Politica Externa a Columbiei

=== 9c110391c32acf0ca7bb6510a3538861c082f661_99862_1 ===

Cuprins:

I. Introducere

O mare parte din istoria Columbiei, columbienii s-au focusat mai mult pe problemele interne și pe personalitățile politice, decât pe afacerile globale. În secolul al nouăsprezecelea, Columbia își limita implicarea în afacerile externe la dispute sporadice la nivelul granițelor cu vecinii imediați (Venezuela, Panama, Peru și Brazilia).

Columbia și-a lărgit aria de interes în ceea ce privește afacerile după al Doilea Război Mondial, devenind activă între statele din America Latină, în special și în general între micile puteri ale lumii. A fost un participant important la Conferința de la San Francisco din 1945 pentru crearea Națiunilor Unite (UN) și un adversar de temut al dreptului de veto al marilor puteri în Consiliul de Securitate al ONU.

A jucat un rol important și prin crearea Organizației Statelor Americane (OAS) la Bogota, în anul 1948. Fostul Președinte columbian, Lleras Camargo, a fost primul secretar general al acestei organizații între anii 1948 și 1954.

Cu toate acestea, chiar și în era postbelică, Columbia a continuat să privească politica externă într-un context limitat. De câte ori Columbia iniția acțiuni international erau menite de obicei să completeze scopuri naționale și erau privite ca extensii ale politicii interne.

După cel de-al Doilea Război Mondial, politica externă a Columbiei a întărit importanța relațiilor economice și suportul acordat securității colective prin OAS și UN.

În consecință, Columbia a urmărit doar obiective limitate în ceea ce privește securitatea internațională bilaterală și politicile globale, de obicei preferănd abordările diplomatice multilaterale. Abordarea columbiană în ceea ce privește problemele de securitate a fost caracterizată printr-o dorință de a rezolva disputele pe cale amiabilă recurgând la legea internațională și regională, precum și la organizațiile internaționale de securitate.

Natura specifică a sistemului politic din Columbia și a relațiile țării cu Statele Unite au fost principalele determinante ale politicii externe a națiunii. Principalele caracteristici includ: cantitatea de putere cu care este investit președintele, consensul tradițional liberal-conservator asupra politicii externe, natura personalizată a relațiilor externe columbiene, gradul de fragmentare în formularea politicii externe, centralizarea dreptului internațional, o perspectivă pro-SUA, un profil internațional scăzut și o lipsă a influenței sau interesului din partea poporului.

După cum este cazul mai multor state din America-Latină, concentrarea puterii în asupra președintelui, absența unei adevărate separări a puterilor în stat și rolul marginal jucat de legislativ în problemele internaționale au acordat executivului un anume grad de autonomie în ceea ce privește relațiile externe. Ministerul Relațiilor Externe este responsabil în mod oficial pentru planificarea și executarea politicilor internaționale ale țării. Mai mult decât atât, președintele dispune de un mecanism de consultare, Comisia Consultativă pentru Relații Externe (CARE), compusă din toți foștii președinți și alți câțiva membri numiți de către Congres și președintele în exercițiu. Această comisie consultă executivul asupra diverselor probleme de importanță strategică. Scopul principal al CARE, fondată în anul 1914, a fost acela de a crea un consens între partidele Liberal și Conservator în ceea ce privea negocierile Columbiei cu Statele Unite după independența statului Panama.

Personalizarea extremă a sistemului politic columbian, împreună cu președinția sa puternică, au permis o distincție marcantă între structura formală a aparatului de politică externă a țării și executarea efectivă a afacerilor externe, care au avut tendința să se rotească în jurul unei rețele mici de persoane direct asociate cu președintele republicii.

În practică, această situație a condus la orientări variate ale politicii externe, în funcție de idiosincrațiile administrației din acele timpuri și absența politicilor coerente pe termen lung.

Acestea fiind spuse, prin lucrarea de față doresc să realizez o introspecție a evoluției relațiilor internaționale ale Columbiei pe mai multe planuri.

Pentru a realiza ceea ce mi-am propus, studiul se va împărți în trei capitole principale.

În primul dintre aceste capitole, pentru a putea da curs unei lecturări mai lesne a lucrării științifice de față, am realizat o scurtă trecere în revistă a principalilor termeni folosiți în acest demers.

Cel de-al doilea capitol ne face o scurtă prezentare a Columbiei din punct de vedere al evoluției istorice, politice, economice, sociale etc. în acest capitol, am trecut în revistă cucerirea spaniolă, era precolumbiană, perioada în care acest stat și-a câștigat independent, dar și era contemporană a țării.

Al treilea capitol îl consider a fi cel mai valoros din lucrarea de față, deoarece tratează relațiile internaționale pe care le are Columbia cu alte state, dar și cu organisme internaționale de tip integraționist și nu numai.

În studierea și elaborarea lucrării de față am optat pentru o viziune largă, care să nu se limiteze la teorie, ci să găsească surse de informare valide, oriunde ele pot fi folosite cu succes.

O altă sursă de informare o constituie comunicatele de presă ale instituțiilor naționale și internaționale. De foarte multe ori, aceste comunicate de presă sunt singurele care prezintă poziția oficială și justificarea juridică (sau pseudo-juridică) a acțiunilor întreprinse pe teren. Comunicatele de presă reproduc documente oficiale, care ulterior sunt abrogate sau devin caduce, dar care sunt esențiale pentru a urmări evoluția și justificarea unor situații internaționale.

De asemenea, am apelat la metoda de cercetare statistică, analizând pe baza indicatorilor evoluției relațiilor internaționale columbiene de-a lungul timpului.

O altă metodă folosită în atingerea scopului final al lucrării este metoda grafică – graficul de tip bară este cel mai simplu mod de reprezentare grafică a datelor.

Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii desprinse de-a lungul demersului științific, precum și prezentarea bibliografiei, aici fiind necesară o amplă cercetare atât a surselor bibliografice fizice, cât și a celor virtuale.

II. Definirea conceptelor utilizate

Pentru a putea da curs unei lecturări mai lesne a lucrării științifice de față, în cele ce urmează voi realiza o scurtă trecere în revistă a principalilor termeni folosiți în acest demers.

Tabel nr.1 – Lista principalelor concepte utilizate

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor culese și prelucrate de pe site-urile internaționale

III. Scurtă prezentare a Columbiei din punct de vedere al evoluției istorice, politice, economice, sociale etc.

III.1. Despre Columbia

Pentru a putea să vorbim despre relațiile pe care le are Columbia cu statele lumii sau cu organizațiile de tip integrationist, am considerat necesar a realiza un scurt portret al acestei țări de pe continental Sud American.

Astfel, Columbia este o țară latină, cu o populație de peste 46 de milioane de locuitori, capital acesteia fiind Bogotá, cu o populație de 7 594 000 de locuitori.

Această țară are o suprafață de 1 141 748 Km2, limba națională este spaniola, moneda este Pesos-ul Columbian, iar speranța de viață este de 71 de ani.

Ca și nivel de trai, Columbia are un PIB pe locuitor egal cu 6 100 de Dolari, în timp ce rata alfabetizării este de 93%.

Columbia este sinura țară din America de Sud care are ieșire atât la Oceanul Pacific, cât și la Marea Caraibelor. În Nord se învecinează cu Marea Caraibelor, în Nord-Est cu Venezuela, în Sud-Est cu Brazilia, în Sud-Vest cu Peru și Ecuador, în Vest cu Oceanul Pacific, iar în Nord-Vest cu Panama, ceea ce face ca această țară să fie localizată în întregime în zona tropicală.

Pe lângă teritoriul continental al țării, Columbia dispune de mai multe insule, cum ar fi Arhipelagul San Andres și Providencia în Marea Caraibelor la o distanță de 190 km de țărm, Quita Sueno Bank, Roncador Cay și Serrana Bank. Columbia se află într-o permanent dispută cu Venezuela asupra drepturilor maritime din Golful Venezuelei.

Trei lanțuri muntoase care fac parte din Anzii Cordilieri dispuși de la Nord la Sud separă câmpiile de coastă din vest de jungla din est, ceea ce reprezintă 54% din teritoriul Columbiei, dar fiind locuit doar de 3% din populație.

Majoritatea columbienilor, adică un procentaj de 58%, sunt de origine mixtă, albi cu amerindieni, doar 20% dintre aceștia susținându-și originea europeană, 14% sunt mulatrii, 4% sunt negri, iar 3% sunt zambo (negri + amerindieni). Indienii nativi, care reprezintă circa 1% din populația actuală, trăiesc în junglele greu accesibile din estul teritoriului columbian.

Din cauza Lanțului Muntos Andin, populația Columbiei este concentrate în clustere. Unii trăiesc în orașele de câmpie dinspre Marea Caraibelor, cum ar fi Barranquilla și Cartagena, unii trăiesc în orașe izolate din văile munților, cum ar fi Cali și Medelin. Bogotá, capital țării și cel mai mare oraș al său, se află într-un bazin muntos la o altitudine de 2 500 de metri.

Clima Columbiei este puternic influențată atât de dispunearea între Oceanul Pacific și Marea Caraibelor, cât și de altitudinea Anzilor Cordilieri. Astfel, țara se poate diviza pe vertical în patru regiuni climatice. Regiunea cea mai fierbinte, zona tropicală, care atinge cu greu altitudinea de 1 100 de metri de la nivelul mării, unde media anuală de temperature este de 24 – 27˚C, la nivelul mării temperatrile având un maxim de 38 ˚C și un minim de 18 ˚C. Între 1 100 de metri și 2 000 de metri se află zona temperate, în care media anuală de temepratură este în jurul valorii de 18 ˚C. Între 2 000 de metri și 3 000 de metri se află zona rece, cu temperature medii de puțin peste 13 ˚C. Peste 3 000 de metri nivelul temperaturii variază de la 13 ˚C la – 17 ˚C, în funcție de altitudine. Media anuală de temperature în capital țării, Bogotá, este de 14 ˚C.

Ca și floră, în Columbia au fost descoperite peste 51 200 de mii de specii de plante, însă se crede că numărul acestora ar putea fi dublat dacă se vor putea explora în întregime zonele cu junglă. Fauna este și ea una destul de abundentă, mai ales în zona tropicală.

Ca și religie principală se evidențiază religia Romano Catolică în proporție de 90%.

III.2. Cucerirea spaniolă. Era pre-columbiană

Cu mult înainte de sosirea primilor exploratori spanioli, grupuri de indieni s-au stabilit în zona actualei Columbii. Mezoamericanii (Indienii care trăiau inițial în America Centrală), care au ajuns in jurul anului 1200 Î.H., au introdus cultivarea porumbului. Aceștia au fost urmați de un al doilea val de mezoamericani în anul 500 Î.H. S-au descoperit în acest sens numeroase artefacte provenite din mai multe tipuri de culturi, cum ar fi cele din jurul san Augustin (în prezent Departamentul Huila), Tierra Dentro (Departamentul Cauca) și Tumaco (Departamentul Nariño), care se crede a fi din perioada respectivă. Între anii 400 și 300 Î.H., tribul Chibchas a călătorit din Nicaragua și Honduras și au ajuns în Columbia, cu puțin timp înainte ca tribul Arawaks să ajungă din alte părți ale Americii de Sud, cum ar fi Brazilia, Uruguay și Paraguay. Aproape de sfârșitul primului mileniu, era noastră, tribul Caribs a migrat din Insulele Caraibe. Acești nouveniți războinici i-au alungat pe Chibchas din câmpii și i-au forțat să se mute către deal și munte.

Prin anii 1500, cei mai avansați dintre populațiile indigene erau Chibchas, care erau divizați în două triburi principale: Muisca, localizați în platourile Cundinamarca și Boyacá și tribul Tairona, care era stabilit la nord de Sierra Nevada de Santa Marta (în prezent Departamentul La Guajira). Tribul Muisca era cel mai proeminent dintre cele două grupuri și își bazau economia pe agricultură, în special pe cultivarea porumbului și cartofului. În centru organizării lor sociale se afla ”cacicazgo”, o formă ereditară de leadership care urma succesiunea matriarhală. Existau două mari confederații Muisca la momentul cuceririi spaniole și anume: Bacatá/Bogotá și Hunsa/Tunja. Bacatá/ Bogotá era condusă de un lider numit ”zipa”, în vreme ce

Hunsa/Tunja era condusă de un lider denumit ”zaque”.

Civilizația Tairona forma două grupări, una în câmpiile caraibiene și cealaltă în înalțimile andine. Tairona care locuiau la câmpie pescuiau și produceau sare, pe care le schimbau cu haine de bumbac și pături provenite de cei de la munte. Ambele grupări Tairona trăiau în orașe numeroase și bine organizate, interconectate cu drumuri de piatră.

Grupul primilor exploratori spanioli care au venit în Lumea Nouă a constat din conchistadori, administratori și clerici Romano Catolici. Aventuroșii conchistadori erau antreprenori care erau gata să-și asume orice risc, finanțându-și singuri expedițiile în speranța unei îmbogățiri rapide. Administratorii erau numiți și reprezentau regalitatea spaniloă în colonii și căutau să mențină coloniile Lumii Noi ca pe o sursă de bunăstare și prestigiu al Imperiului Spaniol. Clericii căutau să salveze sufletele nativilor indieni și în acest proces să obțină pământ și bunăstare pentru biserică. Conchistadorii, care simțeau că nu datorează nimic coroanei spaniole, deseori intrau în conflict cu încercările ulterioare de centralizare și îmbunătățire a autorității spaniole în colonii. În ceea ce acum numim Columbia, conchistadorii au explorat și au început să stabilească zonele de coastă. Primii exploratori care au înconjurat coasta Peninsulei Guajira și au intrat pe teritoiul columbian au fost Alonso de Ojeda în 1499 și Rodrigo de Bastidas în 1500.

În anul 1510 Ojeda o fondat Santa Maria la Antigua de Darien (în prezent, Acandi) în vestul Golfului de Uraba. Bastidas a fondat Santa Marta în anul 1525. În anul 1533, un alt explorator, Pedro de Heredia, a organizat Cartagena după ce a unit indienii din zona respectivă. Aceste orașe de coastă serveau drept refugiu față de atacurile indienilor, dar ca și baze pentru expedițiile din interior. În plus, Cartagena unea coloniile cu Spania și reprezenta un punct important în călătoriile intercontinentale.

Gonzalo Jimenez de Quesada, Nikolaus Federmann și Sebastian de Belalcazar au fost figuri proeminente în explorarea interiorului acestui teritoriu. În 1536 Jimenez de Quesada a pornit în căutarea unui drum spre Peru. În timpul acestei călătorii a întălnit civilizația Muisca în Sabana de Bogota și în 1538 a fondat orașul Santa Fe de Bogota (în prezent, Bogota), punctul central al coloniei Noua Granada.

Federmann a explorat câmpiile estice, a traversat Cordilierii Orientali și a ajuns în Bogota în 1539. Călătorind spre nord din Peru, Belalcazar a stabilit orașele Popayan și Santiago de Cali (în prezent, Cali). Alți membrii ai grupului său au călătorit spre nord și au fondat Cartago și Anserma. În 1539 Belalcazar a ajuns în Bogota, unde trei conchistadori negociau divizarea noului teritoriu explorat. Expedițiile pe care le-au condus acești trei oameni au furnizat bazele noii colonii. Pentru o mai mare expansiune decât în Peru și Noua Spanie (în prezent, Mexic), multe dintre localitățile stabilite în timpul cuceririi erau localizate în văi intermontane și podușuri. Aceste lucruri au contribuit la devenirea Noii Granada una dintre cele mai izolate colonii ale Imperiului Spaniol în Lumea Nouă.

Societatea colonială (1551-1810) s-a bazat pe ”puritatea sângelui”, ca temelie a stratificării sociale. Elitele, ca și vârfuri ale piramidei sociale, erau peninsularii, urmași ai descendenților spanioli născuți în Spania. Peninsularii dețineau atât puterea politică, cât și pe cea socială în acea societate. Nivelul imediat următor era ocupat de ”criollos”, acei decendenți ai spaniolior născuți în colonii. Acest grup deținea un acces limitat în cercurile înalte ale puterii și statusului social. De generații, ”criollos” au acceptat o poziție de inferioritate față de peninsulari, dar spre sfârșitul secolului al optsprezecelea, această supunere a fost transformată în resentiment, ceea ce a dus în cele din urmă la lupta lor pentru independență. Următorii în importanță și cei mai numeroși erau ”mestizos”, persoane care descendeau din uniuni între spanioli și indieni, care erau liberi dar cărora le era atribuit un respect foarte mic. Cei mai mulți indieni, amestecându-se cu spanioli, și-au însușit limba spaniolă pierzându-și astfel identitatea, urmând ca spre sfârșitul secolului al optsprezecelea indienii să constituie doar 1% din populația Columbiei. Sclavii africani și ”zambos”, indivizi rezultați din încrucișarea africanilor cu indienii, se aflau la baza piramidei sociale și erau importanți doar ca și mână de lucru.

Structura administrativă era paralelă cu piramida socială și anume, peninsularii numiți în general de către Coroana Spaniei controlau nivelele superioare jurisdicționale și criollos puteau concura numai pentru posturile inferioare. Asupra coloniilor prezidau două consilii spaniole: Casa de Comerț care controla tot comerțul maritim și Consiliul Suprem al Indiilor, care centraliza administrațiile coloniilor și avea funcții legislative, executive și juridice. Pe măsură de delegatul regal și-a sporit autoritatea în acest Consiliu, a devenit în cele din urmă conducătorul coloniilor.

Viceregatul, condus de către un vicerege, era autoritatea supremă în colonii. Următorul nivel al jurisdicției era deținut de ”audiencia”, o curte regională formată din diverși judecători și un președinte. Cea din Santa Fe, care prezida asupra teritoriului Columbiei de astăzi, a fost institută în 1550. ”Audiencia” avea jurisdicție asupra autorităților guvernamentale care controlau orașele. Guvernatorii, numiți de către Coroană, aveau funcții administrative și juridice, iar în zonele considerate periculoase și funcții militare. Orașele, cel mai de jos nivel jurisdicțional, erau conduse de către consiliile orășenești sau ”cabildos”. Acestea erau alese inițial prin vot popular, dar mai apoi, locurile erau vândute de către Coroană, așa că aceste consilii și-au pierdut caracterul democratic. În ciuda poziției joase în piramida administrativă, consiliile orășenești aveau impactul cel mai mare în viața cotidiană a locuitorilor.

Aceste consilii orășenești au devenit primele agenții ale guvernării civile, regularizând procesul de guvernare și temperând autoritatea guvernatorului, chiar dacă membrii acestora îî erau subordonați. Includeau un număr variat de megistrați, în funcție de mărimea comunității, precum și primari. Primarii erau aleși anual și inițial de comportau ca niște judecători ai curții de primă instanță cu jurisdicție penală și civilă. Apelul la deciziile acestora putea fi făcut către guvernatorul local sau către o persoană împuternicită de către acesta și în final dus către curtea regală de jurisdicție. În timp de criză, locuitori de vază ai orațelor puteau fi invitați să ia parte la ședințele consiliilor orășenești în ceea ce purta denumirea de ”Consiliu deschis”. Prin creșterea participării persoanelor criollo la guvernare, consiliul deschis a contribuit la mișcarea socială ce a condus în cele din urmă către războiul de independență.

