehnic și de Control al Exporturilor, a fost înființat prin Decret Prezidențial la 9 martie 2004, având scopul de a proteja informațiile clasificate. Actualul director al organismului este Serghei Grigorov Ivanovici.

FSO-ul este serviciul însărcinat cu protecția oficialilor și a patrimoniului federal. Derivă din Directoratul IX al KGB. FSO se află sub comanda directă a Președintelui Federației Ruse. Din 18 mai 2000, FSO este condus de generalul Evgheni Murov.

GUSP-ul este succesorul Directoratului XV al KGB și este responsabil cu securizarea buncărelor guvernamentale, a adăposturilor subterane aflate sub egida autorităților federale și a stabilimentelor strategice. GUSP este inclus în corpusul Administrației Prezidențiale, neavând status de serviciu federal. A luat ființă fără ca decizia să fie dezbătută în Legislativ. Actualul lider al GUSP este Aleksandr Țarenko.

Organele de informații (în principal, KGB-ul și moștenitorul privilegiat al acestuia, FSB-ul) beneficiază de multiple acuzații de a fi contribuit exponențial la morțile unor personalități din sectorul public – Anna Politkovskaia, Aleksandr Litvinenko fiind unele cazuri recente și puternic mediatizate de presa internațională.

În legătură cu aceste aspecte, Președintele Federației Ruse, Dmitri Medvedev, a declarat că nu este deranjat de faptul că mai multe funcții din stat sunt ocupate de oameni care au o experiență în serviciile secrete. Același, dar pe când îndeplinea funcția de premier, rezuma realitatea prin „Grupul de colaboratori FSB trimis în misiune pentru a se infiltra în Guvern a trecut de prima etapă a operațiunii”.

Cei mai cunoscuți reprezentanți ai grupului siloviki/aparatciki), conform agentura.ru, sunt: Vladimir Putin (colonel KGB, director FSB, fost Președinte, actual Prim ministru), Rașid Nurgaliev (cadru FSB, Ministrul Afacerilor Interne), Serghei Ivanov (cadru KGB, vice-prim-ministru, fost Ministru al Apărării), Victor Ivanov (cadru KGB, adjunct al Cabinetului Prezidențial, Consilier prezidențial în timpul administrațiilor Putin, organiza și planifica întâlnirile oficiale și neoficiale ale Președintelui), Valeriu Lebedev (cadru KGB, Consilier al Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse), Igor Secin (cadru KGB, șeful Administrației prezidențiale în era Putin, realiza agenda și ordinea de zi a Președintelui), Serghei Bogdancikov (cadru KGB, șeful Rosneft – companie petroliera de stat), Serghei Stepașin (cadru KGB, Șeful Camerei de Audit), Aleksandr Kolovanov (cadru KGB, Ministrul Justiției), Vladimir Pronicev ( cadru FSB, adjunct al Ministrului Afacerilor Interne).

În plus, există date care indică coagularea suspiciunii asupra faptului că anumite cadre al serviciilor de informații dețin monopolul asupra activității unor companii de stat, după cum urmează: Vladimir Potanin (societatea Norilsk Nickel – producător de nichel și platină); Serghei Pugaciov (Mejpromsbank – bancă cu active majoritate de stat); Victor Ivanov (Aeroflot – companie aeriană); Serghei Prihadko (Atomprom – producător de energie nucleară); Serghei Cemesov (Rosoboronexport – societate producătoare și distribuitoare de armament); Valeri Golubov (acționar Gazprom); Vladimir Iakunin (RZS – companie de căi ferate); Ghenadie Timcenko (Rossia – domeniu bancar); Nikolai Takarev (Zarubejneft – companie petrolieră). Exponenții structurilor dețin și vor deține mijloace de influență reale în stat.

2.10. Moștenirea sovietică: conflictele înghețate

„Vreți un nume pentru această lume? O soluție pentru toate enigmele sale?…

Această lume este voința pentru putere și nimic altceva”

(Nietzsche)

Multietnicitatea Federației Ruse, alături de politica demografică sovietică, aleatorie și ne-calculată, au dus la reale dezastre și conflicte înghețate, devenite probleme fierbinți; aceste focare sunt inflamate periodic de un decret, de o declarație sau de un schimb de replici între clanuri, ceea ce a dus la confruntări efective între tabere sau chiar între separatiști și forțele guvernamentale. Episodice, aceste destine par fără deznodământ și fără soluționare, derivând o incompatibilitate evidentă între doleanțele secesioniștilor și interesul național.

Vom prezenta alături conflicte moștenite, atât interne, cât și regiuni ex-sovietice, astăzi parte integrantă ale unor state de sine stătătoare; declanșarea conflictelor de acest tip sunt o amenințare directă la adresa securității naționale a Federației Ruse prin potențialul de efect de domino ce ar putea lua naștere în inima Rusiei.

2.10.1. Cecenia

Cecenia este o regiune a Rusiei cu statut de republică, situată geografic în Munții Caucazului de Nord și politic în Districtul Federal Sudic al Rusiei.

Problema cecenă a debutat când Stalin a renunțat oficial la egalitarismul dinaintea Războiului, ierarhizând sentimentele naționale și pedepsind cu asprime națiunile în tendințe autonomiste. În anii 1943-1944 va deporta șase mici națiuni acuzate de trădare (ceceni, inguși, karaciai, balkîri, kalmîci, tătari) în Asia Centrală și Siberia. A urmat deposedarea acestora de bunuri și de teritoriile lor naționale. Apoi, Stalin a populat teritoriile cu ruși, germani, ucraineni, pentru a accelera o asimilare și o uniformizare a teritoriilor. Hrușciov le-a oferit cecenilor dreptul de a se reîntoarce pe pământ natal abia la mijlocul anilor `50; însă cecenii nu au fost acceptați de comunitatea împământenită, ceea ce a intensificat coeziunea macrogrupului cecen; unitatea acestora a reanimat atitudini de secesiune și de obținere a independenței.

Cecenii sunt un popor cu o limbă proprie, cecenă, aparținând familiei Nak-daghestane, folosesc alfabetele chirilic, arab, latin; cecenii sunt majoritari musulmani, au imnul propriu. Relevanța Ceceniei e dată de faptul că teritoriul său e traversat de conducte de țiței și gaze provenind de la Baku și îndreptându-se către Rostov pe Don.

În anul 1994, separatismul cecen produce reacție din partea lui Elțîn și antrenează intervenția federală. Primul război cecen, 1994-1996, a avut ca urmare cucerirea Ceceniei, provocând zeci de mii de morți civili, distrugeri materiale semnificative, pentru ca din iunie 1995, războiul să devină unul de gherilă. În august, 1996, trupele cecene au cucerit capitala Groznîi. În mod oficial, războiul s-a încheiat prin semnarea acordurilor de la Khavsa-Yurt la 31 august, 1996. Ele stabileau ca statutul Ceceniei avea să fie decis în anul 2001 și acordau republicii independență de facto până la acel moment. La 12 mai 1997, Elțîn a semnat cu Cecenia pacea, cu „însemnătate istorică, menit să încheie 400 de ani de război”.

Forțele cecene erau decimate în urma războiului, astfel că autoritățile nu făceau față asalturilor trupelor de crimă organizată; în 1999, Kadyrov, unul dintre liderii spirituali, a devenit de orientare pro-rusă. În august 1999, folosindu-se de situația delicată din Daghestan, un grup cecen disident condus de Șamil Basaiev a atacat o regiune daghestaneză, eveniment care a dus la înlocuirea premierului rus Sergei Stepașin cu Vladimir Putin. În paralel, au avut loc atentate cu bombe cu hexogen în septembrie 1999 în Daghestan, Moscova și Volgodonsk, iar Guvernul rus a atribuit vina cecenilor. Trupe rusești au fost plasate de-a lungul frontierei cecene. În 1999, a fost deschis un al doilea război cecen , provocând pierderi umane și materiale considerabile. Din anul 2000, începe un război de gherilă. În 2003, Națiunile Unite au desemnat capitala Groznîi ca fiind „Cel mai distrus oraș de pe pământ”. În legătură cu războiul, Elțîn a afirmat că a fost cea mai mare greșeală a mandatelor sale; semnificația conflictelor fac trimitere la demontarea mitului infailibilității Rusiei, la distrugerea mitului puterii ruse, aducând blamul opiniei internaționale în legătură cu eșecul democrației rusești.

2.10.2. Daghestan

Daghestanul este republică rusă autonomă multietnică, multiconfesională, sălaș al insurgenței islamiste de nivel inferior, terorism etnic și separatism din 1990.

Tensiunile din Republica Daghestan sunt în legătură directă cu situația Ceceniei. În perioada 1996-1999, Cecenia a suferit ravagiile colapsului și destabilizării datorate războiului, iar instituțiile daghestaneze erau firave. Relațiile dintre guvernele daghestanez și cecen s-au polarizat pe tema infuziei de crimă organizată și ilegalități dinspre Cecenia; în martie, 1999, legile organice ale Ceceniei au fost înlocuite de Șaria, nesocotită însă de opozanți ca Șamil Basaiev. Scopul său era de a uni Cecenia și Daghestan sub ocârmuire islamică unică.

La 4 august, 1999, a fost lansată ofensiva cecenă asupra Daghestanului (mișcarea Brigada Islamică Internațională – IIB); replica federală a fost lentă și dezorganizată. Principala rezistență a fost cea a civililor. Forțele ruse au acționat prin tancuri T-90. Forțele rebelilor au fost forțate să se retragă la 23 august. La începutul lui septembrie, islamiștii au derulat atentate cu bombe în apartamente daghestaneze.

În 5 septembrie, a avut loc un al doilea raid în Mahalcikala, capitala daghestaneză, ce a luat autoritățile prin surprindere. Rușii au respins acest atac, însă cu prețul a circa 1000 de vieți civile. Ca reacție, trupele federale au lansat o contraofensivă asupra capitalei cecene Groznîi. Au invadat teritoriul cecen, astfel debutând al doilea război cecen. Forțe insurgente acționează și în prezent în manieră asimetrică teroristă, notabile fiind următoarele atentate: 2008, 15 mai- ofițeri MAI ruși uciși; 2008, 8 septembrie- ambuscadă rusă, uciderea liderului insurgent Madzid; 2008, 21 octombrie- contraofensiva rebelilor asupra unei camionete ruse de transport militar; 2010, 6 ianuarie – atentat sinucigaș asupra secției de poliție din Mahalcikala; 2010, 31 martie- dublu atentat terorist la Kizdar asupra unor oficiali FSB; 2010, 15 martie- uciderea pastorului creștin Suleimanov.

Principalul focar al crizei daghestaneze îl reprezintă forțele separatiste cecene. Reprezintă tachinarea puterii ruse de către separatiștii ceceni, având mare potențial de escaladare. Avantajul acestor tensiuni din perspectiva rebelilor ceceni îl reprezintă faptul că nu distrug (ce a mai rămas din) capitala Groznîi.

2.10.3. Abhazia

Abhazia este republică autonomă georgiană, autoproclamată independentă, situată între țărmul Mării Negre și Munții Caucaz, creată în anul 1921, la 4 martie. Conflictul abhazo-georgian datează din 1980, când opoziția anti-sovietică din Georgia a solicitat independența. În 1989, trupe sovietice au fost dislocate la Tbilisi pentru a readuce situația sub controlul Sovietului.

Ostilitățile abhazo-georgiene au izbucnit în 1992; sovietul suprem din 1991 au avut ca și rezultat următoarea componență – din 65 de scaune, abhazii dețineau 28, georgienii 26 (deși populația georgiană din Abhazia reprezenta 45%), iar 11 erau destinate minorităților. Militanți abhazi au atacat clădiri guvernamentale la 23 iulie, 1992. Guvernul a proclamai independența Abhaziei. Au urmat confruntări între etnici. Georgienii au câștigat mare parte din teritoriu, ambele tabere comițând atrocități celebre. Conflictul a durat 13 luni. Separatiștii abhazi au fost sprijiniți de către Rusia.

Conflictul a fost reluat în 1998, când abhazii secesioniști au invadat zone locuite de georgieni. Președintele în exercițiu, Șevardnadze, a refuzat să trimită trupe georgiene în Abhazia ca răspuns. La 20 mai 1998 a fost negociat un acord de încetare a focului.

În luna august a anului 2008, ostilitățile din Osetia de Sud s-au răspândit în Abhazia, context în care rebelii osetini și forțele aeriene ruse au lansat un atac asupra Georgiei. Ca rezultat, forțe georgiene au invadat Abhazia. Relațiile dintre Georgia și Abhazia sunt tensionate, Tbilisi a inițiat embargo economic împotriva Abhaziei.

2.10.4. Osetia de Sud

Osetia de Sud, republică georgiană autonomă, și-a proclamat unilateral independența la sfârșitul anului 1990. Unul din primele conflicte ale osetinilor cu Georgia au avut loc în anii 1991-1992; cele mai mari părți locuite de osetini sunt încă sub control georgian. Cel mai intens și recent conflict a fost Războiul de cinci zile ruso-georgian din luna august a anului 2008.

La nivel oficial, se cunoaște că forțele georgiene au lansat la 7 august un atac asupra osetinilor, pentru a recuceri zona. Rusia a reacționat trimițând trupe terestre și lansând atacuri aeriene, sub justificarea trupelor de peacemaker și intervenție umanitară. După cinci zile, forțele georgiene s-au retras din Osetia de Sud.

Medierea a fost realizată de Președintele în Exercițiu al UE, Nicolas Sarkozy, care a dat câștig de cauză Rusiei; forțele ruse nu s-au retras din republicile georgiene pro-ruse. Planul neoficial statuat este de a uni cele două Osetii – de nord și de sud, existând un refferendum osetin din 1992 care dă câștig de cauză proiectului. Independența celor două republici a fost recunoscută de Rusia și Nicaragua.

Conflictul ruso-georgian, având în centru cele două republici separatiste pro-ruse, a fost demonstrația că forța clasică militară este încă un exponent relevant pe scena internațională. De asemenea, neintervenția SUA a produs o dezbatere mondială privind rolul Statelor Unite de Jandarm Universal. Intervenția rusă a fost o re-afirmare a rolului de lider regional, cu influență în spațiul ex-sovietic, ca și reacție la discursul anti-rus al liderilor georgieni.

2.10.5. Nagorno-Karabah

Este o regiune din Caucazul Sudic, predominant muntoasă, care și autoproclamat independența, însă recunoscută la nivel internațional ca oblast al Azerbaijanului. De facto, autoritățile azere nu guvernează regiunea din 1991. De la confruntările armeno-azere pe tema suveranității asupra regiunii, au loc negocieri intermediate de OSCE.

La baza diferențelor stă politica demografică a lui Stalin în calitate de Comisar al Naționalităților. Inițial atribuit armenilor, Karabahul este ulterior distribuit azerilor. Conflicte similare au avut loc în 1920-1923, sub dictonul „Lăsați Armenia să trăiască! Unire cu Armenia!”. La fel, au loc violențe în 1988, situație în care Gorbaciov condamnă pe rând azerii, apoi armenii, distribuind resurse ambelor tabere, alimentând conflictul și cultivând rusofobia.

Detonatorul crizei îl reprezintă iredentismul armean. Lupta pentru Nagorno-Karabah a fost escaladată la momentul 1991 – prăbușirea URSS. La 10 decembrie, 1991, un refferendum local boicotat de azeri afirmă independența regiunii. Localnicii au primit susținerea armenilor. Într-un vacuum de putere militară, a avut loc confruntarea armeano-azeră. Războiul s-a întins până în 1993, producând mii de victime. În mai, 1994, armenii controlau circa 14% din teritoriu; autoritățile azere au recunoscut Karabahul ca entitate politică, astfel că la 12 mai, 1994, au început negocierile cu mediere rusească.

Confruntări locale singulare au avut loc până în anul 2010, inclusiv. Rezoluția ONU din 18-20 mai 2010 a avut ca și verdict obligativitatea autorităților Azerbaijanului de a-și retrage trupele armate de pe teritoriul Nagorno-Karabah.

Astăzi, frontiera zonei este împânzită de soldați, armeni și azeri, ocupată de baze rusești, plină de observatori internaționali; economia reflectă pauperitatea, regiunea neavând capacitate de autosustenabilitate. Deznodământul firesc îl reprezintă alipirea teritoriului, unei taberi sau alteia, pentru a evita dispariția sa de pe hartă.

2.10.6. Transnistria

Conflictul din Transnistria este o confruntare politică între Republica Moldova și Republica Moldoveană Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra unui număr de 5 raioane și a localităților Tiraspol și Tighina.

Disensiunile au debutat în 1990, la proclamarea independenței republicii Nistrene. La 25 august 1991, Sovietul Suprem al Republicii Nistrene a adoptat declarația de independență a noii formațiuni politice. În context, autoritățile moldovene au cerut retragerea trupelor URSS dislocate în Transnistria. La 2 martie, 1992, președintele moldovean Snegur a autorizat intervenția militară împotriva rebelilor . La rândul lor, rebelii au ripostat, sprijiniți fiind de forțe militare ruse. La 21 iulie a fost semnat un acord de încetare a focului. Zona adăpostește din 1992 observatori OSCE. Până în prezent, Transnistria beneficiază de sprijin rus, care îi permite supravețuirea și o anumită autonomie față de Moldova.

Ca și o concluzie privind cele expuse, putem împărți conflictele în două categorii: interne și externe. Conflictele desfășurate pe teritoriul rus sunt reacții ale insurgenților la politicile nepopulare ale Kremlinului și ca urmare a tendințelor separatiste. Conflictele externe din spațiul ex-sovietic sunt inflamări provocate sau susținute de Moscova pentru a destabiliza zone cu politici subtil anti-ruse, care au tendința de a se îndepărta de linia rusă, pentru a re-declara periodic influența Rusiei în regiune și pentru a-și apăra interesele esențiale în vecinătatea apropiată; trendul este acela de a controla glacisul strategic, cordonul de protecție al Rusiei față de Europa, și zona Caucazului, pentru a exercita influență la țărmul Mării Negre. În același timp, strategia agitatoare a rușilor pot inflama și libaniza zona; tactica poate atrage oprobriul internațional și solidarizarea NATO cu regiunile agresate, alături de un val de atentate teroriste, ca și contra-ofensivă.

2.11. Crima organizată rusească

„Totul se află la picioare tale. Tot ce trebuie să faci, e să ucizi!”

Publicația britanică Daily News a întocmit un clasament al celor mai puternice structuri mafiote din lume. Criteriile de evaluare au vizat implicarea și ramificațiile candidaților în acțiuni criminale pe teritoriul altor state, precum și amploarea activităților ilegale, ca și comerțul cu arme, stupefiante etc.

Pe locul întâi se află mafia rusă, ce numără 500.000 de membri. Capii ei controlează, conform www.financiarul.ro, 70% din economia țării, precum și industria de prostituție din Macao și China, traficul ilegal de narcotice din Tadjikistan și Uzbekistan, delapidarea în Cipru, Israel, Belgia, Marea Britanie. Mafia rusă este implicată în furturi de mașini, comerțul cu materiale nucleare, prostituția din Germania, industria energetică. Potrivit presei germane, are conexiuni cu lumea sportului.

Pe plan local, criminalitatea organizată (afacerile subterane, în limbaj comun) sunt adiacente verticalei puterii. Exponenții se pot dovedi utili și pot fi tolerați în schimbul supunerii, investițiilor în Stat și neamestecului în afacerile de stat.

Potrivit Mediafax, Procurorul Jose Gonzalez, care anchetează de aproximativ zece ani crima organizată rusă, „consideră că nu se poate face o diferență între activitățile Guvernului (rus) și grupările de crimă organizată„. Însuși fostul Președinte Vladimir Putin preciza ambiguu că „este dificil uneori să vezi unde se termină lumea afacerilor și unde începe cea a statului, unde se termină statul și unde încep afacerile”.

Documentarul Thieves by law – Воры по закону (2010) realizează o expunere îndrăzneață a lumii mafiote – mafiosi-businessmen. Lungmetrajul urmărește structura de criminalitate de la originile sale, în funcție de codul lor – Codul hoților.

Tradiția Codului Hoților a început în Gulagul lui Stalin din anii `30. În timpul terorii staliniste, milioane de oameni au fost trimiși în gulaguri pentru infracțiuni sau ca deținuți politici. Aceștia au devenit singura opoziție în URSS, această pătură subterană fiind ferită de ideologia marxist-leninistă. Membrii trăiau după propriile tradiții și legi nescrise, norme ce guvernau închisorile în termeni de respect și autoritate. Astfel, s-a născut o castă: hoții după lege (după cod), regii criminalității subterane. Semnele lor distinctive, tatuajele, funcționau ca și documente de identitate, relevând statusul infractorului. Un hoț după cod deține autoritate supremă, în litera Codului. Nu are familie, afaceri, banii săi, slujbă, locuință sau măcar o adresă. De asemenea, fiecare hoț își alegea omul lui de afaceri – o relație simbiotică în care hoțul asigura siguranța businessman-ului, iar omul de afaceri asigura resursele financiare ale protejatului și protectorului său. Are loc o evoluție de la șantaj (aplicat omului de afaceri pentru a forța cooperarea) la o înțelegere de tip win-win.

Conform aceluiași Cod, banii clanului de hoți după cod provin dintr-o rezervă comună, fond obținut prin furturi, jafuri, șantaj etc. Rețelele au început, în curând, să își construiască un paravan pentru a acționa ferit de lege, paravan sau acoperiș – крыша, formațiuni economice care apără criminalitatea organizată, dar care asigură și o zonă de investiție pentru multiplicarea profitului. Această крыша este asigurată de omul de afaceri.

Codul Hoților este citat în capodopera lui Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag (1973); principalele prevederi ale acestuia statuează clar natura activității și statusului unui hoț:

să nu ai sentimente, emoții;

uită de tatăl tău, mama ta, surorile și frații tăi;

să nu ai o familie a ta: fără căsnicie, copii; asta nu exclude să ai parte de femei;

să nu ai, sub nicio formă, proprietăți pe numele tău; poți să îți câștigi traiul prin jocuri de noroc sau prin „furt” (acest termen desemnează infracțiuni și ilegalități; furt descrie orice activitate considerată legitimă de hoți);

să ajuți alți hoți, prin suport moral, financiar, sau de altă natură, inclusiv prin apelarea la rezerva de fonduri comună;

să satisfaci și să îndeplinești nevoile de bază ale hoților, din regiune sau celulă;

să păstrezi secretul identității complicilor tăi, la fel ca orice informație clandestină privind metode, mijloace, ascunzători, susținători, apartamente de siguranță etc.;

în cazuri extreme, să iei asupra ta vinovăția pentru fărădelegile altuia, pentru a-i asigura celuilalt libertatea și libertatea de acțiune;

să ceri judecata Consiliului de Hoți pentru rezolvarea oricărui litigiu, conflict între hoți sau între clanuri; dacă ești solicitat, să participi la astfel de dezbateri;

să pedepsești orice hoț care aduce ocară sau ofensă; să nu te opui vreunei decizii de a pedepsi un hoț găsit vinovat;

să cunoști dialectul hoților, феня;

nu juca jocuri de noroc dacă nu îți poți acoperi pierderile; să stăpânești jocurile de cărți și jocurile de noroc;

să le dezvălui viața de hoț tinerilor; să deții informații despre recruți, despre performanțele lor;

să nu îți întuneci judecata și să nu îți pierzi abilitățile la băutură;

să nu ai contacte cu autoritățile, să nu participi la activități publice, să nu fi membru al vreunei organizații;

să nu servești autoritățile, să nu te supui, să nu porți pe umăr armele autorităților;

să respecți promisiunile făcute altor hoți;

să nu negi direct, explict, vehement apartenența la casta hoților, chiar în fața autorităților sau a camerelor de filmat.

Multiplicarea formatelor mafiote din Rusia (doar 600 în Moscova, și în jur de 30.000 de paravane pentru acestea în toată lumea) au dus la lupte pentru supremație locală și autoritate. Sub acest aspect, perioada 1994-2000 a fost marcată de lupte în public între clanuri și mafioți, soldate cu victime și cu înroșirea Pieței Roșii. Diferența cea mai mare dintre mafia rusă și orice altă grupare de criminalitate organizată din lume este implicarea primei în afaceri cu petrol, în export.

Conform aceluiași film artistic, Spinning Boris, un procent de 35% din infracțiunile din Marea Britanie sunt comise de ruși, ceea ce indică densitatea de ruși de la Londra, precum și predispoziția acestora (ca și cum s-ar afla în Rusia) de a adopta atitudini agresive, ostile. Agresivitatea acestor grupări reiese din numărul de morți ne-explicate produse în Federația Rusă, ale căror victime au fost opozanți ai oficialilor.

Renumită și temută în majoritatea statelor, criminalitatea organizată rusească este suspectată de a fi infiltrată în organisme decidente de pe mapamond. Un extras al peliculei Воры по закону enunța: „Care hoți? Hoții de astăzi sunt în Dumă și la Kremlin. Dar nimeni nu abandonează vreodată afacerile subterane”.

2.12. Terorismul în Rusia

„Cei care au comis acest act barbar, îndreptându-și atacul

Împotriva cetățenilor s-au așteptat ca acțiunea lor să aducă Rusia în genunchi.

Au calculat greșit. Rusia știe care este locul ei în lume”

(Vladimir Putin)

Conform unui sondaj realizat de publicația Московская Правда, 80% dintre ruși acordă un grad ridicat de probabilitate producerii unor atentate teroriste.

Terorismul în Rusia are o istorie lungă, începând din epoca Imperiului. În sens modern, terorismul presupune violență împotriva civililor pentru a atinge obiective politice sau ideologice prin crearea de panică. Tacticile terorismului, ca și luarea de ostatici, au fost utilizate pe scară largă de către agențiile secrete sovietice împotriva populației proprii, în special în timpul Marii Terori și a Terorii Roșii.

Principalul tip de terorism ce amenință securitatea națională a Federației Ruse este terorismul separatist islamic (cu deosebire, provenind din republicile separatiste caucaziene). Guvernul rus a trecut în afara legii numeroase celule teroriste: Înalta Majilis Shura a Mujahedinilor din Caucaz, Congresul Cetățenilor republicilor Ișkeria și Daghestan, Al Qaeda, Asbat an-Ansar, Jihadul Islamic Egiptean, Al-Jamaa al-Islami, Jamaat-e-Islami, Mișcarea Islamică a Uzbekistanului, Frații Musulmani, Hizb ut-Tahrir, Lașkar-e-Toiba, Talibanii, Societatea Reformelor Sociale (Jamiat al-Islah al-Ijtimai), Societatea Renașterii Moștenirii Islamice, (Jamiat Ihya at-Turaz al-Islami), Fundația al-Haramain, Armata Marii Sirii (Junj aș-Șam), Jimatul Islamic (Jamaatul Mujahedinilor).

Datorită faptului că terorismul nu ar avea viață fără media, atacurile vizează de cele mai multe ori locații populate, instituții ale statului, mijloace de transport în comun, imobile ale agențiilor secrete ruse, școli.

