Politica Europeana de Securitate Si Aparare Evolutii Si Perspectivedoc

=== Politica europeana de securitate si aparare – evolutii si perspective ===

“PESA (Politica Europeană de Securitate și Aparare – Evoluții și perspective”

1. Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare

Ideea unei politici europene de securitate și apărare autonome a apărut la puțin timp după anul 1945. In anii patruzeci și cincizeci ai secolului trecut, Europa de vest, epuizată după două războaie mondiale, se simțea prea slabă pentru a face față singură amenințării venite din partea Uniunii Sovietice. In acel timp, urmărea cu prioritate să-și asigure acceptul Statelor Unite de a-i garanta securitatea. Concomitent și în paralel cu eforturile descrise mai sus, se făceau eforturi pentru a înzestra începuturile integrării europene în dezvoltarea lor (în 1951 s-au pus bazele Comunității Europene pentru Cărbune și Oțel/CECO, cea care a condus apoi la acea evoluție care a dat naștere Uniunii Europene de azi) și cu un element de politica securității și apărării. Eșecul Comunității Europene pentru Apărare (CEA) în 1954 a condus însă la suspendarea temporară a eforturilor de a ajunge la realizarea unei politici autonome a unei politici de securitate și apărare pentru Europa occidentală.

Europenii din occident începuseră încă din anul 1969 să creeze poziții comune de politică externă cu ajutorul „cooperării politice europene" (CPE). CPE a fost apoi (1987) ancorata contractual în Documentele Europene Unitare. Dar abia în anul 1992, odată cu „Convenția de la Maastricht" s-a accelerat crearea unei politici externe și de securitate comune, alături de concretizarea procesului de realizare a unei uniuni economice și monetare. La sfârșitul acestui proces urma să se contureze și o componentă comună privind apărarea. Având ca punct de plecare Convenția de la Maastricht, PESA s-a concretizat pas cu pas tot mai mult, prin crearea instrumentelor corespunzătoare în cadrul Convențiilor de la Amsterdam și în timpul întâlnirilor la vârf ale UE desfășurate la Koln, Helsinki și Nisa.

În Convenția de la Maastricht, din 1992, a fost definită o Uniune Europeană sprijinindu-se pe trei piloni. Primul este susținut în mod convențional de economie, monedă, comerț, vamă și politica agrară iar în cadrul celui de-al doilea se definește pentru prima dată următorul țel: „ o politică externă și de securitate comună". Cel de-al treilea pilon corespunde unei politici interne și de justiție de asemenea comune. PESC se referea mai curând la noțiunea de securitate economică și politică, deși exista intenția (cu finalizare mai îndepărtată) de a dezvolta și o componentă comună de apărare. UEO era prevăzută a fi un agent politic de apărare pentru UE. In agenda politică se punea chiar de pe atunci problema contopirii UE și a UEO.

La Koln, cu prilejul întâlnirii europene la vârf, din anul 1998, s-a mai făcut un pas politic foarte important. UE a ales un Secretar General al Consiliului și înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, în persoana lui Javier Solana, Secretarul General NATO din acea perioadă. Cu aceeași ocazie a fost schimbată noțiunea de „identitate de securitate și apărare europeană" (ISAE) cu cea de „ politică europeană pentru securitate și apărare"(PESA). După multe alte conferințe, europenii au ajuns la concluzia comună că PESA reprezintă o întărire a pilonului european în NATO, și, în același timp, s-a căzut de acord de asemenea asupra faptului că Europa nu tinde spre duplicarea structurilor și forțelor NATO. Pentru operațiile de criză ale europenilor se prevede însă, încă de pe acum, că aceștia pot utiliza structurile și forțele NATO. Relațiile dintre Uniunea Europeană și NATO au fost definite în special în așanumitele hotărâri „Berlin-Plus", care au creat un mecanism pentru utilizarea europeană a mijloacelor aliaților. Ceea ce implică și accesul UE la planificările intervențiilor NATO.

Așa-numitul pachet „Berlin Plus" are ca punct de plecare o hotărâre a miniștrilor de externe NATO, luată la Berlin în iunie 1996, hotărâre care a oferit Uniunii Europei Occidentale (UEO) posibilitatea recurgerii la mijloace și capacități NATO. Șefii de stat și de guvern ai țărilor NATO au reluat, în aprilie 1999, această ofertă, cu referire expresă, de data aceasta, pentru UE și au dezvoltat-o mult mai clar. Negocierile detaliate pentru implementarea acestui pachet numit „Berlin Plus" au fost anevoioase și de durată. In acest moment întregul pachet „Berlin Plus" stă la dipoziția UE. Acesta cuprinde:

• Accesul asigurat – deci lipsit de hotărâri cu caracter singular – al UE la capacitățile operative de planificare ale NATO („assured access to planing capabilities");

• Disponibilitatea mijloacelor militare și a capacităților comune ale NATO pentru operațiuni conduse de UE („presumption of availability");

• Sprijinul acordat de Comandantul Suprem adjunct al NATO pentru Europa (DSACEUR) operațiunilor conduse de UE și extinderea ulterioară a responsabilităților lui europene;

• Adaptarea procedurilor forțelor armate ale NATO la posibilele cerințe ale PESA.

