Politica Externa a Lui Serban Cantacuzino
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………..pag. 3
Capitolul I. Șerban Cantacuzino și preluarea domniei în Țara Românească…………………………………………………………………………..pag. 5
I. 1 Activitatea lui Șerban Cantacuzino înaintea de luarea domniei..p.
I. 2 Inițiativele culturale ale lui Șerban Cantacuzino și semnificația lor politică…………………………………………………………………………………….pag. 12
I. 3 Șerban Cantacuzino – cărturarul și ctitorul spiritual………pag. 19
Capitolul II. Programul politic al lui Șerban Cantacuzino în contextul premiselor conștiinței naționale
II. 1 Șerban Cantacuzino- continuatorul și premergătorul……….pag. 23
II. 2 Șerban Cantacuzino – un domn între Cantacuzini…………..pag. 29
II. 3 Programul de politică internă al lui Șerban Cantacuzino…pag. 34
Capitolul III. Programul de politică externă a lui Șerban Cantacuzino
III. 1 Pregătirile militare ale lui Șerban Cantacuzino în vederea luptei antiotomane…………………………………………………………………………………pag. 40
III. 2 Conjunctura politică internațională în secolul al XVII-lea…pag. 47
II. 3 Programul propriu-zis de politică externă a lui Șerban Cantacuzino.p. 51
Capitolul IV. Semnificația actuală a activității și personalității lui Șerban Cantacuzino
IV. 1 Șerban Cantacuzino – contemporanul……………………………………pag. 63
IV. 2 Semnificația activității și personalității lui Șerban Cantacuzino..pag. 69
Concluzii
Bibliografie
=== Politica externa a lui Serban Cantacuzino ===
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………..pag. 3
Capitolul I. Șerban Cantacuzino și preluarea domniei în Țara Românească…………………………………………………………………………..pag. 5
I. 1 Activitatea lui Șerban Cantacuzino înaintea de luarea domniei..p.
I. 2 Inițiativele culturale ale lui Șerban Cantacuzino și semnificația lor politică…………………………………………………………………………………….pag. 12
I. 3 Șerban Cantacuzino – cărturarul și ctitorul spiritual………pag. 19
Capitolul II. Programul politic al lui Șerban Cantacuzino în contextul premiselor conștiinței naționale
II. 1 Șerban Cantacuzino- continuatorul și premergătorul……….pag. 23
II. 2 Șerban Cantacuzino – un domn între Cantacuzini…………..pag. 29
II. 3 Programul de politică internă al lui Șerban Cantacuzino…pag. 34
Capitolul III. Programul de politică externă a lui Șerban Cantacuzino
III. 1 Pregătirile militare ale lui Șerban Cantacuzino în vederea luptei antiotomane…………………………………………………………………………………pag. 40
III. 2 Conjunctura politică internațională în secolul al XVII-lea…pag. 47
II. 3 Programul propriu-zis de politică externă a lui Șerban Cantacuzino.p. 51
Capitolul IV. Semnificația actuală a activității și personalității lui Șerban Cantacuzino
IV. 1 Șerban Cantacuzino – contemporanul……………………………………pag. 63
IV. 2 Semnificația activității și personalității lui Șerban Cantacuzino..pag. 69
Introducere
Mi-am ales acest subiect de licență deoarece, eu, personal, sunt fascinată de tot ce înseamnă istoria evului mediu românesc, domnitori, cultură, ierarhie, știință, etc. Încă un motiv în plus pentru care mi-am ales acest subiect este faptul că, eu cred că lumea medievală este total diferită, atât de aparte în raport cu celelalte epoci de istorie românească.
Voi încerca în această lucrare să conturez materialul imagistic, scoțând în evidență particularitățile domniei lui Șerban Cantacuzino, dar și influența acestuia asupra descendențiților săi.
În urma realizării acestui proiect, am reușit să conștientizez tot mai mult că între domnia lui Șerban Cantacuzino și cea a predecesorilor săi au existat desoebiri dar mai ales apropieri cum ar fi lupta comună împotriva Imperiului Otoman cât și schimburile culturale cu efecte benefice, în special pentru lumea din interiorul spațiului românesc.
În urma studierii documentației am putut constata faptul că Șerban Cantacuzino ne este contemporan, deoarece, fiind în sensul cel mai propriu al cuvântului, un om al vremii sale, un partizan al țelurilor de independență, și-a orientat de la sine eforturile în sensul unor idealuri de libertate, permanențe ale întregii istorii românești ce și-au găsit deplina realizare astăzi.
Cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, am dobândit o viziune de ansamblu asupra politicii cantacuzinești care a avut un pronunțat caracter românesc conjugând interesele românilor de pretutindeni, un caracter balcanic, urmărind crearea unei alianțe strânse cu popoarele vecine pe baza înlăturării dominației otomane și a valorificării unor străvechi tradiții de conviețuire, și, în sfârșit un caracter european, vizând constituirea unui larg front antiotoman care, prin înlăturarea gravului pericol reprezentat de anexionismul turcesc, să lărgească perspectivele dezvoltării civilizației continentului nostru.
Prin prisma acestui subiect am aflat o serie de lucruri extraordinare despre tot ce înseamnă evoluția societății românești din punct de vedere spiritual, Șerban Cantacuzino făurind din Biserică un aliat prețios pentru a-și consolida pe plan spiritual domnia.
În politica externă a lui Șerban Cantacuzino se disting două perioade:
prima, de la urcarea lui Șerban Cantacuzino pe tron și până la asediul Vienei;
după 1683 și până la decesul său, destul de neașteptat;
În prima etapă se disting stăruințele de clarificare a raporturilor domnului cu vecinii și în primul rând cu Transilvania, deoarece în Moldova se afla rivalul său Gheorghe Duca și boierii ostili Cantacuzinilor, refugiați acolo.
În cea ce-a doua etapă, în situația conflagrației generale dintre puterile creștine aliate în Liga Sfântă și turcii otomani, orizontul domnului se deschide, planurile sale țintesc departe, la neatârnarea Țării ca și a Moldovei, precum și la eliberarea Balcanilor de sub dominația Porții, contând pe sprijinul Poloniei, Austriei habsburgice și al Rusiei.
Îmbinând luciditatea omului de stat cu aspirațiile de deșartă mărire, Șerba Cantacuzino a fost un personaj reprezentativ al epocii sale, împletind tradiționalismul răsăritean cu unele trăsături ale monarhului modern din Europa secolului al XVII-lea.
Capitolul I
Șerban Cantacuzino și preluarea domniei în Țara Românească
I. 1 Activitatea lui Șerban Cantacuzino înaintea de luarea domniei
“O biografie politică a viitorului voievod poate începe și cu trecerea în vedere a întâmplărilor neobișnuite, petrecute în noaptea de 20 decembrie 1664 în trapezăria mânăstirii Snagov, când tatăl său, marele postelnic Constantin Cantacuzino, a fost suprimat din porunca domnului de atunci, Grigore Ghica, pentru o vină nedovedită de trădare. Împrejurările s-au arătat cu adevărat ieșite din comun chiar pentru acest adesea ciudat și înverșunat ev mediu românesc, căci puțini ar fi bănuit că un personaj important ca marele postelnic Cantacuzino, de atâtea ori inspirator pe față sau din umbră al treburilor de stat ale Țării Românești, putea dispare atât de pe scena politică.”1
De fapt, suprimarea sa, oricât de surprinzătoare, a constituit doar rezultatul unor acerbe contradicții politice dintre partidele boierești care încercau prin orice mijloace să-și asigure influența asupra conducerii țării. Această aprigă încleștare avea să declanșeze și în continuare un șir întreg de măsuri represive, ce-și vor pune pecetea pe istoria Țării Românești pentru încă multe decenii, avându-i ca principali protagoniști pe membrii familiilor Cantacuzinilor și Bălenilor, cele mai importante grupări de interese ale vremii.
Actul care făcuse ca lupta dintre cele două partide boierești să capete o intensitate fără precedent, a avut o influență deosebită asupra vieții și carierei politice a viitorului voievod, pentru că, încă din tinerețe, ca unul care va deveni răspunzător de treburile familiei, Șerban Cantacuzino va căuta nu numai să răzbune moartea năpraznică a tatălui său, ci și să-i asigure o putere care să o ferească pe viitor de asemenea primejdii. Ar fi însă greșit ca întreaga activitate a lui Șerban Cantacuzino să fie pusă sub semnul răzbunării morții tatălui său, deoarece bazele și formele sale sunt mult mai complexe și își au rădăcinille în însăși caracteristicile perioadei istorice respective.
Urmărind ideile și activitatea politică a lui Șerban Cantacuzino, mai ales din vremea domniei sale, orientate în sensul îndepărtării prin tot felul de mijloace a dominației otomane, există toate motivele să credem că multe dintre inițiativele postelnicului, cunoscând deja o tradiție în familie, i-a influențat activitatea viitoare. Când afirmăm aceasta ne gândim la faptul că postelnicul Constantin, la rândul său urmașul arhontelui Mihail Cantacuzino Șeitanoglu, adică “fiul dracului”, cum l-au denumit turcii care l-au spânzurat în anul 1578. Ca și tatăl său, Andronic devine conducătorul luptei grecilor pentru libertate, sprijinindu-l, în sensul acelorași interese, pe Mihai Viteazul la luarea domniei.2 Datorită unor asemenea convingeri urmașii lor emigrează în al doilea deceniu al secolului al XVII-lea în Țările Române, împărțindu-se în două grupuri: Toma și Iordache în Moldova, iar Constantin, viitorul postelnic, în Țara Românească, unde s-a căsătorit, în anul 1628, cu Elina, fiica orfană a domnitorului Radu Șerban (1602-1611). Prin această căsătorie ajunge posesorul uneia din cele mai mari averi ale vremii, iar prin priceperea sa devine o personalitate politică de prim rang, fiind denumit, datorită influnței ce o exercita, “făcătorul de domni”. Astfel, în decurs de două generații, asimilarea Caantacuzinilor va fi deplină, așa cum avea să o arate soarta urmașilor postelnicului.
De pe urma sa rămânea o numeraosă familie ai cărei membrii pe linie masculină vor ocupa dregătorii masculine dintre cele mai importante. Astfel, Drăghici, Mihai și Gheorghe au fost spătari, Matei-agă, iar Constantin va fi stolnic și, în același tim, una dintre cele mai proeminente personalități culturale ale vremii. Dintre cele șase fete, una se va căsători cu Papa Brâncoveanu, devenind mama viitorului domn, Constantin.
“Potrivit inscripției de pe mormântul său, aflat la mânăstirea Cotroceni, Șerban Cantacuzino s-a născut în anul 1634. A căpătat o educație aleasă care își va pune amprenta și asupra viitoarei sale activități politice. Pentru început a urmat școala pentru fiii de boieri de la Târgoviște, înființată, dealtfel, și în urma insistențelor tatălui său. Aici a avut ocazia să se împărtășească din ideile umanistului Pantelimon Ligaridis. Propagatori ai unor asemenea concepții au fost și profesorii pe care i-a avut în continuare la marea școală grecească de la Stambul, unde, alături de alți viitori oameni politici și cărturari români (Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir sau patriarhul Dosoftei, cu care va avea ocazia să colaboreze în inițiativele sale de stat sau culturale) a putut să urmărească, între altele, și prelegerile cunoscutului profesor Gheorghe Vlassios.”3
Cercetările mai noi au pus accentul pe influența pe care ideile umanismului grec de esență bizantină, propagate de acest for de cultură, au avut-o asupra gândirii politice a lui Șerban Cantacuzino. Se poate spune că asemenea idei, ce se îndepărtau în mod vizibil de spiritul fatalist oriental pe linia filosofiei neobizantine, i-au format viitorului om politic o concepție în care elementele evoluționiste se îmbinau încă cu idei transcedentale, provenite din educația religioasă. Concepția de politică externă a lui Șerban Cantacuzino, caracterizată printr-un deosebit dinamism și o largă deschidere europeană, trebuie văzută nu numai ca rezultat al experienței sale de om de stat, dar și ca o concretizare a unor idei umaniste care vor face din el și un valoros om de cultură.
Reîntors în țară, Șerban Cantacuzino și-a început prodigioasa sa carieră politică, favorizată de poziția pe care i-o asigura apartenența de familie, dar și de un apreciabil talent în domeniul treburilor de stat. Activitatea sa în diferite dregătorii îi va oferi atât posibilitatea de a se familiariza cu problemele și metodele de guvernare ale vremii, cât și de a pătrunde unele stări de lucruri, mai ales în ceea ce privește sistemul politic și atitudinea față de Imperiul otoman, ce necesitau o grabnică revizuire. Multe dintre inițiativele politice ale viitorului domn au putut fi recunoscute în germene în activitatea pe care a desfășurat-o ca titular al diverselor dregătorii, destul de numeroase și adesea de mare răspundere.4
Șerban Cantacuzino a început ca mare cupar, iar până în anul 1664 a urcat treptele ierarhiei dregătoriilor, ajungând postelnic și apoi logofăt. Curând, în anul 1658, în vremea domniei lui Mihnea al III-lea, va avea de făcut față unor conflicte declanșate de contradicțiile boierești. Letopisețul Cantacuzinesc ne arată că, dacă la început postelnicul Șerban era un apropiat al domnului, după fuga tatălui său în Transilvania și apoi în Moldova, l-a urmat pe acesta, și a intrat în slujba sa.
Între anii 1659 și 1664 a îndeplinit funcții de postelnic și apoi de logofăt. Din anul 1663, Șerban Cantacuzino a început să se ocupe îndeaproape de nepotul său, Constantin Brâncoveanu, cu care în vremea domniei va colabora.
A urmat episodul sângeros al uciderii lui Constantin Cantacuzino – din ordinul lui Grigore Ghica- în decembrie 1664. Episodul a fost larg dezbătut de izvoarele vremii, revelatoare, în special, în ceea ce privește mentalitatea politică de atunci. Dintre acestea s-a desprins, în primul rând, narațiunea în versuri anonimă, intitulată Poveste de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino, din care s-a reținut câteva pasaje pentru a surprinde atmosfera în care a avut loc omorârea postelnicului și dedesubturile sale. Nu se poate ști cu siguranță în ce măsură a fost atunci Șerban Cantacuzino un eventual pretendent la domnie. Cert a fost faptul că ura domnului s-a abătut și asupra lui, deși l-a slujit în condiții obișnuite pe Grigore Ghica.
După moartea tatălui său, Șerban Cantacuzino a avut de suferit tot felul de prigoane din partea lui Ghica (unele izvoare istorice au susținut faptul că i s-a tăiat doar nasul; de fapt, era vorba de crestarea nasului, modalitate de pedepsire a celor ce râvneau domnia). În această perioadă s-au cristalizat unele dintre ideile antiotomane ale viitorului domn: la 11 octombrie 1663, baronul Puchain a relatat că a discutat cu un grup de boieri, printre care și Șerban Cantacuzino, punerea la cale a unor acțiuni împotriva turcilor.
