Politica DE Securitate A Nato ÎN Spațiul Post Sovietic Evoluții ȘI Vulnerabilități LA Granița DE Est A României

=== 3314254e04aeb7e4587f5762c980340be205847c_410457_1 ===

POLITICA DE SECURITATE A NATO ÎN SPAȚIUL POST-SOVIETIC.

EVOLUȚII ȘI VULNERABILITĂȚI LA GRANIȚA DE EST A ROMÂNIEI

INTRODUCERE

Este cunoscut faptul că marea majoritate a transformărilor ce au fost sesizate în ultima perioadî în cadrul mediului de securitate zonal, dar și global, au determinat atragerea atenției comunității internaționale, preocupate în mod constant de securitatea globală, ca și de identificarea diverselor soluții cu viabilitate maximă, dedicate menținerii și mai ales consolidării păcii, cu precădere în zonele ce sunt considerate a fi cu risc maxim de producere a unor potențiale conflicte.

Din acest considerent, principalii lideri politici ai lumii au în vedere în permanență identificarea diverselor soluții optime, menite să diminueze în mod considerabil unele stări conflictuale (oricare ar fi natura lor), în același timp urmărindu-se și reducerea, și implicit eliminarea, diverselor cauze declanșatoare ale acestor conflicte.

Pentru atingerea acestor obiective, se încearcă constant identificarea diverselor vulnerabilități sesizate la nivel zonal (dar mai ales global), ca și identificarea unor potențiale riscuri și amenințări care în timp ar putea determina fie declanșarea unori surse noi de instabilitate, fie accentuarea surselor de instabilitate deja existente.

În plus, în mod periodic, sunt realizate numeroase analize și statistici ce le permit diverselor autorități ce au un rol important de decizie în cadrul mediului de securitate, să contureze și ulterior implementeze diverse instrumente special dedicate atingerii obiectivelor anterior menționate, principalul scop urmărit având în vedere obținerea stării de stabilitate la nivel zonal(național)/global, în paralel cu limitarea la maxim a pericolului apariției unor potențiale noi surse de instabilitate majore.

Se impune a se menționa și faptul că numeroasele mutații remarcate nu doar la nivel zonal, ci și la nivel global, au atras după ele o reechilibrare a marilor forțe politice, efectele acesteia reflectându-se cu precădere asupra activității internaționale, caracterizate în acest moment de o complexitate fără precedent.

Categoric, un moment important în istoria recentă a lumii l-a reprezentat tragicul eveniment derulat în SUA, în fatidica zi de 11 septembrie 2001, atacurile teroriste ce au zguduit cea mai mare putere a lumii generând modificări majore în politica de securitate globală, pe lângă crize de amploare, ce s-au manifestat nu doar pe planul economic, ci mai ales pe planul politic.

Și, din nefericire, marea majoritate a crizelor din ultima perioadă sunt caracterizate de forme atipice de manifestare în cadrul relațiilor internaționale, motiv pentru care s-a remarcat apariția în cadrul mediului de securitate internațional a unor multiple necunoscute, cu evoluții variabile.

Chiar dacă, tradițional, orice fel de problemă de securitate (fie aceasta un conflict, o criză, o stare de instabilitate, etc) este direct dependentă de capacitatea/abilitatea de gestionare/control a unui stat, respectiv grup de state, realitatea anului 2016 demonstrează faptul că, la nivel global, puterea oricărui stat (oricare ar fi locul pe care acesta îl ocupă în mediul de securitate, ca și de dimensiunea sa) nu se mai poate cuantifica doar prin prisma dimensiunii militare, ci luându-se în considerare și potențialul economic, potențialul informațional, etc.

În vederea asigurării unui anumit echilibru de securitate, respectiv de stabilitate la nivel zonal/global, este necesară analizarea constantă a imaginii de ansamblu ce este caracteristică fiecărei națiuni, toate capacitățile acestuia (respectiv capacitatea militară, cea economică, cea tehnică, capacitatea informațională, etc) putând să determine multiple fluctuații majore în cadrul sistemului de securitate internațional.

Actualul mediu de securitate global este direct influențat de fenomenul politic internațional, acesta cunoscând în ultima perioadă fluctuații majore, mai ales pe fondul fenomenului migrației, ce în ultimul an a cunoscut dimensiuni fără precedent la nivel european și nu numai.

În acest context, s-a impus în mod firesc și re-evaluarea tehnicilor de analiză a mediului de securitate, o atenție deosebită fiind acordată :

Procesului de evaluare constantă a evoluțiilor semnalate la nivelul scenei politice internaționale a „marilor actori” (SUA, Germania, Marea Britanie, Federația Rusă, China, etc), ca și a statelor ce sunt poziționate în zonele frecvent predispuse unor conflicte

Analizării alianțelor realizate la nivel regional/global, ca și a eșecurilor, respectiv reușitelor ce sunt specifice statelor mari/puternice ale lumii

Anticipării și identificării surselor diverse care pot să determine într-un anumit moment o criză politică, militară, socială, economică, etc

Procesului de identificare, ca și celui de analiză a cauzelor ce pot determina anumite comportamente generatoare de stări conflictuale

Actualul mediu internațional se dovedește a fi cu mult mai dinamic și mai complex, comparativ chiar și cu deceniul trecut, fluctuații semnificative fiind remarcate cu precădere la nivelul politicii de securitate globale.