Adevăratul început al Politicii Europene de Securitate și Apărare al UE a fost marcat la 1 mai 1999 prin intrarea în vigoare a Convenției de la Amsterdam, în care se menționează, printre altele, preluarea Misiunilor de la Petersberg. Războiul din Kosovo a dus apoi la o accelerare a procesului dezvoltării PESA. Astfel că, la întâlnirea la vârf din Koln, desfășurată în iunie 1999, s-a ajuns (ca urmare a realizării propriei ineficiente militare) la concluzia că PESC trebuie întărită printr-o politică europeană de securitate și apărare, aceasta solicitând o capacitate de operare autonomă care trebuie să se sprijine pe capacități militare credibile și pe foruri decizionale adecvate. Până la finele anului 2000 trebuia luate hotărârile necesare (inclusiv stabilirea modalităților pentru preluarea sarcinilor UEO).

2. Dimensiunea instituțional – structurală a P.E.S.A

Pentru școala neorealistă din relațiile internaționale „structura unui sistem se schimbă o dată cu modificările în distribuirea capacităților între unitățile sistemului" (Waltz 1979). Uniunea Europeana este un tip de sistem în cadrul căruia statele membre reunesc diferite resurse materiale si preferințe strategice în scopul atingerii unui obiectiv comun. Din acest punct de vedere, importanța capacităților nu poate fi neglijabilă. De-a lungul celei mai mari parți a anilor 90, Politica Externă și de Securitate Comună a eșuat în a răspunde crizelor din imediata sa vecinătate pentru ca nu a fost capabilă să mobilizeze și să disloce resurse de hard power, capacități militare. Cauzele pentru această situație au fost atât divergențele în preferințele strategice ale statelor membre, cât și consecințele minusurilor în domeniul capacităților militare.

În timp ce componentele materiale reprezintă o precondiție pentru dezvoltările viitoare ale PESA, nu este mai puțin adevărat ca structura instituțională și mecanismele de luare a deciziei sunt la fel de importante. În următoarele doua secțiuni voi analiza structurile și procesele instituționale și decizionale privind implicarea UE în operațiuni de managementul crizelor, precum și dimensiunea dezvoltării capacităților de apărare ale Uniunii.

2.1 Cadrul instituțional al PESA si procesul de luare a deciziei pentru operațiuni de managementul crizelor

În plan instituțional, Politica Europeana de Securitate și Apărare se sprijină pe o serie de structuri, organisme si agenții. Rolul principal în arhitecturarea instituțională a Uniunii aparține Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene, impreuna cu structurile sale spcializate precum si Secretariatul General (secretarul general este in același timp si înalt Reprezentant pentru PESC), Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul Major. Un rol important este jucat si de președinția semestriala a Uniunii, in special din punctul de vedere al amprentei pe care o poate pune asupra evoluțiilor PESC/PESA.

In vârful ierarhiei se afla Consiliul European care, conform Art.13 al Tratatului Uniunii Europene, este responsabil pentru definirea principiilor si liniilor directoare ale Politicii Externe si de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicații in domeniul apărării, stabilind strategiile comune care vor fi implementate de Uniune in domeniile in care statele membre au interese comune importante.

Art.13 din Tratat conturează rolul Consiliului UE, care ia deciziile necesare pentru definirea si implementarea PESC, pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European si reprezintă centrul de greutate in elaborarea si implementarea politicilor de securitate si apărare.

Totodată, asigura unitatea, coerenta si eficacitatea acțiunii externe a Uniunii. Secretarul General si înalt Reprezentantul pentru Politica Externa si de Securitate Comuna are un rol major in asistarea Consiliului in probleme legate de PESc si contribuind la formularea, elaborarea si implementarea deciziilor politice si, atunci când este necesar, conducând in numele Consiliului si la cererea Președinției, dialogul cu terții. Deciziile cheie sunt luate la nivelul Consiliului pentru Afaceri Generale si Relații Externe.CAGRE reprezintă reuniunea miniștrilor de externe din statele membre UE, frecventa intalnirilor fiind cel puțin lunara. Acest Consiliu se mai reunește si in format cu miniștrii apărării, in general o data pe semestru.

În cadrul Consiliului UE activează o serie de structuri politico-militare cu rol cheie atât în articularea PESC/PESA, cat si din perspectiva creării unei culturi instituționale, care sa favorizeze emergenta unei culturi strategice la nivelul Uniunii. Coincidenta deținerii de către Germania atât a președinției UE, cat si cea a Uniunii Europei Occidentale, in primul semestru din 1999, a favorizat demararea unui proces de construcție instituționala, finalizat anul următor prin adoptarea de către Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a deciziei privind crearea unei noi structuri, si anume Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul Major al UE. La reuniunile Comitetului Politic si de Securitate (COPS după acronimul francez, PSC după cel britanic) participa delegați din cadrul reprezentantelor permanente ale statelor membre. COPS monitorizează evoluțiile mediului de securitate internaționala, definește politicile UE in acest domeniu si supraveghează implementarea acestora. Menține o legătura privilegiata cu Secretarul General si înalt Reprezentantul pentru PESC, transmite directive Comitetului Militar si primește opiniile si recomandările acestuia. Sub auspiciile Consiliului are responsabilitatea trasării direcției politice privind dezvoltarea capacităților militare, iar in cazul unei crize examinează opțiunile existente in vederea recomandării celui mai bun răspuns al Uniunii. Exercita „controlul politic si direcția strategica" a răspunsului militar al UE la crize si evaluează elementele esențiale (opțiunile militare strategice incluzând lanțul de comanda, conceptul operațiunii, planul operațional) care vor fi transmise Consiliului (Missiroli 2003). Comitetul Politic si de Securitate a inlocuit Comitetul Politic, creat prin Tratatul de la Maastricht, format din directorii politici din ministerele de externe ale statelor membre, care se intruneau lunar. Spre deosebire de Comitetul Politic, COPS este o structura permanenta, care se Întrunește cel puțin săptămânal, care are rol major in conturarea deciziilor, chiar daca nu si in adoptarea acestora, hotărârile politico-strategice fiind luate la nivelul CAGRE.