Densitatea atentatelor teroriste a luat amploare la declanșarea primului război cecen (1994); terorismul cecen a apărut ca și reacție la agresivitatea Kremlinului de a înăbuși inițiativa separatistă a republicanilor. Media internaționale sunt de părere că principala cauză a dificultăților soluționării problemei terorismului este abordarea autocrată a premierului Vladimir Putin, răspunsul brutal al Kremlinului prin politica agresivă în Cecenia (exemplu, bombardarea ne-selectivă a Ceceniei în urma atentatelor de la Beslan și Nord-Ost și uciderea a mii de civili). La fel, gestionarea tensiunilor cu abordare teroristă de către oficiali a fost de obicei neglijentă și neprofesională, astfel că oficialii au reacționat la astfel de atentate după câteva zile.

O cronologie a momentelor semnificative, în măsura în care ne putem exprima astfel, începând cu momentul 1994 – Cecenia ar putea fi: 14-19 iunie 1995, luare de ostatici la un spital din Groznîi, capitala Ceceniei (166 morți, peste 1500 ostateci); 9-24 ianuarie, 1996, luare de ostateci în Kizliar, Daghestan (100 morți); septembrie, 1999 explozii în apartamente din Buiansk, Moscova și Volgodonsk (peste 200 morți); 2-3 iulie, 2000, mișcări de guerrilă asupra bazelor structurilor de forță în apropierea capitalei cecene (54 morți); 23-26 octombrie, 2002, teatrul Dubrovka din Moscova este luat cu asalt de un commando cecen (129 ostateci morți și 49 luptători guerrilă morți; incidentul a fost „gestionat” prin administrarea prin gurile de aerisire a unui gaz opiaceu tranchilizant, aceasta fiind acuza morții majorității victimelor); 27 decembrie, 2002 – atac sinucigaș cu bombă la Groznîi (80 morți); 12 mai, 2003 – o autoutilitară plină cu exploziv este lansată asupra complexului guvernamental din Znamenskoe, în nordul Ceceniei (59 morți); 5 iulie, 2003 – două femei lansează un atac sinucigaș în timpul unui festival rock în aer liber la aerodromul Tușino din Moscova (15 morți); 1 august, 2003 – atentat sinucigaș în spitalul Mordok, Osetia de Nord (50 morți); 5 decembrie, 2003 – explozie în trenul de pasageri cu direcția Kislovodsk – Mineralnîe Vodî (40 morți, 100 răniți); 9 decembrie, 2003 – atentat sinucigaș la Kremlin (13 răniți); 6 februarie, 2004 – atentat la metroul din Moscova (40 morți); 9 mai, 2004 – atentat la stadionul din Groznîi, soldat cu moartea președintelui cecen Ahmed Kadirov; 21-22 iunie, 2004 – asedierea Nazranului, Ingușeția (100 de oficiali ai MAI rus morți); 21 august, 2004 – asalt asupra secției de poliție a Groznîi (11 morți); 31 august, 2004 – atentat sinucigaș feminin la metroul din Moscova (9 morți); 1-3 septembrie, 2004 – atentat la școala din Beslan, Osetia de Nord, revendicat de liderul insurgenților Șamil Basaev (1000 ostateci, 330 morți); 13-15 octombrie, 2005 – atac asupra Guvernului de la Nalcik (85 morți), 9-11 februarie 2006 – atentat la Stavropol Krai (20 morți); 10 iulie, 2006 – explozie accidentală în Ingușeția, soldată cu moartea lui Șamil Basaev; 17 august, 2009 – atentat în Nazran, Ingușeția prin lansarea unei autoutilitare cu exploziv (25 morți, 200 răniți); 27 noiembrie, 2009 – atentat asupra unui tren în Sankt Petersburg (26 morți, 100 răniți); 29 martie, 2010 – atentat sinucigaș la metro, Moscova (40 morți).

Anul 2010 a evidențiat un bilanț regretabil al atentatelor teroriste în Rusia: 29 de atacuri sinucigașe, dintre care 19 majore, soldate cu 108 morți, ceea ce l-a determinat pe Președintele Rusiei să afirme „terorismul este cea mai mare amenințare la adresa securității naționale a Rusiei”. Cel mai mediatizat atentat rusesc a fost cel de pe aeroportul din Domodedovo, Rusia, de la 24 februarie, 2011 – 36 morți, 160 răniți, eveniment ce provoacă îngrijorări oficialilor de la Kremlin privind asigurarea securității la Olimpiada de la Soci din 2014.

Ca reacție la evenimentele de la Domodedovo, Rusia și SUA au pus bazele unui forum de cooperare contra-terorist numit STANDEX, proiect menit să răpună flagelul terorismului prin cooperare și schimb de experiență. Proiectul a fost demarat prin derularea unor exerciții în parteneriat NATO-Rusia în Polonia.

2.13. Religia

„Rusia nu poate fi înțeleasă cu mintea,

Și nici nu poate fi măsurată cu vreo măsurătoare.

Are o singură trăsătură: în Rusia nu ai decât credința”

(Fiodor Tucev)

„În numele Preasfințitei și Nedespărțitei Treimi, Noi, Petru I, către toți pogorâtorii…”, își începe Țarul Petru discursul în ceea ce va fi Testamentul, rămânând una dintre cele mai celebre scrieri. Religia și Providența au fost de cele mai multe ori mijloace de legitimizare ale conducătorilor din toate vremurile, metode de a impune politici „cu voia lui Dumnezeu” și de a obține aderența populației.

Personalitatea și conduita Rusiei în relațiile internaționale este determinată de factori materiali (geopolitică, putere armată și economică), dar și psihologici (mentalitate, cultură), ale căror origini pot fi identificate în momente de referință din istoria Rusiei. Creștinismul, îndeosebi, este premisă a europenității.

În cele ce urmează vom detalia aspecte confesionale ale Federației Ruse, dar și conceptele mitologice din care derivă cele creștine. De asemenea, vom urmări implicațiile politice ale fenomenului religios, conexiunile cu politicul și gradul de penetrare a religiilor în viața socială.

2.13.1. Mitologia rusă

Mitologia rusă este una derivată din cea nordică, datorită aportului varegilor, danezi și suedezi călători ce străbăteau în scopuri comerciale rețeaua fluvială de pe teritoriul ce va fi mai târziu Rusia. Varyags în limba rusă, despre aceștia primele cronici ruse relatează că s-ar fi stabilit într-o colonie pe malul lacului Ladoga.

Mitologia rusă a fost clasificată în mitologie superioară și inferioară, și anume în vietăți fabuloase care personificau activități zilnice sau aspecte abstracte, ca binele, frumosul, ghinionul etcetera și entități spirituale – duhuri, care patronau elemente ale naturii sau ale gospodăriei. De asemenea, rușii au zei fundamentali.

Mitologia superioară este legată de următoarele divinități: Mokoș , Svarog, Dajboe, Iarila, Iarovit , Rud, Ciur, Dolia, Libo, Pravda, Krivda, Smert, Sud. Mitologia inferioară cuprinde: Domovoi, Kikimora, Leșii, Vodianoi, Rusalka, Lihoradki, Mara, Mora. Îngerii ( rus. angeli) sunt ființe mitologice dătătoare de viață și cu rolul de a rosti ursita noului născut. Ca la romani-români, rușii credeau în existența unei stele pentru fiecare om, apărută la nașterea lui, și care cade de pe cer când omul moare. Ghinionul, conform cutumelor rusești, era întruchipat de animale, iapă, pisică, câine jigărit, șopârlă. Norocul era personificat de urs și de bou (vezi simbolurile Rusiei). Zeii fundamentali ai rușilor sunt Svarog, Perun, Iarilo, Strebog, Veles, Koliada. Ființele fabuloase ale mitologiei slave sunt Gorgonia, Koșkei, Dobrinia Nikitci, Mikula, Sirin, Baba Iaga. Basmele rusești, spre deosebire de cele europene, sunt povestiri care, de cele mai multe ori, nu se sfârșesc cu binele învingând întotdeauna răul, ci cu binele învinge uneori răul, alegându-se o soluție de compromis.

2.13.2. Creștinarea rușilor

Creștinarea a avut loc în anul 988, ulterior botezării Prințesei Olga a Kievului și a nepotului ei, Vladimir, convertit la creștinism și căsătorit cu prințesa bizantină Anna. Religia ortodoxă a devenit religia oficială a statului rus, până în anul 1917. Convertirea la creștinism a avut rațiuni politice, întrucât Vladimir dorea să devină egal împăraților bizantini. Creștinismul a fost întâmpinat cu mare rezistență din partea păgânilor, iar influență păgânismului nu a slăbit nici după aceea.

Creștinismul a fost introdus prin adaptare, prin două mijloace; prin rugăciunea clericilor în biserici și prin introducerea sărbătorilor creștine care au luat treptat locul celor păgâne. Adaptarea Creștinismului la obiceiurile autohtonilor a fost necesară din următoarele motive: utilitatea în interesul de stat pentru a evita izolarea de restul lumii, adoptarea monoteismului ca esență a unui singur stat, cu monarhul în frunte, introducerea unei noi morale puternice cu privire la familie și dezvoltarea culturii- prin învățarea în creștinism a dogmei teologice și a filosofiei.

Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) își autoproclamă în anul 1448 singură autocefalia. Aceasta îi este recunoscută de către Constantinopol în 1589. Expansiunea continuă a statului rus a contribuit la accentuarea influenței Bisericii Ruse. Pentru ruși, acesta era semn de la Dumnezeu ( rus. Bog), căci la căderea Imperiului Bizantin, ei dovedeau putere de a alunga ultimii tătari. Atunci apare concepția devenirii Moscovei întru a Treia Romă, concept formulat pentru prima oară într-o scrisoare a monahului Filotei de Pskov către țarul Ivan cel Groaznic, în jurul anului 1525.

Coexistența cu regimul bolșevic a ridicat greutăți BOR, deoarece majoritatea clericilor au sprijinit Armata Albă a țariștilor, devenind dușmani de clasă ai Armatei Roșii. Din anul 1919, autoritățile adoptând o politică antireligioasă, au emis discursuri antibisericești și antiortodoxe, au intentat procese clericilor și luând măsuri represive atât împotriva culticilor, cât și împotriva adepților.

Epoca stalinistă i-a supus pe preoți arestărilor și asasinărilor, clerul ortodox fiind majoritar nimicit. Constituția Sovietică din anul 1936 prevedea, în privința religiei, doar libertatea cultului și a propagandei antireligioase.

În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, situația clericilor s-a ameliorat; Stalin a acordat privilegii și o anumită libertate de cult preoților în schimbul activismului pe front pentru a ridica moralul soldaților sovietici. După moartea lui Stalin, martie 1953, relațiile dintre Biserică și autorități avea să se deterioreze din nou până la petrestroika, exprimarea convingerilor religioase – creștine sau de alt fel, fiind privită cu ochi vitregi de guvernanți.

2.13.3. Biserica Ortodoxă Rusă astăzi

După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Biserica avea să redevină un factor activ și important al vieții sociale și culturale. Constituția Federației Ruse din 1993 prevede următoarele: „Statul garantează egalitatea drepturilor și libertăților cetățenești indiferent de gen, rasă, naționalitate, limbă, origine, status material sau social, reședință, atitudine față de religie, convingeri, apartenență la organizațiile publice sau alte circumstanțe. Orice formă de restrângere a drepturilor pe criterii de status social, național, lingvistic, religios va fi abolită„.

Anul 1997 a fost marcat de emiterea Legii Libertății de Conștiință și de Asociere Religioasă. Conform prevederilor acesteia, înregistrarea de noi asociații religioase poate fi dificilă, întrucât este condiționată de dovezi scrise că organizația în cauză desfășoară activități cultice de peste 15 ani pe teritoriul Rusiei. Legea a fost dată, conform declarațiilor oficiale ale Patriarhului Chiril, pentru a combate în mod oficial cultele distructive.

Actualul patriarh, intronizat în luna februarie a anului 2009, este un personaj pe scena publică rusă care armonizează interesele Bisericii de a dobândi autonomie cu cele politice interne și externe, și care a dovedit că are un cuvânt greu de spus în privința problemelor educației, sănătății, culturii și spiritualității. Chiril întruchipează puterea soft a Marii Rusii, reprezentând interesele Bisericii și ale Rusiei în zonele relevante pentru politica externă a Federației – Ucraina și Republica Moldova. De asemenea, se remarcă tendințe unioniste discursive ale Patriarhului, acesta declarând că Patriarhia consideră Moldova parte inseparabilă a Sfintei Rusii. În plus, retorica lui Chiril este îndreptată împotriva partidelor care mărturisesc împotriva valorilor fundamentale, recomandând evitarea valorilor suprastructurale. Criticile îl nominalizează ca fiind brațul Kremlinului în politica externă și o marionetă politică, adoptând poziții favorabile guvernanților.

Mai mult, pe fondul deficitului de adepți la ortodoxism, Patriarhul a fost acuzat că ar fi parte a unui plan al serviciilor secrete de a elimina religiile occidentale, în contextul în care legăturile dintre Biserică și Stat sunt din ce în ce mai strânse.

2.13.4. Pericolul Semilunei

Patriarhul Chiril a emis declarația că este îngrijorat de radicalismul confesional, ca urmare a unei influențe provenite din exterior. Se referea, prin acestea, la musulmani.

Cu o populație de 142,9 milioane de locuitori, Federația Rusă cuprinde 73% ortodocși și 6% musulmani; dintre etnicii ruși, 80% se declară ortodocși, 5500-6000 fiind convertiți la Islam, iar circa 500 mii de musulmani au fost convertiți la creștinism. Cu toate acestea, doar 5% dintre ruși sunt ortodocși practicanți, în timp ce musulmanii își însușesc Islamul atât ca Univers spiritual, cât și social.

Tendințele demografice ale Federației Ruse sunt îngrijorătoare; în timp ce numărul ortodocșilor, majoritatea etnici ruși, are tendințe descrescătoare, numărul musulmanilor este în continuă creștere. Astfel, numărul musulmanilor astăzi se ridică la 6% din total; comunitățile de musulmani sunt ansambluri coezive, cu tendințe de autonomie sporită și chiar de independență și cu legături cu musulmanii din vecinătate. În conformitate cu studiul realizat la Harvard Russia`s Muslim Strategy și al publicației The Economist, 20% din cetățenii moscoviți sunt musulmani; Tatarstan este în proporție de 54% musulman, regiunea Karacievo-Cerkesia 51%, Bașcortostran- 54%, Adigeia – 26%, Ingușetia – 98%!, Daghestan – 82%, Kabardino-Balkiria – 68%, Osetia de Nord – 20%, Cecenia – 95%. În regiunile cu populație majoritar musulmană – Daghestan, Cecenia – unde ideologia guvernamentală nu a avut succes, aceasta a fost înlocuită cu Șaria. Politica de deportare a musulmanilor a lui Stalin a intensificat unitatea și coeziunea comunității și a catalizat atașamentul față de codurile de conduită a acesteia.

Concomitent cu acest fenomen de Islamo-mania, s-a intensificat Islamo-phobia naționalistă radicală a comunității rusești prin curentul de dreapta Rusia pentru ruși. În mod firesc, au fost sesizate numeroase conflicte violente între naționaliști și musulmani, majoritar caucazieni- Moscova, decembrie 2011, soldat cu 1300 de arestați.

Realitatea diversității confesionale se reflectă astfel în elaborarea politicilor guvernamentale:

– BOR este un organism privilegiat în relația cu Kremlinul, ortodoxismul fiind considerat un fenomen pozitiv în viața socială a rușilor. În același timp, Kremlinul întâlnește dificultăți în a echlibra raportul ortodocșilor cu musulmanii;

– prezența musulmanilor în Rusia determină reacții agresive din partea naționaliștilor radicali ruși și prezintă amenințarea intensificării atacurilor împotriva imigranților musulmani;

– procentul ridicat de musulmani în republicile autonome poate intensifica secesionismul și activismul acestor comunități, cât și propagarea terorismului pe teritoriul Rusiei, exemple fiind atentatul de la metrou din martie 2011, Beslan, atentatul de la Teatrul din Moscova;

– politica Kremlinului va continua aceleași linii – va pedepsi brutal tendințele separatiste și va numi guvernatori regionali lideri considerați a fi de încredere de către autoritățile centrale, dar și considerați colaboraționiști de către jihadiști;

– deși prognozele indică o creștere a numărului de musulmani din Rusia până în anul 2050, experți islamiști ca și Malașenko nu consideră că poate fi cazul unei Islamizări a Rusiei până la mijlocul secolului XXI.

2.14. Cultura rusă

„Nimeni nu a fost mai impresionat ca mine

de măreția națiunii lor și de importanța lor istorică”

(Marchizul de Custine)

Personalitatea Rusiei este reflectată fidel de simbolurile proprii, de icon-urile prezente și trecute și, bineînțeles, prin specificitățile ei culturale. Semiotica acestora, în ultimă instanță, conturează la un nivel maxim modelul ei, temperamentul, dihotomiile și frumusețile unui tărâm viu, organic, prezent, ambițios, puternic și timid. Rusia este de o unicitate ieșită din comun, este fenomenul cel mai greu de definit, chiar și în urma unei abordări interdisciplinare. Misterul ei și închiderea cu încăpățânare a misticismului rusesc în interiorul propriilor granițe o fac cu atât mai greu de pătruns cu mintea, cu rațiunea; sufletul rus este de o complexitate majoră, de un colorit difuz și complex, asemeni unui curcubeu suspendat și scindat în propria sa expresie.

2.14.1. Simbolurile naționale ale Rusiei

Definiția caracteristicului unui Stat stă, în afara numelui, limbii, religiei, naționalității sale, în imnul de Stat, stema națională și drapelul național.

Imnul Național al Federației Ruse, ca și compoziție muzicală și versuri, este preluarea originalului Imn al Uniunii Sovietice. Compoziția muzicală poartă semnătura lui Aleksandr Aleksandrov, iar versurile aparțin lui Sergei Mihalkov și Gabriel El-Registan; adoptat inițial în anul 1990, validat în perioada primului mandat prezidențial al lui Boris Elțîn, iar apoi păstrat de către Putin. Ca semnificație, imnul animează nostalgia unor vremuri trecute, inspirând unitate, coeziune și mândrie. Linia melodică a fost adoptată în anul 1943 la dispozițiile lui Stalin; la fel, versurile. Imnul nu a suferit mutații în procesul de-stalinizării; cu toate acestea, Duma de Stat a propus în 1992 renunțarea la versuri, pentru a nu exprima principiile sovietice proaspăt negate. Imnul a devenit cunoscut drept Cântec fără cuvinte, deși neoficial sunt păstrate versurile:

„Rusia, națiunea nostră sfântă,/Rusia, patria noastră iubită!/Voință de fier, eternă măreție,/ Ale tale sunt pentru vecie!

Refren: Fii glorioasă, Patria noastră liberă!/ Bătrână uniune a popoarelor-surori,/ Înțelepciunea moștenită de la ai noștri străbuni,/ Fii glorioasă, țara noastră! Cu tine ne mândrim!

De la mările de sud și până la ținuturile polare/ Se întind mărețele noastre păduri și câmpii./Ești singur pe lume, fără de pereche,/ Tărâm natal, în paza lui Dumnezeu!

Tărâm nețărmurit al viselor și-al vieții/ Ni se deschide nouă pentru veșnicie/ Credința noastră în Patrie ne dă tărie/ Așa a fost, e și mereu va fi!”

Figura 2. Stema Federației Ruse

Stema Federației Ruse își are originea în era Imperiului Rus, și a fost adoptată în anul 1991, la prăbușirea URSS. În trecut, vulturul bicefal se referea la unirea Vestului cu Estului, prin cununia lui Ivan cel Mare cu prințesa bizantină Sofia Paleologu, secolul XV. Deși în centrul stemei stă Sfântul Gheorghe, protectorul tradițional al rușilor, nu se face referire la acesta în temeiul secularizării statului; cele trei coroane de pe stemă fac referire la Marea Rusie – uniunea Rusiei, a Micii Rusii (Ucraina) și a Rusiei Albe (Belarus). În manieră democrată, se presupune că astăzi cele trei coroane simbolizează unitatea și suveranitatea Rusiei. Globul și sceptrul sunt simbolurile heraldice a puterii suverane și autocratice. În forma actuală, stema a fost adoptată în anul 1993 prin decret, iar ulterior re-adoptată prin decret prezidențial de Vladimir Putin în anul 2000.

Drapelul național al Federației Ruse este sub forma unui tricolor cu trei câmpuri orizontale, egale ca mărime, cu alb, albastru și roșu – sursa de inspirație pentru culorile panslave; neoficial, albul reprezintă Belarus, albastru – Ucraina, roșu – Rusia.

2.14.2. Icon-urile ruse

Deși este o încercare de a reprezenta prin categoria icons un grup de oameni ruși din varii domenii care îi reprezintă, am încercat să determin un număr de personalități cu care unii ruși, dacă nu toți, se identifică, personalități care îi reprezintă cel puțin la nivel oficial și care au sau au avut expunere mediatică și vizibilitate.

Primul este fostul președinte și actualul premier Vladimir Vladimirovici Putin; urmând exemplul lui Elțîn și folosindu-se cu măiestrie de instrumentul televiziunii prin Berezovski, și-a creat imaginea de salvator al Patriei, părinte al rușilor, om de fier, patriot, naționalist, xenofob, puternic, fiind înfățișat de presă și colaje în luptându-se cu tigrul siberian, călare pe cal, la volanul unei mașini de curse sau la bordul unei aeronave, la bustul gol, la vânătoare, sau împreună cu familia ca familist convins; este de departe cel mai cunoscut rus, iubit de mulți ruși și urât de la fel de mulți; Putin convinge, ca și concluzie. Iar sondajele de presă realizate arată că la un viitor scrutin, rușii l-ar vota președinte al Rusiei.

Un icon este Iuri Gagarin, faimosul cosmonaut, erou sovietic, devenit erou rus, primul care a pășit în spațiu; elementul de unicitate care îl definește este că a devenit erou, reușind să iasă din sfera sovietică și să își păstreze capitalul de imagine în era post-uniune.

Anna Politkovskaia, opozantă a regimului Putin și jurnalistă cu nume răsunător al Novaia Gazeta, a devenit un nume pe scena mondială în urma asasinării sale în lift, 2006; Politkovskaia criticase cu tărie regimul Putin, campania din Cecenia, oligarhii, regimul autocrat și nerespectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor; a fost negociatoare în evenimentul terorist de la Nord-Ost și avea autoritate în ochii cecenilor.

Aleksandr Soljenițîn, disident rus, luptător fervent anti-comunist, romancier și laureat al Premiului Nobel pentu Literatură în anul 1970, decedat în 2008; în 1974 este expulzat din URSS, ridicându-i-se cetățenia sovietică. Lucrarea lui de referință este Arhipelagul Gulag. Cetățenia o reprimește în contextul perestroikăi în anul 1990. A reprezentat „una din cele mai puternice voci, în care se distingea greu latura disidentului de cea a luptătorului”.

Feodor Dostoievski, prozator al secolului XIX, a fost unul dintre scriitorii cu cele mai intense influențe asupra ficțiunii secolului XX. A fost unul dintre analiștii de profunzime ai experienței psiholigice a individului, numit fiind „părintele existențialismului”. Operele lui sunt gravuri literaro-filosofice ale crizei spirituale a momentului, având loc de cinste în literatura universală.

Maia Plisetskaia, dansatoare faimoasă de balet născută în 1952, este adeseori citată ca una dintre cele mai mari balerine ale lumii; a avut rol principal în piesele teatrului Balșoi începând cu anul 1960 – prima ballerina assoluta. În 2003 a fost decorată de Vladimir Putin.

Aleksandr Pușkin, poet romantic de la cumpăna secolelor XVII-XIX, este considerat unul din cei mai mari poeți ai Rusiei, chiar național, numit de presa internațională „un Shakespeare rus”. Este fondatorul modernismului în Rusia Imperială.

Lev Tolstoi, romancier și prozator al secolului XIX, exponent al vârstei de aur a literaturii ruse, a avut impact inclusiv asupra lui Martin Luther King și Ghandi. Operele sale, nume cu autoritate în literatura universală, se impun prin capacitatea de cuprindere, prin compoziție complexă, adâncimea viziunii, acuitatea simțului de observație sociale și psihologice și prin sentimentul tragicului și omenescului.

Piotr Ceaikovski, compozitor rus de secol XIX, autorul Lacului Lebedelor și al Spărgătorului de Nuci; opera lui este sinteză de succes între operele clasice occidentale și tradiția rusă. Cunoscut ca având viață zbuciumată, a insipirat pelicula The Music Lovers,1970.

Maria Șarapova, cunoscut tenis-man de talie mondială, fostă numărul unu, având la activ 23 de titluri mondiale, având stil baseliner agresiv, este una dintre femeile de succes de pe mapamond, averea sa fiind estimată la 70 de milioane de dolari.

Nu în cele din urmă, Nikita Mihalkov, producător, regizor și actor rus, un Spielberg al Orientului, câștigător a numeroase Premii Oscar, dar premiat și la Cannes, Moscova, Veneția. Rolul său apoteotic a fost Țarul Nicolae al III-lea în pelicula Bărbierul din Sevilla, 1998.

2.14.3. Areale culturale. Specificități ruse

De la arhitectură impozantă, stiluri pline de glamour, o geometrie acaparantă a spațiului, la elemente de compoziție, texturi, culori, vestimentație, sound, Rusia se distinge de alte culturi prin diversitate, tragism, viață, intensitate. Cultura rusă și civilizația rusă impresionează prin măreție – cuvântul de ordine este măreție.

În lucrarea sa Civilizația rusă, Antoaneta Olteanu sublinia „Se știe, bunăoară, cum casa rusească cedează în formele ei arhitectonice tendințelor de expansiune în plan. Casa rusească face, față de cea românească, risipă de spațiu. Orizontul plan o invită să se întindă. Bisericile rusești, de diverse tipuri, au o singură dimensiune sigură: orizontală”. Stilurile arhitectonice ruse sunt, așadar, impunătoare ca proporții, monumentale, aurite, cu cupole; se impune în secolul XVII stilul moscovit, care începe să accentueze latura verticală a clădirilor, barocul penetrând piața rusească în secolele XVIII-XIX și revenind la accentele orizontale, alături de culori care atrag privirile, roșu, verde, auriu etcetera. De reținut că Rusia nu are un stil al ei, pe care să îl dezvolte, ci împrumută, de la roccocco, clasicism.

Amprenta rusă este pusă pregnant în domeniul artei decorative aplicate, remarcându-se prin toriok (broderie cu fir de aur), vologda (dantele), paleh, mstiora, holui (iconografie, miniaturistică), gfel (lut, ceramică), bijuterii din pietre semiprețioase din munții Ural sau prelucrarea fildeșului, pe litoralul nord-estic.

Proprie rușilor, devenită emblemă, este matrioșka, jucărie din lemn, păpușă viu colorată, goală în interior, în care sunt introduse păpuși mai mici,identice. Matrioșka se realizează din lemn de esență moale, mesteacăn sau tei. Matrioșka a apărut în anii `90 ai secolului XIX, în localitatea Abramțevo. Centre de confecționare specializate se află la Serghiev-Posad. Toate păpușile matrioșka seamănă între ele, deosebindu-se de obicei printr-un mic detaliu. O jucărie cuprinde între 3 și 24 de piese. Piesele sunt vopsite cu guașă, modelul fiind unul simplu și realizat în tonuri calde.