Odată schimbarea domniei și încetarea prigoanei împotriva Cantacuzinilor, Șerban Cantacuzino și-a reluat cariera politică, astfel că între anii 1665-1667 a ocupat funcția de postelnuic, fiind trimis de noul domn cu diverse treburi la Țarigrad. Un episod foarte interesant, scos în evidență de istoriografie în ultima vreme, este acela legat de rolul jucat de Șerban Cantacuzino în înălțarea unor construcții ale vremii. Astfel, o inscripție a dovedit faptul că, în vremea domniei lui Radu Leon, el a fost ispravnicul lucrărilor de mitropolie, ceea ce a constituit o dovadă a înclinațiilor multiple ale viitorului domn, cunoscut mai târziu prin numeroasele inițiative ctitoricești și culturale. Tot în ceea ce privește inițiativele pe care le va avea în vremea viitoarei sale domnii, se amintește de izvoarele vremii, faptul că, va fi trimis cu o solie de boieri la Poartă pentru reglementarea hotarelor țării, problemă ce o va trata cu toată atenția și ca voievod.
A urmat o altă perioadă dificilă în cariera politică a lui Șerban Cantacuzino, deoarece, în vremea celei de a doua domnii a lui Grigore Ghica, este nevoit în anul 1672 să se ascundă la mânăstirea Hangu în Moldova, iar apoi în Transilvania, în vreme ce frații săi erau închiși la Turnu. A plecat apoi la Poartă pentru a-l pâră pe Grigore ghica, dar a fost surghiunit în insula Creta, de unde s-a reîntors la un moment dat pentru ca apoi să fie obligat să fugă din nou.
Tenacitatea și abilitatea sa politică l-a ajutat pe Șerban Cantacuzino să-și reocupe locul în ierarhia administrativă a țării ca mare logofăt între anii 1675-1677.
“Prima soție a lui Șerban Cantacuzino a fost Maria din Golești, fata lui Stroie Leurdeanu, de care însă se va despărți. Apoi se va căsători cu Maria, fata lui Ghețea, de origine bulgar, devenit în scurtă vreme clucer. De remarcat mai târziu dușmanii săi politici care îi vor imouta că ține partea, datorită legăturilor sale de rudenie, luptei populației balcanice, ceea ce, de fapt, nu a putut constitui decât un titlu de glorie pentru Șerban Cantacuzino, motivele acestei atitudini fiind mai profunde.”5
Conflictele lui Șerban Cantacuzino cu Gheorghe Duca s-au accentuat. În această luptă el s-a ajutat și de relațiile pe care le întreținea cu soția acestuia, astfel încât va deveni, cum spunea Del Chiaro, un dublu rival al domnului. Acesta a ripostat și marele logofăt Șerban Cantacuzino a fost chiar întemnițat o vreme. Înțelegând, în sfârșit, că trebuia să ia inițiativa, Șerban fuge la 7 octombrie 1678, mai întâi în pădurea Cotrocenilor, iar apoi în Turcia pentru a obține tronul. Popasul de trei zile în pădurea Cotrocenilor i-a salvat viața, așa cum ne arată el însuși într-un hrisov din anul 1681 dat pentru mânăstirea Cotroceni, pe care a ridicat-o aici în semn de recunoștință: “chiar din acest loc am fost mântuiți din mâinile sângeroșilor vrăjmași.”6
În ciuda ripostei trimișilor lui Duca, vizirul îi acordă domnia Țării Românești Cantacuzinului, care sosește la București la 6 ianuarie 1679.
I. 2 Inițiativele culturale ale lui Șerban Cantacuzino și semnificația lor politică
Prin preocupările sale culturale, Șerban Cantacuzino s-a înscris printre cele mai mai proeminente figuri ale perioadei, care au înțeles că ridicarea țării nu se putea face fără o temeinică afirmare a culturii sale. Caracterul activ al politicii domnului Țării Românești s-a materializat în diferite sectoare ale vieții culturale prin ctitorii, înțelese în sensul cel mai larg al cuvântului. Șerban Cantacuzino a sprijinit activ ridicarea de edificii, a încurajat preocupările cărturărești, ceea ce l-a făcut pe Del Chiaro să consemneze că el “întreținea și încuraja talentele și artele”.
Nota caracteristică a activității lui Șerban Cantacuzino în acest domeniu este felul organic în care acesta și-a apropiat inițiativele culturale de țelurile sale politice. În efervescența cărturărească din timpul lui Șerban și, mai ales, în activitatea sa ctitorială și edilitară nu putem vedea doar o formă de realizare a ambițiilor unui domnitor autocrat cu veleități de afirmare europeană, cum au considerat unii. Înțelese în contextul planurilor de guvernare ale lui Șerban Cantacuzino, preocupările sale culturale, prin complexitatea și semnificația lor, vădesc același spirit constructiv și independent, temeinic sprijnit pe tradițiile țării și orientat în perspectiva renașterii sale. Locul lui Șerban Cantacuzino în galeria de voievozi-cărturari, ne-o dovedesc nu numai energia și mijloacele materiale pe care le-a cheltuit în realizarea unor monumente culturale ale acestui sfârșit de secol, dar și contribuția sa personală.
“Folosindu-se de intuiția și experiența sa politică, Șerban Cantacuzino a știut să creeze condiții benefice apropierii de cele mai înnoitoare idei și orizonturi culturale ale timpului, afirmându-și, și în chipul acesta, caracterul deschis și modern al planurilor sale de guvernare.”7
Starea de stagnare în aproape toate domeniile, mai puțin în cel al scrierilor istorice, în care se afla Țara Românească în perioada ce a urmat domniei lui Matei Basarab, nu se potrivea țelurilor înnoitoare urmărite de Șerban Cantacuzino. Tradițiile culturale ale țării, ce continuau să se îmbogățească latent, tebuiau iarăși să fie integrate celor mai potrivite perspective europene și astfel afirmate și valorificate pe măsură, așa cum pe plan politic Șerban se străduia. Ea vorba despre o nouă orientare culturală, care, fapt dovedit de cercetările recente, a fost inaugurată prin domnia lui Șerban Cantacuzino și amplificată în perioada următoare, prin contribuția lui Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu.
Apropierea de cercurile grecești de la Constantinopol, care sintetizau în acea vreme atât influențe orientale, cât și occidentale, mai ales italiene, putea oferi spiritualității românești noi posibilități de schimburi culturale. Nu era vorba de importarea sau adoptarea forțată a unor mode, ci de apropierea de un spirit mai liber față de normele religioase, ca și de însușirea unor noi mijloace de exprimare artistică.
În același timp, Șerban Cantacuzino nu a scăpat din vedere revalorificarea unui spirit și a unor modele pe care monumentele artistice, din toate cele trei țări române, deci nu numai din cele muntene, i le ofereau cu dărnicie.
Toate aceste idei generoase își găsesc o fericită întruchipare în principalele caracteristici arhitectonice ale celei mai de seamă ctitorii a lui Șerban Cantacuzino, mânăstirea Cotroceni. Semnificația lor ne lasă să înțelegem nu numai esența concepției artistice a domnitorului Țării Românești, ci chiar a celei politice.
“Șerban Cantacuzino a avut orientări și idei artistice concretizate, în special, în preocupările ale arhitectonice. Încă din perioada anterioară luării domniei, Șerban își însușise o reală expereință în acest domeniu, ca ispravnic al lucrărilor de construcție ale bisericii mitropoliei, în vremea lui Leon Vodă, și ale hanului Sfântu Gheorghe, începute în anul 1670. Există opinii după care Șerban, cel puțin la cea de-a doua construcție, a jucat și rolul de arhitect.”8
Șerban Cantacuzino a vrut să facă din mânăstirea Cotroceni, un simbol al spiritului domniei sale (aici și-a hotărât lăcașul de veci). În concepția de construcție a acestui monument, ce-și depășește importanța religioasă, s-au concretizat stilistic tendințe nu numai ale gustului artistic ale voievodului muntean, ci și ale gândirii sale politice.
Însăși ideea înălțării sale, după o perioadă în care construcții de o asemenea amploare nu se mai realizează, poate fi pusă în legătură cu reînnodarea unor inițiative de anvergură ale domniei, ce dorea să-și afirme puterea. Chiar alegerea locului construcției a fost semnificativă, Șerban dorind astfel să marcheze amintirea unui moment al luptelor cu inamicii săi politici.
Timpul relativ scurt în care a fost înălțată construcția (din luna mai a anului 1678 până la sfârșitul anului următor) ne-a dovedit interesul domnului pentru durarea unui monument din atâtea puncte de vedere caracteristic pentru vremea și domnia sa, dar și mijloacele materiale de care dispunea încă de la început voievodul Cantacuzino. Acest efort susținut nu a putut fi posibil fără folosirea unor meșteri cu o vastă experiență. Astfel se dovedește că, în ciuda unei întreruperi cauzate de împrejurări potrivnice, tradiția constructivă românească își continuase evoluția.
Caracterele arhitectonice, în special, ale bisericii mânăstirii, au fost destul de amplu comentate de specialiști, accentuându-se contribuția lor la închegarea unui nou stil constructiv, expresie a sintezei unor modele românești și străine.
Adaptarea planului treflat al bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab, și-a avut rolul său, Șerban Cantacuzino dorind să marcheze reînnodarea unei tradiții arhitectonice, dar și politice, mai ales că el s-a străduit în tot timpul domniei să-și afirme descendența din neamul voeivodal al Basarabilor. Chiar și stema combinată aflată pe pisanie lasă să se înțeleagă acest lucru: acvila Cantacuzină poartă pe piept corbul Țării Românești. S-a subliniat că biserica mânăstirii Cotroceni reprezintă o interpretare a bisericii episcopale din Curtea de Argeș. Dacă tipul construcției este legat de valorificarea unei vechi tradiții, ornamentația sa constituie o îmbinare de elemente locale, mai vechi și mai noi, cu o serie de influențe străine de mare circulație în perioada respectivă, concurând astfel la impunerea unor aspecte decorative în combinații inedite.
“Făurirea stâlpilor pridvorului de piatră dintr-o singură bucată, în afara de importanța sa funcțională, poate fi considerată ca o materializare a dorinței lui Șerban Cantacuzino de a da temeinicie ctitoriei sale, calitate pe care și-o dorise și pentru actele de guvernare ce la va iniția. Edificiile înălțate în vremea acestei domnii vor marca creșterea deosebită a ponderii pietrei în construcție, de ea fiind legată apariția coloanelor din acest material, care vor cunoaște o răspândire largă mai târziu.”9
Pilduitoare pentru sinteza realizată de ctitoria lui Șerban, rezultat al amplificărilor relațiilor sale externe, între care legăturile cu celelalte țări românești au avut un rol de seamă, este ornamentația bisericii. Astfel, dacă la capitelele și bazele coloanelor pronaosului pot fi recunoscute motive ornamentale orientale, asimilate deja la biserica de la Curtea de Argeș, restul suprafețelor este acoperit cu motive provenite dinn influența clasicizantăa Renașterii, pătrunse prin filieră italiană sau, după unele ipoteze mai noi, pin intermediul Transilvaniei. În acceași perspectivă atrage atenția și concepția ancadramentelor de la ferestre în stilul moldovenesc al bisericii de la Stelea.
Un alt element al acestei fericite sinteze a fost și decorația murală a bisericii, aparținând lui Pârvu Mutu, unul dintre zugravii care s-au afirmat în epocă prin depășirea manierei bizantine, în sensul repertoriului bilbic cu elemente stilistice aflate în tradiția populară, asimilate de el, din vremea formării sale ca artist, petrecută în preajma mânăstirilor pictate de Bucovina.
Un alt monument reprezentatival arhitecturii vremii îl constituie Biserica Doamnei din București, ctitorie a sției domnitorului, Maria, în construcția căreia concepțiile lui Șerban și-au găsit o altă formă de exprimare. Și în construcția acestui edificiu, încheiată în anul 1683, se afirmă sinteza dintre tradițiile arhitecturii muntene și moldovene. Astfel, biserica este boltită cu două calote sferice: una deasupra altarului, ca la Patriarhia din București, și alta deasupra naosului, ca la monumentele din vremea lui Matei Bararab. Chiar și în partea construcției care a suferit cele mai multe inovații (sculptura decorativă) se regăsesc elemente ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, ca și altele aparținând goticului moldovenesc, îmbogățite cu motive vegetale noi.
Biserica Doamnei ilustrează tendințele mai generale ale arhitecturii din acea perioadă, concepute într-un stil care-și afirmă din ce în ce mai mult trăsături proprii. Este vorba de procesele paralele de simplificare a structurii constructive și de înnoire a decorației. Este un fapt recunoscut că frescele Bisericii Doamnei, aparținând lui Constantinos, care traspune în operele sale (printre ele numărându-se și decorația bisericii mari de la Horezu) o îmbinare stilistică proprie zonei balcanice, rămân unele dintre cele mai interesante picturi murale bisericești ale Bucureștilor.
Tendințele de renaștere politică și culturală trebuiau să se sprijine pe o fortificare economică, în cadrul căreia intensificarea activității comerciale se bucura, în mod deosebit, de atenția domnului. Accentuarea rolului capitalei, ca centru de prim-ordin al comerțului dintre Țările Române, ca și sporirea importanței sale în cadrul traficului european, mai ales balcanic, era concepută și ca un mijloc de afirmare politică în perspectiva realizării unor alianțe antiotomane. Tradiția deja existentă în acest sens se cerea amplificată pe măsura planurilor politice de anvergură, ceea ce necesita mijloace materiale corespunzătoare.
“Construcția importantului centru comercial care a fost hanul, numit “al lui Șerban”, trebuie înțeleasă și sub aspectul semnificației largi: mărimea sa era reclamată de necesitățile comerciale și politice ale momentului, iar valoarea sa arhitectonică afirma renașterea culturală inițiată și întreținută de domnitorul de atunci al Țării Românești. Se poate ca asemenea planuri să le fi nutrit Șerban Cantacuzino încă înainte de urcarea sa pe tron, deoarece începuse să cumpere locuri în parametrul viitorului han încă din anul 1663. Construcția propriu-zisă începe încă din anul 1683 (deci într-un moment în care programul său politic era destul de bine cristalizat), iar la 1686 un document vorbește deja despre “Hanul Măriei sale, Domnul nostru Șerban-Vodă”, însă ea va fi încheiată cu totul în anul 1690, după moartea domnului.”10
Alături de ctitoriile bisericești și comerciale, domnul muntean a avut și preocupări edilitare, care presupun iarăși un substrat politic, legat de transfomarea capitalei sale într-o reședință pe măsura planurilor de guvernare ce le nutrea.
Și în înflorirea altor domenii ale artei, inițiativele lui Șerban Cantacuzino au jucat un rol catalizator. Astfel, prin numeroasele comenzi făcute meșterilor brașoveni (ca și mai târziu, de către Constantin Brâncoveanu) a fost favorizată pătrunderea unor motive decorative baroce, o altă contribuție la sinteza artistică ce se realiza în acea perioadă.