Comitetul Militar al UE este cea mai înalta structura militară din cadrul Consiliului. Este compus din miniștrii apărării, care sunt reprezentați de delegații militari din reprezentantele permanente ale statelor membre la Bruxelles. Oferă consiliere militară si adresează recomandări Comitetului Politic si de Securitate in toate chestiunile de natura militară sau cu implicații in acest domeniu. Astfel, oferă consiliere in domeniul dezvoltării conceptului de management al crizelor (privind componenta sa militară), precum si elaborarea, evaluarea si revizuirea obiectivelor din domeniul capacității militare.

Statul Major al UE, compus din aproximativ 70 de ofițeri (majoritatea secondați din tarile membre), oferă expertiza militară si sprijin pentru PESA, inclusiv din perspectiva derulării operațiilor de managementul crizelor. Statul Major are responsabilități in domeniul avertizării timpurii, a evaluării situationale si a planificării strategice pentru Misiunile de tip Petesberg, inclusiv identificarea forțelor europene naționale si multinaționale, si implementarea politicilor si directivelor conform dispozițiilor Comitetului Militar (Missiroli 2003).

Tot la nivelul Consiliului mai exista o serie de structuri cu responsabilități in domeniul PESA, precum Comitetul pentru Aspecte Civile in Managementul Crizelor (CIVCOM), cu atribuții in formularea de recomandări si acordarea de consiliere Comitetului de Politici si de Securitate privind aspectele civile ale managementului crizelor, format din oficiali din diferite ministere, inclusiv de la nivelul Secretariatului Consiliului si al Comisiei Europene (Gourlay 2004). De asemenea, mai exista Centrul Situational (Sitcen), cu responsabilități in domeniul monitorizării potențialelor situații de criza, si Grupul Politico-Militar, compus din experți din cadrul reprezentantelor permanente ale statelor membre UE. Interesul crescut pentru dezvoltarea PESA este reflectat si de crearea unui directorat general special pentru aceasta problematica, asa numitul Directorat General E, incluzând dimensiunea de securitate si apărare a Uniunii, aspecte privind apărarea si managementul si coordonarea crizelor civile (Missiroli 2004). în plus, activitatea înaltului Reprezentant pentru PESC este sprijinita si de Unitatea de Avertizare Timpurie si Planificare a Politicilor, compusa in principal din oficiali din statele membre secondați i Bruselles. In cursul anului 2005 va deveni operaționala si Celula Civili-Militari la SHAPE (Comandamentul suprem al forțelor aliate in Europa), cu rolul de a contribui la dezvoltarea capacităților de planificare pentru operațiuni de managementul crizelor.

Comisia Europeana are rol mult mai limitat comparativ cu cel pe care ii joaca in cadrul Pilonului I in domeniul politicii externe a Uniunii, iar Parlamentul European are rol consultativ, având dreptul de a fi informat de către Consiliu in problemele legate de politica externa a Uniunii. Conform articolelor 17.2 si 25 din Tratatul Uniunii Europene, Politica Europeana de Securitate si Apărare este identificata cu „managementul crizelor'', inclusiv pe dimensiunea civila, nu doar pe cea militară (Missorili 2004).

Dintr-o perspectiva conceptuala accepțiunea europeana acordata termenului de „management al crizelor" se diferențiază fata de precedentele semnificații in trei aspecte (Bono 2004). Prima subliniază noua oportunitate pentru intervenții apăruta ca urmare a sfârșitului războiului Rece si a proceselor de dezintegrare a acelor societăți susținute financiar si ideologic fie de Uniunea Sovietica, fie de puterile occidentle. Al doilea aspect se refera la dezvoltarea unor forme mai complexe de intervenție in societățile fragmentate de conflicte, manifestate prin noile practici de „construire a păcii", „reconstrucție post-conflict" si „operațiuni in sprijinul păcii". Al treilea aspect vizează dezbaterea transatlantica permanenta privind principiile si practicile pe care UE si SUA ar trebui sa le urmărească in conturarea unei noi ordini internaționale (Bono 2004).

În literatura de specialitate, conceptul de „management al crizelor" este definit in doua moduri contrastante. În prima accepțiune, dinamica cheie a conflictului se găsește in natura asa-numitelor „state slabe" sau „state eșuate", considerate uneori si state „ne-post moderne", in cea de a doua accepțiune, post-structuralista si post-modernista, crizele externe sunt consecința unor dinamici complexe, inclusiv factori structurali datorita cărora, dezvolarea economica internaționala este inegala. Din acest punct de vedere, date fiind inegalitățile structurale existente in sistemul internațional, societățile in curs de dezvoltare sunt mult mai predispuse la tensiuni interne, războaie civile, lovituri de stat si dictaturi decât statele dezvoltate (Bono 2004).