Tribunalul regal în colonii, spre deosebire de cel din Spania, avea atât funcții administrative și politice, cât și juridice. Tribunalele erau însărcinate să limiteze folosirea arbitrară a puterii de către vicerege sau al subordonat oficial în Noua Lume. Existau tibunale mari în jurisdicțiile mari, cum ar fi viceregatul și tribunale subordonate acestora la nivele administrative inferioare. Sub Supremul Consiliu al Indiilor, viceregii, ca reprezentanți direcți ai suveranității, își exercitau autoritatea regală în tot ceea ce priveau afacerile civile și miltare, în aspectele seculare ale afacerilor bisericești și în supervizarea administrării justiției.

Două practici guvernamentale suplimentare au fost concepute pentru a supraveghea autoritățile coloniale și anume, ”residencia” (anchetă judiciară publică) și ”visita” (anchetă secretă). Residència a fost realizată la sfârșitul mandatului unui funcționar al biroului de un judecător care a mers la șeful funcționarului în cauză să audă pe cineva care a dorit să facă plângere sau să ofere mărturie în ceea ce privește performanța funcționarului în birou. Vizita ar fi putut avea loc în orice moment, fără avertisment, în timpul mandatului unui funcționar și a fost efectuată de către un inspector, care ar fi putut, pentru îndeplinirea misiunii sale, să stabilească o curte cu audieri publice.

Sistemul spaniol care cuprindea și ”audiencia” era extractiv și exploatator, bazându-se mereu pe mâna de lucru ieftină a indigenilor. Industria internă a fost constrânsă în timpul perioadei colonial deoarece consiliile orășenești erau legate de Spania ca parte a sistemului mercantilist. Sub acest aranjament, colonia funcționa ca o sursă de materii prime și ca un consummator de bunuri manufacturate, un tipar commercial care a avut tendința să mărească puterea metropolitană și cheltuielile coloniei.

Deoarece spaniolii au venit în Lumea Nouă în căutarea unei îmbogățiri rapide datorită metalelor și pietrelor prețioase, extragerea acestor lucruri a devenit pilonul pe care se baza economia de-a lungul unei întinse perioade coloniale. Întradevăr, extracția metalelor prețioase – cum ar fi aur și cupru – în coloniile Americii de Sud a format baza economiei Coroanei.

Spania a monopolizat comerțul cu coloniile. Coroana a limitat autorizația pentru comerțul intercontinental cu Veracruz (în prezent, Mexic), Nombre de Dios (astăzi, Panama) și Cartagena. Comerțul direct cu alte colonii era interzis, drept rezultat, lucruri din altă colonie trebuiau trimise mai întâi în Spania, de unde erau reîmbarcate spre altă colonie. Coroana a stabilit, de asemenea, rutele de transport și numărul navelor care aveau permisiunea să facă comerț în colonii. Vânzătorii care erau implicate în schimburile intercontinentale trebuiau să fie de naționalitate spaniolă. În sfârșit, Coroana stabilea tipul mărfii care putea să fie comercializată. Colonia putea să exporte către Spania metale prețioase, în special aur, și unele dintre produsele agricole. În schimb, Spania exporta către colonii majoritatea produselor agricole și a produselor manufacturate de care aveau nevoie acestea ca să supraviețuiască. Produsele interne suplimentau aceste lucruri doar într-un grad extreme de redus.

Agricultura, care a fost limitată în anii 1500 doar pentru a furniza elementele de subzistenă pentru așezările colonial și consumul imediat al munictorilor în mine, a devenit î afacere dinamică în anii 1600 și a înlocuit industria extractive ca și nucleu al economiei columbiene până în anii 1700. La sfârșitul anilor 1700, zahărul și tutunul au devenit bunuri comerciale importante. Creșterea în agricultură a rezultat în parte din creșterea epuizării resurselor minerale și de metale în secolul al șaptesprezecelea, ceea ce a determinat Coroana să-și reorienteze politica economică pentru stimularea sectorului agrar.

Pe măsură de agricultura comercială devenea fundația economiei columbiene, apăreau două forme dominante de domenii agricole –”encomienda” și ”hacienda”. Aceste forme erau diferențiate prin modalitatea în care moșierii obțineau forța de muncă.

”Encomienda” se baza pe dreptul de a primi tribut din partea indienilor în cadrul anumitor limite geografice. Prin contrast, ”hacienda” funcționa pe baza unui contract care implica pe de o parte proprietarul – ”hacendado” – și pe de altă parte muncitori indieni. Sub un aranjament specific, indienii munceau pământul un număr specificat de zile pe săptămână sau pe an în schimbul unor mici parcele de pământ.

Encomedero, deținătorul encomiendei, și-a extins privilegiile până la controlul de facto asupra pământului care îi era atribuit. Drept urmare, ecomendero era o autoritate însărcintă de către Coroană cu responsabilitatea de a întreține indienii, precum și a crește bunăstarea acestora atât morală, cât și religioasă. Presupunând că întregul pământ, precum și locuitorii acestuia erau la dispoziția lui, monarhia a prevăzut ca encomienda să se transforme într-un mijloc de administrare a politicilor sociale și constructive ale guvernării spaniole și de protejare a bunăstării indienilor. Pe de altă parte, encomenderos au căutat să-i angajeze pe indieni pentru scopurile lor personale, iar pământul să fie trecut din generație în generație prin moștenire. Îndepărtarea encomiende-lor de către nucleul guvenării a făcut ca acest lucru să fie posibil pentru cei ce le dețineau.

Sub influența reprezentanților Bisericii, cum era Bartolome de las Casas, Coroana a promulgat Noile Legi în anul 1542 pentru administrarea Imperiului Spaniol în America. Făcute pentru a elimina abuzurile legate de encomienda și pentru îmbunătățirea tratamentului general aplicat indienilor, legile făceau apel la o aplicare strictă a regulilor existente și la eliberarea sclavilor indieni. Acestea dădeau asigurări că acele encomeindas-uri în care indienii erau maltratați erau reținute de către Coroană, că tributul plătit de către indieni pentru convertirea lor la creștinism să fie fixat și în nici un caz cerut sub forma unor servii personale, precum și că oficialitățile publice, congregațiile, spitalele și mânăstirile nu puteau deține encomenidas-uri. Au fost făcute dispoziții suplimentare, neagreate de encomenderos, prin care se interzicea angajarea indienilor în mine, împiedicarea encomeder-ilor de a oblige indienii să transporte mărfuri grele, interzicerea acordării oricăror ecomiendas-uri viitoare, se ordona o reducere în mărime a encomiend-urilor existente și abolirea drepturilor soțiilor și copiilor de a moșteni asemenea ferme. Encoemnderos s-au opus acestor încercări din partea Coroanei de a aplica strict aceste reguli. Astfel, a fost adoptată o formula de compormis, conform căreia ”legile vor fi ascultate, dar nu executate”.

Encomenderos au avut, de asemenea, oportunitatea de a trimite reprezentanți în Spania pentru a căuta modificarea acestor legi, modificare ce în cele din urmă a fost acceptată de către Coroană. Tensiunile dintre autoritățile regale și coloniștii din noul imperiu nu au fost niciodată eliminate pe de-a-ntregul.

Instituția haciendei, cu sistemul asociat de muncă denumit ”mita” (tribut străvechi) și-a început existent la sfârșitul secolului al șaisprezecelea. După anul 1590 Coroana a început să acorde titluri senioriale coloniștilor care plateau pentru pământ și le rezervau dreptul de a folosi mână de lucru indiană pentru fermele lor. Sub o reformă agrară din 1592, Coroana a stability ”resguardos” (rezervații) pentru indieni, ceea ce a determinat apariția unei suprafețe mari de teren care să fie vândut către hacendados. Achiziționarea terenului ca o afacere imobiliară a condus la dezvoltarea latifundiilor.

Noii administratori de haciendas-uri au intrat curând în conflict cu encomenderos din cauza posibilității celor din urmă de a monopolize mână de lucru a indienilor. Autoritățile spaniole au instituit ”mita” pentru a rezolva acest conflict. După anul 1595, Coroana Spaniolă a obligat rezervațiile indiene să se angajeze la fermele din vecinătate pentru maxim cincisprezece zile pe an. ”Mitayos” (indienii angajați) puteau fi, de asemenea, angajați ca mineri în Antioquia, ca ajutoare de marinara pe Râul Magdalena și, mai rar, ca muncitori industriali. Cu toate că mitayos erau considerați liberi deoarece erau plătiți cu un salariu nominal, proprietarii de pământuri și alți angajatori exploatându-i în asemenea manieră încât mulți dintre ei se îmbolnăveau grav sau chiar mureau.

Datorită faptului că acești muncitori nu supraviețuiau condițiilor lor aspre de muncă, Coroana a căutat o sursă alternativă de mână de lucru și a gasit-o prin comerțul cu sclavi din Africa. Coroana a vândut licențe către diverși indivizi, permițându-le să importe sclavi, în principal prin Portul Cartagena. Cu toate că initial regalitatea a restricționat licențele către vânzătorii spanioli, în cele din urmă a deschis comerțul de sclavi și către străini ca urmare a unei cereri în creștere. Prima industrie care s-a bazat pe sclavii de culoare a fost industria mineritului, care până în secolul al șaptesprezecelea a înlocuit mitayos din mine. Această industrie a continuat să se bazeze pe munca sclavilor până în secolul al optsprezecelea. În ciuda declinului industriei miniere, sclavia a rămas forma principală de mână de lucru; din a doua jumătate a secolului al șaptesprezecelea către secolul al optsprezecelea, și-a făcut apariția agricultura de tip plantații, crescând cererea de sclavi pe plantațiile de zahăr și în fermele de animale. Și alte sectoare economice foloseau sclavi ca și artizani, servitor și ajutor de marinari.

În sistemul colonial sclavii nu aveau drepturi legale. Coroana a elaborat legi prin care separa sclavii de indieni astfel că cele două grupuri să nu coalizeze împotriva regalității spaniole. Cu toate acestea, sclavii s-au revoltat adeseori împortiva condițiilor de existent inhumane și mulți au scăpat în munți, formând orașe, unde își puteau menține obiceiurile africane. Aceste orașe s-au separat de societatea colonial și astfel au fost primele orașe din America Spaniolă care erau eliberate de autoritatea din Spania. Această mișcare de eliberare a cunoscut apogeul în secolul al optsprezecelea. La acest moment exista atât o criză în instituția sclaviei, cât și în coloniile spaniole. Până la sfârșitul anilor 1700, prețul tot mai mare cerut pe sclavi, precum și cu sentimentul crescând împotriva sclaviei din colonii au determinat pe mulți să perceapă acest system ca fiind unul anacronistic; cu toate acestea nefiind abolit până după obținerea independenței.

Biserica Romană Catolică a servit atât ca agent, cât și ca oponent al guvernării coloniale. Biserica dorea un sistem, suportat de stat, în cadrul căruia se putea proselitiza; în același timp, s-a opus multor țeluri laice ale guvernării care intrau în conflict cu moralitatea creștină. Biserica a acționat pentru a restrânge excesul laic și despotismul, în mod special acela al primilor conchistadori.

Încă de la început clericii au devenit un element vital al vieții coloniale. Misionarii și conchistadorii au ajuns simultan în Lumea Nouă în timpul ultimilor ani 1400. De la 1520 și până la 1550, Biserica a început evanghelizarea metodică printre indieni. Franciscanii, Dominicanii, Capucinii și mai târziu Iezuiții și Augustinii au fost toți foarte importanți în istoria colonială a țării. Primele două ordine au ajuns în Bogota odată cu primii judecători: franciscanii și-au stabilit mânăstirile în Velez și Cartagena, iar dominicanii s-au stabilit în Bogota, Pamplona și Popayan. În 1534 Biserica și-a stabilit diocezele în Santa Marta și Cartagena, iar în 1546 și-a stabilit dioceza din Popayan – primele dioceze ale unei biserici în Lumea Nouă. Biserica s-a organizat mai departe între anii 1550 și 1620, creând dioceza din Bogota în anul 1562. Tribunalul Inchiziției, instalat în Cartagena în 1611, a căutat să se asigure că cultura africană nu o va contamina pe cea spaniolă în aceste colonii ca urmare a importului de sclavi din Africa. Iezuiții, care au fost lăsați în mod oficial să intre în colonii în anul 1604, au cătat să îmbunătățească nivelul economic al indienilor alături de care au lucrat și au ridicat sate de subzistență pentru indieni în câmpiile estice.

Pe lângă aducerea religiei creștine către indieni, Biserica a răspândit ideile și instituțiile civilizației occidentale și a avut responsabilitatea de a stabili și menține aproape toate școlile din perioada colonială. În 1580 o mânăstire a înființat Universitatea Studiilor Generale, prima din teritoriu. Iezuiții au stabilit alte două universități în anii 1622 și 1653.

În rolul său de patron al educației, biserica a avut o contribuție neintenționată dar semnificativă în dezvoltarea dorinței coloniștilor de câștigare a independenței. Biserica și statul au încercat să controleze viața intelectuală din Lumea Nouă. De-a lungul secolului al optsprezecelea, biserica a intrat în controverse cu elita intelectuală a țării, care erau influențați de ideile politice ale Iluminismului în Europa și de către concepțiile acestuia privind pozitivismul și investigația știițifică empirică.

Cu toate că Biserica Romano-Catolică a influențat dezvoltarea educațională și intelectuală din colonii, Coroana și-a asigurat propria influență asupra bisericii coloniale. Câteva bule papale din anii 1490 și din prima decadă a anilor 1500 au sporit abilitatea regilor spanioli de a influența afacerile bisericești din Lumea Nouă. Pe lângă acestea, Sfântul Scaun a asigurat statului spaniol drepturi papale asupra administrației și personalului bisericii și au fost create Episcopii în Lumea Nouă. Aceste lucruri au condus la apropierea bisericii de stat în timpul perioadei coloniale.

III.3. Independența

Se va produce de formă rapidă și omogenă, între 1808 – 1824, excepție făcând statele din Caraibe care vor întârzia până la sfârșitul secolului. Statele rezultate în urma procesului de independență se păstrează până astăzi (doar Panama a apărut în 1903 desprinzându-se din Columbia).

Bazele independenței stau în modificarea relațiilor de putere: astfel se introduce sistemul intendenților care erau guvernatori locali numiți de către rege dintre peninsulari, care nu mai răspundeau față de vicerege, ci direct față de Coroană; se introduce practica vinderii anumitor demnități locale (judecători, membri ai consiliilor locale etc) de care vor beneficia creolii bogați, care își sporesc influența; armata era în special alcătuită din localnici; scade influența bisericii (1767 iezuiții sunt expulzași și proprietățile lor preluate de rege); se dezvoltă comerțul (1778 Decretul privind Comerțul Liber care termina monopolul câtorva state) etc.

Războaiele napoleoniene au stat la baza independenței statelor din America Latină. Astfel impunerea lui Joseph pe tronul Spaniei a dus la apariția unei „junte” dominate de liberali, în Sevilla care urma să guverneze în numele lui Ferdinand al VII-lea. În 1812 va proclama o nouă Constituție care afirmă autoritatea Parlamentului, abolește Inchiziția și restrânge rolul regelui.

Creolii din colonii la rândul lor l-au respins pe Joseph, și susținând că Spania nu mai are conducător, cer ca suveranitatea să revină poporului.

Liderii diverselor localități care formau consiliile creole orășenești au cătat să unească Noua Granada. Încă de la începutul încercărilor lor a izbucnit un conflict legat de forma pe care ar trebui să o ia noua guvernare. Consiliile proviciale nu erau de acord cu tipul centralizat propus de consiliul de la Bogota, preferând un tip federalist de guvernare în concordanță cu principiile liberale expuse de Iluminism și de revoluția Nord Americană. Acest lucru a reprezentat prima ruptură ideologică dintre grupurile conducătorilor creoli. Federaliștii s-au unit sub conducerea lui Camilo Torres, în timp ce centraliștii s-au unit sub conducerea lui Antonio Narino. Pentru a putea evita un război civil între cele două facțiuni, consiliile provinciale au trimis reprezentanți la Bogota în anul 1811 pentru a schița constituția noului teritoriu. În luna Noiembrie 1811, a fost instalat un Congres și provinciile au format Provinciile Unite ale Noii Granada. Uniunea federală consta din provincii autonome unite doar prin interesele comune; armata națională era subordonată Bogotei.

Începând cu anul 1812, provinciile au început în mod individual să-și declare independența față de Spania. În acel an, Simon Bolivar Palacio, considerat eliberatorul Americii de Sud, a încercat pentru prima dată să căștige independența Noii Granada. L-a frustrat însă absența suportului unit din partea diferitelor provincii. Bolivar a părăsit Noua Granada în 1815 și a plecat în Jamaica. Tensiunile continue dintre federaliști și centraliști au condus la un conflict ce a lăsat Noua Granada slăbită și vulnerabilă în fața încercărilor Spaniei de recâștigare a provinciilor sale.

La momentul plecării lui Simon Bolivar, cererea de independență în Noua Granada era disperată. Ferdinand VII fusese reîncoronat pe tronul Spaniei și forțele napoleoniene fuseseră retrase din Spania. O expediție cu scopul de a aduce pacea, condusă de către Pablo Morillo ca reprezentant din partea regelui spaniol, a plecat de pe teritoriul Venezuelei de astăzi către Bogota, iar acei care și-au depus armele și și-au reafirmat loialitatea către Coroana Spaniolă au fost iertați. Morillo a acordat, de asemenea, iertare și libertate sclavilor care i-au ajutat în recucerirea coloniilor. Din cauza disensiunilor dintre clasa socială de elită și masele populare, precum și din nepriceperea liderilor militari, Cartagena a capitulat în fața regalității până la sfârșitul anului 1815.

La începutul anului 1816, Morillo a pornit să recucerească Noua Granada și și-a schimbat tactica din iertare în teroare, ducând la capitularea Bogotei în câteva luni. Morillo a adus represalii asupra celor care erau împortiva regalității (inclusiv executând lideri precum Torres) și a instaurat Tribunalul Purificării, responsabil de exilați și prizonieri, precum și Comitetul Confiscărilor. Tribunalul Ecleziastic, care era însărcinat de relații dintre autoritățile guvernatoare și Biserică, a impus legea marțială asupra preoților care fuseseră implicați în revoltă. Recucerirea spaniolă a instaurat un regim militar care a condus cu o violență ieșită din comun. Aceste măsuri radicale au dus la o mai mare înverșunare a mișcării de independență, răspândindu-se în tot mai multe sectoare sociale, precum clasa de jos și sclavii, care nu suportaseră anterioarele încercări de independență. Așadar, contextul era pregătit pentru întoarcerea lui Bolivar și pentru ultimul triumf asupra regalității.

La sfârșitul anului 1816, Bolivar s-a întors în Noua Granada, convins fiind că războiul de independență era unul care se putea câștiga doar cu suportul maselor populare. În primele încercări de obținere a independenței, mari segmente ale populației au fost atrase de partea regaliștilor prin promisiuni cum ar fi împroprietărirea sau abolirea sclaviei. Atunci când acești oameni au văzut că promisiunile nu sunt îndeplinite și-au schimbat părerea despre regaliști și s-au mutat în tabăra celor care luptau pentru independență.