În domeniul literaturii, Rusia se află printre cele mai influente culturi; datează din secolul X, însă secolul XIX – secolul de aur al literaturii ruse a născut operele de mare calibru ale Rusiei, prin nume ca Pușkin, Cehov, Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Tsvetaeva.

Pictura rusească este instituționalizată în secolul XVIII prin crearea Academiei Ruse de Artă, consacrând nume ca Argunov, Rokotov, Levițki, Borovikoski. Secolele XVIII-XIX sunt marcate de curente ca neoclasicism, romantism, artiștii concentrându-se pe teme mitologice, biblice; realismul a pătruns în Rusia la mijlocul secolului XIX, artiști ca Șișkin, Kurindzi, Kramskoi, Polenov, Levitan, Surikov, Vasnețov orientându-se pe teme de critică socială, suferință, dramatism.

Muzica rusească este una deosebită, având ca specific folk-ul interpretat la balalaikă, gusli, zeikă, acordeon și chitară țigănească; folk-ul a fost sursă de inspirație și pentru clasici, ca frații Rubinstein, Ceaikovski, Rașmaninof.

Baletul rusesc, unic pe plan mondial, a fost inițial un mijloc de divertisment al curții imperiale, prima școală de balet fiind creată în 1740 la Sankt Petersburg. Baletul a fost perfecționat, reprezentațiile teatrului Balșoi ale Lacului Lebedelor fiind de un succes necontestat. Nume ale baletului rus sunt Maia Plisețkaia, Rudolf Nureiev, Mihail Barișnikov.

Nu în cele din urmă, portul popular al rușilor se croiește din kaftan, kosorovorotka, ușanka – pentru portul masculin, și sarafan și kokoșnik – pentru cel feminin, iar ca încălțăminte tradițională, sunt, lapti și valenki; tonurile folosite sunt pe nuanțe de roșu, cărămiziu și negru, cu modele miniaturale florale.

2.15. Portretizarea sufletului rus

„Nu există caracter mai greu de definit decât Acela al poporului rus”

(Marchizul de Custine)

Termenul a fost abordat de literatura occidentală a secolului XIX, în analiza literară a titanilor Lev Tolstoi, Nikolai Gogol, Feodor Dostoievski. Sufletul rus este o trimitere la spiritualitatea rusă, la trăsăturile definitorii ale poporului. Ca și concept, sufletul rus este ceea ce unește rușii, în multietnicitatea și multiculturalitatea lor. Sufletul rus, душа, va fi o abordare interdisciplinară, pentru a explica la nivel minim comportamentul acestor hibrizi.

Voi acorda trăsăturilor enumerate calificativele înnăscut și dobândit, cu mențiunea că a doua categorie este cu mult mai numeroasă decât prima, prin prisma numărului de surse bibliografice și a proximității temporale față de momentul prezent.

Sub aspectul celor înăscute, trăsăturile sufletului rus au fost formate de teritoriu și de climă; teritoriul locuit de ruși este unul vast, în majoritate arid datorită zonei siberiene. De aceea, ca reflexie a vastității teritoriale, a impozanței geografice – rușii au dezvoltat un excepționalism propriu lor, o conștiință a propriei valori și a locului deosebit pe care îl ocupă în lume – pretenția la măreție! Un spațiu atât de însemnat trebuie să ocupe în istorie un loc însemnat. Astfel, se naște viziunea mesianică rusă, ideea de destin mesianic, măreț.

De asemenea, distanța imprimă distanță în comportamentul rușilor, răceala climei transferă răceală în atitudine, asprimea ei a născut ruși aspri.

Din punct de vedere geografic, Rusia se aflăla cumpăna a două continente antagonice, sunt întrepătrunderea a două culturi profund diferite, cea europeană și cea asiatică. „Trebuie să vii în Rusia pentru a vedea rezultatul acestei teribile combinații dintre inteligența și tăcerea Europei și genialitatea Asiei”.

Această calitate de cultură-hibrid a determinat coagularea dihotomiilor, dualităților în spiritualitatea rusească, trăsături antagonice ca și sensibilitate-cruzime, obediență-disidență, pasivism-reactivitate.

Latura dobândită a sufletului rus se referă la caracteristicile imprimate de istorie, de acțiunile altor popoare asupra rușilor, latura dobândită este în fond cea reactivă. „Moravurile unui popor sunt produsul lent al acțiunii reciproce a legilor asupra obiceiurilor și a obiceiurilor asupra legilor, și nu pot fi preschimbate printr-o lovitură de nuia”

Rusia kieveană a suferit invazia mongolă a nomazilor în anul 1223, introducând în Europa despotismul oriental. Rușii au preluat prin asimilare modelul de guvernare. Despotismul oriental adaptat a născut forma de autoritarism practicată de ruși până în prezent. „Despotismul desăvârșit, așa cum domnește la noi, s-a întemeiat în momentul în care șerbia era abolită în restul Europei. Odată cu năvălirea mongolilor, slavii, până și unul din cele mai libere popoare din lume, au devenit mai întâi sclavii învingătorilor, apoi ai propriilor lor tirani”.

În mod neașteptat, această invazie a produs întoarcerea privirii rușilor către Occident; Petru I, numit și cel Mare, a fost promotorul împrumuturilor culturale europene, promovând arhitectură, economie, obiceiuri europene în secolul XVIII. Însă dominația mongolă a transmis caracterului rus și cruzime, și sălbăticie, și neîncredere, o formă de repulsie a rușilor la elemente alogene; această formă de repulsie a suferit mutații în frică sau, conform istoricului Laurențiu Constantiniu, într-o formă de sentiment de insecuritate, similar descrierii lui Kennan. Reacția la dominația mongolă e vizibilă și la nivel lingvistic: Грозный/грозность (caracter amenințător, groaznic, aspru), Страшно(înpăimântător, groaznic), Угрожающий (amenințător, primejdios), Ужас, Ужасный (groază, spaimă, oroare, înfiorător, teribil), Боязни (frică, teamă), Испуг (spaimă, frică, teamă), трусливости (frică, teamă), „În Rusia, teama înlocuiește, adică paralizează gândirea”.

Ca și consecință a aceleiași invazii, sufletul rus a dezvoltat și un instinct al izolaționismului, teama de ceea ce e exterior și necunoscut, de ceea ce e diferit. Ca și reflex, și-au închis pe cât posibil granițele, în ambele sensuri; pentru a prezerva esența russe și pentru a nu împrumuta elemente alogene. Izolaționismul a format Rusiei imaginea de sălbăticie, de singurătate, de străin. Rușii simt acut, intens orice formă de penetrare (mai ales, invazia teritorială, fizică). Securitatea rusă, ca și reflex, se asigură prin teritoriu. Acest colos teritorial reacționează, paradoxal, claustrofob. A răspuns, de-a lungul istoriei, la cuceriri prin cuceriri; Hoarda de Aur a declanșat o nevoie acută de spațiu, pentru a ține dușmanul, străinul la distanță. Este maniera rusească a glacisului strategic, de cordonul de securitate asigurat de vecinătate apropiată – iar urmarea a fost expansiunea, așadar imperialismul rus! Opinia academicienei Helene Carrere d`Encausse despre pământ e că spațiul este factor determinant al istoriei ruse: „rușii sunt mult mai sensibili la spațiu decât la timp; ceea ce este imediat sau etern îi interesează mai puțin. În schimb, sunt cu picioarele înfipte în sol. Un spațiu nemărginit, -nemărginirea (безграничность), un alt termen care se aplică Rusiei. Spațiul este, desigur, elementul central al identității ruse, înaintea limbii sau a culturii”. De asemenea, starea de vulnerabilitate dată de dificultatea de a apăra granițele unui teritoriu atât de vast a derivat într-un temperament agresiv, ca și comportament preventiv.

Sub acțiunea despotismului, ca și formă de conservare, sufletul rus a dezvoltat obediența, supunerea la un regim vitreg, la autocrația devenită tiranie; alături de acestea, caracteristică definitorie este tăcerea, secretul, ne-zicerea, ascunderea adevărului, resemnarea. Afirmațiile lui Custine oglindesc acest punct de vedere: „ Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”; „ În Rusia, tirania despotismului este o revoluție permanentă”; „ Rusia este o națiune de muți”; „ În Rusia, secretul este atotstăpânitor: secret administrativ, politic, social; discreție folositoare și nefolositoare, tăcere de prisos pentru a asigura ceea ce este necesar”; „ Trebuie să fi trăit în această pustietate fără tihnă, această închisoare fără răgaz ce se numește Rusia, pentru a simți cum se cuvine adevărata libertate”; „ Simularea resemnării mi se pare cea mai de jos ticăloșie la care se poate coborî un popor înrobit. Revolta și disperarea ar fi, de bună seamă, mai cumplite, dar mai puțin înjositoare; slăbiciunea într-atât de degradată încât se lipsește până și de plângeri, această consolare a brutei, frica potolită de prea multă frică — iată un fenomen moral la care nu poți fi martor fără a vărsa lacrimi de sânge…”;” De altfel, nu știu ei mai bine decât să asculte și sa rabde?”

Astfel, societatea rusă este o gravură a sentimentului suferinței provenită din nedreptate; suferința este instituționalizată la un asemenea nivel, încât are loc o sacralizare a ei, cultivarea acesteia; sufletul rus naște suferința transcendentală și o conceptualizează prin religie, suferindul devenind un virtuos, un martirizat prin suferință.

Deductiv, suferința aduce cu sine nevoia de uitare. Rusia este faimoasă pentru instituirea unui cult al uitării – beția!, „ Plăcerea cea mai mare a acestor oameni este beția, altfel spus, uitarea”. Un astfel de ciclu rezumă destinul sufletului rus – fatalismul și tragismul de a te naște pentru a fi supus și condus.

Și totuși, frumusețea sufletului rus se naște tocmai în aceste condiții neprielnice. Este leagănul geniului lui Gogol, Pușkin, Dostoievski, Tolstoi. Distincția acestora este de a zugrăvi sufletul rus, în deopotrivă sărăcia și bogăția sale spirituale, drama rusului, psihologia acestuia, psihismele unui țar și ale unui condus. Baletul nu ar fi avut alt nume decât Rus, căci nicăieri nu pot fi zugrăvite mai fidel tragismul, durerea, neputința, ambiția și dorința de a-ți depăși condiția. Și mai presus de toate, ceea ce distinge sufletul rus este nevoia de a se distinge, de a i se recunoaște excepționalismul și unicitatea, și stoicismul cu care a dus pe umeri povara supunerii, a invaziilor, a batjocurei. Întru totul misterios și unic.

CAPITOLUL AL III-LEA

DETERMINANȚII UNEI DIPLOMAȚII. RUSIA ÎN DOCUMENTE

3.1. Documente noi, principii vechi

„În clipa hotărâtoare, rusul știe întotdeauna ce are de făcut”

(Gogol)

Noul context de securitate, schimbarea paradigmei tranziționale a statusului Rusiei pe scena internațională și noua față a Rusiei – Medvedev – au adus cu sine nevoia de noi concepte operaționale, noi instrumente de politică internă și politică externă și de o nouă dialectică în negocierea cu parteneri/neparteneri.

Astfel, instituțiile rusești au elaborat și promovat următoarele documente omologate, utile funcționării unui aparat de politică externă și, în același timp, modalități de justificare, explicare și încadrare a politicii rusești: Conceptul de securitate al Federației (2008), Politica de securitate externă a Federației (2009), Doctrina militară și Politica națională de reducere a armelor nucleare până în 2020 (2010).

Acestea definesc, în raport cu interesul național rus, amenințările directe și indirecte la adresa securității naționale a Federației Ruse, interesele și metodele de promovare a interesului și a climatului intern și internațional de securitate și managementul elementelor de risc și vulnabilitate survenite, accentuând în continuare posibilitatea și legimitatea uzului de forță (chiar și preventiv) în cazul survenirii unui factor de amenințare.

De menționat că, deși Președintele rus a simțit nevoia să sublinieze că documentele nu semnifică (sub nicio formă) reîntoarcerea la starea de Război Rece, principalele amenințări la adresa securității naționale le reprezintă NATO – prezența alianței la granițe și activitățile acesteia de știrbire a zonei tradiționale de influență a Rusiei.

3.2. Interesul național – epicentrul politicii externe

„Un interes național este un bun public care preocupă pe toți; un interes național vital este acel interes pentru care ei sunt gata să-și verse sângele și să-și cheltuiască bogăția pentru a-l apăra. Interesele naționale combină securitatea cu preocupările materiale și cu preocupările morale”

(Samuel Huntington)

Conceptul de interes național este fundamental procesului de elaborare a tuturor politicilor externe; el reprezintă clauza principală a activității de profil. Interesul național este un concept relativ vag, definit de o serie de parametri: gradul său de generalitate, gradul de perenitate. Caracteristica de bază a interesului național este capacitatea sa de a se concretiza în decizii sau obiective de politică externă, pentru a depăși stadiul de aspirație.

Suma de astfel de intese converge către asigurarea securității naționale și bunăstării ale entității statale date.

Interesele naționale se exprimă prin valori, se convertesc în obiective palpabile pe care statul trebuie să le atingă. Ele se pot clasifica în trei categorii – cele care fac referire la valori fundamentale și asupra cărora nu se negociază (integritate teritorială, suveranitate, independență), cele importante, asupra cărora se poate negocia cu o marjă, atât timp cât se menține echilibrul inițial (acorduri de armare/dezarmare), interese care fac obiectul curent al negocierilor (drepturi de navigație).

Similar cu expresia rațiuni de stat, interesul național este, de multe ori, utilizat pentru a justifica acțiuni ne-legitime, ne-legale sau a-morale; este corelat cu latura de Realpolitik, oferind justețe uzului de forță, putere sau influență în societățile occidentale.

Referitor la acestea, Dmitri Mevedev a afirmat că interesele naționale rusești nu se rezumă doar la teritoriul național, ci sunt extinse și asupra teritoriului altor state, nu neapărat învecinate (2008).

Urmărirea interesului național (pe plan internațional, se pare) își are ecoul în constante ale politicii ruse externe – Rusia a purtat mereu ofensive pentru a-și impune cele trei mari obiective: securizarea imensului teritoriu pe care îl are la dispoziție, accesul către mările deschise și influențarea vecinătății apropiate – implicit, formarea de state clientelare. În același timp, constantele politicii ruse sunt negarea rolului american de prezervare a securității mondiale (aici includem negarea unipolarității, misionarismul multipolarității, precizarea neputinței SUA de a fi furnizor de securitate datorită resurselor ne-proporționale cu obiectivele) și promovarea formulei bilaterale în derularea negocierilor.

3.2.1. Paradox – similitudinea obiectivelor de politică externă cu „directivele” Testamentului lui Petru I

Liniile politicii externe dictate de țarul Petru I (1672-1725) afirmă următoarele:

„Moștenitorii mei vor face-o (n.n. Rusia) și mai întinsă”

„Ține nația rossienească nepreacurmat într-o stare de război”

„A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice și către Sud pe marginea Mării Negre”

„A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol și de India, ca acel ce va stăpâni pe acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii”

Într-un limbaj actual, Petru cel Mare lasă ca sarcini liderilor: extinderea (nu neapărat fizică, ci și ca influență) către Orientul Apropiat, obținerea accesului la trasee navigabile, cucerirea de teritorii în vecinătatea apropiată.

3.3. Fundamente legale

„Diplomația este arta de a-i lăsa pe alții să facă de bunăvoie ceea ce le spui tu”

Abraham Lincoln

Conform Constituției Federației Ruse (1993), Președintele, în conformitate cu prerogativele sale, asigură conducerea politicii externe a țării, iar ca șef al statului, reprezintă Federația Rusă în relațiile internaționale.

Consiliul Federației al Adunării Federale (Parlament) și Duma de Stat a Adunării Federale, în limita atribuțiilor lor constituționale, desfășoară activitatea de asigurare legislativă a politicii externe a țării și de respectare a angajamentelor ei internaționale, favorizând eficiența diplomației parlamentare.

Guvernul Federației implementează (aplică măsurile) politica externă a Statului.

Consiliul de Securitate al Federației Ruse desfășoară activitatea de evaluare a pericolelor și amenințărilor la adresa intereselor naționale și securității Rusiei în sfera internațională, asigură pregătirea propunerilor înaintate Președintelui, pentru adoptarea de către acesta a deciziilor privind politica externă a statului în domeniul garantării securității naționale, precum și a celor privind coordonarea activității organelor federale ale puterii executive în procesul aplicării deciziilor.

Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse elaborează strategia generală a politicii externe a statului, îi prezintă șefului statului propuneri corespunzătoare și acționează pentru derularea politicii externe a Federației Ruse în concordanță cu Conceptul de Politică Externă, coordonează activitatea de politică externă a organelor federale ale puterii executive.

3.3.1. Conceptul de politică externă a Federației Ruse

Documentul a fost semnat la 12 iulie, 2008 de către Președintele Federației Ruse. Prezentarea ei de către Președinte în contextul întrevederii anuale cu ambasadorii Federației Ruse a fost centrată în jurul ideii „Rusia a devenit mai puternică și este capabilă să își asume mai multe responsabilități în legătură cu provocări regionale și globale”, potrivit ziarului Kommersant (afirmarea, la fel ca Putin, a statusului de putere regională și globală). În același context, Medvedev a cerut ambasadorilor să adopte un comportament mai agresiv în promovarea intereselor rusești în țările de acreditare. Reține atenția faptul că diferența notabilă față de Conceptul anului 2000 semnat de Putin îl constituie atribuțiile extinse ale Guvernului de a lua măsuri și de a trasa politica externă a Federației.

Conform Conceptului de Politică Externă, obiectivele principale sunt:

garantarea securității țării, păstrarea și consolidarea suveranității și integrității teritoriale, a unor poziții durabile și de prestigiu în comunitatea mondială, care să răspundă în cel mai mare grad intereselor Federației Ruse (F.R.) ca unul dintre cele mai influente ale lumii contemporane;

crearea condițiilor externe pentru modernizarea Rusiei, trecerea economiei la un mod inovativ de dezvoltare, creșterea nivelului de trai al populației, întărirea bazelor ordinii constituționale, favorizarea competitivității în lumea globalizată;

contribuirea la procesele mondiale, în scopul instaurării unei ordini mondiale, bazate mai ales pe principiile Cartei ONU;

stabilirea unor relații de bună vecinătate cu statele învecinate, contribuirea la înlăturarea focarelor de tensiune și conflictelor existente și prevenirea apariției unora noi în regiunile adiacente F.R.;

găsirea consensului și a intereselor comune cu celelalte state și organizații interguvernamentale în procesul de rezolvare a sarcinilor impuse de prioritățile naționale ale Rusiei;

apărarea sub toate aspectele a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor ruși și ale conaționalilor de peste hotare;

contribuirea la perceperea obiectivă a F.R. în lume ca stat democratic, susținerea și popularizarea în alte state a limbii ruse și a culturii popoarelor Rusiei.

În calitate de factori principali de influențare de către stat a politicii internaționale, alături de puterea militară, se află cei economici, tehnico-științifici, ecologici, demografici, informaționali. Conform aceluiași concept, capătă o importanță tot mai mare nivelul de apărare a drepturilor cetățenești.

Noile amenințări și pericole (terorismul internațional, traficul de droguri , criminalitatea organizată, pericolul proliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor pentru transportarea acestora, conflictele regionale, problemele demografice, sărăcia globală, inclusiv energetică, migrația ilegală, schimbarea climei) au caracter global și influențează în mod direct Rusia.

Interesele Rusiei sunt legate nemijlocit de tendințe mondiale, ca și: globalizarea economiei mondiale, creșterea obiectivă a rolului diplomației multilaterale, dezvoltarea potențialului economic al noilor centre de creștere globală, dezvoltarea integrării regionale și subregionale (CSI, Europa-Atlantic, Asia-Pacific), concurența politico-militară, ignorarea principiilor de bază ale dreptului internațional de către unele state.

Consolidarea pozițiilor internaționale ale Rusiei, în concordanță cu prevederile textului, necesită folosirea tuturor pârghiilor financiar-economice de care dispun statele și a resurselor adecvate pentru garantarea politicii externe a Federației Ruse.

3.3.2. Strategia de securitate a Federației Ruse până în anul 2020

Aprobată prin Decret Prezidențial la 12 mai 2009. Conform textului, direcțiile principale ale politicii de securitate națională ale F.R. sunt prioritățile strategice naționale având forma unor importante mutații sociale, politice, economice, menite să creeze condiții optime pentru bunul mers al societății, menținerea integrității teritoriale și a suveranității. La baza strategiei stă principiul securității prin dezvoltare constantă a economiei și a sferei sociale.

Conform Strategiei, principalele amenințări la adresa Federației Ruse sunt:

extinderea NATO și apropierea coaliției de granițele F.R.;

recurgerea la inițiativele unilaterale în relațiile internaționale;

dezacordurile dintre principalii participanți la politica mondială;

amenințări cibernetice și biologice;

sentimente, atitudini naționaliste, xenofobe, separatismul și extremismul religios;

siuația demografică globală, epidemii provocate de virusuri noi;

sistemul de apărare anti-rachetă european;

migrația ilegală, traficul de droguri și de carne vie, criminalitatea organizată transfrontalieră;

creșterea numărului de state deținătoare de arme nucleare;

criza financiar-economică globală;

tensiunile provocate de conflictele din Orientul Apropiat, Orientul Extrem, Asia de Sud și Africa

Ca și tendințe și trend-uri de cooperare pe termen lung, documentul statuează:

construirea de relații bilaterale bazate pe dreptul internațional;

menținerea ONU ca element central de stabilitate al Sistemului Internațional;

intensificarea cooperării în cadrul formatelor G8, G20, EvrAzEs, RIC, BRIC, CSI, OCS;

întărirea mecanismelor de cooperare cu Rusia-UE;

crearea unui cadru de securitate colectivă euro-atlantic;

dezvoltarea relațiilor cu NATO, urmărind, ca și conținut, recunoașterea de către coaliție a intereselor naționale ale F.R. și a folosirii forței armate;

apărarea suveranității, instrumentelor și valorilor economice, politice, militare, a integrității teritoriale și a intereselor naționale.

Interesele Naționale și Prioritățile Strategice ale F.R. sunt următoarele:

dezvoltarea democrației, a societății civile, sporirea competitivității economiei;

asigurarea bazei consituționale solide, a integrității teritoriale și suveranității;

afirmarea F.R. ca putere mondială, furnizor de securitate într-o lume multipolară

Consiliul de Securitate se angajează să asigure un climat de securitate prin: prevenirea conflictelor regionale și globale, descurajare strategică, dezvoltarea capacității militare.

Principalele amenințări la adresa securității naționale a Rusiei, conform documentului, sunt: spionajul, terorismul internațional, extremismul religios, etnic, național, destabilizarea sistemului politico-social, crima organizată transnațională.

Obiectivele pe termen lung ale documentului sunt următoarele:dezvoltarea militară, îmbunătățirea nivelului de trai, poziționarea în Top5 al statelor din punct de vedere al PIB, asigurarea unui climat de securitate pentru comerțul energetic, modernizarea tehnologică și a cercetării, creșterea speranței de viață, reducerea handicapului și a mortalității, promovarea culturii și limbii ruse, promovarea unui echilibru strategic, prezența trupelor armate ruse în spațiile conflictuale, reducerea Armelor Nucleare.

3.3.3. Doctrina militară a Federației Ruse

A fost aprobată la 5 februarie 2010, prin decret prezidențial. Reprezintă unul dintre documentele fundamentale de planificare strategică a F.R. și sistemul de concepții oficial adoptate pentru pregătirea în vederea apărării armate a F.R. Caracterizează dezvoltarea mondială prin slăbirea confruntării ideologice, modificarea balanței de putere, tendința de soluționare a conflictelor prin forță, intensificarea pericolelor militare la adresa Rusiei. Astfel, principalele pericole militare externe sunt:

tendința de a atribui potențialului de forță al NATO funcții globale, apropierea infrastructurii militare a alianței de frontierele Rusiei, extinderea blocului;

dezvoltarea contingentelor militare ale altor state;

constituirea și instalarea scutului anti-rachetă;

pretențiile teritoriale față de Rusia și aliații ei, amestecul în afacerile interne;

încălcarea acordurilor internaționale în domeniul limitării și reducerii armelor;

folosirea forței militare în vecinătatea rusă, cu încălcarea Cartei ONU;

terorismul internațional;

apariția unor focare de tensiuni interetnice și interconfesionale, intensificarea separatismului și extremismului religios violent;

Politica militară a F.R. urmărește neadmiterea cursei înarmării, descurajarea și prevenirea conflictelor militare, perfecționarea organizării militare și a mijloacelor de distrugere în scopul apărării și garantării securității F.R. De asemenea, forțele armate ale Rusiei pot fi folosite pe timp de pace ca urmare a deciziei Președintelui Federației Ruse.

Rusia consideră că un atac la adresa unui membru ODKB este un atac împotriva tuturor statelor membre ODKB și, în acest caz, va lua măsuri în conformitate cu Tratatul de Securitate Colectivă. Federația Rusă își rezervă dreptul de a recurge la armamentul nuclear ca răspuns la utilizarea împotriva ei sau a aliaților de armament nuclear sau a altor ADM, precum și în cazul unei agresiuni împotriva F.R. cu utilizarea armamentului convențional.

Federația Rusă va lua măsuri în sensul dezvoltării, modernizării și întreținerii resurselor militare, precum și perfecționarea pregătirii premilitare și educația militar-patriotică a cetățenilor.

Prioritățile majore ale colaborării militare și politice sunt: cu Belarus, cu statele membre ale ODKB, cu statele CSI, cu statele OCS, cu ONU și alte organizații internaționale, inclusiv regionale.

3.3.4. Doctrina maritimă a Federației Ruse până în anul 2020

Semnată la 27 iulie, 2001 de către președintele Vladimir Putin, doctrina stabilește o bază pentru valorificarea suprafețelor de apă și a resurselor de bază ale dezvoltării civilizației mondiale în mileniul al treilea. Documentul afirmă statusul Rusiei de mare putere maritimă, datorită faptului că are acces la trei oceane.

Conform Doctrinei Maritime, interesele naționale ale Federației Ruse la nivelul oceanului planetar sunt:

intangibilitatea suveranității Federației Ruse asupra apelor maritime interioare, mării teritoriale și spațiului aerian aflat deasupra acestora, fundului mărilor și subsolului marin;

garantarea drepturilor suverane ale Rusiei în zona economică specială și pe platoul continental al FR în scopul explorării, prelucrării, protejării resurselor naturale care se află pe fundul mărilor, în subsolul marin și în ape, în cursul de apă și în curenții de aer;

libertatea mării deschise care cuprinde libertatea transportului maritim, libertatea zborurilor, libertatea pescuitului, libertatea cercetării științifice, libertatea de a instala cabluri și conducte submarine;

protecția vieții pe mare și a mediului marin.

