Politica Europeana Pentru Protectia Mediului

CUPRINS

Capitolul I – Reglementări privind protecția mediului … 3

CapitoluL II – Probleme orizontale

Secțiunea 2.1. Armonizarea legislației ……………… 4

Secțiunea 2.2. Capacitatea administrativă …………… 5

Capitolul III – Managementul deșeurilor

Secțiunea 3.1. Armonizarea legislației ……………… 6

Secțiunea 3.2. Capacitatea administrativă ………..…. 7

Capitolul IV – Calitatea aerului și schimbările climatice

Secțiunea 4.1. Armonizarea legislației ……………… 7

Secțiunea 4.2. Capacitatea administrativă …………… 8

Capitolul V – Calitatea apei

Secțiunea 5.1. Armonizarea legislației ……………… 8

Secțiunea 5.2. Capacitatea administrativă …………… 9

Capitolul VI – principii directoare pe care se întemeiază politica mediului pe plan comunitar ………………………………………. 10

Capitolul VII – concluzii ………………………………… 12

CAPITOLUL I

REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

Reglementările privind protecția mediului, aliniate la cerințele Uniunii Europene, au fost adoptate de România, în sectoare ca deșeurile , apa, organismele modificate genetic, protecția naturii, protecția civilă și securitatea nucleară. Transpunerea și implementarea acquis-ului sunt însă dificile din cauza caracterului intersectorial și implicațiilor asupra întregii industrii, alinierea la standardele europene presupunând și costuri semnificative.

În acest sens, România va aplica acquis-ului comunitar în domeniul protecției mediului până la data aderării, solicitând anumite perioade de tranziție, pentru mai multe domenii, dintre care amintim numai câteva : controlul emisiei de compuși organici volatili ( COV) rezultați din depozitarea benzinei și distribuția de la terminale la stațiile service, pentru care se solicită o perioadă de tranziție de 3 ani, până în anul 2010 ; ambalajele și deșeurile de ambalaje, pentru care se solicită o perioadă de tranziție de 3 ani, până în anul 2010 ; epurarea apelor uzate urbane, pentru care se solicită o perioadă de tranziție de 15 ani, până în anul 2022 ; descărcarea substanțelor periculoase, pentru care se solicită o perioadă de tranziție de 8 ani, până în anul 2015 ; prevenirea și controlul integrat al poluării ( IPPC) , pentru care se solicită o perioadă de tranziție de 8 ani, până în anul 2015 .

Având în vedere aceste Directive, este necesar a fi analizată posibilitatea armonizării legislației românești cu acestea precum și capacitatea administrativă de care dispune România în diversele domenii privind protecția mediului, după cum urmează:

CAPITOLUL II

PROBLEME ORIZONTALE

Secțiunea 2.1. Armonizarea legislației

Legea nr. 137/1995, privind protecția mediului stabilește : obligativitatea acordului și/sau autorizației de mediu pentru desfășurarea activităților economice și sociale cu impact asupra mediului ; obligativitatea de a efectua evaluări ale impactului unor proiecte specifice asupra mediului, pe baza unor criterii comune preluate din legislația Uniunii Europene; desemnarea autorității centrale pentru protecția mediului și a autorităților teritoriale pentru protecția mediului; dezvoltarea unor proceduri prin care se asigură accesul la informația de mediu și participarea publicului la luarea deciziei în probleme de mediu.

Acordul dintre România și Comunitatea Europeană privind participarea la Agenția Europeană de Mediu și la Rețeaua Europeană de Informare și Observare a Mediului ( EIONET) a fost ratificat prin Legea nr. 622/2001. Colaborarea cu Agenția Europeană de Mediu se desfășoară sub forma unor raportări privind starea factorilor de mediu, raportări făcute pe baza chestionarelor furnizate de Agenție. Plata contribuției României pentru anii 2001-2002, pentru participarea României la programul „ Life” a fost aprobată prin adoptarea HG nr. 643/2001 . Prin participarea la programul „Life” au fost obținute finanțări pentru 7 proiecte în cadrul programului „Life Natura” și 4 proiecte în cadrul programului „ Life Mediu „, în valoare totală de 3,9 Meuro .