Au avut loc două întâlniri militare semnificative care au condus la succesul mișcării pentru independență. După ce căștigase un număr de victorii în drumul său dinspre teritoriul coastei Venezuelei de astăzi către estul teritoriului Colombiei din zilele noastre mergând către Râul Orinoco, Bolivar i-a încredințat lui Francisco de Paula Santander misiunea de eliberare a regiunii Casanare, unde acesta i-a învins pe regaliști în Aprile 1819. După înfrângerea desiviă a forțelor regaliste în Bătălia de la Boyaca din August 1819, forțele mișcării de independeță au intrat în Bogota fără a întâmpina nici un fel de rezistență.

Lideri din Noua Granada s-au alăturat Congresului de la Angostura și au proclamat crearea Marii Columbii, denumită în mod oficial Republica Columbia. Baza legală pentru unificare a fost reprezentată de Legea Fundamentală a Republicii Columbia, promulgată pe data de 17 Decembrie 1819.

Comercianții și moșierii care au luptat contra Spaniei dețineau acum controlul politic, economic și social asupra noii țări care își întindea granițele asupra Venezuelei (care a fost departament al Columbiei până în anul 1903), Columbiei și statului Panama de astăzi, formând Columbia Mare. Primele reforme economice pe care le-au luat pentru a-și consolida poziția au fost în domeniul liberalizării comerțului, astfel permițându-le comercianților din Marea Britanie (principalul partener al Noii Granada, după Spania) să intre liberi în nouă zonă. Drept rezultat, artizanii și sectorul manufacturier, care abia luase formă, care dețineau cât de cât o putere politică, acum și-au pierdut statutul.

Diviziunea politică și teritorială internă a dus la separarea statelor Venezuela și Quito (Ecuador) în 1830.

La acea vreme așa-numitul "Departament Cundinamarca" a adoptat numele "Nueva Granada", nume pe care la păstrat până în 1856 când a devenit "Confederación Granadina" (Confederația Grenadină). În 1863 au fost create "Statele Unite ale Columbiei", uniune statală care a durat până în 1886, când țara a fost din nou redenumită Republica Columbia. Divizunea internă rămânea puternică, ceea ce a alimentat războaie civile foarte sângeroase. Aceasta a contribuit la separarea, finanțată de Statele Unite, a statului Panama în 1903. După aceasta s-a instaurat o perioadă de liniște și stabilitate politică.

III.4. Epoca contemporană

La sfârșitul anilor 1940 a izbucnit o noua revoltă, alimentată de tensiunile crescânde, motivate de asasinarea liderului Jorge Eliécer Gaitán. Această mișcare este cunoscută în istorie ca La Violencia ("Violența") și a cauzat moartea a aproximativ 200,000 columbieni. În deceniile recente în Columbia au izbucnit noi conflicte alimentate de felurite grupuri de presiune și interes: cartelurile traficanților de droguri, gherilele armate (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia – Forțele Aramate Revoluționare ale Columbiei F.A.R.C.) și forțele paramilitare (Autodefensas Unidas de Colombia – Autoapărarea Unită a Columbiei A.U.C.), degenerând adesea în conflicte interne sângeroase. În ultimii ani au fost implementate diferite inițiative menite să reducă criminalitatea. În timpul administrației președintelui Andrés Pastrana Arango (1998-2002), s-au dus negocieri cu F.A.R.C. care au avut rezultate parțiale. S-a pus în aplicare Planul Columbia, cu scopul dublu, de a termina conflictul armat și de a promova o puternică strategie antidrog. În perioada următoare, sub președinția lui Alvaro Uribe, s-au exercitat presiuni asupra grupurilor armate, aceasta având ca efect diminuarea răpirilor și o ameliorare a indicilor privind criminalitatea.

Pentru a prezenta pe scurt istoria contemporană a Columbiei, în cele ce urmează am realizat o trecere în revistă a celor mai importante momente, definitorii pentru acest stat.

Între anii 1899 și 1903 a avut loc ”Războiul celor o mie de zile” în care în jur de 120 000 de civili au murit în războiul dintre Partidul Liberal și cel Conservator. De semenea, în acest timp, Panama devine stat independent.

În anul 1930 Președintele liberal Olaya Herrera a fost ales de către coaliție și a fost introdusă o legislație socială, fiind totodată încurajat comerțul.

Șaisprezece ani mai târziu, în anul 1946, Partidul Conservator se întoarce la putere, iar doi ani mai târziu are loc asasinarea Primarului Bogotei (de orientare stânga) care a dat naștere la noi disensiuni.

Între 1948 și 1958 au fost omorâți 250 000 – 300 000 de oameni într-un nou război civil, iar Partidul Conservator și cel Liberal au căzut de acord să formeze Frontul Național într-o încercare de a opri acel război civil.

Au fost fondate Armata Eliberării Naționale de Stânga (ELN) și Armata Eliberării Populare Maoiste (EPL) în anul 1965, iar un an mai târziu s-au pus bazele Forțelor Armate Revoluționare din Columbia (FARC), în prezent cea mai mare grupare de gherilă de pe teritoriul columbian.

În anul 1969 se crează Piața Comună Andină la care aderă Columbia și vecinii săi, în 1970 s-a format Alianța Națională Populară ca o aripă de stânga, pentru a contrabalansa Frontul Național iar în anul 1971 au luat ființă grupările de gherilă M-19.

Șapte ani mai târziu, în anul 1978, Președintele Julio Turbay (liberal) a început o luptă intensivă împotriva traficanților de droguri, iar Președintele Belisario Betancourt (conservator) a acordat iertare gherilelor și a eliberat prizonierii politici în anul 1982. După doi ani, în 1984, după asasinarea ministrului de justiție, s-a pornit o amplă campanie de oprire a traficanților de droguri. 11 judecători și alți 90 de oameni au murit în anul 1985 după ce trupele de gherilă M-19 și-au forțat intrarea în Palatul de Justiție, în același anu formându-se Partidul Uniunea Politică (UP). Pe lângă victimele conflictului armat dintre stat și organizațiile criminale, au existat victim în acest an și datorită faptului că a erupt Vulcanul Nevado del Ruiz, ceea ce a dus la moartea a aproximativ 23 000 de oameni în patru orașe din Anzi.

Virgilio Barco Vargas (liberal) a câștigat alegerile prezidențiale din 1986 printr-un număr record de voturi. Grupările de aripă-dreapta paramilitare au început o campanie de asasinare a politicienilor UP, violențele continuând cu acțiunile grupărilor de aripă-stânga și trupelor morții conduse de cartelurile drogurilor.

În anul 1989 M-19 a devenit partid legal după ce a încheiat un aranjament de pace cu Guvernul. Candidatul liberal și cel al UP au fost omorâți în timpul campaniei electorale prezidențiale de către cartelurile de droguri și a fost ales Cesar Gaviria pentru o platformă electorală anti-drog.

Noua Constituție din anul 1991 legaliza divorțul, interzicea extrădarea columbienilor căutați pentru process în alte țări și garanta populației indigene drepturi democratice, dar fără să fie luate în considerare cererile lor legate de teritoriu. Doi ani mai târziu, Pablo Escobar, liderul cartelului din Medellin, a fost împușcat mortal în timp ce încerca să evadeze din închisoare, iar după încă doi ani, Ernesto Samper Pizano (liberal) a fost ales Președinte, dar a fost acuzat și imediat achitat de a fi primit bani de la cartelul drogurilor în timpul campaniei electorale.

În anul 1998 este ales ca Președinte al Republicii Andres Pastrana Arango (conservator) și a început negocierile de pace cu trupele de gherilă. Pastrana atribuie FARC un teritoriu de siguranță de mărimea Elveției în Sud-Est în încercarea de a obține pacea cu aceste trupe de gherilă. Acest teritoriu nu intra sub jurisdicția armatei. În Ianuarie 1999 Au fost lansate oficial negocierile de pace cu FARC și a avut loc întâlnirea dintre Președintele Pastrana și liderul FARC, Manuel ”Sureshot” Marulanda. În același timp, un puternic cutremur a omorât aproape 1000 de oameni și au fost grav avariate orașele Armenia și Pereira.

Între lunile Iulie 2000 și Septembrie 2000 ”Planul Columbia” al Președintelui Pastrana a câștigat aproximativ 1 miliard de Dolari, majoritatea în sprijin military, din partea Statelor Unite ale Americii pentru lupta împotriva traficanților de droguri și a rebelilor care protejau comerțul cu droguri și profitau de pe urma acestuia, iar Guvernul Îngheață negocierile de pace. Trupele FARC au deturnat și obligat un avion să aterizeze în teritoriul lor. Mai târziu FARC au refuzat să reia negocierile acuzându-l pe Pastrana de a nu fi oprit trupele paramilitare.

În anul 2001, după o nouă întâlnire a celor doi lideri, Pastrana și Marulanda, trupele FARC se reîntorc la negocieri. Pastrana a extins zona demilitarizată pentru încă 8 luni. Rebelii FARC eliberează 359 de persoane din poliție și armată în schimbul a 14 rebeli capturați. FARC este acuzată că a folosit zona sigură pentru a se reînarma, a pregăti atacuri și a controla traficul de droguri. Guvernul și FARC au semnat Acordul San Francisco, prin care se angajau să negocieze încetarea focului. Pastrana a extins perioada acordată zonei sigure până în Ianuarie 2002, când Pastrana acceptă condițiile FARC de încetare a focului și extinde perioada acordată zonei sigure până în Aprile. În Februarie 2002 Pastrana pune capăt celor trei ani de cvasi-pace cu rebelii FARC, spunând că deturnarea unor avioane fusese picătura finală. El ordonă rebelilor să părăsească zona demilitarizată. După ce rebelii au pornit atacurile, Președintele declară zonă de război în sudul țării.

În același an, dar în lunile Mai și August 2002, candidatul independent Alvaro Uribe câștigă alegerile prezidențiale din primul tur de scrutin, pronițând să atace dur grupările rebele și cu câteva momente înainte ca Alvaro Uribe să fie investit Președinte, o explozie suspect zguduie Bogota, aceasta fiind atribuită grupării FARC. Au fost omorâți 20 de persoane, câteva zile mai târziu, Președintele Uribe declarând stare de urgență.

În luna Octombrie 2003, 14 măsuri din cele 15 ale planului de austeritate și măsurilor politice ale Președintelui Uribe au fost respinse de către votanți într-un referendum, ceea ce a condus la demisionarea a trei miniștri și a șefului Poliției, iar o lună mai apoi, Luptătorii din Forțele Unite de Autoapărare ale Columbiei (AUC) au început să-și depună armele.

Ricardo Palmer din trupele FARC, cel mai în vârstă luptător de gherilă Columbian capturat vreodată, este închis pentru 35 de ani, gruparea de aripă-dreapta AUC începând tratativele de pace cu Guvernul Columbiei.

La sfârșitul anului 2005 în Cuba încep încercări de negocieri de pace cu cea de-a doua grupare de gherilă, Armata Eliberării Naționale (ELN), iar la începutul anului 2006 Columbia și Statele Unite ale Americii au încheiat un tratat în domeniul comerțului liber. Acest tratat așteaptă ratificarea din partea ambelor părți.

Partidul loial Președintelui Uribe câștigă o victorie răsunătoare la alegerile parlamentare din Luna Martie 2006, două luni mai târziu Președintele Uribe câștigând cel de-al doilea mandat. Spre sfârșitul anului 2006, Curtea de Justiție investighează posibile legături între înalți politicieni și trupele paramilitare de aripă-dreapta. Liderii paramilitar deținuți spun că se retrag din procesul de pace, astfel că Guvernul anunță că demobilizarea grupărilor de aripă-dreapta va continua.

Ecuador, alături de Columbia, cere ajutor Organizației Statelor Americane (OAS) în lupta lor cu cocaina în prima luna din anul 2007. La jumătatea anului 2007, Guvernul eliberează mai mulți rebeli FARC în speranța că și aceștia vor elibera ostaticii pe care îi dețin. FARC respinge această mișcare spunând că vor elibera ostaticii doar dacă guvernul își va retrage armata și va restabili zona demilitarizată. Sute de mii de oameni protestează în Bogota împotriva răpirilor și conflictului din țară. În rolul său de mediator, Președintele venezuelean Hugo Chavez este de acord să invite rebelii la tratative asupra păcii. Columbia stabilește data de 31 Decembrie ca termen limită pentru Președintele Hugo Chavez să realizeze un acord cu rebelii în cazul schimbului de ostatici, iar drept răspuns, Președintele venezuelean Hugo Chavez își retrage ambasadorul din Bogota.

Următorul an FARC eliberează doi ostatici foarte importanți, Clara Rojas și Consuelo Gonzalez, ca rezultat al medierii lui Chavez. Președintele Chavez a sunat guvernele Statelor Unite ale Americii și Europei ca să îi roage să înceteze să-i trateze pe rebelii columbieni de aripă-stânga ca pe niște teroriști, dar Președintele Uribe a respins ideea. Un transfug columbian a intrat în Ecuador, l-a omorât pe rebelul FARC Raul Reyes și a declanșat o criză diplomatică atât cu Ecuador, cât și cu Venezuela. Columbia extradează 14 lideri paramilitari către Statele Unite pentru a se înfățișa în fața tribunalului cu acuzația de traffic de droguri. Statele Unite salută această mutare și consideră că acum Columbia merită acordul comercial. Opoziția din Columbia consideră că aceste extrădări înseamnă că liderii milițiilor nu-și vor dezvălui eventualele legături cu aliații politici ai Președintelui Uribe. FARC anunță moartea liderului și fondatorului său, Manuel Marulanda. Columbia reia legăturile diplomatice cu Ecuadoruol, dar la un nivel destul de slab. Armata columbiană a salvat cel mai important ostatic, Ingrid Betancourt, ținută în captivitate 6 ani de către FARC. S-a aflat printre alți 15 ostatici eliberați în cadrul unei operațiuni care a avut loc în regiunea sud-centrală Guaviare. Colapsul surprinzător al piramidei investiționale – folosită de câțiva dintre cei mai săraci oameni care economiseau – au declanșat proteste violente. Mai multe orașe sunt puse sub stare de asediu.

În anul 2009, în luna Februarie, FARC eliberează alți 6 ostatici importanți, incluzând un fost guvernator provincial deținut din 2001. O lună mai încolo, FARC eliberează un suedez considerat a fi ultimul ostatic strain al grupării, Erik Roland Larsson. Președintele Alvaro Uribe oferă rebelilor FARC tratative de pace dacă aceștia își opresc activitățile criminale și declară încetarea focului. Relațiile cu Venezuela s-au deteriorat din nou odată ce au fost dezvăluite planurile columbiene de a lăsa trupele armate americane să folosească bazele militare columbiene în lupta împortiva drogurilor. Venezuela și-a retras ambasadorul din Bogota și a înghețat relațiile cu Columbia după ce guvernul Columbian a acuzat Caracas-ul de furnizarea de arme către FARC. Președintele venezuelean Hugo Chavez a acuzat Columbia de incursiuni militare pe teritoriul Venezuelei. Columbia și Statele Unite au semnat un aranjament prin care acordau armatei SUA accesul la șapte baze militare columbiene. Președintele Hugo Chavez își mobilizează trupele să fie pregătite pentru un război cu Columbia și detașează 15000 de soldați la granite, iscând astfel tensiuni. Fostului general Jaime Uscategui I se dau 40 de ani de închisoare pentru rolul său în omorârea civililor neînarmați de către trupele paramilitare de aripă-dreapta. Grupările rebele marxiste – FARC și Armata Eliberării Naționale (ELN) – au anunțat că încetează ostilitățile reciproce pentru a se alia împotriva atacurilor armatei columbiene.

Anul următor Venezuela întrerupe legăturile diplomatice cu Columbia după ce a fot acuzată de adăpostirea rebelilor FARC. Juan Manuel Santos devine Președinte câștigând o victorie ușoară în alegerile din luna Iunie. El răspunde la oferta FARC de negociere, insistând ca gruparea rebelă să elibereze în primul rând toți ostaticii pe care îi mai dețin. Columbia și Venezuela își reiau legăturile diplomatice. FARC își reia campania sa de violență în luna Spetembrie 2010. Armata columbiană ucide liderul FARC, Mono Jojoy într-un atac aerian în regiunea Macarena.

La începutul lui 2011 FARC eliberează câțiva ostatici în ceea ce au descris ca fiind un gest de pace către Guvern. Senatul aprobă legea prin care se acordă compensații victimelor conflictului civil sau urmașilor acestora și returnează terenurilor celor expropriate. Președintele Santos descrie această lege ca fiind una istorică și adoptă noi tactici împotriva rebelilor, care ăși reluaseră și chiar crescuseră raidurile criminale. Fostul șef al serviciilor secrete, Jorge Noguera, un aliat apropiat al fostului Președinte Alvaro Uribe, este condamnat la 25 de ani închisoare sub acuzația de colaborare cu trupele paramilitare.

Congresul SUA aprobă mult amânatul aranjament commercial cu Columbia, în ciuda îngrijorărilor ce rezidau din slabii indicatori referitori la relațiile de muncă.

După mai bine de un deceniu, în 2012, sunt eliberați ultimii 10 ostatici militari și polițiști deținuți de FARC, încurajând astfel tratativele de pace. Congresul aprobă liniile directoare pentru negocierile de pace cu rebelii de aripă-stânga. Guvernele precedente refuzaseră negocierile cu FARC. Rebelii FARC continuă să ia ostatici cu toate că promiseseră în lunile trecute să înceteze aceste operațiuni. Președintele Santos afirmă că poartă discuții inițiale cu FARC și că sunt invitate la aceste discuții și trupele ELN. De asemenea, acesta își cere scuze față de liderii indienilor din regiunea Amazonului în ceea ce privește moartea a 80 000 de indigeni între anii 1919 – 1929 în campania de recoltare a cauciucului natural. Tot în Octombrie 2012 unul dintre cei mai căutați traficanți de droguri, Henry de Jesus Lopez, este arestat în Argentina. Acesta este suspectat de a fi liderul grupării Urabenos care controlează cea mai mare parte a comerțului cu droguri din nordul Columbiei. Rebelii FARC au declarant două luni de încetare a focului ca răspuns la tratativele de pace cu Guvernul începute în Cuba.

În luna Iunie 2014 Președintele Santos a câștigat alt mandat presidential, iar la începutul anului 2015 înștiințează Guvernul să fie pregătit pentru oprirea bilaterală a focului cu FARC, ca răspuns la decizia FARC din Decembrie. În ultima lună din anul 2015, cele două părți semnează o înțelegere de plată a reparațiilor și garantare a justiției pentru victimele conflictului.

