Politica de Mediu Ue
POLITICA DE MEDIU ÎN UNIUNEA EUROPEANă
cUPRINS
Introducere – prezentarea succintă a temei tratate
Cap. I – Scurt istoric al politicii de mediu în cadrul Uniunii Europene
Subcapitolul I.1 – Momentele cheie
Subcapitolul I.2 – Situația în prezent – probleme și provocări
Subcapitolul I.3 – Cadrul internațional (convenții și acorduri în domeniu)
Cap. II – Analiza legislației în vigoare privind mediul
Subcapitolul II.1 – Baza legislativă
Subcapitolul II.2 – Obiective și principii
Subcapitolul II.3 – Strategii ale politicii de mediu
Cap. III – Prezentarea principalelor acte legislative, pe domenii
Subcapitolul III.1 – Legislație referitoare la protecția mediului natural
Subcapitolul III.2 – Legislație referitoare la poluarea aerului
Subcapitolul III.3 – Legislație referitoare la deșeuri și managementul acestora
Subcapitolul III.4 – Legislație referitoare la poluarea apei
Subcapitolul III.5 – Legislație „orizontală” privind modul practic de atingere a obiectivelor de protecție a mediului:
III.5.a – Convenția Aarhus
III.5.b – Informarea publică privind poluarea – PRTR
III.5.c – Directiva IPPC
III.5.d – Acte legislative privind răspunderea poluatorului („poluatorul plătește”)
III.5.e – Directiva privind emisiile de gaze cu efect de seră
III.5.f – Politici și norme la nivel de produs sau ramură / subramură (Ecolabel, Ecodesign, standardizare, reglementări privind pesticidele și carburanții)
Cap. IV – Actorii instituționali ai politicii de mediu în UE
Subcapitolul IV.1 – Direcția de specialitate din cadrul Comisiei Europene
Subcapitolul IV.2 – Consiliul European
Subcapitolul IV.3 – Comitetul European Economic și Social (EESC)
Subcapitolul IV.4 – Comitetul Regiunilor (COR)
Subcapitolul IV.5 – Agenția Europeană de Mediu (EEA) și rețeaua EIONET
Subcapitolul IV.6 – Rețeaua agențiilor naționale de protecție a mediului (rețeaua EPA)
Subcapitolul IV.7 – Baza de Date EUNIS
Cap. V – Instrumentele financiare ale politicii de mediu în UE
Cap. VI – Politica de mediu în România – istoric, stadiul actual, actori instituționali
Concluzii – Importanța politicilor de mediu pe termen lung și rolul lor în dezvoltarea umanității
Introducere – prezentarea succintă a temei tratate
De ce am ales o lucrare care să prezinte politica de mediu în Uniunea Europeană? În primul rând, deoarece protecția și prezervarea mediului natural și a resurselor acestuia este o prioritate majoră a civilizației contemporane, iar de legiferarea corectă și cuprinzătoare în acest domeniu poate depinde chiar soarta civilizației. Dacă nu ar exista legislație în domeniu, probabil lumea ar fi astăzi într-o stare de degradare mult mai mare. Ar fi fost complet idealist să ne așteptăm ca civilizația umană să se comporte rațional în sensul îngrijirii naturii și a planetei, pentru a oferi generațiilor care vin măcar același mediu ambiant, dacă nu unul mai bun. Această „îngrijire” trebuie stipulată în acte juridice și pusă în aplicare prin norme; în caz contrar iresponsabilitatea și egoismul uman, din păcate, ar distruge ecosistemele și resursele naturale, în goana după exploatare și profit.
După cum vom vedea, legislația referitoare la protecția mediului natural s-au dezvoltat cu referire la unele activități ale omului care au avut efecte dezastruoase asupra mediului, de exemplu:
Utilizarea materiilor prime (resurselor din sol și subsol)
Evacuarea în mediu a apelor uzate (este vorba mai ales de cel industriale)
Emisiile de gaze toxice sau cu efect de seră
Depozitarea necontrolată a deșeurilor
Ne-am îndreptat atenția asupra Europei din două motive: primul este acela că țara noastră aparține, juridic și geografic, spațiului european, și prin urmare legislația din UE a fost transpusă și trebuie implementată și în România, iar al doilea motiv este faptul că unele dintre statele Europei au fost „pionierii” legislației și acțiunilor de mediu (Regatul Unit, Danemarca, țările scandinave). Așadar, putem spune că aici, în Europa, există tradiție și preocupare pentru problemele de mediu, chiar dacă acestea sunt „relativ” noi pe „agenda” omenirii. Să nu uităm că în Regatul Unit s-au înregistrat pentru prima dată în lume încercări de a salva prin legislație zonele împădurite din jurul Londrei. De asemenea, Europa a fost întotdeauna și pe plan internațional un susținător al politicilor raționale și al protocoalelor în ceea ce privește protecția naturii.