Secțiunea 2.2. Capacitatea administrativă

Pentru integrarea politicii de mediu în politicile și strategiile sectoriale la nivel național, s-a instituit Comitetul Interministerial ( HG nr. 1097/2001), având responsabilitatea de a analiza și aproba toate politicile, strategiile și legislația de mediu, de a promova și reactualiza Planul Național de acțiune pentru protecția mediului și de evaluare a realizării planului național de adoptare a acquis-ului comunitar privind protecția mediului.

Întărirea capacității administrative s-a făcut prin înființarea Gărzii de Mediu ( HG nr. 1167/2001), devenită operațională din martie 2002. Aceasta, subordonată Autorității Naționale de Control și coordonată metodologic de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor , este competentă să efectueze controlul respectării actelor normative în domeniul protecției mediului de către persoanele fizice și juridice , care desfășoară activități ce sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului.

CAPITOLUL III

MANAGEMENTUL DEȘEURILOR

Secțiunea 3.1. Armonizarea legislației

Pentru transpunerea și implementarea aquis-ului în domeniul deșeurilor, s-a depus o muncă susținută, prin adoptarea mai multor acte normative, dintre care amintim numai câteva:

Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea OUG nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor ;

HG nr. 162/2002, privind depozitarea deșeurilor, act normativ ce reglementează regimul de construcție a depozitelor de deșeuri, monitorizarea acestora și prevede obligativitatea tratării deșeurilor periculoase înainte de depozitare ;

HG nr. 128/2002, privind incinerarea deșeurilor, care stabilește regimul de exploatare și monitorizare a incineratoarelor, valorile limită admisibile a emisiilor poluanților în apă, aer și sol, hotărâre ce urmează a fi implementată până în 2010;

HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, ce stabilește principiile activității de gestionare a ambalajelor, obligațiile producătorilor și deținătorilor de ambalaje, modul de recuperare și de raportare a datelor privind ambalajele și deșeurile de ambalaje.

Secțiunea 3.2. Capacitatea administrativă

Conform prevederilor Legii nr. 426/2001, atribuțiile și răspunderile în domeniul managementului deșeurilor sunt împărțite între diferite ministere și instituții ca : Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Economiei și Comerțului, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Aărării Naționale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Ministerul Sănătății, Consiliile Locale și Consiliile Județene. Autoritățile publice locale au atribuții în elaborarea planurilor locale și județene și în imlementarea lor, în timp ce producători de deșeuri sunt responsabili de implementarea planurilor de gestionare pentru unitățile lor.

CAPITOLUL IV

CALITATEA AERULUI ȘI SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Secțiunea 4.1. Armonizarea legislației

Pentru transpunerea prevederilor Directivei nr. 96/62/CEE , privind managementul și evaluarea calității aerului, a fost adoptată Legea nr. 655/2001, pentru aprobarea OUG nr. 243/2000, privind protecția atmosferei, ca lege cadru , care permite elaborarea legislației secvențiale.

Transpunerea prevederilor Directivei nr. 94/63/CE privind controlul emisiilor de compuși organici volatili ( COV) rezultați din stocarea benzinei ș distribuirea sa de la stațiile de terminale la stațiile service s-a făcut prin adoptarea mai multor acte normative [ HG nr. 568/2001,Ordinul MAPM nr. 1103/2002, Ordinul MIR ( MEC) nr. 336/2001 ].

În același sens, au fost stabilite și condițiile de introducere pe piață a benzinei și motorinei , prin HG nr. 732/2001, pentru transpunerea Directivei Consiliului nr.98/70/CE.