Anul trecut, în Martie, Guvernul și FARC întârzie semnarea acordului final invocând diferențe râmase în urma negocierilor și caută elaborarea unei noi înțelegeri până la sfârșitul anului 2016. Guvernul declară că a început tratative oficiale de pace cu gruparea paramilitară ELN. În vara lui 2016 Guvernul și FARC semnează o înțelegere de încetare definitivă a focului și de dezarmare, un precursor comprehensiv al acordului de pace, urmând ca prima lună din toamnă să aducă semnarea unei păci istorice conform căreia se pune capăt unui număr de 52 de ani de conflict armat. Votanții resping într-un referendum din Octombrie 2016 acordul de pace al Guvernului cu FARC printr-o prezentare slabă la vot. Președintele Santos jură să continue tratativele cu rebelii. Acesta este recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a pune capăt acestui conflict îndelungat. Guvernul columbian și FARC semnează un acord de pace revizuit în penultima lună a anului 2016, după ce precedentul fusese respins de către populație într-un referendum spunându-se că obiectivele sale erau favorabile rebelilor.

III.5. Columbia și inamicii dezvoltării sale, grupările de gherilă

FARC (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia)

FARC reprezintă cea mai veche și mare grupare rebelă dintre cele de aripă-stânga ale Columbiei, în acelați timp fiind una dintre cele mai bogate grupări de gherilă din lume. Fundațiile acestei grupări, după cum este deja menționat mai sus, pot fi găsite în perioada denumită La Violencia, războiul civil dintre partidul Liberal și cel Conservator, care a durat între anii 1948 și 1958. FARC a fost dezamagită de conducerea Partidului Liberal și astfel și-a întors fața spre Partidul Comunist. Una dintre bandele gherilei a fost condusă de Manuel Marulanda, numele său adevărat fiind Pedro Antonio Marin, care i-a dăruit denumirea din zilele noastre în anul 1966.

Experții estimează că FARC primește între 500 și 600 de milioane de dolari annual din traficul ilegal de droguri. De asemenea, această grupare profită și de pe urma răpirilor, schemelor de șantaj, precum și a unor taxe neoficiale de protecție și asupra unor servicii sociale. Conform unui comunicat al Departamentului de Justiție din SUA din anul 2006, FARC furnizează peste 50% din cocaina din întreaga lume și peste 60% din traficul cu cocaină din Statele Unite ale Americii.

Recent, FARC, care se află în primele locuri pe listele de organizații teroriste ale SUA și Europei, a suferit numeroase lovituri, incluzând moartea a unor comandanți de top ai organizației, după cum am menționat și în rândurile de mai sus.

Președintele columbian Juan Manuel Santos a anunțat pe data de 29 Mai 2017 că dezarmarea Forțelor Armate Revoluționare din Columbia (FARC), prevăzută să se încheie la sfârșitul lui mai conform acordului de pace, a fost amânată cu 20 de zile, iar reintegrarea membrilor acestei gherile în viața civilă – cu 60 de zile.

Santos a declarat că, datorită întârzierilor acumulate s-a decis de comun acord cu ONU și FARC, că predarea armelor nu se încheie pe data de 30 Mai 2017, cum era prevăzut, ci cu 20 de zile mai târziu.

El a dat asigurări că acest lucru nu va afecta în niciun fel decizia fermă și angajamentul clar al guvernului și al FARC de a aplica acordul de pace istoric, semnat în noiembrie 2016 cu gherilele marxiste.

Președintele Columbiei a adăugat că el a decis, de asemenea, să prelungească viabilitatea zonelor de tranziție și de normalizare pentru două luni suplimentare, până la 1 august 2017.

Aproape 7.000 de membri ai celei mai importante gherile din Columbia, provenită dintr-o insurecție a țăranilor fără pământuri în mai 1964, s-au adunat în 26 de zone ale țării pentru a depune armele sub supravegherea ONU și pentru a pregăti revenirea lor la viața civilă.

Liderul statului columbian a afirmat că, în pofida întârzierilor înregistrate, între altele din cauza dificultăților logistice în stabilirea acestor zone, procesul de predare a armelor a fost ordonat, în toată siguranța și fără probleme majore.

Santos, al cărui guvern a început la 7 februarie 2017 negocieri cu Armata de Eliberare Națională (ELN, guevaristă), ultima gherilă activă cu circa 1.500 de membri, a subliniat că pacea este ireversibilă și că după semnarea acordului nu a avut loc nicio confruntare între forțele de ordine și membrii FARC.

De asemenea, el a precizat că a semnat peste 30 de decrete-lege, pentru aplicarea acordului de pace, în special în vederea creării unei unități pentru căutarea dispăruților și oficializarea proprietății de pământuri.

Conflictul armat a implicat din anii 1960 circa 30 de gherile, paramilitari și forțele armate, soldându-se cu cel puțin 260.000 de morți, peste 60.000 de dispăruți și aproape șapte milioane de strămutați.

ELN  (Ejército de Liberación Nacional)

Gruparea rebelă de aripă-stânga a fost formată în anul 1965 de către studenți, radicali catolici și intelectuali inspirați de revoluția cubaneză și ideologia marxistă. Mult timp a fost văzută ca fiind motivată politic mai mult decât FARC, spre exemplu această grupare a stat departe de traficul ilegal cu droguri pentru mult timp din considerente ideologice. ELN operează mai ales în nord-estul teritoriului columbian.

ELN a atins apogeul puterii sale la sfârșitul anilor 1990, săvârșind sute de răpiri și lovituri asupra infrastructurii cum ar fi conductele de petrol. Numărul membrilor a scăzut dramatic de la aproximativ 4 000 la 1 500, suferind numeroase înfrângeri din partea forțelor armate și paramilitare. Cu toate acestea, rebelii ELN au fost în stare în Octombrie 2009 să ajute la evadarea unui lider din închisoare, ceea ce indică faptul că nu sunt tocmai lipsiți de forță.

În zilele noastre, sursa principală de finanțare a ELN o reprezintă traficul cu droguri, taxele de protecție și recompensele cerute în cazul răpirilor încă din 1990.

Au existat câteva runde de negocieri asupra unui acord de pace între guvernanți și liderii ELN, ținute în Havana, capitala Cubei, dar care nu au dus la nici un progres notabil până anul acesta în 7 februarie.

AUC (Autodefendas Unidas de Colombia)

AUC – denumită în mod obișnuit forțele paramilitare – este o organizație umbrelă formată în aprilie 1997 pentru a consolida majoritatea grupurilor paramilitare locale și regionale, fiecare având misiunea de a proteja interesele economice și de a combate insurgenții FARC și ELN la nivel local.

În cursul anului 2002, conducerea AUC s-a dizolvat și apoi s-a reconstituit majoritatea organizației, susținând că încearcă să fie curățată de facțiunile implicate cel mai mult în traficul de droguri.

AUC este sprijinită de elitele economice, de traficanții de droguri și de comunitățile locale care nu dispun de o securitate guvernamentală eficientă și susține că obiectivul său principal este de a proteja sponsorii săi de insurgenți. Este echipată și înarmată în mod adecvat și a raportat că plătește membrilor săi un salariu lunar. Numărul membrilor săi este estimat a fi între 6.000 și 8.150, inclusiv personalul fost-militar și insurgenți.

Influența sa este mai puternică în nord-vest, în departamente cum ar fi Antioquia, Cordoba, Sucre și Bolivar. Din anul 1999, gruparea a demonstrate o prezență crescândă și în alte departamente din nord și sud-vest.

Confruntările dintre AUC și FARC din Putumayo în anul 2000 au demonstrat că domeniul de acțiune al AUC este de a contesta insurgenții din întreaga Columbie.

Acum, că dezarmarea s-a încheiat, rămâne să se vadă ce rol vor avea trupele AUC în securitatea și politica columbiană.

În mod descurajator, au existat rapoarte din nordul țării, care indică faptul că câteva trupe mici de luptători AUC oficial demobilizați sunt încă implicați în activități teroriste – inclusiv extorcarea, răpirea și chiar uciderea.

Guvernul columbian a cerut eforturi serioase din partea foștilor comandanților superiori, în special Salvatore Mancuso pentru a controla aceste focare, deși Mancuso a negat că are capacitatea de a-și controla fostele forțe.

Relațiile dintre grupările de gherilă

FARC și ELN au fost atât grupări rivale, cât și aliați. Membrii ai ELN s-au alăturat FARC și Partidului Comunist în fondarea Uniunii Patriotice din anul 1985. În plus, FARC și ELN au făcut schimb de victime ale răpirilor, și-au pus la dispoziție luptători și echipament.

În anul 2010, ambele grupări au semnat un pact de non-agresiune. Din punct de vedere politic, începând din mai 2015, ELN a susținut, în mod oficial, decizia FARC de a suspenda încetarea focului unilateral cu guvernul columbian. În mod independent, comandantul FARC, Timochenko, a sprijinit intrarea ELN în negocierile de pace actuale cu guvernul columbian.

FARC este membru al Comitetului de Coordonare de Gherilă Simon Bolivar (CGSB), o organizație umbrelă creată în 1987 ca o inițiativă a ELN în urma proceselor de pace. CGSB include M-19 (Mișcarea din 19 aprilie), FARC, Armata Națională de Eliberare (ELN) și Armata Populară de Eliberare (EPL). Până în 1991, FARC și ELN au rămas ultimii membri ai CGSB, după ce toate celelalte grupuri s-au demobilizat și au semnat acorduri de pace cu guvernul columbian.

Pe lângă forțele armate, cea mai puternică opoziție pe care a înfruntat-o FARC a fot din partea grupărilor paramilitare. În timpul anilor '90, Forța de Autoapărare a Columbiei (AUC), una dintre cele mai puternice grupuri paramilitare care luptă împotriva gherilelor de stânga, a vizat membrii FARC, suporterii lor și simpatizanții acestora. În anii 2000, atât FARC cât și AUC au concurat pentru controlul plantațiilor de coca și a rutelor de trafic. Până la mijlocul anilor 2000, relația dintre FARC și AUC s-a transformat într-un parteneriat în care ambele au beneficiat de cooperarea în comerțul cu droguri. AUC s-a demobilizat în 2006, dar FARC lucrează cu succesorul AUC, BACRIM, în comerțul cu droguri.

În urma demobilizării AUC în 2006, FARC a început să colaboreze îndeaproape cu BACRIM (Bandas Criminales), o organizație criminală a comandanților AUC de nivel mediu, implicați în activități ilegale de la traficul de droguri până la exploatarea aurului. Unele rapoarte sugerează că cele două grupări sunt partenere în producția de cocaină și, în cazul în care FARC va părăsi comerțul cu droguri pe parcursul negocierilor politice, BACRIM este pregătit să-și asume poziția FARC.

IV. Studiu de caz: Relațiile internaționale ale Columbiei în perioada contemporană

IV. 1. Relațiile cu Statele Unite ale Americii

Politicile de securitate au reprezentat un element central în strategiile globale ale SUA privind dominația și relațiile cu statele individuale din America Latină. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, putem distinge trei etape: războiul rece și contrainsurgența (1947-1990), contranarcoticele (1990-2001) și războiul împotriva terorismului (din 2001).

În 1947, Congresul SUA a adoptat Legea privind securitatea națională, care a pus bazele "statului de securitate națională", care a inclus Agenția Centrală de Informații (CIA) și Consiliul Național de Securitate (CNS). Aceste entități au contribuit la dezvoltarea și punerea în aplicare a doctrinei de restrângere, prin adoptarea conflictelor regionale, ca o alternativă la războiul între cele două superputeri (+ URSS). În perioada 1947-1959 au fost construite instrumentele de solidaritate continentală în apărarea "valorilor democratice" împotriva amenințării comuniste, iar după anul 1960, accentul a fost pus pe contracararea directă a insurgenților de pe fronturile politice și militare.

În cadrul sistemului inter-american și cu scopul de a crea un front comun în apărarea "idealurilor democratice", a fost ratificat în 1947 Tratatul Inter-american privind Asistența Reciprocă. Tratatul impunea statelor semnatare să răspundă colectiv la orice agresiune de pe teritoriul Americilor care venea din afara emisferei – o definiție vizibilă în mod evident spre o eventuală amenințare din partea blocului sovietic. Crearea Organizației Statelor Americane (OAS) a dat Statelor Unite un instrument prin care să organizeze și să legitimeze orice acțiune colectivă în cadrul hegemoniei sale.

Între timp, programele de asistență și pregătire militară din S.U.A., în special în domeniul serviciilor de informații, al tehnicilor de interogare și al contrainsurgenței, au semănat doctrina securității naționale în rândul ofițerilor militari latino-americani. Această perioadă inițială a războiului rece a inclus o întoarcere la "big stick" din America Centrală și din Caraibe, unde Statele Unite au provocat răsturnarea guvernului ales din Guatemala, instalarea unei dictaturi militare în Cuba și consolidarea dictaturii în Nicaragua.

Mai târziu, în anii '50, America Latină a înregistrat presiuni crescânde de restaurare democratică, în special în Columbia, Venezuela și Cuba.

Columbia și Statele Unite au construit o relație puternică, de lungă durată bazată pe respect reciproc, cooperare și obiective comune. Democrația, libertatea individuală și libertatea presei, statul de drept, prosperitatea economică și extinderea oportunităților pentru toți sunt valori pe care le împărtășesc atât Columbia, cât și Statele Unite.

În 1810, când Columbia și-a declarat independența față de Spania, Statele Unite au fost una dintre primele țări care au recunoscut noua republică și au stabilit o misiune diplomatică rezidentă. Columbia și Statele Unite sunt aliați din timpul Războiul Coreean, în timpul căruia soldații columbieni s-au luptat și și-au dat viața alături de americani sub bannerul Organizației Națiunilor Unite, dar și al actualului conflict din Afganistan, în care soldații columbieni de elită contribuie cu expertiza lor în combaterea traficului de droguri și a terorismului.

În 1846, Statele Unite au semnat Tratatul Bidlack-Mallarino cu Columbia în ceea ce privește teritoriul columbian din Panama. Tratatul prevedea că, printre altele, Statele Unite ar avea dreptul liber și neîngrădit de tranzit peste Istmul Panama pentru cel puțin următorii douăzeci de ani. Statele Unite s-au angajat, de asemenea, să garanteze că Istmul Panama va rămâne sub protecția națiunii din Columbia și că orice canal, drum, cale ferată sau alte mijloace de transport construite acolo ar rămâne, de asemenea, libere și neutre. În acest scop, Statele Unite au construit apoi o linie de cale ferată în 1885, care a grăbit foarte mult transportul de la un ocean la altul.

În 1903, Președintele Theodore Roosevelt "a preluat" Panama din teritoriul Columbiei și a procedat la construirea Canalului Panama, declanșând câteva decenii de intervenție militară americană în America Latină sub egida Politicii Lumii Noi. Franklin D. Roosevelt a inversat această poziție agresivă în anii 1930 prin proclamarea politicii sale de bună vecinătate, în care Statele Unite s-au angajat să înceteze dominația agresivă a emisferei prin folosirea armatei sale.

Prin urmare, la 22 ianuarie 1903, Tratatul Hay-Herr'an a fost semnat de ambele părți. Documentul prevedea că Statele Unite vor închiria o fâșie de pământ de 6 mile în întregul Istm al Panamiei în zona canalului propus, că Statele Unite vor plăti Columbiei o sumă în avans de 10 milioane de dolari pentru închirierea acestei benzi de teren, și începând cu 1912, Statele Unite ar plăti o sumă anuală suplimentară de 250.000 de dolari pentru Columbia pentru continuarea închirierii zonei canalului.

Când Herr'an s-a întors în Columbia cu tratatul propus, guvernul columbian a refuzat să ratifice documentul pe care Senatul SUA l-a ratificat deja. Politicienii columbieni au susținut că Tratatul de la Hay-Herr'an din 1903 a fost prea unilateral în favoarea intereselor SUA în zonă și a compromis zona din canal a suveranității columbiene. Ei au sugerat că marea treaptă ar putea fi acceptabilă în Statele Unite, pentru a spori plata în dolari a plății inițiale și a subvențiilor anuale.

Președintele Roosevelt a fost înfuriat și a început să exploreze alte opțiuni. Unul dintre indivizii care au jucat un rol important în încercarea franceză anterioară de a construi un canal în Panama a fost inginerul-șef al lui Ferdinand De Lesseps, Philippe Bunau-Varilla, care a fost responsabil de construcție înainte ca această companie a canalului francez să falimenteze în 1889.

Columbia a fost întotdeauna în strânsă legătură cu politicile de securitate din S.U.A. În timpul Războiului Rece a adoptat vocația anticomunistă de la Washington. Mai târziu, a acceptat primatul "războiului împotriva drogurilor" și, cel mai recent, va fi recunoscută de președintele Bush drept cel mai puternic aliat al Statelor Unite în războiul împotriva terorismului. Columbia a fost singura țară latinoamericană care a trimis trupe în Coreea la începutul anilor 1950, iar la Conferința de la Punta del Este din 1961 a propus expulzarea Cubei din OAS. În anii 1960, țara a semnat acorduri de împărtășire a informațiilor cu Statele Unite, iar Washingtonul a atribuit atașați separat fiecărui serviciu armat prezent la ambasada sa din Bogotá. Liderii militari columbieni au asimilat doctrina securității naționale dezvoltată de Washington și de militarii Conului de Sud.

Stabilitatea instituțională a Columbiei și creșterea economică susținută, chiar și în fața unor niveluri ridicate de violență, au făcut-o ca model în America Latină timp de aproape trei decenii, în timp ce prezența mișcărilor de gherilă din anii 1960 a transformat-o într-un laborator pentru aplicarea strategiilor de contrainsurgență promovate de Statele Unite.

Strategiile de combatere a narcoticelor au fost puse în aplicare încă din 1973 și începând cu "Războiul împotriva drogurilor" din 1986 al președintelui Ronald Reagan, aceste politici s-au alăturat contrainsurgenței ca element definitoriu în evaluarea securității din S.U.A. din Columbia. Până în 1991, aceste politici au contribuit la menținerea Columbiei ca o democrație precară: una cu recurs permanent la o stare de asediu, suspendarea libertăților fundamentale, criminalizarea protestului social și a opoziției politice, militarizarea răspunsului oficial la conflictele sociale, și peste toate acestea autoritatea ofițerilor militari, mai degrabă decât cea a civililor, asupra "ordinii publice". Constituția din 1991 a eliminat starea de asediu, înlocuindu-o cu o "stare de urgență" mai limitată, dar nu a redus în mod semnificativ puterea armatei.

La sfârșitul anilor 1990, lărgirea războiului intern al Columbiei și creșterea în producția de cocaină au determinat Washingtonul să considere că modelul său de (relativă) stabilitate a devenit o amenințare la adresa securității regionale.

Această nouă evaluare a condus la Planul Columbia, care a făcut din Columbia al treilea cel mai mare beneficiar al ajutorului militar american din lume, principalul beneficiar al instruirii militare directe din S.U.A., precum și punctul culminant al politicii globale de combatere a narcoticelor din Washington.

Atacurile din 11 septembrie 2001 și defalcarea negocierilor guvernului columbian cu gherilele Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC), în februarie 2002, au favorizat redefinirea eforturilor de combatere a insurgenței ca parte a "războiului global împotriva terorismului", mai ales după Alegerea lui Alvaro Uribe mai târziu în acel an sub steagul "securității democratice".

După cum am relatat și mai înainte, Columbia reprezintă a treia cea mai populată țară din America Latină, cu aproximativ 47 de milioane de locuitori. De asemenea, reprezintă un aliat cheie al Statelor Unite în regiunea Americii Latine, îndurănd un conflict armat la nivel intern de peste a jumătate de secol. Traficul de droguri a alimentat violența prin crearea unor grupări armate atât de aripă-stânga, cât și de aripă-dreapta. La sfârșitul anilor 1990, mai mulți analiști s-au temut că această țară nu va rezista mult timp din cauza acestor conflicte.