Iar instabilitatea deosebită, ce s-a remarcat cu precădere în ultimele luni nu doar pe plan regional, ci și pe plan global, instabilitate datorată în principal tot mai numeroaselor fenomene și procese aproape imposibil de prognosticat, determină și dezvoltarea exponențială a scenariilor și explicațiilor privind cauzele declanșatoare, ca și a repercursiunilor ulterioare.

Se cunoaște faptul că cele mai multe evenimente geopolitice majore s-au semnalat în proximitatea Mării Negre, regiunea aflându-se în relații directe de interdependență cu evoluția mediului de securitate la nivel global. Iar mare parte dintre aceste evenimente au fost generate de procesul de avansare a frontierei euro-atlantice înspre zona Asiei Centrale, pe fondul deselor indecizii semnalate la nivelul instituțiilor responsabile în delimitarea granițelor la nivel extins, în așa fel încât să se reușească includerea tuturor națiunilor ce își propun să fie parte integrantă din spațiul euro-atlantic nou delimitat.

În plus, în ultimii ani, s-a sesizat interesul unor oficiali americani pentru așa-numitul concept al revenirii pe continentul european, aceștia militând deseori pentru Europa „liberă și întreagă”, ce presupune o extindere înspre zona estică a întregului cadru instituțional ce este reliefat de cunoscuta N.A.T.O., ca și/sau de Uniunea Europeană.

Procesul de extindere a N.A.T.O., ca și cel de acceptare al noilor democrații de tip european la nivelul instituțiilor Uniunii Europene se poziționează în topul priorităților aflate pe ordinea de zi a marilor lideri politici mondiali. Iar ideea de eliminare a granițelor la nivelul statelor europene este tot mai des asimilată procesului de extindere al N.A.T.O.

Extinderea frontierei euro-atlantice înspre partea estică a continentului european a determinat și delimitarea spațiului geopolitic pe două așa-zise axe strategice, respectiv axa N-S (incluzând Federația Rusă, Armenia, Iranul) și axa E-V (includând Marea Neagră și Caucazul), aceasta delimitând de altfel și majoritatea resurselor energetice caspice, a căror destinație principală este reprezentată de marile state occidentale.

Cele două axe imaginare se întrepătrund în regiunea zona Azerbaidjan-ului, zonă recunoscută de specialiștii în domeniu drept fundamentală pentru mediul de securitate internațional, ea reușind să mențină activ interesul statelor cu influență la nivel internațional.

1.1 Delimitări conceptuale

1.1.1 N.A.T.O.

În actualele condiții de securitate, ce se manifestă nu doar la nivelul Uniunii Europene, ci și la nivelul Mării Negre (și frecvent la nivel internațional), N.A.T.O. a ajuns să dețină un rol major în ceea ce reprezintă complexul proces de asigurarea stabilității și echilibrului la nivelul stabilității spațiului euro-atlantic, în paralel cu asigurarea mediului de securitate regional și global.

Ca urmare a numeroaselor acțiuni militare, care sunt derulate constant de către NATO, ca și prin intermediul multiplelor acțiuni ce sunt specifice procesului de management al crizelor diverse (acțiuni derulate în nume propriu, ca și acțiunile derulate sub egida O.N.U., respectiv acțiune ce se desfășoară printr-o colaborare de tip bilateral cu instituțiile și organismele de securitate existente la nivel internațional) Alianța Nord-Atlantică a reușit să își adjudece statutul de cea mai puternică organizație politico-militară, cu influențe directe a nivelul amplului proces dedicat menținerii securității și apărării.

N.A.T.O. continuă să se mențină în topul celor mai puternici lideri ce influențează mediul internațional de securitate actual, organizația extinzându-și constant aria de influență, nu doar la nivelul continentului european, ci și la nivelul lumii.

În plus, organizația derulează în mod constant numeroase acțiuni specifice în interiorul zonelor ce sunt considerate a fi strategice, în interiorul acestora manifestându-se potențiale surse de instabilitate, de conflict, tensiune, respectiv crize diverse.

În actuala societate, se remarcă, nu doar la nivelul mediului de securitate global, respectiv european, ci și în zona mediului de securitate balcanic un grad ridicat de instabilitate, respectiv fragilitate, motiv pentru care se are în permanență în vedere menținerea diverselor relații multilaterale de colaborale stabilite între NATO și restul structurilor similare existente pe teritoriul continentului european.

Iar specialiștii în domeniu anticipează că prin intermediul acțiunilor comune, aceste structuri de securitate vor reuși să dobândească abilitatea și mai ales capacitatea de a reacționa rapid și cu eficiență maximă la toate potențialele conflicte, tensiuni, crize ce se pot semnala în diverse regiuni. De asemenea, nu în ultimul rând, se are în vedere eliminarea multiplelor riscuri și amenințări ce planează la nivelul mediului de securitate internațional.