În scopul declanșării unei operațiuni de management al crizelor, Uniunea are la dispoziție doua tipuri de proceduri de luare a deciziei. In cazul unei operațiuni militare de management al crizelor, decizia are forma unei Acțiuni Comune a Consiliului, aprobata de către Consiliul de Afaceri Generale si Relații Externe. In cazul unei operații de managementul crizelor civile, in procesul decizional, alături de Consiliu, este implicata si Comisia Europeana (Gourlay 2004). O opeatiune militară de managementul crizelor urmează strâns procedurile interguvernamentale la nivelul pilonului II, in timp ce eforturile civile pe termen lung de construire a păcii, inclusiv cele de reconstrucție, edificare instituționala si asistenta pentru dezvoltare sunt derulate conform procedurilor comunitare specifice primului pilon (Gourlay 2004). Desi Securitate, care alege cea mai buna opțiune. Ofertele formale de pachete de forte se fac de către statele membre, pe baze voluntare, in cadrul unei Conferințe de Generare a Forței, la care pot participa si propune oferte si tarile terțe interesate. Următoarea etapa consta in crearea unui Comitet al contributorilor, in care sunt discutate si rezolvate toate problemele legate de operație (Gourlay 2004).

In cazul declanșării unei operații cu recurs la resursele si capacitățile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile „Berlin Plus", a căror semnificație a fost discutata in primul capitol. In aceaasta situație, procesul de planificare operaționala este condus de la nivelul SHAPE, comanda operaționala este asigurata de către DSACEUR, dar care trebuie sa raporteze Comitetului Militar al UE. Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetul Politic si de Securitate al UE exercita controlul politic si orientarea strategica (Gourlay 2004).

Din perspectiva declanșării unei operații autonome de management al crizelor de către UE, procesul decizional este relativ similar, dar cu rol mai proeminent pentru Comisia Europeana. Totodată, derularea eforturilor pe termen lung de reconstrucție, edificare instituționala si asistenta pentru dezvoltare se face in cadrul primului pilon.

„Cooperarea intarita" reprezintă o inovație particulara in domeniul procesului decizional, formalizată prin Tratatul de la Amsterdam, sub Titlul VII, care creează o fereastra de oportunitate pentru utilizarea sistematica a diferențierii ca instrumente pentru adâncirea integrării in anumite domenii (International Crisis Group 2005). In ciuda faptului ca Tratatul de la Nisa a extins aria de aplicabilitate a mecanismelor cooperării intarite si la nivelul Politicii Externe de Securitate Comune, cu excepția aspectelor având implicații militare sau in domeniul apărării, inițiativa comuna britanica-franceza-germana de constituire a unor forte de reacție rapida (grupuri tactice de lupta) pentru operațiunile de managementul crizelor reprezintă o clara transpunere in practica a acestui principiu, chiar in domeniul militar.

2.2 Capacitățile militare

Capacitățile militare reprezintă legătura critică dintre input-urile proceselor politice și output-uri, în condițiile în care resursele trebuie să fie convertite în instrumente utilizabile pentru aplicarea politicilor (White 2004). De la nașterea PESA, din 1998, problema capacităților a fost una dintre cele mai importante, fapt demonstrat și de lansarea, în 20 noiembrie 2000, a seriei de conferințe privind angajamentele în domeniul capacităților (Capabilities Commitment Conterence).

În timp ce atingerea țintelor cantitative fixate prin Catalogul de Forțe a fost o sarcină nu foarte dificilă pentru statele membre UE, nu același lucru se poate afirma despre aspectele calitative. Nu mai puțin de 38 de minusuri au fost identificate în Catalogul privind progresele în domeniul capacităților militare, din care 21 erau considerate "semnificative" (Schmitt 2004; International Crisis Group 2005). De exemplu, transportul strategic aerian și maritim, elementele de comandă și control, capacitățile de intelligence, au fost identificate drept domenii care, în baza experienței practice a statelor membre UE datorată participării în operații de managementul crizelor, au nevoie de îmbunătățiri rapide astfel încât angajamentele politice să devină efective (Giegerich & Wallace 2004).

În vederea soluționării acestor probleme a fost lansat, în noiembrie 2001, Planul European de Acțiune în domeniul Capacităților (European Capabilities Action Plan, cu acronimul englezesc ECAP). Acest plan a avut la bază patru principii: îmbunătățirea eficienței eforturilor europene în domeniul apărării, contribuții naționale voluntare, coordonare intre statele membre, precum și cu coordonare la nivel UE-NATO, susținere publică (Schmitt 2004).

În ciuda faptului că în 2003 capacitățile militare ale UE au fost declarate operaționale pentru toată gama misiunilor de tip Petersberg, persistența anumitor deficiențe limita și constrângea capacitatea operațională pentru susținerea unor operațiuni de managementul crizelor la scară completă (International Crisis Group 2005). Cele mai importante minusuri se înregistrau în domeniile dislocării, mobilității, susținerii în teatru, angajamentului efectiv în luptă, sistemelor de control,' comunicații, calculatoare, intelligence, supraveghere și recunoaștere (Schmitt 2004).

Două măsuri suplimentare au fost adoptate pentru soluționarea acestor probleme. Prima măsură a vizat revizuirea Obiectivului Global Helsinki cu un nou orizont de timp 2010, considerat acceptabil pentru obținerea capacității depline de întreprindere a misiunilor de tip Petersberg în toate circumstanțele. A doua măsură a fost crearea Agenției Europene de Apărare. In același context, Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2003 lansa Strategia de securitate europeană care, pentru prima dată, definea viziune a și atitudine a UE ca actor internațional în chestiuni de securitate și apărare. Pe lângă "multilateralismul efectiv", Strategia face referiri la "angalamentul preventiv" cu obiectivul de a răspunde provocărilor ridicate de situațiile de instabilitate și include dislocarea rapidă a trupelor și operațiunile de control polițienesc (Haine 2004).