Guvernul columbian a contracarat aceste temeri prin realizarea unei securități sporite datorate elaborării ”Planului Columbia”, inițial acesta fiind un plan pe șase ani, dar care s-a extins la nivelul tuturor inițiativelor columbiene, datând de peste 16 ani și realizându-se în strânsă cooperare cu Statele Unite ale Americii.

Inițial acest plan a fost concentrat asupra luptei împotriva drogurilor și mai apoi asupra terorismului, lărgindu-și treptat aria de ajutor asupra realizării unei dezvoltări durabile, drepturilor omului, comerțului, securității regionale și multe alte zone de cooperare.

Columbia și Statele Unite ale Americii au unul dintre cele mai strânse parteneriate din Emisfera Occidentală. Între anii 2000 și 2016, Congresul American a aprobat mai mult de 10 miliarde de Dolari pentru a finanța Planul Columbia, precum și programele conexe acestuia. Cu toate acestea, din anul 2008, odată cu restrângerea bugetelor destinate ajutorului străin și a naționalizării planificate a programelor interconectate cu Planul Columbia de către Guvernul columbian, nivelul măsurilor de asistență din partea SUA a scăzut.

Astfel, de-a lungul timpului, relațiile Columbiei cu Statele Unite ale Americii au evoluat de la o cordialitate mutuală în timpul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului douăzeci, la un parteneriat recent care leagă guvernele ambelor națiuni în jurul unor probleme cheie: lupta împotriva comunismului, războiul contra drogurilor, amenințarea constantă a terorismului. În timpul ultimilor cincizeci de ani, diferite guverne de la Casa Albă și reprezentanți ai acestora s-au implicat în acțiunile Columbiei de implementare a politicilor privind problemele menționate mai sus. Unii critici ai politicilor actuale ale SUA în Columbia, cum ar fi Profesorul de Drept, John Barry, au afirmat că aceste influențe americane au catalizat conflictele interne și au crescut în mod considerabil abuzurile asupra drepturilor omului. Cei care susțin aceste lucruri, cum ar fi Sub-secretarul de Stat, Marc Grosmann, apără ideea conform căreia Statele Unite au promovat respectul asupra drepturilor omului și legea și ordinea în Columbia, pe lângă războiul împotriva drogurilor și terorismului.

Un membru semnatar al ”Pactului Rio” și SICOFAA (System of Cooperation Among the American Air Forces), participant în RIMPAC (Rim of the Pacific Exercise), Columbia a reprezentat singurul membru notabil al Americii de Sud care a susținut implicarea SUA în Războiul din Irak din 2003. De asemenea, guvernul Columbian a condamnat puternic testele nucleare ale Coreei de Nord din anul 2006, 2009 și 2013, a trimis soldați în Afganistan pentru a ajuta Foțele Internaționale de Asistență pentru Securitate în lupta lor continua cu talibanii, s-a alăturat puterilor din Vest și aliaților acestora în recunoașterea Republicii Kosovo și prin votul favorabil acordat rezoluției Consiliului de Securitate al ONU din 1973, a sprijinit în mod official intervenția militară străină în Războiul Civil din Libia. În ceea ce privește moartea lui Osama bin Laden, Președintele Columbian Juan Manuel Santos l-a felicitate pe Președintele Obama într-un comunicat de presă, spunând că s-a dovdeit încă o data că teroriștii cad întotdeauna, mai devreme sau mai târziu.

În anul 2013, Columbia și-a exprimat dorința de a se alătura alianței militare NATO. Președintele Juan Manuel Santos spunea că guvernul Columbian și NATO vor semna un acord, împreună cu Ministerul Apărării, pentru a începe un proces de reciprocitate și cooperare, având ca scop colateral alăturarea la această organizație militară. Drept răspuns, SUA a afirmat că scopul său este în mod sigur acela de a ajuta Columbia în a fi un membru capabil și puternic al multor organizații internaționale, acest lucru putând include și NATO.

Dacă ar fi să sintetizăm Planul Columbia, până în zilele noastre, am putea observa ce s-a întreprins cu adevărat, dacă acest plan ar putea fi aplicat în altă parte, ce nu a mers și de ce a eșuat, precum și ce nu ar trebui să se mai repete.

Prima lecție cheie care se desprinde din implementarea acestui plan este că o abordare preponderant militară nu poate rezolva problemele de securitate complexe.

Această primă lecție trebuie privită din trei unghiuri de vedere: prin prisma unei strategii majoritar militare, prin prisma succesului dar și al frustrărilor din domeniul securității, dar și prin prisma costurilor umane inacceptabile.

a) Strategie majoritar militară

În ceea ce privește ajutorul acordat de către SUA Columbiei în acest domeniu, din anul 1996 până în anul 2016, acesta s-a ridicat la 9,94 miliarde $, dintre care un procent de 29% s-a scurs către domeniul economic și cel instituțional, iar 71% către domeniul militar și al poliției.

Aceste lucruri sunt evidențiate în tabelul următor:

Tabel nr. 2 – Ajutorul SUA către Columbia (1996 – 2016)

( milioane $)

Sursa: www.securityassistance.org/Colombia

Figura nr. 1 – Ajutorul SUA către Columbia (1996 – 2016)

( milioane $)

Sursa: www.securityassistance.org/Colombia

Putem să observăm că în ultimii ani a existat un declin gradual, dar constant, al asistenței oferite de SUA, Columbiei, care se află acum sub nivelul anului 1999. Asistența în domeniul securității a scăzut mai repede decât cea acordată în domeniul economic, existând acum procentaje egale de 50% – 50% între prioritățile militare și non-militare. Dacă pacea cu FARC ar fi stabiltă și menținută, această asistență ar putea crește, balanța îmclinându-se către ajutorul non-militar.

Cel mai bun rezultat ar fi de a se ajunge din nou la nivelul anului 2000. Argumentul moral pentru a se realiza acest lucru ar fi acela că dacă SUA a fost generoasă în ceea ce privește efortul de război, ar trebui să fie la fel de generoasă și pe timp de pace. Argmentul practic ar fi acela că o asistență sporită din partea SUA ar cimenta guvernața și securitatea dobândite în ultimii ani, în timp ce s-ar asigura o implementare ușoară a obligațiilor acordului de pace, astfel încât conflictele să nu mai izbucnească niciodată.

Asistența militară și din domeniul poliției oferite de SUA Columbiei între anii 2000 și 2016 a fost de aproximativ 7,06 miliarde Dolari sa, calculate pe an, circa 415 milioane de Dolari, această sumă neincluzând și alte câteva miliarde acordate în cadrul altor programe.

Cele mai importante direcții care s-au urmat în cadrul acestui program au fost:

Figura nr. 2 – Direcții ale strategiei militare Americano-columbiene

Sursa: https://www.wola.org/files/1602_plancol

Astfel, s-au realizat contracte cu piloți experimentați și cu forte ale poliției columbiene și s-a pulverizat un ierbicid denumit glifosat peste o suprafață de aproximativ 1 677 932 de hectare în perioada 2000 – 2015, pentru a distruge culturile de Coca.

Pentru protejarea conductelor petroliere s-au alocat fonduri de 105 milioane de Dolari între anii 2003 – 2005, cu toate acestea, sabotajul luptătorilor de gherilă asupra traseelor petroliere continua și în zilele de astăzi.

Între anii 2004 și 2006, peste 18 000 de soldați americani și columbieni au pătruns peste așezările FARC și au stabilit o protective militară în multe orașe, însă trupele de gherilă există și astăzi, din păcate, în zonele rurale.

A fost derulat un program sub acoperire sub forma unor raiduri aeriene care foloseau bombe inteligente, ceea ce a dus la moartea mai multor lideri FARC. Acest program a fost deconspirat de către un reportaj din Washington Post în anul 2013.

În ceea ce privește consolidarea teritorială, s-a depus un efort substanțial, începând cu anul 2007, de a construi prezența autorităților guvernamentale în câteva dintre zonele de conflict. La început acest lucru a părut a fi promițător, însă pe parcurs angajamentele au început să slăbească.

Consilierii americani i-au sfătuit pe columbieni să încurajeze schimbările de doctrină și de strategie, mobilitatea, inteligența, precum și drepturile civile.

Ajutorul acordat de către americani Columbiei a fost și în domeniul logisticii și instrucției militare. Astfel, SUA a livrat avioane de luptă, nave de război, arme, construcții și alte servicii. În ultimii ani au scăzut aceste livrări de logistică militară și Colmbia s-a aprovizionat din propriile fonduri cu elicoptere, avioane de atac Super Tucano, drone, nave rapide Pirania de intervenție pe râuri produse în Columbia. În prezent, Columbia are cea de-a patra flotă din lume de elicoptere de producție americană Black Hawk, care o costă aproximativ 15-20 de milioane de Dolari/bucată și peste 5000 de dolari/oră pentru a le întreține.

Pe lângă toate aceste echipamente de război, Columbia a fost unul dintre cei mai mari beneficiari de instrucție din partea armatei americane după anul 2000.

Partea non-militară și non-polițienească din asistența acordată Columbiei a însumat 2,88 miliarde Dolari sau 168 milioane de Dolari/an în perioada 2000 – 2016. Majoritatea acestor fonduri au fost oferite de către Agemția Americană pentru Dezvoltare Internațională și Departamentul de Jusției. Așa cum se va vedea din figura de mai jos, acest ajutor a atins un apogeu în anul 2008, primul an pentru care Congresul American în majoritate democratic ales în anul 2006 a aprobat un buget.

Cu toate că s-au schimbat atât categoriile, cât și numele programului, acest așa numit ajutor soft a finanțat mai ales dezvoltatea proiectelor în ceea ce privește suprafețele cultivate cu plante ilicite, reforma judiciară, acordarea unei atenții sporite populațiilor strămutate și altor populații vulnerabile, incluzând investiții masive în comunitățile afro-columbiene din ultimii ani, protejarea drepturilor omului, sprijinirea victimelor și retrocedarea pamântului, precum și eforturile de a aduce o prezență a autorităților statale în interiorul teritoriilor neguvernate.

Tabel nr. 3 – Asistența non-militară acordată Columbiei

(milioane de Dolari)

Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe https://www.state.gov/f/releases/iab, accesat la data de 3.05.2017

Figura nr. 3 – Asistența non-militară acordată Columbiei

(milioane de Dolari)

Sursa: Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe https://www.state.gov/f/releases/iab, accesat la data de 3.05.2017

De-a lungul anilor, dar mai ales după anul 2008, asistența non-militară din partea SUA a crescut ca și grad de sofisticare și s-au înregistrat succese importante în ceea ce privește guvernarea rurală, reforma judiciară, protecția drepturilor omului, dar și cooperarea și coordonarea dintre agențiile guvernamentale. În prezent, USAID lucrează la o strategie pe termen de 4 ani, dezvoltată în anul 2014, care pune o și mai mare importanță pe creșterea prezenței autorităților guvernamentale în teritoriile neguvernate, ceea ce reprezintă o prioritatea cheie post-conflict.

b) Succese și frustrări din domeniul securității

În anul 2002. În timp ce se părea că Planul Columbia eșuează și pacea cu FARC la fel, columbienii au ales un nou Președinte, Alvaro Uribe (2002 – 2010), care a promis să intensifice operațiunile militare împotriva trupelor de gherilă. De la un grad greu predictibil, strategia ”Securitate Democratică” a lui Uribe în colaborare cu SUA a obținut numeroase câștiguri în câteva dintre măsurile critice de securitate, mai ales la începutul acesteia. Aceste câștiguri l-au făcut pe Uribe foarte popular printre columbieni care puteau acum să călătorească pe drumuri fără teama de a fi răpiți. Astfel, imaginea țării s-a îmbunătățit și au crescut investițiile străine.

După cum am văzut și mai sus în lucrare, Planul Columbia a plătit pentru eradicarea producțiilor de coca, planta folosită pentru a face cocaină, prin pulverizarea din avioane a unor erbicide. Strategia aceasta nu a mers. Curba cultivării plantei coca, de la începutul acestui program formează un”W”. Inițial, fumigarea cu ierbicide a dus la o scădere a recoltei de coca. Cultivatorii s-au adaptat însă și până în anul 2007, producția de coca și-a revenit.

Tabelul nr. 4 – Coca și eradicarea acesteia în Columbia

(mii de hectare)

Sursa: http://1.usa.gov/1eAAutY

Figura nr. 4 – Coca și eradicarea acesteia în Columbia

(mii de hectare)

Sursa: http://1.usa.gov/1eAAutY

Tabelul nr. 5 – Cocaina confiscată de forțele columbiene (tone)

Sursa: http://bit.ly/1IJQ7VJ

Figura nr. 5 – Cocaina confiscată de forțele columbiene (tone)

Sursa: http://bit.ly/1IJQ7VJ

La începutul anului 2015, Agenția Internațională de Cercetare din cadrul Organizației Mondiale a sănătății a determinat că substanța denumită glifosat și folosită ca erbicid în eradicarea plantei coca are potențial cancerigen asupra oamenilor. Drept rezultat, Columbia a oprit pulverizarea acestei substanțe în Octombrie 2015. Se ia acum din ce în ce mai mult în considerare eradicarea manuală a acestei plante, iar după ce se formează o pace stabilă cu grupările de gherilă, se dorește să se implementeze un plan ambițios de a asista plantarea și producția de coca în schimbul eradicării voluntare de pe alte suprafețe.

c) Costul uman inacceptabil

Chiar dacă nu se ia în considerare violarea drepturilor omului, conflictele armate din Columbia au generat un cost uman foarte mare în timpul anilor în care a fost implementat ”Planul Columbia”. Ministerul Apărării Naționale din Columbia a contorizat un număr de 25 176 de soldați, polițiști, luptători de gherilă, paramilitari și membrii ai bandelor criminale omorâți în lupte între anii 2002 și 2015.

Acest număr escaladează atunci când vorbim și despre abuzurile asupra drepturilor omului comise împotriva indivizilor non-combatați.

Tabelul nr. 6 – Numărul morților în lupte* (persoane)

* – Aceste numere nu inlcud victimele conflictelor intra-gherile, trupe paramilitare-gherile, intra-paramilitare sau decesele civile

Sursa: http://bit.ly/1IJPLyv

Figura nr.6 – Numărul morților în lupte (persoane)

Sursa: http://bit.ly/1IJPLyv

De asemenea, aceste conflicte armate din Columbia s-au răsfrânt mai ales asupra populațiilor minoritare. Afro-columbienii reprezintă aproximativ 18-26% din populația Columbiei, însă au reprezentat 30% din populația strămutată, iar un procent de circa 28% din populația indigenă a Columbiei a fost forțată să-și părăsească teritoriile.

În ciuda succesului pe care l-au avut relațiile de cooperare americano-columbiene prin acest Plan Columbia, acestuia îi mai rămân multe de făcut în diferite domenii cum ar fi, devictimizarea persoanelor, implicarea statului tot mai acerbă în lupta împotriva drogurilor, realizarea completă a gruvernării asupra teritoriului Columbiei.

Astfel, Columbia a demostrat că a fost un laborator excelent de testare a diferitelor intervenții experimentale, în majoritatea cazurilor folosite în timpul unor războaie asmietrice și iregulare și, așa cum au arătat-o ultimii ani, încă este un atelier al imperiului global.

În ciuda eforturilor Peședintelui Santos de a diversifica și desecuritiza afacerile internaționale columbiene și de a o aduce înapoi pe scena politică a Americii de Sud, relațiile asmietrice și dependente dintre cele două țări rămân puternice cu toate că prezintă schimbări în acțiuni punctuale, formă și fond, nivelul de asociere și prioritățile rămânând aproape neschimbate.

Despre relațiile comerciale dintre cele două țări menționate, putem spune că și acestea sunt foarte strânse mai ales prin semnarea de către cele două țări a unor angajamente și acorduri ferme în acest sens.

Tabel nr. 7 – Comerțul cu bunuri Columbia – SUA în perioada 1985 – 2017

(milioane de Dolari)

Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe site-ul https://www.census.gov/foreign-trade/balance/c3010.html, accesat la data de 26.05.2017

Figura nr. 7 – Comerțul cu bunuri Columbia – SUA în perioada 1985 – 2017

(milioane de Dolari)

Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe site-ul https://www.census.gov/foreign-trade/balance/c3010.html, accesat la data de 26.05.2017

Analizând tabelul și figura de mai dus legate de comerțul cu bunuri dintre Columbia și Statele Unite ale Americii, putem observa faptul că în ceea ce privește exporturile, acestea au avut un trend crescător până în anul 2012 când au atins punctul de maxim cu o valoare de 24621,7 milioane de Dolari, după care au început să scadă atingând în primele trei luni ale anuluji 2017 o valoare totală de 3424 milioane de Dolari. Punctul de minbim al exporturilor cu bunuri s-a înregistrat în anul 1985, cu o valoare de doar 1330,7 milioane de Dolari.

Importurile Columbiei în ceea ce privește comerțul cu bunuri au avut și ele un trend cu suișuri și coborâșuri, înregistrând un punct de maxim în anul 2014 cu o valoare de 20067,8 miloane de Dolari, în timp ce punctual de minim a fost atins de către Columbia în anul 1986 cu o valoare de 1318,6 milioane de Dolari.

Soldul balanței comerciale în ceea ce privește comerțul cu bunuri a fost per ansamblu unul pozitiv, anul cu cel mai mare sold fiind 2011, cu 8778,5 milioane de Dolari, în timp ce valoarea cea mai mica, negative, a fost atinsă în anul 2015, cu -2212 miloane de Dolari.

Relațiile dintre Columbia și Statele Unite ale Americii nu se opresc doar la relații politice, de securitate și economice, ci ele se extend și în sfera cultural-socială.

De-a lungul anilor, Columbia și Statele Unite și-au extins relațiile bilaterale prin schimburi culturale. Comisia Fulbright din Columbia a fost înființată în ianuarie 1957 printr-un acord internațional între Columbia și Statele Unite. Misiunea sa este de a spori înțelegerea ambelor țări prin intermediul schimburilor culturale și educaționale, obținute prin granturi acordate studenților columbieni și americanilor. În ultimii 50 de ani, mai mult de 3.400 de columbieni și americani în total au fost școlarizați de către Comisia Fulbright, lărgind relațiile dintre cele două țări prin mediul academic, știință și cultură.

Biroul Ambasadorului pentru Conservarea Culturală din cadrul Biroului de Afaceri Educaționale și Culte al Departamentului de Stat al SUA a susținut mai multe inițiative de aprofundare a legăturilor dintre cele două națiuni. Între 2003 și 2004, programul a susținut documentarea tradițiilor indigene din regiunea Sierra Nevada. În 2005, Fondul a sprijinit conservarea Apostolului Santiago Rampart, construit în Cartagena în 1614 și desemnat ca un Patrimoniu Mondial de către UNESCO în 1984.