Asemenea motive, alături de cele orientale, pot fi întâlnite și în broderie, meșteșug artistic în care tablourile votive cunosc o deosebită înflorire. Dintre piesele cele mai reprezentative amintim poala de icoană din 1681, executată de Gherasim din Galata pentru mânăstirea Cotroceni, la comanda lui Șerban Cantacuzino, al cărui tablou votiv cu famila se află în partea inferioară a piesei, constituind una din cele mai reușite dintre reprezentările, din păcate nu multe, ale voievodului muntean.
I. 3 Șerban Cantacuzino – cărturarul și ctitorul spiritual
Dintre preocupările culturale ale lui Șerban Cantacuzino nu putea lipsi, fără îndoială, învățământul, care era chemat să rezolve nu numai necesități de moment ale progamului său de guvernare (alcătuirea unui solid aparat administrativ), ci și de perspectivă, legate, în principal, de acea tendință de ridicare și afirmare politică și culturală a Țării Românești în contextul european, ca prim pas în vederea dobîndiriii independei depline.
În vremea lui Șerban în instituțiile de învățământ unul dintre instrumentele principale de predare a continuat să fie limba greacă, dar trebuie adăugat și faptul că ea juca în acea perioadă un rol unificator în Balcani. Paralel, aceasta îi înlesnea domnitorului atragerea la Curte a unora dintre cei mai vestiți învățați ai vremii, ceea ce corespundea tendinței de transformare a Țării Românești într-un focar cultural, dar și într-un centru al renașterii ideilor de independență politică.
În sensul acestor necesități, interne și externe, Șerban Cantacuzino se preocupă de atât de învățămîntul de nivel elementar și mediu, în vederea măririi grupului de persoane instruite, utile rorganizării administrativece-l preocupa, cât și de cel superior, care viza, între altele, o afirmare internațională a potențelor culturale ale țării. Aceasta nu a însemnat faptul că el a avut în vedere o ridicare culturală a maselor, deoarece poziția sa de clasă îl ținea departe de dezideratele poporului, dar oricum preocupările din domeniul învățământului pe care le-a manifestat au contribuit la răspândirea științei de carte în pături sociale ceva mai largi.
“În ceea ce privește primele trepte ale învățământului, este caracteristic faptul că, încă de la începutul domniei, Șerban Cantacuzino reorganizează școala de slovenie de la Sfântu Gheorghe Vechi, înființată cu o sută de ani înainte, în care se folosea atât limba slavonă, cât și cea română. Cei mai mulți dintre absolvenții săi deveneau preoți, contribuind la răspândirea șiinței de carte mai departe, dar unii dintre învățații vremii au îmbrățișat, în timpul domniei lui Șerban sau mai târziu, și alte ocupații cărturărești sau funcționărești.. Școala de la Sfântu Gheorghe Vechi, în care, alături de români, au avut loc și tineri veniți din sudul Dunării, a fost unul dintre cele mai importante centre de învățământ din Balcani.” 11
Deși cei mai mulți istorici au subliniat puternica emulație intelectuală și circulația de valori culturale întreținută de Șerban Cantacuzino la Curtea de Argeș, au existat opinii care au refuzat să-i atribuie întemeierea Academiei domnești de la mânăstirea Sf. Sava, adevărată instituție de învățământ superior, organizată după modelul Academiei de la Patriahia ortodoxă de la Constantinopol și a unor colegii italiene (se remarcă aici aceeași sinteză culturală oriental-occidentală). În favoarea atribuirii acestei inițiative domnitorului muntean pledează, de pildă, Del Chiaro, după care Șerban Cantacuzino “favoriza dezvoltarea învățămîntului, dând lefi minunate dascălului de limba greacă care învăța pe fiii nobililor gramatica, retorica și filosofia.”12
După părerile altor istorici, această Academie a fost înființată abia în anul 1964 de către Constantin Brâncoveanu, care i-a dat o organizare și un regulament de funcționare precis.
Lui Șerban Cantacuzino i-au aparținut ideea și inițativa, iar urmașilor, care au beneficiat adesea de condiții mai favorabile, realizarea și recuoștința generațiilor ce au venit. Fără a dori să se facă din acest domnitor un mare nedreptățit al istoriei, trebuie să se ia în considerare faptul că împrejurări interne și externe potrivnice l-au lipsit de mulțumirea rodului unor înnoiri împlinite abia de urmași mai apropiați sau mai depărtați.
O soartă la fel de ingrată l-a urmărit pe Șerban în momnetul în care a fost să-și vadă împlinită o altă ctitorie spirituală a sa: tipărirea Bibliei de la București, terminată abia la 10 noiembrie 1688, deci după moartea sa. Această tipăritură rămâne ca un monument al limbii și culturii medievale românești, avându-și temeiuri adând înfipte și în alte inițiative ale domnului muntean care-i deschiseseră calea.
După o întrerupere de douăzeci și șase de ani, se reia activitatea tipografică la București din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, care înțelegea să reînnnoade o veche tradiție culturală, dar și politică, dat fiind sprijinul pe care răspândirea literei tipărite o putea aduce prestigiului unei domnii ce se dorea de renaștere.
Ctitoriile tipografice sprijinite de Șerban Cantacuzino mai aveau un scop la fel de generos, legat și el de programul de emancipare a românilor de pretutindeni, perspectivă în care limba lor comună, în formele sale cele mai viim căpăta o consacrare prin litera tipărită. Ridicarea românilor la o conștiință politică în contextul vremii și al spațiului în care trăiau, trebuia însoțită de pătrunderea limbii lor în circuitul cultural și prin intermediul tipăriturilor religioase, având, la acea perioadă, o deosebită autoritate.
S-a început cu un Liturghier (1680), tipărit cu “toată cheltuiala prealuminatului și preaînălțatului domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească… întru folosul și înțelegerea praslavnicei rumânești biserici”.13
După ce în anul 1682 apare prima traducere a Evangheliei în limba română, în toamna anului 1688 apare monumentala și limpedea traducere a Bibliei. Deși fortuită prin moartea neașteptată a lui Șerbna Cantacuzino, desăvârșirea ctitoriei de către urmașul său la tron simbolizează preluarea unei ștafete culturale și politice pe care generațiile următoare o vor purta, în ciuda unor împrejurări adesea vitrege, până la țel.
Dacă prefața tipăriturii, semnată de însuși Șerban, aparține sau nu domnitorului, etse o problemă ce se mai cere lămurită, având într-un fel semnificația celei legate de contribuția directă a lui Neagoe Basarab la redactarea “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Sigur este că și în inițierea și desăvârșirea acestei ctitorii, rolul lui Șerban Cantacuzino a fost de prim plan.
Și această ctitorie de litere a lui Șerban a fost concepută ca o sinteză culturală îmn spiritul unității de neam. Afirmația se susține nu numai pentru că limba traducerii reprezintă o sinteză a întregului grai românesc din perioada respectivă, ci și pentru că în realizarea ei au fost preluate și contribuții mai vechi, începând cu “Palia de Orăștie”(1582) și până la “Vechiul Testament”, tradus de Nicolae Milescu.
Capitolul II
Programul politic al lui Șerban Cantacuzino în contextul premiselor conștiinței naționale
II. 1 Șerban Cantacuzino- continuatorul și premergătorul
Cauzele accelerării procesului de afirmare a conștiinței de neam și a conștiinței umanității de neam în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea se găsesc, în primul rând, în stadiul de evoluție istorică a societății românești, ca și în noile condiții externe în care se afla ea.
Înainte de a aprecia felul în care se încadra programul politic al lui Șerban Cantacuzino în această etapă a dezvoltării premiselor medievale ale conștiinței naționale, trebuie să amintim pe scurt care au fost bazele și formele sale de manifestare.
O asemenea perioadă de efervescență, de afirmare mai răspicată a ideilor unității conștiinței de neam ca bază și catalizator al adâncirii tendințelor antiotomane, este și aceea a domniei lui Șerban Cantacuzino.
“Determinarea formelor concrete pe care le-au îmbrăcat aceste idei în mijlocul maselor populare este mai greu de realizat datorită faptului că izvoarele scrise ale vremii nu le acordă atenție. Acestea însă, reies din unele mărturii folclorice, ca de exemplu din Cântecul lui Priscoveanu, baladă concepută chiar în perioada respectivă, în care ideile demnității de neam se afirma concret, jugul otoman fiind privit ca o piedică în calea sa. Unele împrejurări concrete, cum este aceea invocată de un izvor al vremii, când populația Bucureștiului s-a adunat în mod spontan la palatul domnesc pentru a preîntâmpina o intervenție otomană sunt revelatoare pe plnul afirmării tot mai deschise a hotărârii de a apăra direct ființa și demnitatea neamului.”14
Cele mai multe din aceste idei s-au materializat în scrierile istorice ale vremii, care aproape în totalitatea lor, le dezbat cu mai mult sau mai puțină adâncime, oglindind preocupări și o stare de spirit ce se generalizau.
Semnificativă este în acest sens revalorificarea de către cronici a figurilor unor luptători împotriva jugului otoman, devenite simbolice: este cazul lui Mihai Viteazul ale cărui fapte sunt scoase în evidență de Letopisețul cantacuzinesc și mândria lui Constantin Cantacuzino când subliniază rolul istoric al Țărilor Române.
Între cauzele care au dus la dezvoltarea tot mai accentuată a acestor idei se numără intensificarea legăturilor dintre Țările Române în perspectiva îndepărtării totale și definitive a exploatării Porții. O altă cauză care face pe cronicarii perioadei (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, cronicarii munteni) să aducă în discuție problema unității românilor este și intenția lor de a ridica prestigiul Țărilor Române pentru a le încadra într-un sistem convenabil de alianțe antiotomane.
Istoriografia a arătat că este normal ca în concepția politică a lui Șerban Cantacuzino să se dezvolte conștiința unității etnice cu Transilvania, deoarece cunoscuse bine aceste meleaguri în decursul peregrinărilor sale, iar în plus era posesor al unei bogate biblioteci prin care se putuse informa temeinic despre aceasta. Un rol important îl va juca și apropierea de un cărturar ca fratele său, stolnicul Constantin, unul dintre cei dintâi ce adusese o argumentare teoretică a problemei.
Dezvoltarea ideii unității etnice a românilor de pretutindenise se realizează și ca o contrapunere la propaganda anexionistă a Austriei care invoca, și argumente istorice.
Integrându-se acestei stări de spirit, Șerban Cantacuzino va ști să-și construiască propriul său program politic în sensul necesităților perioadei. Emanciparea istorică a poporului român și îndepărtarea stăpînirii străine devin două obiective care se suprapun în vederea revenirii la acea stare de libertate pe care cronicile o exaltă, iare tipăriturile, cele mai multe inspirate și sprijinite de Șerban Cantacuzino, o afirmă și mai deschis. În felul acesta, conștiința unității de neam devine o idee politică, o prevedere programatică la Șerban Cantacuzino, susceptibilă de a sta la baza unui scop realizabil.
Șerban Cantacuzino viza nu numai eliberarea Țărilor Române, ci și îndepărtarea completă a turcilor din această parte a Europei, intenție concretizată în așa numită idee bizantină care, în ultimă istanță, materializa ideea necesității creării unei apărări pentru toate popoarele balcanice împotriva a tot felul tendințe anexioniste sau de suprapunere, nutrite de unele dintre Marile Puteri ale vremii, mai ales de Austria.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că Șerban Cantacuzino este primul Cantacuzin care s-a urcat pe tronul Țării Românești și, în vederea inițiativelor sale politice, tocmai pentru a le crea o bază teoretică, a trebuit să pună în evidență, descendența sa din neamul voievodal al Basarabilor. Acesta va constitui un scop principal în decursul întregii sale domnii, lui adăugându-i-se și preocuparea legată de demonstrarea descendenței din familia împărătească a Cantacuzinilor, idee cu vădit scop de propagandă politică ce-i aducea un anumit prestigiu în conjunctura istorică a perioadei.
“La Șerban Cantacuzino, ideea sublinierii descendenței românești nu apare deloc conjuncturală, ci ea izvorăște dintr-o stare de spirit generală, legată de însăși atmosfera de tot mai accentuată de afirmare tot mai accentuată a premiselor conștiinței naționale. Există toate motivele să se considere, ținând seama de întreaga ideologie politică a lui Șerban, că afirmarea descendenței pămîntene, voievodale, constituie o profesiune de credință, izvorâtă din însăși convingerile sale politice și sufletești. În mod paradoxal, Șerban nu renunță nici la descedența bizantină, aceatsă ideea fiind reclamată de necesități de strategie politică externă.”14
Semnificația politică a ideilor l-a făcut pe Șerban Cantacuzino să folosească mijloacele din cele mai importante în vederea afirmării și popularizării lor, între care tipăriturile religioase, datorită creditului și răspândirii lor în epocă, au constituit calea principală.
Ca o oglindire a stării de spirit generale, în tipărituri și documente apar o serie de exprimări caracteristice, ca de exemplu “întru neamul nostru românesc”.
În Liturghierul tipărit în anul 1680, stema Cantacuzinească (acvila bicefală) face parte din ornamentația care înconjoară simbolul central, corbul, stema țării, pe acesta din urmă căzând deci accentul.
Ideea descendenței românești este aprofundată și cu alt prilej, în sensul afirmării legăturii implicite cu cele mai vechi dinastii pământene. Într-un hrisov din anul 1681, pentru mânăstirea Bistrița, se spunea despre Șerban ca a fost înălțat de “strămoșul Măriei Sale și Banul Craiovescu din neamul cel bun și Băsărăbesc”.
Argumentația este reluată și în Biblia în limba greacă din anul 1682. Acvila crește în dimensiuni, lăsând totuși stemei țării locul central. Se orientează și tendința de a desemna drept caracteristice unele isntituții, ca biserica, proprie Țărilor Române. În ediția din anul 1682 a Evangheliei se vorbește despre “folosul și înțelegerea preavoslavnicei rumânești bisearici”
Programul politic al lui Șerban Cantacuzino este cristalizat în anul 1688, astfel încât apare semnificativă construcția stemei din Biblia în limba română: impunător în centru este înfățișat gripsorul, iar corbul figurează în medalion pe pieptul acvilei.
Toate aceste probleme ne dau indicații clare în ceea ce privește bazele și evoluția programului politic al lui Șerban Cantacuzino, a cărui esență stă, în primul rând în dezvoltarea unei stări de spirit interne. Cele două prevederi ale sale, concretizate, pe de o parte, în realizarea unui front comun românesc, iar, pe de altă parte, în constituirea unei alianțe antiotomane mai largi, care să cuprindă în primul rând, popoarele balcanice, purtătoare ale unor tradiții istorice comune, vor deveni baza politicii externe a domnului Țării Românești. Împletirea, în intențiile politice ale lui Șerban Cantacuzino, a celor două linii directoare ce se condiționează reciproc, a fost observată și de contemporani. Astfel, nunțiul Pallavacini, arată că domnul Cantacuzin, “nedegerând de la originea sa, este cu mult zel pentru creștinătate.”