Pe acest fundal, crearea Agenției Europene de Apărare, sub autoritatea Consiliului, a fost percepută ca o modalitate de a răspunde problemelor structurale printr-o abordare de tip de top-down (pe verticală, de sus înlos) și prin promovarea coerenței în locul fragmentării. Mai mult, Agenția a fost inclusă în Tratatul Constituțional, în acest fel fiind accentuată importanța sa. Principalele sale obiective și responsabilități privesc dezvoltarea capacităților în domeniul apărării, cooperarea în materie de armamente, crearea unei piețe europene competitive în domeniul armamentului și echipamentelor de apărare și promovarea de proiecte de cercetare în domeniul tehnologiilor strategice de vârf din sectorul apărării și capacităților de securitate (Consiliul DE 2004a). Agenția va stabili o strânsă cooperare cu structuri relevante dela existente precum Aranlamentele de Cooperare în Domeniul Industriei de Apărare (L.o.!), Organizația de Cooperare în Domeniul Industriei de Apărare (OCCAR) în vederea absorbirii lor sau asimilării principiilor și practicilor acestora, în funcție de relevanța lor.

Între Agenție și structurile relevante ale NATO se va asigura transparența reciprocă și dezvoltarea lor coerentă prin aplicarea procedurilor Mecanismului de Dezvoltare a Capacităților la nivelul UE, în limitele competențelor și cadmlui stabilit de cooperare și consultare, o evoluție importantă în 2004 a fost demararea proiectului "grupurilor tactice de luptă", inițiat de Marea Britanie, Franța și Germania, ca parte a mecanismului de reacție rapidă și în contextul noilor direcții de acțiune propuse de Strategia de securitate europeană. Abilitatea UE de a disloca pachete de forțe la nivel înalt de pregătire ca răsnuns la o criză este un aspect esențial al Politicii Euronene de Securitate și Apărare și un element cheie al dezvoltării capacităților militare europene în contextul noului Obiectiv Global 2010.

Din punctul de vedere al parametrilor, un grup tic de luptă european este bazat pe o forță de dimensiunea unui batalion (1500 militari) cu elemente de susținere în teatru. Poate fi format pe principiul unei națiuni cadru sau pe baze multinaționale, principalul criteriu fiind însă interoperabilitatea. Fiecare grup de luptă va fi asociat cu un comandament al forței și, important, cu elemente de transport și logistică pre-identificate.

Obiectivele cheie ale Uniunii Europene în relație cu acest proiect vizează capacitatea de a lansa o operație în 5 zile de la aprobarea de către Consiliu a parametrilor politici și militari ai operației, precum și de a dispune în permanență de 2 grupuri tactice de luptă, în așteptare, care să poată fi mobilizate pentru a răspunde unei solicitări a Organizației Națiunilor Unite, și care să poată fi menținute în teatru pentru maxim 120 de zile. Forțele vor trebui să se afle în teatru nu mai târziu de 10 zile de la adoptarea deciziei DE de lansarea a operației. Un exemplu de misiune de succes a cooperării UE-ONU în cadrul PE SA, apropiată de parametrii impuși pentru grupurile tactice de luptă, a fost operațiunea Artemis în Republica Democrată Congo, în 2003, lansată în 2 săptămâni de la solicitarea Consiliului de Securitate.

Misiunile ce vor reveni grupurilor tactice de luptă sunt cele de tip Petersberg", însă un accent deosebit va fi acordat operațiilor menite a crea și asigura un mediu de securitate stabil, care să conducă la îmbunătățirea situației umanitare din regiune (cazul operației Artemis). Grupurile tactice de luptă vor fi utilizate în operații de scurtă durată, însă de intensitate sporită, cu precădere în sprijinul fazelor inițiale ale operațiilor de peace keeping ale ONU, sau in situația în care escaladarea situațiilor de criză necesită modificări ale mandatului inițial al forțelor dislocate.

Prin armonizarea standardelor (criteriilor si procedurilor) grupurilor tactice de luptă cu cele ale NATO, se asigură complementaritatea și sprijinul reciproc dintre Forța de răspuns a NATO și grupurile tactice de luptă ale UE. Practica demonstrează că majoritatea țărilor europene membre și ale NATO, vor armoniza participarea in cadrul forței rapide a NATO cu cea pentru grupurile de luptă europene, prin alocarea acelorași tipuri de subunități si capacități, procesul de planificare comun asigurând că aceleași pachete de forțe, să nu se afle simultan în aceleași nivele de pregătire in cadrul celor doua organizații. In cadrul conferinței de angajament în do niul capacităților militare din 22 noiembrie 2004, statele membre au avansat oferte inițiale pentru constituirea a 13 grupuri tactice de luptă. Astfel, statele mari au propus formarea câte unui grup de luptă fiecare (Franța, Italia, Spania și Marea Britanie, cu excepția Germaniei din considerente constituționale), alte 9 grupuri de luptă fiind bazate pe principiul multinațional (Franța, Germania, Belgia, Luxemburg și posibil Spania; Franța și Belgia; Germania, Olanda și Finlanda; Germania, Austria și Republica Cehă; Italia, Ungaria și Slovenia; Italia, Spania, Grecia și Portugalia; Polonia, Germania, Slovakia, Letonia și Lituania; Suedia, Finlanda și Norvegia ca stat terț; Marea Britanie și Olanda). Data pentru atingerea capacității operaționale finale pentru aceste grupuri de luptă a fost 2007, când UE va avea capacitatea de întreprinde 2 operațiuni simultan. (Consiliul UE 2004b).