Secțiunea 4.2. Capacitatea administrativă

Îmbunătățirea rețelei naționale de monitorizare a calității aerului, întărirea capacității instituționale și de monitorizare în aglomerările din România, este asigurată prin Programul PHARE 2000 prin achiziții de echipamente de monitorizare a calității aerului și elaborarea unui ghid de evaluare preliminară a calității aerului, utilizat de inspectoratele de protecție a mediului petru realizarea rețelei naționale de monitorizare .

CAPITOLUL V

CALITATEA APEI

Secțiunea 5.1. Armonizarea legislației

Obligația colectării și epurării apelor uzate urbane, este prevăzută în Legea apelor nr. 107/1996 și în HG nr. 730/1997, care stabilesc condițiile de deversare a apelor uzate în receptorii naturali. Legea nr. 171/1997 pentru aprobarea planului național de amenajare a teritorului-Secțiunea II-Apa și Legea nr. 351/2001 privind aprobarea planului naționale de amenajare a teritorului – Secțiunea IV- Rețeaua de localități, stabilește zonele și localitățile care constituie priorități din punctul de vedere al reabilitării sistemelor de canalizare și stațiilor de epurare. În vederea armonizării legislației române la legislația europeană, au fost adoptate o serie de acte normative ( HG nr. 100/2002 pentru aprobarea Normelor de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de suprafață utilizate pentru potabilizare și a Normativului privind metodele de măsurare și frecvența de prelevare și analiză a probelor din apele de suprafață, destinate producerii de apă potabilă, ca și Ordinul MAPM nr. 377/2001 privind aprobarea obiectivelor de referință pentru calitatea apelor de suprafață , HG nr. 2020/2002 pentru aprobarea Normelor tehnice privind calitatea apelor de suprafață, care necesită protecție și ameliorare în scopul susținerii vieții piscicole etc).

Secțiunea 5.2. Capacitatea administrativă

Responsabilitatea urmăririi calității apei potabile revine Ministerului Sănătății, prin inspectoratele teritoriale de sănătate publică, potrivit Legii nr. 107/1996.

În temeiul HG nr. 1212/2000 au fost înființate 11 Comitete de bazin (câte unul pentru cele 11 bazine hidrografice ), ele fiind comitete consultative, reunind reprezentanți ai inspecției de protecție a mediului, ai direcțiilor județene de sănătate publică, ai direcțiilor teritoriale de ape, ai direcțiilor de protecție a consumatorilor, prefecturi, consilii județene, primării, utilizatori de apă importanți și organizații neguvernamentale având ca obiect protecția mediului.

CAPITOLUL VI

PRINCIPII DIRECTOARE PE CARE SE ÎNTEMEIAZĂ

POLITICA MEDIULUI PE PLAN COMUNITAR

Atât din practica Curții de justiție a Comunităților Europene cât și din conținutul reglementărilor comunitare, rezultă că politica de mediu trebuie să se întemeieze pe 3 mari principii :

principiul prevenirii și acțiunii preventive, care implică mai ales acțiuni concertate ale diverselor state dacă el este privit ca fiind de aplicare (cvasi)universală globală. Pentru aplicarea acestui principiu, s-a considerat că în cele mai multe dintre situații, este mai puțin costisitor să se prevină cazurile și evenimentele prejudiciabile decât să se înlăture consecințele negative deja produse, care pot fi chiar iremediabile sau, în orice caz, de durată ;

principiul corectării, cu prioritate la sursă , a daunelor la mediu, care are în vedere efectuarea remedierilor și înlăturarea vătămărilor de urgență și, în măsură cât mai mare, repunerea părților în situația anterioară a mediului și

principiul poluatorului-plătitor, care presupune atragerea răspunderii în sarcina celui care poluează, cu obligarea la plata despăgubirilor aferente, inclusiv pentru repunerea în starea anterioară a mediului . În aprilie 1994, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care invita comisia să elaboreze o propunere de Directivă privind reglementarea daunelor viitoare provocate mediului. Urmare a acestei invitații, Comisia a prezentat, la 9 februarie 2000, Cartea albă privind răspunderea relativă la mediu, opțiunea reținută pentru acțiunea comunitară în materie, fiind aceea a unei directive-cadru, potrivit unui mod de abordare progresivă, cu definirea unor cerințe minime esențiale .