Programul politic al lui Șerban Cantacuzino s-a format în condițiile dezvoltării complexului ideologic-cultural al conștiinței de neam și al transformării acestei stări de spirit în prevedere politică.
Prin felul în care Șerban Cantacuzino a știut să păstreze și să amplifice tradiții spirituale fecunde, el poate fi considerat un demn continuator al unui șir strălucit de domnitori, gânditori politici și cărturari, iar prin orientarea programului său de guvernare în sensul renașterii politice și culturale a țării, încadrată cristalizării unei conștiințe a unității de neam, etapă necesară a dezvoltării conștiinței naționale, el a devenit un premergător, înscriindu-se îmn galeria de ctitori ai emancipării istorice românești.
Cauzele economice ale conflictului li se vor adăuga și cele de natură politică, de asemenea strâns împletite cu condițiile generale în care se afla Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea.
“Odată cu înscăunarea sa, Șerban Cantacuzino se va îngriji să-și poziționeze rudele în tot felul de dregătorii și funcții, deoarece ele constituiau, în mod tradițional, principalul sprijin al domniei. Brâncoveanu ajunge mare logofăt, Radu Crețulescu este făcut mare logofăt, iar socrul lui Șerban, Ghețea, dobândește funcția de mare clucer.”
II. 2 Șerban Cantacuzino – un domn între Cantacuzini
“Se părea că odată cu urcarea pe tron a lui Șerban Cantacuzino, acea inscripție de pe lespedea mormântului postelnicului Constantin, care dorea prosperarea neamului Cantacuzinilor sau al postelniceștilor, cum mai erau numiți în unele izvoare ale vremii, trebuia să prindă iarăși viață, iar bunăstarea și armonia aveau să domnească între fiii săi. În bună parte menirea se va îndeplini, deoarece toți membrii acestui neam vor dobândi demnități și funcții politice, ceea ce a reprezentat un caz destul de rar în istoria evului mediu românesc, iar averile Cantacuzinilor vor căpăta o amploare deosebită, neamul lor urmându-i pe Craiovești și pe Buzești ca supremație în ceea ce privește bogăția.”16
În privința armoniei și înțelegerii însă, ele au fost destul de adesea tulburate de ciocnirile de interese, mai mult sau mai puțin fățișe, și chiar de conflicte, care, deși multă vreme s-a considerat că și-au avut sursa doar în modul autoritar de comportare al lui Șerban Cantacuzino chiar în relațiile cu membrii propriei familii, cercetări mai noi au dovedit că au izvorât din stări de lucruri obiective, proprii societății romînești.
Între ele, motivele de natură economică, împletite cu cele politice, vor juca un rol destul de important. Încă înaintea de preluarea domniei, Șerban Cantacuzino era posesorul a numeroase moșii, în afară de cele ce îi reveneau ca membru al familiei, stăpânite cu ceilalți frați. Regimul acestei stăpâniri în comun, menite, în concepția celei care devenise capul familiei după moartea postelnicului, adică a soției sale, Elina, să-i asigure unitatea, era reglementat prin documente redactate în termeni preciși (cum a fost cel din septembrie 1667, reîntărit ulterior), care asigurau drepturi relativ egale pentru toți frații. În virtutea acestor documente, Șerban Cantacuzino a stăpânit 36 de sate și părți de sate, care, împreună cu averea sa personală, l-au făcut să devină cel mai bogat membru al familiei, ceea ce a stârnit invidia celorlalți frați, ba chiar intervenția Elinei, doritoare să păstreze cu orice preț unitatea familiei, dar de fapt înclinată să-l favorizeze pe Constantin, mai apropiat de ea, în detrimentul lui Șerban Cantacuzino, nutrind intenții de autoritate. La rândul său, Șerban Cantacuzino, în căutare continuă de noi surse de venituri, în primul rând pentru folosința sa personală, dar și în vederea unor inițiative politice și culturale, va face tot ce îi va sta în putință pentru a dobândi o parte cât mai mare din averea familiei. Dacă în prima parte a domniei sale, conflictul a fost mai mult latent, ulterior el va izbucni cu destul de multă violență. Începutul său a fost marcat de un document semnat de Elina prin care se prevedea o nouă împărțire a averii familiei, de data aceasta Șerban Cantacuzino fiin exclus de la departajare, pe motiv că, datorită poziției nesigure a domniei, s-ar putea în orice moment ca el să-și piardă tronul, ceea ce ar fi pus în pericol și partea de avere ce urma să-i revină. În același timp, Constantin etse numit ispravnic al averilor Cantacuzinești.
Deși lezat destul de serios în interesele sale, Șerban nu va replica imediat (treburile politice, în special lupta cu partida adversă a Bălenilor, măsurile de reorganizare a statului, ca și pregătirile de luptă împotriva otomanilor, îl preocupau mai mult), ci abia după moartea mamei sale, în martie 1866, când, puterea îi era deja bine consolidată. Atunci, după cum ne relatează un sprijinitor al celorlalți frați ai săi, mitropolitul Teodosie, Șerban Cantacuzino a cerut membrilor familiei vechile documente de împărțire a moșiilor pentru a-l impune doar pe acela din anul 1667, în care figura copărtaș cu drepturi egale și anulându-le pe celelalte.
Pentru a sugera amploarea conflictului și intensitatea cu care domnul înțelege să-și impună autoritatea, trebuie amintit faptul că înșiși patriarhii de Constantinopol și de Ierusalim au fost determinați să-l sprijine în unele privințe pe Șerban.
Cauzele economice ale conflictului li se vor adăuga și cele de natură politică, de asemenea strâns împletite cu condițiile generale în care se afla Țara Românească la sfârșitul secolului al XVII-lea.
“Odată cu înscăunarea sa, Șerban Cantacuzino se va îngriji să-și poziționeze neamurile în tot felul de dregătorii și funcții, deoarece ele constituiau, în mod tradițional, principalul sprijin al domniei: Brâncoveanu ajunge mare logofăt, iar Radu Crețulescu este făcut mare logofăt, iar socrul lui Șerban, Ghețea, dobândește funcția de mare clucer.”17
Nu poate fi contestată intenția lui Șerban de a colabora cu frații săi, dar curând divergențele de natură politică vor duce iarăși la declanșarea unor conflicte. De cele mai multe ori, înfruntările nu au luat un aspect public deschis, deoarece aceasta ar fi pus țara în pericol, mai ales în condițiile în care tulburările interne ar fi putut oferi turcilor un motiv pentru transformarea ei în pașalâc. Acesta este motivul pentru care urmărirea împrejurărilor legate de conflictul cantacuzinesc este dificilă, adăungându-se iarăși tendința unor izvoare de a-i atribui cauzele exclusiv intențiilor domnului de a-și afirma autoritatea chiar în raport cu membrii propriei sale familii.
Divergențele dintre Șerban, ca promotor al unui regim de autoritate domnească și al unor planuri de luptă deschisă împotriva jugului otoman, și membrii familiei sale, ca partidă politică sprijinitoare a unui program politic propriu în general clasei feudale, reproduc, în forme specifice, conflictul dintre puterea centrală și poziția boierească. Cantacuzinii au căutat să-și afirme o perspectivă politică proprie, în cadrul căreia familia boierească preponderentă tutela domnia, voievodul devenind un simplu mandatar, delegat al ei. Astfel, în diata Elinei din anul 1681 se arăta ca ispravnicul treburilor familiei Cantacuzino va fi nu Șerban, adică domnul, ci stolnicul Constantin, iar Șerban era obligat să-i dea ascultare în toate.
“Șerban Cantacuzino nu a rămas impasibil la o asemenea opoziție, care îi periclita propria autoritate, și de aceea, de la un moment dat (de fapt, este vorba de anul 1686, când a revizuit împărțirea averii în cadrul familiei), frații săi au fost ținuți o bună perioadă de timp departe de jocul politic al momentului. O inițiativă diplomatică de asemenea anvergură cum au fost tratativele cu Habsburgii nu a mai fost purtată prin intermediul fraților săi decât spre final.”18
Șerban Cantacuzino nu și-a putut permite să-și îndepărteze total frații din viața publică, deoarece acest lucru l-ar fi făcut să-și piardă o parte din creditul politic de care se bucura mai ales în cercurile de la Curțile Europene, dar, în tot cazul, le va restrânge destul de mult sfera de influență. După mai multe opinii, aici s-ar găsi motivul pentru care, nemaiputând să exercite o activitate politică susținută în asemenea condiții, stolnicul Constantin s-a dedicat mai ales preocupărilor culturale.
Un alt punct de divergență a fost acela legat de mijloacele și tactica luptei antiotomane. Stolnicul Constantin nu a fost de acord cu anumite prevederi ale planurilor de luptă antiotomană ale lui Șerban. Este vorba de condițiile alianței cu Habsburgii și cu Liga Sfântă , ca și de momentul declanșării ostilităților, considerat de stolnic încă nu suficient de propice.19
În ciuda tuturor divergențelor, Șerban și frații săi vor trebui să colaboreze pe planul politicii externe în vara anului 1688, când are loc expediția generalului austriac Veterani în Țara Românească, menită să-l determine pe Șerban la o apropiere cât mai rapidă și mai necondiționată de inițiativele Habsburgilor. Deși din delegația trimisă la Viena făceau parte importante figuri ale familiei (conducătorul ei a fost Iordache Cantacuzino), Șerban și-a mai păstrat unele rezerve, alăturându-i și un om de încredere, Constantin Bălăceanu, și neconferind solilor plenipotență.
Temerile domnului se vor adeveri, deoarece Cantacuzinii din delegație și cei credincioși lor vor face în așa fel încât prevederea referitoare la autoritatea domniei să fie respinsă de Curtea de la Viena. Nici în momentele cele mai dificile pentru țară, contradicțiile existente între Șerban Cantacuzino și majoritatea membrilor familiei sale, ca purtători ai altor idei de guvernare, nu au putut fi aplanate, ele avându-și, de fapt, sursa în contradicțiile politice ale vremii. Pe de altă parte, așa cum arată Nicolae Iorga, frații lui Șerban nu-i vor putea ierta niciodată faptul că le amputase patrimoniul și se purtase atât de dur cu ei într-un trecut nu prea îndepărtat.
Analiza ultimelor momente ale conflictului dintre Șerban și majoritatea fraților săi, care au fost, de fapt, și ultimele momente ale domniei, când pregătirile pentru lupta antiotomană deveniseră deschise, este dificilă datorită caracterului contradictoriu al izvoarelor. Nu se poate ști cu siguranță dacă a fost vorba de o reținere din partea lui Constantin Cantacuzino și Brâncoveanu în fața declanșării imediate a luptei antiotomane sau de divergențe legate de tactica și momentul abordării unui asemenea conflict deschis cu Poarta.
Șerban Cantacuzino poate deveni un personaj de legendă mai ales prin viața și nu numai prin moartea sa.
II. 3 Programul de politică internă al lui Șerban Cantacuzino
Primul obiectiv urmărit de Șerban Cantacuzino a fost acela de a-și consolida tronul. Lăsând, pentru moment, la o parte rivalitatea cu facțiunea rivală a boierilor Leurdeni, cu care familia sa se înfruntase multă vreme, el a căutat să-și liniștească adversarii, păstrând dregătoria de mare vistier a lui Hrizea Popescu, ginerele marelui vornic Gheorghe Băleanu, deși nu a putut împiedica fuga și refugierea în Moldova a unuia din exponenții grupului rival, marele clucer Ivașco Băleanu, și a altor partizani ai săi. Domnul era silit acum la concesii și din pricina situației externe și a suzeranității exercitate de Poartă. Imperiul Otoman se afla încă din anul 1678 într-un conflict militar cu Rusia, pentru stăpânirea Ucrainei vestice și consolidarea puterii tătarilor din Crimeea, auxiliarii ei. Șerban Cantacuzino- ca și Gheorghe Duca, ce fusese strămutat în domnia Moldovei- a fost silit să însoțească oastea turcească în Ucraina, până la fortăreața Dohan Ghecet, în vara anului 1679, lăsând însă pe Hrizea vistierul ca unul dintre ispravnicii săi de scaun.
Odată isprăvite lucrările de întărire a amintitei cetăți domnii români au fsot lăsați să se întoarcă în țările lor în toamna anului 1679. Încercările lui Șerban de a-i captura pe potrivnicii refugiați în Moldova au eșuat, alimentându-i resentimentele.De aceea, după înapoierea în Bucrești, domnul a dezlănțuit teroarea împotriva boierilor-foști adversari din facțiunea Leordenilor, printre care Drosul serdarul cu familia sa, Vâlcul vornicul, căpitanul Pătrașco Urziceanul, vistierul Radu de la Târgu Ocnii și la urmă însuși marele vistier Hrizea Popescu (martie 1680). Aceste acte de răzbunare au fost înfierate de cronicarul Radu Popescu, ostil Cantacuzinilor: “Mare și întunecat nor și plin dă fulgere și dă trăznete au căzut pă Țara Românească cu Șărban Vodă, carele, ca cu nește trăznete, cu răotatea lor au spart și au dezrădăcinat nenumăratele case de boierui și de slujitori…și pă mulți au omorât cu multe feliuri dă cazne și i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse…”20
Secretarul domnesc de mai târziu al lui Constantin Brâncoveanu, florentinul Anton Maria del Chiaro, aprecia însă diferit situația în cunoscuta sa monografie închinată principatului muntean: “[Șerban] s-a dăruit cu toată grija așezării cu bună rânduială a treburilor statului care toate erau amestecate și răvășite. El a crezut că în corpul statului său erau unele mădulare lovite de cancer și care nu puteau fi altfel tămăduite decât cu hangerul.”21 Represaliile domnului s-au oprit, o dată cu zdrobirea opoziției și înfrângerea adversarilor. O împăcare propriu-zisă nu s-a înregistrat decât târziu, în ultimul an de viață al lui Șerban, în anul 1688, când domnul și-a căsătorit pe propria fiică, Alexandra (sau Smanda, adică Smaranda), cu postelnicul Grigorașco-Băleanu, fiul marelui logofît Ivanco Băleanu, refugiat și răposat în Moldova. Astfel s-a pus capăt puternicei rivalități dintre facțiunile boierești muntene menținute aproape jumătate de secol.