Această inițiativă este importantă în special deoarece impune standarde ridicate de interoperabilitate, precum și soluționarea rapidă a deficiențe lor în domeniile mai sus menționate.

Dacă deficiențele în domeniul capacităților reprezintă o preocupare structurală pentru PESA, nivelul bugetelor naționale destinate apărării și eficiența cheltuielilor militare este un obstacol real din această perspectivă. Cu alte cuvinte, statele membre UE trebuie să cheltuie mai mulți bani și mai înțelept pentru a soluționa problemele cu care se confruntă.

Conform datelor oferite de Institutul Internațional pentru Studii de Securitate, în colecțiile anuale "Military Balance", citate de Schmitt (2005), bugetele însumate destinate apărării ale celor 25 de state membre UE a fost, în 2004, de 186 miliarde dolari SUA, în timp ce bugetul apărării al Statelor Unite ale Americii era de peste 460 miliarde dolari, mai mult decât dublu. în același timp, la nivel intra-european există discrepanțe majore. Distribuirea cheltuielilor militare între cei 25 de membri este puternic polarizată între un grup format din 4 state ale căror bugete militare reprezintă 136 miliarde dolari SUA (Marea Britanie, Franța, Germania și Italia) și restul statelor membre, cu bugete restrânse, și un grup intermediar format din 3 state (Spania, Olanda și Suedia) cu bugete cuprinse între 8 și 5,9 miliarde dolari. O observație interesantă privește faptul că diferența (mtre bugetele cumulate ale UE-15 și UE-25 este ne semnificativă, în condițiile în care bugetul cumulat al celor 10 noi membri este de aproximativ 10 miliarde dolari SUA, adică doar 5,8 % din bugetul total al UE-15 (Schmitt 2005). Cu toate că aceasta ar fi o altă discuție, în pofida faptului că cei 10 noi membri aduc foarte puțin în termeni financiari, aduc foarte mult, în schimb, din perspectiva viziunii și preferințelor strategice, și anume o tendință pro-atlanticistă marcantă, care cu siguranță își va pune amprenta asupra viitorului PESA (International Crisis Group 2005; Longhurst & Zaborbwski 2004).

Așa după cum remarca Schmitt (2005) nivelul alocărilor bugetare pentru apărare, în sine, nu este un indicator suficient pentru a a avea o imagine clară a prăpastiei dintre UE și SUA. Mai trebui avută în vedere și chestiunea ponderii investițiilor în domeniul cercetării și dezvoltării, care reprezintă aproximativ 9 miliarde de dolari în cazul UE-15, în timp ce în SUA este de 40 de miliarde (Schmitt 2004, citând date oferite de Institutul Internațional pentru Studii de Securitate din 2002). Aceste cifre ilustrează nu doar diferența importantă dintre SUA și UE în termenii resurselor alocate pentru proiectele de apărare, ci și, mult mai important, distanța dintre nivelul auto-impus de ambiție al UE privind capacitățile sale militare, și resursele disponibile. Ținând cont de reticența statelor membre DE de a crește bugetele apărării, în special pe fondul restricțiilor impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere, cea mai accesibilă cale prin care problemele pot fi rezolvate constă într-o mai înțeleaptă distribuire a resurselor existente. în acest punct, Agenția Europeană de Apărare poate ajuta DE să îmbunătățească atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ capacitățile sale de apărare, și se poate dovedi un catalizator pentru o politică de apărare comună (International Crisis Group 2005).

3. Perspectivele PESA

Tratatul Constituțional: un pas înainte?

Scopul acestei secțiuni este de a analiza clauzele referitoare la dimensiunea de securitate și apărare incluse în Tratatul Constituțional, considerând că acordul statelor membre asupra acestor prevederi reprezintă, în sine, un progres din perspective dezvoltării PESA. în prezent,'rezultatele nefavorabile ale referendumurilor privind ratificarea Tratatului Constituțional, din Franța și Olanda, fac incerte orice discuții referitoare la Tratat în sine. Cu toate acestea, este posibil ca anumite clauze, inclusiv din cele referitoare la dimensiunea de securitate și apărare, să fie fructificate într-un mod sau altul în viitor, chiar în absența Tratatului Constituțional.

Revenind, fundalul discuțiilor privind viitorul securității și apărării europene, a fost data de profunda criză în relația trans-atlntica cauzată de intervenția militară a SUA (susținută de Marea Rritanie) în Irak, acut reflectată de-a lungul ultimei părți a Convenției European și a Conferinței Interguvernamentale italiene. Nu mai puțin important este faptul că, în punctul de maximă intensitate a crizei, Franța, Germania, Belgia și Luxemburg au propus crearea unui Uniunii Europene de Securitate și Apărare și stabilirea unui comandament autonom al UE în localitate Tervuren, în apropiere de Bruxelles. Această inițiativă a amplificat și mai mult tensiunile deja existente între statele membre.

Forma finală a Tratatului Constituțional, din perspectiva securității și apărării, poate fi definită ca integrare prin flexibilitate (Cremona 2003; Howorth 2004b). Vorbim de integrare datorită eliminării structuri de tip piloni, cu includerea politicii externe, de securitate și apărare în cadrul aceleiași secțiuni, Titlul V, Partea a III -a, "Acțiunea Externă a Uniunii", și de asemenea, cu integrarea acesteia In perspectiva generală a Uniunii (Cremona 2003). Vorbim de flexibilitate deoarece noi instrumente au fost incluse în Tratatul Constituțional, precum "cooperarea permanentă structurată" avea potențialul de a contribui la evitarea apariției unei Europe "cu mai multe viteze", "cu geometrie variabilă" sau "ii la carte", rară a bloca însă dezvoltarea PESA datorită abordărilor divergente, în anumite privințe, ale statelor membre (Howorth 2004b).