Columbia și instituția americană Smithsonian au dezvoltat, de asemenea, o relație puternică. Unul dintre cele mai reprezentative rezultate ale acestei colaborări este un Memorandum de Înțelegere semnat în 2009 de către Instituție și Ministerul Culturii din Columbia, privind participarea Columbiei la Festivalul Folklife 2011. Columbia a participat ca țară recomandată și a avut ocazia unică de a-și împărtăși diversitatea culturală cu cei peste un milion de vizitatori care se bucurau de festival.

Pentru a sumariza toate cele spuse mai sus, am realizat în tabelul și graficul următor o radiografie a celor mai importanți indicatori economico-sociali ai Columbiei în perioada 2000 – 2015.

Tabel nr. 8 – Indicatorii economico-sociali ai Columbiei după inițierea Planului Columbia (2000 – 2015)

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor preluate și prelucrate de pe http://www.miamiherald.com/news/nation-world/world/americas/colombia/article58037878.html

Figura nr. 8 – Indicatorii economico-sociali ai Columbiei după inițierea Planului Columbia (2000 – 2015)

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor preluate și prelucrate de pe http://www.miamiherald.com/news/nation-world/world/americas/colombia/article58037878.html

IV. 2. Relațiile cu structurile europene (Comunitățile Europene și mai apoi UE)

Relațiile dintre Columbia și Europa, deși sunt de lungă durată, au fost de importanță secundară față de relațiile sale cu Statele Unite ale Americii și în regiune și s-au limitat în cea mai mare parte la fluxurile comerciale și de investiții. Cu toate acestea, în anii de după 1990, mai mulți factori au convers pentru a spori relevanța atât arelațiilor bilaterale, cât și a relațiilor multilaterale cu continentul european. În primul rând, aprobarea unui Program Special de Cooperare în Europa, în plus la liberalizarea economică și diversificarea relațiilor economice columbiene, au condus la o creștere considerabilă a comerțului și investițiilor, deci la întărirea interdependeței dintre Columbia și Europa. În al doilea rând, prioritizarea la începutul anilor 1990 a zonelor cu probleme din Europa, incluzând drepturile omului, dezvoltarea și mediul înconjurător a condus la eforturi tot mai crescute din partea Columbiei de a consolida relațiile sale politice cu continentul european. Pe lângă inetracțiunile guvernamentale, un număr semnificativ de reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale columbiene au început să lucreze direct cu autorități specifice europene și organizații din sectorul privat. În al treilea rând, internaționalizarea conflictului armat din Columbia la sfârșitul anilor 1990 a condus la o creștere tot mai mare a implicării europene în ceea ce privește procesul de pace și asistență umanitară din această țară.

UE este cel mai mare donator din lume, reprezentând 60% din asistența oficială pentru dezvoltare (statele membre și ajutorul Comisiei Europene luate împreună). Comisia Europeană gestionează mai mult de o cincime din ajutorul pentru dezvoltare acordat de UE, cu un buget de ajutor al Comunității Europene care s-a ridicat la 8,5 miliarde de euro în 2007. Comisia este primul donator umanitar din lume prin fostul birou ECHO și cel de-al treilea donator OECD. Asistența este acordată în mai mult de 160 de țări, teritorii sau organizații din întreaga lume. UE este, de asemenea, principalul partener comercial al celor mai sărace țări: 40% din importurile UE provin din țări în curs de dezvoltare.

UE a avut o relație de lungă durată cu America Latină care se bazează pe comerț, legături istorice semnificative și interese comune. Acestea se exprimă probabil cel mai clar în sfera economică unde, după cum a subliniat Ferreira ”în ultimii 10 ani, comerțul dintre cele două regiuni s-a dublat la aproximativ 280 de miliarde de dolari”.

Relațiile politice dintre Uniunea Europeană și Columbia sunt puternice, stabile și dinamice. Legăturile istorice care le unește au permis un dialog bilateral constant între cele două părți.

La sfârșitul anilor 1990, UE dorea să sară în necunoscuta scenă columbiană cu o agendă pacifistă internațională. Cadrul acestei acțiuni de ajutorare a Columbiei în UE se referea la definirea obiectivelor politicii externe comune și utilizarea ODA. Dezbaterile internaționale au discutat despre utilizarea eficientă a ODA în perioada post Război Rece și importanța combaterii conflictelor interne. A existat o stare destul de optimistă în comunitatea donatorilor cu privire la capacitatea lor de a aborda conflictele violente în lumea în curs de dezvoltare. În acest context, UE și-a dezvoltat abordarea privind cooperarea și prevenirea conflictelor.

Cadrul pentru dialogul politic dintre Uniunea Europeană și Columbia l-a constituit Declarația de la Roma din 1996 și Memorandumul Înțelegerii din 2009, laolaltă cu Acordul pentru Dialog Politic și Cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Andină. Aceste relații politice sunt acompaniate de un dialog bilateral asupra drepturilor omului inițiat în 2009 și Acordul Comercial care a intrat în vigoare în anul 2013.

În ultimii ani, ajutorul european pentru procesul de pace din Columbia a șlefuit relațiile dintre Uniunea Europeană și Columbia.

Columbia se află pe un trend pozitiv în ceea ce privește reformele politice, economice și progresul social. Uniunea Europeană privește această țară ca fiind una dintre cele mai proeminente patenere din America Latină și manifestă un real interes în consolidarea stabilității bazate pe democrație, pace și reducerea dezechilibrelor sociale.

O situație internă stabilă va declanșa deblocarea potențialului de dezvoltare al acestei țări. Această țară s-a dovedit a fi un aliat al Uniunii Europene în America Latină, dar și la nivel global. Astfel, Uniunea Europeană și-a luat angajamentul de a sprijini eforturile acestei țări în atribuirea unui rol mult mai important pe scena internațională, cum ar fi cel în combaterea schimbărilor climatice sau cel de întrajutorare a statelor în care au existat conflicte armate să treacă peste provocările legate de securitate.

De asemenea, Uniunea Europeană are un interes special în ceea ce privește cooperarea cu Columbia în lupta împotriva crimei organizate legată de producția și traficul de droguri, de mineritul ilegal, care afectează negativ atât stabiltatea la nivelul continentului Latino American dar și interesele pe scară largă ale Uniunii Europene din domeniul securității.

Instrumentul de Cooperare în Domeniul Dezvoltării (CDI) 2014 – 2020 stabilește domenii specifice de cooperare pentru America Latină, printre care se numără și atenția care trebuie acordată Columbiei în ceea ce privește întărirea coeziunii sociale, abordarea transparentă a problemelor de guvernare, mai ales în ceea ce privește instituțiile publice la nivel sub-național și sprijinirea unei societăți civile active dar și promovarea ajutoarelor oferite pentru comerț pentru a se asigura că micro-întreprinderile și IMM-urile pot beneficia de oportunitățile oferite de comerțul internațional.

Uniunea Europeană a sprijinit mult timp Columbia în eforturile de a promova dezvoltarea economică și socială mai incluzivă. În ciuda progreselor semnificative deja realizate de Columbia, în reducerea sărăciei, în special în ultimii ani, țara încă este caracterizată prin dezechilibre uriașe în venituri și în accesul la serviciile sociale, fiind afectată de aceste conflicte armate pe termen lung, una din consecințele acestora fiind restricționarea accesului statului la anumite părți ale teritoriului columbian. Decalajul dintre zonele urbane și rurale rămâne mare, și este agravat de accesul inegal oamenilor la suprafețele de teren în zonele rurale. Ultimele intervenții din partea UE au ajutat deja într-o oarecare măsură la redresarea problemelor specifice rurale ale Columbiei. Aceste experiențe ar putea fi imitate în zonele unde există o prezență nesemnificativă a autorităților statale. Eforturile UE ar putea juca un rol extrem de important în ceea ce privește sprijinirea guvernului din Columbia de a promova echitatea socială și dezvoltarea.

Un obiectiv suplimentar al Uniunii Europene în relațiile cu Columbia este acela ca Acordul Comercial Multi-partid (Multi-Party Trade Agreement), aplicat provizoriu începând cu August 2013, să fie implementat într-un mod satisfăcător de ambele părți implicate, Columbia maximizându-și beneficiile care reies din acest acord, care, dacă va fi corespunzător folosit, va ajuta țara să-și diversifice exporturile, îmbunătățindu-și competitivitatea economică în timp ce își răspândește beneficiile unei munci decente și asigură protecția mediului înconjurător.

O altă prioritate cheie pentru Uniunea Europeană este aceea de a ajuta Columbia cu depășirea consecințelor generate de către conflictul intern dintre guvern și trupele de gherilă, precum și al ramificațiilor acestuia legate de post-demobilizarea grupărilor înarmate (în special în zonele rurale îndepăratate), care a fost un obstacol major în calea dezvoltării și securității atât în țară cât și în întreaga regiune. Intervențiile Uniunii Europene atât cele trecute, cât și cele curente, incluzându-le pe cele din domeniul dezvoltării rurale, au ajutat deja să se răspundă la aceste provocări. Acestea ar trebui să fie consolidate, mai ales în eventualitatea unei păci de durată dintre autoritățile guvernamentale și FARC.

În sfârșit, în ceea ce privește eficacitatea ajutorului din partea Uniunii Europene, guvernul columbian a realizat eforturi importante către armonizare și aliniere la acest ajutor primit. A aderat la Declarația de la Paris din anul 2007. Guvernul a creat o nouă Agenție Prezindețială pentru Cooperare Internațională în Noiembrie 2011 și a formulat o Strategie Națională pentru Cooperare Internațională în 2012. Strategia de Cooperare Internațională 2012 – 2014 a fost rezultatul unui dialog dintre guvern, comunitatea internațională și societatea civilă. Aceste eforturi de coordonare trebuie să fie susținute și pe viitor.

Există două sectoare prioritare pentru Uniunea Europeană în ceea ce privește ajutorul acordat autorităților columbiene, acestea fiind dezvoltarea economică locală și întărirea puterii instituționale, precum și investiții și un comerț sustenabil.

Aceste două sectoare sunt aliniate la Planul Național de Dezvoltare (NDP) care a funcționat în perioada 2010-2014, dar și în prezentul mandat. Acest plan reprezintă ambiția de a construi o societate columbiană mai corectă și ai inclusivă și dorește să aducă o rată mai mare a ocupării cu forță de muncă, mai puțină sărăcie și mai multă securitate.

Planul Național de Dezvoltare (2010 – 2014) a avut trei piloni principali:

Creștere sustenabilă bazată pe o economie mai competitivă, mai proctivă și mai inovativă;

Oportunități egale pentru toți, cu un accent deosebit asupra dezvoltării rurale;

Consolidarea păcii în teritoriu, odată cu consolidarea securității, apărarea pe deplin a drepturilor omului și funcționarea eficientă a justiției.

Planul Național de Dezvoltare (2015 – 2019) a depins de rezultatele alegerilor prezidențiale din 2014, cu toate acestea, dezvoltarea sustenabilă cu precădere în teritoriile rurale și o mai mare abilitate comercială continuând să fie printre cele mai importante priorități. Acest plan face parte dintr-un proces politic pe termen lung denumit Viziunea Columbia 2019, structurat pe baza a patru mari obiective:

Dezvoltarea economică pentru un nivel de viață mai ridicat;

O mai multă egalitate și solidaritate socială;

Cetățeni mai liberi și mai responsabili;

Un aparat de stat eficient în serviciul populației.

Pe lângă aceste lucruri, directoratul general al Comisiei Europene pentru Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECHO) coordonează în mod activ acțiunile cu UARIV (Unidad de Atencion y Reparacion Integral a las Victimas – Unitatea de Atenție și Reparare Integrală a Victimelor), APC (Agencia Presidencial de Cooperacion Internacional – Agenția Prezidențială de Cooperare Internațională) și UNGRD (Unidad Nacional para la Gestion de Riesgo de Desastres – Unitatea Națională de Gestionare a Riscului de Dezastru) pentru trimiterea de ajutoare umanitare în teritoriile care au nevoie, în regiunile îndepărtate ale țării unde serviciile pulice sunt împiedicate de actori înarmați ilegal.

În tabelul ce urmează este prezentat succint ajutorul financiar acordat de Uniunea Europeană Columbiei în cele două sectoare importante dezbătute mai sus.

Tabel nr. 9 – Ajutor financiar

Sursa: Multianual Indicative Programme (MIP) 2014 – 2017 – Colombia disponibil pe https://ec.europa.eu/europeaid/sites/devco/files/mip-colombia-2014-2017_en.pdf

Figura nr. 9 – Ajutor financiar

Sursa: Multianual Indicative Programme (MIP) 2014 – 2017 – Colombia disponibil pe https://ec.europa.eu/europeaid/sites/devco/files/mip-colombia-2014-2017_en.pdf

Din punct de vedere economic și comercial, Acordul Comercial dintre Uniunea Europeană și Columbia, intrat în vigoare din August 2013, reprezintă un acord modern care se întinde dincolo de granițele comerțului și măsurilor tarifare, incluzând domeniul serviciilor, proprietății intelectuale, contractele publice și multe altele. În plus, Acordul acoperă Comerțul și Dezvoltarea Sustenabilă (TSD), care se aliniază la strategia comercială europeană definită în Octombrie 2015: ”Comerțul pentru toți: Către un comerț și o politică investițională mai responsabile”.

Columbia reprezintă principalul partener comercial al Uniunii Europene din cadrul Comunității Andine și al cincilea din America Latină, cu un volum al tranzacțiilor care a atins 13,3 miliarde Euro în anul 2015. Privit din punctul de vedere columbian, Uniunea Europeană reprezintă cel de-al doilea partener comercial al Columbiei și principala sursă a investițiilor străine directe din țară.

Celelalte sectoare importante pentru relațiile bilaterale dintre Uniunea Europeană și Columbia sunt: mediul înconjurător (datorită unei biodiveristăți extrem de mari dar și al provocărilor legate de mediul înconjurător, Columbia reprezintă un pion important în ceea ce privește diplomația verde); justiție și drepturile omului și știință și tehnologie (relațiile din acest domeniu au început odată cu Al Optulea Program Cadru European pentru Cercetare și Inovare – Horizon 2020).

Pentru a arăta efectele acordului încheiat între Uniunea Europeană și Columbia, în cele ce urmează am prezentat o serie de indicatori specifici sectorului comercial.

Tabel nr. 10 – Comerțul cu bunuri Columbia – UE în perioada 2006– 2016

(milioane de Euro)

Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe site-ul http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2006/september/tradoc_113367.pdf, accesat la data de 26.05.2017

Figura nr. 10 – Comerțul cu bunuri Columbia – UE în perioada 2006– 2016

(milioane de Euro)

Sursa: Date preluate și prelucrate de autor de pe site-ul http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2006/september/tradoc_113367.pdf, accesat la data de 26.05.2017

Astfel, din cele prezentate mai sus, se poate observa că, la fel ca și în cazul schimburilor comerciale de bunuri cu Statele Unite ale Americii, exportul de bunuri dintre Columbia și Uniunea Europeană a cunoscut un punct de maxim în anul 2012, când a înregistrat valoarea de 8634 milioane de Euro, în timp ce punctual de minim a fost înregistrat în anul 2006 cu o valoare de 3601 milioane de Euro, adică o diferență semnificativă între cei șase ani, de 5033 milioane de Euro.

În ceea ce privește importurile, acestea au înregistrat cea mai mare valoare în anul 2015, de 6519 milioane de Euro, iar cea mai mica valoare a fost înregistrată în anul 2006, cu 2766 milioane de Euro.

Soldul balanței comerciale este unul preponderant pozitiv pentru Columbia, valoarea maximă fiind atinsă în anul 2012 cu 3100 milioane de Euro, în vreme ce în ultimul an analizat, 2016, aceasta a cunoscut un sold negative, ceea ce indică faptul că importurile din Uniunea Europeană au surclasat exporturile către aceasta cu 24 milioane de Euro.

IV. 3. Relațiile cu organisme de integrare regională

Columbia a fost un membru activ al Națiunilor Unite încă de la fondarea acestei organizații. Această țară face parte din numeroase organizații ale Națiunilor Unite, inlcuzând Acordul General de Tarife și Comerț (GATT), Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (ECLAC), precum și Conferința Națiunilor Unite pentru Cojmerț și Dezvoltare (UNCTAD).

Sub guvernarea Frontului Național, Columbia a devenit un important beneficiar de fonduri și programe oferite din partea organismelor internaționale cum ar fi Banca Internațională pentru Dezvoltare (IDB), Fondul Monetar Internațional (IMF), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) și Organizația Internațională a Muncii (ILO).

A preferat să gestioneze problemele de securitate și cele globale prin internediul forumurilor internaționale furnizate de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

În afară de aceste organizații, Columbia se află printre statele membre ale altora cum ar fi: Unasur, Alianța Pacificului, Forumul de Cooperare pentru Asia de Est și America Latină, Organizația Statelor Americane, Comunitatea Statelor din America Latină și Caraibe, Comunitatea Andină. Pe lângă aceste organizații de integrare regională în care este membru, Columbia are semnate numeroase tratate de colaborare cu alte organisme internaționale, cum ar fi Caricom, Mercosur (Piața Comună a Americii de Sud).

a) UNASUR (Uniunea Națiunilor Sud-Americane), în spaniolă Union de Naciones Suramericanas, este o organizație interguvernamentală înființată în anul 2008 și care are 12 state membre: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Paraguay, Peru, Suriname, Uruguay și Venezuela.

Obiectivele specifice ale acesteia sunt:

consolidarea dialogului politic între statele membre în scopul consolidării integrării Americii de Sud și a prezenței UNASUR pe arena internațională;

dezvoltarea socială și umană, a incluziunii sociale în scopul eradicării sărăciei și depășirii inegalităților existente în regiune;

eradicarea analfabetismului, accesul egal la o educație de calitate și recunoașterea în plan regional a studiilor și diplomelor;

integrarea energetică în scopul utilizării durabile și echitabile a resurselor din regiune;

dezvoltarea infrastructurii pentru a garanta interconectarea regiunii în conformitate cu criteriile de dezvoltare socială și economică durabilă;

adoptarea de mecanisme compatibile cu politicile economice și fiscale ale statelor membre care să promoveze integrarea financiară între acestea;

protecția biodiversității, a resurselor de apă și a ecosistemelor, precum și cooperarea între statele membre în materie de prevenire a dezastrelor și combaterea cauzelor și efectelor schimbărilor climatice;

accesul egal la securitatea socială și serviciile de sănătate;

cooperarea economică și comercială; promovarea creșterii și dezvoltării economice, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii;

consolidarea luptei împotriva terorismului, a corupției, drogurilor, traficului de persoane și traficului de arme ușoare și mici, criminalității transnaționale organizate și a altor amenințări etc.