Domnia autoritară a lui Șerban s-a bazat mai ales pe marea boierime, cu care familia sa se înrudea, din rândul ei alegându-și chiar dregătorii sfatului domnesc. Această pătură privilegiată a devenit astfel un prețios auxiliar al ambițioaselor planuri ale lui Șerban. Voievodul a căutat să facă ordine în treburile statului și în primul rând să sprijine dezvoltarea sa economică. Agricultura și creșterea vitelor au rămas ramurile dominante în viața principatului muntean, un rol însemnat având însă comerțul și meșteșugurile. Pentru economia agrară este cunoscută introducerea în timpul lui Șerban a culturii porumbului, plantă originară din îndepărtatul continent american și aclimatizată în Imperiul Otoman, și care a devenit, în scurt timp, principalul aliment al țăranului, mămăliga din mălaiul de porumb fiind superioară ca hrană celei din mei, consumată până atunci. Domnul a stabilit și un nou etalon agromensural, și anume stânjenul lui Șerban Vodă, echivalând cu 1,96 m, devenit instrument principal de măsurare a moșiilor pe care se cultivau cerealele. Este vremea când sporesc, nu întâmplător, și preocupările țărănimii pentru desțelenirea ogoarelor. Numeroase documente din deceniul 1678-1788 consemnează cumpărări și vânzări de “locuri paragină”, de “jariștă”, de “curături”.
În atenția domnului cantacuzin a stat și dezvoltarea drumurilor, buna circulație a mărfurilor, în vederea asigurării cu produse a punctelor de desfacere. El a contribuit la ridicarea podului de la Călugăreni peste apa Neajlovului, lângă care a înălțat și o impozantă cruce de piatră. Din inițiativa sa a fost construit hanul ce-i poartă numele, în vechiul centru comercial al Bucureștilor, în locul prăvăliilor mânăstirii Radu Vodă și a terenurilor achiziționate de la alți proprietari. Pătura negustorească s-a înavuțit prin comerțul prosper din interiorul țării sau peste hotare ori din cel de tranzit, unii din exponenții ei-ca Pană Pepano-fiind chiar boieriți și urcînd treptele dregătoriilor. Însăși Maria, fiica marelui neguțător de abale din Nicopole, Ghețea, ajuns clucer, a devenit, prin căsătoria cu Șerban Cantacuzino, doamna țării.
Progresele înregistrate în această epocă au fost umbrite de apăsătoarea fiscalitate introdusă de voievod pentru a acoperi cheltuielile de întreținere a fastului Curții, a familiei și sprijinitorilor săi, de plată a oștii cu care s-a înconjurat, dar mai ales de cererile nestăvilite ale turcilor, angrenați în necontenitele războaie cu vecinii creștini. După afirmațiile subiective – și răuvoitoare – ale cronicarului Radu Popescu, ostil lui Șerban, el a ridicat din țară în primul an de domnie 2000 de pungi, în cel de-al doilea 3000 de pungi, mai târziu și mai mult “cât răsuflu boierii, slujitorii, birnicii, nu avea, ci bătuți, căzniți în toată vremea își vindea moșăile, țiganii, viile și tot ce avea, de a le cumpăra Șărban vodă și ai lui.”22
Din documentele de epocă rezultă că se percepeau birul de țară, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de seama a doua și a treia, de cai de olac, de podvoade, de mertice, de casă de oaste, de zaharele, de birul obștii, al lefurilor, al untului, al vacilor și oilor, de orânduielile și sataralele ce se pun pe săliști. Izvoarele consemnează însă și scutiri de obligații fiscale acordate unor clerici, slujitori din corpurile ostășești (roșii), colonilor de pe unele moșii domnești (călărașii) sau celor însărcinați cu paza trecătorilor (plăieșii).
Marile cheltuieli ale vistiriei țării erau explicate și prin proiectele ambițioase ale lui Șerban Cantacuzino, ce căuta să dea o anumită aură domniei sale. Scoborâtor din Porfirogeneții bizantini – lucru pe care dorea să-l accentueze arborând în armeriile sale acivla bicefală imperială, simbolizând năzuințele sale ascunse de restaurare a Bizanțului – domnul a avut aplecare spre fastul aulic, refăcând clădirea Curții Vechi domnești, dar clădindu-și u palat personal pe locurile ce le avea în Târgul de Sus din București, în apropierea bisericii Doamnei, ctitorită de soția sa, Maria. A mai renovat și palatul să de la Kuru-Ceșmè, durat pe malurile Bosforului în Constantinopolul de care-l lega tradiția bizantină. O realizare a voievodului cantacuzin va fi și ridicarea mânăstirii Cotroceni, în anul 1679, în semn de mulțumire pentru salvarea lui din mâinile vrăjmașilor în vremea lui Gheorghe Duca vodă, lăcașul devenind ulterior necropola familiei. Domnul făcea cunoscute, într-un hrisov din 20 decembrie 1680, împrejurările înălțării ctitoriei sale.
Șerban Cantacuzino a fost preocupat și de dezvoltarea învățământului și a culturii, reorganizând vechea școală de slavonie de la biserica Sfântu Gheorghe Vechi, unde erau pregătiți diecii și pisarii, scriitori ai actelor de cancelarie saua tranzacțiilor dintre orășeni. El a pus și bazele lăcașului de studii superioare în chilile mânăstirii Sf. Sava, viitoarea Academie domnească, unde cursurile erau predate în limba greacă. O atenție deosebită a fost acordată și tipăriturilor ieșite de sub teascurile Mitropoliei din București, menite a însufleți credința strămoșească în limba țării și a răspândi știința de carte. Printre acestea s-au numărat Liturghierul (1680), Evanghelarul (1682), dar mai ales realizarea monumentală a tălmăcirii în românește a Bibliei, la care au contribuit frații Radu și Șerban Greceanu, apărută în noiembrie 1688, după moartea domnului, în timpul urmașului său, Constantin Brâncoveanu.
Șerban Cantacuzino a făurit din Biserică un aliat prețios pentru a-și consolida și pe plan spiritual domnia și a menține în supunere boierimea. El a readus – în aprilie 1679 – în scaunul mitropolitan al Ungro-Vlahiei pe înaltul ierarh Theodosie, susținător al Cantacuzinilor, a intervenit în Transilvania pe lângă principele Mihail Apafi, pentru eliberarea din temniță a mitropolitului de Alba Iulia, Sava Brancovici, și reinstalarea lui în fruntea Bisericii ortodoxe de acolo, iar mai târziu i-a sprijinit și pe succesorii acestuia, Iosif și Ioasaf, hirotoniți la București. În sfârșit, autoritatea lui Șerban vodă s-a făcut simțită și la Constantinopol, contribuind la înlăturarea patriarhului Iacov și înlocuirea lui cu propria sa rudă, Dionisie al IV-lea (1682).23
Dacă în viața internă domnul a domnul a izbutit să-și asigure concursul Bisericii și pe cel al marii boierimi, pe care și-o apropiase prin numeroase danii și încuscriri, pe plan extern, pentru a-și îndeplini planurile sale de mărire, de eliberare a Țărilor Române, cât și a celor din Balcani și, în final, chiar de restaurare a Bizanțului, cu sprijinul armat al marilor imperii creștine, voievodul s-a îngrijit să aibă o oștire puternică. El a cheltuit în acest scop însemnate sume de bani din averea proprie și din ce a statului. Nucleul oștirii sale a constituit – după obiceiul timpului – mercenarii, recrutați preponderent din rândul balcanicilor.
Toate aceste preparative au fost făcute de Șerban între anii 1686-1688, când, în urma succeselor răsunătoare ale imperialilor pe frontul din Balcani, se pregătea să treacă de partea creștinilor în războiul purtat de puterile coalizate în Liga Sfântă împotriva Imperiului otoman.
Capitolul III
Programul de politică externă a lui Șerban Cantacuzino
III. 1 Pregătirile militare ale lui Șerban Cantacuzino în vederea luptei antiotomane
Înțelegând că, în ulitmă instanță, nici concesiile smulse Porții, nici tratativele diplomatice și nici ajutorul marilor puteri, care, de fapt, nu doreau decât să substituie stăpânirii otomane, nu constituiau mijloace eficiente pentru dobândirea neatârnării depline, omul de acțiune care a fost Șerban Cantacuzino își dă seama că doar ridicarea cu arma în mână era singura cale spre realizarea acestei cauze a existenței multiple.
Din multiple motive însă lupta armată constituia și calea cea mai anevoioasă. În primul rând, pentru că, deși după asediul Vienei (1683), puterea turcilor în Europa intră în declin, potențialul militar otoman continuă să fie apreciabil. Apoi deoarece, nedorind ca Țările Române să devină prea puternice, marile state euroene nu erau dispuse să sprijine întărirea lor militară. Și, în sfârșit, pentru că, mai ales după Matei Basarab, datorită presiunilor Porții, incapacității sau dezinteresului unor domni, ca și unor condiții social-economice, oastea Țării Românești s-a redus tot mai mult, iar organizarea militară era și ea pe cale de diminuare.
“Șerban va trebui să reînnnoade o tradiție, fiind obligat să apeleze la măsuri de energice pentru a asigura programului său politic, al cărui scop final era dobândirea independenței depline a țării, baza militară, singura aptă de a-i înlesni traspunerea în practică.”24
Reorganizarea armatei Țîrii Românești nu presupunea doar un efort material și pricepere ostășească din partea lui Șerban Cantacuzino, ci ea constituia un adevărat act de curaj, căci Poarta se împotrivea energic oricărei încercări de acest fel, luând măsuri din cele mai drastice (ce puteau merge până la detronare sau suprimare) împotriva domnilor manifestând veleități militare independente.
Încă din secolul al XVI-lea, categoria socială și militară a curtenilor, unii dintre ei înzestrați chiar cu titluri de noblețe, constituise o componentă de bază a armatei Țării Românești. Datorită însă, în principal, fiscalității care, chiar în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino luase forme accentuate, curtenii decăzuseră mai ales din punct de vedere economic. Cronicarul Radu Popescu arată că Șerban i-a sărăcit pe curteni, iar o altă cronicăa vremii constată, de asemenea, că, după ce fusese foarte puternici, ei decăzuseră în această perioadă. În atitudinea lui Șerban față de categoria militară în discuție, care, la prima vedere, apare de neînțeles, au jucat un anumit rol, în afară de considerentele economice, și cele politice. Se poate ca el să fi considerat că acești curteni, care uneori manifestaseră unele tendințe de independență, constituiau un pericol pentru o domnie autoritară.
Este adevărat că și potențialul militar al curtenilor nu mai oferea suficiente garanții. Așa cum arată cercetări mai noi, decadența categoriei curtenilor se datorează și faptului că, nefăcând o instrucție continuă (în timp de pace ei practicau agricultura) aveau posibilități mai reduse de familiarizarecu armamentul modern, la nivelul epocii respective.
În aceste condiții, pentru Șerban Cantacuzino se punea problema de a găsi o nouă bază și noi forme de organizare pentru armata Țării Românești, care să corespundă nu numai principilor sale militare și politice, ci și mentalității sale sociale.
“Cea mai eficientă formă ar fi constituit-o organizarea unei mari oștiri de țară, dormată din țărani liberi, orășeni și alte categorii sociale, oaste care, în anumite perioade istorcie, înlesnisedobândirea unor victorii de prestigiu împotriva otomanilor și a altor dușmani externi.”25
Deși nu există date concrete referitoare la organizarea unei asemenea mari oștiri de țară de către Șerban Cantacuzino, o serie de informații puse în circulație mai recent pot sta la baza unor ipoteze în acest sens. Astfel, într-un raport din 1688 al Departamentului de Stat în legătură cu misiunea diplomatică în Rusia a arhimandritului Isaia, trimis al domnului Țării Românești, se arată că Șerban Cantacuzino se angajează ca, în momentul declanșării operațiilor militare împotriva Imperiului Otoman, să vină la Dunăre cu o oaste de 70000 de oameni. Acest număr mare de oameni înarmați, ce depășește cu mult cele mai ridicate estimări existente în legătură cu armata regulată la dispoziția voievodului muntean, ne permite să presupunem că el avea în vedere, la declanșarea ostilităților, și ridicarea marii oștiri de țară.
“Se sconta, de asemenea, pe declanșarea unui război popular antiotoman și în Peninsula Balcanică, deoarece același raport informează că Șerban considera iminentă ridicarea la luptă a circa 30000 de sârbi și bulgari. Pe de altă parte, se poate ca Șerban, care era pus în situația de a organiza cât mai repede armata regulată, dat fiind că elementul surpriză constituia unul din principalele sale atuuri, să fi considerat că înarmarea și instruirea unei categorii sociale care de multă vreme nu mai participase la viața militară, cum era aceea a curtenilor, ar fi necesitat prea mult timp și ar fi atras prea devreme atenția Porții care, de altfel, îi supraveghea cu atenție mișcările.”26
În această situație, Șerban a recurs, în mare parte, la o soluție militară ce i s-a părut lui mai operativă și mai sigură: armata plătită sau recrutată din categorii deja cu experiență în ale războiului. Cei mai mulți din cei înregimentați în oastea lui Șerban erau recrutați din rândurile popoarelor vecine, care încă se găseau sub jugul turcesc, ceea ce oricum oferea o garanție pentru fidelitatea și curajul lor. Pe de altă parte, deși izvoarele vremii sunt destul de contradictorii atunci când este vorba să desemneze cu claritate componența armatei lui Șerban, există toate motivele să credem că elementul autohton era destul de bine reprezentat.
În anul 1688 Șerban Cantacuzino dispunea de o armată ajungând la aproximativ 40000 de soldați. Dintre aceștia, după Dimitrie Cantemir, la un moment dat, 24000 erau sârbi, sloveni, croați, cărora Șerban le oferea lefuri bune. Pe de altă parte, Șerban raportează la Poartă, prezentînd cifre false, că are o armată de 18000 de ostași.
Nu se poate considera că în tot cursul domniei sale Șerban a avut la dispoziție o armată regulată de o asemenea amploare. Cifrele globale indică numărul total de oșteni recrutați și întreținuți de domnul Țării Românești, dintre care, trupele regulate de origine autohtonă ajungeau cma la jumătate.
Acest efectiv militar apreciabil, ajuns la numărul său maxim în ultimii ani ai domniei, trebuie să fi ridicat probleme financiare foarte serioase. Este evident că sumele necesare plătirii și întreținerii sale erau scoase în taină din visteria țării care, în ciuda creșterii obligațiilor față de Poartă, mai putea acoperi și aceste cheltuieli prin sporirea deosebită a fiscalității.
Nu întregul efectiv de trupe se afla în interiorul țării, căci aceasta ar fi atras atenția otomanilor și ar fi determinat o intervenție din partea lor. Ostașii plătiți de Șerban Cantacuzino, originari din sudul Dunării, sau cei care la o chemare a voievodului român erau gata să se alăture trupelor sale, rămâneau, în cea mai mare parte a lor, în locurile de baștină în așteptarea semnalului de declanșare a luptei antiotomane.
Pentru asedii, Șerban Cantacuzino se preocupă și de crearea unei artilerii, care se părea ca a ajuns până la 40 de tunuri, ceea ce ne face să înțelegem că el nu avea în vedere doar simple incursiuni în teritorii ocupate de turci, ci desfășurarea unui război de durată care să ducă la eliberarea definitivă a acestora.