Una dintre cele mai importante modificări instituționale aduse de Tratatul 'Constituțional este crearea funcției de Ministru de externe, sprijinit de de Serviciu Extern al Uniunii Europene. Principalul motiv pentru această propunere a Convenției a fost dorința de a reduce duplicarea instituțională în domeniul relațiilor externe ale Uniunii. Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, resposabilitatea pentru reprezentarea externă a Uniunii aparține, în același timp, înaltului Reprezentant pentru PESC, Comisarului pentru Relații Externe și Președinției UE. Chiar și la nivelul Comisiei Europene, responsabilitatea pentru relațiile externe este împărțită între nu mai puțin de patru comisari, și anume cei responsabili de problemele extinderii, comerțului, dezvoltării și relațiilor externe Menon 2002, Ministrul Dentru relații externe va Drelua toate resDonsabilitătile Comisarului pentru Relații Externe și ale înaltului Reprezentant pentru PESC, va fi vicepreședinte al Comisiei și va deține prezida reuniunile Consiliului pentru Afaceri Externe.

Din perspectiva eficienței procesului de luare a deciziei, în condițiile introducerii noii funcții, unii autori ar putea argumenta că noua poziție "double-hat" chiar dacă este neclară, este, totuși, importantă. Neclaritatea este legată de întrebările privind competențele în domeniul PESC, atât timp cât politica externă și de securitate nu este parte nici a competențelor exclusive, nici a celor partajate, și nici a celor destinate sprjinirii, coordonării sau suplimentării acțiunii de către state membre (Cremona 2003; Wessels 2004). Există dubii cu privire la capacitatea deținătorului acestei funcții de a se achita de responsabilitățile extinse care îi vor fi încredințate.

Din acest punct de vedere, "delegarea" responsabilităților va fi indispensabilă (Howorth 2004). De asemenea, foarte mult va depinde de profilul persoanei care va deține funcția și de modul în care va fi constituit Serviciul de Acțiune Externă (Missiroli 2004; Keane 2005). Uniunea "va avea competența de a defini și implementa o politică externă și de securitate comună, incluzând crearea progresivă a unei politici comune de apărare" (Art. 1-12/5). Conform deciziei Consiliului European din iunie 2004, Primul Ministru de externe va fi Javier Solana, actualul înalt Reprezentant pentru PESC.

Noua arhitectură instituțională în domeniul relațiilor extern ar crește puterea executivă a Comisiei Europene, comparativ cu poziția dominantă a Consiliului UE (Craig 2004), dar acest fapt ar crea zone confuze de vagi responsabilități politice, în care Ministrul de externe, cu responsabiliățile sale atât la nivelul Comisiei, cât și al Consiliului, ar putea fi suspectat ca fiind un "cal troian" al celeilalte instituții, atât de către Consiliu, cât și de către Comisie (Thym 2004).

Tratatul Constituțional aducea anumite forme de flexibilitate, de exemplu prin formula cooperării permanente structurate prin care se acceptă diferențele între preferințele strategice ale statelor membre, dar se permite, statelor care doresc și sunt capabile, să progreseze în dezvoltarea PESA. O inovație a Tratatului este clauza de apărare reciprocă, prin care se impune ca, în cazul în care un stat membru este victima unei agresiuni armate, celelalte state membre sunt obligte să îi ofere ajutor și asistență prin toate mijlocele posibile. De asemenea, tot o noutate este și clauza de solidaritate, conform căreia, în situația unui atac terorist sau a unui dezastru natural sau provocat de factorul uman, Uniunea și statele membre trebuie să ofere asistență statelor membre afectate, în cazul în care acestea solicită ajutor". Desigur, în Tratatul Constituțional, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord încă reprezintă fundamentul apărării colective a membrilor NATO. în ciuda divergențelor acute dintre statele membre UE în timpul procesului de negociere a Tratatului Constituțional, faptul că aceste prevederi au fost agreate reflectă un tot mai dezvoltat simț al pragmatismului și realismului statelor membre, în relație cu dimensiunea sensibilă a securității și apărării (Menon 2004). Deși aceste clauze permit diferite interpretări, simplul fapt că prezența lor în textul tratatului a fost acceptată este un indicator pozitiv pentru viitorul PESA. Un alt indicator pozitiv este, dintr-un punct de vedere semantic, faptul că acronimul PESA a fost înlocuit, în Art. 1-41, de PSAC (Politica de Securitate și Apărare Comună), care implică o întoarcere la sensul comunalității (Howorth 2004).

4. CONCLUZII

Robert Cooper remarca (2004) faptul că 5 ani reprezintă o perioadă scurtă în condițiile în care perspectivele temporale pentru planificarea apărării sunt la nivelul decadelor. Politica Europeană de Securitate și Apărare este o politică nouă a UE, al cărei timp, in schimb, pare că a sosit. Toate dezvoltările recente conduc la această concluzie, în special ținând'cont de faptul că toate au avut loc într-o perioadă foarte scurtă de timp, și chiar pe fundalul unor condiții extrem de nefavorabile (de exemplu, criza determinată de intervenția militară în Irak).