Această organizație a fost creată în scopul integrării proceselor regionale elaborate de Piața Comună a Sudului (MERCOSUR) și Comunitatea Andină.

b) Alianța Pacificului (Pacific Alliance) a fost inițiată în anul 2011 și i s-a realizat un plan cadrul în anul 2012. Membrii acesteia sunt: Mexic, Chile, Peru și Columbia. Această alianță dorește să atingă libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, între statele membre, pe modelul Uniunii Europene. Din anul 2016, România este observator al Alianței Pacificului.

c) Forumul de Cooperare pentru Asia de Est și America Latină (Forum for East Asia and Latin American Cooperation) – FEALAC reprezintă singura modalitate de dialog oficial între țările din America Latină și Asia de Est. Cuprinde un număr de 36 de țări dintre care 20 de țări din Asia de Est, inclusiv 10 țări din ASEAN (China, Japonia, Mongolia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă) și 20 de state din America Latină (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Republica Dominicană, Ecuador, Salvador, Guatemala, Honduras, Columbia, Costa Rica, Cuba, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay și Venezuela) pentru a întări relațiile dintre cele două regiuni. Există trei comisii de lucru: pe știință și tehnologie, economie și societate, precum și politică, cultură, educație și sport, care conlucrează pentru o mai bună colaborare în aceste domenii.

d) Organizația Statelor Americane ( Organization of American States – OAS) a fost fondată în anul 1948, însă datează de la Prima Conferință Internațională a Statelor Americane ținută în Washington din Octombrie 1889, până în Aprile 1890, fiind cea mai veche organizație regională din lume. Are un Secretariat permanent în Washington și include 35 de state independente de pe cele două continente americane, Cuba fiind exclusă în anul 1962.

e) Comunitatea Statelor din America Latină și Caraibe (Community of Latin American and Caribbean States – CELAC) a reprezentat o inițiativă mexicană anunțată în anul 2012. Statele membre ale CELAC sunt același cu ale OAS, exceptând faptul că nu sunt cuprinse Canada și Statele Unite ale Americii, iar Cuba este și ea țară membră. CELAC este un mecanism interguvernamental de dialog și acord politic, care include 33 de țări din America Latină și Caraibe. Comunitatea Statelor din America Latină și Caraibe a fost creată pentru a aprofunda integrarea regională, dezvoltarea durabilă, cooperarea politică, promovarea dialogului cu alte state și organizații regionale etc. Organizația își propune consolidarea integrării politice, sociale și culturale a regiunii, îmbunătățirea calității vieții, stimularea creșterii economice, promovarea bunăstării tuturor cetățenilor săi. CELAC este succesorul Grupului de la Rio (forum de consultare politică) și al Summit-ului privind integrarea și dezvoltarea din America Latină și Caraibe (''Cumbres América Latina y Caribe'' — CALC).

f) Comunitatea Andină (CAN) este un bloc de comerț care cuprinde țări ale Americii de Sud ca Bolivia, Colombia, Ecuador și Peru. Blocul comercial a fost numit Pactul Andin până în 1996 și a intrat în existență cu semnarea Acordul de la Cartagena din 1969. Sediul central se află în Lima, Peru. Comunitatea Andină are 98 milioane de locuitori care trăiesc într-o zonă de 4700000 km pătrați, al cărui Produs Intern Brut s-a ridicat la 745.3 miliarde dolari în 2005, inclusiv Venezuela (care a fost un membru la acea vreme). Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relații între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru și Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerț liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piața Comună Central – Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama, dar care până în prezent a înregistrat puține progrese pe calea integrării. În 1973 pactul a câștigat al șaselea membru, Venezuela. Cu toate acestea, în 1976, membrii au fost din nou reduși la cinci când Chile s-a retras. Venezuela a anunțat retragerea în 2006, fapt ce a cauzat reducerea Comunității Andine la patru state membre. Recent, cu noul acord de cooperare cu Mercosur, Comunitatea Andină a câștigat patru noi membrii asociați: Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay.

IV. 4. Relațiile cu celelalte state din America Latină

În mod tradițional, relațiile interesele diplomatice și economice ale Columbiei în restul Americii Latine erau limitate și îndreptate mai ales spre vecinul și rivalul său, Venezuela. Columbia nu a început să acorde prea multă atenție celorlalte state din America Latină și nici vorbitorilor de limbă engleză din Caraibe, decât pe la mijlocul anilor 1970. Cu toate că violențele interne din cadrul acestei țări au stricat un pic relațiile cu vecinii săi, relațiile regionale au devenit din ce în ce mai prospere și legăturile comerciale au înflorit odată cu crearea Frontului Național în anul 1957.

Ca urmare a angajamentului Columbiei față de integrarea economică subregională în anii 1960, a început să perceapă relațiile economice în mare parte în termeni latino-americani sau andini și nu a mai urmat pur și simplu conducerea Statelor Unite în relațiile de securitate regională și economică. În 1969, Columbia a semnat Acordul de la Cartagena de înființare a Grupului Andin.

Cu toate că semnase acordul, la câțiva ani, Columbia a întâmpinat dificultăți în relațiile sale cu națiunile membre ale Grupului Andin, ca rezultat al politicilor sale interne. Pe la mijlocul anilor 1970, autorităile politice columbiene, preocupate că statul va da mai mult decât va primi odată cu reducerea tarifelor, au început să-și piardă interesul pentru Comunitatea Andină. Aceștia au continuat să favorizeze integrarea economică subregională, dar cu toate acestea, relațiile economice ale Columbiei cu restul Americii Latine au crescut considerabil după crearea Asociației de Liber Schimb din America Latină (LAFTA) și Comunității Andine. Ca multe alte țări din America Latină, Columbia s-a alăturat Sistemului Economic Latino-American (SELA), care a fost creat în anul 1975 pentru a promova cooperarea regională asupra comerțului și altor probleme de natură economică.

Pe data de 3 Iulie 1978, Columbia s-a alăturat altor șapte state din America Latină în semnarea Pactului Amazon, o inițiativă braziliană menită să coordoneze dezvoltarea statelor din bazinul Amazonului. Columbia s-a alăturat de asemenea, succesorului LAFTA, Asociației de Integrare Lationo-Americană (ALADI), creată în 1980 pentru a reduce barierele comerciale dintre țările andine și a coordona politicile economice.

Începând cu sfârșitul anilor 1970, Columbia a căutat să-și dezvolte un rol de lider regional prin creșterea influenței în zona Caraibelor. În primul rând s-a alăturat Băncii de Dezvoltare din Caraibe și apoi a început să-și lărgească comerțul cu țările caraibiene. Cu toate acestea, Mexicul și Venezuela au rămas singurii pateneri comerciali importanți ai Columbiei în regiunea bazinului Caraibelor.

Administrația Betancur a plasat o prioritate oarecum mai înaltă în relațiile cu America Centrală. Columbia avea, în mod tradițional, foarte puțină experiență sau contact cu America Centrală din apropiere, însă gradul de conștientizare a columbienilor asupra regiunii a crescut considerabil în timpul administrării Betancur. În urmărirea obiectivului cheie al politicii externe a lui Betancur, pacea în America Centrală, Columbia s-a alăturat Mexicului, Venezuelei și statului Panama în ianuarie 1983 pentru a forma Grupul Contadora. Betancur propusese inițiativa Contadora din trei motive principale: el credea că este în concordanță cu tradiția diplomatică multilaterală din Columbia, că Nicaragua are dreptul la autodeterminare și că Statele Unite nu ar trebui să intervină militar și unilateral în Nicaragua.

Betancur a jucat un rol activ și în alte forumuri regionale sau inter-americane. În calitate de mediator între națiunile debitoare latine și țările creditorilor, el a găzduit o reuniune-cheie a reprezentanților a unsprezece țări latino-americane la Cartagena, în iunie 1984, pentru a discuta despre modalitățile de a obține condiții de rambursare mai reduse pentru datoria externă de 350 miliarde USD din regiune. În calitate de președinte al unei țări cu o datorie relativ mică și echilibrată, Betancur a sfătuit moderarea problemelor legate de datorii, sfătuind guvernele să sporească stimulentele pentru investițiile străine pentru a reduce dependența de creditele externe, în loc să formeze un "cartel al debitorilor". Betancur a rămas în cadrul mainstream al politicii externe latino-americane în abordarea sa față de alte probleme de interes general regional. Pe lângă sprijinirea Argentinei în războiul din sudul Atlanticului, el a susținut aspirațiile Boliviei pentru accesul teritorial în Oceanul Pacific și integritatea teritorială garantată a Belizei.

Betancur a intrat sub incidența unor critici grele în Columbia pentru profilul său mai pronunțat în politica emisferei occidentale, în special datorită încercărilor sale de mediere a conflictelor politice din America Centrală, în detrimentul problemelor interne. Betancur a devenit mai puțin simpatizant față de Nicaragua ca urmare a presupusei sale implicări în susținerea preluării Palatului de Justiție de către M-19 în noiembrie 1985 și a reînnoirii surprinzătoare a pretenției teritoriale a lui Managua, în aprilie 1986, către Isla de San Andrés și Isla de Providencia. Deși insulele se aflau sub conducere columbiană de generații, Nicaragua a susținut într-o conferință de presă că Tratatul de la Barnesas-Esguerra din 1928, care recunoștea suveranitatea columbiană asupra teritoriilor insulare, era nevalid, deoarece Nicaragua a semnat-o într-un moment în care trupele Statelor Unite au ocupat țara.

Când Nicaragua a condus Columbia în justiție în 2001 în urma unei dispute de zeci de ani privind o mână de insule mici din Caraibe, columbienii au simțit că nu au prea multe de pierdut. Și-au exercitat suveranitatea asupra teritoriilor și apelor sale, care se întindeau pe aproximativ 400 km (250 de mile) în nordul Americii de Sud și 200 de km la est de Nicaragua, încă de la semnarea tratatului din 1928. În 1980, la puțin timp după Revoluția Sandinistă, Nicaragua a afirmat că tratatul a fost nevalabil, iar mai târziu a dus cazul la Curtea Internațională de Justiție (ICJ) de la Haga. Dar, în acest punct, granița maritimă a celor două țări a fost mult timp recunoscută drept al 82-lea meridian.

Cu toate acestea, după ce Curtea de Justiție a studiat cazul pe o perioadă de 11 ani, a emis o sentință pe data de 19 Noiembrie 2012 care i-a surprins pe columbieni. Deși a confirmat suveranitatea țării în cele șapte insulițe mici care fac parte din arhipelagul San Andrés și Providencia, aceasta a acordat Nicaraguei o zonă de excluziune economică maritimă care se extinde la 370 km de coasta Caraibelor, cu excepția apei care înconjoară Insulele. Acest lucru a reprezentat un transfer de aproximativ 30.000 de kmp de mare, controlat anterior de Columbia, cu drepturi valoroase de pescuit și potențiale depozite subacvatice de petrol. Curtea de Justiție a transformat două insule columbiene, Quitasueño și Serrana, în enclave izolate, și a lăsat restul arhipelagului columbian să aparțină apelor recent mărite ale Nicaraguei. Locuitorii insulelor, care acum sunt obișnuiți să pescuiască în apele teritoriale ale Nicaraguei, spun că se tem de existența lor. Hotărârea nu poate fi atacată.

Nicaragua a sărbătorit hotărârea prin trimiterea navelor sale pentru a-și patrula noile ape. Juan Manuel Santos a refuzat să retragă navele țării sale și a spus că hotărârea a fost plină de "omisiuni, greșeli, excese și inconsecvențe pe care nu le putem accepta".

În 28 noiembrie 2012, el a mers mai departe, când Columbia și-a anunțat retragerea din Pactul de la Bogotá – un acord semnat în capitala proprie a Columbiei în 1948 – în care țările din America au convenit să soluționeze pașnic disputele prin Curtea Internațională de Justiție. Domnul Santos a afirmat că granițele teritoriale și maritime ar trebui să fie stabilite în viitor prin tratate, nu prin intermediul instanței.

Domnul Santos nu a spus public dacă intenționează să respecte hotărârea. El a încercat să se distingă de predecesorul său și fostul patron politic, Álvaro Uribe, subliniind relații bune cu vecinii din Columbia și menținând o strictă aderare la litera legii în întreaga administrație. Ambele eforturi ar putea fi subminate de o dispută prelungită cu Nicaragua. Tensiunile cu Președintele Ortega ar putea amenința chiar și prioritatea primordială a Președintelui Santos – discuțiile de pace în desfășurare cu gherilele FARC – deoarece guvernul venezuelean, cel mai apropiat aliat al lui Ortega, facilitează negocierile și Cuba, un alt prieten din Nicaragua, le găzduiește.

Cu toate acestea, Uribe l-a acuzat pe Santos de faptul că a fost permisiv cu dușmanii țării, iar publicul columbian a fost înfuriat de hotărâre. Mulți columbieni sunt încă revoltați în legătură cu pierderea teritoriului Panama, care a fost cândva o provincie columbiană, în 1903.

Președintele Barco a avut o campanie electorală bazată pe o platformă care promitea un profil mai scăzut pentru Columbia în procesul de pace Contadora și o mai mare atenție la relațiile Columbiei cu vecinii săi imediați. În consecință, după preluarea mandatului, Barco a redus implicarea Columbiei în activitățile Contadora și Nonaligned Movement. El a continuat totuși să dezvolte relațiile bilaterale ale Columbiei în America Latină.

Deși relațiile Columbiei cu Venezuela au fost mai extinse decât cu orice alt stat din regiune, conflictele de frontieră și diferențele teritoriale au făcut ca aceste relații să fie tensionate și acrimoniale. În timpul președinției Lleras Restrepo la sfârșitul anilor 1960, Columbia a încercat să negocieze contracte cu companiile petroliere străine pentru a face foraj exploratoriu offshore pe platoul continental al Golfo de Venezuela, care poate conține până la 10 miliarde de barili de petrol. Caracas a protestat și a afirmat că golful era o cale navigabilă interioară a căror ape erau "tradițional și istoric venezuelene". Ambele națiuni au convenit în mod tacit în 1971 să suspende operațiunile de explorare din zonă până când s-a ajuns la un acord final. Cu toate acestea, problema a escaladat din nou. La îndemnul Venezuelei, discuțiile de stabilire a unor limite teritoriale mai stricte au început în 1979. Mai multe incidente armate din golf în perioada 1981-1986 au determinat ambele țări să mobilizeze trupe de-a lungul frontierei și să se angajeze într-o cursa minoră în domeniul armelor. În ciuda unei serii de discuții pe marginea acestei chestiuni între miniștrii de externe columbieni și venezueleni în 1986, s-au înregistrat progrese mici în vederea obținerii unui acord. Barco a sperat să dispute litigiul la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, însă guvernul venezuelean al președintelui Jaime Lusinchi s-a opus medierii externe.

Relațiile deja tensionate dintre Columbia și Venezuela au apărut din nou la mijlocul lunii august 1987, când guvernul Lusinchi a susținut că o navă de război columbiană a pătruns în apele teritoriale venezuelene. Ambele părți și-au mărit imediat prezența militară în zona de frontieră, dar Columbia a fost mult depășită de Venezuela. Cererea ministerului apărării columbian la Congresul din septembrie 1987 de a cvadrupla bugetul militar la 2,5 miliarde de dolari a părut a fi legată parțial de disputa de frontieră.

Problemele de frontieră suplimentare includeau aproximativ 1 milion de columbieni ilegali sau fără acte de identitate care au intrat în Venezuela începând cu anii 1950, atacuri de gherilă transfrontaliere ale grupurilor rebele columbiene și trafic de droguri. În 1988, țăranii columbieni migranți au depășit numărul de persoane din Venezuela cu 15 la 1 în unele zone de frontieră. Venezuelenii au avut, în general, o atenție redusă față de imigranții columbieni, în timp ce columbienii se opuneau venezuelenilor cu cheltuieli libere. Acești columbieni, căutând securitate, locuri de muncă și salarii mai mari, au lucrat ca servitori sau în alte funcții evitate de venezueleni. Deși mulți columbieni au rămas în Venezuela, alții au trecut granița ilegal pentru a lucra sezonier, întorcându-se acasă în fiecare an cu câștigurile lor. Această migrație a contribuit la volumul mare de comerț ilegal și contrabandă care a înflorit în regiunile de frontieră.

Barco a propus un amplu dialog cu Venezuela în august 1987 pentru a include chestiuni de frontieră, cum ar fi contrabanda și comerțul cu narcotice. În ianuarie 1988, Venezuela a cerut o acțiune comună cu Columbia pentru a controla activitățile în creștere ale traficanților de droguri din Columbia și ale gherilelor de stânga de-a lungul și în interiorul granițelor vestice ale Venezuelei. Propunerea venezueleană a fost determinată, în parte, de o serie de răpiri ale fermierilor venezuelani de către gherilele columbiene, care și-au ținut ostaticii pentru răscumpărare pe partea columbiană a frontierei. Venezuela a fost, de asemenea, îngrijorată de traficanții de droguri din Columbia, care au început să dezvolte Venezuela ca punct important de transbordare a cocainei în drum spre Statele Unite sau Europa de Vest.

Pentru oricine urmărește relații Columbia-Venezuela, ultimele evoluții ale acestora i-au cauzat o durere semnificativă de cap. În primul rând, după defalcarea proeminentă a relațiilor dintre cele două țări către sfârșitul președinției Álvaro Uribe (2002-2010), președintele venezuelean Hugo Chávez și noul președinte al Columbiei, Juan Manuel Santos, au elaborat o revoluție completă atunci când au anunțat atât normalizarea relațiilor diplomatice, cât și o reînnoire a comerțului. De atunci, Chávez și Santos s-au apropiat tot mai mult, în ciuda faptului că cei doi președinți provin din capătul opus al spectrului politic. Așa cum ne-am putea aștepta, acest lucru a dus la neliniște în fiecare dintre taberele lor politice care, inevitabil, se întreabă de unde atâta apropiere și de ce?

Unul din primele semne ale îmbunătățirii relațiilor, a fost anunțarea de către Președintele Santos că va respecta decizia Curții Supreme din Columbia care interzice folosirea de către Statele Unite a șapte baze militare, conform unui acord de cooperare SUA-Columbia, semnat anterior. Acest lucru nu a fost pe placul Statelor Unite, care intenționau să stabilească o prezență militară solidă în Columbia, aliatul său în regiune.

Apoi, Venezuela a extrădat trei persoane acuzate de apartenența la grupurile de gherilă columbiene, Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC) și Armata Națională de Eliberare (ELN).

O întâlnire la nivel înalt a dus la confuzie în rândul observatorilor când Chávez, după o întâlnire cu Santos, s-a întâlnit cu președintele conservator al Honduras-ului, Porfirio Lobo, al cărui guvern Chávez și mulți alți lideri latino-americani au refuzat să-l recunoască, deoarece l-au văzut drept succesor al regimului instituit după lovitura de stat din 2009. Solicitat de Santos, Chávez a fost de acord să ajute la medierea între președintele demis al Honduras-ului, Manuel Zelaya și Lobo, pentru ca Honduras să se poată realătura Organizației Statelor Americane. Efortul de mediere a avut succes până acum, ceea ce a dus la îndeplinirea uneia dintre cerințele principale ale lui Zelaya – că toate acuzațiile împotriva lui ar fi fost abandonate – și revenirea sa în țară.

Această schimbare neașteptată a evenimentelor a dus la o altă surpriză, când Santos a anunțat că Chávez și-a respectat promisiunea de a scăpa de toate taberele FARC din Venezuela.