Scopurile politicii maritime sunt menținerea suveranității Rusiei în apele maritime, pe spațiul circumscris, în zona economică cu status special, realizarea protecției drepturilor suverane ale FR în exploatarea resurselor acestora.

Obiective ale doctrinei sunt menținerea poziției de lider în domeniul construcției și exploatării spărgătoarelor de gheață atomice, valorificarea resurselor minerale și energetice ale Oceanului Planetar (vezi platoul continental arctic…).

Conform Doctrinei Maritime, Flota Maritimă Militară a Federației Ruse reprezintă componenta principală și baza potențialului maritim al FR, instrument al politicii externe, și asigură controlul utilizării forței militare.

Unitățile operative strategice dilocate la nivel regional sunt: Flota Nordică, Flota Oceanului Pacific, Flota Baltică, Flota Mării Negre, Flota Caspică.

Direcția regională Atlantică este determinată de presiunea economică, politică și militară crescândă exercitată de NATO.

Direcția regională în Oceanul Pacific ia cursul dezvoltării infrastructurii portuare și pe litoral și dezvoltarea Flotei Ruse în Orientul Îndepărtat, cu precădere în Insulele Sahalin și Insulele Kurile.

Direcția regională a Oceanului Indian o reprezintă derularea de cercetări științifice în Antarctica – element principal în realizarea politicii de stat destinate menținerii și consolidării poziției Rusiei în areal și asigurarea unei prezențe militare maritime a FR.

3.4. Rusia se pregătește să acționeze de pe poziții de forță

Documentele de politică externă, alături de discursurile și declarațiile oficialilor, indică animarea ambițiilor Rusiei de mare putere, ceea ce sugerează automat posibilitatea emiterii unor viitoare pretenții.

Federația Rusă a stabilit ca obiective poziții de prestigiu în comunitatea mondială,stabilirea unor relații de bună vecinătate, crearea unui cadru de securitate colectivă euro-atlantic și afirmarea F.R. ca putere mondială. Intențiile reflectă re-nașterea ambițiilor imperialiste, chair și sub masca de furnizor de securitate în calitate de lider regional al organizațiilor. Este o adaptare a politicii ruse de expansiune UE.

Sub aspectul amenințărilor noului secol, Rusia precizează terorismul interenațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de narcotice și de persoane, criminalitatea transfrontalieră – ca elemente de noutate, sentimente, atitudini naționaliste, xenofobe, separatismul și extremismul religios, dar și un pericol ce amintește de epoca Războiului Rece: extinderea NATO și apropierea coaliției de granițele Rusiei și sistemul de apărare anti-rachetă european instalat de NATO.

În contrapondere, Rusia replică agresiv prin formula de a-și „ rezerva dreptul de a recurge la armamentul nuclear”, ca și răspuns la un atac nuclear sau chiar la utilizarea armamentului convențional. Rusia pare să se fi întors în arena internațională, să ceară respectul cuvenit și să ceară un fotoliu la masa de negocieri a lumii.

CAPITOLUL AL IV-LEA

ELEMENTE DE DIPLOMAȚIE. RUSIA ȘI LUMEA

4.1. Climatul global de securitate

Ultimii douăzeci de ani, prin evenimentele internaționale derulate, modelează climatul global de securitate și comportamentul Rusiei în Relațiile Internaționale, evenimente ca și: extinderea NATO și UE, atentatele de la 11 septembrie, tensiunile din Vietnam, conflictele din Afganistan și Iraq și intervenția SUA în reglementarea acestora, proaspetele revolte din țările Africii de Nord (Egipt, Libia, Algeria, Tunisia) și ale Asiei Centrale (Siria), conflictele energetice europene, Războiul de cinci zile, revoluțiile colorate ale lumii, ascensiunea Chinei, a Indiei, potențialul de amenințare al Iranului, fluctuațiile prețului la petrol, conflictul din Serbia, revoltele fostelor state sovietice, orientarea SUA spre Orientul Mijlociu, disensiunea permanentă dintre Phenian și Seul, tragedia niponă din anul 2011.

Apariția amenințărilor moderne determină re-luarea unor vechi disensiuni, formarea și re-formarea organizațiilor de cooperare internaționale și apropierea partenerilor.

Mutațiile sceneni internaționale, prin slăbirea unor puteri și ascensiunea altora, multipolaritatea sunt câțiva factori care obligă Federația Rusă, nici stat autoritar și nici democrație imperfectă (imatură), la adaptare, la o bună orientare și la dialog. Contextul actual și globalizarea nu îi permit abordarea izolaționistă.

Dezamăgită de toți partenerii, Rusia a descoperit că nu are nici prieteni, nici aliați, ci numai interlocutori de conjunctură. Vulnerabilitățile ei derivă și din bazarea economiei pe exportul energetic, iar ambițiile sale par să fie ne-proporționale cu capabilitățile de facto. În plus, a demonstrat că nu se teme să apeleze la forța militară convențională, în cazul în care interesele ei sunt amenințate.

Datorită dimensiunilor sale plurietnice, multinaționale, multilingvistice, multiconfesionale, multiculturale, Rusia ar trebui să fie, cel puțin la nivel teoretic, capabilă să vorbească toate limbile și toate dialectele tuturor popoarelor. Multilateralitatea sa și diversitatea rusească sunt argumente suficiente pentru ca Rusia să se recomande ca ambasador universal; Rusia este legată de alte state prin trăsături ca ortodoxism, islamism, budism, slavism, europenism, asiatism. Și totuși, se observă reale dificultăți în negociere ale Rusiei; da, Rusia se înțelege cu toți, mai puțin cu aspiranții la putere și cu cei deja puternici.

În prelegerea sa în fața cursanților Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” din data de 18 noiembrie, 2010, Chris Donaly sintetiza în mod cuprinzător maniera de abordare a Rusiei în politica sa externă. Conform acestuia, tradițiile Rusiei constă în comportamente de tip: who rules whom? (care pe care?), obsesia leadership-ului, izolaționism, joc cu sumă nulă, acapararea atenției – being in the spotlights, disprețul față de țările slabe, asigurarea securității prin sfere de influență și prin teritoriu, abordare militară, conducere autoritaristă, diplomație energetică, man serves the state (omul servește statul), înapoiere ca percepție asupra lumii, adaptarea la soft power.

Donaly preciza că instrumentele politicii externe rusești sunt astăzi confruntările non-violente, aplicarea presiunii politico-economice, intimidarea, hărțuirea, șantajul energetic, iar cele vechi sunt asasinatele, crima organizată, atacul armat.

Elementul de noutate pe care îl aduce Chris Donaly în atenție: astăzi, în politica sa externă, Rusia face uz de tote aceste strategii și instrumente, dar combinându-le.

4.2. Organizații internaționale. Rusia – membru sau lider?

„Poporul acesta trezește de mult interes, dar nu încredere”

(Marchizul de Custine)

Prăbușirea Uniunii Sovietice a dat naștere unor state cu instituții politice slabe și care, în mod real, nu știau cum să procedeze cu independența lor. URSS a fost repede convertită în Comunitatea Statelor Independente (organizație fără coeziune, ce ajunge cu greu la un consens). Rusia a înțeles între timp că, pentru o lansare în arena marilor puteri are nevoie de aliați puternici, sau măcar de parteneri, deoarece o Organizație are resorturi și posibilități financiare mult mai mari decât un Stat. Oficialii au procedat în consecință, astfel că, înainte de sfârșitul secolului XX, făcea parte din comunități internaționale, euro-atlantice și eurasiatice, ce au fundamentat poziția Rusiei de partener de negocieri (comparativ cu colosul unional izolaționist).

4.2.1. Organizația Națiunilor Unite (1945)

Fondată în 1945, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial ca înlocuitor al Ligii Națiunilor, pentru a stopa războaiele dintre națiuni și pentru a promova dialogul, ONU are ca obiective declarate facilitarea cooperării în limitele dreptului internațional, promovarea unui climat de securitate internațională, dezvoltarea economică, progresul social, respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Consiliul de Securitate al ONU este format din cinci membri permanenți – China, Franța, Rusia, Marea Britanie, SUA – și zece membri nepermanenți, aleși prin rotație. Consiliul are puterea, în virtutea articolului 25 al Cartei, de a lua decizii cu caracter obligatoriu. Astfel, Rusia, în calitate de membru al Consiliului de Securitate al ONU are posibilitatea de a bloca rezoluții privind evenimente – conflicte internaționale. De menționat este că, pentru a lua o decizie în Consiliu, este nevoie de unanimitate. Ceea ce face din Națiunile Unite un rechin fără dinți, pe lângă lipsa notorie a unui braț armat.

4.2.2. G8-G20 (1975)

Grupul celor opt (fostul G6) este un forum creat de către Franța, ce încorpora Guverne ale celor șase economii majore: Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Canada s-a alăturat în 1976 (astfel, rezultând G7), iar Rusia în 1997. De asemenea, Uniunea Europeană este reprezentată în G8, însă reprezentanții UE la G8 nu pot găzdui o sesiune și nu pot prezida. Principalul domeniu de activitate al forului este economia mondială.

Recent, Franța și Marea Britanie au exprimat inițiativa de a extinde forul prin înglobarea a cinci țări în curs de dezvoltare (Outreach Five – O5 – Plus Five): Brazilia, R.P. China, India, Mexic, Africa de Sud. Sesiunile acestora sunt onorate de unii dintre cei mai puternici oameni ai mapamondului; cu toate acestea, G8 nu este cadrul propice exprimării detaliilo stringente ale politicilor controversate, într-un timp scurt de trei zile.

G8 este un for de elită; cele opt state mebre sunt printre primii cincisprezece clasați în topul țărilor exportatoare; SUA, Germania, Italia, Franța, Rusia, Japonia sunt printre primele zece țări deținătoare de rezerve de aur; SUA și Rusia sunt pe locurile 2 și 3 ca și producătoare de petrol, iar Canada se află pe locul al doilea ca deținător de rezerve; șapte din G8 sunt cei mai mari producători de energie nucleară din lume (SUA, Franța, Japonia, Rusia, Germania, Canada, Marea Britanie); G8 și BRIC sunt cele 12 națiuni din clubul trillion dollar club of nations. Împreună, țările G8 reprezintă 14% din totalul populației de pe Glob, 60% din Produsul Brut Mondial, majoritatea forței militare globale și aproximativ totalul de arme nucleare active – SUA, Franța, Rusia și Marea Britanie dețin 96-99% din armele nucleare.

4.2.3. Comunitatea Statelor Independente (1991)

Este o alianță formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Kazahstan, Kirgîstan, Republica Moldova, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie, 1993, a aderat Georgia (în circumstanțe controversate, la finele unui război civil în cadrul căruia a intervenit Rusia de partea Guvernului Șevardnadze; în 2008, în urma războiului ruso-georgian, Parlamentul Georgiei a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, la 14 august 2008).

Împreună cu China și SUA, CSI deține 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deținând între 1/3 și 2/3 din rezervele mondiale certe și probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică.

În octombrie, 2000, liderii Belarus, Kazahstan, Kirgâstan, Rusia, Tajikistan au semnat Acordul de Fondare a Comunității Economice Eurasiatice – Eurasec/ EAEC; Moldova, Ucraina și Armenia aveau să fie observatori, iar Uzbekistanul semnează aderarea la 2005. Eurasec are obiectivul de a coordona abordările statelor în sensul integrării economiilor acestora în economia mondială și sistemul comerțului internațional.

Eurasec are o populație de 207 milioane, PIB-ul de aproximativ 1465 miliarde de dolari, creșterea economică de circa 30,17%. Eurasec se află într-o permanentă polemică cu UE, acuzându-se reciproc de a-și încălca una celeilalte sferele de influență.

4.2.4. Organizația de Cooperare de la Shanghai (2001)

Organizație interguvernamentală de securitate colectivă, semnată de liderii Chinei, Kazahstanului, Kirgîstanului, Rusiei, Tajikistanului și Uzbekistanului. În legătură cu OCS, întrebarea care survine este: e o alianță cu geometrie variabilă sau o sosie asiatică a NATO?

OCS a restabilit relațiile ruso-chineze și a legitimat identitatea asiatică a Rusiei. Supremația organizațională este deținută, în mod probabil, de China (deși statele asiatice nu au încredere în ea); apartenența Rusiei la acest for i-a deschis calea către impunerea sa pe scena asiatică, o prezență ce nu neagă importanța regională a Chinei. În același timp, pentru că este o țară geografic în afara spațiului asiatic, nu este percepută ca fiind periculoasă de către celelalte state asiatice, neavând interese vitale în areal.

În plus, tandemul ruso-chinez promovat în interiorul OCS ar putea fi răspunsul care să tempereze ambițiile americane. Cu toate acestea, interesele Chinei în ceea ce privește OCS sunt de natură strict economică, în timp ce viziunea Rusiei asupra OCS prefigurează destinul militar-securitate.

4.2.5. Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (2002)

Cunoscut ca Tratatul de la Tașkent, este o alianță militară între Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirgîstan, Rusia, Tajikistan și Uzbekistan. Este o replică eurasiatică a NATO, cu statutul de organizație observatoare a Adunării Generale a ONU.

Conform tratatului, semnatarii se obligă să evite uzul de forță, să nu se alăture altor alianțe militare sau alte organizații fără acordul celorlalți parteneri, iar o agresiune împotriva unui stat este perceput ca o agresiune împotriva tuturor.

În mai 2007, Nikolai Bordiuja, secretar general OTSC, a propus aderarea Iranului la organizație. Începând cu 2005, partenerii OTSC au derulat exerciții militare; octombrie, 2007 – a fost semnat un tratat cu OSC de cooperare în domeniile securității, criminalității și traficului de droguri. În acceași lună, a fost creată forța peacekeeping a OTSC ce poate fi dislocată cu mandat ONU, sau fără, pe teritoriul statelor semnatare. În anul 2009, a fost creată Forța colectivă de Reacție Rapidă – KSOR, cu obiectivele declarate de a respinge o agresiune militară, de a desfășura operațiuni de contra-terorism, de a contracara efectele dezastrelor naturale. Forța va fi cantonată în apropiere de Afganistan, în Asia Centrală.

Un scop imediat ce a fost trasat de OTSC este colaborarea cu NATO în contracararea agresiunii cu droguri de orgine afgană. Ambițiile plasează OTSC, ca și status, la egalitate cu NATO, ceea ce denotă că liderul OTSC este, în mod analog, egalul liderului NATO.

4.2.6. Organizații concurente. Ciocnirea intereselor

Reversul medaliei nu întârzie să apară – divergențe și concurență sunt aproape asociate legii gravitației. Expansiunii ruso-chineze în Orientul Mijlociu i se opune expansiunea NATO în competiția pentru resursele energetice considerabile; CSI-ul și Eurasec se plasează în antiteză cu UE și cu Politica Europeană de Vecinătate, intruzivă în aria occidentală (europeană) de influență a Rusiei, străinătatea apropiată. Iar expansiunii influenței ruse în glacisul strategic – zona tampon a vecinătății apropiate i se oferă replica GUAM – grupul satelitelor ex-sovietice Georgia, Ucraina, Armenia, Republica Moldova, pentru a reduce importanța Rusiei în Europa Centrală, Europa de Est și Caucaz.

Astfel, se prefigurează coagularea a două blocuri politico-economice (și militare la nevoie), unul euro-atlantic și unul eurasiatic, care rivalizează pentru expansiunea influenței și ramificațiilor economice în lume.

Nu este acesta noul război rece economic al secolului XXI? S-ar părea că noul deceniu al secolului opune orientalismul occidentalismului; este Rusia mai mult orientală decât occidentală? Din punct de vedere geografico – teritorial, da. Din punct de vedere al abordărilor și viziunilor, este profund europeană. Și totuși, din punct de vedere al interesului național, și pentru că nu poate concura SUA singură, Rusia este orientală, eurasiatică. Tratatele semnate de Rusia sunt, în majoritatea lor, încheiate cu parteneri asiatici, ca o dorință de afirmare a identității asiatice.

Dezamăgită de abandonul și marginalizarea europene, Rusia întoarce privirea către Răsărit, politică promovată asiduu de Vladimir Putin. Cu toate acestea, vom relua light-motivul: Rusia NU are prieteni; are aliați, are parteneri conjuncturali, dar nu prieteni.

4.3. Rusia și Statele Unite ale Americii – original frenemies

„Rusia, ca poziție geografică, experiență în zonă și resurse – este cea mai

îndreptățită să participe la această competiție pentru putere cu SUA”

(Alexandr Dughin)

SUA și Rusia se află într-o relație ambivalentă începând cu 1945-debutul războiului rece. Această ambivalență rezultă din contagiunea unor interese comune cu poziții adverse. Esența divergențelor unei superputeri și unei mari puteri rezidă din cursa pentru impunerea influenței uneia în zone aflate tradițional în sfera de influență a celeilalte – concret, expansiunea SUA (NATO) în spațiul de interes al Rusiei. Termenul de cursă este impropriu, întrucât, pentru a fi o cursă în sensul propriu, acestea ar trebui să ia startul de pe poziții de egalitate. Realitatea este departe de această sintagmă – Statele Unite pornesc în această cursă de pe poziții net-superioare, ca și ramificații ale puterii, ca și influență, ca și autoritate, ca putere politică, economică, militară.

În relația cu SUA, Rusia se va mulțumi mereu cu locul al doilea. Aspirațiile ei se concretizează prin promovarea multipolarității și prin dorința de a egala SUA (sau de a o copia, vezi OTSC). Istoria relațiilor, din perioada URSS, arată că Moscova și-a construit, practic, identitatea de pe poziții de adversitate cu Washingtonul; în plus, Moscova este restanțieră față de SUA – a fost înfrântă în 1991, Imperiul Sovietic prăbușindu-se în sine, a fost decepționată în anii `90, când a fost tentată să întoarcă privirea către Occident, i-au fost neglijate aspirațiile de putere regională europeană în conflictul din Serbia, când NATO a înălcat zona de influență tradițională rusească; expansiunea NATO (având ca epicentru, evident, SUA) continuă să sufoce Federația Rusă. În continuare, pretențiile Moscovei sunt nesocotite, NATO încheind pacturi cu Georgia, Ucraina, penetrând Regiunea Extinsă a Mării Negre prin înglobarea României și Bulgariei, tentând Turcia, impunându-se în Asia Centrală, urmărind să domine Orientul Apropiat și cochetând cu China.

Jocul SUA cu Rusia pare a fi doar joc geopolitic. Rusia aspiră la statutul de lider al NATO cu aproximativă naivitate. Deși Doctrina Militară a Federației plasează NATO în fruntea amenințărilor, dialogul cu Washington continuă în mod obligatoriu.

4.3.1. Istoricul relației 1991-2011

Mihail Gorbaciov semna la 31 iulie, 1991 cu George H.W. Bush tratatul START de reducere a focoaselor nucleare – printre primii reali pași de apropiere față de Washington. Prăbușirea URSS a încălzit rapid relațiile cu SUA, cea din urmă fiind, mai degrabă, atrasă de potențiale modalități de exploatare a intereselor sale în regiune (inaccesibilă americanilor până la perestroika lui Gorbaciov) și profitând de deschiderea naivă a Moscovei.

În anul 1992, Elțîn negociază și semnează START-2 cu Bush senior, în calitate de președinte al Federației Ruse. Condiția momentului respectiv, ca lege nescrisă, era trasarea unei linii roșii (red line) ca NATO să nu încalce spațiul ex-sovietic. În continuare, SUA susținea politicile agresive de modernizare economică și de introducere rapidă a capitalismului în Rusia – falimentul ei! Ca răsplată, G7 deschide în 1993 porțile Rusiei, transformându-se în G8. De asemenea, Elțîn semnează un acord de pace cu UE și primește ajutorul financiar al FMI. Totuși, Elțîn își ia o marjă de eroare, semnând în mai Tratatul OTSC (NATO al Asiei) ca și alternativă.

În același an, oficialii NATO invită Rusia să adere la Parteneriatul pentru Pace (PpP); Rusia se alătură forului în 1994. La momentul respectiv, Boris Nicolaevici lua în considerare chiar aderarea Rusiei la NATO. Anul 1994 este, totuși, un an de cotitură în relațiile ruso-americane. Separatismul cecen antrenează intervenția federală, ceea ce atrage blamul Americii pentru încălcare drepturilor cetățeanului, terorism de stat și tratament inacceptabil aplicat cecenilor.

Relațiile SUA – Rusia au continuat în același spirit, astfel că în 1997 este semnat la Paris Tratatul pentru Fondarea Consiliului Permanent NATO – Rusia. Momentul de sincopă l-a reprezentat 1999 – Kosovo și invazia NATO în fosta Iugoslavie – teritoriu revendicat tradițional ca și parte a sferei de influență a Rusiei, fără a avea votul ONU (principalii oponenți erau Rusia și China). Moscova a acuzat NATO de acte de terorism pentru atacarea fraților sârbi. Evenimentul a fost unul de resetare a relațiilor, întrucât SUA, cele care aveau pretenția de a preda Rusiei democrația încălca flagrant toate principiile fundamentale ale democrației.

La finele lui 1999, Rusia îmbrățișa un nou președinte – Putin. Elementul – cheie al politicii lui Putin era creșterea economică și redobândirea forței globale. Puterea însemna respect, recunoașterea statusului de putere mare pe care o aștepta de la puterea pe care o considera ca fiind egala sa – SUA. Tentația lui Putin a fost de a se orienta către Vest, de a reîncălzi relațiile cu Washington.

În urma evenimentelor 9/11, Putin a fost primul interlocutor care a asigurat SUA de întreg sprijinul pentru respingerea unor astfel de atacuri, prevenirea și pedepsirea vinovaților. Astfel, a deschis străinătatea apropiată pentru SUA și activismul uniunii GWOT. În 2002, are loc renunțarea Americii la ABM și semnarea START, o nouă apropiere ruso-americană. La 26 iulie, are loc crearea Consiliului Rusia – NATO (PJC) la Alberta, înlocuindu-l pe cel din 1997. Târg păgubos, în opinia lui Carrere d`Encausse, căci în 2003 are loc invazia în Iraq, nesocotind statutul de putere al Rusiei. Putin a caracterizat războiul sfânt al americanilor din Iraq ca eroare. Rusia începea să privească accesarea NATO a Orientului Mijlociu și a Asiei Centale ca fiind ostile. SUA propunea ca Europa să aibă acces direct la conductele din Asia Centrală – Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzerum, ocolind Rusia!!! Declarațiile de această factură au fost percepute ca veritabile declarații de neprietenie. Oficialii americani denunțau regimul de la Kremlin ca autoritarist, fenomenul cecen ca încălcare flagrantă a dreptului internațional și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Escaladarea contradicțiilor a avut loc în 2007; SUA au declarat dislocarea elementelor scutului anti-rachetă în Cehia și Polonia, inițiativă catalogată de Kremlin ca fiind periculoasă. Ca răspuns, rușii au testat rachetele RS-24. Putin a replicat că acțiunile NATO vor transforma Europa într-un butoi cu pulbere. La 16 octombrie, Putin a întreprins o vizită în Iran, vizită ce nu a fost văzută cu ochi buni de Bush Jr.. Astfel, fiecare pas de negociere și dislocare a scutului anti-rachetă în Europa a fost urmat de rafale de reacții din partea Rusiei, amenințând cu dislocarea de elemente nucleare în Kaliningrad, realizând exerciții militare cu echipamente nucleare sau tatonând terenul Iran. În mai, 2011, RIA Novosti cita adjunctul ministrului rus de externe, Sergei Riabkov, conform căruia dislocarea scutului anti-rachetă ar putea forța Rusia să renunțe la START.

În 2008, în cadrul conflictului ruso-georgian, contrar prognozelor și așteptărilor lui Saakașvili, SUA nu au intervenit de nicio parte. Condoleeza Rice a fost cea care a întreprins o vizită la Tbilisi pentru a asigura autoritățile că SUA va veghea la respectarea tratatului de încetare a focului, care era, în cel mai bun caz, dezavantajos georgienilor.

Vizita secretarului de stat Hillary Clinton la Moscova, la fel ca cea a președintelui Barrack Obama promit resetarea relațiilor Washington-Moscova în noul mileniu.

4.3.2. Politica externă a Administrației Obama

Conform Strategiei de Politică Externă a SUA, diplomația Administrației Obama va schimba paradigma strategică, revenind la filosofia colaborativă consacrată în mandatul Clinton. Politica externă va fi dominată de problema securizării Irakului, Afganistanului, Iranului, Orientului Mijlociu.

Modificarea priorităților geopolitice nu va scădea interesul pentru spațiul CSI, diplomația fiind dedicată instaurării normelor democratice în acest areal, îndeosebi în Federația Rusă!

Este aproape sigură abandonarea tezei jandarmului universal. Prioritatea diplomației americane este recuperarea aliaților tradiționali prin softpower. De asemenea, este prevăzută limitarea progresivă a implicării în Iraq. În plus, se va avea în vedere aplicarea unei strategii de stabilizare a Afganistanului, elementul – cheie fiind accesarea Pakistanului. În plus, administrația va urmării reglementarea pașnică a dosarului iranian.

Prioritatea SUA o va reprezenta atragerea Chinei în formele de cooperare regionale. În privința Rusiei, SUA va avea o abordare pragmatică; conform strategiei, conjunctura politică validează ca zone geostrategice și spații de concurență cu Federația Rusă Caucazul, CSI-ul și Asia Centrală. SUA anticipează prelungirea crizei economico-financiare, deci scăderea cererii de hidrocarburi și scăderea veniturilor Moscovei din arealul energetic.

Prezența Washingtonului în spațiul CSI are importanță strategică, constituind un factor de dinamizare a progreselor democratice și de susținere a aspirațiilor pro-occidentale ale Georgiei și Ucrainei. Preocuparea SUA de conflictele înghețate vor cauza o serie de intensificări ale presiunii Moscovei și, în cele din urmă, soluționarea conflictelor înghețate.

4.3.3. Interese și divergențe

SUA a câștigat Europa, nu există îndoială. Însă se observă implicarea SUA și NATO în profunzime în ceea ce occidentalii numesc Orient Mijlociu Mare – ce include și România, Bulgaria, Caucazul. Interesele divergente ale Rusiei și SUA vizează:

Orientul Mijlociu

Asia Centrală, Caucazul

Europa de Est (Orientul Mare Mijlociu) – Ucraina, Moldova

Regiunea Extinsă a Mării Negre (extinderea zonei de stabilitate, variantele fiind una euroatlantică, una rusească);

Turcia – atragerea ei la cooperare (aceasta fiind, deocamdată, echilibrată).

În același timp, în mod constant, se acordă atenție Rusiei, întrucât Washingtonul este conștient de incoerența unei politici europene de securitate fără aportul Rusiei. Preocupările comune ale SUA și Rusiei (în calitate de membri G8, G20, OSCE, ONU), ca parteneri în PJC – Consiliul Permanent NATO – Rusia, sunt axate pe combaterea crimei organizate, combaterea terorismului, teme ecologice, conflicte și tensiuni prezente (exemplu îl constituie Libia), problemele actuale și viitoare ale mapamondului – sărăcia, foametea, lipsa de apă potabilă, problema globală a refugiaților, traficul de narcotice, traficul de arme chimice, biologice, atacuri cibernetice, traficul de persoane.