În aceste condiții, o consolidare permanentă a actualei structuri de securitate se constituie în obiectiv principal nu numai pentru NATO, ci și pentru restul statelor europene, prevemirea și diminuarea, respectiv eliminarea potențialelor riscuri sesizate la nivelul mediului de securitate zonal poziționându-se în topul priorităților.

Demn de menționat este faptul că Federația Rusă, ca și unele state ce de asemenea provin din fostul colos U.R.S.S., nu are deloc o părere bună cu privire la noile scenarii geopolitice ce au fost elaborate de către Alianța Nord-Atlantică, NATO fiind de altfel în repetate rânduri contestată de către foștii lideri sovietici, ce percepeau extinderea acesteia drept o amenințare directă îndreptată împotriva mediului de securitate internațional.

Cu trecerea timpului (ulterior momentului 1989, anul prăbușirii blocului comunist) liderii sovietici și-au mai reconsiderat pozițiile în raport cu NATO, existând situații în care aceștia s-au declarat total nemulțumiți de o așa numită „excludere” din cadrul spațiului marii Europe, ca urmare a extinderii NATO.

Ca urmare a procesului complex de redefinirea europeană, căruia i s-a asociat și cel al transformării, respectiv adaptării permanente a NATO, s-a remarcat creșterea exponențială a influenței manifestate de zona Mării Negre la nivelul mediului de securitate internațional, statele din proximitatea acesteia căpătând valențe noi nu doar pe scena politică, ci mai ales pe cea geostrategică.

Așa se face faptul că această zonă s-a transformat treptat într-o provocare reală nu numai pentru principalele state europene, ci și pentru N.A.T.O., numeroasele proiecte comune viitoare vizând, printre altele, optimizarea amplului proces de securizarea zonei, ca și consolidarea stabilității zonale (mai ales după celebrul episod Ucraina).

Zona extinsă a Mării Negre constituie pentru N.A.T.O. o linie de demarcație imaginară în raport cu amenințările actuale, în topul cărora se poziționează terorismul, traficul de persoane, traficul de arme, ca și traficul de droguri.

În plus, Alianța Nord-Atlantică urmărește cu interes și zonele aferente așa-numitelor „conflicte înghețate”, zone în care se pot declanșa oricând numeroase tennsiuni, ce pot degenera ulterior, cu consecințe nebănuite (precum situația Ucrainei, anterior menționată).

Pe fondul unor presiuni deosebite ce se remarcă a se manifesta în mod periodic la nivelul Federației Ruse, privind integrarea fostelor state U.R.S.S. în C.S.I., asigurarea unui mediu de securitate stabil în zona Mării Negre presupune o cooperare strânsă între numeroasele organisme NATO și corespondentele acestora din Uniunea Europeană, în paralel avându-se în vedere nu doar o liberalizare ideală a piețelor din această zonă, ci mai ales multiplicarea și fluidizarea relațiilor comerciale transfrontaliere.

Federația Rusă

Federația Rusă nu a avut deloc perioade prielnice în ultimul deceniu, cu atît mai mult în contextul crizei fără precedent pe care a fost obligată să o traverseze și de pe urma căreia a avut extrem de mult de suferit.

Astfel, așa se face faptul că, dacă imediat după căderea comunismului (respectiv anii

1990-1991), renumita Moscovă pleda în mod deosebit pentru realizarea unui „directorat” în regiunea Balcanilor, acesta urmând să fie dedicat așa numitelor „Mari Puteri”, ca și mențienerea fostului stat Iugoslavia, odată cu trecerea timpului pretențiile acestea au început să scadă, ele intrând într-un trend ascendent în ultimii ani, după revenirea la putere a liderului Vladimir Putin.

Un impact deosebit a fost determinat și de evoluțiile remarcate la nivelul fostului teritoriu al statului comunist Iugoslavia, ca și criza menționată anterior, cu efecte ce s-au reflectat nu doar pe plan economic, ci și pe plan politic și implicit geostrategic.

În ciuda declarațiilor (uneori deosebit de surprinzătoare) ale liderului Vladimir Putin, unii specialiști apreciază că Federația Rusă are tendința ca în ultima perioadă să se concentreze cu precădere asupra problemelor diverse sesizate la nivel național (cele mai multe au în vedere restructurarea instituțională), ca și asupra consolidării C.S.I.

Și, în pofida parteneriatelor pe care aceasta le are încheiate nu doar cu unele state ale Uniunii Europene, ci și cu S.U.A., Federația Rusă, prin vocea liderului său, tinde să se impună din nou pe scena politică internațională, mai ales după incidentul fără precedent reprezentat de „episodul Ucraina”.

În plus, Federația Rusă a început ca în ultima perioadă să realizeze numeroase demersuri pentru dezvoltarea și consolidarea relațiilor cu unele state poziționate în zona Extremului Orient, mai ales după criza ucrainiană în care s-a implicat abuziv, atrâgându-și criticile principalilor lideri ai lumii.