“În ceea ce privește înarmarea și organizarea trupelor propriu-zise, este semnificativ că ele au atras atenția chiar a ilustrului cunoscător al istoriei militare românești care a fost Nicolae Bălcescu. Folosind diferite izvoare ale vremii, el se ocupă destul de amănunțit de reforma militară înfăptuită de Șerban Cantacuzino.”27
Trupele regulate erau alcătuite, în primul rând, dintr-un corp de 4000 de tălpași și cazaci, sub comanda agăi, care de atunci a fost privit ca un general de pedestrime. O astea a fost împărțită în trei arme: pedestrimea toată sub agă, călărimea sub spătar și artileria sub armaș. În afară de ele, mai exista garda personală a domnului. Pirncipalele arme era pușca, pistolul și sabia. Ostașii erau înveșmântați în roșu și purtau pe cap chivere.
În același timp, domnul a fortificat și anumite puncte strategice, mai ales ale capitalei. În acea perioadă mânăstirile din București puteau fi transformate în cetăți de luptă.
Ca bun cunoscător al politicii Porții și ca strateg realist, Șerban Cantacuzino nu putea pierde din vedere necesitatea întăririi granițelor țării, nu numai în perspectiva unui atac otoman, dar și în aceea a lansării unei ofensive la sud de Dunăre. Căpităniile de margine își aveau rolul lor într-un asemenea complex strategic (ele erau folosite și pentru a preîntîmpina fuga țăranilor la sud de Dunăre doritori să scape astfel de exploatarea boierească). Preocuparea lui Șerban de întărire a acestui hotar ne este sugerată și de faptul că sunt menționate iarăși căpitănii de margine mai vechi, ca aceea de la Caracal, care nu mai fusese pomenită de la 1635, precum și una nouă, aflată la Licherești (1684).
Având în vedere scopurile politice de independență deplină pe care le urmărea, strategia și tactica militară ale lui Șerban aveau, în primul rând, un caracter ofensiv, vizând nu numai dobândirea neatârnării Țărilor Române și a altor teritorii ocupate de turci, ci chiar îndepărtarea definitivă și totală a pericolului otoman prin anihilarea a însuși centrului său nervos. Deci prin ocuparea capitalei Imperiului turcesc. Spirit realist, Șerban își dădea seama că acest scop nu putea fi realizat decât în alianță cu forțele armate aparținând altor state interesate î îndepărtarea pericolului otoman din Europa. Trebuie însă remarcat că, în acest context, voievodul muntean, devenit, de fapt, conducător al unei armate ce trebuia să cuprindă pe românii de pretutindeni și chiar forțe aparținând popoarelor de la sud de Dunăre, cotropite de turci, nu își atribuia un rol auxiliar, secundar, ci unul activ, pe măsura aspirațiilor politice și contribuției militare pe care dorea să o angajeze.
“Șerban considera că este necesară o coordonare cât mai precisă și eficientă a tuturor forțelor militare aliate angajate în acest conflict. El propunea ca Rusia să-și trimită oștirile sale împotriva hoardei tătărești din Bugeac pentru a nu mai permite acesteia să intervină în favoarea aliatului ei, Imperiul Otoman, operații în cursul cărora urma să intervină și armata munteană. Odată spatele asigurat, trebuia să înceapă campania peste Dunăre, unde urmau să participe, în afară de oștile rusești, și cele ale Țării Românești și ale Moldovei.”28
Acest plan strategic al lui Șerban Cantacuzino venea să înlocuiască unul mai vechi, prevăzând și intervenția Poloniei și Austriei, dar la care se renunțase datorită pasivității lor și, în special, tendințelor lor anexioniste pe semaa Țărilor Române, tendințe sesizate de Șerban în cursul tratativelor purtate cu respectivele state de-a lungul multor ani.
Judecat în perpectiva istorică, acest plan strategic al lui Șerban Cantacuzino, ținând seama de dispunerea și tăria forțelor angajate în conflict, ca și de conjunctura politică, ne apare astăzi ca deosebit de îndrăzneț, concretizând o altă componentă esențială a personalității sale, aceea de organizator și conducător militar. În pregătirea militară și diplomatică a planului strategic, emanație a unui program politic conturat, Șerban a depus eforturi din ce în ce mai intense, în ciuda unor greutăți interne și a neîncrederii și chiar duplicității unora din marile puteri, considerate aliate. Din păcate, și această inițativă a voievodului Țării Românești a fost frântă prin moartea sa timpurie.
III. 2 Conjunctura politică internațională în secolul al XVII-lea
Deceniile care au premers urcarea pe tron a lui Șerban Cantacuzino au adus importante modificări în farta politică a Europei, dar, mai ale, în raporturile în care se găseau principalele protagoniste, Marile Puteri și statele aflate în sfera lor de influență.
Pacea de la Westfalia (1648) pusese capăt războiului de treizeci de ani și făcuse săc rească puterea Franței, având însă ca principali concurenți în Europa, și chiar în teritoriile de peste mări, Anglia, Olanda, Spania și Austria. Statu-qou-ul, la care ajunsese după conflagrația încheiată la mijlocul veacului, era însă șubred, cu un caracter contradictoriu, ăci unele dintre Marile Puteri (mai ales Franța) erau interesate în această perioadă în menținerea unui echilibru, iar altele (în special Austria) doreau o reîmpărțire a sferelor de influență. Un rezultat al politicii de echilibru îl reprezenta, într-o anumită măsură, și menținerea Imperiului Otoman, nici Anglia și nici Franța neavând interesul să permită, în ciuda serioasei crize politice pe care acesta o traversa, dezmembrarea sa, căci s-ar fi ajuns la întărirea Austriei și Rusiei.
“Obligată să-și mute, datorită mai ales hegemoniei Franței, sensul expansiunii din vest în est, Austria devenea interesată în a scoate din sfera de influență a Porții unele zone, între care și Țările Române, și a le trece sub suzeranitatea sa. Interese asemănătoare nutrea și Rusia, care viza dobândirea unei ieșiri la Marea Neagră și apoi la Marea Mediterană. Astfel, chiar între principalii dușmani ai Turciei existau contradicții, datorită faptului că tendințele lor antiotomane erau în realitate dictate de interese expansioniste. Această situație a întârziat destul de mult realizarea unei aliațe împotriva Porții, iar, odată încheiată, ea va funcționa cu destul de puțină operativitate și eficiență.”29
Mai mult decât atât, Rusia fusese angajată până în anul 1676 într-un război cu un alt dușman al Porții, Polonia, iar în 1681 încheie o pace cu turcii, dându-le astfel indirect răgazul să se pregătească de luptă împotriva Austriei. Deși sistemul său feudal-militar se afla în plină criză, Turcia nu avea deloc de gând să renunțe la posesiunile din sud-estul Europei, ba chiar plănuia să și le extindă.
Considerând că Austria era cu totul slăbită după războiul de treizeci de ani, Imperiul Otoman, sub conducerea vizirilor Köprülü, reia compania spre Europa Centrală, invadând Ungaria și ajungând să asedieze, timp de două luni, Viena. Turcii au fost învinși totuși, mai ales prin intervenția trupelor poloneze conduse de Ioan Sobieski, în septembrie 1683.
Afară de importanța de moment, adică de oprirea ofensivei turcești, luptele de la Viena au avut ecouri politice mai largi. În primul rând au dovedit contemporanilor că, epoca de forță și de măreție a otomanilor să se apropie de sfârșitul ei, fără ca aceasta să însemne că Poarta renunțase la planurile sale de expansiune. Imperiul Otoman își păstrase totuși un potențial militar apreciabil, ceea ce făcea necesară, pentru principalii săi adversari, încheierea unei alianțe cât mai largi. Aceasta se realizează în anul 1684 prin constituirea unei Ligi Sfinte, cu participarea Austriei, Poloniei, Veneției și Maltei. Rusia a aderat ceva mai târziu la alianță.
Înțelegerea era îndeajuns de elastică pentru a permite fiecărui participant ca, în afara de câștigurilor dobândite de la turci, să poată să-și extindă stăpânirea și asupra altor teritorii. Astfel, se prevedea că operațiunile militare vor fi duse independent, iar fiecare aderent la Liga Sfântă își va păstra teritoriile ce le va cuceri, afară de acelea asupra cărora vreun aliat va dovedi un drept istoric. Într-o asemenea sferă de dispute intrau și Țările Române, care deveneau, în felul acesta, o zonă a concurenței dintre Austria și Polonia, ceea ce le dădea desigur posibilitatea de a-și alege aliatul cel mai potrivit, dar le și punea în pericolul de a li se hotărî soarta, chiar independența, peste capul lor. Această conjunctură istorică reclama din partea lor o orientare diplomatică realistă, dar, în același timp, elastică.
“Austria și Polonia au încercat fiecare să atragă Țările Române într-un sistem de alianță bilaterală, atât datorită resurselor pe care le puteau ele oferi, cât și poziție lor strategice; astfel, tratativele, de cele mai multe ori secrete, au început curând.”30
În ciuda politicii duplicitare a Marilor Puteri participante la Liga Sfântă, constituirea unei asemenea alianțe largi era o șansă de pe urma căreia Țările Române trebuiau să profite pe calea dobândirii neatârnării lor depline. Aderarea la o alianță antiotomană, care își propunea acțiiuni miliatre, reprezenta deci o necesitate istorică. Era, cu alte cuvinte, un moment propice, cum nu se mai ivise de mai multe vreme, pentru reluarea dobândirii independenței depline. Se impunea deci din partea conducătorilor celor trei state românești o modificare de profunzime a politicii lor externe, ceea ce presupunea nu numai multă îndrăzneală și dinamism, ci și prudență și abilitate, atât față de turci, ale căror suspiciuni se puteau oricând transforma într-o cruntă răzbunare până la transformarea lor în pașalâcuri, cât și față de viitorii aliați, nutrind nu întotdeauna intenții binevoitoare și deschise față de Principate. Era momentul ca acestea să se afirme, atât față de dușmani, cât și față de aliațui, ca state care, fără a avea dimensiuni geografice prea mari, puteau juca un rol activ în viața internațională, cum de altfel, tradițiile lor politice o mai dovediseră.
Era vorba de anumite sarcini istorice ce reclamau o personalitate politică pe măsură, așa cum Șerban Cantacuzino avea să se afirme și în acest domeniu.
III. 3 Programul propriu-zis de politică externă a lui Șerban Cantacuzino
În deceniul 1678-1688 în raporturile internaționale ale Principatului muntean se pot discerne două perioade: prima, de la urcarea lui Șerban Cantacuzino pe tron și până la asediul Vienei, și cea de-a doua, după 1683 și până la decesul său, destul de neașteptat. În prima etapă se disting stăruințele de clarificarea raporturilor domnului cu vecinii și în primul rând cu Transilvania, deoarece în Moldova se afla rivalul său Gheorghe Duca și boierii ostili Catncuzinilor, refugiați acolo. În cea de-a doua etapă, în situația conflagrației generale dintre puterile creștine aliate în Liga Sfântă și turcii otomani, orizontul domnului se deschide, planurile sale țintesc departe, la neatârnarea Țării ca și a Moldovei, precum și la eliberarea Balcanilor de sub dominația Porții, contând pe sprijinul Poloniei, Austriei habsburgice și al Rusiei.
În timpul primilor ani de domnie, Șerban s-a arătat însă supus Porții și a participat la expediția otomanilor în Ucraina, în 1679, urmată apoi de prezența sa în rândul trupelor sultanului la asediul Vienei din vara anului 1683. Totuși, chiar după ocuparea tronului, el a stabilit relații trainice cu rezidentul imperial la Poartă, Christoph Georg von Kunitz, și cu internunțiul Albert Caprara, prin intermediul dragomanului ambasadei, Marc Antonio Mamucca della Torre, rudă cu Cantacuzinii. În ceea ce privește raporturile cu sale cu Transilvania, acestea n-au fost prea cordiale, în anii 1678-1681, din pricina persecuțiilor la care a fost supus mitropolitul ortodox de Alba Iulia, Sava Brancovici, din partea oficialităților ecleziastice calviniste. Șerban este nevoit să intervină pe lângâ principele Mihail I Apafi ca acesta să promulge un decret de întărire a mitropolitului (4 octombrie 1679). Prigonirea arhiereului nu încetează, și, la 2 iulie 1680, acuzat de imoralitate, Sava este judecat, destituit din înalta sa slujbă arhierească, supus pedepselor corporale și întemnițat. Reacția domnului Țării Românești a fost violentă, amenințându-l pe Apafi cu plângerea la Poartă pentru purtarea sa și cheltuirea unei mari sume de bani spre a-i obține mazilirea. Apafi, cunoscând legăturile lui Șerban cu marele vizir Kara Mustafa Pașa, s-a temut și Sava a fost eliberat. Din cauza vârstei înaintate și a suferințelor îndurate, mitropolitul s-a stins, însă, curând din viață. Fratele său, Gheorghe Brancovici, care fusese și el întemnițat, a izbutit să treacă munții și să se refugieze la Curtea lui Șerban Vodă. Acesta s-a folosit de serviciile lui ca diplomat pe lângă Curtea din Viena și ca agent de legătură cu sârbii și alte popoare din Balcani, pentru ridicarea lor împotriva stăpânirii turcești.
“Cu toate că în structura și organizarea internă a statului otoman se iviseră germenii descompunerii, căci toate campaniile susținute împotriva adversarilor Porții, cu începere de la 1645 și până la 1681 – în pofida unor efemere câștiguri teritoriale – n-au contribuit decât la uzura forțelor militare și la epuizarea resurselor imperiului, ambițiosul mare vizir Kara Muștafa Pașa, într-un efort suprem de a dobândi o victorie hotărâtoare asupra Imperiului Habsburgic, a început de la sfârșitul anului 1682 pregătirile pentru o uriașă campanie în centrul Europei. La mobilizarea sa au răspuns nu numai tătarii din Crimeea, subb conducerea hanului Murad Ghirai, dau au fost obligați să participe cu forțele lor armate Șerban Cantacuzino, Gheorghe Duca al Moldovei și principele Apafi.”31
Declanșarea ostilităților a avut loc în primăvara anului 1683, atitudinea războinică a vizirului fiind încurajată și de căpetenia rebelilor maghiari antihabsburgici, Imre Thököly, care se pusese definitiv sub ocrotirea Porții, ce îl învestise chiar cu titlu de rege al Ungariei. Armatele otomane au pornit la 31 martie 1683, de la Constantinopol și Salonic, și ale principelui Transilvaniei, la Eszék (azi Osijek), pe Dunăre, în intervalul 2-14 iunie. Cu o uriașă forță de 250000 de soldați, marele vizir a pătruns la 29 iunie pe teritoriul Imperiului Habsburgic, unde detașamentele austriece, ce numărau abia 40-50000 de ostași, sub comanda ducelui Carol de Lorena, au încercat zadarnic să le stăvilească înaintarea. Trupele lui Kara Mustafa au ajuns sub zidurile Vienei la 14 iulie, după ce cu o săptămână înainte Leopold I părăsise capitala, a cărei apărare a fost încredințată contelui Ernst Rudiger von Starhemberg. La apelul lansat pentru apărarea imperiului de către Leopold, susținut de papa Inocentius al XI-lea, au răspuns majoritatea principilor electori germani, în frunte cu Johann Georg al III-lea al Saxoniei și Maximilian Emanuel al Bavariei, iar în cele din urmă chiar regele Poloniei, Ján al III-lea Sobieski. La 16 iulie, Viena era complet încercuită. Lupta plină de abnegație a garnizoanei asediate, ce număra doar 13000 de ostași și care a rezistat cu eroism timp de două luni asalturilor turcești, a căpătat și sprijinul ascuns – dar foarte eficace- al prinților creștini din tabăra otomană și în special al lui Șerban Cantacuzino. Oștenii domnilor Moldovei și Țării Românești n-au fost folosiți ca trupe combatante, turcii arătându-se neîncrezători în acești aliați îndoielnici, ci au îndeplinit doar rolul de auxiliari, în special de pontonieri. Ei au fost așezați de turci și tătari, în cartierul Rossau de la marginea Vienei, pe flancul stâng al oștirii otomane, spre Dunăre. Românii n-au luat parte la bombardamentele la care a fost supusă Viena numai de către puternica artilerie a turcilor, de sub comanda renegatului francez, Ahmed beg, așa încât legenda, conform căreia Șerban Vodă ar fi umplut ghiuele cu paie spre a nu face rău asediaților, rămâne discutabilă. În schimb, alte inițiative concrete erau luate de domnul muntean în sprijinul creștinilor. Și aceasta după ce el a fost informat de schimbul regulat de mesaje între cartierele asediate ale Vienei și trupele ducelui Carol de Lorena, aflate în apropierea orașului, cu rezidentul von Kunitz, aflat în tabăra otomană, și pe care Poarta dorea să-l folosească pentru eventuale tratative cu imperialii, în vederea capitulării Capitalei habsburgice.