Rusia a precizat explicit că NATO (deci, SUA), politica de expansiune și instalarea scutului anti-rachetă în Europa ca fiind printre principalele amenințări la adresa securității ei naționale, stabilindu-se, din nou, pe poziții de adversitate față de Washington.

4.4. Rusia și Uniunea Europeană – ambiguități și similitudini

„Rusia și Europa sunt unite în decăderea din poziția pe care o aveau în

lume. Rusia trebuie să facă față dezvoltării Chinei și Islamului militant, în timp

ce poziția internațională a Europei suferă datorită incompetenței statelor mici”

Rusia și UE sunt vecini. Rusia împărtășește caracterul european, declarându-se cea mai mare putere europeană (având argumentele teritoriului și energiei). Europa este astăzi dependentă energetic de colosul oriental – 25% din importurile de energie sunt livrate prin conducte rusești, iar unele state (baltice, nordice) sunt dependente de gazul rusesc în proporție de 90-100%. Politica energetică singulară a statelor europene, așadar, absența unei politici coerente europene, ca și refuzul Rusiei de a semna Carta Energetică permit negocierea bilaterală a contractelor energetice în manieră preferențială și apelarea la șantaj – așa numita diplomație energetică promovată de Vladimir Putin.

Membrii Uniunii Europene sunt următorii, în ordinea cronologică a aderării: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Țările de Jos (1951, fondatoarele CECO), Danemarca, Irlanda, Regatul Unit (1973), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1985), Austria, Finlanda, Suedia (1995), Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Slovenia, Slovacia (2004), Bulgaria, România (2007).

Politica de Vecinătate europeană amenință interesul național al Rusiei în străinătatea apropiată. Astfe, Rusia a fost dezamăgită de numeroase ori de refuzul Europei de a legitima impactul geopolitic al Rusiei pe bătrânul continent.

Vladimir Bukovski realizează o comparație între fosta URSS și actuala UE, stabilind similitudini aproape incontestabile; ca și sovieticii, europenii promovează o doctrină socialistă; URSS a fost creată prin coerciția armatei, UE prin constrângere economică; URSS oferea doar la nivel discursiv posibilitatea unui membru de a părăsi organizația, UE nu a interzis retragerea – însă nu există o procedură oficială pentru un astfel de demers; la fel ca URSS, UE forțează statele nedezvoltate la atingerea unor standarde economice; ambele uniuni pledează pentru crearea unor identități, culturi, limbi unice, universale, pentru estomparea diferențelor culturale și istorice; URSS avea ideologie sovietică, UE este caracterizată de o ideologie etatistă de corectitudine politică; punct comun este sistemul de propagandă dezvoltat; ideologia care stă la baza sistemului e considerată mai importantă decât oamenii și decât părerile lor; aceleași obiective de a crea o nouă entitate istorică și o nouă conștiință : URSS- poporul sovietic,iar UE-poporul European; principalul obiectiv este extinderea sferei de influență (în ultima perioadă, criteriul geopolitic fiind predominant în extinderea UE, sunt acceptate țări care nu aveau un nivel de dezvoltare economică conform standardelor; marea majoritate a legilor provine de la autoritatea centrală (Moscova/Bruxelles), doar aproximativ 20% din legi fiind votate de către Parlamentele naționale alese prin vot democratic.

În momentul actual, UE este un client al Rusiei și un rival, urmărind să își extindă influența dincolo de eterna linie de demarcație. Va adera Rusia la UE? În contextul actual, este greu de crezut că Moscova va renunța la autonomie sub tutela Bruxelles-ului.

4.4.1. Rusia și UE – 2257 km de frontieră între o comunitate și un imperiu

Cadrul instituționalizat al relațiilor europenilor cu Rusia iau forma unor reuniuni periodice la nivel înalt. Elementul de incompatibilitate între cei doi actori regionali rezidă din strânsa cooperare a Uniunii cu Statele Unite în domeniile politico-economic și al apărării. Instalarea scutului anti-rachetă pe teritoriul Europei, la porțile Moscovei este o greșeală de neiertat din perspectiva Kremlinului.

La nivel global, relațiile comerciale dintre UE și Rusia reprezintă 140 miliarde de euro, UE atrăgând 47% din comerțul exterior al Rusiei (50%, după 2008), în timp ce comerțul cu țările CSI reprezintă doar 18%, cu China 6%, iar cu Statele Unite doar 3,7%. Materiile prime reprezintă 70% din exporturile rusești în UE, însă, la nivelul UE exporturile rusești reprezintă doar 3,7% , mai puțin decât exporturile din Elveția. Tensionarea relațiilor survine atunci când este pusă în discuție aderarea Rusiei la OMC.

În 1993, sub ocârmuirea lui Elțîn, Rusia s-a aflat la un pas de aderarea la UE. La acel moment, a fost semnat un acord de parteneriat și cooperare al Rusiei cu UE, ceea ce a deschis Rusiei porțile G7, devenit G8 și a facilitat acordarea împrumutului FMI atât de necesar Moscovei. Rusia se întoarce spre Europa, însă Bruxelles se pronunță negativ pentru conflictul cecen, pentru atentatele la drepturile omului și pentru procedeele electorale, astfel că intrarea în OMC se amână, europenii nu ridică vizele de intrare pe spațiul bătrânului continent, iar UE continua să se extindă. Astfel, se crează un bloc care privește Rusia cu suspiciune. Iar Uniunea continua în 1995 să se extindă.

În 1997 este semnat un acord de cooperare pentru zece ani, iar în 2003, UE acordă Rusiei statusul de economie de piață și încheie Parteneriatul Strategic lansat în luna mai, stabilind principiul celor patru spații de cooperare.

În privința conflictului din Serbia, chestiune sensibilă pentru ruși, UE a avut o poziție analogă Statelor Unite; la sfârșitul conflictului, trupe de origine europeană au înlocuit misiunea NATO KFOR, ceea ce a deranjat evident Moscova. În plus, acordurile și tratatele sârbo-kosovare au fost purtate prin medierea Uniunii, ducând la independența Kosovo. În acord cu aceasta, UE a lansat o invitație de aderare provinciei Kosovo (2010).

La fel, se produce aderarea statelor baltice (cunoscute pentru atitudinea ostilă față de Rusia), state fost-sovietice. Uniunea începea să penetreze teritoriul străinătății apropiate; a adresat invitația de aderare Turciei. Aceste demersuri se încadrează în Politica de Vecinătate a UE, care se întinde, după 2001, în zona Ucraina, Moldova, Marea Neagră, Caucazul de Sud, și chiar dincolo – Afganistan, Iraq, Congo, în zona Balcanilor de Vest – Kosovo-Metohia, Serbia, Macedonia.

În continuare, UE a condamnat fraudele electorale din Ucraina-2004, pentru a susține Revoluția Portocalie, spre prejudiciul diplomației ruse. Cu prilejul summitului UE-Rusia, autoritățile europene au cerut Rusiei ferm respectarea drepturilor omului (din nou). UE este asociată NATO, în viziunea Rusiei, idee deloc nefondată.

Alegerea lui Medvedev ca președinte a sădit speranțele europenilor într-o relație mai strânsă și mai corectă cu Moscova. Însă înainte de a trece jumătate de an din mandatul său a izbucnit războiul ruso-georgian, care a adus din nou răcirea relațiilor celor doi actori. Anul 2010 a deschis perspectivele încălzirii relațiilor UE-Rusia (element de divergență fiind persecuția lui Hodorkovski și procesul acestuia), sub aspectul: promisiunii UE de a ridica vizele pentru Rusia, susținerii Rusiei în procesul de admitere în OMC – acestea în schimbul stabilității europene, cerând soluționarea chestiunii Kaliningrad și retragerea trupelor ruse din Transnistria – practic, deschiderea porților în schimbul stabilității regionale.

4.4.2. Politica energetică a Rusiei. Diplomație distructivă

Rezervele certe de gaze naturale din lume sunt estimate la aproximativ 177 miliarde mc și sunt concentrate în mod deosebit, în Rusia (un sfert) și în Iran și Qatar (15%). Rusia domină în topul mondial al producătorilor și al consumatorilor. Factorul geopolitic cel mai important din această ecuație este dependența Europei de furnizarea gazelor naturale, pericolul fiind că interesele furnizorului sunt contrare intereselor beneficiarului – ceea ce oferă Rusiei posibilitatea de a apela la șantaj energetic.

Consumul energetic al Comunității Europene reprezintă circa 20 de procente din consumul total de hidrocarburi al lumii și se bazează pe sursele provenite din Rusia . Politica energetică a UE a debutat prin tratatele semnate în deceniul al șaselea al secolului XX : CECO (1951), EURATOM și CEE (1957, în vigoare din 1958), Amsterdam (1992).

Noua strategie prevede ca a 21-a parte din energia produsă pe teritoriul Uniunii să provină din surse regenerabile (precum cele eoliană,solară sau hidro) . Acestea sunt posibile astăzi datorită revoluției tehnologice, astfel contribuind la punerea în aplicare a Tratatului de la Kyoto – dezavantajele fiind că acest proiect este unul pe termen lung ce necesită cercetări și retehnologizare. Uniunea Europeană își propune diversificarea surselor de hidrocarburi, orientându-se spre spațiile Caucazian și Caspic – Transcaucazian, ceea ce presupune obligatoriu o bună stabilitate politică și militară în zona Mării Negre, situație ce avantajează România .

Guvernul Rusiei a adoptat oficial în luna noiembrie a anului 2009 strategia energetică națională până în 2030. Principalele puncte ale strategiei sunt creșterea producției de țiței, de la 480 milioane tone la 530-535 tone și a celei de gaze naturale, de la 664 la 885 miliarde metri cubi. Producția de cărbune este prevăzută să crească la 425-470 milioane tone pe an, iar cea de energie electrică la 1800-2200 miliarde kilowați/oră.

CE( Comisia Europeană) a lansat recent o dezbatere prin intermediul Cărții Verzi Spre o strategie comună pentru securitatea aprovizionării cu energie – măsuri care ar fi trebuit să ducă la stabilitatea fluxului de energie; proiect respins, evident, de Rusia. Sinonimă cu această atitudine este și declarația lui Jose Manuel Barroso, președintele CE, ce sublinia că Rusia și Europa ar trebui să evite suprapolitizarea chestiunii energetice.

Printre incidentele simbolice al elementului de presiune este evenimentul din 21-22 ianuarie, 2006, context în care două explozii au afectat tronsonul principal și un bnșament secundar al gaszoductului Mozdok – Tbilisi, principala conductă care alimentează Georgia și Armenia. O altă explozie a întrerupt furnizarea de energie electrică a Georgiei. Moscova au acuzar georgienii și armenii de sabotaj. Tbilisi a comentat acțiunile ca fiind intenția Moscovei de a exercita șantaj ca răspuns la demersurile acestora de a se apropia de Occident.

Moscova susține că politica sa de prețuri este influențată strict de condițiile pieței, însă există o discordanță majoră între prețurile practicate intern și cele plătite de state care au fost tentate să iasă de sub influența Rusiei – Georgia și Ucraina. Statul rus a fost acuzat, astfel, că folosește energia pentru a intensifica influența în statele baltice și în Polonia. Rusia a amenințat de mai multe ori că va sista sau a oprit livrările de gaz spre unele țări ex-sovietice în urma unor dispute bilaterale (mișcări de independență, atitudini pro-occidentale), sau sub motivația disputelor economice (prețuri, datorii, cedarea controlului energetic în Belarus) sau militare (retargerea trupelor din Georgia sau Republica Moldova).

Criza cea mai vizibilă a fost momentul 2005, când Ucraina a refuzat să onoreze prețurile solicitate de Gazprom; același motiv a fost invocat în disputa cu Moldova din ianuarie, 2006; în 2007, Rusia a amenințat că va sista livrările de gaze dacă Ucraina nu va achita datoria de 1,3 miliarde de dolari. Anunțurile au vizat și Belarus și Georgia. Ultima criză a fost consemnată în 2009, Rusia a întrerupt din nou livrările de gaze către Ucraina, pe aceeași divergență – politica prețurilor.

Prin acțiunile sale, Rusia a afectac consumatorii vestici; astfel, a debutat o dezbatere mondială asupra dependenței energetice a UE față de Rusia. Dezbaterea a atras atenția asupra gazoductelor și oleoductelor care fac legătura între zăcămintele caspice și țărmul Mării Negre, respectiv al Mediteranei. Exportul, producția și tranzitul de surse energetice presupun obținerea de venituri considerabile – astfel că miza geopolitică a stabilirii rețelelor de transport este majoră.

Europa a propus soluția Nabucco, proiect ce ar reduce impactul geopolitic derivat din politica energetică a Rusiei; însă rușii au replicat acestui proiect cu conductele North Stream (în parteneriat cu Germania) și South Stream (legătura zonelor Marea Caspică – Marea Neagră, în parteneriat cu Italia).

Chiar eficientă, arma energetică are limitele ei. Excesul acestui tip de diplomație poate avea efecte contrare intereselor urmărite, intensificând căutările și ambițiile europenilor de a descoperi și dezvolta proiecte alternative care să anihileze politica agresivă a Rusiei. Ca și răspuns, Europa a dezvoltat un plan ambițios de a folosi energia verde, care să reprezinte, până în 2020, 20% din consumul comunitar.

4.4.3. Interese comune și sincope

Proiectele comune ale Rusiei și UE sunt combaterea concertată a amenințărilor comune ale noului secol și instituționalizarea unui parteneriat în noul an. În comparație cu acestea, competiția celor două e acerbă pentru extinderea zonelor de influență, accesul la REMN (Regiunea Extinsă a Mării Negre), câștigarea aderenței Turciei, accesarea Asiei Centrale și cursa pentru Polul Nord. Politica energetică a Moscovei a fragmentat relațiile și coeziunea Uniunii, prin stabilirea de relații și angajamente preferențiale cu unii membri – Franța, Germania, Marea Britanie. Disensiunile cu alții – Polonia, Belarus, statele baltice – nu par să afecteze în mod drastic relațiile Uniunii, per ansamblu, cu Rusia. Rusia este, deocamdată, un partener periculos și predictibil – adică speculant – al Uniunii.

4.5. Rusia în raport cu vechiul imperiu

„Am creat atâtea popoare. Ce mai contează dacă mai creăm încă unul?”

(Stalin)

Ambițiile de putere regională și aspirațiile de putere globală ale Rusiei sunt deziderate manifeste. Rusia nu s-a ferit în a-și exprima ambițiile de putere și solicitarea de a primi respect din partea vechilor sateliți – ca și reziduu al priorității Moscovei în vechea URSS. În același timp, foștii sateliți au demonstrat entuziasm pentur distanțarea de Moscova, în măsura în care contextul a permis acestea. Deducem că orientările acestora sunt contrare și se exclud una pe cealaltă; doleanța Rusiei constă în supunerea regimurilor ex-sovietice și recâștigarea lor în sfera sa de influență (datorită percepției conceptului de securitate prin teritoriu).

Distanțarea de Moscova s-a realizat – cum altfel – prin apropierea de Washington și de Bruxelles, bloc occidental pe care Rusia îl privește ca adversar și ca amenințare. Expansiunea astfel declanșată s-a constituit, în cele din urmă, într-un pericol simțit de Kremlin, urmând un șir de reacții ca și blocaje economice, declarații fulgerătoare, retragerea și expulzarea diplomaților, șantaj energetic, chiar război în Georgia. Prin acestea, Rusia caută să se afirme ca și putere și pol de influență.

Vom aborda în cele ce urmează relațiile Rusiei cu fostele membre ale URSS din sfera europeană și a Caucazului, și anume Ucraina, Moldova, Georgia, Belarus, urmând a aborda într-un subcapitol distinct relațiile Rusiei cu sateliții asiatici – stan-urile.

De menționat este că Moscova a utilizat metode diferite în a se apropia de acestea, de la tentative de soft power, de practicare a prețurilor preferențiale la hidrocarburi, la metode ce țin de realpolitik, de hardpower – coerciție, agresivitate. Prin acestea din urmă, nu a făcut decât să amenințe și să îndepărteze statele din jurul său, grăbind singură procesul lor de integrare euroatlantică.

Rusia este o forță în sensul real al cuvântului, viitorul va desluși dacă este una suficient de mare și de tentantă pentru a face sateliții să se răzgândească în alegerea lor istorică. Întrebarea care intervine este: Rusia conștientizează, oare, destrămarea Imperiului?

Interesul Moscovei de a-și conserva sfera de influență a fost vizibil în 1992, prin constituirea CSI-ului; această formulă oferea șansa Moscovei de a-și păstra locul de lider, oferindu-le șansa celorlalte de a-și afirma independența, căci, teoretic, comunitatea era constituită de pe poziții de egalitate. Această străinătate apropiată este amestecul dreptului cu democrația; este recunoașterea ca fapt împlinit a separării juridice între fostele republici din imperiu, dar, în același timp, afirmarea unei apropieri care temperează conceptul de străinătate.

Ca și contrapondere, statele mici au constituit grupul GUAM (2001), o alianță formată din Georgia, Ucraina, Republica Moldova și Azerbaijan, cu scopul de a contrabalansa influența exercitată de Rusia., precum și accelerarea procesului de integrare europeană, conform declarației lui Iușcenko. Statele își doreau democratizarea regimurilor existente și câștigarea dozei reale de independență în politica externă. În acest sens, începutul secolului XXI a inaugurat trend-ul revoluțiilor colorate – strategie folosită de țările ex-comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și din Asia Centrală.

Astfel, în anul 2003 a avut loc revoluția trandafirilor din Georgia, în urma căreia Eduard Șevardnaze, fost ministru de externe al URSS, a fost înlăturat, locul fiindu-i luat de Mihail Saakașvili. Elementul ce reține atenția este faptul că opozantul a cerut ajutorul Moscovei pentru a asigura succesul revoluției, ceea ce pune democrația Georgiei într-un con de umbră.

Ucraina a avut propria-i revoluția colorată în 2004, Revoluția Portocalie. Aceasta i-a pus în opoziție pe Ianukovici (pro-rus) și pe Iușcenko (pro-occidental), victoria fiind de partea celui de al doilea, în ciuda protestelor Moscovei. Revoluția a fost declarația prin care Ucraina a întors spatele intransigent Moscovei.

Revoluția Belarusului (2006-2007) a fost un eșec, susținătorul aceste revoluții pașnice după modelul ucrainean, Aleksandr Milinkevici reușind să adune doar 6% din sufragiile electorale. Lukașenko, declarat de către George W. Bush „teroristul numărul unu de pe planetă” câștigând cel de-al treilea mandat.

Nu în cele din urmă, revoluția Republicii Moldova din 2009 – Revoluția Twitter fiind una eșuată – nu a scos Chișinăul de sub influența Moscovei și nici Transnistria din arealul militar rus. Observăm că singura țară care a reușit performanța e Ucraina.

Așa cum am expus în capitolul anterior, Moscova a utilizat diplomația energetică pentru a supune și a pedepsi ecourile pro-occidentale ale vecinilor. Invitația pe care aceștia au adresat-o UE și NATO au fost percepute ca ostile la Moscova. Replica a fost pe măsură, considerăm noi: 2006-2009 este intervalul care abundă de amenințările Moscovei cu sistarea livrărilor de hidrocarburi către vecinii ostili, și chiar ducerea la îndeplinire a prognozelor. Tactica a fost una de succes pe termen scurt, întrucât Europa a somat statele victimizate la reconsiderarea poziției, în timp ce tonaliatea vis-a-vis de furnizor este una docilă, sfătuind, cel mult, Moscova la o regândire de poziții și sugerând o remediere a litigiilor. Europa vedea prin aceasta o amenințare directă la securitatea energetică europeană.

Intervenția în Georgia a fost una de amploare, și cu implicații multiple. Războiul de cinci zile care a supus regimul de la Tbilisi a fost o declarație răspicată că Rusia nu va asista tacit la expansiunea NATO în zona ei de influență, însă a relevat slăbiciunile sale militare, lipsa de coeziune a atacului, armamentul de generație desuetă.

În privința Ucrainei, putem afirma că acest litigiu ruso-ucrainean este unul de fond; pozițiile Ucrainei sunt intransigente în ceea ce privește flota Mării Negre, baza militară de la Sevastopol (simbolul cruciadei ruse în Ucraina), posesiunea Crimeei.

Belarus-ul se află într-un mariaj formal cu Moscova. La 26 mai, 1995 a fost încheiată Uniunea Vamală Rusia – Belarus, la 2 aprilie, 1996 a fost creată Uniunea Republicilor Suverane, iar la 2 aprilie, 1997 a luat ființă Uniunea Rusia-Belarus. În pofida acordurilor, există disensiuni în plan practic. Ca exemplu, declarațiile Belarusului sunt departe de a fi pozitive față de Kremlin, iar în privința republicilor separatiste osetine, Belarus nu a recunoscut independența Abhaziei și Osetiei.

Moldova este radiografia utilizării atu-ului strategic-geopolitic al Moscovei; rușii au jucat cartea separatismului transnistrean, pe care Moscova a reușit să o păstreze pe orbita ta, deși Moldova este ținută în șah în timp ce totul o îndreptățește să iasă din joc.

Interesele Rusiei sunt evidente în zonă: Belarus-ul și Ucraina sunt statele slave ce desăvârșesc unitatea slavă, zona de influență pan-slavistă, simbolul vechiului Imperiu. Totuși, originea comună nu este suficientă pentru a șterge memoria ucrainenilor despre foametea și pauperitatea la care a fost damnată în epoca stalinistă. Moldova reprezintă avanpostul rus la Uniunea Europeană, iar Georgia (Caucazul) este avanpostul Mării Negre și traiectul conductelor de livrări de energie către Europa, alături de Belarus.

Astfel, ambițiile europene și atlantice ale statelor ex-sovietice din regiune sunt inadmisibile din punctul de vedere al Moscovei. În plus, Rusia actuală s-a clădit pe ruinele unui imperiu și încearcă astăzi sentimente profunde de confuzie identitară. Așa că atât timp cât Rusia nu are aliați, parteneri, prieteni cu ajutorul cărora să se identifice și să se legitimeze, va lupta pentru a-i păstra, chiar și cu forța, pe cei vechi. Mai mult, iminența expansiunii NATO în regiune și afirmarea puternică a intereselor americane în spațiul CSI a grăbit Rusia la replică. Păstrarea spațiului CSI a avut loc în lipsa unui proiect neo-imperial al Kremlinului, în circumstanțele greutății de a se adapta la contextul european-democratic (în ciuda retoricii democrate a lui Medvedev).

Dorința de a păstra legăturile cu CSI-ul vii, și CSI-ul însuși, transpar din articolul Doctrinei Militare a Federației Ruse, care titrează „necesitatea bunelor relații de vecinătate cu străinătatea apropiată”.

Relațiile pe termen mediu și scurt cu zona de glacis strategic ale Rusiei vor fi de continue eforturi de păstrare a acestora în sfera de influență și de a-și apăra interesele regionale. Este puțin probabil ca retorica sau dovezile de prietenie ale Moscovei să mai poată atrage vechile satelite în arealul partenerilor, pentru că ruso-fobia acestora este, în fond, o trăsătură definitorie a lor. Viitorul și-l văd, conform declarațiilor liderilor statelor, în cooperare cu Occidentul, nicidecum în supunere față de Moscova. Politica de agresiune a Federației Ruse s-ar putea întoarce, în condițiile epuizării armei energetice, împotriva ei.

4.6. Rusia în Asia Centrală

„Când locuiești lângă cimitir, nu poți plânge după fiecare”

(proverb rusesc)

Asia Centrală reprezintă spațiul dintre China și Asia Mică, respectiv Kazahstan, Kirgîstan, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan. Populația sa este majoritar musulmană, cultura relativ omogenă, limbile vorbite sunt rusa și turca. Zonele importante ale regiunii sunt Valea Aral, Valea Fergana și Marea Caspică.

Relevanța geopolitică a Asiei Centrale derivă din depozitele considerabile de hidrocarburi și petrol, estimate la aproximativ 30 de milioane de barili. Pentru resursele sale, la prăbușirea URSS au intrat în competiție SUA, Rusia, Turcia, China, Iran, Afganistan, Pakistan. Gazprom este implicată în proiectele regionale ale gazoductelor South Stream și North Stream.

Situația politică și geopolitică este relevantă datorită faptului că Asia Centrală cuprinde foste republici sovietice, iar toate acestea sunt implicate într-un proces de tranziție, greu asimilabil de populația musulmană. Zona este cu atât mai politizată cu cât suferă de instabilitate, datorită cursei etnicilor pentru sursele de apă, statele neajungând la un acord pentru utilizarea lor, tendințele de supremație locală a Uzbekistanului, economia precară, unde 80% din populație trăiește sub limita pragului de sărăcie, analfabetism. În mod deosebit, Tajikistan a experimentat în perioada 1992-1997 un război civil, aflându-se într-un proces de reconstrucție sub egida ONU.

Denumită Balcanii Eurasiei, Asia Centrală se confruntă cu conflictele inter-etnice, parțial controlate, sărăcia extremă, traficul de arme și droguri, islamismul și influența Afganistanului și Iranului; acestea reprezintă suficiente motive pentru precauție în relațiile cu aceste state, dar resursele sale și potențialul economic reprezintă o nevoie a statelor occidentale și europene, rezultând importanța geostrategică a zonei.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a lăsat ca reminiscențe dispute teritoriale în zonă: litigiul între Kazahstan și Turkmenistan cu privire la delimitarea platoului continental în Marea Caspică; Tadjikistan nu a reglementat frontiera cu  Kirgîstanul, iar disputele continuă cu Uzbekistanul , având diferende cu Kirgîstanul pe o lungime de 130 km. Cu alte cuvinte , Kazahstanul este singura țară care a reușit să-și traseze granițele , inclusiv cu Rusia și China , în timp ce Kirgîstanul are dispute de graniță cu toată regiunea.

Local, sunt implicate în proiecte de cooperare OSCE, ONU și UE, prin Strategia UE-Asia Centrală de cooperare pe problemele educațională, ecologică, economică, energetică și comercială. Statele Asiei Centrale sunt implicate în următoarele organizații internaționale: OTSC (cu excepția Turkmenistan), CSI, OCS (cu excepția Turkmenistan).

Includerea acestora în OCS exclude, pe fond, ingerința NATO. Influențele sunt numeroase, căci, în plus față de China și Rusia, se manifestă influența musulmană de la sud – avanajată de islamismul prezent în cele cinci republici.

2003 a fost anul revoluției lalelelor în Kirgîstan, ale cărei succese au fost anulate ulterior prin revenirea la o politică autoritaristă. În 2005-2006 au avut loc tentative ale unor revoluții colorate în Uzbekistan, respectiv Kazahstan, ambele eșuate. Kazahstan este cea mai dezvoltată țară din Asia Centrală, adoptând o politică echilibrată prin semnarea de tratate cu Rusia, dar și prin susținerea PpP și dialogului unilateral cu NATO – politică multivectorială.