În ciuda declarațiilor lui Vladimir Putin, Federația Rusă continuă să susțină, ori de câte ori are intenția, că dorește o întărire a parteneriatului pe care îl are cu SUA, fără a avea intenția de a deteriora în vreun fel relațiile destul de fragile pe care aceasta le are cu NATO. De altfel, specialiștii susțin că Federația Rusă are tot interesul în a menține relațiile cu Alianța Nord-Atlantică în niște „limite acceptabile”, cu atât mai mult în actualul context, în care se remarcă amplificarea fenomenului criminalității transfrontaliere, a terorismului, ca și a fenomenului migrației ilegale.

Și dacă inițial, Federația Rusă a avut o atitudine destul de ostilă în raport cu intenția integrării în cadrul structurilor NATO a zonei balcanice, ca și a zonei cuprinse între Marea Neagră și Marea Baltică, .în ultimii ani aceasta și-a reconsiderat poziția, ea acceptând (cel puțin la nivel formal) noile procese integrare și adoptând treptat o așa-denumită „strategie de acomodare”.

În condițiile în care țările din partea estică a continentului european ales treptat să se înscrie în cadrul procesului de integrare în NATO (ca și în integrarea în Uniunea Europeană), Federația Rusă, prin vocea liderului său, Vladimir Putin, face tot ce îi stă în putință pentru a-și impune și menține influența în zonă, atât pe plan economic și cultural, cât mai ales pe planul securității și al geostrategiei.

Demn de semnalat este faptul că Federația Rusă face eforturi deosebite pentru a-și face și consolida noi alianțe cu state puternice ale lumii (precum China), ea menținând și relațiile pe cae le are cu unele state din Uniunea Europenaă, chiar dacă are obiceiul de a ignora diversele reglementări de tip economico-juridic ce au fost impuse de către Uniune.

O atenție specială este acordată de Federația Rusă în vederea menținerii și consolidării poziției economice strategice pe care aceasta o deține la nivelul principalelor piețe europene, respectiv în cadrul:

Prelucrării și distribuirii petrolului

Prelucrării și distribuirii gazelor naturale

Piețelor transnaționale de transport

Nu în ultimul rând, Federația Rusă încearcă să își mențină și dezvolte influența pe care o are în Republica Moldova (ca și în statele învecinate), ea având obiceiul de specula la maxim toate revenicările de tip rusofon sesizate pe teritoriul unor foste state ale U.R.S.S.

Iar liderul său, Vladimir Putin, își continuă obiceiul de a acționa, atât pe teritoriul Federației, cât și pe în cadrul zonelor de influență, după bunul plac, uneori ignorând legislația națională în vigoare, ca și acordurile internaționale.

Federația Rusă continuă să privească partea de sud a Caucazului ca fiind o proximitate prietenoasă, liderul Vladimir Putin luând-o în calcul, în cazul apariției unei potențiale necesități, și cazul transformării acesteia într-o zonă de intervenție, situație în care s-ar putea declanșa un conflict deosebit, ce ar putea avea multiple efecte și implicații nu doar la nivel regional, ci mai ales la nivel internațional.

CAPITOLUL 2. ISTORICUL RELAȚIEI N.A.T.O. – FEDERAȚIA RUSĂ

2.1 Mediul geopolitic la finele secolului al XX-lea.

Este cunoscut faptul că la finalul așa numitului Război Rece au început să se manifeste numeroase tranformări majore la nivelul marii majorități a statelor europene, cele mai multe și complexe consecințe fiind sesizate pe scena politică.

Și chiar dacă au existat specialiști care în prima fază au refuzat să ia în calcul faptul că finalul Războiului Rece va reuși să determine numeroase influențe majore (ce s-au extins odată cu trecerea timpului) la nivelul întregii scene politice internaționale, în timp, mare parte dintre aceștia (cel mai adesea analiști și politicieni) și-au reevaluat considerațiile inițiale.

În condițiile în care la sfârșitul deceniului al VIII-lea al secolului trecut s-a sesizat o compromitere totală a întregului sistem comunist, instaurat la finele celui de-al Doilea Râzboi Mondial, în paralel cu erodarea constată a ideologiei aferente acestuia, rând pe rând în fostele state comuniste din zona est-europeană s-au remarcat numeroase mișcări anti-sistem, marele colos sovietic comunist, U.R.S.S., renunțând și el la statutul de prim-lider politic, cu destrămarea sa ulterioară.

În paralel cu sesizarea dispariției din rândul statelor europene a fenomenului bipolarismului, s-a remarcat în aceeași perioadă și destrămarea echilibrului de fațadă (care, de altfel, era foarte precar) existent la nivelul statelor europene, ce erau delimitate, în mod impropriu de axa imaginară Vest-Est.

În cadrul întregului spațiu euroatlantic s-a declanșat fenomenul traziției (a cărui durată a fost una considerabilă) înspre un sistem nou de securitate, acesta fiind în mod constant influențat direct de diversele raporturi de putere ce se modificau periodic, în funcție de ariile de influență.

Un loc primordial în decorul tuturor modificărilor ce au fost sesizate la nivelul întregii scene politice internaționale, ulterior sfârșitului Războiului Rece, a fost ocupat de fostul lider sovietic, celebrul Mihail Gorbaciov, ce este deseori catalogat de specialiști ca fiind „omul marilor erori strategice”.