Grupul de mesageri a funcționat eficace între 16-25 iulie, dată la ca care a fost interceptat de otomani și oprit. În urma acestei situații critice, Kunitz a fost nevoit să apeleze la serviciile domnului Țării Românești, la 5 august, printr-un curier travestit în ostaș român, lăsat să treacă printre trupele sale. Domnul a acceptat rugămintea lui Kunitz și între cetatea asediată, tabăra ducelui de Lorena și diplomatul reținut ostatic de otomani, să fie escortați chiar de garda sa personală, întrucât nu dorea nimic mai mult decât ca armata imperială să înfrângă dușmanul ereditar și să-i înăbușe trufia. Deplasările tainice ale curierilor s-au desfășurat regulat la sfârșitul lunii august, toate aceste mișcări fiind motivate de pretinse negocieri pentru încetarea ostilităților, deoarece Șerban Vodă ar fi fost însărcinat de Poartă cu rolul de mediator, spre a-l sonda pe Kunitz – cu scopul de a mascajocul -, deși acesta și-a declinat în fața tuturor orice competență de a purta astfel de tratative, ca și contele Capara, reținut ostatic la Buda. Din relatările ulterioare, făcute la 1686 de Apafi către solul său la Poartă, Sarosi, rezultă că donul Țării Românești s-a folosit pe de o parte de un mesager spre a trimite în tabăra ducelui de Lorena vești de pe front, iar pe de alta să încurajeze pe asediați, promițându-le sosirea grabnică a unui ajutor din partea principilor creștini.
“La 30 august românilor ce fuseseră așezați de turci pe insula Brigittenau de pe Dunăre, spre a acoperi flancul stâng al oștii marelui vizir, li s-a poruncit a construi un pod spre cetatea asediată. Dar la primele tiruri ale artileriei imperiale, Șerban Cantacuzino, potrivit înțelegerilor cu austriecii, și-a retras trupele, părăsind lucrările la pod și întârziind astfel din nou buna desfășurare a asediului.”32
În cele din urmă, regele Poloniei, Sobieski, și-a pus armata în mișcare, spre a salva Viena de împresurarea inamicului. Joncțiunea dintre trupele imperiale, de sub comanda ducelui de Lorena și a confederaților germani, conduși de principele Georg Friedrich von Waldeck, cu oastea lui Sobieski, a avut loc la 31 august la Ober-Hollabrun, în apropierea Vienei. Datorită ajutorului masiv primit din partea trupelor regelui Poloniei, la 12 septembrie 1683 s-a angajat bătălia decisivă de la Hahlenberg, lângă Wiener Wald, în care uriașa oaste a marelui vizir și a auxiliarilor săi tătari, de 150.000 de oameni, a fost complet zdrobită: o dată mai mult superioritatea armamentului și a tehnicii militare europene avansate, prin ponderea acordată artileriei în planul strategic de pregătire a atacului, și-au spus cuvântul hotărâtor, în pofida numărului covârșitor al turcilor, ce au folosit metode de luptă perimate.
“Victoria creștinilor, prin despresurarea Vienei, a bucurat și pe cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino, fratele domnului, care, pe o veche carte de rugăciuni în limba latină răscumpărată de la tătari, a scris următoarea însemnare:”Creștinătatea au bătut toată puterea turcilor și i-au izgonit cu cea mai mare rușine d-acolo, luându-le și toată avuția și armele.”33
Marele vizir Kara Mustafa a plătit cu viața înfrângerea, fiind executat la Belgrad, la 25 decembrie 1683, fiind apoi adus în captivitate la Liov, unde a și murit în curând. Banii trimiși spre răscumpărare de soția lui, doamna Nastasia, aflată la Poartă, au fost opriți în Transilvania de Apafi, la sugestia lui Șerban Cantacuzino, dornic să elimine pe vechiul său rival. Domnia lui Ștefan Petriceicu a fost efemeră, deaorece forțele polone cu care se înscăunase, conduse de hatmanul cazacilor zaporojeni Kunițki, s-au aventurat în Bugeac, împotriv tătarilor, și apoi au fost oprite la Dunăre și respinse. Turcii au reacționat împotriva situației din Moldova, aducând pe Dumitrașcu Cantacuzino, un grec țarigrădean, rudă a lui Șerban al Țării Românești., dar cu totul opus lui ca fire și înclinații politice, fiind un vasal docil al Porții. Șerban a încurajat pe Petriceicu la rezistență, dar acesta, cu toate îndemnurile primite de la domnul muntean cât și de la regele Sobieski, în lipsa unui ajutor armat substanțial trimis de poloni,a fost nevoit să se retragăcu detașamentul lui Kunițki peste hotare, în Podolia (martie 1864). Poarta, din ce în ce mai bănuitoare în privința lui Șerban, i-a cerut la începutul anului 1864 să-i trimită ostatici la Constantinopol, lucru pe care domnul l-a evitat cu abilitate, plătind sume grele de bani spre a obține iertarea de această obligație și să capete chiar firman de prelungire a domniei. În același timp, voievodul a căutat să strângă relațiile cu principele Apafi, însuși fratele său, Matei, ducându-se la Alba Iulia în martie 1864 spre a purta tratative. Astfel, s-a ajuns la o înțelegere mutuală între domn și principe, cel dintâi obligându-se să-i transmită vești folositoare de la Poartă, iar cel de-al doilea să tranziteze corespondența din Muntenia spre Polonia.
În același timp, emisarul Curții din Viena, contele Lászlό Csáky, după vizite întrprinse la Alba Iulia și București, s-a deplasat în Polonia, unde a înștiințat pe Sobieski de planurile de ridicare la lupta antiotomană ale lui Șerban, cu condiția ca armatele regelui să ajungă în Țara Românească. Suveranul polon a respins propunerea, sugerând imperialilor, în aprilie 1684, să declanșeze ei o ofensivă menită să-l ajute pe domnul Țării Românești. Acesta, în disperare de cauză, a trimis în iunie o solie pe lângă Ștefan Petriceicu, pribeag în Polonia, solicitând o grabnică intervenție a lui Sobieski în principatul muntean.
“Deși Polonia încheiase la Linz, de la 5 martie 1684, alianța antiotomană cu Imperiul Habsburgic, punând bazele Ligii Sfinte, căreia i s-a alăturat la 15 iulie și Veneția, totuși slăbiciunea acestei țări, măcinată de contradicții interne și cu o putere militară în declin, nu i-a îngăduit să joace un rol major pe fronturile de luptă. De aceea, expediția nereușită întreprinsă de regele polon la Zwaniec, în apropiere de Hotin, pe Nistru, în toamna anuului 1864, l-a determinat pe Șerban să-și schimbe opțiunile și să-și îndrepte privirile spre imperiali. În ultimii săi ani de domnie înclinațiile lui Șerban au pendulat între imperiali și poloni, pentru că înaintea sfârșitului vieții lui să încerce să obțină un ajutor din partea pravoslavnicei Rusii.”34
Situația pe plan internațional era în realitate mult mai complicată. Insuccesele acțiunilor militare întreprinse turcilor, în 1864, au relevat starea de reală slăbiciune a Poloniei, sleită de necontenitele Cameniței și de pierderea prilejului de a dobândi Moldova și Țara Românească, ar fi inițiat negocieri secrete de pace cu tătarii, după cum era informat, la 25 iulie 1685, comandantul imperial, ducele Carol de Lorena. În timp ce polonii băteau pasul pe loc, fără să obțină nici un succes de vază, venețienii dobândeau victorii în arhipelagul, iar austriecii își continuau ofensive pe tronul Ungariei, unde au învins pe seraskierul Ibrahim pașa de Buda și au cucerit Ujvár și alte orașe. La sfârșitul lunii septembrie 1865, trupe polone, comandate de hatmanul Coroanei Stanislav Jablonowski și de ajutorul său Sapieha, au întreprins o nouă expediție în Moldova, fiind însă înfrânte în bătălia de la Boian, prin prompta intervenție a turcilor seraskierului Suleiman Pașa, și nevoie să retragă peste hotare la 12 octombrie. În această acțiune căpetenia otomană a fost sprijinită de oștenii lui Constantin Cantemir, care n-au dat urmare îndemnurilor lui Șerban Vodă de a trece de partea creștinilor.
În primăvara anului 1686, imperialii, apropiindu-se de Transilvania, au impus cercurilor conducătoare de la Alba Iulia, în frunte cu cancelarul Mihály Teleki, așa numitul tratat hallerian de la Viena (28 iunie), prin care Principatul era silit să să se pună sub protecția împăratului și să accepte garnizoane habsburgice la Cluj și Deva, în schimbul recunoașterii drepturilor lui Apafi și a fiului său la coroana princiară. Șerban Cantacuzino urmărea cu atenție mișcările imperialilor, nefiind însă încurajat să urmeze calea luată de ardeleni, sperând într-o acțiune a polonilor, care i-ar fi înlesnit trecerea cu demnitate în tabăra creștină. Dar l-au așteptat noi dezamăgiri. Sobieski pregătise încă din primăvară o expediție menită să-i asigure cel puțin stăpînirea Moldovei, pe care se gândea, în taină, să o ofere, împreună cu Țara Românească, fiului său Iacob, trădând astfel încrederea lui Șerban Vodă. În prealabil regele a reușit să pună capăt litigiilor mai vechi avute cu Rusia, prin tratatul de pace veșnică încheiat la Moscova (6 mai 1686), pe baza prevederilor armistițiului de la Andrusovo, iar la rândul său țaratul moscovit a aderat la Liga Sfântă (24 iunie) și a dezlănțuit ostilitățile împotriva hanatului tătar din Crimeea. Campania lui Sobieski începută din Snaytin la 25 iulie 1686, prin care a reușit să ocupe vremelnic Moldova, s-a terminat însă printr-un eșec
“Imperialii au urmat cu succes planul de redobândire a Ungariei. Cucerirea orașului Buda, la 2 septembrie 1686, după un îndelungat asediu început la 18 iunie de către armata ducelui Carol de Lorena și a electorului Bavariei, Maximilian Emanuel, a reprezentat, fără îndoială, cel mai mare succes al austriecilor după depresurarea Vienei.”35
În urma acestei zdrobitoare lovituri dată turcilor, care a dus la ocuparea Ungariei de către imperiali, Șerban Cantacuzino a fost din nou obligat să-și revizuiască strategia politică. Neputința lui Sobieski de a iniția o campanie victorioasă pe frontul moldovean l-au determinat pe domnul muntean să elimine din opțiunile sale politice pe poloni și să caute o înțelegere convenabilă cu Habsburgii.
“Alungarea turcilor din Ungaria și ivirea oștirilor imperiale la hotarele Transilvaniei, a înăsprit totodată atitudinea Curții din Viena față de Apafi, căruia i-a împus printr-un nou tratat de supunere, încheiat la Blaj (27 octombrie) dreptul trupelor habsburgice de a ierna în principatul său, de a ocupa 12 orașe și cetăți, pretinzând în același timp încartiruirea și aprovizionarea lor și o uriașă contribuție bănească de război. Tot atunci, ca urmare a dezastrelor suferite de otomani pe fronturile de luptă din Ungaria, a avut loc la Poartă o revoluție de palat, în urma căreia Mehmed al IV-lea a fost răsturnat de la putere (12 noiembrie) și a înlocuit cu fratele său, Suleiman al II-lea. Deși s-a închinat de formă noului sultan, totușui Șerban Cantacuzino a continuat tratativele sale pe lângă imperiali.”36
Într-un ultim mesaj trimis împăratului Leopold, spre sfârșitul anului 1687, voievodul a cerut în mod precis garantara neatârnării principatului muntean, restituirea raialelor de la Dunăre (Giurgiu, Brăila etc), cotropite de otomani, dreptul de a-și conserva religia strămoșească ortodoxă, de a se păstra vechile obiceiuri ale țării și recunoașterea sa ca domn ereditar.
La începutul anului 1688 i-a sosit răspunsul de la Viena, prin care Leopold a acceptat să i se recunoască lui Șerban următoarele privilegii:
acordarea tronului Țării Românești domnului și fiului său;
raialele ocupate de turci vor fi restituite principatului muntean;
libertate religioasă deplină acolo, pentur ortodocși și catolici;
la încheierea păcii în cuprinsul tratatelor vor fi incluse ambele Principate, Moldova și Țara Românească;
oferirea titlului contal familiei Cantacuzino;
respectarea obiceiurilor țării încălcate de turci;
o singură dare anuală de 75.000 lei, adică 150 pungi;
azil la Sibiu în caz de nevoie domnului și întregii familii;
acordarea unui sprijin militar constând din 6000 de ostași germani șui unguri, constituind garda domnului, spre a-l apăra de turci.
Șerban Cantacuzino va depune jurământ de credință lui Leopold I și lui Iosif I, ca rege al Ungariei, va avea oastea pregătită ca și proviziile, ce vor fi depozitate la Craiova și Strehaia.