Rusia are o poziție solidă în Asia Centrală, astfel că în 2009 Kirgîstan a decis închiderea bazei americane Manas, primind un ajutor material de 150 milioane de dolari și un împrumut de 300 milioane de dolari de la Moscova. De asemenea, Kremlinul (Gazpromul, de facto) a câștigat dreptul de a exploata prin Turkmenistan o conductă la Marea Caspică, respectiv accesul la petrolul caspic. Rusia curtează relația cu Asia Centrală, urmărind consolidarea frontierei cu Afganistanul prin Tajikistan (respectiv eliminarea lentă a influenței afgane, precum și a celei americane), precum și re-coagularea unei relații ruso-afgane.

În luna iunie a anului 2010, Rusia refuză să soluționeze conflictul kirgîzo-uzbek de factură politico-etnică (minoritatea uzbekă este de 15%). Demisia lui Bakaiev, președintele Kirgîstanului, nu atrage reacția moscovită. În același an, Kazahstanul este admis în OSCE.

Politica Kremlinului este de a curta regimurile Asiei Centrale, de a răsplăti inițiativele favorabile politicii interesului său național, de a accepta influența Chinei în zonă, dar de a bloca ingerința americană. Încet, Rusia urmărește monopolul asupra gazului și petrolului regional, al cărui tranzit către Europa este majoritar controlat de Kremlin. De asemenea, singurul proiect alternativ de gazoduct este Nabucco, inițiativă europeană care a rămas, deocamdată, în stadiu de plan ambițios. Ca și replică, SUA a amenințat cu o intervenție umanitară pentru stabilizarea tensiunilor siriene, ce bat la poarta zonei caspice.

De asemenea, Rusia speculează divergențele de natură etnică, teritorială, energetică, câștigând teren prin metoda pașilor mărunți, dar fără a interveni la nivel oficial în reglementarea situației. Cu toate acestea, există suspiciuni asupra unui presupus joc al Moscovei în regiune, pentru a destabiliza sistemele și așa fragile și a beneficia sub aspect energetic. Ca și zonă a sa de influență, importanța Rusiei este evidentă, astfel că inițiative agresive sau coercitive nu și-ar avea locul. Ambițiile pro-democratice nu și-au găsit ecoul în vocația statelor Asiei Centrale, iar ofensiva UE de a câștiga poziții energetice în regiune sunt în momentul prezent cel mult naive. În plus, prezența rusă în regiune este vizibilă la nivelul minorităților: 40% în Kazahstan, 9% în Kirgîstan, 8% în Tajikistan, 6% în Uzbekistan, 4% în Turkmenistan. Din mai multe unghiuri, se poate afirma că Rusia exercită o influență soft, dar, cu siguranță, va reacționa în cazul unei intervenții nepoftite în areal.

4.7. Rusia și Orientul Complicat

„Uneori, istoria are nevoie de un ghiont”

(Lenin)

Decepția resimțită de Rusia în urma tratamentului european, în fața unei Europe care nu o înțelege, care o subestimează și o marginalizează pentru că nu corespunde total unor criterii europene, alături de ambițiile de expansiune soft ale Rusiei au determinat opțiunea asiatică și asumarea unui destin asiatic.

Orientul Mijlociu Extins este confluența a patru culturi mari: evreiască, persană, arabă și turcă. Statele aflate în regiune sunt Turcia, Iraq, Iran, Arabia Saudită, Bahrein, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Siria, Yemen, Israel, Iordania, Kuweit, Liban, Qatar, teritoriile palestiniene, Afganistan, Pakistan, Sudan, Maroc, Tunisia, Oman, dar și statele Asiei de Sud – India fiind cea mai proeminentă.

În acest spațiu, eforturile Rusiei s-au îndreptat către Turcia și Israel, Iran, Orientul Mijlociu reprezentând o permanentă atracție pentru politica externă a Moscovei. Trend-ul politicii externe a Rusiei din perioada Războiului Rece a fost de a-și maximiza opțiunile de politică în Orient și de a restrânge spațiul de manevră al SUA, orientare observată și astăzi, într-o oarecare complicitate cu China. Astfel, interacțiunea marilor puteri ale Războiului Rece au concurat pentru controlul căilor comerciale vitale, inclusiv asupra celor maritime, și pentru câmpurile petrolifere. Acest Mare Joc (în interpretarea lui Zbigniew Brzezinski) a continuat și după 1991, deși nu mai existau dezacorduri majore.

Zona orientală a fost și este un focar tradițional de conflicte; se poate vorbi de state mari, cu oarecare influență, ca și Turcia, Iran, India, Afganistan, însă istoria a demonstrat că un focare de conflict în areal a determinat, de cele mai multe ori, reacții în lanț în perimetru. Elementul de adversitate regional pleacă de la diferențele cultural-regionale, opunând musulmanii arabilor sau evreilor.

De asemenea, regiunea a fost permanent, potrivit lui L. Karl Brown, un sistem penetrat, supus unui nivel ridicat de intervenție externă, ceea ce a alimentat, în funcție de interesele terților, ostilitatea arabo-israeliană. Aceasta s-a datorat resurselor considerabile de petrol și așezării geografice, la confluența intereselor NATO (prin Turcia), Rusiei, Chinei și, mai nou, UE.

După 9/11, SUA și-a amplasat baze și facilități în treisprezece țări; în 2001, Rusia nu a avut suficiente resorturi pentru a contracara invazia din Afganistan datorită inferiorității militare.

Vis a vis de zonă, Elțîn a precizat că „Iranul poate fi un bun aliat strategic al Rusiei pe plan mondial pentru menținerea balanței de putere și a testa hegemonia asupra terților”. Politica Moscovei în Orientul Mijlociu Extins s-a bazat întotdeauna pe pragmatism similar zonei de realpolitik, inclusiv în relațiile cu SUA și UE. Acest realism de tip economic și de securitate a fost prelungită în era Putin, bazându-se pe patru principii: securizarea intereselor strategice tradiționale (principal, a rutelor energetice); restaurarea influenței diplomatice internaționale; echilibrarea balanței de putere cu Statele Unite atunci când interesele Rusiei sunt promovate de o astfel de politică; promovarea dezvoltării economice, comerciale și energetice.

Orientul este apropiat de Rusia din punct de vedere geografic, astfel că Moscova considera că evenimentele pot influența direct stabilitatea și securitatea țării, în virtutea conceptului de străinătate apropiată. Este important să precizăm, totuși, că Orientul Mijlociu nu este stricto sensum parte a străinătății apropiate, întrucât nu a dictat flagrant niciodată politica internă și externă a acestora în maniera în care a făcut-o în R. Moldova. Orientul poate afecta, în schimb, situația din Asia Centrală sau Caucaz – Cecenia, Daghestan – prin inflamarea islamiștilor. Motivația centrală a Rusiei de a stabili relații bune cu Orientul Mijlociu Extins este de a stabiliza și securiza piața armamentului și, prin menținerea ei, de a deveni lider regional. Iar SUA are puține resorturi de a stopa comerțul regional cu armament și tehnologie al Rusiei, astfel că Rusia s-a bazat permanent că poate continua schimburile comerciale cu Orientul, căci SUA vor mențrine pacea regională.

La fel, Rusia nu a întreprins niciun demers de a introduce democrația în Orient, căci ar fi atras reacțiile Siriei și Iranului – state cu care are o relație echilibrată.

Războiul din Iraq-2003 a fost maniera SUA de a demonstra Rusiei că nu ține cont de ambițiile sale de lider mondial și de mare putere, atrăgând divergențe din partea Moscovei, dar și din partea UE. Cu toate acestea, Rusia nu s-a implicat în reglementarea conflictului, lăsând această misiune Germaniei și Franței. Neajunsul Rusiei produs de conflictul iraqian consta în faptul că instabilitatea regională aducea cu sine pierderea datoriei de câteva miliarde de dolari a Iraqului față de Moscova și a contractelor economico-militare între ruși și regimul Hussein. În 2004, Moscova a anulat 90% din datoria externă și a promis investiții de patru miliarde de dolari pentru reconstrucția țării. Rusia a condamnat intervenția americană, erijându-se în apărător al cauzei arabe.

În 2003, Rusia a participat la Organizația Conferinței Islamice, în virtutea moștenirii musulmane de la fosta URSS. A obținut, în 2005, statusul de observator al OCI.

În relația cu Israel, Rusia are o bună cooperare antiteroristă, serviciile secrete israelite pregătind un număr de spioni ruși în instituțiile și spiritul proprii. În 2006, Rusia a găzduit o întrevedere cu liderii Hamas pentru a negocia poziția de forță (chiar și soft) a Rusiei, moment intens criticat de SUA și statele UE.

Relația cu Iran este una cu totul deosebită; continuând linia Elțîn, Rusia a ales să livreze Teheranului armament și tehnologie nucleară și balistică, în ciuda reacțiilor ostile ale SUA, UE și Israelului. Discursul Rusiei este echilibrat; Lavrov și Putin au cerut Teheranului o mai mare transparență în dosarul nuclear – și totuși, au susținut în Consiliul ONU, G8 și OCS cauza iraniană, subliniind că experimentele și demersurile nucleare ale Iranului sunt strict industriale. Rusia a investit în Iran pentru construirea reactorului nuclear de la Bușrer și inițiază negocierile pentru construirea altor reactoare. Politica Moscovei vizează și apropierea energetică; se observă că Rusia a fost și răsplătită în acest sens prin acordarea accesului la un bazin petrolifer iranian (care a fost vizat de proiectul Nabucco al Uniunii Europene). Cooperarea ruso-iraniană s-a materializat și pe palierele submarine, echipamente industriale. În 2001, acestea au semnat Pactul de Cooperare Civilă și Militară, prin care se reglementa problema destinației civile-militare a instalațiilor nucleare iraniene de îmbogățire a uraniului. Mai mult, Rusia a invitat Iranul să participe ca observator al OCS, prefigurându-se și o eventuală aderare la organizație. Aliații importanți regionali ai Rusiei (chiar și circumstanțiali) sunt Siria, Iran, dar a orientat eforturi și către Israel.

Timpul a demonstrat, în ciuda îngrijorării discursive a liderilor ruși exprimate cu privire la tensiunile din Orient, că aceste conflicte a adus beneficii Rusiei, prețul barilului de petrol sărind la 105 dolari, o creștere de 18,5% față de anul precedent. Acesta ar putea fi un motiv suficient pentru a vinde în continuare armament în OME, afacere profitabilă. Critica occidentală evidențiază că Rusia capitalizează revoltele din Libia, Egipt, Bahrein, Siria, Algeria, Tunisia pentru a-și îmbunătăți imaginea și capitalul de încredere în calitate de furnizor de încredere. Iar Gazprom era amenințat, în trecut, de alternativa și ascensiunea gazelor lichefiate din Orientul Mijlociu. Pentru a reglementa situația, Rusia a întreprins demersuri de a stabili baze militare în Siria, Yemen, Libia.

Relațiile cu India au tendințe pozitive, Rusia fiind furnizor de securitate prin cooperare militară, schimburi de experiență, exerciții militare comune, pregătiri ale personalului indian. În plus, schimburile comerciale indo-ruse sunt de circa 3 miliarde$ anual. Rusia a invitat India să adere la OCS, considerând că prezența acesteia ar echilibra poziția Chinei, iar cooperarea indo-rusă ar echivala ca greutate Beijingul.

Rusia curtează, în prezent, Turcia, pe considerentul energetic și al cooperării în REMN; deși abordările privind REMN sunt sinonime, Turcia practică un joc dublu cu Rusia, dar și cu NATO și UE, fiind membru NATO, dar nu și UE. Din perspectiva Rusiei, influența asupra Turciei ar fi argumentul forte al poziției de lider regional.

4.8. Rusia și Orientul Îndepărtat

„Yellow is the new black”

Începând cu primul mandat al lui Putin, Rusia s-a orientat către spațiul Asia-Pacific. Deciziile de re-approachment ale Moscovei sunt la prima vedere difuze – Zona Orientului Începărtat este bogată de state cu ambiții și cu potențial – China, Taiwan, Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Filipine, Vietnam, Cambodgia, Mianmar, Malaesia, Indoneazia, Tailanda. Conflictele regionale tradiționale sunt cursa China-Japonia pentru status de lider regional, ruptura dintre cele două Coree și tensiunile China-Vietnam.

Regiunea eurasiatică a câștigat și câștigă teren în plan internațional. Obstacolele Rusiei de a pătrunde (asta, în cazul în care eșuează în a transforma un obstacol în avantaj) sunt, pe de o parte, caracterul fracționar al regiunii și, pe de altă parte, faptul că exceptând puterile cu care Rusia se consideră egală (SUA, China, India), e singurul stat care se plasează exterior Heartland-ului pe care dorește că îl câștige.

Este obligatoriu să precizăm că eurasismul Rusiei a fost, inițial, o formă de protest față de Vest, însă rațiunile geopolitice nu au lipsit; Putin a intuit ascensiunea pe care avea Beijingul să o experimenteze cu succes și instanța superioară pe care o bună relație sino-rusă putea să o determine. Motiv pentru care atât Putin, cât și Medvedev, la începutul mandatelor acestora (2000, respectiv 2008) au întreprins prima vizită externă (unde altundeva decât) la Beijing. Mai mult, Putin a vizitat aproape toate țările din regiune – dincolo de China, Japonia, Vietnam, Coreea de Nord, Coreea de Sud, chiar Mongolia, Malaesia, Tailanda, Indoneazia. Esența succesului rușilor este că expansiunea lor nu stopează importanța Chinei în regiune.

Instituționalizarea relației cu China s-a produs, prima oară, în cadrul cooperării OCS (propunere a Chinei, în beneficiul indirect al Rusiei). Pentru Rusia, OCS este o alinață esențială din străinătatea îndepărtată. Apartenența Rusiei la OCS îi legitimează acesteia identitatea asiatică, iar în contextul alianței nu e percepută ca amenințare (pentru că nu face parte din teritoriu asiatic stricto sensum) căci un are interese directe de apărat. Elementele de discordanță ale OCS sunt viziunile diferite ale Rusiei și Chinei – China are obiective prioritar economice, în timp ce viziunea Rusiei se limitează la elemente militare și de securitate. De menționat că Rusia a încercat, fără succes, să alipească OTSC-ul OSC-ului prin manevrele Misiunii de Pace (2007) cu argumentul complementarității dimensiunii militare a OTSC. OSC-ul a acceptat, în ultimă instanță, supravegherea Iranului și Indiei, apropiindu-le de axa Moscova-Beijing. De asemenea, se reliefează dorința Moscovei de a participa la parteneriatul cu China folosind un terț – eventual, India. Apropierea Indiei ar da acordului o tonalitate asiatică și eurasiatică intensă. Reflexele Chinei au fost urgente în acest sens, căci Putin a negociat în anul 2000 intrarea Indiei în OCS, însă China a ripostat.

Continuarea firească a fost, la o lună, semnarea Parteneriatului de Bună Vecinătate și Prietenie sino-rus. În 2004, urmând aceeași traiectorie cu destinația Beijing, Rusia a soluționat litigiul teritoriul, cedându-i Chinei Insulele Tabarov și Ussurisk Mare, teritorii ce au reprezentat obiect al incertitudinii și al disensiunilor ruso-sinice. Anul 2005 aduce reglementări pentru cei 4300 de kilometri de frontiere comune.

În 2005 și 2006, jocul asiatic al lui Putin a obținut succesul de a câștiga poziția energetică în China prin conducta de la Daquing, exprimând în G8 importanța acordată de Rusia satisfacerii cerințelor energetice ale Chinei și ale Japoniei.

China este, în plus, client al exporturilor militare rusești (în anul 2006, reprezenta între 25% și 50% din importurile de arme ale Chinei); acest avantaj al Rusiei au suferit o scădere, căci Rusia livrează numai arme vechi de producție sovietică.

La sfârșitul anului 2011 (noiembrie, 23), oficialii chinezi și ruși au anunțat că toate tranzacțiile celor doi parteneri vor fi realizate în mondele lor naționale, pentru a combate recesiunea.

Tandemul ruso-chinez ar putea tempera ambițiile americanilor, acțiunile acestora fiind în acord una cu cealaltă, în majoritatea lor. Spre exemplu, în iunie, 2011, membri OCS au declarat că deopotrivă Moscova și Beijingul blamează acțiunile NATO în Libia (ceea ce apare ca și o coagulare politică a OCS opusă NATO). Cele două membre ale Consiliului Permanent al Națiunilor Unite susțin dosarul iranian, blocând astfel orice sancțiune a ONU împotriva Teheranului. Iranul a participat, ca și exemplu, la summit-ul OCS de la Astana, Kazahstan din iunie, 2011. În context, Ahmadinejad, președintele iranian a afirmat „Am încredere că împreună putem schimba modul în care e condusă lumea astăzi. Putem reda liniștea acestei lumi”. Să fie afirmația o declarație ostilă față de – încă – hegemonul american?

Chia a adoptat poziția comună cu Rusia față de scutul anti-rachetă american amplasat în Europa, statele OCS semnând un acord care critică scutul ca inițiativă unilaterală de natură a dezechilibra balanța de securitate europeană. Axul sino-rus devine astfel, pentru Rusia, ax de comodități. Însă există un număr de aspecte care fac din China un partener și un vecin incomod. Pentru a contracara această situație, Rusia a orientat Jocul Asiatic către Japonia – cooperarea ruso-japoneză fiind aproape imposibilă (un dialog al surzilor) datorită diferendului originar al Insulelor Kurile; acesta este un spațiu pe care Japonia îl revendică în calitate de teritoriu propriu, iar Rusia îl marchează periodic cu baze militare, pentru a-și întări poziția. Singura soluție ca Tokyo să adopte un viraj în politica externă ar interveni în contextul cutremurului din 2011 și al exploziilor reactoarelor, moment de cumpănă în care are nevoie de tot sprijinul de care poate beneficia.

În ceea ce privește China ca amenințare, diferențele sino-chineze sunt existența pericolului galben la frontiera Rusiei, pericolul re-alipirii Taiwanului la China și poziția opusă a celor două vis a vis de India.

Sintagma de pericol galben denumește temerile Rusiei de populare a granițelor rusești cu chinezi, a imigrării acestora în teritoriu și a populării zonelor de-populate, ca și Siberia și Rusia Orientului Extrem cu populație sinică. Așa că problema demografică a Rusiei (declinul demografic, scăderea natalității, creșterea mortalității, scăderea fertilității la femei, scăderea speranței de viață și îmbătrânirea populației) se completează cu amenințarea musulmană (al cărui spor este din ce în ce mai mare și ridică problema tensiunilor pan-islamice în Rusia) și, mai nou, cu problema populării cu chinezi.

Pericolul Taiwanului și a unei Chine reunificate nu este văzut cu ochi prietenoși de liderul de la Kremlin; câștigând Taiwanul, China ar deveni o putere a cărei pondere politică va depăși substanțial influența rușilor în regiune. Odată realizat acest deziderat, China ar putea fi tentată să absoarbă Extremul Orient Rus, iar o astfel de inițiativă ar atrage reacția SUA și destabilizarea zonei.

Jocul Asiatic al Rusiei este benefic pentru parteneri, pe termen scurt și mediu. Țările de pe litoralul Pacificului au nevoi energetice imense, pe care Rusia este capabilă să le satisfacă. Însă Beijingul are o dezvoltare economică rapidă, activează intens în Asia Centrală (aflată sub tutela Moscovei) și este și partener al Rusiei (deci aliat, prin definiție…) însă toate acestea o transformă în putere cu obiective globale. Toate acestea antrenează neliniștile Rusiei în legătură cu partenerul la a cărui dezvoltare contribuie în mod direct. Această evoluție ar putea fi asasinatul definitiv al ambițiilor ruse de jucător global. O contrapondere masivă chineză ar avea ca și adevărat rival și egal doar Statele Unite ale Americii.

CONCLUZII

LIMITELE INFLUENȚEI RUSE

SAU

VA PUTEA ÎNVINGE RUSIA BALANȚA REGIONALĂ DE PUTERE?

Putin și Lavrov au scandat timp de opt ani „Revenirea Rusiei, forța Rusiei și potențialul ei de putere”. Evoluția Federației pe plan intern și extern poartă semnătura lui Putin. Pe plan intern au fost reformate economia – o combinație între o economie de stat și capitalism adaptat, denumită capitalism centralizat, armata (investiții masive în apărare), industria – sectoarele strategice au fost aduse sub controlul statului. Pe plan extern, elementele de noutate promovate sunt orientarea către centrele de putere din Orient (China, India), promovarea unei diplomații energetice, construirea unui sistem de alianțe la nivel înalt (pentru a avea argumente în sprijinul Politicii de Putere) și chiar reproducerea conceptului euro-atlantic în formulă eurasiatcă.

Pe de altă parte, Rusia nu a renunțat la practicile tradiționale de tip șantaj (energetic, economic, embargo, militar), la declarații emoționale energice, la glacisul strategic și la securitatea prin teritoriu, la politica externă anti-occidentală, la obsesia ei pentru insecuritate și la alergia pentru expansionismul atlantiștilor și europenilor în apropierea granițelor sale. „Niciun stat nu ar fi încântat să aibă reprezentantul unui bloc militar din care nu face parte aproape de granițele sale” este afirmația Președintelui Federației Ruse Dmitri Medvedev.

Afinitățile Rusiei nu s-au schimbat exponențial în două decenii – memoria nu se șterge atât de ușor. Rusia se află în stadiul unei datorii față de America – revanșa. Este puțin credibil că va putea să își îndeplinească ambițiile (intime, am putea spune) acum sau vreodată. SUA are aliați puternici (nu prieteni) și beneficiază de respect în comunitatea internațională. Rusia a pierdut aliații (siliți de împrejurări), iar prieteni nu a avut, nu are și (cel mai probabil) nu va avea în viitorul apropiat. Rusia are, în schimb, un teritoriu vast, resurse energetice considerabile, ambiții pe măsura resurselor și vise pe măsura ambițiilor! Sunt acestea argumente necesare (sigur) și suficiente (posibil)?

Așadar, care sunt opțiunile Rusiei în contextul anului 2011?

SUA și UE invită Federația să se alinieze la politica occidentală în termenii occidentali, soluție care lezează orgoliul rusesc. Este puțin probabil ca Rusia să aleagă un alt format de dialog în afara celor existente (respectiv Consiliul Rusia-NATO și Consiliul Rusia – UE). Dezamăgirile suferite datorate lipsei de considerație a euro-atlantiștilor vis-a-vis de nostalgia imperiului pierdut al rușilor, expansiunea și încălcarea frontierelor imaginare a străinătății apropiate prin alipirea statelor baltice, prietenia cu Polonia, cooperarea cu Turcia, tatonarea Ucrainei, Bulgariei, Moldovei, Georgiei, Asiei Centrale și amplasarea scutului anti-rachetă au determinat pentru următoarea perioadă o reacție anti-occidentală la nivelul oficialilor ruși.

Opțiunea asiatică a Rusiei este moneda de schimb pentru punctele marcate de SUA în Europa. Influența în Asia Centrală (reală) și parteneriatele cu China ar putea, pe termen mediu, contrabalansa expansiunea Washingtonului. Dat fiind că SUA se va retrage treptat din Afganistan și că se bucură de popularitate în Orientul Mijlociu Extins, tandemul China-Rusia are șansa de a câștiga poziții în bazinul petrolifer pe care îl reprezintă un Orient complicat, măcinat de conflicte regionale, interetnice, confesionale, separatiste, anti-hegemonie, alergice și ele la invazia, ocupația, influența străină. Elementul de noutate pe care ar trebui să îl aducă acest tandem și cheia-succesului este de a NU impune o cultură stranie, diferită, opusă valorilor locale. Pentru început, a accepta drama localnicilor, a le asigura stimuli financiari și a le reclădi sistemele ar putea să acorde axei Moscova-Beijing startul pozitiv; politica eșuată a SUA este exemplu de „cum să nu” facem politică în Orient.

Cu toate acestea, Rusia este unul dintre singurele state care pot beneficia de pe urma menținerii stării de tensiune în Orient. Insecuritatea spațiului determină saltul prețului barilului de petrol, cunoscând faptul că petrolul rusesc este non-OPEC și nu este supus niciunui fel de reglementare. Poziția câștigată în Iran și posibilul succes în India pot constitui premisele unei optici filo-ruse în regiune, influențând Siria, Egipt. Memoria invaziei sovietice în Afganistan ar putea să nu fie înlocuită de proaspetele cicatrici imprimate de asaltul NATO din 2001, astfel că e posibil ca Afganistanul să fie, deopotrivă, anti-rus și anti-american. Dar nu și anti-chinez; rezultă că gestionarea politicii prin OCS ar putea aduce puncte-tari pentru o eventuală relație afgano-rusă.

Neimplicarea Rusiei în reglementarea conflictelor orientale (practic, Moscova se bazează că europenii și americanii vor interveni prin politici nepopulare) nu va fi în detrimentul Moscovei, ci va aduce imaginea de alternativă.

Politica în străinătatea apropiată de tip agresiv va îndepărta regimurile ex-sovietice din ce în ce mai mult, rusofobia fiind un light-motiv regional. Așadar, cheia Transnistriei de care face uz, împreună cu intervenția în Georgia și amenințările energetice accelerează ieșirea satelitelor de sub orbita Moscovei și orientarea lor atlantistă. Cu toate acestea, extinderea Uniunii Europene în zona delicată a fostelor membre URSS, majoritatea suferind de corupție endemică, regimuri instabile, nivel mediu de trai și lacune democratice ar îngreuna uniformizarea suprafeței europene și ar antrena eforturi materiale considerabile în acest sens. Așa cum am enunțat într-un capitol anterior, statele mici sunt punctul slab al Uniunii.

În plus, uzul armei energetice nu aduce beneficii Rusiei pe termen lung, iar ipoteza dezvoltării unor surse alternative de aprovizionare cu energie a Europei prevăd un viitor sumbru pentru economia rusească dependentă în procent de 26% de livrările de gaz.

Acestea fiind zise, precizăm că evoluția pozitivă a Rusiei va avea loc și ar putea avea loc alături de Beijing. În ciuda acestui fapt, evoluția Chinei se petrece de cel puțin două ori mai rapid decât a Rusiei, ceea ce ar însemna că polul de putere cu semnul minus s-ar muta la Beijing, plasând Rusia într-un con de umbră care nu e pe măsura ambițiilor sale. Nu este eliminată nici posibilitatea ascensiunii fulgerătoare a Chinei și menținerea polului SUA, ceea ce ar transforma sistemul multi-polar în coagulări de state în jurul a doi poli și o reînviere a bi-polarității (considerând că nu ar fi menținută balanța de putere în Orientul Îndepărtat).