Gorbaciov afirma la sfârșitul deceniului al VIII-lea al secolului trecut că întreaga scenă politică se poziționa „în pragul unor mutații radicale”, liderul rus previzionând de altfel și apariția unei așa numite „cotituri care privește sensul și scara istoriei”, aceasta având capacitatea de a determina „o nouă civilizație”.

Demn de menționat este faptul că la finele așa-numitului Război Rece, capacitatea de prognosticare a viitorului mediul politic european era una destul de limitată, politicienii, dar și analiștii politici nereușind să întrevadă în ce fel va reuși să evolueze (prin prisma geopoliticii) fostul colos sovietic U.R.S.S., cum anume se va redefini spațiul continentului european, și mai ales ce influențe și consecințe vor avea toate acestea asupra statelor europene.

Numărul celor care au avut capacitatea de a intui care vor fi consecințele dispariției bipolarismului, pe fondul mutațiilor constante înregistrate în sfera Pacificului, asupra scenei politice la nivel internațional, ca și natura diverselor relații ce urmau să se stabilească între liderii occidentali, respectiv natura evoluției înregistrate de parteneriatul euroatlantic a fost unul extrem de redus..

Iar în condițiile în care toate mișcările/evenimentele înregistrate în acea perioadă s-au derulat cu repeziciune, ele manifestându-se în mod atipic prognozărilor anterioare, marile state ale lumii au încercat din răsputeri să identifice soluții viable prin intermediul cărora să reușească să își impună punctele de vedere și condițiile în cadrul noii arhitecturi continentale și globale.

Pe fondul conflictului semnalat la nivelul continentului european, între Vest și Est, S.U.A., considerate a fi avantajate de acesta, s-a panicat și a început să facă numeroase scenarii în vederea identificării celor mai bune soluții pentru asigurarea viitorului cunoscutei alianțe N.A.T.O., ca și pentru evidențierea soluțiile viabile în vederea asigurării unei securități consolidate la nivelul spațiului european, ulterior prăbușirii în bloc a influentului regim comunism, respectiv ulterior dizolvării colosului URSS.

Așa numitele „cele două lumi” ale continentulu european, ce se formaseră după terminarea de-al Doilea Război Mondial, s-au prăbușit din cauza fenomenului uzurii, moment în care toate statele europene s-au aflat în postura de a se adapta, remodela standardelor geopolitice nou-impuse în arhitectura europeană și internațională, în acest fel incercându-se identificarea și implementarea celor mai bune metode dedicate asigurării securității la nivel continental, dar și internaționale.

Din nefericire, ipotezele inițiale nu au corespuns deloc cu evoluția ulterioară a scenei politice și, contrar prognosticărilor, cei mai importanți poli de putere au reușit să se multiplice rapid, fenomen ce a determinat, printre multe altele, și o dezvoltare de tip exponențial, a diverselor viziuni ce priveau mediul de securitate. În aceste condiții s-a dovedit faptul că procesul dedicat identificării soluțiilor de securitate, ce să fie unanim acceptate de către statele continentului, poate fi nu doar unul de durată, ci mai ales destul de dificil.

Se impune a se menționa faptul că, la nivel global, s-au înregistrat de asemenea, numeroase mutații (mare parte dintre ele majore și extrem de rapide), în acest context semnalându-se diminuarea capacității așa-numiților „actori” de pe scena politică internațională de a identifica și ulterior controla multiplii factori ce ar fi avut capacitatea de a genera, în timp, crize multiple la nivel politic, dar și social și mai ales economic.

În paralel cu manifestarea deosebită a fenomenului dedicat multiplicării centrilor de putere, s-a sesizat și o anumită exacerbare a predilecției aferente unor lideri politici, cu influențe la nivelul ecuațiilor de putere remarcate la nivel zonal/internaționale, de a se manifesta într-un mod asimetric.

Așa numitul fenomen al Europei unite este considerat a se poziționa în topul listei evenimentelor ce au determinat o repoziționare a ecuațiilor polilor de putere la nivel zonal și global, motiv pentru care se remarcă influența directă manifestată de principalii poli de putere asupra mediului de securitate, cu echilibrarea diverselor interese, aspecte ce au în vedere statele europene și nu numai.

În aceste condiții, orice fel de eliminare/diminuare a interesului manifestat de un centru de putere, are capacitatea de a determina un serios dezechilibru la nivelul arhitecturii de securitate globală, și asta în pofida numeroaselor scenarii geopolitice ce pot să se afle la baza deciziilor de acest gen.

2.2. Influența liderului Gorbaciov în viitoarea arhitectură de securitate

Un rol esențial în ulterioara evoluție de securitate a lumii l-a avut fostul lider comunist sovietic, Mihail Gorbaciov, care a reușit să elaboreze și ulterior implementeze un proiect geopolitic de amploare, proiectul Casei Comune Europene.

Proiectul Casei Comune Europene, a fost definit de artizanul său, în cursul anului 1987, cu ocazia derulării mitingului de la Praga, drept „cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”.

Și chiar dacă ulterior, fostul lider comunist a revenit asupra conceputului, pe crae a încercat să îl redefinească, el nu a reușit să explice publici cum anume poate fi definită pentru continentul european, noua arhitectură de securitate perfect funcționabilă. Cu toate acestea, în societatea contemporană se remarcă faptul că cele mai multe dintre concepțiile ce i-au aparținut fostului președinte sovietic pot fi regăsite în contextul tezelor principale aparținând eurasianismului.

Acest proiect al liderului sovietic a fost receptat destul de favorabil de unii lideri politici de pe scena internațional, Gorbaciov fiind liderul care se bucura de un capital de imagine și simpatie uriaș, dobândit ca urmare a deciziei istorice ce a privit fostele state comuniste ce aparținuseră colosului U.R.S.S.

Primul semnal a fost dat de către Margaret Thatcher (așa numita „doamnă de fier” a Marii Britanii – fost prim-ministru), care, fiind invitată în luna aprilie 1987 la Moscova de către Mihail Gorbaciov, a menționat că îi susține proiectul, ce avea șanse mari de reușită în contextul unei amplificări a procesului inițiat în cursul anului 1975 la Helsinki.

Și fostul lider francez, Francois Mitterand, a fost destul de receptiv la proiectul liderului rus, el afirmând public că „dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipui continentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid".

Proiectul lui Gorbaciov i-a atras atenția și omului politic Willi Brandt, germanul declarând în cursul lunii aprilie 1988 că există posibilitatea realizării unei integrări economice europene, în vreme ce renumitul Manfred Brunner considera că acest proiect „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

O atenție specială a fost acordată proiectului și de către ex-consilierului pe probleme ale politicii externe în zona Europei Estice a liderului SUA, Kennedy, Zbigniew Brzezinski. Acesta (de altfel, fost șef al Consiliului pentru Securitate Națională pe perioada administrației Carter) a avut câteva mențiuni importante de făcut în octombrie 1989, pe când se afla în vizită la Moscova, unde s-a derulat conferința sovieto-americană „Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică".

În opinia lui Brzezinski, proiectul liderului Gorbaciov era unul viabil în condițiile în care toate statele ar fi acceptat că „există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună", ideea neputând să fie implementată fără o implicare cât mai activă a marilor puteri, respectiv U.R.S.S. și SUA.

Consilierul aprecia că Europa nu este o realitate geografică, ci –în primul rând – o realitate filozofică și culturală. Europa, din această perspectivă, include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”, în acest fel fiind identificate potențialele disfuncționalități sesizabile la o implementare a proiectului liderului sovietic.

Proiectul lui Mihail Gorbaciov nu a putut fi implementat din rațiuni economice, în topul acestora poziționându-se decalajul enorm sesizat între situațiile economice ale statelor din estul Europei și cele din partea vestică a continentului, ca și complexul și mai ales dificilul proces al tranziției fostelor state comuniste înspre o economie de piață reală.

Nu în ultimul rând, se impune a se menționa și seriosul dezechilibru de putere remarcat la nivelul continentului european pe fondul imploziei URSS (fostul imperiu sovietiv), ca și al reunificării celor două Germanii (ulterior momentului unificării celor două state artificial separate la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Germania unită a avut în vedere o repoziționare și consolidare pe scena politică zonală, dar și internațională), în timp remarcându-se o repoziționare, respectiv o remodelare a centrului de putere la nivel continental.

În acest fel s-a remarcat faptul că „ofensiva germană a conturat limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane”, noul stat consolidat german având capacitatea de a se implica „politic, diplomatic și (indirect) militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia".

2.3 Relația N.A.T.O. – Federația Rusă – istoric

La finele Războiului Rece, marea majoritate a statelor europene, ca și alianța Nord-Atlantică s-au văzut puse în situația de a se adapta noii arhitecturi ce se contura pe scena internațională, mulți fiind cei care, în acea perioadă, au anticipat sfărșitul influenței NATO, despre doctrina căreia se considera că și-a pierdut foarte mult din substanță.

Contrar previziunilor, atât NATO, cât și statele europene s-au adaptat noii structuri, ele încercând în permanență să reacționeze în mod ideal tuturor provocărilor ce au precedat finalul Războiului Rece.

În ceea ce privește NATO, în centru doctrinei acesteia a continuat să se poziționeze garantarea apărării de tip colectiv, în paralel încercându-se o redefinire a misiunilor specifice, avându-se în vedere provocările noi sesizate la nivelul mediului de securitate internațional.

Demn de menționat este faptul că destrămarea imperiului sovietic, ca și sfârșitul Războiului Rece au determinat o transformare radicală a atitudinii pe care statele lumii o aveau în raport cu fosta U.R.S.S., noua Federație Rusă devenind peste noapte un stat fără prea mare influență, ce nu mai era privită drept un stat cu greutate, ce se putea impune în orice moment. Iar marile puteri occidentale nu au părut deloc impresionate de așa numita „ofensivă rusească”, ce a vizat numeroase strategii în vederea acceptării statului în ceea ce era denumit „Căminul european comun”.

Așa se face faptul că, la numai câțiva ani de la destrămarea URSS (respectiv în cursul anului 1994), un raport dat publicității (ce purta semnătura unor reputați experți și analiști ruși) a reușit să evidențieze faptul că Federația Rusă se înscrisese într-un amplu proces de izolare nu doar la nivel european, ci și la nivel global, principalii poli de putere existenți în acel moment având în permanență tendința de a elimina Federația Rusă din toate proiectele importante, prin impunerea unei „zone tampon” imaginare.

În același an, anterior menționat, Federația Rusă constată și faptul că prezența sa în cadrul „Căminului comun european” nu era deloc dorită, în plus liderii lumii încercând să îi limiteze accesul în cadrul mărilor deschise, acces câștigat prin numeroase eforturi susținute în timp (se bazau pe strategii geopolitice extrem de bine definite, ce aveau în vedere faptul că fluviile de bază ale statului se vărsau în Oceanul Înghețat sau Fundătura Caspicii).

În acest context, analiștii ruși au tras un semnal de alarmă, avertizând asupra faptului că tentativa eliminării Federației Ruse de pe scena europeană ar fi reprezentat o greșeală geopolitică impardonabilă, mai ales în condițiile în care aceasta era recunoscută pentru calitatea sa de „zonă pivot”, evidențiată în mai multe rânduri, de-a lungul timpului.

La polul opus, s-a poziționat NATO, care, ulterior prăbușirii URSS, a început să acorde o atenție tot mai mare relațiilor cu Federația Rusă, alianța apreciind că aceasta reprezenta un element important în cadrul procesului de elaborare și consolidare al unei noi arhitecturi de securitate la nivelul continentului european și nu numai.

În cursul lunii decembrie a anului 1991, noul stat, Federația Rusă, a luat decizia de a se alătura Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, acesta funcționând ca și un forum consultativ între numeroasele state membre ale NATO și statele poziționate în zona centrală și estică a continentului european.

Ulterior, în cursul anului 1994, Federația Rusă a decis să intre în Parteneriatul pentru Pace, moment ce a reprezentat deschiderea spre noi oportunități privind cooperarea acesteia cu NATO.

Un moment important l-a reprezentat participarea Federației Ruse la implementarea celebrului acord de pace încheiat în Bosnia – Herțegovina, ocazia cu care, pentru prima oară, s-a reușit participarea bilaterală, a foștilor „inamici” la operațiuni militare cu un grad de complexitate deosebit.

În ceea ce privește instituționalizarea relației dintre Federația Rusă și NATO, aceasta s-a realizat prin semnarea la Paris (în cursul lunii mai a anului 1997) a așa-numitului Act fondator NATO-Rusia privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea.

Prin semnarea „Actului de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă", președintele de atunci al Federației Ruse, Boris Elțîn, ca și șefii statelor ce erau incluse în cadrul Alianței Nord-Atlantice, împreună cu reprezentanții acesteia, au convenit asupra faptului că NATO nu va construi în proximitatea frontierelor rusești infrastructuri, dar și că Alianța nu va desfășura armament de tip nuclear pe teritoriul aferent fostelor state comuniste.

Ulterior, pe baza acestui act fondator, ce a conferit o bază politică deosebit de solidă pentru procesul dedicat dezvoltării diverselor relații NATO – Federația Rusă, s-a reușit crearea P.J.C. (respectiv Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia – The NATO-Russia Permanent Joint Council).

În conformitate cu prevederile ce au fost incluse în cadrul Actului fondator NATO-Rusia privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea, atât NATO cât și Federația Rusă trebuie să respecte un set de principii fundamentale, printre care se evidențiază:

Respectarea suveranității statelor, ca și a integrității teritoriale a acestora

Rezolvarea tuturor eventualelor diferende numai prin intermediul mijloacelor pașnice

Nerecurgerea la intervenția în forță

Nerecurgerea la amenințări cu forța

Demn de menționat este faptul că forumul de consultare, respectiv de cooperare, ce a fost elaborat în cursul anului 1997, prin intermediul Actului Fondator (respectiv Consiliul Permanent Comun) a fost ulterior înlocuit (în cursul lunii mai a anului 2002) de Consiliul NATO-Federația Rusă, prin intermediul Declarației de la Roma.

În cadrul acestei Declarații, se menționează faptul că acest Consiliu va funcționa având la bază un dialog continuu privind diversele subiecte de securitate existente, în acest fel încercându-se identificarea unor potențiale disfuncționalități, definirea unor abordări de tip comun, ca și elaborarea și derularea unor acțiuni comune, optime, în funcție de situațiile remarcate.

Pe întreg parcursul relației de colaborare dintre NATO și Federația Rusă s-au remarcat numeroase momente favorabile, ca și tensiuni și diverse neînțelegeri pe anumite subiecte. Cu toate acestea, avându-se în vedere poziția ocupată în cadrul NATO de SUA, s-a impus firesc ca diversele tensiuni sesizate între SUA și Federația Rusă să nu fie absolut deloc neglijate în cadrul relațiilor stabilite.

Un moment tensionat în istoria relației pe care NATO a derulat-o cu Federația Rusă s-a semnalat în cursul anului 1999, cu ocazia bombardamentelor realizate în provincia Kosovo de NATO, în vederea stopării așa numitelor acțiuni de purificare etnică ce fuseseră declanșare de către sârbi contra albanezilor din zona Kosovo.

Pentru a protesta la acțiunile NATO, Federația Rusă a luat decizia de a-și suspenda temporar activitatea derulată în cadrul Consiliului Permanent Comun.

Relațiile dintre NATO și Federația Rusă au devenit mai apropiate ulterior atacului terorist fără precedent ce a lovit SUA în ziua de 11 septembrie 2001, fostul stat ex-sovietic luând decizia de a solidariza cu autoritățile americane în lupta acestora îndreptată împotriva terorismului internaționale.

După atentatele din 2001, americanii au luat decizia de a se retrage din cadrul Tratatului antirachete balistice (A.B.M.), în cadrul căruia se interzicea desfășurarea unui sistem de apărare anti-rachetă global pe teritoriul SUA. Ulterior, SUA a anunțat în mod oficial că va relua programul național de apărare antirachetă, program ce a fost încredințat spre implementare cunoscutei Agenții pentru Apărare Antirachetă, organism care funcționează în cadrul interiorului Departamentului Apărării.

Iar la numai doi ani de la comiterea celebrelor atentate teroriste asupra SUA, se început discuțiile cu unele state ale Europei, în vederea definirii unei colaborări ce avea drept scop interceptarea de rachete cu rază lungă de acțiune. De asemenea, în cursul anului 2007 au fost declanșate numeroase oficiale cu Praga și Varșovia în vederea extinderii pe teritoriul SUA a scutului anti-rachetă.

Toate acestea s-au dovedit a nu fi în concordanță cu concepțiile Federației Ruse, care a luat decizia de a nu mai lua parte la cunoscutul C.F.E. (respectiv Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa).

După numai un an, ulterior semnării acordului dintre SUA și Polonia privind staționarea pe teritoriul statului european a unui scut anti-rachetă, se constată o deteriorare accentuată a relațiilor cu Federația Rusă, fostul președinte rus Dmitri Medvedev, susținând public că principala țină a acestuia ar reprezenta-o chiar Federația Rusă. Din fericire, situația a fost repede detensionată de noul președinte al SUA, Barack Obama.

Demn de semnalat este faptul că liderul incontestabil al Federației Ruse, Vladimir Putin, a reușit să identifice în SUA un susținător important în cadrul proiectului de propulsare a Federației Ruse drept membru al O.M.C. (Organizația Mondială a Comerțului). Iar la numai un an de la definitivarea parteneriatului SUA-Federația Rusă, cu ocazia derulării Summit-ului de la Roma, s-a luat decizia refacerii relației de colaborare între Federația Rusă și NATO. De asemenea, cu aceeași ocazie, NATO și Federația Rusă au reușit să pună bazele N.R.C. (Consiliul NATO – Rusia), ele semnând și celebra declarație de la Roma – Declarația privind relațiile NATO-Federația Rusă.

În anii următori, relațiile existente între NATO și Federația Rusă au inclus elaborarea unui plan privind lupta împotriva terorismului, ca urmare a deciziei ce a fost luată la reuniuea NRC, derulată la Summit-ul din Turcia (Istambul), în luna iunie a anului 2004.

Se impune a se menționa în cadrul acestui capitol si faptul că, după intervenția Federației Ruse în Georgia (în cursul lunii august a anului 2008), Alianța Nord-Atlantică a decis să suspende cooperarea și dialogul ce se derula sub consola Consiliului NATO-Federația Rusă.

Ulterior, la finele aceluiași an, ca urmare a deciziei ministrilor de externe ai NATO, s-a trecut la reluarea cooperării și a dialogului progresiv, o jumătate de an mai târziu derulându-se la Corfu (27 iunie 2009) reuniunea la nivelul miniștrilor de externe a Consiliului Nato –Federația Rusă. Cu prilejul acestei reuniuni s-a luat decizia reluării cooperării de tip militar dintre cele două, în paralel avându-se în vedere, pentru eficientizarea colaborării, o redefinire a structurilor din subordinea Consiliului NATO-Federația Rusă.

În ultimii ani, între NATO și Federația Rusă s-au remarcat numeroase colaborări în domenii diverse, dedicate sistemelor de apărare anti-rachetă, activităților navale, ca și unor schimburi bilaterale academice. Mai mult, între cele două organizații a fost semnat și un acord ce privea tranzitarea Federației Ruse a echipamentelor de tip neletal, destinate utilizării pe frontul din Afganistan.

Cu toate acestea, Alianța Nord-Atlantică a reușit să genereze de-a lungul timpului multiple contradicții, marea majoritate dintre acestea având în vedere locul, dar mai ales și rolul pe care N.A.T.O. îl deține în cadrul arhitecturii de securitate viitoare.

Și chiar renumitul Javier Solana s-a exprimat cu privire la faptul că se impune ca NATO să dispună de capacitatea implementării unui „parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”.