Lucrarea de față are un prim capitol conținând istoria politicilor de mediu în UE, de la debutul acestora și până în prezent, ca și o relaționare acestora cu ceea ce avea sau are în prezent loc pe plan internațional, mai ales sub egida Organizației Națiunilor Unite.
Capitolele al doilea și al treilea trec în revistă succint legislația existentă, pornind de la principiile generale, și prezentând principalele domenii de aplicare (aer, apă, protecția ecosistemelor naturale, gestionarea adecvată a deșeurilor, legislația orizontală care face legătura cu alte domenii sau care favorizează implicarea societății civile în acțiuni de mediu, etc).
Al patrulea capitol prezintă pe scurt care sunt organismele la nivel european care au responsabilități în domeniu: în principal Comisia Europeană și Consiliul Miniștrilor de Mediu al statelor membre, dar și Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, sau alți „jucători”, cum ar fi Agenția Europeană de Protecția Mediului (EPA – Environmental Protection Agency).
Capitolul al cincilea prezintă instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană oferă asistență proiectelor din domeniul mediului (și avem aici trei tipuri de finanțări: cele pentru țările candidate, numite finanțări de pre-aderare, cele din cadrul UE, pentru programele derulate la nivelul statelor membre, și cele aplicabile prin Politica de Vecinătate, zonelor din imediata proximitate a Uniunii).
În sfârșit, capitolul al șaselea prezintă situația din România în ceea ce privește legislația de mediu: un scurt istoric, perioadele de tranziție stipulate în capitolul 22 privind negocierile de aderare (capitolul de mediu), și considerații privind autoritățile de mediu și funcționarea acestora, respectiv aplicarea legislației comunitare cu care legislația românească a fost armonizată.
Lucrarea se încheie printr-un scurt capitol de concluzii.
CAP. I – SCURT ISTORIC AL POLITICII DE MEDIU ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
SUBCAPITOLUL I.1 – MOMENTELE CHEIE
I.1 Introducere
Multe dintre chestiunile referitoare la mediu și aflate în discuție astăzi au o istorie relative lungă, unele dintre ele, aflate pe agenda de discuții încă din anii ’70, au redevenit actuale. De aceea, un scurt istoric a strategiilor și politicilor de mediu pe durata ultimilor 20 de ani oferă o mai bună înțelegere a situației actuale.
Analiza are ca punct central cele 6 Programe de Acțiune pentru Mediu (PAM). Acestea sunt programe pe termen mediu și documente de politică strategică care reflectă pe lângă orientările de politică, și elementele fundamentale de gândire contemporană în domeniu și de percepție a problemelor. Aceste programe nu sunt însă obligatorii, deși ele conțin listele detaliate ale activităților planificate.
Astfel, o scurtă istorie a celor 6 PAM ne plasează în contextual mai larg al legislației specifice în domeniul protecției mediului. Analiza făcută sugerează că, pe chestiuni de principiu, a existat un grad ridicat de continuitate în utlimii 30 de ani
O scurtă trecere în revistă a celor 6 PAM ne plasează in contextual mai larg al legislației specifice de protecție a mediului și a strategiilor aferente. Analiza demonstrează că în chestiunile de principiu, pe durata ultimilor 30 de ani gradul de continuitate a fost ridicat, dar în termeni mai specifici, adică în ceea ce privește acțiunile politicilor de mediu, se poate observa un proces de “învățare”, lent dar sigur. S-a demarat cu gestionarea situațiilor de urgență, și s-a evoluat gradual spre o abordare mai integrată, căutându-se sinergiile dintre economie și protecția mediului. Însă progresul înregistrat nu a fost niciodată linear, politicile de mediu dovedindu-se întotdeauna foarte sensibile la ciclurile economice și politice.
I.2 Un început idealistic 1973 – 1982
CE a demarat politica sa de protecție a mediului printr-un program ambițios, ce conținea destul de multe elemente din ceea ce astăzi numim “dezvoltare durabilă”. După prima conferință a ONU pe probleme de mediu, care a avut loc la Stockholm în 1972, și pe fundalul creșterii îngrijorării publice și științifice privind limitele naturale de dezvoltare, Comisia Europeană a inițiat o politică originală a CE în domeniu. Pe baza angajamentului luat de Consiliul European la conferința din 1972, și anume acela de a stabili o politică de mediu la nivelul Comunității, în noimebrie 1973 a fost conceput primul PAM.