Pornind de la aceste principii, măsurile de armonizare răspunzând cerințelor de mediu nu exclud în cazurile corespunzătoare, potrivit art. 174 par. 2, o clauză de salvgardare autorizând statele membre să ia, pentru motive de mediu neeconomice, măsuri provizorii supuse unei proceduri comunitare de control. O asemenea clauză ar putea fi acceptată atunci când, de exemplu, acele măsuri ar leza interesele imediate de natură neeconomică ale unui stat ori l-ar putea împiedica temporar pe acesta să ia măsuri de natură diferită care satisfac obiectivele comunitare.

Pe da altă parte, măsurile de protecție ce se hotărâsc potrivit art. 175 din Tratat nu împiedică menținerea sau stabilirea, de către fiecare stat membru, de măsuri de protecție mai stricte, cu condiția ca ele să fie compatibile cu Tratatul și urmând să fie notificate Comisiei ( art. 176). Așa cum a stabilit și Curtea de Justiție a Comunităților Europene, aceste măsuri nu trebuie să aibă, drept consecință, impunerea unor restricții cantitative . Facultatea acordată statelor pentru impunerea unor măsuri mai stricte izvorăște, de fapt, din obligația lor de finanțare și executare a politicii în materie de mediu, după cum aceste măsuri presupun un înalt grad de diligență și efecte excepționale.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Așa cum arătam în primele capitole ale prezentei lucrări, România a declanșat procesul de transpunere a acquis-ului comunitar în domeniul protecției mediului, însă în ce privește capacitatea administrativă și mai ales, financiară de a fi aplicate toate normele europene adoptate în acest domeniu, considerăm că mai sunt multe de întreprins, iar concretizarea măsurilor de protecție a mediului înconjurărtor impuse de necesitățile integrării europene credem că va mai întârzia.

În acest sens, deși la o primă analiză, termenele solicitate de România ca și perioade de tranziție pentru transpunerea mai multor Directive în acest domeniu apar ca fiind generoase și suficiente ( de la 3 la 15 ani), raportând aceste termene la nevoile cu care se confruntă România în acest domeniu, este posibil ca și după epuizarea acestor termene, să se constate insuficiențe în ce privește aplicarea acquis-ului comunitar.

Referințe

O. Manolache, Drept comunitar, Ediția a IV a, 2003, Editura All BecK

Centrul de Resurse Juridice, „Protecția mediului înconjurător”, București 2004, broșură elaborată în cadrul proiectului „ Campanie de informare a funționarilor publici privind conținutul aquis-ului comunitar”

G.Pallaruelo și Anne-Marie Tran, „La responsabilité civile environnementale des entreprises-Le pont de vue du chef d’ entreprise”, în RMCUE nr. 446, 2001

CHERLOT, J.-Y., „Le systeme jurisdictionnel communautaire et la protection de l’environnement”, in vol. “L’effective du droit europeen de l’environnement. Controle de la mise en occvre et sanction du non-respect”, La documentation Francaise, 2000;

Comunicarea Comisiei relativă la CarteaVerde privind daunele cauzate mediului-în Bull. CEE nr. 3/1993

Comunicarea Comisiei din 23 iulie 1997 privind taxele și impozitele de mediu – J.Of. C.224/6 din 23 iulie 1997

DUȚU Mircea, „Dreptul internațional și comunitar al mediului”,Editura Economică, București, 2005

www.europeana.ro

www.ier.ro

www.ebrd.com

www.europa.eu.int