Statele membre ale Uniunii Europene au demonstrat că au capacitatea de a depăși divergențele frecvente dintre ele. Este suficient de amintit faptul că, la apogeul crizei privind Irak-ul, statele membre lansau operații de managementul crizelor in Balcani și Africa (Menon 2004), și agreau o strategie de securitate comună pentru prima dată în istoria Uniunii (Allen & Smith 2004). Dar, in același timp, liderii UE eșuat in a ajunge la un compromis și în privința Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, in timpul Conferinței Interguvernamentale italiene, compromis atins doar in timpul președinției semestriale irlandeze.

Date fiind evoluțiile din ultimii 5 ani, Strategia de securitate europeană, precum și clauzele Tratatului Constituțional, am putea să așteptăm pentru următorii ani ca accentul să cadă tot mai mult asupra capacităților militare și a forței de reacție rapidă a UE, și pe consolidarea capacității Uniunii de a fi mai pro-activă și nu reactivă.

Din orice perspectiva am privi relația dintre UE și NATO, trebuie remarcat că aceasta este amenințată de doua mari pericole, anume lipsa de voință comună la nivelul celor doua organizații și decalajul de capacități între UE și SUA. Resursele pe care majoritatea statelor europene le alocă apărării rămân încă reduse, iar restructurarea forțelor armate este abia la inceput in multe țări.

De aceea, decalajul de capacități între UE și SUA constituie un pericol real, dar ale cărui efecte s-ar putea face simțite pe termen mai lung, prin subminarea graduală a coeziunii politice a NATO. Acest deficit ar putea determina SUA, din motive obiective, sa aleagă din ce in ce mai ftecvent să desfășoare operațiuni militare singură sau în colaborare numai cu anumiți aliați (coaliții de voință ad-hoc), respectiv aceia care pot ține pasul din punct de vedere al tehnologiei militare sau care pot aduce contribuții specifice, "de nișă". De altfel, aceasta este și principala cauză pentru care conceptele de "tool box", precum și cel de "coallition of the willing" apar tot mai des in dezbaterile privind viitorul NATO, în special în luările de poziție americane. Precedentul a fost creat, daca el devine și regula, fără ca sa se coaguleze un pol european in domeniu, atunci cu greu s-ar mai putea materializa vreun parteneriat transatlantic viabil si stabil.

În plan politic, observăm apariția unui cerc vicios, în care europenii sunt nemulțumiți de tendința SUA de a acționa singură sau de a utilizata coaliții ad-hoc, la rândul sau, partea americană ezită să apeleze la NATO, atât datorită faptului că acțiunea în cadrul Alianței implică mai multe limitări politice și militare (procesul de luare a deciziilor și de planificare este mai indelungat decât in cazul unei operațiuni unilaterale in coaliție ad-hoc), cât și datorită faptului că se teme de refuzul unora dintre aliați (așa cum s-a intâmplat în cazul conflictului din Irak).

Dezvoltarea unei identități europene de apărare este privită în mod diferit de o parte și de alta a Atlanticului, extremele fiind reprezentate de SUA și Franța. Pentru SUA, procesul ar trebui să se materializeze exclusiv in sporirea bugetelor alocate apărării in țările europene și creșterea contribuției militare a acestora la Alianță, fără alte consecințe in planul arhitecturii europene de securitate. Franța, în schimb, abordează consolidarea identității europene de securitate și apărare ca fiind procesul care va permite statelor europene să dispună de mai multă autonomie in raport cu SUA in plan militar și urmărește acest obiectiv chiar cu riscul de a pune in pericol relevanța sau existența NATO.

În plan instituțional și operațional, relația dintre NATO și UE pare să-și fi găsit rezolvarea unor aspecte importante prin acordurile "Berlin Plus". Perioada următoare va trebui să fie marcată de creșterea increderii intre cele doua organizații și cristalizare a unei voințe politice de a defini atât pentru UE, cât și pentru NATO, un rol în noul mediu internațional de securitate și în guvernanta securității europene în particular. Relația UE-NATO este un bun câștig al ambelor organizații și el trebuie valorificat. Faptul ca Althea, cea mai mare operațiune de managementul crizelor condusă de UE până acum, este desfășurată în baza Acordurilor "Berlin Plus", este încurajator pentru relația dintre UE și NATO. Cel puțin la nivel oficial nu există îndoieli privind funcționalitatea respectivelor aranjamente. Este deci important ca astfel de operațiuni să constituie pietre de temelie la construcția unei istorii comune NATO-UE și care facilitează încrederea reciprocă dintre cele doua organizații.

În plus, ultimele două extinderi ale NATO au consolidat Alianța și extinderea din 2004 a UE a întărit, de asemenea, componenta transatlantică a Uniunii. Extinderea cu Bulgaria și România se va încadra aceluiași trend. Din acest punct de vedere, este de așteptat ca un accent mai pronunțat pro-atlantic să caracterizeze viitoarele evoluții ale PESA.

CUPRINS

1. Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare ………………..pag. 3

2. Dimensiunea instituțional-structurală a PESA ………………………………pag. 5

2.1. Cadrul instituțional al PESA si procesul de luare a deciziei pentru operațiuni de managementul crizelor……………………………………………………………….pag. 6

2.2 Capacitățile militare…………………………………………………………pag. 10

3. Perspectivele PESA -Tratatul Constituțional: un pas înainte?……..pag. 15

4. Concluzii…………………………………………………………………………………………………pag. 18

Cuprins……………………………………………………………………………………………………….pag. 21