Premiul pentru distrugerea propriei tabere s-a dus totuși la Chávez, când a ordonat arestarea lui Joaquín Pérez Becerra, jurnalist al Agenției de știri New Colombia (ANNCOL), un site alternativ de știri despre Columbia, despre care criticii spuneau că este simpatizant al FARC. Arestarea a avut loc la cererea lui Santos, care a susținut că Pérez Becerra este un membru de conducere al FARC. După cum s-a dovedit totuși, Pérez Becerra este un refugiat politic recunoscut în Suedia, care a dobândit cetățenia suedeză în 2000. El a părăsit Columbia în 1993 după uciderea soției sale și a primit amenințări cu moartea pentru că a fost membru al Unión Patriótica, un partid politic socialist fondat de FARC în timpul negocierilor sale cu guvernul columbian în anii 1980. Protestele ulterioare ale susținătorilor lui Chávez l-au forțat pe acesta să justifice acțiunea spunând că acționa asupra unei "alerte roșii" a Interpolului și că, dacă Venezuela așteaptă ca alte țări să rețină oamenii veniți în Venezuela, atunci a trebuit să răspundă alertelor roșii din alte țări.

Este cu siguranță adevărat că Chávez a fost în concordanță cu cererea sa de a adera la alertele roșii ale Interpol și că adversarii lui Chávez au abuzat în mod periculos de problema FARC pentru a descrie Venezuela ca stat nepoliticos care susține terorismul și care poate fi folosit ca scuză pentru intervenția străină în Venezuela. Cu toate acestea, modul în care Pérez Becerra a fost deportat nu pare să respecte procedurile juridice de bază. Pe scurt, Pérez Becerra pare să fi fost victima noii prietenii Chávez-Santos.

Există cel puțin două motive principale pentru care Venezuela și Columbia își îmbunătățesc relațiile atât de dramatic în ultimul timp. Primul este economic. Înainte ca relațiile dintre cele două țări să înceapă să se detrioreze (din nou), după semnarea de către Columbia a acordului de cooperare militară cu Statele Unite, comerțul a atins un nivel maxim de 7 miliarde de dolari pe an. În anul după ruperea relațiilor, până la alegerea lui Santos, comerțul anual a scăzut la aproximativ 1 miliard de dolari. Deși există un important dezechilibru comercial între cele două țări – Venezuela importă mult mai mult din Columbia decât viceversa – ambele țări depind de acest comerț. Sunt vecini apropiați, iar utilizarea unor piețe sau a unor furnizori alternativi este costisitoare pentru ambele. Cele două țări au înregistrat, de asemenea, o recesiune economică în perioada 2009-2010, iar scăderea comerțului a făcut ca redresarea să fie și mai dificilă.

Al doilea motiv pentru îmbunătățirea relațiilor are legătură cu securitatea. Atât Venezuela, cât și Columbia îl consideră pe celălalt drept un risc de securitate. Columbia a susținut mult timp că guvernul Chávez a ajutat FARC și a folosit ca dovadă a acestei implicări fișierele informatice despre care se presupunea că aparțineau comandantului FARC Raúl Reyes, pe care comando-urile columbiene le-au confiscat în timpul unui raid din 2008 dintr-o tabără FARC din Ecuador. Există o mulțime de motive ca să se îndoiască de autenticitatea multora dintre aceste dosare, mai ales că dosarele au fost manipulate înainte de a fi predate anchetatorilor criminalistici din Columbia. Hotărârea recentă a Curții Supreme din Columbia, conform căreia dosarele nu pot fi folosite ca probe în cadrul procedurilor judiciare, pune în continuare în discuție validitatea acestora. Cu toate acestea, în ciuda îndoielilor legitime cu privire la pretențiile de implicare a Venezuelei în FARC, este probabil corect să presupunem că guvernul columbian vede Venezuela ca o potențială amenințare care trebuie neutralizată fie prin amenințări de forță, fie prin angajament. Spre deosebire de Uribe, se pare că Santos a decis această abordare.

În mod similar, guvernul Chávez consideră Columbia drept o adevărată amenințare, în parte datorită infiltrării constante a forțelor armate neregulate în Venezuela, în special a grupărilor paramilitare columbiene. Venezuela este, de asemenea, suspicioasă față de acuzațiile constante că susține FARC, ceea ce oferă acoperire pentru subminarea lui Chávez sau poate chiar lansarea unui atac asupra pământului venezuelean, așa cum s-a întâmplat în Ecuador în 2008.

IV. 5. Relațiile cu România

Republica Columbia este un partener important al României în America Latină. Relațiile româno-columbiene sunt destul de vechi și concretizate de pe vremea când Nicolae Titulescu era președinte al Ligii Națiunilor. Columbia i-a oferit pe atunci sprijinul politic. Tot în acea perioadă, anii '20-'30, începuseră exploatările petroliere din Columbia, iar în acest domeniu românii erau printre lideri, astfel încât, specialiștii din România au fost în Columbia, unde au inișiat explorarea și exploatarea petrolieră, cu echipament adus de aici. Mai târziu, după război, a urmat o perioadă de schimburi de mare anvergură, pentru că exista posibilitatea compensărilor comerciale, și așa au ajuns 300.000 de automobile Dacia pe străzile Columbiei. Când Organizația Mondială a Comerțului a interzis barterul, situația a devenit dificilă, dar se menține un anumit nivel al schimbului. Din punct de vedere cultural, însă, relațiile dintre cele două țări au fost întotdeauna solide, și la această oră există o colaborare concretă, prin schimburile de studenți.

Formal, primele raporturi româno-columbiene sunt legate de corespondența între șefii de stat ai României și Columbiei, în anii 1880- 1881. În mod real, după toate regulile diplomatice, a mai existat o „scânteie” de instituție, în 1940. Este vorba despre un consulat onorific al României în Columbia, fulgurant și inexistent, de fapt.

Relațiile diplomatice au fost stabilite la 15 noiembrie 1967, care se materializează, după o adevarată epopee, în ambasade, cu miniștrii extraordinari și plenipotențiari, în 1972, respectiv 1973. La 17 septembrie 1972 guvernul columbian și-a deschis ambasada la București, numindu-l ca titular al acesteia pe Alvaro Rocha Lalinde, în grad diplomatic de consilier însărcinat cu afaceri. La 19 martie 1973, se deschide ambasada României la Bogotá, iar, pe 21 august același an, primul ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Socialiste România în capitala Columbiei, Dumitru Moianu, își prezenta scrisorile de acreditare. Un moment ce inaugurează o epocă relativ fructuoasă în raporturile multilaterale dintre cele două țări îl constituie vizita în Columbia, în septembrie 1973, a președintelui României, Nicolae Ceaușescu și întoarcerea vizitei de către președintele Columbiei, Alfonso Lopez Michelsen, în mai 1974.

Ambasada României la Bogota este reprezentată de doamna Daniela Sârbu. Ambasada Republicii Columbia a fost închisă în noiembrie 2002. Ambasador acreditat al Republicii Columbia este din noiembrie 2013 doamna Victoria Gonzalez Ariza, cu reședința la Varșovia.

În ceea ce privește relațiile politice dintre cele două țări, acestea au existat și în vremea comunismului, dar există și acum și au fost marcate prin vizite la nivel înalt, astfel:

1990 – vizită oficială în Columbia a primului-ministru roman;

1993 – vizită oficială în Columbia a președintelui României;

1994 – vizită oficială în România a ministrului relațiilor externe Columbian;

2001 – vizită oficială în România a președintelui Camerei Reprezentanților din Congresul Național;

2003 – vizită oficială în Columbia a președintelui Senatului României;

2004 – vizită oficială în România a unei delegații parlamentare columbiene.

Relațiile economice dintre cele două state sunt unele destul de strânse, dovadă fiind și volumul schimburilor comerciale din ultimii ani prezentat în următoarul tabel:

Tabel nr. 11 – Volumul schimburilor comerciale (milioane dolari SUA)

Sursa: Tabel elaborate de utor pe baza datelor preluate de pe site-ul http://bogota.mae.ro/node/168 și https://www.mae.ro/bilateral-relations/1925#null accesat la data de 27.05.2017

Figura nr. 11 – Volumul schimburilor comerciale (milioane dolari SUA)

Sursa: Tabel elaborate de utor pe baza datelor preluate de pe site-ul http://bogota.mae.ro/node/168 și https://www.mae.ro/bilateral-relations/1925#null accesat la data de 27.05.2017

Se poate observa că totalul volumului schimburilor comerciale dintre România și Columbia a atins apogeul în anul 2012, cu suma de 191,46 milioane de Dolari, în timp ce punctul de minim s-a înregistrat în anul 2009, cu doar 61,051 milioane de dolari.

Exporturile României în Columbia au înregistrat punctul de maxim tot în anul 2012 cu valoarea de 181,9 milioane de dolari, în timp ce valoarea cea mai mica a fost înregistrată de asemenea, în anul 2009, cu o valoare de doar 42,463 milioane de dolari.

Importurile au obținut cea mai mare valoare în anul 2008, cu 29,27 milioane de dolari, iar cea mai scăzută valoare a fost înregistrată în luna Iulie a anului 2016, cu 9,47 milioane de dolari.

Soldul balanței comerciale dintre România și Columbia ne arată clar că este unul pozitiv, cea mai mare valoare a acestuia fiind înregistrată în anul 2012, cu 172,34 milioane de dolari, în timp ce valoarea cea mai mica a fost în anul 2008, cu 38,46 milioane de dolari.

Cadrul juridic după care se ghidează o parte din relațiile bilaterale dintre țara noastră și Columbia este reprezentat de:

Acord de cooperare culturală și științifică (1968);

Acord de cooperare tehnică, științifică și tehnologică (1995);

Acord general de prietenie și cooperare (1996);

Acord de desființare a vizelor pentru posesorii de pașapoarte diplomatice, oficiale sau de serviciu (2002);

Acord privind cooperarea în domeniul turismului (2005).

Schimbările fundamentale care caracterizează România în ultimul timp au dus la o sincopă în domeniul relațiilor economice dintre cele două țări; fie și pentru faptul că România a pierdut unele piețe principale, și prin ele, piețele adiacente. Intrarea României în competiția europeană înseamnă sacrificii considerabile, dar justificate, pentru a elimina domeniile nerentabile și a le întări pe cele de perspectivă.

V. Concluzii

Politica externă a Columbiei a fost fragmentară, parțial datorită ineficacității percepute a Ministerului Afacerilor Externe de a conduce relațiile internaționale ale statului, dar și politizării serviciilor straine. În mod tradițional, activitățile ministerului s-au concentrat asupra a două domenii: rezolvarea disputelor teritoriale și de graniță, precum și desfășurarea diplomației convenționale în cadrul organizațiilor internaționale. Cu toate acestea, natura schimbătoare a politicii internaționale și interne și incapacitatea ministerului de a exercita o coordonare eficientă a afacerilor externe ale țării au condus la crearea unor posturi publice paralele și la înălțarea instituțiilor alternative implicate în formularea și executarea politicii externe. Practica diplomației convenționale de către Ministerul Relațiilor Externe a fost uneori condusă mai mult prin aplicarea consecventă a principiilor de bază ale dreptului internațional decât prin atingerea unor obiective politice specifice.

Pierderea teritoriului Panama la începutul secolului al XX-lea și umilirea națională ulterioară i-au determinat pe factorii de decizie din Columbia să vadă dreptul internațional drept principalul mijloc de a garanta integritatea suverană și teritorială a țării. Cu toate acestea, aplicarea strictă a principiilor juridice a dus uneori la incoerență politică. După declanșarea războiului din Falkland-Malvine în 1982, de exemplu, Columbia s-a abținut, împreună cu Statele Unite, să voteze aplicarea Tratatului Inter-American de Asistență Reciprocă în sprijinul Argentinei. Această decizie, bazată exclusiv pe considerații juridice, a separat țara de vecinii ei din America Latină, cu care Columbia se presupune că dorea să construiască legături mai puternice.

O altă caracteristică centrală a politicii externe columbiene este alinierea țării cu Statele Unite, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic. În urma independenței Panamei, Columbia a început să caute satisfacerea obiectivelor politicii sale externe printr-o afiliere strânsă cu Statele Unite. Pe lângă faptul că a devenit un beneficiar pasiv al politicii Statelor Unite, inserția țării în relații internaționale mai extinse a fost puternic condiționată de legăturile sale cu Washingtonul.

Lipsa contribuției publice și interesul pentru relațiile internaționale a fost marcantă în Columbia. După pierderea teritoriului Panama, timp de mulți ani, țara a adoptat o poziție izolată față de restul lumii. Pentru marea majoritate a populației, existența aproape continuă a conflictului civil de la sfârșitul anilor 1940 a agravat această predispoziție istorică, dat fiindcă provocările inerente afacerilor externe ale Columbiei par a fi palide în comparație cu situația internă.

Relațiile externe ale Columbiei au avut tendința de a reflecta din punct de vedere istoric două puncte de vedere conflictuale privind locul țării în lume. O poziție este că statutul său periferic, subordonat, permite marginalizarea în politica externă și garantează o aliniere strictă cu puterea hegemonică, Statele Unite. Opoziția este că diversificarea relațiilor externe, în combinație cu participarea mai activă, ar spori puterea de negociere a Columbiei și ar crea relații de autonomie relativă în relațiile sale cu Statele Unite.

Tendința de aliniere a intereselor Columbiei cu cele ale Washingtonului este cunoscută sub numele de ”doctrina polului de respirație” – termen care implică o atracție față de "steaua polară" a nordului, Statele Unite. În practică, acest principiu a determinat în mod consecvent țara să adopte o poziție pragmatică de subordonare economică și politică față de Statele Unite. În schimbul loialității sale, țara se așteaptă în mod obișnuit să primească asistență economică, politică și militară substanțială din partea Statelor Unite.

Cu toate acestea, periodic, Columbia și-a orientat politica externă spre vecinii latino-americani și alte națiuni, în scopul diversificării relațiilor sale internaționale – doctrina respice similia. În urma acestui principiu, Columbia a încercat uneori o interacțiune mai strânsă cu vecinii săi din America Latină, precum și o marjă de manevră față de Statele Unite.

Începând cu anii 1980, atât doctrinele ”respice polum”, cât și doctrina ”respice similia” au ajuns să fie folosite interschimbabil, iar politica externă columbiană a început să alterneze între cele două, în funcție de administrare, problemă și împrejurări în cauză. Această evoluție pendulară a rezultat în mare parte din impactul tot mai mare al factorilor interni asupra politicii externe a țării, inclusiv încheierea acordului de împărțire a puterii Frontului Național, scăderea consensului politic, intensificarea conflictului armat, tulburările politice și sociale crescânde și escaladarea problemei drogurilor. Politica externă a administrației Barco la sfârșitul anilor 1980, de exemplu, a alternat între cele două principii descrise.

Deși Barco a afirmat independența Columbiei față de Statele Unite, în primul rând subliniind diversificarea relațiilor externe ale țării prin diplomația economică externă și integrarea economică regională, a inițiat și un război împotriva organizațiilor de trafic de droguri, o mișcare care alinia țara cu politica Washingtonului . Alegerea lui Cesar Gaviria în 1990 a marcat continuarea multor strategii implementate în cadrul administrației Barco. În special, președintele Gaviria a subliniat relațiile economice externe ale Columbiei față de politica internă, ca mijloc de a afirma o autonomie sporită și o capacitate internațională de negociere consolidată. Cu toate acestea, politica de droguri a lui Gaviria s-a îndepărtat considerabil de poziția SUA.

Constituția conferă președintelui republicii responsabilitatea pentru desfășurarea politicii externe. În ciuda existenței unor comitete de relații externe în Senat și în Camera Reprezentanților, Congresul joacă doar un rol marginal în elaborarea politicii externe. Ministerul Relațiilor Externe este responsabil de realizarea relațiilor externe ale țării, de coordonarea instituțiilor guvernamentale individuale implicate în afacerile internaționale și de soluționarea litigiilor și inconsecvențelor care apar între diferitele politici instituționale.

Deși Columbia are un serviciu extern de carieră de la sfârșitul anilor 1960, un procent considerabil de posturi diplomatice în străinătate sunt alocate indivizilor necuveniți pe baza considerentelor politice. În 2004, candidații politici au ocupat mai mult de 60% din posturile diplomatice ale Columbiei. După ce președintele Uribe și-a asumat funcția în 2002, mass-media și opoziția politică au fost extrem de critice față de utilizarea sistematică a posturilor diplomatice pentru a recompensa sprijinul pentru inițiativele politice ale guvernului, în special pentru că a venit la putere pe o platformă anticorupție. Controlul de către numiții politici asupra majorității posturilor de înalt nivel din ambasadele și consulatele țării a condus la o inconsistență considerabilă în dezvoltarea strategiilor de politică externă.

În anii post-Război Rece, este evident că politica externă columbiană a fost fundamental pragmatică în orientarea sa, chiar și în timpul administrației lui Álvaro Uribe Vélez, care a fost privit ca fiind cel mai ideologic orientat al ultimilor trei președinți. S-ar putea argumenta că efortul continuu de a învinge insurgența de gherilă este o rămășiță a Războiului Rece, care ar putea explica și faptul că numai guvernul Uribe din America Latină a sprijinit războiul administrației lui Bush în Irak. Cu toate acestea, chiar sprijinul pentru războiul din Irak ar trebui privit ca fiind bazat pe factori pragmatici mai degrabă decât ideologici și există contradicții în acest sens, cum ar fi votul columbian în Adunarea Generală a ONU în 2007, pentru a recunoaște dreptul poporului palestinian de autodeterminare, un vot care respins de Statele Unite și Israel.

Politica externă a Columbiei a încercat să adere, după cum am menționat mai sus, în mod consecvent la dreptul internațional și la multilateralism, în ciuda influenței dominante a Statelor Unite. În mod considerabil, considerentele politice interne practic au determinat politica externă, în special pentru că cele două probleme domestice dominante, traficul de droguri și insurgența de gherilă au avut implicații internaționale. Deși o legătură între cartelurile de narcotice și gherilele, în special FARC, a fost identificată de mult timp atât de către oficialii columbieni, cât și de cei americani, guvernarea Bush și mediul post-9/11 nu au fost afectați de războiul împotriva terorii, iar acest răspuns s-a bazat mai degrabă pe considerente pragmatice decât pe ideologii.

De asemenea, responsabilii politici din Columbia au încercat să răspundă în mod pozitiv preocupărilor generale ale comunității internaționale cu privire la drepturile omului. În rezolvarea acestor probleme, oficialii columbieni au căutat în mod constant, cu grade diferite de succes, să respecte principiile de bază ale politicii externe de respectare a dreptului internațional și a sistemului internațional, precum și să echilibreze răspunsul la obiectivele și cerințele SUA, punând accent pe abordarea provocărilor interne.

Deoarece orientarea politicii externe columbiene de la Primul Război Mondial, a avut ca premisă presupunerea că este în interesul național să mențină o relație pozitivă cu Statele Unite, este dificil să scăpăm de concluzia că pragmatismul care a caracterizat politica columbiană este o caracteristică permanentă. Un astfel de pragmatism a fost, uneori, desigur temperat de ideologie, cum ar fi, de exemplu, aderarea definitivă a Columbiei la Occident în timpul Războiului Rece și a politicilor sale interne anticomuniste. Ar fi greșit, totuși, să confundăm pragmatismul în cazul columbian cu orice tendință de a fi inconsecvent în politica externă. Dimpotrivă, politica columbiană a fost remarcabil de consistentă.

Bibliografie: