Politica de Putere

Cuprins:

Introducere 3

Capitolul I – Politica de putere ( Delimitări conceptuale) 5

I.1 Definiție 5

I.2 Direcții de abordare conceptuală în relațiile internaționale 6

I.3 Componentele puterii 11

I.4 Balanța de putere 16

Capitolul II: Războiul Rece ca factor de coagulare în arhitectura globală de putere 18

II.1 Politica externă în timpul Razboiului Rece 18

II.2 Balanța de putere a lumii după Războiul Rece 23

II.3 Diplomația forței versus forța diplomației 27

II.4 Schimbarea naturii relațiilor internaționale. Războiul hibrid. 35

Capitolul III: Federația Rusă-Profil diplomatic și de politică externă 37

III.1 Context 37

III.2 Interesul național – epicentrul politicii externe 38

III.3 Fundamente legale 40

Capitolul IV: Studiu de caz: Raptul Crimeei. Punct de inflexiune în afacerile globale 47

IV.1 Ucraina – introducere în conflict 47

IV.2 Amenințările hibride în contextul crizei ucrainene 49

IV.3 Actiunile asimetrice ale Federatiei Ruse 51

IV.4 Riscurile politicii de izolare a Federatiei Ruse 55

IV.5 Tendinte de evoluție ale conflictului ucrainean 58

Concluzii 60

Bibliografie 61

Introducere

Această lucrare își propune să trateze chestiunea conceptului de putere în politica externă a statelor, în special a Federației Ruse, și modul în care aceasta a evoluat în ultimul secol ca urmare a evenimentelor globale. Lucrarea evidențiază faptul că lumea s-a schimbat, fiind vulnerabila la o paleta mult mai amplă de pericole și amenințări decât cele clasice, cunoscute până la acel moment, o lume în care actorii internaționali și-au schimbat modalitățile de abordare și au devenit conștienți că pentru a-și apăra interesele este nevoie de un efort colectiv. Textul tratează, de asemenea, evenimentele contemporane ce au avut loc pe teritoriul Ucrainei, cât și conjunctura istorică ce a dus la desfășurarea lor.

Motivul pentru care am ales această tema este faptul că evenimentele de pe teritoriul Ucrainei sunt deosebit de actuale, conflictele de pe teritorul acesteia nu s-au încheiat, iar anexarea Crimeei de catre Federația Rusă nu este acceptată de comunitatea internațională.

Capitolul întâi este unul introductiv în care sunt prezentate conceptele cheie necesare înțelegerii acestei lucrări, precum conceptul de putere, tipurile de putere, sursele puterii, balanța de putere, etc. De asemenea sunt prezentate , pe scurt, direcțiile de abordare conceptuală în relațiile internaționale: liberalismul, neoliberalismul institutional, realismul, neorealismul si constructivismul.

Capitolul al doilea prezintă în prima instanță o perspectivă istorică asupra scenei politice internaționale, respectiv paradigmele politicii externe a statelor pe timpul războiului rece. Odată cu finalizarea acestuia se schimbă si natura relațiilor internaționale. Pentru o perioadă de timp scena politica a fost caracterizată de unipolarism, indreptandu-se cu pași repezi către multipolarismul actual. De asemenea, capitolul al doilea ne ajuta sa facem o distictie clară între hard power și soft power, și modul în care aceste pârghii de acțiune sunt folosite de către state în perioada de dupa războiul rece.

Capitolul al treilea ne oferă o analiză amănunțită a principiilor ce stau la baza politicii externe a Federației Ruse, a interesului național explicat în documente precum Constituția Federației Ruse, Strategia de securitate Federației Ruse până în anul 2020 și doctrina militară a acesteia.

Capitolul patru este un studiu de caz al evenimentelor ce au avut loc pe teritoriul Ucrainei până la anexarea Crimeei de către Federația Rusă. Sunt, de asemeanea, prezentate modalitățile de proiectare a forței prin metode neconvenționale, precum și riscurile unei noi politici de izolare a Rusiei de către occident și tendințele de evoluție a conflictului din Ucraina.

Capitolul I – Politica de putere ( Delimitari conceptuale)

I.1 Definiție

Puterea este conceptul cheie al politicii, esența activității politice este accesul la putere. În general aceasta este definită drept un fenomen social fundamental. Autorii care s-au preocupat de definirea puterii, în totalitatea manifestǎrilor ei, au considerat-o ca fiind un fenomen major în sfera relațiilor internaționale. În cazuri extreme, puterea se identificǎ cu utilizarea mijloacelor ei, cu amenințarea sau numai cu etalarea psihologic-eficientǎ a violenței fizice. Robert Dahl definește puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut”. În completarea acestei idei, Kenneth Waltz susține că actorii sunt puternici în măsura în care îi afectează pe alții mai mult decât aceștia îi afectează pe ei. Aceste definiții tratează puterea ca influență. Altfel spus, dacă actorii își impun voința sunt puternici.

Politica de putere a unui stat însumeaza o complexitate de elemente dificil de curpins și de definit, iar abordarea sa în contextul relațiilor internaționale și al diplomației definește politica de putere drept acțiunile unui stat de a influența sau controla alte state.

La nivel internațional scena este caracterizată de dinamism și complexitate, conferite de multitudinea legăturilor care se stabilesc între actorii internaționali precum cele economice, politice, sociale, culturale, diplomatice etc. Indiferent de natura acestora, toate legăturile stabilite între actorii scenei internaționale pot fi analizate în termeni de putere.

1.2 Direcții de abordare conceptuală în Relațiile Internaționale

Liberalismul

Liberalismul a apărut drept o schimbare a modalității în care diplomația era înfaptuită până în secolul XX, care poate fi caracterizată drept una închisă, ermetică. Trebuie precizat că liberalismul a mai fost clasificat și drept idealism utopic în perioada interbelică.

Liberalismul are la bază principiul conform căruia natura umană nu este egoistă, armonizarea intereselor putând fi obținută prin rațiune, iar conflictele ireconciliabile evitate. Liberalii consideră că actorii ce adopta o școala de gândire rațională pot renunța la interesele proprii pentru a contribui la buna guvernare a comunității din care fac parte, aceste acțiuni contribuind, în mod indirect, pe termen lung, și la bunăstarea lor. Liberalii priveau războiul și folosirea puterii în relațiile internaționale drept „ un cancer al corpului politic”

Printre marii reprezentanți ai liberalismului îl amintim pe Woodroe Wilson, fost președinte al Statelor Unite ale Americii, autor al celor paisprezece puncte susținute în fața Congresului în 1918 și promotor al Societății Națiunilor. De asemenea îl menționez pe Alfred Zimmern, care a scris lucrarea "Societatea Națiunilor și statul de drept: 1918-1935". În lucrarea menționată, autorul pleacă de la premisa că o pace durabilă se poate instala în lume, cu condiția ca între state să se stabilească legături de interdependență, fapt ce le-ar apropia și le-ar face să-și înteleagă mai bine problemele și doleanțele.

Neoliberalismul institutional

Neoliberalismul instituțional se referă la influența pe care instituțiile internaționale o au asupra comportamentului statelor. Cu toate că recunoaște existența anarhiei pe scena internațională, a conflictului și a rivalității dintre state, neoliberalismul instituțional consideră că instituțiile internaționale pot conlucra pentru crearea condițiilor specifice cooperarii.

Ii amintim pe Robert Keohane și Joseph Nye, repzenentanți de marcă a instituționalismului internațional. În a doua jumătate a secolului XX aceștia au elaborat "teoria interdependențelor complexe". După cel de-al doilea război mondial, interdependența între națiuni constituie trăsătura definitorie a relațiilor internaționale. Pe fondul saltului enorm în dezvoltarea tehnologiei de comunicatie și transport, interacțiunile între state și societăți se intensifică, iar granița dintre politica interna și cea externă este tot mai neclară.

Realismul

Școala realistă de gândire a apărut în perioada postbelica drept o reacție la liberalism. Realismul explică relațiile internaționale în termeni de putere, politica de putere nefiind un accident ci o necesitate logică. Plecând de la acest punct de vedere, “relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state”

Relațiile internaționale iau naștere în lipsa unui guvern mondial. Pornind de la această premisă, gânditorii realiști consideră că sistemul internațional este unul anarhic.

În viziunea realistă, principalele variabile ce definesc sistemul internațional sunt polaritatea, stratificarea și gradul de omogenitate și eterogenitate în interiorul sistemului, toate avand implicații directe asupra stabilității sale.

Polaritatea este o variabilă de bază în teroria realistă pentru ca implică puterea. Aceasta este înțeleasă prin numărul de state care exercită putere pe scena internațională. Aceste sisteme pot fi unipolare, bipolare și multipolare.

Stratificarea se referă la accesul inegal la resurse al statelor. Anumite state au acces la resurse vitale precum cele energetice (petrol, gaze naturale) sau dispun de o putere economică sau militară ridicată.

Omogenitatea și eterogenitatea se referă la structura scenei internaționale. Realiștii recunosc schimbările din sistemul internațional, catalogându-le drept schimbări lente, aceste schimbări duc la modificarea distribuirii puterii în sistem.

Conform școlii realiste, cel mai bun mod de a înțelege relațiile internaționale este de a descifra modalitatea în care puterea este distribuita între state. Din cauza distribuției sale inegale, arena relațiilor internaționale reprezintă o manifestare a politicii de putere, actorii statali purtând o competitie pentru aceasta. Întrucat în relațiile internaționale violența și anarhia sunt caracteristici de bază statele tind, în mod logic, să-și asigure securitatea și procedeaza la sporirea puterii militare. Deoarece în viziunea realista interesul national reprezinta un concept fundamental, statele incearca să își multiplice puterea prin eforturi proprii sau prin crearea de alianțe cu alte state. Toate acestea duc la căutarea superiorității și la încercarea de a elimina sau controla alți actori print-o politică de putere, de forță.

Henry Kissinger a deținut funcția de secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, din 1973 până în 1977 și a fost, totodată, consilier al președintelui Nixon pe probleme de securitate națională. Acesta a dezvoltatat principiul rațiunii de stat, concept ce justifică folosirea de mijloace externe care ar părea de neconceput într-un sistem politic ordonat atunci când interesul statului justifică acțiunea. De asemenea, era datoria conducătorilor, mai ales daca aceștia reprezentau o superputere ca SUA, să controleze balanța de putere pentru a menține o ordine internațională. Politica de putere presupune, așa cum susține Martin Wight, existența unor puteri dominante și dominate. Autorul prezintă politica de putere ca pe o relație constantă și organizată între unități politice independente.

Hans Morgenthau este, probabil, cel mai cunoscut dintre ganditorii clasici realiști ai secolului XX. În viziunea acestuia, plecând de la premisa că omul este o creatură egoistă, intreaga luptă politică este o luptă pentru putere. De asemenea, Morgenthau a afirmat că orice politică externă vizează fie menținerea echilibrului de putere, fie imperialismul, fie așa-numita politică a prestigiului, cu scopul de a impresiona alte state.

Realismul lui Hans Morgenthau se bazeaza pe cinci principii:

Politica este guvernată de legi obiective, care își au originile în imperfecțiunea lumii și în natura umană.

Interesul genereaza toate acțiunile în plan internațional

Orice teorie a relațiilor internaționale trebuie să evite să ia în considerare motivațiile ideologice și emoțiile actorilor, două variabile deloc constante.

Orice politică externă este catalogată drept bună atunci cand minimizează riscurile și maximizează profiturile.

Tensiunea dintre nevoie de succes a acțiunii politice și legile morale nescrise care guvernează lumea este inevitabilă. Dacă politica internațională este, înainte de toate, o luptă pentru putere, totusi pacea poate fi prezervată prin intermediul mecanismelor echilibrului.

Aici este vorba, desigur, de bălanța de putere, Hans Morgenthau fiind un puternic susținător. Acesta a subliniat că începând cu secolul al XVIII-lea numărul marilor puteri a fost în scădere, în a două jumătate a secolului XX având un sistem bipolar în care diplomația nu a dispus de flexibilitatea necesară, fapt ce a dus la un joc de suma zero.

Neorealismul

Reprezentanții neorealismului, sau a realismului structural așa cum mai este cunoscut, au căutat să se desprindă de realismul clasic prin importantă acordată variabilelor de sistem. În viziunea realistă, toate relele care se produceau pe scena internațională erau puse pe seama unor state rău intenționate sau a oamenilor de stat răi. Însă, potrivit logicii neorealiste, lucrurile rele se întâmplă chiar și dacă statele sunt bune, dacă poziția geografică a acestora este una precară. În acest fel, un actor statal poate induce teamă în rândul vecinilor săi fie și numai datorită consolidării capabilităților sale, mai ales că tehnologiile militare moderne șterg diferentle între capacitățile defensive și cele ofensive.

Kenneth Waltz este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai neorealismului, acesta reafirmând importanță statului ca actor principal al relațiilor internaționale. Statele au de îndeplinit sarcini similare, însă capacitățile de care dispun pentru a le îndeplini diferă foarte mult. În opinia autorului neorealist, o structura bipolară, dominată de două mari puteri este mai stabilă decât o structura multipolară. De asemenea, o structura bipolară tinde să fie mai durabilă, fără războaie extinse la nivel global.

Constructivismul

Constructivismul diferă de celelalte curente pentru că pune în prim plan societatea per ansamblu, nu doar omul. Identitățile și interesele de stat sunt în mare parte construite, mai degrabă de structurile sociale decât de om. Acestea nu sunt determinate de natură umană sau de politicile interne. Constructivismul pleacă de la premisa conform căreia sistemul internațional "construiește" actorii, contribuie la construirea lor și la modul în care aceștia se autodefinesc, iar acesta este într-o continuă schimbare, fiind reconstruit prin fiecare interacțiune între actori.

În concepția constructivistilor, interesele statelor nu sunt fixe. Acestea nu constituie în mod obligatoriu și necesar rezultatul distribuției puterii și a particularităților de polaritate ale sistemului internațional. Interesele naționale pornesc de la preferințele actorilor, din modul în care aceștia privesc alți actori și pe ei însăși. Lucrul aceste este la fel de important în viziunea constructivistă că și distribuția materială și cuantificabilă a puterii între acești actori. În funcție de aceste percepții, un stat A poate consideră un stat B că fiind inamic, rival sau prieten, indiferent de capacitățile acestora, constructiviștii punând pe primul loc identitatea lor.

I.3. Componentele puterii

Conceptul de putere cuprinde atât elemente cantitative cât și calitative, în definirea să fiind luare în considerare diverse surse ale puterii, care pot fi considerate și elemente constitutive ale acestuia.

Cea mai semnificativă componentă a puterii este populația, aceasta fiind importantă atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ. Astfel, o populație numeroasă nu presupune automat o creștere a puterii statului respectiv în relațiile sale cu celalalte state. Pe de altă parte, o populație redusă numeric, dar pregătită militar și cu un grad ridicat de educație poate conferi statului sau o poziție politică avantajoasă în relațiile de putere de pe scenă internațională. De asemenea, o societate civilă activă poate avea un cuvânt greu de spus în problemele de drept internațional.

Populația SUA, aproximativ 300 mil locuitori, contribuie la potențarea puterii acesteia atât prin numărul impresionant dar și prin nivelul ridicat de alfabetizare și prin specialiștii pe care îi produce în domenii esențiale precum informatică, medicină, ingineria, etc.

Nu putem analiză populația unui stat sub aspectul aportului acesteia la puterea statului respectiv fără a ține cont și de celelalte componente ale puterii.

Al doilea component al puterii este geografia. Această influențează puterea statului prin suprafață, poziția pe glob, climă. Suprafață unui stat joacă un rol determinant în relațiile internaționale, în special în caz de război. Astfel, o suprafta mare reprezintă un impediment pentru un eventual atacator, care are nevoie de resurse sporite pentru a o cuceri. Pe de altă parte, clima unui stat îl poate împiedică pe acesta să-și valorifice resursele naturale. De asemenea, poziția geografică trebuie menționată și din punct de vedere al ieșirilor la mare sau cai maritime navigabile. Astfel, un stat continental este nevoit deseori să adopte politică regiunii din care face parte, sau a vecinilor săi pentru a-și pune astfel în valoare puterea regională. Pe de altă parte, un stat insular poate fi izolat de către celelalte puteri. . De altfel, „SUA sunt singura țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului care acordă clauza națiunii celei mai favorizate în mod selectiv”.

Din punct de vedere geografic, continentul american este izolat, poziție ce a constituit de-a lungul istoriei un avantaj, prin dificultatea inamicilor de a atacă, în special pe cei din Europa și Asia. De asemenea, poziția geografică i-a permis Statelor Unite să se retragă din alianțe atunci când interesele sale naționale nu mai cereau acest lucru. Pe de altă parte, suprafață mare a țării a ridicat probleme în administrarea eficientă, însă soluția adoptată, republica federală, a permis o organizare internă ce a sporit puterea țării pe plan extern. După primul război mondial, datorită poziției geografice, Statele Unite au adoptat doctrina Monroe, cea a izolaționismului, când conducerea țării a hotărât să acorde prioritate problemelor interne, refuzând să ajute la reconstrucția celorlalta țări care au participat la război. Această politică a costat scump economia țării, în perioada 1929-1933 înregistrându-se cea mai mare criză economică de până atunci, rezultat direct al izolării sale de lumea politică internațională.

Resursele naturale reprezintă al treilea element constitutiv al puterii. Posesia resurselor naturale reprezintă un avantaj pentru statul în cauza în față celor care sunt nevoiți să importe. Cu toate acestea, simpla posesie a resurselor nu este relevantă dacă statul nu deține mecanismele necesare exploatării acestora. De asemenea, poziția geografică și climă pot constitui o piedică în exploatarea resurselor. Posesia și exploatarea resurselor naturale trebuie să fie completate de controlul statului asupra propriilor resurse și de folosirea acestora în interes național.

În ceea ce privește resursele naturale ale SUA, acestea sunt bogate și variate. În 2007, Sua deținea locul întâi în producția de fosfați naturali, locul doi în producția de petrol și gaze naturale și locul trei în producția de cărbuni, aur și uraniu.

Resursele naturale ale țării sunt important sub toate cele pantru aspecte. SUA fiind cele care exploatează, folosesc și controlează propriile resurse. Deși spectrul resurselor naturale al SUA este bogat, acestea preferă să-și conserve resursele propii făcând apel la cele din import.

Capabilitățile industriale sunt relevanță din punct de vedere al puterii statelor în special în perioade de conflict, când statul cu cea mai dezvoltată industrie reușește să reziste atacurilor. Pe timp de pace, statele dezvoltate din punct de vedere industrial se impun pe scenă internațională printr-un nivel de trăi ridicat care întărește legătură dintre populație și conducere, asigurându-i acesteia putere legitimă de a reprezenta interesele naționale. Pe de altă parte, existența infrastructurii de producție în lipsa resurselor proprii, poate face statele dependențe de import, fapt ce poate dezechilibra economia acestora.

În ceea ce privește SUA, nu doar dezvoltarea durabilă a resurselor sale contribuie la importul de materii prime, ci și capabilitățile sale industriale avansate. Fiind printre cele mai industrializate țări din lume, SUA sunt nevoite să importe resurse naturale pentru a menține nivelul ridicat de producție. Din acest motiv, America importă, de exemplu, jumătate din necesrul de petrol, fiind și cel mai mare importator din lume. De astfel, acesta a fost și motivul care a stat la baza intervențiilor americane în Afganistan și Irak, și anume găsirea unor surse de petrol mai ieftine și care să reducă dependență față de Rusia din acest punct de vedere.

Capabilitatea militară este considerată de unii analiști singura componentă viabilă a puterii, fiind foarte ușor de contabilizat. În plus, nu doar cantitativ capabilitatea militare influențează puterea unui stat, dar și sub aspect calitativ. În ce privește pregătirea militară, sunt esențiali factori precum inovația tehnologică, conducerea forțelor armate, cantitatea și calitatea acestora. Pe timp de război performanță militară este direct proporțională cu șansele de victorie, iar pe timp de pace reprezintă o garanție împotriva izbucnirii unui conflict armat. În ceea ce privește SUA, capabilitatea militară a acestora este aspectul cel mai evident al puterii sale, conferindu-i acestuia statului de superputere. Posesia de arme nucleare precum și arme convenționale a făcut din SUA un adversar de temut. Cheltuielile militare ale SUA reprezintă " aproximativ jumătate din cheltuielile militare ale tuturor statelor lumii".

Voința este o componentă esențială a puterii. Această stă la baza tuturor celorlalte componente, întrucât oferă impulsul necesar de a folosi resursele și capabilitățile pentru a-și apară propriile interese.

Strategia reprezintă de asemenea un element important în ecuația puterii. Modalitatea prin care statul își urmărește interesele poate contribui la potențarea puterii politice a statului respectiv, sau dimpotrivă la reducerea acesteia. Ray Cline susține că strategia este o componentă importantă în procesul de luare a deciziilor care permite statelor să-și stabilească obiective prin intermediul cărora să-și urmareasca interesele naționale pe scenă internațională.

Managementul este de asemenea un constitutent determinant al puterii, întrucât asigura bună organizare atât pe plan intern, între decidenții politici și populație, sau între indivizi între ei, cât și pe scenă internațională.

Diplomația vine în completarea elementului anterior, asigurând relații constante și în bune condiții între state, dar și între state și actori non-statali. Acest lucru evidențiază diplomația că o componentă a puterii.

Organizarea internă a statului poate potența puterea unui stat atunci când această este făcută conform principiilor democratice și a respectării drepturilor omului. Pe de altă parte, conflictele interne, crizele democratice pot afecta statului unei țări pe plan internațional.

Ultima dintre componentele puterii este percepția, modul în care este privit un actor în relațiile sale cu alți actori. Acesta poate fi fals perceput că un actor puternic, pe când în realitate nu are resursele necesare pentru a fi o mare putere. Această componentă a puterii este strâns legată de managementul eficient și de diplomația îndemânatică a actorilor.

Contextul globalizării, marcat de interdependență din ce în ce mai crescută, face din goana acerbă după resurse, un sport complex, marcat de duritate și rivalitate perpetuă, în care folosirea optimă a surselor de putere, folosirea abilă și oportună a instrumentelor adecvate în raport cu situația dată și proiectarea lor prin vectori cu forme suple și conținut valoros, sunt condiții ce trebuie urmărite și respectate de către toți competitorii. Puterea națională totală, fără de care “cea mai abilă politică va avea un câmp de acțiune și o recunoaștere foarte limitate” implică capacitate militară competitivă, geografie avantajoasă, populație bine structurată și instruită și economie viguroasă, multilateral dezvoltată, toate controlate de o conducere națională legitimă, vizionară și pragmatică, susținută în efortul ei de voință națională cu rădăcini adânci în cultura și civilizația națiunii, de valori profunde și repere istorice glorioase. Nu trebuie neglijate instrumentele de putere, acele pârghii de proiectare a surselor de putere în acțiuni și măsuri coerente și eficiente, menite să asigure sens și împlinire strategiilor naționale de securitate, odată cu atingerea obiectivelor stabilite de acestea prin raportare la interesele naționale, dar și prin identificare și reevaluare permanentă a riscurilor și amenințărilor.

Creșterea numărului populației la nivel global și dezvoltarea economică curentă, în condițiile resurselor energetice tot mai limitate și a dispunerii acestora departe de marii consumatori ai lumii sunt motivele care imprimă capabilităților de proiectare a puterii un loc foarte important în relațiile internaționale.

I.4. Balanța de putere

Puterea este rezultatul raporturilor distincte care stabilesc între membri unui colectiv, în cazul de față pe scenă internațională, între actorii internaționali, statali sau non-statali. Având în vedere faptul că puterea este analizată în raporturile dintre actori, această capătă un aspect relationar. Astfel, "un stat poate avea putere numai raportându-se la alte state".

Aspectul relationar al puterii este completat de cel contextual. Conform acestuia, un stat considerat puternic în comparație cu alte state se poate confruntă cu situații în care nu este capabil să influențeze sau să forțeze un alt stat să urmeze politicile impuse de acesta. În acest context, Proiectarea vectorilor în raport de realitatea mediului de securitate internațional implică infuzii financiare importante, iar alocarea lor se face în urma identificării forțelor ce acționează în mediul strategic și a tendințelor de evoluție a acestora.

Balanță de putere este un concept fundamental al relațiilor internaționale, presupunând contrabalansarea puterii unui stat sau a unui grup de state de către alt stat sau grup de state, astfel încât stabilitatea sistemului internațional să fie asigurată.

Teoria balanței de putere susține că o astfel de contrabalansare are loc în mod periodic, tocmai pentru a menține stabilitatea sistemului.

Hans Morgenthau propune două modele ale balanței de putere: modelul opoziției directe, model al „rivalității directe între națiunea care intetioneaza să-și instituie puterea asupra celeilalte și a două, care refuză să se supună” și modelul competiției, model care „pe lângă crearea unei stabilități și a unei securități precare în relațiile dintre A și B, consistă în protejarea independendenței lui C față de primele două. Independența lui C depinde numai derelatiile de putere dintre A și B”

Așadar, balanță de putere presupune formarea unor coaliții între mai multe state menite să protejeze echilibrul puterii în relațiile internaționale.

Capitolul II – Strategii de putere după Războiul Rece

II.1 Politica externă pe parcursul Războiului Rece

Sistemul Bipolar reprezintă cea mai stabilă configurație a sistemului internațional, implicând existența a două mari puteri oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului; se pot raporta ideologic și militar una la cealaltă, ajungându-se la o cursă a înarmărilor. Situația bipolară tipică este cea a Războiului Rece cu Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca singure puteri mondiale.

Bipolaritatea este termenul care caracterizează cel mai bine perioada Războiului Rece. Configurația sistemului internațional în timpul Războiului Rece se distinge ca principala particularitate a acestuia, lumea este bipolară, iar politica internațională este monopolizată aproape în întregime de cele două superputeri. Termenul de superputere se aplică acestor două state, pentru a surprinde capacitățile militare, tehnologice, economice, politice de care ele dispun. Deși la sfârșitul celui de-al doilea război mondial au existat trei puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie și URSS), doar două controlau într-o manieră covârșitoare capacitățile economice, politice și militare ale momentului. Factorii ce au alimentat tensiunea crescândă dintre cele două superputeri și au dus la declanșarea Războiului Rece sunt de mai multe tipuri.

Un prim factor ar putea fi caracterul ideologic al confruntării „pașnice” dintre cei doi poli care, fiecare în parte, adoptă ideologii incompatibile în esență. Într-adevăr, între SUA si URSS a existat o alianță în timpul celui de-al doilea război mondial, însă acesta este un lucru complet nefiresc , deoarece sistemele politice, economice ale celor două țări sunt complet diferite și incompatibile. În plus, această alianță nici nu a pretins vreodată să aibă mai mult decât interesul punctual și izolat de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa și a Japoniei în Asia și Pacific.

Un alt factor este confruntarea directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie asupra sistemului. De asemenea, existența în sistem a unei puteri revoluționare, și anume: URSS. Aceasta este profund antisistem, contestă întregul sistem internațional, începând chiar cu bazele acestuia și terminând cu modul în care este construită puterea în toate celelalte state și modul în care ea este distribuită la nivel internațional.

În al doilea rând, caracteristica esențială a Războiului Rece constă tocmai în faptul că el nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradițional al conceptului. Războiul Rece a constat mai curând într-o extinsă cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilități ideologice ireconciliabile între doi actori angrenați într-o luptă “pașnică” pentru putere în sistemul internațional. Confruntări directe între trupele americane și cele sovietice nu au existat pe teritoriul nici unuia dintre cele două state. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat confruntări între ele. Dimpotrivă, confruntări între SUA și URSS au existat, însă, de obicei, într-o manieră indirectă, prin intermediul și pe teritoriul unei terți de la periferia sitemului internațional (exemplu: războiul din Vietnam).

Europa era divizată în două blocuri, unul protejat de Statele Unite, celălalt de Uniunea Sovietică, constituie inima sistemului bipolar. Sistemul internațional devenit bipolar, s-a întors la tradiționala balanță de putere, în maniera sa simplă, cu doar două talere. Echilibrul puterii nu a fost unul constant și egal între cele două părți ale balanței pe tot parcursul Războiului Rece. Pentru o perioadă relativ scurtă de timp, SUA și-au asigurat un avantaj comparativ față de URSS , prin dezvoltarea încă din timpul celui de-al doilea război mondial a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în 1949, când URSS își construiește și ea propria armă nucleară. Însă, în urma crizei rachetelor, Statele Unite și URSS își dau seama că au un interes comun fundamental: acela de a face ca alte state să nu aibă acces la puterea nucleară, de a le împiedica să dispună de acest avantaj excepțional.

Cele două superputeri își împart întregul glob în sfere de influență. Prin intermediul politicii de “îngrădire” a Statelor Unite și a uneia de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice, cele două superputeri ajung să își delimiteze sferele de influență la nivel global, ajungând să aibă „granițe comune”. Astfel că, din acest moment, nu se mai pune problema câștigării de noi teritorii, ci de convertirea lor la propria parte. Acest lucru face ca tensiunile dintre cele două superputeri să crească treptat , iar Războiul Rece să treacă prin perioade succesive de „încălzire” și „răcire”.

Mulți analiști și istorici consideră că bipolaritatea specifică Războiului Rece a reprezentat o perioadă de echilibru și stabilitate în sistemul internațional și că existența mai multor superputeri ar modifica balanța și stabilitatea sistemului.

Războiul Rece este împărțit în mai multe etape. Prima etapă a Războiului Rece ține de debutul acestuia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945-1946. Două momente au marcat debutul Războiului Rece: primul este discursul premierului Marii Britanii, Winston Churchill, la 5 martie 1946, la Fulton, care a tras semnalul de alarmă asupra unei „cortine de fier” ce coboară asupra Europei. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă iulie 1974, când „Foreign Affairs” publica articolul „The sources of Soviet Conduct” semnat de George Kennan, fost diplomat al ambasadei Statelor Unite la Moscova, care susținea că Uniunea Sovietică urmărește o politică expansionistă deliberată și recomandă politica de îngrădire ca mijloc de a stăvili și învinge Uniunea Sovietică. Aceasta, alături de politica extinsă de alianțe urmăreau să împiedice URSS să depășească sfera de influență și teritoriul propriu-zis pe care îl ocupa în a doua parte a anilor ’40. În ultimă instanță, acest tip de politică a dus la încheierea Războiului Rece.

Întreaga primă etapă a Războiului Rece a stat sub influența doctrinei Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice. În contextul dat, având în vedere că URSS câștiga din ce în ce mai mult teren, Truman a reușit să obțină o foarte largă solidaritate din partea statelor aliate, care aveau să devină o parte integrantă a politicii externe americane pentru cel puțin încă patru decenii.

Truman a realizat astfel dubla necesitate a politicii externe americane: în primul rând, necesitatea unei contribuții financiare majore a Statelor Unite la sprijinirea statelor din vestul Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Așa a luat naștere planul Marshall, care presupunea acordarea unor ajutoare financiare consistente statelor din Europa Centrală și de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului. În al doilea rând, este vorba despre securitatea Europei Centrale și de Vest. Ca atare, el a dezvoltat ideea creării Organizației Tratatului Nord-Atlanticului (NATO) în 1949, prima alianță militară pe timp de pace din istoria Statelor Unite. Astfel, politica externă americană este conturată la două niveluri: la un prim nivel își propunea să îngrădească orice tendință de extindere diplomatică a Uniunii Sovietice, iar la al doilea să oprească orice extindere militară a URSS. „ Împărțirea Europei între două blocuri antagonice, unul occidental, sub protecția și tutela Statelor Unite, celălalt, oriental, sub cea a URSS, se impune ca inevitabilă. ”

În perioadă incipientă a Războiului Rece se constată o revenire la politica de securitate colectivă și la o perspectivă inspirată de wilsonianism asupra relațiilor internaționale, în sensul interpretării acțiunilor statelor mai curând în termeni de principii morale sau imorale, după caz , decât în termeni de mișcări strategice. Împotriva tradiției „balanței de putere” ca mecanism de asigurare a stabilității sistemului mondial, ce pune accent pe natura conflictuală a intereselor pricipalilor actori, teoreticieni precum Zimmern sau Woolf, dar și practicieni ca Woodrow Wilson propun o alternativă dominantă de paradigma liberală a „armoniei naturale a intereselor” atât în sfera economicului, cât și în cea a politicului. Accentul e pus pe rolul organizațiilor internaționale și pe promovarea liberului schimb. Această abordare a avut consecințe importante, confruntarea SUA-URSS fiind mai mult o luptă între bine și rău decât o luptă pentru hegemonie asupra sistemului internațional. Cu toate astea însă, ea se configurează cu atare, pe măsură ce sferele de influență sunt treptat conturate cu tot mai multă precizie: Europa Centrală și de Vest e unită sub conducerea Statelor Unite, în timp ce URSS își alătură statele Europei Orientale și de Sud-Est.

Cea de-a doua etapă a Războiului rece l-a constituit izbucnirea primei crize a Berlinului. Spre deosebire de prima perioadă, aceasta este una mult mai activă în ce privește politica externă americană. În plus, este marcată de profunde crize și confruntări, fiind cea mai dură și mai sângeroasă din toate etapele Războiului Rece. Începând cu prima criză a Berlinului, războiul din Coreea și până la a doua criză a Berlinului, criza rachetelor din Cuba si războiul din Vietnam, această a doua etapă este zguduită de numeroase ciocniri violente între cei doi mari poli sistemici.

Cele două superputeri iși consolidează în această perioadă legitimitatea de a interveni pe teritoriul unor terți pentru a apăra o balanță de putere existentă.

A treia etapă a Războiului Rece se caracterizează printr-o relaxare treptată a relațiilor dintre SUA și URSS. Se incearcă o politică de cooperare între cei doi poli sistemici. Între 1968-1978 nu mai există crize între cele două superputeri, nici măcar crize indirecte. Odată cu semnarea tratatelor SALT 1 și SALT 2, bazate pe o logică a cooperării în privința reducerii armamentului nuclear, precum și odată cu „momentul Helsinki”(1975) când are loc Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa se observă o schimbare a tonului relațiilor dintre SUA și URSS, ambele state fiind dispuse să își facă concesii unul celuilalt. Astfel, în 1975, la Helsinki, cele două superputeri rezolvă problema granițelor în Europa, recunoscându-și fiecare, în mod formal, sferele de influență europene. Însă relativa relaxare a relațiilor ruso-americane nu a mers niciodată atât de departe încât să se ajungă la un acord de coexistență pașnică.

Relațiile dintre cele două superputeri redevin conflictuale odată cu izbucnirea războiului din Afghanistan. Momentul marchează începutul celei de-a patra și ultima etapă a Războiului Rece.

Încheierea Războiului Rece a însemnat, înainte de toate, o schimbare semnificativă în planul securitații, principala problemă constituind-o proliferarea conflictelor armate în interiorul statelor și apariția de noi structuri statale. Sfârșitul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internațional ce se întâlnea pentru prima dată la nivel sistemic: unipolarismul. În sistemul internațional există acum o singură superputere, cu interese globale și capacitate militară aptă să le susțină. Această situație există și în zilele noastre la nivel sistemic, deși în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante.

Perioada de bipolaritate se sfârșește și ea odată cu încheierea Războiului Rece. Mulți susțin că bipolaritatea a reprezentat echilibrul sistemului internațional și că acuma acesta este dezechilibrat, instabil, iar conflictele pot izbucni mai ușor.

II.2 Balanța de putere a lumii după Războiul Rece

În perioada ulterioară Războiului Rece unipolaritatea este conceptul care a luat locul bipolarității, în care o singură putere domină din punct de vedere militar, economic și ideologic sfera internațională. Anul 1991 constituie pentru Rusia momentul de cotitură istorică spre democrație și economie de piață, iar în anii ce au urmat a luat parte activ la viața internațională asumându-și un rol destul de important la formarea noului sistem de securitate, dar și așa o bună parte din anii 9 democrația era de fațadă, corupția era în ascensiune, inerția intelectuală era în toi, iar învățământul decădea înfiorător.

„Era de tinichea a lui Boris Elțân” în care Rusia cu guvernele ei, cu ambițiile ei a continuat să existe în tot acest deceniu tulbure de după 1991, iar principalii critici ai aceste perioade au fost chiar intelectualii care își doreau umanizarea U.R.S.S.-ului. Din 1991 până în 1999 când Putin este ales președinte interimar, Rusia a început o revanșă la scară geopolitică, focalizată pe democratizare și reforme interne, foarte lentă și cu foarte puține succese. În 2000, Putin formulează noua concepție a politicii externe a Rusiei prin care încearcă să transmită actorilor internaționali noile orientări în privința politicii externe, în special o mai mare implicare în conflictele internaționale, proiecte și inițiative globale, cu condiția să reprezinte un beneficiu pentru binele țării.

După Războiul Rece, relațiile Rusia-SUA s-au concentrat pe controlul armelor și managementul competiției politice și ideologice. Astăzi politica externă dintre SUA, U.E., Rusia, China și Japonia se axează mai mult pe probleme ca: reforma economică, politica comercială și competiția circulației monetare, dar și pe tradiționalele „high politics” de competiție militară și cooperarea alianțelor. În mediul internațional actual nu se mai observă o diferență așa de mare dintre „high politics” și „low politics”, întrucât politica externă se bazează în principal pe relațiile economice. Sfârșitul Războiului Rece și răspândirea transnațională a tehnologiei pot crea o perspectivă pentru ca armele nucleare sa fie întrebuințate în unele dintre noile țări care încearcă să intre în cursa înarmării nucleare, decât s-a întâmplat realmente în ultima jumătate de secol. De asemenea, în Strategia de securitate națională a Federației Ruse până în anul 2020, se menționează că Rusia, în scopul asigurării unei stabilității strategice și o colaborare multilaterală pe arena internațională, dorește să mențină relații de paritate cu SUA în ceea ce privește armamentul strategic ofensiv, la cele mai mici costuri. Toate acestea în condițiile în care SUA dezvoltă sistemul global de apărare antirachetă și elaborează concepția privind atacul rapid global cu folosirea focoaselor strategice nucleare și nenucleare. Dar cu toate acestea trebuie să ținem cont de locul și rolul unui actor în câmpul geopolitic este determinat în special de capacitatea totală a mijloacelor de exercitare a puterii și eficiența acestora și de potențialul de putere.

Mihail Gorbaciov semna la 31 iulie, 1991 cu George H.W. Bush tratatul START de reducere a focoaselor nucleare, unul din primii pași reali de apropiere față de Washington. Prăbușirea URSS a încălzit rapid relațiile cu SUA, cea din urmă fiind, mai degrabă, atrasă de potențiale modalități de exploatare a intereselor sale în regiune și profitând de deschiderea naivă a Moscovei.

În anul 1992, Elțîn negociază și semnează START-2 cu Bush senior, în calitate de președinte al Federației Ruse. Condiția momentului respectiv, ca lege nescrisă, era trasarea unei linii roșii ca NATO să nu încalce spațiul ex-sovietic. În continuare, SUA susținea politicile agresive de modernizare economică și de introducere rapidă a capitalismului în Rusia. Ca răsplată, G7 deschide în 1993 porțile Rusiei, transformându-se în G8. De asemenea, Elțîn semnează un acord de pace cu UE și primește ajutorul financiar al FMI. Totuși, Elțîn își ia o marjă de eroare, semnând în mai Tratatul OTSC ca și alternativă.

În același an, oficialii NATO invită Rusia să adere la Parteneriatul pentru Pace. Rusia se alătură forului în 1994. La momentul respectiv, Boris Nicolaevici lua în considerare chiar aderarea Rusiei la NATO. Anul 1994 este, totuși, un an de cotitură în relațiile ruso-americane. Separatismul cecen antrenează intervenția federală, ceea ce atrage blamul Americii pentru încălcare drepturilor cetățeanului, terorism de stat și tratament inacceptabil aplicat cecenilor.

Relațiile SUA – Rusia au continuat în același spirit, astfel că în 1997 este semnat la Paris Tratatul pentru Fondarea Consiliului Permanent NATO – Rusia. Momentul de sincopă l-a reprezentat 1999 Kosovo și invazia NATO în fosta Iugoslavie, teritoriu revendicat tradițional ca și parte a sferei de influență a Rusiei, fără a avea votul ONU. Moscova a acuzat NATO de acte de terorism pentru atacarea fraților sârbi. Evenimentul a fost unul de resetare a relațiilor, întrucât SUA, cele care aveau pretenția de a preda Rusiei democrația, încălca flagrant toate principiile fundamentale ale democrației.

La finele lui 1999, Rusia îmbrățișa un nou președinte, Putin. Elementul cheie al politicii lui Putin era creșterea economică și redobândirea forței globale. Puterea însemna respect, recunoașterea statusului de putere mare pe care o aștepta de la puterea pe care o considera ca fiind egala sa, SUA. Tendința lui Putin a fost de a se orienta către Vest, de a reîncălzi relațiile cu Washington.

În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Putin a fost primul interlocutor care a asigurat SUA de întreg sprijinul pentru respingerea unor astfel de atacuri, prevenirea și pedepsirea vinovaților. Astfel, a deschis străinătatea apropiată pentru SUA și activismul uniunii GWOT. În 2002, are loc renunțarea Americii la ABM și semnarea START, o nouă apropiere ruso-americană. La 26 iulie, are loc crearea Consiliului Rusia – NATO la Alberta, înlocuindu-l pe cel din 1997. Târg păgubos, în opinia lui Carrere d`Encausse, căci în 2003 are loc invazia în Iraq, nesocotind statutul de putere al Rusiei. Putin a caracterizat războiul sfânt al americanilor din Iraq ca eroare. Rusia începea să privească accesarea NATO a Orientului Mijlociu și a Asiei Centale ca fiind ostile. SUA propunea ca Europa să aibă acces direct la conductele din Asia Centrală – Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzerum, ocolind Rusia. Declarațiile de această factură au fost percepute ca veritabile declarații de neprietenie. Oficialii americani denunțau regimul de la Kremlin ca autoritarist, fenomenul cecen ca încălcare flagrantă a dreptului internațional și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Escaladarea contradicțiilor a avut loc în 2007 când SUA au declarat dislocarea elementelor scutului anti-rachetă în Cehia și Polonia, inițiativă catalogată de Kremlin ca fiind periculoasă. Ca răspuns, rușii au testat rachetele RS-24. Putin a replicat că acțiunile NATO vor transforma Europa într-un butoi cu pulbere. La 16 octombrie, Putin a întreprins o vizită în Iran, vizită ce nu a fost văzută cu ochi buni de Bush Jr.. Astfel, fiecare pas de negociere și dislocare a scutului anti-rachetă în Europa a fost urmat de rafale de reacții din partea Rusiei, amenințând cu dislocarea de elemente nucleare în Kaliningrad, realizând exerciții militare cu echipamente nucleare sau tatonând terenul Iran. În mai, 2011, RIA Novosti cita adjunctul ministrului rus de externe, Sergei Riabkov, conform căruia dislocarea scutului anti-rachetă ar putea forța Rusia să renunțe la START.

În 2008, în cadrul conflictului ruso-georgian, contrar prognozelor și așteptărilor, SUA nu au intervenit de nicio parte. Condoleeza Rice a fost cea care a întreprins o vizită la Tbilisi pentru a asigura autoritățile că SUA va veghea la respectarea tratatului de încetare a focului, care era, în cel mai bun caz, dezavantajos georgienilor.

II.3 Diplomația forței vs forța diplomației

Robert Keohane și Joseph Nye Jr., exponenți ai curentului instituționalist, au nuanțat abordările contemporane ale puterii în era informațională. Ei au introdus o noua categorie, de putere soft, in completarea noțiunii tradiționale a puterii, definite ca putere hard.

Putere hard este abilitatea de a-i determina pe alții să acționeze chiar și împotriva voinței proprii, prin amenințări sau recompense.

Puterea soft este abilitatea de a obține rezultatele dorite, pentru că și ceilalți doresc ceea ce dorești tu. Este abilitatea de a obține rezultate mai degrabă prin atracție, decât prin coerciție. În era informațională, această abilitate de a convinge actorii scenei internaționale se realizează în principal prin informație liberă și „gratuită”. În secolul XXI, tehnologia informației, definită în sens larg, va fi, probabil, cea mai importantă resursă a puterii.

Puterea coercitivă (hard power) se materializează pe principiul „morcovului și bățului” pentru a-i determina pe ceilalți să facă ceea ce nu aveau de gând să facă. În schimb, puterea de cooptare (soft power) urmarește să-ți câștigi prieteni și să-ți influențezi dușmanii prin abilitatea de a-i determină pe alții să urmărească de bună voie rezultatele pe care le dorești. Evident, puterea soft este mult mai ieftină și în plus, mai eficientă, întrucât nu stârnește adversitate.

Pentru exercitarea laturii de comandă (hard) și de cooptare (soft) a puterii ca manifestare sunt necesare unele resurse definite. Forța militară sau economică  este, în general, legată de puterea coercitivă (hard power), în vreme ce atractivitatea propriei culturi sau stapânirea mecanismelor si tehnologiilor menite să disemineze unele informații persuasive, sunt legate de puterea de cooptare (soft power). Un exemplu cunoscut de utilizare eficientă a soft power este cinematografia americană, care a promovat și promovează cu remarcabil succes valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa Centrală și de Est, ci chiar și state cu o civilizație de lunga tradiție din Europa Occidentală. 

Resource Power, puterea ca resurse, este cea de-a două fațetă a puterii identificată de Joseph Nye Jr. și se referă la instrumentele pe care se sprijină puterea privită ca potențialitate. Resource Power reprezintă posesia resurselor și atributelor asociate uzual cu abilitatea de a obtine rezultatele dorite – populație, avuție, tehnologie, suprafață, resurse minerale etc. Din acest punct de vedere, statele reprezintă Resource Power ca o măsura a puterii percepute sau a puterii ca potențial. În opinia lui Joseph Nye, deoarece abilitatea de a-i controla pe alții este adesea asociată cu posesia anumitor resurse, liderii politici definesc în mod obișnuit puterea ca posesia resurselor necesare. Avantajul acestei definiții este că transformă puterea în ceva concret, cuantificabil și predictibil, ceea ce nu oferă definirea puterii ca manifestare.

Joseph Nye elaborează aceste concepte și clasifică puterea în trei categorii generale, constatând că, pentru a avea rezultatele dorite una din urmatoarele linii de acțiune trebuie abordată:

1) fie sa constrângi prin amenințări,

2) fie să convingi prin recompensă,

3) fie să cooptezi oamenii să-și dorească același lucru cu tine.

Primele două categorii reprezintă hard power, a treia este soft power. Societatea informațională în care trăim astăzi a facut ca eficiența soft power–ului să sporească spectaculos, datorită scăderii costurilor comunicațiilor si vitezei cu care se propaga informația. Din punctul de vedere al celui care exercita puterea, este evident mai eficient si mai ieftin sa obțina rezultatele dorite prin soft power, decât prin hard power. Mai mult decât atât, deținerea unei puteri militare sau economice superioare nu este suficienta. „Istoria nu a fost întotdeauna de partea marilor divizii sau a buzunarelor adânci. Jucatorul de poker cu cea mai buna mâna, nu ia întotdeauna potul”, afirma Nye. Hard power, puterea coercitiva, se bazeaza pe forța militară si cea economică a unui actor internațional, precum si pe toate celelalte resurse materiale ale puterii si asigură securitatea sa vitală, fizică si economică. Efectele hard power se materializează prin principiul ”morcovului și bătului”, coerciție sau recompensă, pentru a-i determină pe ceilalți să facă ceea ce nu aveau de gând să facă, sau să nu facă ceea ce intenționau să facă.

Componenta militară continuă să ramâna un factor major al puterii așa cum demonstrează evenimentele recente din Orientul Mijlociu și din Georgia. Forța militară poate juca un rol de stabilizator al relațiilor instabile. Trupele americane sunt binevenite în multe state asiatice și europene – exemplul României și Bulgariei, care se întrec în a oferi baze militare pentru armata Statelor Unite – pentru ca securizeaza statele respective față de vecini imprevizibili și are capacitatea de a modela favorabil mediul economic și de securitate. Chiar dacă națiunile lumii resping la nivel oficial utilizareă directă a forței, argumentează Joseph Nye, statele pot mandata grupuri teroriste pentru a purta campanii împotriva adversarilor, cum este cazul Siriei în relația cu Hezbollahul și alte grupări teroriste anti-israeliene. În plus, din de în ce mai mult, grupuri teroriste private, fără o legatură vizibilă cu vreun guvern, pot să-și execute propriile campanii teroriste, cum este cazul lui Osama bin Laden cu a sa al Qaeda. Joseph Nye compară grupările teroriste moderne cu pirații care au acționat adeseori cu mandat împotriva unor adversari ai statelor comanditare, pâna la suprimarea lor de catre marina britanică în secolul al XIX-lea. Forta economică, ținând tot de hard power, posibilitatea de a „cumpăra” o atitudine favorabilă propriilor interese, are o influentă sporită în situația în care interesele economice capătă o importanța din ce în ce mai mare pentru statele moderne. Adeseori, o moneda puternică poate proiecta la distanța puterea mult mai eficient decât prin transportarea de oameni si materiale. În opinia lui Joseph Nye, consolidarea factorilor hard power trebuie să reprezinte principala preocupare a politicii externe a Statelor Unite, întrucât doar hard power are capacitatea de a asigura securitatea fizică și economică a unui stat, securitate fără de care componenta soft power este inutilă.

Soft power  este capacitatea unui actor de a-i determina pe alții să-și dorească ceea ce își doreste și el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare urmarește crearea de alianțe și atenuarea adversitații prin abilitatea de a-i atrage pe alții să urmarească aceleași rezultate cu cele care corespund interesului tău național. Soft power-ul unui stat sporește atunci când politicile sale publice sunt considerate legitime de către alte state. Soft Power reprezintă forța culturală, ideologică și instituțională a unui stat. Include propaganda, dar este considerabil mai complexă decât acțiunile clasice legate de promovarea imaginii, obținerea unei popularități efemere sau de relații publice. Soft power are drept obiectiv adoptarea unor instituții și asumarea unor credinte și valori care conduc la o agendă comună și creează un cadru favorabil pentru dezbatere. Mai mult decât simplă influențare sau persuasiune, soft power reprezintă abilitatea de a-i atrage, de a-i ispiti pe ceilalți, ceea ce are drept efect acceptarea sau dorința de a imita, favorizând preluarea inițiativei. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power sunt valorile exprimate de cultura natională, politicile și instituțiile interne și comportamentul pe arena internațională.

Statele Unite se bucura de un uriaș soft power în relatia cu Europa și o parte din Asia. Acest soft power are rădăcini istorice adânci, mergând până la Primul Razboi Mondial, întrucât Statele Unite sunt percepute de către europeni ca cele care i-au protejat de agresivitatea Germaniei wilhelmiene, de atrocitățile nazismului sau de pericolul mortal al căderii Occidentului sub influența Uniunii Sovietice. Valorile politice americane au influențat Europa după cel de-al doilea Război Mondial, inclusiv în spatele Cortinei de Fier, prin Radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Prăbușirea sistemului comunist de tip sovietic si adoptarea benevolă, rapidă și fără rezerve, a modelului de societate democratică și liberală de către toate statele din în Europa Centrală și de Est a fost în bună măsură rezultatul soft power-ului Americii. Un exemplu cunoscut de utilizare eficientă a soft power este cinematografia americană, care a promovat cu remarcabil succes valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa, dar și Orientul Îndepartat. Adoptarea de catre Japonia și Coreea de Sud a modelului democratic și liberal american s-a facut pe o matrice culturală și ideologică substantial diferită de tradiția europeană. În anii din urmă, alte posturi de radio si televiziune îi sustin și stimulează pe cetățenii Iranului, Chinei, Afganistanului care au îmbrațișat valorile economice și politice occidentale. Soft power-ul este o conditie obligatorie a succesului razboiului împotriva terorismului, pentru ca necesită cooperarea benevola a altor oameni, instituții si națiuni.

          În contrast, un soft power deficitar poate fi extrem de costisitor. Antiamericanismul activ ce se manifestă în lumea  musulmană este alimentat de deficiența istorica de soft power a Americii determinată de sustinerea consecventă și aproape necondiționată a Israelului, considerat inamic ireductibil al lumii arabe. Cazurile de tratament brutal de care s-a facut vinovată armata americană la închisoarea din Abu Ghraib au dat o lovitura mortală soft power-ului Statelor Unite. La fel de costisitoare este aroganța de care este acuzată America nu numai în Orientul Mijlociu, dar și în Europa. Iar în ultimii ani, cauționată de evenimentele din 11 Septembrie 2001, Administrația americană dominată de neo-conservatorii lui George W. Bush a acționat în mai multe rânduri fară a ține cont de sensibilitățile partenerilor sau opiniei publice mondiale. Nye citează o declarație simptomatica în acest sens a generalului Wesley Clark, fostul comandant al trupelor americane din Europa: „Soft power”-ul ne-a conferit o influență mult dincolo de ceea ce ar fi permis politica tradițională de balanță a puterii. Dar, atracția se poate transforma în repulsie dacă noi vom actiona într-o manieră aroganța și vom deforma mesajul real al valorilor noastre”. Dar, această situație a mai fost întâlnită, deficit de soft power au mai suferit Statele Unite chiar și în Europa în câteva momente ale istoriei postbelice: criza Suezului din 1956, mișcarea „Ban the Bomb” din Marea Britanie si Franța anilor ’50, de interzicere a bombei atomice, perioada razboiului din Vietnam, desfășurarea rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune din Germania la începutul anilor ’80.

Soft power pleacă atât de la leadership-ul unui stat, de la structurile oficiale ale puterii, dar și de la societate în ansamblul ei: indivizi, agenții, oameni de șțiință, oameni de afaceri, artiști, sportivi. Aroganța, indiferența la opinia altora, promovarea agresivă a propriului interes sunt mijloace sigure de subminare a soft power. Organizații internaționale precum ONU, OSCE, Organizatia Mondială a Comerțului, diferite ONG-uri, organizații profesionale sau diverse religii se sprijină în mare măsură pe influente de tip soft power.

Un exemplu de actor internațional cu o componență uriașă de soft power este Uniunea Europeană. UE a reușit să determine unele națiuni să-și modifice credințe altădătă sustinute cu ardoare și să transforme în prietenie adversitatea seculară a unor state. Sistemele legislative și de guvernare sunt modificate, barierele protecționiste față de producatorii din alte state sunt îndepartate de bună voie, doar pentru a satisface cerințele integrarii în Uniunea Europeană. Se pune întrebarea dacă adâncirea construcției europene este rezultatul soft power sau al componenței economice, adică rezultatul hard power. Pentru că nu se poate neglija faptul că „morcovul” prosperității economice, ca și securitatea militară pe care o comportă apartenența la NATO și Uniunea Europeană reprezintă motivații majore în procesul de integrare europeană. Fără îndoială, amândouă formele de putere au avut contribuția lor. Influențele de tip soft power au permis Uniunii Europene să obtină rezultăte remarcabile în reconstrucția națiunilor din Europa Centrală și de Est, iar forțele militare ale UE joacă un rol însemnat în eforturile de peacekeeping ale ONU și NATO. Multilateralismul și atașamentul față de organizațiile internaționale sunt caracteristici naturale ale națiunilor Uniunii Europene. Luate separat, majoritatea statelor membre sunt prea slabe pentru a conta în raporturile de putere mondiale, dar apartenența la UE le transferă putere, iar co-participarea la actul de decizie colectiva le permite promovarea intereselor proprii.

Abordarea puterii soft permite statelor mici și chiar actorilor non-statali să atingă obiective care sunt mult peste capacitățile lor de tip hard power. State mijlocii, cu hard power redus, precum Olanda sau Canada, au un cuvânt respectat pe arena internațională datorită exercitării de soft power prin ajutoarele economice acordate sau prin activități de peacekeeping. Revoluția din domeniul informației și comunicațiilor permite cu larghete actorilor minori să beneficieze de tehnologia modernă pentru a genera fluxuri financiare și de sprijin public. Soft power devine și mai importanta în condițiile dezvoltarii societății informaționale, când informațiile și ideile circulă mult mai rapid și în rândurile unor populații din ce în ce mai numeroase, provocând efecte adânci în societate. În plus, asa cum am mai spus, soft power este mult mai ieftina decât hard power și în plus, mai eficientă, întrucât nu stârneste adversitate.

Pe de altă parte, se pot semnala abuzuri în utilizarea soft power. Unele corporatii multinaționale nu au ezitat să utilizeze practici incorecte de business, iar diverse ONG -uri au abuzat de instrumentele soft power. Mai mult, soft power-ul poate scăpa de sub control, întorcându-se împotriva celui care a vrut să-l utilizeze pentru a obține un anumit rezultat. Un exemplu este soft power deturnat este ideologia islamistă radicală, împreună cu grupările asociate. Secta fundamentalistă wahhabita a luat nastere în secolul al XVIII-lea, în Peninsula Arabică și, în timp, s-a bucurat de sprijin politic și financiar – evaluat la aproximativ 70 de miliarde de dolari, numai în ultimii 30 de ani – din partea familiei conducatoare din Arabia Saudită, care dorea sa atragă de partea sa clericii wahhabiti prin care sa își legitimeze domnia. Ulterior, radicalii wahhabiti s-au întors împotriva sponsorilor lor, catalogând familia regală saudită ca fiind coruptă și vândută infidelilor occidentali. În loc să securizeze familia regală, soft power-ul islamismului radical s-a deplasat către Osama bin Laden si susține obiectivul acestuia de a răsturna guvernarea saudita. Osama a devenit o figura foarte populară în lumea musulmană, influența sa de tip soft power transformându-se în mase de aderenți, sute de luptatori și susținere financiară.

Războiul împotriva terorismului internațional declansat de SUA după 11 Septembrie 2001 comporta și o dimensiune de război civil între radicalii și moderații civilizației musulmane. Este evident că America și Occidentul trebuie să actioneze nu numai în plan militar, ci și în termenii soft power pentru a consolida tabăra musulmană moderata. În Statele Unite este în curs o dezbatere academică serioasă pentru a înțelege resorturile antiamericanismului lumii musulmane și a gasi modalități de a umple falia dintre civilizatiile occidentală și islamică. S-au întreprins și acțiuni concrete pentru consolidarea soft power-ului american în lumea musulmană. După îndepărtarea regimului sadhamist din Irak, în condițiile escaladării terorismului intern, americanii au investit nu numai în refacerea infrastructurilor distruse sau înapoiate, dar și în aparitia de posturi de radio și televiziune care să promoveze moderația și valorile occidentale, precum odinioară Europa Liberă și Vocea Americii în lumea comunistă.

Hard power și soft power se întrepătrund în modalitați complexe. Exercitarea unui tip de putere poate amplifica sau, dimpotrivă, anula efectele celuilalt tip de putere aplicată. Obiectivele specifice cer forme diferite față de obiectivele generale. Scopurile specifice depind în general de hard power, în vreme ce scopurile cu caracter general se ating mai eficient prin soft power. Spre exemplu, este mai usor să-i atragi pe oameni către democrație, decât să-i fortezi să se comporte democratic. În schimb, forța militară poate consolida alianțe favorabile. Sau dimpotriva, prost utilizată, neînsoțită de soft power, poate provoca teamă, conducând la cimentarea unor alianțe adverse! Pornind de la acest exemplu, succesul razboiului împotriva terorismului va depinde în mare masură de cum vor reuși Administrațiile post – Bush să împace aceste două tendințe în mediul extrem de volatil din Orientul Mijlociu.

Joseph Nye mai subliniază un aspect interesant: influența formelor diferite de putere variază funcție de tipul statului asupra căruia se exercită puterea. Soft power se poate dovedi mai eficienta în state moderne decât în state pre-industriale despotice precum în Africa sau Orientul Apropiat sau în state recent industrializate, precum China sau India.

În concluzie, în lumea modernă, doar utilizarea hard power, puterea militară sau economică, nu garantează succesul. Totuși, hard power-ul este necesar atunci când trebuie respins un atac, pazite granițele sau protejați aliații. Hard power-ul asigură securitatea fizică și suportul economic pentru toate cele. Acești factori de putere trebuie încă să predomine în preocupările de politică externă ale statelor.

II.4Schimbarea naturii relațiilor internaționale. Războiul hibrid.

Evoluțiile în plan internațional care marchează începutul secolului al XXI-lea au fost dominate de conflicte și instabilitate. Globalizarea și regionalizarea conturează o lume a schimbărilor fără precedent, în care interconexiunea este esențială. Intr-o lume multipolară dominată de competiție se impun relații de cooperare, competiție și conflict.

Mediul de securitate este caracterizat de o diminuare a riscurilor convenționale, fapt pentru care sunt eliminate premisele apariției unui conflict armat de amploare, dar se remarcă o amplificare necontrolată a riscurilor și amenințărilor neconvenționale, cu efecte negative asupra securității.

Tehnonogia existentă și superioritatea militară convențională a actorilor statali și nonstatali au condus la apariția amenintărilor hibride, și anume la o varietate de forțe si mijloace letale și non-letale, combinații diverse și tactici în scopul obținerii unor avantaje strategice. Aceste amenințări trebuie contracarate prin acțiuni letale și non-letale în toate domeniile ( militar, economic, politic, informațional).

Termenul de amenințare hibridă este definit de analistul Frank Hoffman drept „acțiune a unui adversar care angajează un mix de arme convenționale, tehnici neregulate, acțiuni teroriste, precum și un comportament criminal pe un spațiu de luptă, în scopul obținerii unor obiective politice". În 2011, Armata SUA definea termenul drept „o combinație dinamică de forțe regulate, forțe neregulte și/sau a elementelor criminale pentru a beneficia de efecte", în timp ce fostul secretar american pentru apărare Robert Gates susținea că „războiul în forma lui pură nu mai există, în prezent fiind utilizate mai multe mijloace de distrugere, de la cele mai simple, la cele mai sofisticate, implicate simultan în noi și complexe forme ale războiului hibrid".

Caracteristicile amenințărilor hibride

Adaptabilitatea ridicată reprezinta capacitatea de a corespunde anumitor cerințe. De fapt, presupune transformarea prin adaptare inovativă și continuă a modalităților si tehnicilor obișnuite de purtare a luptei

Complexitatea este un element principal al amenințărilor hibride, dat de faptul că acestea sunt din ce în ce mai variate și diversse, orchestrate de o gamă largă de factori și acțiuni care intrevin în procesul de formare al acestora. Contracararea lor este îngreunată de caracterul transfrontalier.

Complementaritatea reprezintă capacitatea de a completa acțiunile conventionale de lupta, pentru a asigura succesul acesteia.

Letalitatea este accentuată de ușurința cu care actorii pot accesa armele cu efect letal ridicat.

Vulnerabilitatea este în general scăzută datorită faptului ca inamicul nu este clar definit, fapt pentru care sunt întâmpinate greutăți în detectarea structurii de comandă și a elementelor de legătură.

Astfel, viitorii adversari ( state, grupuri de state sau actori non-statali) vor exploata accesul la capacitățile militare moderne, inclusiv la sistemele de comandă și control criptate, pentru a promova extinderea fenomenului insurgent care angajează tehnici de luptă diverse, precum și folosirea de dispozitive explozive improvizate și asasinate.

Capitolul III – Diplomația Federației Ruse

III.1 Istoric

Noul context de securitate, schimbarea paradigmei tranziționale a statusului Rusiei pe scena internațională și noua față a Rusiei au adus cu sine nevoia de noi concepte operaționale, noi instrumente de politică internă și politică externă și de o nouă dialectică în negocierea cu parteneri/neparteneri.

Astfel, instituțiile rusești au elaborat și promovat următoarele documente omologate, utile funcționării unui aparat de politică externă și, în același timp, modalități de justificare, explicare și încadrare a politicii rusești: Conceptul de securitate al Federației (2008), Politica de securitate externă a Federației (2009), Doctrina militară și Politica națională de reducere a armelor nucleare până în 2020 (2010).

Acestea definesc, în raport cu interesul național rus, amenințările directe și indirecte la adresa securității naționale a Federației Ruse, interesele și metodele de promovare a interesului și a climatului intern și internațional de securitate și managementul elementelor de risc și vulnabilitate survenite, accentuând în continuare posibilitatea și legimitatea uzului de forță (chiar și preventiv) în cazul survenirii unui factor de amenințare.

De menționat că, deși Președintele rus a simțit nevoia să sublinieze că documentele nu semnifică reîntoarcerea la starea de Război Rece, principalele amenințări la adresa securității naționale le reprezintă NATO – prezența alianței la granițe și activitățile acesteia de știrbire a zonei tradiționale de influență a Rusiei.

III.2. Interesul național – epicentrul politicii externe

Conceptul de interes național este fundamental procesului de elaborare a tuturor politicilor externe; el reprezintă clauza principală a activității de profil. Interesul național este un concept relativ vag, definit de o serie de parametri: gradul său de generalitate, gradul de perenitate. Caracteristica de bază a interesului național este capacitatea sa de a se concretiza în decizii sau obiective de politică externă, pentru a depăși stadiul de aspirație.

Suma de astfel de intese converge către asigurarea securității naționale și bunăstării ale entității statale date.

Interesele naționale se exprimă prin valori, se convertesc în obiective palpabile pe care statul trebuie să le atingă. Ele se pot clasifica în trei categorii – cele care fac referire la valori fundamentale și asupra cărora nu se negociază (integritate teritorială, suveranitate, independență), cele importante, asupra cărora se poate negocia cu o marjă, atât timp cât se menține echilibrul inițial (acorduri de armare/dezarmare), interese care fac obiectul curent al negocierilor (drepturi de navigație).

Similar cu expresia rațiuni de stat, interesul național este, de multe ori, utilizat pentru a justifica acțiuni ne-legitime, ne-legale sau a-morale; este corelat cu latura de Realpolitik, oferind justețe uzului de forță, putere sau influență în societățile occidentale.

Referitor la acestea, Dmitri Mevedev a afirmat că interesele naționale rusești nu se rezumă doar la teritoriul național, ci sunt extinse și asupra teritoriului altor state, nu neapărat învecinate (2008).

Urmărirea interesului național își are ecoul în metodele de abordare ale politicii externe ruse, Rusia a purtat mereu ofensive pentru a-și impune cele trei mari obiective: securizarea imensului teritoriu pe care îl are la dispoziție, accesul către mările deschise și influențarea vecinătății apropiate, implicit, formarea de state clientelare. În același timp, constantele politicii ruse sunt negarea rolului american de prezervare a securității mondiale (aici includem negarea unipolarității, misionarismul multipolarității, precizarea neputinței SUA de a fi furnizor de securitate datorită resurselor ne-proporționale cu obiectivele) și promovarea formulei bilaterale în derularea negocierilor.

Paradox – similitudinea obiectivelor de politică externă cu „directivele” Testamentului lui Petru I

Liniile politicii externe dictate de țarul Petru I (1672-1725) afirmă următoarele:

„Moștenitorii mei vor face-o (n.n. Rusia) și mai întinsă”

„Ține nația rossienească nepreacurmat într-o stare de război”

„A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice și către Sud pe marginea Mării Negre”

„A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol și de India, ca acel ce va stăpâni pe acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii”

Într-un limbaj actual, Petru cel Mare lasă ca sarcini liderilor: extinderea (nu neapărat fizică, ci și ca influență) către Orientul Apropiat, obținerea accesului la trasee navigabile, cucerirea de teritorii în vecinătatea apropiată.

III.3. Fundamente legale

Conform Constituției Federației Ruse (1993), Președintele, în conformitate cu prerogativele sale, asigură conducerea politicii externe a țării, iar ca șef al statului, reprezintă Federația Rusă în relațiile internaționale.

Consiliul Federației al Adunării Federale (Parlament) și Duma de Stat a Adunării Federale, în limita atribuțiilor lor constituționale, desfășoară activitatea de asigurare legislativă a politicii externe a țării și de respectare a angajamentelor ei internaționale, favorizând eficiența diplomației parlamentare.

Guvernul Federației implementează politica externă a Statului.

Consiliul de Securitate al Federației Ruse desfășoară activitatea de evaluare a pericolelor și amenințărilor la adresa intereselor naționale și securității Rusiei în sfera internațională, asigură pregătirea propunerilor înaintate Președintelui, pentru adoptarea de către acesta a deciziilor privind politica externă a statului în domeniul garantării securității naționale, precum și a celor privind coordonarea activității organelor federale ale puterii executive în procesul aplicării deciziilor.

Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse elaborează strategia generală a politicii externe a statului, îi prezintă șefului statului propuneri corespunzătoare și acționează pentru derularea politicii externe a Federației Ruse în concordanță cu Conceptul de Politică Externă, coordonează activitatea de politică externă a organelor federale ale puterii executive.

Conceptul de politică externă a Federației Ruse

Documentul a fost semnat la 12 iulie, 2008 de către Președintele Federației Ruse. Prezentarea ei de către Președinte în contextul întrevederii anuale cu ambasadorii Federației Ruse a fost centrată în jurul ideii „Rusia a devenit mai puternică și este capabilă să își asume mai multe responsabilități în legătură cu provocări regionale și globale”, potrivit ziarului Kommersant (afirmarea, la fel ca Putin, a statusului de putere regională și globală). În același context, Medvedev a cerut ambasadorilor să adopte un comportament mai agresiv în promovarea intereselor rusești în țările de acreditare. Reține atenția faptul că diferența notabilă față de Conceptul anului 2000 semnat de Putin îl constituie atribuțiile extinse ale Guvernului de a lua măsuri și de a trasa politica externă a Federației.

Conform Conceptului de Politică Externă, obiectivele principale sunt:

garantarea securității țării, păstrarea și consolidarea suveranității și integrității teritoriale, a unor poziții durabile și de prestigiu în comunitatea mondială, care să răspundă în cel mai mare grad intereselor Federației Ruse (F.R.) ca unul dintre cele mai influente ale lumii contemporane;

crearea condițiilor externe pentru modernizarea Rusiei, trecerea economiei la un mod inovativ de dezvoltare, creșterea nivelului de trai al populației, întărirea bazelor ordinii constituționale, favorizarea competitivității în lumea globalizată;

contribuirea la procesele mondiale, în scopul instaurării unei ordini mondiale, bazate mai ales pe principiile Cartei ONU;

stabilirea unor relații de bună vecinătate cu statele învecinate, contribuirea la înlăturarea focarelor de tensiune și conflictelor existente și prevenirea apariției unora noi în regiunile adiacente F.R.;

găsirea consensului și a intereselor comune cu celelalte state și organizații interguvernamentale în procesul de rezolvare a sarcinilor impuse de prioritățile naționale ale Rusiei;

apărarea sub toate aspectele a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor ruși și ale conaționalilor de peste hotare;

contribuirea la perceperea obiectivă a F.R. în lume ca stat democratic, susținerea și popularizarea în alte state a limbii ruse și a culturii popoarelor Rusiei.

În calitate de factori principali de influențare de către stat a politicii internaționale, alături de puterea militară, se află cei economici, tehnico-științifici, ecologici, demografici, informaționali. Conform aceluiași concept, capătă o importanță tot mai mare nivelul de apărare a drepturilor cetățenești.

Noile amenințări și pericole (terorismul internațional, traficul de droguri, criminalitatea organizată, pericolul proliferării armelor de distrugere în masă și a mijloacelor pentru transportarea acestora, conflictele regionale, problemele demografice, sărăcia globală, inclusiv energetică, migrația ilegală, schimbarea climei) au caracter global și influențează în mod direct Rusia.

Interesele Rusiei sunt legate nemijlocit de tendințe mondiale, ca și: globalizarea economiei mondiale, creșterea obiectivă a rolului diplomației multilaterale, dezvoltarea potențialului economic al noilor centre de creștere globală, dezvoltarea integrării regionale și subregionale (CSI, Europa-Atlantic, Asia-Pacific), concurența politico-militară, ignorarea principiilor de bază ale dreptului internațional de către unele state.

Consolidarea pozițiilor internaționale ale Rusiei, în concordanță cu prevederile textului, necesită folosirea tuturor pârghiilor financiar-economice de care dispun statele și a resurselor adecvate pentru garantarea politicii externe a Federației Ruse.

Strategia de securitate a Federației Ruse până în anul 2020

Aprobată prin Decret Prezidențial la 12 mai 2009. Conform textului, direcțiile principale ale politicii de securitate națională ale F.R. sunt prioritățile strategice naționale având forma unor importante mutații sociale, politice, economice, menite să creeze condiții optime pentru bunul mers al societății, menținerea integrității teritoriale și a suveranității. La baza strategiei stă principiul securității prin dezvoltare constantă a economiei și a sferei sociale.

Conform Strategiei, principalele amenințări la adresa Federației Ruse sunt:

extinderea NATO și apropierea coaliției de granițele F.R.;

recurgerea la inițiativele unilaterale în relațiile internaționale;

dezacordurile dintre principalii participanți la politica mondială;

amenințări cibernetice și biologice;

sentimente, atitudini naționaliste, xenofobe, separatismul și extremismul religios;

siuația demografică globală, epidemii provocate de virusuri noi;

sistemul de apărare anti-rachetă european;

migrația ilegală, traficul de droguri și de carne vie, criminalitatea organizată transfrontalieră;

creșterea numărului de state deținătoare de arme nucleare;

criza financiar-economică globală;

tensiunile provocate de conflictele din Orientul Apropiat, Orientul Extrem, Asia de Sud și Africa

Ca și tendințe și trend-uri de cooperare pe termen lung, documentul statuează:

construirea de relații bilaterale bazate pe dreptul internațional;

menținerea ONU ca element central de stabilitate al Sistemului Internațional;

intensificarea cooperării în cadrul formatelor G8, G20, EvrAzEs, RIC, BRIC, CSI, OCS;

întărirea mecanismelor de cooperare cu Rusia-UE;

crearea unui cadru de securitate colectivă euro-atlantic;

dezvoltarea relațiilor cu NATO, urmărind, ca și conținut, recunoașterea de către coaliție a intereselor naționale ale F.R. și a folosirii forței armate;

apărarea suveranității, instrumentelor și valorilor economice, politice, militare, a integrității teritoriale și a intereselor naționale.

Interesele Naționale și Prioritățile Strategice ale F.R. sunt următoarele:

dezvoltarea democrației, a societății civile, sporirea competitivității economiei;

asigurarea bazei consituționale solide, a integrității teritoriale și suveranității;

afirmarea F.R. ca putere mondială, furnizor de securitate într-o lume multipolară

Consiliul de Securitate se angajează să asigure un climat de securitate prin: prevenirea conflictelor regionale și globale, descurajare strategică, dezvoltarea capacității militare.

Principalele amenințări la adresa securității naționale a Rusiei, conform documentului, sunt: spionajul, terorismul internațional, extremismul religios, etnic, național, destabilizarea sistemului politico-social, crima organizată transnațională.

Obiectivele pe termen lung ale documentului sunt următoarele:dezvoltarea militară, îmbunătățirea nivelului de trai, poziționarea în Top5 al statelor din punct de vedere al PIB, asigurarea unui climat de securitate pentru comerțul energetic, modernizarea tehnologică și a cercetării, creșterea speranței de viață, reducerea handicapului și a mortalității, promovarea culturii și limbii ruse, promovarea unui echilibru strategic, prezența trupelor armate ruse în spațiile conflictuale, reducerea Armelor Nucleare.

Doctrina militară a Federației Ruse

A fost aprobată la 5 februarie 2010, prin decret prezidențial. Reprezintă unul dintre documentele fundamentale de planificare strategică a F.R. și sistemul de concepții oficial adoptate pentru pregătirea în vederea apărării armate a F.R. Caracterizează dezvoltarea mondială prin slăbirea confruntării ideologice, modificarea balanței de putere, tendința de soluționare a conflictelor prin forță, intensificarea pericolelor militare la adresa Rusiei. Astfel, principalele pericole militare externe sunt:

tendința de a atribui potențialului de forță al NATO funcții globale, apropierea infrastructurii militare a alianței de frontierele Rusiei, extinderea blocului;

dezvoltarea contingentelor militare ale altor state;

constituirea și instalarea scutului anti-rachetă;

pretențiile teritoriale față de Rusia și aliații ei, amestecul în afacerile interne;

încălcarea acordurilor internaționale în domeniul limitării și reducerii armelor;

folosirea forței militare în vecinătatea rusă, cu încălcarea Cartei ONU;

terorismul internațional;

apariția unor focare de tensiuni interetnice și interconfesionale, intensificarea separatismului și extremismului religios violent;

Politica militară a F.R. urmărește neadmiterea cursei înarmării, descurajarea și prevenirea conflictelor militare, perfecționarea organizării militare și a mijloacelor de distrugere în scopul apărării și garantării securității F.R. De asemenea, forțele armate ale Rusiei pot fi folosite pe timp de pace ca urmare a deciziei Președintelui Federației Ruse.

Rusia consideră că un atac la adresa unui membru ODKB este un atac împotriva tuturor statelor membre ODKB și, în acest caz, va lua măsuri în conformitate cu Tratatul de Securitate Colectivă. Federația Rusă își rezervă dreptul de a recurge la armamentul nuclear ca răspuns la utilizarea împotriva ei sau a aliaților de armament nuclear sau a altor ADM, precum și în cazul unei agresiuni împotriva F.R. cu utilizarea armamentului convențional.

Federația Rusă va lua măsuri în sensul dezvoltării, modernizării și întreținerii resurselor militare, precum și perfecționarea pregătirii premilitare și educația militar-patriotică a cetățenilor.

Prioritățile majore ale colaborării militare și politice sunt: cu Belarus, cu statele membre ale ODKB, cu statele CSI, cu statele OCS, cu ONU și alte organizații internaționale, inclusiv regionale.

Doctrina maritimă a Federației Ruse până în anul 2020

Semnată la 27 iulie, 2001 de către președintele Vladimir Putin, doctrina stabilește o bază pentru valorificarea suprafețelor de apă și a resurselor de bază ale dezvoltării civilizației mondiale în mileniul al treilea. Documentul afirmă statusul Rusiei de mare putere maritimă, datorită faptului că are acces la trei oceane.

Conform Doctrinei Maritime, interesele naționale ale Federației Ruse la nivelul oceanului planetar sunt:

intangibilitatea suveranității Federației Ruse asupra apelor maritime interioare, mării teritoriale și spațiului aerian aflat deasupra acestora, fundului mărilor și subsolului marin;

garantarea drepturilor suverane ale Rusiei în zona economică specială și pe platoul continental al FR în scopul explorării, prelucrării, protejării resurselor naturale care se află pe fundul mărilor, în subsolul marin și în ape, în cursul de apă și în curenții de aer;

libertatea mării deschise care cuprinde libertatea transportului maritim, libertatea zborurilor, libertatea pescuitului, libertatea cercetării științifice, libertatea de a instala cabluri și conducte submarine;

protecția vieții pe mare și a mediului marin.

Scopurile politicii maritime sunt menținerea suveranității Rusiei în apele maritime, pe spațiul circumscris, în zona economică cu status special, realizarea protecției drepturilor suverane ale FR în exploatarea resurselor acestora.

Obiective ale doctrinei sunt menținerea poziției de lider în domeniul construcției și exploatării spărgătoarelor de gheață atomice, valorificarea resurselor minerale și energetice ale Oceanului Planetar (vezi platoul continental arctic…).

Conform Doctrinei Maritime, Flota Maritimă Militară a Federației Ruse reprezintă componenta principală și baza potențialului maritim al FR, instrument al politicii externe, și asigură controlul utilizării forței militare.

Unitățile operative strategice dilocate la nivel regional sunt: Flota Nordică, Flota Oceanului Pacific, Flota Baltică, Flota Mării Negre, Flota Caspică.

Direcția regională Atlantică este determinată de presiunea economică, politică și militară crescândă exercitată de NATO.

Direcția regională în Oceanul Pacific ia cursul dezvoltării infrastructurii portuare și pe litoral și dezvoltarea Flotei Ruse în Orientul Îndepărtat, cu precădere în Insulele Sahalin și Insulele Kurile.

Direcția regională a Oceanului Indian o reprezintă derularea de cercetări științifice în Antarctica – element principal în realizarea politicii de stat destinate menținerii și consolidării poziției Rusiei în areal și asigurarea unei prezențe militare maritime a FR.

Capitolul IV: Studiu de caz: Raptul Crimeei. Punct de inflexiune in afacerile globale

IV.1 Ucraina – introducere in conflict

Ucraina este o țară de dimensiunile statului american Texas prins între Rusia și Europa. A fost parte a Uniunii Sovietice până în 1991, iar de atunci a fost o democrație mai puțin perfectă cu o economie foarte slabă și cu o politică externă care oscilează între pro-rusă și pro-europeană. Pentru a înțelege evenimentele curente de pe teritoriul Ukrainei, trebuie să înțelegem ce cauzează această oscilație a politicii externe.

Ucrainenii nu și-au rezolvat de-a binelea problema crizei identității naționale care împarte țara într-un Est orientat către Rusia și un vest pro-european, criză creată in 1991 atunci când Ucraina și-a dobândit independența față de Uniunea Sovietică. Actuala criză atât pe plan intern cât și extern este defapt o dispută asupra identității nationale. De asemenea, unele opinii rusești spun că estul, sau toată Ucraina, nu sunt defapt entități separate, ci părți de drept ale statului Rusesc.

Estul și vestul Ucrainei se contrazic fundamental în ceea ce privește viziunea de stat, despre ceea ce ineamna defapt să fii ucrainean, încât o luptă politică internă era inevitabilă. De exemplu, acordul cu Uniunea Europeană ce a stat la baza începutului conflictelor avea susținere de doar 43% din electorat, majoritatea fiind vestici, în timp ce 31% din ucraineni își doreau un acord economic de schimb cu Uniunea Vamala Rusă. Când Yanukovych a respins acordul cu UE, mare parte a populației din vestul Ucrainei a vazut acest lucru ca pe o tradare, același lucru putând fi spus și in cazul celor din est în eventualitatea unei alte decizii. Cu toate acestea, neînțelegerile dintre est și vest nu sunt cele care au stat la baza evenimentelor din Piața Independenței din Kiev, evenimente ce au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când cetățenii ucraineni au început să protesteze în mod spontan ca răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta .

Protestele au fost începute de către studenți cărora, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziție și alte grupări pro-europene. Grupul protestatarilor a fost alcătuit cu preponderență din membri ai grupărilor de extrema dreaptă, care se declară în același timp și pro-europene. Acesta este motivul pentru care Europa ignoră de mai multă vreme situația din ucraina și tot acesta este și motivul pentru care tradiționaliștii ruși văd Revoluția de pe Maidan ca pe o mișcare pur anti-rusească.

În februarie 2014, protestele anti-guvernamentale au răsturnat guvernul și l-au alungat pe Ianukovici din țară. Rusia, încercând să-și salveze influența pierdută în Ucraina,a invadat și anexat Crimeea luna urmatoare. Intervenția armatei ruse în Ucraina a început ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare.

În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei, care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație.

În aprilie, rebelii separatiști pro-ruși au început invadarea teritoriului din estul Ucrainei. Rebelii doborât zborul 17 Malaysian Airlines pe 17 iulie, omorând 298 de persoane, probabil accidental. Luptele dintre rebeli și armata ucraineană s-au intensificat, rebelii au început să piardă teren, și, în luna august, armata rusă a invadat estul Ucrainei pentru a sprijini rebelii. Acest lucru a adus toate relațiile dintre Rusia și Occident la cel mai scăzut punct de la Războiul Rece.

IV.2 Amenințările hibride în contextul crizei ucrainene

Datorită reformelor recente și bugetelor crescute alocate apărării, armata rusă este în prezent, o fortă mai puternică ce deține capabilități îmbunătățite. Cu toate acestea, conflictul din Ucraina arată că, deși puterea militară a Rusiei a crescut, iar capacitățile convenționale și nucleare ale acesteia și procedurile operaționale au fost îmbunătățite, ceea ce a contat cu adevărat a fost îmbunătățirea strategiei și tacticii utilizate.

În ultimii ani, factorii de decizie ruși au combinat cu pricepere tactici militare și non-militare pentru a obține câștiguri geopolitice în detrimentul occidentului. Agresiunile recente împotriva vecinilor au implicat atacuri cibernecite, operațiuni psihologice, campanii media imagologice, sancțiuni economice, exploatarea conflictelor interetnice, precum și acțiuni ale agentilor de influență. Aceste tactici nu provoacă daune cu un impact semnificativ la nivel individual, dar atunci când sunt combinate, pot slăbi o națiune și o pot vulnerabiliza pentru a favoriza invazia și ocuparea acesteia. Efectul utilizării acestei combinații de instrumente este reprezentat de un amestec hibrid care a pus comunitatea internațională în dificultatea de a identifica un răspuns imediat.

Federația Rusă utilizează o politică externă bazată pe smart power, seful Statului Major General, Valeri Gherasimov, declarând explicit, în 2013, că Moscova va recurge la "instrumente politice, economice, informaționale, umanitare precum si nonmilitare, completate de instrumente militare" pentru a-și atinge obiectivele.

Analizând evenimentele desfășurate pe parcursul crizei ucrainene, putem distinge următoarele acțiuni specifice conflictului hibrid:

Operații psihologice, constând în acțiuni de propagandă, dezinformare, manipulare mediatică menite să deruteze și să împartă opinia publică în două tabere, pro și contra; de exemplu, conceptul de Novorusia a oferit ucrainenilor pro-ruși un sentiment de legitimitate și identitate, amplificându-le astfel ambițiile separatiste.

Livrări de arme către grupările separatiste sub forma de ajutorare pentru populația afectată de război; această tehnică presupune acordarea de ajutor în spațiile in care au fost „create" condițiile pentru o criză umanitară.

Destabilizarea economică presupune măsuri adoptate implicit sau explicit pentru a slăbi statul țintă, precum și pentru descurajarea intervențiilor externe. În schimb, sunt oferite stimulente pentru a face mai atractivă cooperarea, cum ar fi achiziționarea navelor Mistral din Franța, care oferă oportunități de investiții profitabile pentru afaceri externe, sau subvenționarea vânzărilor de energie în țări străine.

Implicarea grupărilor paramilitare cunoscute ca „omuleții verzi" (personal militar fără însemne), a pensionarilor militari, a voluntarilor auto-declarați "luptători cazaci" și a militanților regionali, incluzând bandele criminale. Astfel este justificată intervenția militară directă pe langă cea de sprijin non-militar diplomatic, logistic.

Angajarea de forțe, desfășurări de trupe și alte acțiuni militare pentru intimidarea și împiedicarea unui eventual răspuns militar al statului țintă, precum și descurajarea intervenției terților prin amenintări de escaladare a conflictului. Fără a exista riscul de intervenție militară, un guvern orientat ar putea suprima mai ușor acțiunile personalului militar fără însemne prin aplicarea completă si complexă a puterii politice și a forțelor convenționale

Atacuri cibernetice împotriva rețelelor critice de infrastructură informatică publică și privată sunt de natură să întărzie și să perturbe răspunsul la astfel de acțiuni. Consecințele incerte ale lansării unor atacuri cibernetice majore au limitat, până acum, utilizarea de către Moscova a armei cibernetice.

Această strategie a fost clar observată și în Georgia, în 2008, când, probabil cu aprobare rusă, conflictul cu autoritățile georgiene a fost escaladat până la punctul în care administrația de la Tbilisi a fost nevoită să mobilizeze forțele și să amenințe cu lansarea unei campanii de recucerire a regiunii. Atacul Disperat al georgienilor asupra capitalei sud-osetiene a fost utilizat ca pretext de Federația Rusă pentru ocuparea țării. Aceeași metodă pare să fie aplicată și in Ucraina. Rebelii ce au fost inițial susținuți de „voluntarii ruși", au fost lăsați să călătorească fără restricții în zona de conflict.

IV.3 Acțiunile asimetrice ale Federației Ruse

Prognoza evenimentelor cu caracter global este cea mai importantaă sarcină a analiștilor politici profesioniști, fie că aceștia lucreaza pentru un guvern sau corporație, și pentru cercetători, care încearca să studieze evenimentele dintr-o perspectivă academică. Dar experiența ne arată că o asemenea analiză nu este întotdeauna precisă, în mare parte fiindcă cei care o realizează sunt influențați de stereotipuri. De aceea, o combinație între o evaluare rațională și fantezia literară câteodată poate fi mai precisă decât munca simplă analitică.

Ne aflăm la aproape o sută de ani de la revolutia ruseasca din octombrie 1917, cunoscută și drept revoluția bolșevică, eveniment ce a fost considerat un punct major de cotitură ce a alimentat o mentalitate orientată spre egalitate si justiție și a pus capăt hegemoniei monarhilor și conglemeratelor financiar-industriale asupra cetățenilor lumii. Chiar dacă practica ne-a arătat barierele și greșelile facute atunci când s-a vrut făurirea „adevaratului socialism", acestea nu au diminuat importanța istorică a momentului.

Astăzi, acest lucru sună a fantezie. Rusia modernă s-a născut in 1991, prin respingerea comunismului. Vladimir Putin este moștenitorul direct a lui Mikhail Gorbachev, politicianul care a dus la dizolvarea sistemului sovietic creat de revolutia Bolșevica. Standardul de viață rusesc și practicile economice ale acestuia sunt caracterizate de mulți drept un capitalism incipient, și sunt mult mai dure decat corespondetele acestora din Statele Unite sau vestul Europei, în mare parte din cauza formei feudale de guvernare și a ineficienței acesteia. De asemenea, ideologia Kremlinului se bazează pe valori tradiționale, conservatoare, sau cel puțin așa sunt înțelese de catre administrația centrală Ruseasca. Deși politica externă a Rusiei se bazează în mare parte pe opoziția sa față de Vest, Rusia nu se află într-un conflict ideologic precum cel care a asigurat legături diplomatice strânse cu multe state în curs de dezvoltare precum cel din perioada Uniunii Sovietice.

Oricât de ciudată poate părea aceasta viziune pentru cei din Vest, ea poate forța Rusia să caute noi moduri de extindere a susținerii ei în lume, în eventualitatea în care confruntarea acesteia cu Vestul,în special cu Statele Unire, se va adânci. Daca Statele Unite și Uniunea Europeană vor continua să mărească presiunile pe care le exercită asupra Rusiei, pentru a forța o posibilă soluție in Ukraina, măsurile luate crescând capitalul de negociere al Kievului, sau mergând până la stabilizarea estului Ukrainei cu speranța de a readuce Crimeea sub control ucrainean, Rusia poate recurge la noi modalități de răspuns. Moscova are multe opțiuni pentru a răspunde presinii americane, iar acțiunile Kremlinului vor continua să crească in anii ce urmează, indiferent de ceea ce se va întampla in viitorul apropiat in Ukraina. Dar situația nu este simetrică, iar Statele Unite au ,în mod obiectiv, mai multe metode de a influența Rusia decat vice versa.

„Războiul Sancțiunilor" care izbucnește din când in când între Rusia si Statele Unite este unul aprins, deși aproape comic, cu exemple ce ne arată inutiliatea actiunilor de tip "ochi pentru ochi". În 2012, după ce Congressul Statelor Unite a adoptat Actul Magnitsky, o lege susținută de ambele partide americane care a avut drept scop pedepsirea oficialilor ruși responsabili pentru moartea avocatului rus Sergei Magnitsky într-o închisoare din Moscova in 2009, Moscova a răspuns prin adoptarea unei legi similare și crearea unei liste de oficiali americani cărora nu li se mai permitea accesul pe teritoriul Rusiei. Aceasta nu a fost nici pe departe o mișcare la fel de eficientă precum cea a Statelor Unite. De fapt, e greu de imaginat de ce diverși senatori sau judecători americani ar considera necesar să meargă pe teritoriul rusiei, dar probabilitatea ca ai lor conrespondenți ruși să călătoreasca in Statele Unite este mult mai mare. Un lucru este clar, Moscova nu vă sta deoparte în timp ce Washingtonul impune noi sancțiuni. Sancțiunile rusiei din domeniul agriculturii ne arată clar acest lucru, precum și amenințările premierului rus, Dmitry Medvedev, de a închide spațiul aerian rusesc pentru companiile comerciale occidentale. Moscova înțelege că dacă această deteriorare a relațiilor se va agrava, atat Statele Unite cât și aliatii acestora, pot recurge la metode informale, dar sistemice, cu scopul de a restricționa accesul Rusiei la finanțele și tehnologiile vestului. Mai mult decât atât, parerea generală a elitelor rusești este că relațiile acestora cu Statele Unite au ajuns iar în punctul în care erau pe perioada războiului rece, și că această stare cel mai probabil se va menține în următorii ani, nefiind legată doar de criza din Ukraina.

Washingtonul consideră Moscova drept o forță ce inhibă paradigma sistemului internațional asa cum SUA îl înțelege, de aceea, această forță trebuie sa fie ținută in frâu. Cu toate acestea, anexarea Crimeei de catre Rusia a devenit o linie roșie care odată trecută, nu mai lasă loc de întoarcere fără a risca un colaps politic. Daca Statele Unite și restul țărilor vestice văd de asemenea situația din Crimeea ca o linie roșie și continuă să exercite presiune constantă asupra Rusiei, o confruntare pe termen lung ar putea fi greu de evitat.

Date fiind aceste realități asimetrice, liderii de la Kremlin înțeleg ca Rusia ar trebui să evite implicarea în răspunsurile simetrice structurate pe modelul folosit de catre Uniunea Sovietică, ce au urmărit îndeaproape balanța acțiunilor și reacțiunilor a ambelor părți.

Simbolic, Rusia a acționat întotdeauna destul de reciproc. Este suficient să amintim de răspunsul la incidentele care implică cetățenii ruși în alte țări, cum ar fi când trei elevi ruși, copiii diplomaților ruși, au fost agresați în condiții neclare în Polonia în 2007. Ulterior, trei polonezi au fost atacați în Moscova. Sau amintesc că atunci când poliția olandeză a utilizată forța împotriva unui ambasador adjunct rus în 2013, omologul său a fost bruscat în Moscova. Această listă poate fi continuată.

Cu toate acestea, Rusia nu face mai mult decât să demonstreze angajamentul față de prestigiul național. Cea mai întâlnită accepțiune este că Rusia nu are suficientă putere pentru a emite un răspuns echivalent, reciproc la miscarile ostile ale SUA. Aceasta înseamnă nu numai că răspunsurile sale ar trebui să fie asimetrice și "creative", dar, de asemenea, că acestea ar trebui să fie sistemice și strategice. Mai presus de toate, Rusia ar trebui să utilizeze tendințele obiective de dezvoltare la nivel mondial, de care poate beneficia, în special ascensiunea Chinei și a altor economii emergente și difuzarea puterii economice, în același timp, de asemenea, exploatarea slăbiciunilor SUA care nu au legatura cu interesele Rusiei, dar care ridică semne de întrebare cu privire la poziția SUA de lider mondial.

Atunci când experții studiază stilul politic a lui Vladimir Putin, aceștia amintesc de multe ori unul dintre lui hobby-uri sportive: arte marțiale orientale, în mod special judo. Atunci când analizăm răspunsurile Moscovei la presiunea americană, putem face o paralelă cu componenta sportivă a lui Putin, anume că, una dintre competentele-cheie în multe arte martiale (în judo și chiar mai mult în aikido) este capacitatea de a evita în primă instanță un atac copleșitor al inamicului și apoi de a întoarce greutatea acestuia într-un avantaj împotriva lui, cu ajutorul impulsului și a inerției. Aceste principii sunt probabil să prevaleze într-un potențial conflict ruso-american.

O modalitate de a se răzbuna pe America ar fi crearea unor probleme la Rețeaua Nordică de Distribuție, care este esențială pentru acordarea de sprijin logistic pentru trupele americane din Afganistan. Deoarece Unite Statele se află într-o fază crucială a retragerii sale din această țară, și situația dezastruoasă din Irak, complicarea intenționată a acestui proces ar putea crea probleme serioase pentru Washington.

Denunțare a acordurilor semnate în 2008 și 2009 cu NATO și interdicția de tranzit terestru și aerian prin Rusia ar putea fi, de asemenea, o posibilitate. Acestea ar forța Statele Unite și aliații săi să caute în grabă alternative de trasee prin Caucaz și Kazahstan, care ar fi mai scumpe și ar dura mai mult, în timp ce tranzitul prin Pakistan ar fi un serios risc de securitate.

O altă posibilitate care ar deranja SUA ar fi întoarcerea Rusiei la Cuba și restaurarea stației radar rusești la Lourdes, care a fost închisă de Vladimir Putin în 2001. Această opțiune a fost discutată în 2007, când Rusia și Statele Unite au fost la cuțite în privința scutului antirachetă, dar lucrurile nu au mers mai departe atunci. Astăzi, acest lucru pare mai probabil, mai ales că Rusia este, în general, hotărâtă sa refacă relațiile cu foștii aliați sovietici. Închiderea stației de radar l-a înfuriat atunci pe liderul Cubei, Fidel Castro, iar prezenta conducere, cel mai probabil va considera redeschiderea ei binevenită, mai ales că va da țării o sursă suplimentară de venituri atât de necesare. după Vizita lui Putin în Cuba în iulie 2014, președintele rus a denunțat public zvonurile conform cărora un acord pentru a reactiva stația fost atins. Desigur, acest lucru nu exclude posibilitatea de a ajunge la un acord mai târziu.

De-a lungul celor 15 ani de guvernare Vladimir Putin, am învățat stilul său politic destul de bine. În primul rând, el nu răspunde imediat și, de obicei, ia o pauza să ia în considerare aspectele; el are răbdare strategică. În al doilea rând, lui nu-i place să-și încalce promisiunile, chiar dacă acestea au fost făcute adversarilor săi. În al treilea rând, el are o vedere cuprinzătoare a lumii, și înțelege sistemul mondial și diversele sale interconexiuni. Combinat cu un fler tactic și rapida adaptare la schimbare, aceste lucruri îl ajută să se descurce fără o strategie de acțiune, care abia există în practică.

IV.4 Riscurile unei noi politici de izolare a Rusiei

Criza ucraineană a inaugurat o nouă eră în relațiile americano-ruse. Cu siguranță acestea se deteriorau deja de ceva timp, cel puțin din primăvara anului 2011, când Vladimir Putin și-a anunțat decizia de a se întoarce la Kremlin. Diferențele majore de opinie ale celor două țări în ceea ce priveste Syria și situația din lumea arabă, azilul politic oferit de Moscova fostului agent NSA Edward Snowden și acuzațiile lui Putin conform cărora Statele Unite intervin în problemele domestice ale Rusiei, sunt câteva din motivele ce au întins limitele relaționale dintre SUA și Rusia până la punctul de rupere. Puținele speranțe de îmbunătățire a situației oferite de angajamentul de a înlătura împreună armamentul chimic al Syriei s-au stins repede odată cu apariția conflictului din Ucraina.

Cu toate acestea, ceea ce i-a determinat pe decidenții politici americani sa privească din nou Rusia ca pe o amenințare majoră a fost reacția Moscovei la înlăturarea președintelui Yanukovych în Ucraina precum și anexarea Crimeei și destabilizarea regiunii de S-E a Ucrainei, toate acestea fiind realizate de către Rusia cu o combinație de curaj și pricepere.

Faptul că Rusia era pregătită să încalce cutumele de pace ale Europei post-Război Rece pentru a-și vedea propriile interese nu a fost suprinzător deloc, mai ales că facuse deja asta în 2008, în Georgia. Dar nimeni nu se aștepta ca Rusia să dea dovadă de atâta pricepere cu acțiunile in Crimeea încât Statele Unite sa nu poată răspundă adecvat.

Resetul relațiilor SUA-Rusia a fost un efort american inițiat de Secretarul de Stat Hillary Clinton in 2009 de a reseta relațiile cu Rusia care se deterioraseră pe parcursul administrației Bush. Ideea de bază a acestei inițiative a fost că Rusia și Statele Unite au suficiente interese comune încât e mai eficient să mențina o bună relație de colaborare, chiar dacă nu se agrează prea mult.

Resetul administrației Obama este acum mort. Încercările anterioare esuate de resetare a relațiilor erau urmate la scurtă perioadă de noi incercări. E drept, de la sfârșitul Războiului Rece relațiile dintre SUA și Rusia pot fi caracterizate drept un ciclu de perioade cu așteptări foarte mari urmat de perioade de mari dezamăgire. Dar de această dată este diferit. La momentul actual nu există vectori de influență in direcția îmbunătățirii relațiilor, nici la Washington, nici la Moscova, ci din contră, atât media cât și politicienii din ambele țări se învinuiesc reciproc.

Privind în ansamblu, ambele tabere realizează că vor fi adversari pe termen lung. Spre deosebire de situațiile anterioare, când o reconciliere era posibilă odată cu alegerea unui nou președinte american, evenimentele din Ucraina nu mai permit acest lucru.

În absența unei speranțe semnificative de îmbunătățire a relațiilor, decidenții politici americani au privit în trecut pentru îndrumare, spre era Războiului Rece. Discuțiile se duc pentru o nouă politică de izolare a Rusiei.

La începuturile crizei, în martie 2014, președintele Obama a avertizat Rusia în vederea încetării conflictului din Ucraina, în caz contrar Statele Unite va "examina o nouă serie de pași, economici și diplomatici, care vor izola Rusia și vor avea un impact negativ asupra economiei acesteia." Pe măsură ce criza s-a accentuat, SUA și-au respectat promisiunea prin reducerea masivă a contactelor bilaterale cu Rusia, atragând sancțiuni ațintite asupra diverșilor indivizi sau entități care sunt considerați responsabili pentru situația din Ucraina, sau care au legaturi financiare strânse cu Putin. De asemenea administrația SUA a încercat să atraga de partea sa puterile Europene, lucru pe care l-a reușit la sfârșitul lui Mai 2014.

Administrația Obama nu a adoptat în mod explicit o politică de izolare, dar premisele pe care acționează tind spre acest lucru. Administrația continuă să amenințe Rusia cu viitoare sancțiuni dacă Moscova nu ia act de a descrește tensiunile de pe teritorul Ucrainei, dar nu oferă indicații clare cu privire la ceea ce a trebui sa se întample, in mod concret, pentru ca sancțiunile să fie ridicate. Cu atât mai mult, tendința de a privi Rusia si Ucraina doar prin prisma securității europene, câmpul de luptă central al Războiului Rece, readuce în actualitate modalitatea de abordare din timpul acetuia, chiar dacă Obama insistă că nu este cazul.

Sunt totuși motive întemeiate de scepticism în privința capacității Statelor Unite de a izola Rusia la fel de eficient azi precum pe timpul Uniunii Sovietice. În ziua de azi, lumea este radical diferită de perioada bipolară, cu puține puncte de contact între cele două puteri ale războiului rece, perioadă remarcată ca fiind una a două viziuni diametral opuse a ceea ce înseamnă omul, societatea și statul. Azi ne aflăm într-un contrast total, într-o lume multipolară si globalizată în care tradiționala competiție geopolitică este eclipsată de greutățile internaționale care necesită acțiuni de management colectiv. Rusia, una dintre cele mai puternice economii la nivel global, este integrată din ce în ce mai mult în sistemul economic mondial, abandonând abordarea sovietică de autarhie, care azi este considerată ineficientă. Cu toate că suntem martorii unei întăriri a relațiilor dintre SUA si Uniunea Europeană, frontul comun al acestora fiind aplicarea sancțiunilor colective asupra Rusiei, refuzul Chine, Indiei și Braziliei de a se conforma acestor sancțiuni internaționale ne arată cât de delicată va fi scena politică mondială de acum încolo.

Cea mai recentă provocare a aparut odata cu anexarea Crimeei de către Rusia, o încălcare gravă a principiilor fundamentale ale ordinii mondiale. Putin a ridicat multe semne de întrebare atunci când a declarat că "Rusia va proteja întotdeauna interesele etnicilor ruși si a rusofonilor de pe teritoriul Ucrainei" prin acțiuni politice, diplomatice și orice alte măsuri legale. Deși acesta s-a limitat în remarcile sale la Ucraina, acestea au fost imediat interpretate și de fostele tări din fostul bloc sovietic, pe teritoriul cărora se află o populație numeroasă de etnici ruși și rusofoni. De asemenea, crearea precedentului de apărare a intereselor etnice se poate dovedi un real pericol în lume, chiar și în Europa, unde majoritatea statelor sunt state multi-etnice.

Măsurile de izolare a Rusiei în domeniul securității și energiei se pot dovedi a fi cele mai eficiente pe termen mediu și lung, în vederea slăbirii economiei și a influenței Rusiei. De asemenea, sunt și metode mai puțin invazive pe care Statele Unite le pot aborda pentru a eroda și mai mult influența Rusiei. De exemplu, alături de aliații europeni, Statele Unite pot încerca să dirijeze Consiliul de Securitate la Națiunilor Unite în direcții ce nu sunt similare cu interesele Rusiei. Tot într-o abordare similară, pot încerca sa limiteze influența rusească asupra organizațiilor internaționale și regionale precum OSCE, FMI sau OMC (Organizația Mondială a Comerțului).

Concluzia este că Statele Unite dispun de un arsenal încărcat de opțiuni de tamponare a agresivității Federației Ruse. Niciuna dintre aceste opițiuni nu este gratuită, iar administrația Obama nu se va decide asupra vreuneia cu ușurintă. Pot fi, de asemenea, și efecte negative ale politicilor de izolare începute de Statele Unite, cum ar fi, de exemplu, slăbirea Rusiei atât de mult încât aceasta să-și piardă capacitatea de a guverna propria țară eficient, fapt ce ar duce la o destabilizare a echilibrului global.

Capitolul IV

IV.5 Tendințe de evoluție ale conflictului ucrainean

Varianta numărul 1 – Soluționarea pe cale diplomatică a conflictului

Unul dintre cele mai favorabile scenarii în ceea ce privește soluționarea conflictului din Ucraina este reprezentat de soluționarea pe cale diplomatică a conflictului. Acest lucru presupune ca cele două părți, Ucraina și Federația Rusă, asistate de state mediatoare, să se angajeze la un proces de stabilire a unor acorduri bilaterale, care presupun retragerea armelor grele și eliberarea prizonierilor.

Mai mult, cel mai probabil, acordurile acestea vor include recunoașterea de către comunitatea internațională a anexării Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, acesta fiind unul din obictivele lui Putin în această regiune. În schimb, Federația Rusă va trebui să oprească spijinul acordat insurgenților ruși din estul Ucrainei, să își retragă trupele și să respecte suveranitatea Ucrainei, fapte care vor stopa violențele și totodată va trebui să se angajeze că nu va mai porni un alt conflic în regiune și că acțiunile și interesele ei nu vor afecta securitatea țărilor vecine.

Varianta numărul 2 – Aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană

Acest lucru ar permite Uniunii Europene să își întărească poziția în regiune și să poată face față amenințării expansioniste a Federației Ruse. Mai mult, dacă ar deveni stat membru, Ucraina ar beneficia de fonduri europene, care i-ar permite să reducă efectele negative ale crizei care se manifestă la momentul actual pe teritoriul său (dezechilibru economic, instabilitate, condiții de viață precare, activități de criminalitate organizată accentuate, etc.).

Bineînțeles, acest fapt ar atrage și evoluții negative, deoarece Rusia va considerara aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană o amenințare la securitatea și influența sa în regiune, fapt pentru care, cel mai probabil, va izbucni un conflict de o anvergură mai mare, doar că de această dată statul ucrainian va putea beneficia de sprijinul organizației internaționale.

Varianta numărul 3 – Anexarea Ucrainei de către Federația Rusă

Federația Rusă va continua să alimenteze instabilitatea din estul Ucrainei pentru a înrăutăți situația economică și politică a țării, iar toate acestea vor conduce la o schimbare de putere la Kiev. O anexare a Ucrainei va destabiliza întreaga ordine mondială, deoarece prezența Rusiei în zona răsăriteană va fi un pericol iminent la adresa securității statelor din vecinătate, dar și a statelor care au interes la Marea Neagră, deoarece Rusia va căpăta avantaje startegice importante generate de noua poziționare.

La fel ca și în cazul anterior, și acest secanriu va determina apariția unui conflict mai puternic, între Federația Rusă și statele care se află în proximitatea Ucrainei (România, Republica Moldova, Ungaria, Belarus, Polonia), state care se vor simți amenințate de apropierea statului rus de granițele lor, sprijinite de marile puteri (SUA, Germania), care nu doresc o influență mai mare a Rusiei în această regiune. Totodată, conflictele înghețate din Transnistria și Caucaz (Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah) vor avea de suferit, deoarece statul rus își va accentua tendința expansionistă, motiv petru care va încerca să intervină și în modul de evoluție al acestor conflilcte.

Varianta numărul 4 – Extinderea conflictului în statele vecine

Acest lucru ar presupune intrarea trupelor rusești pe teritoriul statelor aflate în proximitatea Ucrainei, fapt ce ar conduce la intervenția trupelor NATO în regiune, deoarece o parte din aceste state sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice. În acest sens, conflictul nu se va soluționa, ci vor apărea noi conflicte care se vor suprapune peste cel inițial, angrenând mai multe puteri.

Rezultatele acestui scenariu nu sunt favorabile, deoarece o escaladare și polarizare a conflictului ar produce instabilitate și pe teritoriul altor state, determinând, în același timp, pierderi de vieți și dezechilibre economice. Iar statul ucrainian va fi dezintegrat, deoarece forțe noi vor ocupa teritoriul statului pentru a putea face față amenințărilor generate de intențiile Federației Ruse.

Concluzii

Evoluțiile care marchează scena internațională vor determina și modul în care conceptul de putere va mai suferi modificări în viitor. Daca până la sfârșitul secolului XX puterea statelor s-a bazat aproape în totalitate pe dimensiunea militară a acesteia, iar conflictele care au avut loc au oferit ocazia actorilor implicați să-și manifeste aceasta dimensiune, în secolul XXI statele au adoptat o nouă metodă de abordare pentru a-și păstra locul deținut în ierarhia internațională. Schimbarea naturii relațiilor internaționale a adus noi pericole precum cele asimetrice, puterea militară cu tot ceea ce presupune aceasta dovedindu-se a fi incapabilă de a face față noilor provocări. Noua abordare a conceptului de putere presupune cooperarea cu alți actori internaționali și perfecționarea în permanență a standardelor de securitate. Cu toate acestea, conceptul de putere nu va fi eliminat din sfera relațiilor internaționale, acesta continuând sa începlinească un rol semnificativ.

Modul de manifestare al Federației Ruse în relațiile internaționale a suferit mutații majore în ultimile două decenii, ca urmare a nemulțumirii față de hegemonul Statelor Unite. Este puțin probabil că va putea să își îndeplinească ambițiile acum sau în viitorul previzibil. Statele Unite ale Americii beneficiază de legături puternice cu actorii internaționali, in vreme ce Rusia are un teritoriu vast, resurse energetice considerabile și ambiții pe măsura acestora.

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă este o realiate aparent inconturnabilă ce a pus Occidentul în fața unui fapt împlinit, acesta implementând o politică de izolare a Rusiei cu scopul de a o împiedica să alimenteze pe termen nedefinit un conflict înghețat. Nu trebuie neglijat faptul că Rusia este o putere economică importantă pe scena globală, iar politica de izolare a acesteia va necesita timp pentru a fi eficientă.

În ceea ce privește situația României din punct de vedere al securității strategice, cea mai mare amenințare o reprezinta o posibilă ocupare a sudului Ucrainei de către forțele Rusiei și crearea unui nou stat. Acest scenariu ar aduce Federația Rusă la gurile Dunării și ar consolida controlul acesteia asupra Republicii Moldova. De asemenea, în eventualitatea recunoașterii internaționale a anexării Crimeei de către Rusia, limitele zonei economice exclusive a României la Marea Neagra ar putea fi contestate.

Bibliografie:

Surse scrise/articole:

– Joshua Goldstein, Jon Pevehouse, Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

– Robert Dahl, Modern political analysis, ed. a ll-a, Englewood Cliffs Prentice Hall, NJ, 1970.

– Kenneth Waltz, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.

– Cristian Băhnăreanu, Politica militară în secolul XXI. Modalități de realizare și manifestare a puterii militare în societatea romanească, Editura Universității Naționale de Aparare „Carol I”, București, 2005

– Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006

– Scott Burchill, Teorii ale relațiilor internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2008

– Martin Griffiths, Relații internaționale. Școli, curente, gânditori, Editura Ziua, București, 2003

– Martin Wight, Politica de putere, Editura Arc, Chișinău, 1998

– Hans Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, Iași, 2007

– Adriana Vasile, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura Lumen, Iași, 2007

– Dicționar Reader, Partea a 4 a, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics

– Teodor Frunzeti, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009

– Eugen Bădălan, Teodor Frunzeti,” Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre-Nicolae Bălcescu, 2003

– Defarges Philippe Moreau, Relații internaționale după 1945, Iași, Institutul European, 2001

– Elena-Lorena Popescu, Provocări și dileme ale intervenției umanitare după Războiul Rece, Editura Lumen, Iași, 2006

– Helene Carerre d`Encausse, URSS a murit, trăiască Rusia!, editura Artemis, București, 2010

– Joseph Nye Jr., Bound to lead: The changing nature of American Power, Editura Basic Books, New York, 1991

– Scott Jaspe, Conflict and cooperation in the global commons: a comprehensive approach for international security, Georgetown University Press, Washington, 2012

– Joseph Nye Jr., The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go it Alone, Editura Oxford University Press, N.Y., 2002

– Ioan Jude, Pardaigmele și Mecanismele Puterii. Kratologia – o posiblă știință despre putere, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2003

– John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2003

– Constituția Federației Ruse (1993)

– Corina Bucur, "Amenințările hibride. O provocare la adresa păcii și securității globale", Revista Infosfera, anul VII, nr.1/2015

– Gheorghe Toma, Ionelia Valentina Morcovescu, "Provocările globalizării asupra securității naționale", Editura Academia Națională de Informații "Mihai Viteazul", București, 2011

– Gabriel Anghel, "Particularități ale conflictelor viitoare. Amenintările hibride. Război/conflict hibrid", Revista Infosfera, anul III, nr.1/2011

– Fyodor Lukyanov, Russia's Asymmetrical Response: Global Aikido, Washington, Center for the National Interest, 2014

– Paul J. Saunders, The U.S. Russia Confrontation over Ukraine , Washington, Center for the National Interest, 2014

– Thomas Graham, The Dangers of a new containment policy for Russia, Washington, Center for the National Interest, 2014

– Paula Dobriansky, Andrzej Olechowski, Yukio Satoh, Igor Yurgens, Engaging Russia: A Return to Containment?, The Trilateral Commission 2013/2014 Task Force Report, 15 Mai, 2014

Surse electronice:

– http://www.balkanstudies.org/blog/russia-and-nato

– http://www.ziare.com/international/rusia/sua-vor-inchide-ochii-la-abuzurile-din-rusia-pentru-sprijin-in-cazul-iranului-917205

– http://www.wsws.org/articles/2003/mar2003/russ-m29.shtml

– http://militar.infomondo.ro/actualitate/instalarea-scutului-antiracheta-american-in-romania-poate-duce-la-retragerea-rusiei-din-tratatul-start.html

– J.J. Nielsen, "Grand Strategy: The view from Oregon", octombrie 2014, http://www.geopolicraticus.wordpress.com/2014/10/07/hybrid-warfare/

– http://www.cseea.ro/publicatii/view/brief-analysis/noua-doctrina-militara-a-federatiei-ruse-document-nou-pretentii-vechi

– http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/doctrina-militara-rusa-o-provocare-la-adresa-nato-177137.html

– http://archive.kremlin.ru/eng/text/docs/2008/07/204750.shtml

– http://www.infomondo.ro/articol/rusia-schimbare-de-optica-in-politica-externa-rusa-2492.html

– http://rustrans.wikidot.com/russia-s-national-security-strategy-to-2020

– http://www.aljazeera.com/news/europe/2013/11/ukraine-drops-eu-plans-looks-russia-20131121145417227621.html

– http://www.euronews.com/2013/11/26/students-in-ukraine-threaten-indefinite-national-strike/

– http://www.euronews.com/2013/11/27/protests-continue-in-kyiv-ahead-of-vilnius-eu-summit/

– http://activenews.ro/neonazism-si-europenism-miturile-si-paradoxurile-revolutiei-ucrainene_1822955.html

– http://www.timpul.md/articol/(bilan-onu)-conflictul-din-ucraina-a-facut-3-245-de-morti-63910.html

– Vladimir Isachenkov, "Russia continues massive military modernization despite economic woes", http://www.businessinsider.com/russia-continues-massive-military-modernization-despite-economic-woes-2015-2

– Peter Apps, "West struggles Russia's ambiguous warfare tactics", 2014, http://www.reuters.com/article /2014/11/27/us-russia-nato-security-idUSKCN0JB0BU20141127

– http://www.vox.com/cards/ukraine-everything-you-need-to-know/what-is-the-us-russia-reset

– https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2014/03/03/remarks-president-obama-and-prime-minister-netanyahu-bilateral-meeting.13

– https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2014/05/28/remarks-president-united-states-military-academy-commencement-ceremony

– Administrația Prezidențială a Federației Ruse din 18.03.2014, http://news.kremlin.ru/transcripts/20603