De asemenea, menționăm că rezultanta trecerii în revistă a istoriei pornind de la Imperiul Țarist, la Uniunea Popoarelor și la prezenta Federație Rusă este constatarea unei mențineri (nu învieri, căci Rusia nu a renunțat) a comportamentelor ostile sau adverse la adresa Statelor Unite, temperament tipic al Războiului Rece și ambiții de combatere și egalare al SUA, chiar prin imitare (vezi sistemul de alianțe creat în spiritul NATO). Spiritul despotic sovietic se menține prin tradiție: neglijarea drepturilot fundamentale ale cetățeanului, acapararea zonei de străinătate apropiată, discurs agresiv și emoțional, jocul la două capete (adică de a susține sincron doi adversari pentru a întreține o stare conflictuală ce îi este favorabilă). Elementul de noutate este apropierea de China de po poziții de inferioritate; însă, deși maniera de abordare este diferită, Rusia aspirând să devină un număr unu, interesul este același, și anume ocuparea tronului deținut de Washington.

Poate Rusia să redobândească statusul de putere globală? Rușii răspund pozitiv la această întrebare; europenii (și mapamondul, de facto) spun că este un target greu de atins. Rusia NU are prieteni. Interesul de a atinge acest status este exclusiv al rușilor. Europa și Lumea se tem și nu agreează acest deziderat, întrucât termenul de securitate colectivă și de beneficii comune nu fac parte din viziunea Moscovei asupra lumii. Putere regională? Cu siguranță, da. Putere mondială este un concept ce va rămâne, cel puțin acum, o aspirație înaltă a moscoviților.

Ce dorește Rusia, în fond?? Să ajungă MARE, sau să ajungă CEA MAI MARE? A doua variantă este cu siguranță cea utopică; „Nu avem vocație să fim un Imperiu” spunea Soljenițîn. Moscova nu are resorturi pentru a fi hegemon, nu are filosofia pentru a domni, nu are instincte. Rusia are doar temeri și gheare. Dar. Poate fi MARE? Consider că nu va atinge niciodată statusul pe care îl visează, nutrește. Va avea, pe termen scurt, influență în regiunea de proximitate spațială. Va fi o alternativă a celor invadați de Washington. Va fi cel mult un partener circumstanțial favorabil, dar va fi privită deocamdată cu neîncredere de Comunitatea Internațională.

Pentru Rusia nu s-a creat, până astăzi, o poziție în organigramă. Cel mult, pe Marea Tablă de Șah, Rusia are locul nebunului care sare peste etape firești ale devenirii sale și care apelează la trucuri. Dar locul acesta va fi puțin luat în serios de celelate piese, care cunosc caracterul său dificil și capricios.

Cea mai potrivită comparație pentru evidențierea caracterului rusesc, în complexitatea și dihotomiile sale, este cea cu pisoiul care se privește în oglindă în fiecare zi și vede un leu.

Da, Rusia este importantă pe scena regională. Da, deține capabilități pentru a influența politici regionale. Însă pentru a provoca mutații semnificative pe plan internațional, este esențial ca politicile sale trebuie să fie congruente cu cele ale Chinei. Este, pe termen scurt, opțiunea valabilă a Moscovei.

BIBLIOGRAFIE

Legislație internațională

Constituția Federației Ruse, 1993

Constituția sovietică a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, 1936

Conceptul de Politică Externă a Federației Ruse, 2008

Doctrina Maritimă a Federației Ruse până în 2020, 2001

Doctrina Militară a Federației Ruse

Strategia Energetică a Federației Ruse până în 2030

Strategia de Politică Externă a Statelor Unite ale Americii, 2009

Strategia de Securitate a Federației Ruse până în 2020, 2009

Enciclopedii, dicționare, atlase

Academia Română, Dicționar Explicativ Român, 2010

Enciclopedia Britannica, 2002

Geledan, A. et al, Dicționar de idei politice, Iași , Institutul European, Seria Dicționare, 2007 Popescu, T.M., Bodogae,. T., Stănescu, C.Gh., Biserica rusă. Activitatea ei misionară, din Istoria Bisericească Universală, vol.II, București, Ed.Institutului biblic și de misiune Ortodoxă, 1956

Parish, T.,Enciclopedia Războiului Rece, București, editura Univers Enciclopedic, 2002

Publicații de autori români

Constantiniu, L., Uniunea Sovietică:între obsesia securității și insecurității, București,Corint, 2010

Olteanu, A., Civilizația rusă. Perioada veche și modernă București, editura Paideia, Cartea Universitară, 1998

Troncotă, C.,Blidaru, H., Careul de ași . Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei, Israelului, București, editura Elion, 2004

Troncotă, C., Torționarii. Istoria Instituției Securității regimului comunist în România, București, Editura Elion, 2006

Publicații de autori străini

Brzezinski, Z.,Triada geostrategică, București,Editura Historia, 2006

Carrere d`Encausse, H., URSS a murit, trăiască Rusia!, București, Editura Artemis, 2010

Carerre d`Encause, H., Imperiul Spulberat, București, editura Remember-SIC PRESS Group,1993

Carrere d`Encausse, H., Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, București, SIC Press Group,1993

Dughin, A., Bazele geopoliticii, 1997

Dukes, P., Istoria Rusiei, București, Editura All, 2009

Frattini, E., KGB.Fantomele de la Lubianka,București, edituraTritonic 2008

Khanna, P., Lumea a doua.Imperii și influență în noua ordine politică , București, Polirom, 2008

Hollingsworth, M., Lansley, S., KGB la putere, București, editura Litera, 2009

Kissinger, H.,Are nevoie de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, București Editura Incantaus, ,2002

LeVine, S. Labirintul lui Putin, , București, editura Litera, 2010

Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia, 1839

Paniușkin, V., Zigar, M. , Gazprom. Noua armă a Rusiei, București, editura Curtea Veche, 2008

Politkovskaia, A., Rusia lui Putin, București, editura Meditații, 2008

Soljenițîn, A.I., Căderea Imperiului Comunist, București, editura Rampa și Ecranul, 1991

Sturmer, M., Putin și Noua Rusie , București, Litera, 2009

Wolton, Th., KGB-ul la putere. Sistemul Putin, București , editura Humanitas , 2008

Articole, studii în reviste de specialitate, comunicări științifice

Bukovsky, V., Is the European Union the New Soviet Union?, discurs în Camera Comunelor din 28 februarie 2002

Ciuciura, T., Autocracy, articol apărut original în Encyclopedia of Ukraine, vol.1 (1984), disponibil la http://www.encyclopediaofukraine.com/pages%5CA%5CU%5CAutocracy.htm

Ciupercă I., Totalitarismul-fenomen al secolului XX, Iași, editura Conquest, 1995

Gheorghiță, M., Geografie, geopolitică și geostrategie în Orientul Mijlociu Extins: Implicarea Uniunii Europene în regiune și interacțiunea cu interesele SUA, Federației Ruse și Chinei, Sesiunii de comuncări a CSSAS a UNAP din noiembrie, 2010

Grupul de Dezbateri România în politica internațională , Rusia și Uniunea Europeană – o nouă abordare, București.8 noiembrie 2005,Hotel Ramada Majestic

Kennan, G ,The sources of Soviet Conduct, 1946, disponibil http://www.historyguide.org/europe/kennan.html

MacKinder, H. J., The Geographical Pivot of History, 1904

Mihalache Ov., Rusia și neo-Imperialismul în Relațiile Europene, Sesiune de comunicări Științifice a XXVII-a, Universitatea de Apărare Carol I , noiembrie 2010

Petrașuc, Ioan-Nicolae, Covatariu, Cosmina, Implicațiile Parteneriatelor dintre NATO și Țările din Europa Centrală și de Est asupra Relațiilor Internaționale (Federația Rusă, Ucraina, Zona Extinsă a Mării Negre) , Sesiune de comunicări CSSAS, noiembrie, 2010

Pușcașu, V., Demografia,2007, disponibil la http://www.scribd.com

Recensământ al populației ruse, disponibil la http://www.perepis-2010.ru/

Studiu al indicatorilor economici ai Federației Ruse Coface, Marie Dumitrescu, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine (CRPCIS)

National Intelligence Council, S. Grineaev, M. Kovshenenko, Viitorul Rusiei, Principalele repere ale prognozei ”Tendințele globale 2020”

Publicații periodice

L`Histoire, No. 344, iulie-august 2009 , Une vision mistique de la patrie

Laquer, W., Russia’s Muslim Strategy, în Middle East Papers and Strategy at Harvard, numărul 6, 01 noiembrie 2009,

Surse internet

http://www.9am.ro

http://www.adevarul.ro

http://www.antitepari.ro

http://apropomagazin.md

http://www.arabtimesonline.com

http://archive.kremlin.ru

http://www.asianews.it

http://www.athenian-legacy.com

http://www.balkanstudies.org

http://www.basarabeni.ro

http://www.bbc.co.uk

http://blogs.forbes.com

http://www.cadranpolitic.ro

http://www.capitalul.ro

http://www.ceri-sciencespo.com

http://www.cisstat.com

http://www.coldwarfiles.org

http://www.crimetime.ro

http://criminalnaya.ru

http://www.cseea.ro

http://www.dkb.gov.ru

http://www.doxologia.ro

http://en.rian.ru

http://epochtimes-romania.com

http://www.eu-russiacentre.org

http://europa.eu

http://www.europalibera.org

http://www.evz.ro

http://www.financiarul.com

http://www.fordham.edu

http://www.fpri.org

http://www.fsb.gov.ru

http://www.g20-g8.com

http://www.gandul.info

http://www. glObserver.com

http://gov.ru

http://www.gru.gov.ru

http://www.guardian.co.uk

http://www.historyorb.com

http://www.hotnews.ro

http://www.imf.org

http://www.infomondo.ro

http://www.informatiamedicala.ro

http://inforusia.ro

http://www.investors.com

http://www.ionpetrescu.ro

http://karadeniz-press.ro

http://www.lacasuriortodoxe.ro

http://www.lyricsondemand.com

Home

http://www.mediafax.ro

http://www.military.com/

http://www.monstersandcritics.com

http://www.mospat.ru

http://www.napocanews.ro

http://www.npr.org

http://www.nti.org

http://www.nytimes.com

http://pripyat.com

http://www.publicmedia.ro

http://www.realitatea.net

http://www.replicaonline.ro

http://www.reuters.com

http://www.revista22.ro

Revista Politica

http://www.rferl.org

www.rianovosti.ru

Home

http://romanian.ruvr.ru

http://rt.com

http://russiapedia.rt.com

http://www.salfordonline.com

http://www.sectsco.org

http://search.japantimes.co.jp

http://www.semneletimpului.ro

Sfera politicii

http://stiri.acasa.ro

http://www.svr.gov.ru

http://www.telegraph.co.uk

http://the-diplomat.com

http://www.theodora.com

http://totul.md/ro

http://www.un.int

http://www.wall-street.ro

http://warfare.ru

http://www.washingtonpost.com

http://www.world-nuclear.org

http://www.wsws.org

Homepage

http://www.zf.ro

http://www.ziare.com

http://www.ziuaveche.ro

http://www.zvon.md

Alte surse

***Texte care au zguduit lumea, Iași, Editura Moldova,1995, Testamentul lui Petru cel Mare

*** arhiva Televiziunii Publice Ruse NTV

*** CIA World Factbook

Conf. dr. George-Cristian Maior, Curs universitar Teme fundamentale ale relațiilor internaționale în secolul XXI, prelegerea IV, Rusia și renașterea politicii de putere

Pașcu, I.M., Note de curs Teoria Relațiilor Internaționale, Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Admintrative

Documentarul CBC , The Passionate Eye. The Putin System, 2003

Documentarul Discovery Channel, Thieves by law, 2010

Filmul artistic Spinning Boris, 2003

Rossregistritțaia, Registrul Rus al formațiunilor politice

Transcriptul discursului Președintelui Boris Elțîn, Summit OSCE, Istanbul, 1999

Transcriptul discursului Președintelui Vladimir Putin, Summit Munchen, 2007

Transcriptul discursului Președintelui Dmitri Medvedev Starea Națiunii, noiembrie 2008

Transcriptul discursului Președintelui Dmitri Medvedev, Summit Sankt Peteresburg, 2011

LISTA ANEXELOR

ANEXA 1. Mitologie rusă

ANEXA 2. Atribuțiile Președintelui

ANEXA 3. Analize de discursuri ale Președinților Federației Ruse

ANEXA 4. Succesiunea liderilor politici. Analiză prin metoda scenariilor

ANEXA 1. Mitologie rusă

Mitologia superioară este legată de următoarele divinități:

Mokoș – personifică funcțiile ritual-juridică, militară, economico-administrativă, economico-naturală;

Svarog, Dajboe, Iarila, Iarovit – epitete ale zeilor supremi;

Rud, Ciur – personificări ale ciclurilor agrar-gospodărești și ale obiceiurilor sezoniere;

Dolia, Libo – personificări ale norocului-nenorocului;

Pravda, Krivda – adevărul-minciuna;

Smert – moartea;

Sud – soarta, ursita

Mitologia inferioară cuprinde:

Domovoi, Kikimora – duhul masculin al casei, respectiv duhul feminin al casei;

Leșii – duhul pădurii ;

Vodianoi, Rusalka – duhul masculin al apei, respectiv duhul feminin al apei;

Lihoradki – personificarea frigurilor;

Mara – duh al casei, personificarea coșmarului;

Mora – personificarea epidemiei.

Zeii fundamentali ai rușilor sunt:

Svarog – Zeul cerului și al focului. Combinația zeilor scandinavi Odin și Ziu;

Perun – Zeul tunetului și fulgerului. Echivalentul lui Thor din mitologia scandinavă;

Iarilo – Zeul soarelui;

Strebog – Zeul vântului;

Veles – Protectorul animalelor;

Koliada – Zeiță a timpului și a solstițiului de iarnă.

Ființele fabuloase ale mitologiei slave sunt:

Gorgonia – monstru cu înfățișarea unei femei cu șerpi în păr; duhul știe toate limbile, iar privirea sa ucide; rușii credeau că cel care o va ucide pe Gorgonia și va avea asupra lui capul ei va ieși învingător în orice luptă;

Koșkei – simbol al morții și al magiei, este un vrăjitor puternic care își câștigă imortalitatea, ținându-și sufletul plin de păcate, închis într-un ou, ascuns meșteșugit pe insula Bujan; obișnuiește să răpească mame, soții și fecioare, și să le țină captive în palatele sale;

Dobrinia Nikitci – luptător puternic și viguros, cu aptitudini pentru artă- cântă frumos, poate să scrie și să citească, joacă șah; caracteristica sa definitorie este vitejia pusă în slujba apărării granițelor Rusiei; Mikula – Erou, țăran puternic și chipeș, simbol al omului simplu, din popor, dar și al producției agricole. Asemănător cu Păcală al folclorului românesc;

Sirin – Creatură cu cap și piept de femeie frumoasă și corp de pasăre, de obicei o bufniță;

Baba Iaga – Femeie bătrână, vrăjitoare, cu puteri magice. Echivalent al personajului folclorului românesc Muma Pădurii.

ANEXA 2. Atribuțiile Președintelui

Conform Constituției Federale, șeful statului are următoarele atribuții:

– atribuții de numire: numește șeful Guvernului, vice-președinții și miniștri federali, procurorul general, numește și eliberează în conducerea superioară a forțelor armate, numește judecătorii Judecătoriei Federale, numește și recheamă reprezentanții diplomatici ai Federației;

– atribuții de conducere: conduce Consiliul de Securitate al Federației Ruse (F.R.), prezidează ședințele F.R., remaniază Guvernul F.R., adoptă Doctrina Militară a F.R., folosește puterea sa de conciliere pentru rezolvarea divergențelor dintre organelle puterilor de stat;

– atribuții în domeniul legislativ: introduce proiecte de legi în Duma de Stat, stabilește referendum conform prevederilor constituționale, semnează și promulgă legile federale în 14 zile;

– atribuții de formare: formează administrația Președintelui F.R., dizolvă Duma de Stat, stabilește data alegerilor pentru Duma de Stat;

– atribuții în domeniul politicii externe: realizează conducerea politicii externe a F.R., semnează documente de ratificare, duce tratative și semnează tratatele F.R.;

– atribuții în domeniul apărării: Președintele F.R. este comandantul supreme al Forțelor Armate. În caz de agresiune asupra F.R., Președintele introduce starea de război, introduce starea excepțională pe întreg teritoriul sau în anumite zone, comunicând neîntârziat celor două camere.

ANEXA 3. Analize de discursuri ale Președinților Federației Ruse

ANALIZA RETORICII: BORIS ELȚÎN, SUMMIT-UL OSCE, 18 NOIEMBRIE 1999, ISTANBUL

„Acest Summit este cel din urmă al veacului, astfel că putem însuma rezultatele acestei cooperări, dar, și mai important, putem elabora noi abordări comune pentru viitorul Europei de secol XXI.

Rusia intenționează să coopereze în domeniul afacerilor începând chiar cu acest summit. Sunt convins că atât pentru Rusia, cât și pentru membri OSCE, este important dialogul bazat pe respect, și nu pe acuzații și incriminări reciproce.

1Cu toții avem, în mod echitabil, interesul de a dezvolta stabilitatea și securitatea Europei. Anii de viață ai OSCE și, în mod deosebit, acest an, au dat naștere unor mari așteptări, dar și unor puternice dezamăgiri. Europa se confruntă cu amenințări noi, unele cu caracter global, natura acestora fiind în legătură cu schimbarea climatului internațional și cu dificultatea dezvoltării unei noi formule de cooperare. Atari amenințări, ca breșa de securitate a stabilității strategice, crimei transfrontaliere sau proliferării armelor nucleare- sunt primordiale astăzi pentru toate statele europene. În final, cu toții am simțit povara terorismului internațional. Aceste provocări pot fi depășite doar dacă acționăm împreună. Noi, Rusia, suntem pregătiți să acționăm concertat cu ceilalți. Sunt convins că stabilitatea și securitatea Europei nu vor fi asigurate decât dacă luăm în considerare și Rusia.

2Nu aveți dreptul să criticați Rusia pentru problema cecenă. 1580 de oameni – populație civilă, au suferit ca rezultat al valului terorist ce a măturat Moscova și alte orașe și sate din țara noastră. Durerea a fost resimțită de mii de familii din toate colțurile Rusiei. În ultimii trei ani, teroriștii au răpit 935 de ostatici – nu doar ruși, ci și britanici, americani, francezi. 200 sunt încă ținuți ostatici de rebeli și supuși torturii – lumea nu poate rămâne indiferentă! Simțurile măsurii și umanitar nu sunt o chestiune de luat în calcul pentru teroriști. Obiectivele lor sunt moartea și distrugerea! Suntem recunoscători celor care au fost solidari în vreme de restriște cu greutățile rușilor!

3În același timp, nu acceptăm prezumțiile așa-numiților critici obiectivi ai Rusiei, acelor care nu înțeleg că suntem obligați să punem capăt tumorii terorismului, să-i oprim răspândirea în Caucazul de Nord sau chiar în afara Rusiei. Mii de mercenari antrenați în Cecenia și în afara țării se pregătesc să impună ideologii extremiste în toată lumea. Suntem conștienți ce țări îi susțin și le vom soma liderii, în consecință. Terorismul internațional lansează o provocare la adresa tuturor! Nu s-a născut în Rusia, iar obiectivul său nu e Caucazul!

4Aș vrea să aduc în atenție că o pace durabilă în Cecenia și tratativele de pace cu bandiții nu sunt sinonime, și aș vrea ca lucrurile să nu se confunde! Nu vom negocia! Vrem pace și o soluție politică în Cecenia. Pentru asta, se impune eradicarea găștilor, teroriștilor, execuțiilor.

Nu considerăm toate ideile aduse în discuție în contextul Summit-ului ca fiind fondate. Mă refer aici la intervențiile umanitare în afacerile interne ale altor state – o idee nouă – chiar și sub pretextul apărării drepturilor fundamentale ale omului.

5Cunoaștem cu toții efectele disproporționate ale unei intervenții – e suficient exemplu Iugoslaviei. Acum, la cumpăna dintre milenii, principalul dicton este „Să nu faci rău!”.

La semnarea acordului, astăzi, la plecarea delegațiilor, salutăm evenimentul ca un cod al bunelor și onestelor relații, dar și al responsabilităților reciproce. Privim inițiativa ca o garanție a fericirii și siguranței pe continent, dar și ca o contribuție adusă la fondarea multipolarității secolului XXI!

Rusia este dispusă să împartă această responsabilitate !”

Discursul președintelui rus se focusează pe următoarele idei:

1 – Amenințările globale (comune statelor europene)

2 – „Nu aveți dreptul să criticați Rusia!”

3 – Cancerul terorismului

4 – Nu negociem cu teroriștii!

5 –„Agresiunea NATO” (efectele distrugătoare ale Imperiului NATO)

Concluzii: Rusia va împărți responsabilitatea pentru zona bătrânului continent cu Europa și numai cu Europa!!

Deși cunoscut ca un pro-democrat, țarul Elțîn nu iese din limitele retorice tradiționale rusești – emfază puternică, agresivă, categorică, în unele puncte contradictorie, directă. Deși proclamând o atitudine inițial pro-vestică, încălcarea „protocolului” nescris al zonelor tradiționale de influență pe bătrânul continent de către NATO atrage discursul virulent al liderului Rusiei, sesizând o amenințare la adresa securității proprii prin „invadarea” vecinătății apropiate. NATO este un rival recent, dar această concepție este și va fi împământenită în mentalul rus, în ciuda faptului că în ajunul anului 1991, Elțîn a întreprins tocmai la Washington și New York vizite de curtoazie pentru a obține adeziune la lansarea lui politcă pro-democrată și pro-Vest.

Acest discurs, deși eufemizat, nu se exclude retoricii ruse categorice și directe, puțin diplomate. Argumentul terorismului internațional, cu prelungirea terorismului cecen, se prezintă aici ca argument suficient și necesar acceptării terorismului de stat promovat în republicile secesioniste, astfel că opinia publică internațională este pusă în fața faptului împlinit – acela de a aborda o soluție politică! Compromisul nu e viabil – nu e o opțiune!

ANALIZA RETORICII: VLADIMIR PUTIN, DISCURSUL DE LA CONFERINȚA PE PROBLEME DE SECURITATE DE LA MUNCHEN, MSC ( 02 FEBRUARIE 2007)

Discursul Președintelui în exercițiu a fost o demonstrație de forță cu evidente aluzii agresive și acuze explicite. Presa internațională a catalogat discursul ca desprins dintr-un peisaj al Războiului Rece, chiar și ca o declarație de reîntoarcere la Război (BBC News).

Discursul poate fi structurat pe următoarele subiecte:

Unipolaritatea este utopică, SUA își asumă o misiune fictivă

Cei care ne învață ce e democrația au probleme în a și-o însuși ei înșiși

Intervenția în conflicte interne duce la tragedii și la crearea unui climat de insecuritate

Arhitectura de securitate globală – necesitatea creării unui echilibru al intereselor

Rusia a tranzitat în mod pașnic către democrație, nu are nevoie de lecții suplimentare

(ironie) Uzul de forță e legitim doar dacă e aprobat de NATO, UE, ONU

Problema dezarmării nucleare (ne-acceptarea altor membri în clubul nuclear)

Critică la proiectul scutului anti-rachetă

Expansiunea „incorectă” a NATO

Cooperare energetică în termenii auto-reglării piețelor

Amenințarea sărăciei este vina celor mari și crează dezechilibre mentale

Nu vă amestecați în afacerile noastre interne!

Poziția activă a Rusiei pe scena internațională – Renașterea politicii de putere.

Tonul Președintelui în exercițiu nu a fost unul prietenos, în cel mai bun caz. Am putea spune că secvența este desprinsă dintr-o carte de Gaddis.

Tema predilectă a discursului este atacarea pozițiilor NATO și UE, criticarea expansiunii acestora și criticarea atituidinii de a încălca interesele Rusiei – amenințare la securitatea ei. Președintele se referă la „necesitatea creării unui echilibru al intereselor”- în termeni rusești, aceasta înseamnă respectarea sferelor de infleunță tradiționale (adică din timpul Războiului Rece, și chiar de după…) și ne-intervenția în zona-tampon de vecinătate apropiată, căci se sugerează aproape direct că Rusia nu a iertat SUA pentru inițiativa din Serbia.

Conceptul putinian și viziunea lui asupra sistemului internațional este cea de multipolaritate, nicidecum de unipolaritate- căci cea din urmă nu ar lăsa loc Rusiei la masa deciziilor mondiale. În fapt, se referă la aceeași „compartimentare a competențelor”, sferele de influență.

Referitor la conflictele interne, șeful de stat se exprimă în clar ca avertisment la o viitoare intervenție externă – la o intervenție externă (occidentală) în afacerile interne (a se vedea aici, inclusiv glacisul strategic) ale Rusiei.

Cu privire la chestiunea nucleară, Rusia pledează (discursiv) pentru dezarmare – aluzie fină la protestul rus față de înarmarea altora. Altfel spus, este o manieră de a crea, în fond, clubul „VIP nuclear”, ce nu suportă neaveniți sau noutăți.

Cu privire la statele democratice, misionare ale democrației, Putin avertizează că nimeni nu e în măsură să predea lecții de „bună-purtare” Rusiei, întrucât nici acestea nu au dat dovadă că respectă principiile fundamentale ale democrației în politica lor externă.

În final, light-motiv-ul rus, renașterea politicii de putere și impactul geopolitic al Rusiei pe mapamond sunt nelipsite, afirmând categoric că Federația Rusă este și va fi mai prezentă pe scena internațională ca niciodată.

ANALIZA RETORICII: DMITRI MEDVEDEV, FORUM ECONOMIC INTERNAȚIONAL, 17 IUNIE 2011, SANKT PETERSBURG

Discursul președintelui rus reprezintă o re-afirmare a statusului de mare putere a Rusiei la 20 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice. Ideile principale sunt:

Ultimii douăzeci de ani au reprezentat o evoluție pozitivă a Rusiei în domeniul economic, statul reușind să crească nivelul de trai și să atragă investitori străini

Economia este încă vulnerabilă datorită dependenței sale de sfera energetică și de livrările pe profil

Rusia este o putere nucleară, modernizarea reflectându-se în standardele înalte ale arsenalului nuclear rusesc

Rusia va ieși din recesiune și va fi una dintre cele mai atractive piețe

Intenționăm să fim membri ai OMC, însă condițiile dezavantajoase pe care ni le impuneți vor atrage consecințe nedorite

Suntem exponenți ai G8,G20, BRIC – status relevant pe scena internațională

Urmărim dezvoltarea continuă în domeniile sociale, vrem să fim trend-setter-i și să împrumutăm sistemul federal, promovăm îmbunătățirea cadrului legislativ internațional, expansiunea Moscovei

Circulație în UE visa free

Afirmațiile Președintelui planează în jurul unei teze: Rusia este o putere modernă, puternică, egală în drepturi cu statele influente (membrele G8, G20, BRIC), cu ambiții pe măsura status-ului contemporan.

ANEXA 4. Succesiunea liderilor politici.

Analiză prin metoda scenariilor

Alegerile electorale ale anului 2012 sunt controversate încă din anul 2011, și îndelung dezbătute. Politica Moscovei vis-a-vis de electorale a fost mereu una secretomană. Variantele posibile sunt trei, însă cu nuanțe: Vladimir Vladimirovici Putin, liderul de fier care a renăscut speranța rușilor; Dmitri Anatolievici Medvedev – cel care a alimentat-o; sau un al treilea candidat care să îi aibă pe cei doi în umbră??

Depunerea candidaturii ambilor oameni politici

Evoluții posibile:

Candidatură de jure a lui Dmitri Medvedev, în scopul construcției unui adversar fictiv, câștigarea alegerilor de Putin, însă la „scor strâns”.

Implicații: reluarea discursului de putere și a demonstrațiilor de forță ale lui Putin, reinstaurarea oamenilor de încredere pe pozițiile de forță.

Candidatură de facto a lui Medvedev. Evoluție incertă, întrucât sondajele de opinie din perioada 2009-2011 au evidențiat o scădere a popularității lui Putin și o ușoară creștere pozitivă a imaginii lui Medvedev. Balanța ar înclina către Putin, întrucât persistă tendința ca Medvedev să se afle sub „tutela” lui Putin.

Abandonul lui Medvedev în pragul alegerilor

Evoluție posibilă: construirea unui adversar potențial, apoi auto-eliminarea din cursă.

Implicații: evidente. Asemeni punctului 1a)

Apariția unui al treilea candidat, promovat de Rusia Unită și de cei doi actori politici. Aceasta este una puțin probabilă, întrucât retorica, și de o parte, și de alta, a relevat intenția ambilor potențiali de a candida în anul 2012.

BIBLIOGRAFIE

Legislație internațională

Constituția Federației Ruse, 1993

Constituția sovietică a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, 1936

Conceptul de Politică Externă a Federației Ruse, 2008

Doctrina Maritimă a Federației Ruse până în 2020, 2001

Doctrina Militară a Federației Ruse

Strategia Energetică a Federației Ruse până în 2030

Strategia de Politică Externă a Statelor Unite ale Americii, 2009

Strategia de Securitate a Federației Ruse până în 2020, 2009

Enciclopedii, dicționare, atlase

Academia Română, Dicționar Explicativ Român, 2010

Enciclopedia Britannica, 2002

Geledan, A. et al, Dicționar de idei politice, Iași , Institutul European, Seria Dicționare, 2007 Popescu, T.M., Bodogae,. T., Stănescu, C.Gh., Biserica rusă. Activitatea ei misionară, din Istoria Bisericească Universală, vol.II, București, Ed.Institutului biblic și de misiune Ortodoxă, 1956

Parish, T.,Enciclopedia Războiului Rece, București, editura Univers Enciclopedic, 2002

Publicații de autori români

Constantiniu, L., Uniunea Sovietică:între obsesia securității și insecurității, București,Corint, 2010

Olteanu, A., Civilizația rusă. Perioada veche și modernă București, editura Paideia, Cartea Universitară, 1998

Troncotă, C.,Blidaru, H., Careul de ași . Serviciile secrete ale Marii Britanii, S.U.A., Rusiei, Israelului, București, editura Elion, 2004

Troncotă, C., Torționarii. Istoria Instituției Securității regimului comunist în România, București, Editura Elion, 2006

Publicații de autori străini

Brzezinski, Z.,Triada geostrategică, București,Editura Historia, 2006

Carrere d`Encausse, H., URSS a murit, trăiască Rusia!, București, Editura Artemis, 2010

Carerre d`Encause, H., Imperiul Spulberat, București, editura Remember-SIC PRESS Group,1993

Carrere d`Encausse, H., Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, București, SIC Press Group,1993

Dughin, A., Bazele geopoliticii, 1997

Dukes, P., Istoria Rusiei, București, Editura All, 2009

Frattini, E., KGB.Fantomele de la Lubianka,București, edituraTritonic 2008

Khanna, P., Lumea a doua.Imperii și influență în noua ordine politică , București, Polirom, 2008

Hollingsworth, M., Lansley, S., KGB la putere, București, editura Litera, 2009

Kissinger, H.,Are nevoie de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, București Editura Incantaus, ,2002

LeVine, S. Labirintul lui Putin, , București, editura Litera, 2010

Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia, 1839

Paniușkin, V., Zigar, M. , Gazprom. Noua armă a Rusiei, București, editura Curtea Veche, 2008

Politkovskaia, A., Rusia lui Putin, București, editura Meditații, 2008

Soljenițîn, A.I., Căderea Imperiului Comunist, București, editura Rampa și Ecranul, 1991

Sturmer, M., Putin și Noua Rusie , București, Litera, 2009

Wolton, Th., KGB-ul la putere. Sistemul Putin, București , editura Humanitas , 2008

Articole, studii în reviste de specialitate, comunicări științifice

Bukovsky, V., Is the European Union the New Soviet Union?, discurs în Camera Comunelor din 28 februarie 2002

Ciuciura, T., Autocracy, articol apărut original în Encyclopedia of Ukraine, vol.1 (1984), disponibil la http://www.encyclopediaofukraine.com/pages%5CA%5CU%5CAutocracy.htm

Ciupercă I., Totalitarismul-fenomen al secolului XX, Iași, editura Conquest, 1995

Gheorghiță, M., Geografie, geopolitică și geostrategie în Orientul Mijlociu Extins: Implicarea Uniunii Europene în regiune și interacțiunea cu interesele SUA, Federației Ruse și Chinei, Sesiunii de comuncări a CSSAS a UNAP din noiembrie, 2010

Grupul de Dezbateri România în politica internațională , Rusia și Uniunea Europeană – o nouă abordare, București.8 noiembrie 2005,Hotel Ramada Majestic

Kennan, G ,The sources of Soviet Conduct, 1946, disponibil http://www.historyguide.org/europe/kennan.html

MacKinder, H. J., The Geographical Pivot of History, 1904

Mihalache Ov., Rusia și neo-Imperialismul în Relațiile Europene, Sesiune de comunicări Științifice a XXVII-a, Universitatea de Apărare Carol I , noiembrie 2010

Petrașuc, Ioan-Nicolae, Covatariu, Cosmina, Implicațiile Parteneriatelor dintre NATO și Țările din Europa Centrală și de Est asupra Relațiilor Internaționale (Federația Rusă, Ucraina, Zona Extinsă a Mării Negre) , Sesiune de comunicări CSSAS, noiembrie, 2010

Pușcașu, V., Demografia,2007, disponibil la http://www.scribd.com

Recensământ al populației ruse, disponibil la http://www.perepis-2010.ru/

Studiu al indicatorilor economici ai Federației Ruse Coface, Marie Dumitrescu, Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine (CRPCIS)

National Intelligence Council, S. Grineaev, M. Kovshenenko, Viitorul Rusiei, Principalele repere ale prognozei ”Tendințele globale 2020”

Publicații periodice

L`Histoire, No. 344, iulie-august 2009 , Une vision mistique de la patrie

Laquer, W., Russia’s Muslim Strategy, în Middle East Papers and Strategy at Harvard, numărul 6, 01 noiembrie 2009,

Surse internet

http://www.9am.ro

http://www.adevarul.ro

http://www.antitepari.ro

http://apropomagazin.md

http://www.arabtimesonline.com

http://archive.kremlin.ru

http://www.asianews.it

http://www.athenian-legacy.com

http://www.balkanstudies.org

http://www.basarabeni.ro

http://www.bbc.co.uk

http://blogs.forbes.com

http://www.cadranpolitic.ro

http://www.capitalul.ro

http://www.ceri-sciencespo.com

http://www.cisstat.com

http://www.coldwarfiles.org

http://www.crimetime.ro

http://criminalnaya.ru

http://www.cseea.ro

http://www.dkb.gov.ru

http://www.doxologia.ro

http://en.rian.ru

http://epochtimes-romania.com

http://www.eu-russiacentre.org

http://europa.eu

http://www.europalibera.org

http://www.evz.ro

http://www.financiarul.com

http://www.fordham.edu

http://www.fpri.org

http://www.fsb.gov.ru

http://www.g20-g8.com

http://www.gandul.info

http://www. glObserver.com

http://gov.ru

http://www.gru.gov.ru

http://www.guardian.co.uk

http://www.historyorb.com

http://www.hotnews.ro

http://www.imf.org

http://www.infomondo.ro

http://www.informatiamedicala.ro

http://inforusia.ro

http://www.investors.com

http://www.ionpetrescu.ro

http://karadeniz-press.ro

http://www.lacasuriortodoxe.ro

http://www.lyricsondemand.com

Home

http://www.mediafax.ro

http://www.military.com/

http://www.monstersandcritics.com

http://www.mospat.ru

http://www.napocanews.ro

http://www.npr.org

http://www.nti.org

http://www.nytimes.com

http://pripyat.com

http://www.publicmedia.ro

http://www.realitatea.net

http://www.replicaonline.ro

http://www.reuters.com

http://www.revista22.ro

Revista Politica

http://www.rferl.org

www.rianovosti.ru

Home

http://romanian.ruvr.ru

http://rt.com

http://russiapedia.rt.com

http://www.salfordonline.com

http://www.sectsco.org

http://search.japantimes.co.jp

http://www.semneletimpului.ro

Sfera politicii

http://stiri.acasa.ro

http://www.svr.gov.ru

http://www.telegraph.co.uk

http://the-diplomat.com

http://www.theodora.com

http://totul.md/ro

http://www.un.int

http://www.wall-street.ro

http://warfare.ru

http://www.washingtonpost.com

http://www.world-nuclear.org

http://www.wsws.org

Homepage

http://www.zf.ro

http://www.ziare.com

http://www.ziuaveche.ro

http://www.zvon.md

Alte surse

***Texte care au zguduit lumea, Iași, Editura Moldova,1995, Testamentul lui Petru cel Mare

*** arhiva Televiziunii Publice Ruse NTV

*** CIA World Factbook

Conf. dr. George-Cristian Maior, Curs universitar Teme fundamentale ale relațiilor internaționale în secolul XXI, prelegerea IV, Rusia și renașterea politicii de putere

Pașcu, I.M., Note de curs Teoria Relațiilor Internaționale, Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Admintrative

Documentarul CBC , The Passionate Eye. The Putin System, 2003

Documentarul Discovery Channel, Thieves by law, 2010

Filmul artistic Spinning Boris, 2003

Rossregistritțaia, Registrul Rus al formațiunilor politice

Transcriptul discursului Președintelui Boris Elțîn, Summit OSCE, Istanbul, 1999

Transcriptul discursului Președintelui Vladimir Putin, Summit Munchen, 2007

Transcriptul discursului Președintelui Dmitri Medvedev Starea Națiunii, noiembrie 2008

Transcriptul discursului Președintelui Dmitri Medvedev, Summit Sankt Peteresburg, 2011

LISTA ANEXELOR

ANEXA 1. Mitologie rusă

ANEXA 2. Atribuțiile Președintelui

ANEXA 3. Analize de discursuri ale Președinților Federației Ruse

ANEXA 4. Succesiunea liderilor politici. Analiză prin metoda scenariilor

ANEXA 1. Mitologie rusă

Mitologia superioară este legată de următoarele divinități:

Mokoș – personifică funcțiile ritual-juridică, militară, economico-administrativă, economico-naturală;

Svarog, Dajboe, Iarila, Iarovit – epitete ale zeilor supremi;

Rud, Ciur – personificări ale ciclurilor agrar-gospodărești și ale obiceiurilor sezoniere;

Dolia, Libo – personificări ale norocului-nenorocului;

Pravda, Krivda – adevărul-minciuna;

Smert – moartea;

Sud – soarta, ursita

Mitologia inferioară cuprinde:

Domovoi, Kikimora – duhul masculin al casei, respectiv duhul feminin al casei;

Leșii – duhul pădurii ;

Vodianoi, Rusalka – duhul masculin al apei, respectiv duhul feminin al apei;

Lihoradki – personificarea frigurilor;

Mara – duh al casei, personificarea coșmarului;

Mora – personificarea epidemiei.

Zeii fundamentali ai rușilor sunt:

Svarog – Zeul cerului și al focului. Combinația zeilor scandinavi Odin și Ziu;

Perun – Zeul tunetului și fulgerului. Echivalentul lui Thor din mitologia scandinavă;

Iarilo – Zeul soarelui;

Strebog – Zeul vântului;

Veles – Protectorul animalelor;

Koliada – Zeiță a timpului și a solstițiului de iarnă.

Ființele fabuloase ale mitologiei slave sunt:

Gorgonia – monstru cu înfățișarea unei femei cu șerpi în păr; duhul știe toate limbile, iar privirea sa ucide; rușii credeau că cel care o va ucide pe Gorgonia și va avea asupra lui capul ei va ieși învingător în orice luptă;

Koșkei – simbol al morții și al magiei, este un vrăjitor puternic care își câștigă imortalitatea, ținându-și sufletul plin de păcate, închis într-un ou, ascuns meșteșugit pe insula Bujan; obișnuiește să răpească mame, soții și fecioare, și să le țină captive în palatele sale;

Dobrinia Nikitci – luptător puternic și viguros, cu aptitudini pentru artă- cântă frumos, poate să scrie și să citească, joacă șah; caracteristica sa definitorie este vitejia pusă în slujba apărării granițelor Rusiei; Mikula – Erou, țăran puternic și chipeș, simbol al omului simplu, din popor, dar și al producției agricole. Asemănător cu Păcală al folclorului românesc;

Sirin – Creatură cu cap și piept de femeie frumoasă și corp de pasăre, de obicei o bufniță;

Baba Iaga – Femeie bătrână, vrăjitoare, cu puteri magice. Echivalent al personajului folclorului românesc Muma Pădurii.

ANEXA 2. Atribuțiile Președintelui

Conform Constituției Federale, șeful statului are următoarele atribuții:

– atribuții de numire: numește șeful Guvernului, vice-președinții și miniștri federali, procurorul general, numește și eliberează în conducerea superioară a forțelor armate, numește judecătorii Judecătoriei Federale, numește și recheamă reprezentanții diplomatici ai Federației;

– atribuții de conducere: conduce Consiliul de Securitate al Federației Ruse (F.R.), prezidează ședințele F.R., remaniază Guvernul F.R., adoptă Doctrina Militară a F.R., folosește puterea sa de conciliere pentru rezolvarea divergențelor dintre organelle puterilor de stat;

– atribuții în domeniul legislativ: introduce proiecte de legi în Duma de Stat, stabilește referendum conform prevederilor constituționale, semnează și promulgă legile federale în 14 zile;

– atribuții de formare: formează administrația Președintelui F.R., dizolvă Duma de Stat, stabilește data alegerilor pentru Duma de Stat;

– atribuții în domeniul politicii externe: realizează conducerea politicii externe a F.R., semnează documente de ratificare, duce tratative și semnează tratatele F.R.;

– atribuții în domeniul apărării: Președintele F.R. este comandantul supreme al Forțelor Armate. În caz de agresiune asupra F.R., Președintele introduce starea de război, introduce starea excepțională pe întreg teritoriul sau în anumite zone, comunicând neîntârziat celor două camere.

ANEXA 3. Analize de discursuri ale Președinților Federației Ruse

ANALIZA RETORICII: BORIS ELȚÎN, SUMMIT-UL OSCE, 18 NOIEMBRIE 1999, ISTANBUL

„Acest Summit este cel din urmă al veacului, astfel că putem însuma rezultatele acestei cooperări, dar, și mai important, putem elabora noi abordări comune pentru viitorul Europei de secol XXI.

Rusia intenționează să coopereze în domeniul afacerilor începând chiar cu acest summit. Sunt convins că atât pentru Rusia, cât și pentru membri OSCE, este important dialogul bazat pe respect, și nu pe acuzații și incriminări reciproce.

1Cu toții avem, în mod echitabil, interesul de a dezvolta stabilitatea și securitatea Europei. Anii de viață ai OSCE și, în mod deosebit, acest an, au dat naștere unor mari așteptări, dar și unor puternice dezamăgiri. Europa se confruntă cu amenințări noi, unele cu caracter global, natura acestora fiind în legătură cu schimbarea climatului internațional și cu dificultatea dezvoltării unei noi formule de cooperare. Atari amenințări, ca breșa de securitate a stabilității strategice, crimei transfrontaliere sau proliferării armelor nucleare- sunt primordiale astăzi pentru toate statele europene. În final, cu toții am simțit povara terorismului internațional. Aceste provocări pot fi depășite doar dacă acționăm împreună. Noi, Rusia, suntem pregătiți să acționăm concertat cu ceilalți. Sunt convins că stabilitatea și securitatea Europei nu vor fi asigurate decât dacă luăm în considerare și Rusia.

2Nu aveți dreptul să criticați Rusia pentru problema cecenă. 1580 de oameni – populație civilă, au suferit ca rezultat al valului terorist ce a măturat Moscova și alte orașe și sate din țara noastră. Durerea a fost resimțită de mii de familii din toate colțurile Rusiei. În ultimii trei ani, teroriștii au răpit 935 de ostatici – nu doar ruși, ci și britanici, americani, francezi. 200 sunt încă ținuți ostatici de rebeli și supuși torturii – lumea nu poate rămâne indiferentă! Simțurile măsurii și umanitar nu sunt o chestiune de luat în calcul pentru teroriști. Obiectivele lor sunt moartea și distrugerea! Suntem recunoscători celor care au fost solidari în vreme de restriște cu greutățile rușilor!

3În același timp, nu acceptăm prezumțiile așa-numiților critici obiectivi ai Rusiei, acelor care nu înțeleg că suntem obligați să punem capăt tumorii terorismului, să-i oprim răspândirea în Caucazul de Nord sau chiar în afara Rusiei. Mii de mercenari antrenați în Cecenia și în afara țării se pregătesc să impună ideologii extremiste în toată lumea. Suntem conștienți ce țări îi susțin și le vom soma liderii, în consecință. Terorismul internațional lansează o provocare la adresa tuturor! Nu s-a născut în Rusia, iar obiectivul său nu e Caucazul!

4Aș vrea să aduc în atenție că o pace durabilă în Cecenia și tratativele de pace cu bandiții nu sunt sinonime, și aș vrea ca lucrurile să nu se confunde! Nu vom negocia! Vrem pace și o soluție politică în Cecenia. Pentru asta, se impune eradicarea găștilor, teroriștilor, execuțiilor.

Nu considerăm toate ideile aduse în discuție în contextul Summit-ului ca fiind fondate. Mă refer aici la intervențiile umanitare în afacerile interne ale altor state – o idee nouă – chiar și sub pretextul apărării drepturilor fundamentale ale omului.

5Cunoaștem cu toții efectele disproporționate ale unei intervenții – e suficient exemplu Iugoslaviei. Acum, la cumpăna dintre milenii, principalul dicton este „Să nu faci rău!”.

La semnarea acordului, astăzi, la plecarea delegațiilor, salutăm evenimentul ca un cod al bunelor și onestelor relații, dar și al responsabilităților reciproce. Privim inițiativa ca o garanție a fericirii și siguranței pe continent, dar și ca o contribuție adusă la fondarea multipolarității secolului XXI!

Rusia este dispusă să împartă această responsabilitate !”

Discursul președintelui rus se focusează pe următoarele idei:

1 – Amenințările globale (comune statelor europene)

2 – „Nu aveți dreptul să criticați Rusia!”

3 – Cancerul terorismului

4 – Nu negociem cu teroriștii!

5 –„Agresiunea NATO” (efectele distrugătoare ale Imperiului NATO)

Concluzii: Rusia va împărți responsabilitatea pentru zona bătrânului continent cu Europa și numai cu Europa!!

Deși cunoscut ca un pro-democrat, țarul Elțîn nu iese din limitele retorice tradiționale rusești – emfază puternică, agresivă, categorică, în unele puncte contradictorie, directă. Deși proclamând o atitudine inițial pro-vestică, încălcarea „protocolului” nescris al zonelor tradiționale de influență pe bătrânul continent de către NATO atrage discursul virulent al liderului Rusiei, sesizând o amenințare la adresa securității proprii prin „invadarea” vecinătății apropiate. NATO este un rival recent, dar această concepție este și va fi împământenită în mentalul rus, în ciuda faptului că în ajunul anului 1991, Elțîn a întreprins tocmai la Washington și New York vizite de curtoazie pentru a obține adeziune la lansarea lui politcă pro-democrată și pro-Vest.

Acest discurs, deși eufemizat, nu se exclude retoricii ruse categorice și directe, puțin diplomate. Argumentul terorismului internațional, cu prelungirea terorismului cecen, se prezintă aici ca argument suficient și necesar acceptării terorismului de stat promovat în republicile secesioniste, astfel că opinia publică internațională este pusă în fața faptului împlinit – acela de a aborda o soluție politică! Compromisul nu e viabil – nu e o opțiune!

ANALIZA RETORICII: VLADIMIR PUTIN, DISCURSUL DE LA CONFERINȚA PE PROBLEME DE SECURITATE DE LA MUNCHEN, MSC ( 02 FEBRUARIE 2007)

Discursul Președintelui în exercițiu a fost o demonstrație de forță cu evidente aluzii agresive și acuze explicite. Presa internațională a catalogat discursul ca desprins dintr-un peisaj al Războiului Rece, chiar și ca o declarație de reîntoarcere la Război (BBC News).

Discursul poate fi structurat pe următoarele subiecte:

Unipolaritatea este utopică, SUA își asumă o misiune fictivă

Cei care ne învață ce e democrația au probleme în a și-o însuși ei înșiși

Intervenția în conflicte interne duce la tragedii și la crearea unui climat de insecuritate

Arhitectura de securitate globală – necesitatea creării unui echilibru al intereselor

Rusia a tranzitat în mod pașnic către democrație, nu are nevoie de lecții suplimentare

(ironie) Uzul de forță e legitim doar dacă e aprobat de NATO, UE, ONU

Problema dezarmării nucleare (ne-acceptarea altor membri în clubul nuclear)

Critică la proiectul scutului anti-rachetă

Expansiunea „incorectă” a NATO

Cooperare energetică în termenii auto-reglării piețelor

Amenințarea sărăciei este vina celor mari și crează dezechilibre mentale

Nu vă amestecați în afacerile noastre interne!

Poziția activă a Rusiei pe scena internațională – Renașterea politicii de putere.

Tonul Președintelui în exercițiu nu a fost unul prietenos, în cel mai bun caz. Am putea spune că secvența este desprinsă dintr-o carte de Gaddis.

Tema predilectă a discursului este atacarea pozițiilor NATO și UE, criticarea expansiunii acestora și criticarea atituidinii de a încălca interesele Rusiei – amenințare la securitatea ei. Președintele se referă la „necesitatea creării unui echilibru al intereselor”- în termeni rusești, aceasta înseamnă respectarea sferelor de infleunță tradiționale (adică din timpul Războiului Rece, și chiar de după…) și ne-intervenția în zona-tampon de vecinătate apropiată, căci se sugerează aproape direct că Rusia nu a iertat SUA pentru inițiativa din Serbia.

Conceptul putinian și viziunea lui asupra sistemului internațional este cea de multipolaritate, nicidecum de unipolaritate- căci cea din urmă nu ar lăsa loc Rusiei la masa deciziilor mondiale. În fapt, se referă la aceeași „compartimentare a competențelor”, sferele de influență.

Referitor la conflictele interne, șeful de stat se exprimă în clar ca avertisment la o viitoare intervenție externă – la o intervenție externă (occidentală) în afacerile interne (a se vedea aici, inclusiv glacisul strategic) ale Rusiei.

Cu privire la chestiunea nucleară, Rusia pledează (discursiv) pentru dezarmare – aluzie fină la protestul rus față de înarmarea altora. Altfel spus, este o manieră de a crea, în fond, clubul „VIP nuclear”, ce nu suportă neaveniți sau noutăți.

Cu privire la statele democratice, misionare ale democrației, Putin avertizează că nimeni nu e în măsură să predea lecții de „bună-purtare” Rusiei, întrucât nici acestea nu au dat dovadă că respectă principiile fundamentale ale democrației în politica lor externă.

În final, light-motiv-ul rus, renașterea politicii de putere și impactul geopolitic al Rusiei pe mapamond sunt nelipsite, afirmând categoric că Federația Rusă este și va fi mai prezentă pe scena internațională ca niciodată.

ANALIZA RETORICII: DMITRI MEDVEDEV, FORUM ECONOMIC INTERNAȚIONAL, 17 IUNIE 2011, SANKT PETERSBURG

Discursul președintelui rus reprezintă o re-afirmare a statusului de mare putere a Rusiei la 20 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice. Ideile principale sunt:

Ultimii douăzeci de ani au reprezentat o evoluție pozitivă a Rusiei în domeniul economic, statul reușind să crească nivelul de trai și să atragă investitori străini

Economia este încă vulnerabilă datorită dependenței sale de sfera energetică și de livrările pe profil

Rusia este o putere nucleară, modernizarea reflectându-se în standardele înalte ale arsenalului nuclear rusesc

Rusia va ieși din recesiune și va fi una dintre cele mai atractive piețe

Intenționăm să fim membri ai OMC, însă condițiile dezavantajoase pe care ni le impuneți vor atrage consecințe nedorite

Suntem exponenți ai G8,G20, BRIC – status relevant pe scena internațională

Urmărim dezvoltarea continuă în domeniile sociale, vrem să fim trend-setter-i și să împrumutăm sistemul federal, promovăm îmbunătățirea cadrului legislativ internațional, expansiunea Moscovei

Circulație în UE visa free

Afirmațiile Președintelui planează în jurul unei teze: Rusia este o putere modernă, puternică, egală în drepturi cu statele influente (membrele G8, G20, BRIC), cu ambiții pe măsura status-ului contemporan.

ANEXA 4. Succesiunea liderilor politici.

Analiză prin metoda scenariilor

Alegerile electorale ale anului 2012 sunt controversate încă din anul 2011, și îndelung dezbătute. Politica Moscovei vis-a-vis de electorale a fost mereu una secretomană. Variantele posibile sunt trei, însă cu nuanțe: Vladimir Vladimirovici Putin, liderul de fier care a renăscut speranța rușilor; Dmitri Anatolievici Medvedev – cel care a alimentat-o; sau un al treilea candidat care să îi aibă pe cei doi în umbră??

Depunerea candidaturii ambilor oameni politici

Evoluții posibile:

Candidatură de jure a lui Dmitri Medvedev, în scopul construcției unui adversar fictiv, câștigarea alegerilor de Putin, însă la „scor strâns”.

Implicații: reluarea discursului de putere și a demonstrațiilor de forță ale lui Putin, reinstaurarea oamenilor de încredere pe pozițiile de forță.

Candidatură de facto a lui Medvedev. Evoluție incertă, întrucât sondajele de opinie din perioada 2009-2011 au evidențiat o scădere a popularității lui Putin și o ușoară creștere pozitivă a imaginii lui Medvedev. Balanța ar înclina către Putin, întrucât persistă tendința ca Medvedev să se afle sub „tutela” lui Putin.

Abandonul lui Medvedev în pragul alegerilor

Evoluție posibilă: construirea unui adversar potențial, apoi auto-eliminarea din cursă.

Implicații: evidente. Asemeni punctului 1a)

Apariția unui al treilea candidat, promovat de Rusia Unită și de cei doi actori politici. Aceasta este una puțin probabilă, întrucât retorica, și de o parte, și de alta, a relevat intenția ambilor potențiali de a candida în anul 2012.