Soarta Transilvaniei constituia însă un trist avertisment pentru Șerban Cantacuzino, deoarece instaurarea dominației hasburgice s-a desfășurat într-un ritm brutal, trupele generalului Antonio Caraffa exercitând teroarea militară- În urma înăbușirii în sânge a răscoalei antiimperiale a brașovenilor, din mai 1688, comandantul habsburigc a impus Dietei ardelene ruperea legăturilor cu Poarta și recunoașterea protecției Casei de Austria. De aceea, spre a pondera presiunile Vienei, Șerban Vodă a trimis la 4 iunie 1688 prin emisarul său, arhimandritușl Isaia al Vlea și Petru I, promițându-le și răscularea slavilor din Balcani. Neputința de intervenție a Rusiei era însă vădită, deoarece ea se afla în imposibilitatea de a acționa pe plan militar la Dunăre, pentur că abia începuse desfășurarea operațiunilor împotriva tătarilor din Crimeea. Răspunsul, negativ, la cererea lui Șerban, a sosit însă prea târziu în Țara Românească, după moartea domnului.
Neputând să obțină ajutor de la ruși și cu atât mai puțin de la poloni, veșnic împiedicați de tătari, Șerban Cantacuzino s-a resemnat să continue tratativele spinoase cu imperialii, dornic însă de a obține condiții cât mai bune de aliat și nu ca supus, cum a ajuns principele Apafi al Transilvaniei. Nemulțumită însă de rezistența opusă de voievodul de la București și de atitudinea sa de expectativă, Curtea de la Viena a încercat să-l supună pe Șerban Vodă voinței lor și să repete cu Țara Românească procedeul aplicat Transilvaniei, trimițând trupele în Principatul muntean, ca să-l silească pe domn să li se închine necondiționat. Un corp de cavalerie, pus sub comanda generalului Federigo Veterani, a pătruns în valea Cernei, către Orșova, pe care a ocupat-o, iar la 14 august a ajuns la Cernăuți. Era vorba despre o demonstrație de forță. Pentru a ieși din această situație, deoarece nu dorea să capituleze în fașa imperialilor ca principele Apafi și nici o să lase pe turci să dezlănțuie represalii împotriva Țării Românești dacă ar fi ridicat steagul revoltei antiotomane prea devreme, Șerban Vodă, după o matură chibzuință, a hotărât să trimită în solie la Veterani pe fratele său Mihai spătarul, pe nepotul lor, marele logofăt Constantin Brâncoveanu, și pe ginerele domnului, aga Constantin Bălăceanu, cu rugămintea ca austriecii să părăsească teritoriul principatului muntean în schimbul aprovizionării a 12 regimente din trupele lor și a plății de 4000 de taleri. Veterani a înțeles rațiunile domnului român și pricepând că nu poate obține nimic prin forță, mai ales că detașamentul său era destul de puțin numeros, a părăsit Țara Românească și s-a întors la Brașov. Dar împăratul Leopold I și sfetnicii săi, încurajați și de succesul înregistrat prin cucerirea însemnatei cetăți a Belgradului (6 septembrie 1688), au sporit în așa fel presiunile, încât Șerban Vodă, convins, până la un punct, că austriecii ar putea totuși obține victoria decisivă asupra otomanilor, s-a decis să trimită solia solicitată la Viena pentru a trata condițiile aderării Țării Românești la Liga Sfântă. Era o cale de a păstra intacte toate privilegiile ei, de a asigura pentru familia Cantacuzino domnia ereditară și perpetuă în ambele Principate, ca și acordarea unui ajutor militar substanțial în trupe și echipament. Pnetur a-și putea extinde influența și asupra Moldovei, Șerban a plănuit să-l înlocuiască atunci din scaun pe Dimitrie Cantemir, rămas fidel Porții, cu serdarul Ilie Drăguțescul, dar această încercare n-a avut nici un succes.
După ce a stabilit să facă pasul hotărâtor, adică trecerea de partea împăratului, Șerban Vodă a alcătuit o solie, din persoanele cele mai de vază de la Curte, condusă de ginerele său aga Constantin Bălăceanu și incluzând pe spătarul Iordache, fratele cel mai tânăr al domnului, marele căpitan Șerban Cantacuzino, nepotul lor de frate, și marele comis Șerban Vlădescu, spre a o trimite la Viena.Turcii, aflând de la Constantin Cantemir, devenit un adversar al domnului muntean, precum și de alte iscoade, de planurile de hainire ale lui Șerban, neputând să reacționeze ei înșiși, aflându-se în dificultate pe fronturile din Balcani, au dat dispoziții hanului tătar, Selim I Ghirai, ca sub pretextul iernatului în Țara Românească să-l prindă, printr-un raid îndrăzneț, pe domnul muntean. Șerban Cantacuzino n-a mai apucat să vadă rezultatele soliei trimise la Viena și nici să facă, eventual, față unui atac tătăresc, deoarece s-a sfârșit, oarecum neașteptat, la 29 octombrie 1688, găsindu-și repausul de veci în ctitoria sa de la Cotroceni. De aceea moartea lui a apărut suspectă unor contemporani – ostili însă Cantacuzinilor – care n-au pregetat să acuze pe frații domnului, Constantin Stolnicul și Mihai spătarul, ca și pe nepotul și urmașul său în scaun, Constantin Brâncoveanu, de a-l fi otrăvit, spre a nu închina în mod prematur țara austriecilor și a stârni reacția nedorită a Porții otomane. Aceasta s-a întâmplat cu atât mai mult cu cât noua domnie a imprimat politicii externe a Țării Românești o linie mult mai ponderată, respingând închinarea necondiționat.
Capitolul IV
Semnificația actuală a activității și personalității lui Șerban Cantacuzino
IV. 1 Șerban Cantacuzino- contemporanul
Prin permanența idealurilor cărora li s-a consacrat, voievodul Țării Românești ne este mai apropiat decât oricând, iar personalitatea sa afirmă valențe contemporane.
“Șerban Cantacuzino ne este contemporan deoarece, fiind, în sensul cel mai propriu al cuvântului, un om al vremii sale, deci, în primul rând, un partizan al țelurilor de independență, și-a orientat de la sine eforturile în sensul unor idealuri de libertate, permanențe ale întregii istorii românești ce și-au găsit deplina realizare astăzi.”37
Șerban Cantacuzino ne este contemporan, deoarece a înțeles într-un spirit înnoitor, chiar modern, că efortul de emancipare al statului înseamnă ridicarea sa pe toate planurile – economic, politic, cultural – deci pregătirile și susținerea acestei deveniri necesare prin inițiative organic conjugate în cadrul unui creator program politic.
Șerban Cantacuzino ne este contemporan pentru că s-a afirmat cu o personalitate complexă, ideal renascentist, dar, în același timp, cu rezonanțe actuale. Astfel, ideile Premergătorului conștiinței naționale au inspirat activitatea Voievodului și Gospodarului, îndreptată în sensul consolidării statului, completată, în mod firesc, cu inițiativele Ctitorului și Cărturarului de afirmare a spiritualității românești, ca și cu realismul Diplomatului, care a făcut din Țara Românească un stat respectat în Europa, sau cu hotărârea Oșteanului de a se ridica cu arma pentru desăvârșirea independenței sale.
Această plurivalentă personalitate, formată și afirmată într-o perioadă istorică de mari contradicții, nu a fost lipsită de contradicții, neputându-și depăși, în ciuda idealurilor de esență populară pe care le-a slujit, propria condiție de clasă. Caracterul lui Șerban, îmbinare ciudată de spirit constructiv și duritate, de abilitate și șiretenie, l-a făcut mai ales în vremea lui, în același timp, iubit și temut. De aceea, înțelegerea și aprecierea activității sale au reclamat complexe și îndelungate investigații istorice, ridicând probleme ce se mai cer rezolvate, care, prin ineditul și rezonanța lor, actuală, pot suscita nu numai atenția specialiștilor, ci și a tuturor celor ce se apropie cu dragoste de trecutul neamului.
Deoarece trezește interesul unei reevaluări istorice, care nu poate fi desăvârșită decât în spiritul înțelegerii actuale a dezvoltării societății românețști, Șerban Cantacuzino ne este contemporan.
IV. 2 Semnificația actuală a activității și personalității lui Șerban Cantacuzino
Însăși istoriografia domniei lui Șerban Cantacuzino își are o istorie a sa, destul de zbuciumată. Opiniile contradictorii formulate în legătură cu această problemă sunt, într-oarecare măsură, explicabile, dacă ne gândimla înseși contradicțiile personalității lui Șerban, dar, mai ales, la complexitatea programului său politic.
Dar dacă mărturiile contemporane, în special cronicile, ca și alte izvoatre medievale de mai târziu, nu au ajuns, datortiă limitelor de clasă în care au fost concepute, să se apropie cu înțelegere de semnificația reală a domniei lui Șerban, în istoriografie s-a produs un proces firesc de decantare, ce a dus, în ultimă instanță, la închegarea unei imagini tot mai complete.
“Este un merit al istoriografiei pașoptiste de a fi reconsiderat cu căldură activitatea politică a lui Șerban Cantacuzino și personalitatea lui. Nu este lipsit de semnificație să se arate și interesul deosebit pe care Nicolae Bălcescu l-a manifestat pentru pregătirile militare ale domnului Țării Românești și pentru concepția sa strategică.”38
Unii dintre istoricii de mai târziu manifestă o anumită circumspecție față de ideile politice ale lui Șerban Cantacuzino, căutând a le judeca mai ales sub aspectul realismului și oportunității lor, ajungând însă, de cele mai multe ori, să le pătrundă semnificațiile. Dacă, într-o anumită perioadă, Nicolae Iorga a fost destul de sceptic față de realismul concepției politice ale lui Șerban, el se va convinge treptat de rolul său inovator și creator, ajungând la concluzia că activitatea domnului muntean a fost menită să dea o nouă viață politică Țării Românești și românilor mai ales. A.D. Xenopol se străduiește să sublinieze vigoarea activității politice a lui Șerban, idee ce va căpăta noi argumente prin studiile lui I. Moga, V. Zaborosvki, P.P.Panaitescu, mai ales prin efortul lor documentar ce ajunge să lumineze noi domenii ale programului de guvernare și inițiativelor culturale ale domnului român. Aceste concluzii sunt sintetizate de C.C. Giurescu, care îl consideră pe Șerban Cantacuzino drept cea mai reprezentativă personalitate politică a perioadei dintre Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
Activitatea politică a lui Șerban Cantacuzino a trebuit să aibă un puternic ecou nu numai la vremea sa, ci și în epocile ce au urmat, nu numai în țară, dar și peste hotare, fapt dovedit de abundența comentariilor pe marginea sa, cu și de rezonanța lor, încă de mare actualitate.
Sunt destule motive să-i dăm lui Șerban Cantacuzino, voievodului și omului, locul de veci ce i se cuvine în rândul celor mai de seamă ctitori ai emancipării istorice românești.
Concluzii
Unii dintre istorici de mai târziu manifestă o anumită circumspecție față de ideile politice ale lui Șerban Cantacuzino, căutând a le judeca mai ales sub aspectul realismului și oportunității lor, ajungând însă, de cele mai multe ori, să le pătrundă semnificațiile. Dacă, într-o anumită perioadă, Nicolae Iorga a fost destul de sceptic față de realismul concepției politice a lui Șerban, el se va convinge treptat de rolul său inovator și creator, ajungând la concluzia că activitatea domnului muntean a fost menită să dea o nouă viață politică Țării Românești și românilor mai ales.
A.D. Xenopol se străduiește să sublinieze vigoarea activității politice a lui Șerban, idee ce va căpăta noi argumente prin studiile lui I. Moga, V. Zaborovski, I. Radonič, P.P.Panaitescu, mai ales prin efortul lor documentar ce ajunge să lumineze noi domenii ale programului de guvernare și inițiativelor culturale ale domnului român. Aceste concluzii sintetizate de C.C. Giurescu, care îl consideră pe Șerban Cantacuzino drept cea mai reprezentativă personalitate politică a perioadei dintre Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
Istoriografia ultimei perioade își aduce o contribuție substanțială atât pe planul completării informației documentare, cât și pe acela al considerării specificului politic și social-economic al perioadei, în general.
Activitatea politică al lui Șerban Cantacuzino a trebuit să aibă un puternic ecou nu numai la vremea sa, ci și în epocile ce au urmat, nu numai îmn țară, dar și peste hotare, fapt dovedit de abundența comentariilor pe marginea sa, ca și de rezonanța lor, încă de mare atitudine.
Aceleași idei îl vor inspira și pe Nicolae Iorga câteva secole mai târziu, când va sublinia că principalul rezultat al activității politice a lui Șerban Cantacuzino a fost păstrarea țării întregi prin toate greutățile unei epoci extraordinare.
Activitatea externă a lui Șerban Cantacuzino a păstrat caracterul propriu pe care i l-a conferit personalitatea sa dinamică și temerară, se înscrie în sensul unor tradiții politice, repsectându-le și amplificându-le caracterele.
Politica sa a avut, în primul rând, un caracter românesc, conjugând interesele românilor, un caracter balcanic, urmărind crearea unei alianțe strânse cu popoarele vecine pe baza înlăturării dominației otomane și a valorificării unor străvechi tradiții de conviețuire, și, în sfârșit, un caracter european, vizând constituirea unui larg front antiotoman care, prin înlăturarea gravului pericol reprezentat de anexionismul turcesc, să lărgească perspectivele dezvoltării civilizației continentului nostru.
Prin spiritul de echilibru pe care l-a promovat, concretizat în statuarea de drept a unor relații echitabile între state, prin dinamismul ei, manifestat în militarea consecventă pentru înlăturarea imediată a oricăror relații de subordonare, între popoare, ca și a focarelor de conflicte, politica externă a lui Șerban Cantacuzino a dezvoltat tradiții românești străvechi, deschizându-le, în același timp, noi perspective.
Bibliografie
Lucrări generale
Berza, M, Nestor, Ion, Oțetea, Andrei, Istoria poporului român, Editura Științifică, București, 1970
2. Buzău-Georgescu, Constantin,Gheorghe, Cihodaru, Ionașcu, Ion, Pascu, Ștefan, Istoria medie a României, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966
3. Constantinescu, M., Daicoviciu C., Pascu, Șt., Istoria României. Compendiu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969
4. Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, vol. 2, ed. II, Editura Minerva, București
5. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, partea I, Editura Științifică, București, 1947
6. Giurescu,Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, vol.1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975
7. Iorga, Nicolae, Despre Cantacuzini, Editura Științifică, București, 1957
8. Iorga, Nicolae, Istoria poporului român, vol. II, Editura Științifică, București, 1970
9. Ștefănescu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Minerva, București, 1991
Lucrări speciale
1. Papacostea, Victor, Originile învățământului superior în Țara Românească, Editura Științifică, București
2. Popescu, Radu, Istoriile domniilor, Editura Științifică, București, 1963
3. Popescu, Alexandru, Șerban Cantacuzino, Editura Militară,București, 1978
4. Soreanu, Mircea, Relații politice și militare între Țările Române și Imperiul Otoman, Editura Politică, București, 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa a Lui Serban Cantacuzino (ID: 150901)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.