Acest prim program de acțiune stabilea deja principiul conform căruia dezvoltarea și prosperitatea economică și protecția mediului sunt interdependente. S-a argumentat faptul că “protecția mediului reprezintă una dintre atribuțiile esențiale ale Comunității Europene”. Printre obiectivele cele mai importante se numărau următoarele:
Prevenirea, reducerea și îngrădirea deteriorării mediului
Conservarea echilibrului ecologic
Utilizarea rațională a resurselor naturale
Primul PAM a subliniat necesitatea unei analize cuprinzătoare a impactului pe care alte domenii îl au asupra protecției mediului, ca prim pas al eforturilor de a evita acțiunile care deteriorează cadrul natural. Astfel primul PAM conținea, într-o formă embrionară, multe dintre ideile care formează astăzi baza conceptului de “dezvoltare durabilă”. Politicile de mediu în CE au disopus inițial de o justificare proprie domeniului, fără ca aceasta să fie legată de sau subordonată obiectivelor pieței interne. Aceste ținte ambițioase au fost formulate în termeni optimiști, deși fezabilitatea schimbărilor propuse inițial nu s-a dovedit prea simplu de atins în deceniile următoare. Cu toate acestea, primii pași propuși de primul PAM au fost mai “realiști”. S-a propus o abordare graduală în definirea obiectivelor privind calitatea mediului. Au fost demarcate cercetări în ceea ce privește poluanții și efectele acestora, și criteriile care să stea la baza obiectivelor politicii de mediu. La finalul acestui proces, au fost stabilite și propuse o serie de norme privind calitatea mediului înconjurător și produselor. Abordarea pornea de la idea protecției separate a unor elemente care formează cadrul natural (aer, apă, sol, etc). Primul Pam s-a ocupat în principal de protecția apei și de problema deșeurilor, dar el a inclus de asemenea și o abordare sectorială, cu referire specială la agricultură și sistematizare teritorială. Erau de asemenea menționate activități premergătoare controlului emisiilor de noxe.
Al doilea PAM (1977 – 1981) a fost în esență o continuare a primului, în ceea ce privește abordarea și obiectivele, conținând doar o mai mare gamă de probleme care trebuiau rezolvate. Acest program a acordat o atenție specială protecției naturii.
În termeni practici, primul și cel de al doilea PAM (perioadă de derulare 1973-1981) au militat pentru calitatea apei și aerului. Obiectivele privind calitățile și caracteristicile apei potabile erau definite foarte strict, cele privind calitățile și caracteristicile aerului puteau fi obținute fără intervenții majore de politică în domeniu. Evaluarea succesului primei perioade de politică de mediu în UE este în general destul de relativă. Entuziasmul inițial s-a erodat considerabil în perioadele de recesiune economică (1975 – 1978, 1981 -1983). Cu toate acestea, în această perioadă au fost adoptate o serie de Directive Cadru, mai ales referitoare la apă și deșeuri.
I.3 Perioada de realizare a pieței interne 1982 – 1987
Al treilea PAM (1982 – 1986) și parțial cel de al patrulea PAM (1987 – 1992) au reflectat o modificare considerabilă a abordării, fiind mult mai mult legate de obiectivul realizării Pieței Interne decât cele două priograme precursoare. n termeni optimiști, deși fezabilitatea schimbărilor propuse inițial nu s-a dovedit prea simplu de atins în deceniile următoare. Cu toate acestea, primii pași propuși de primul PAM au fost mai “realiști”. S-a propus o abordare graduală în definirea obiectivelor privind calitatea mediului. Au fost demarcate cercetări în ceea ce privește poluanții și efectele acestora, și criteriile care să stea la baza obiectivelor politicii de mediu. La finalul acestui proces, au fost stabilite și propuse o serie de norme privind calitatea mediului înconjurător și produselor. Abordarea pornea de la idea protecției separate a unor elemente care formează cadrul natural (aer, apă, sol, etc). Primul Pam s-a ocupat în principal de protecția apei și de problema deșeurilor, dar el a inclus de asemenea și o abordare sectorială, cu referire specială la agricultură și sistematizare teritorială. Erau de asemenea menționate activități premergătoare controlului emisiilor de noxe.
Al doilea PAM (1977 – 1981) a fost în esență o continuare a primului, în ceea ce privește abordarea și obiectivele, conținând doar o mai mare gamă de probleme care trebuiau rezolvate. Acest program a acordat o atenție specială protecției naturii.
În termeni practici, primul și cel de al doilea PAM (perioadă de derulare 1973-1981) au militat pentru calitatea apei și aerului. Obiectivele privind calitățile și caracteristicile apei potabile erau definite foarte strict, cele privind calitățile și caracteristicile aerului puteau fi obținute fără intervenții majore de politică în domeniu. Evaluarea succesului primei perioade de politică de mediu în UE este în general destul de relativă. Entuziasmul inițial s-a erodat considerabil în perioadele de recesiune economică (1975 – 1978, 1981 -1983). Cu toate acestea, în această perioadă au fost adoptate o serie de Directive Cadru, mai ales referitoare la apă și deșeuri.
I.3 Perioada de realizare a pieței interne 1982 – 1987
Al treilea PAM (1982 – 1986) și parțial cel de al patrulea PAM (1987 – 1992) au reflectat o modificare considerabilă a abordării, fiind mult mai mult legate de obiectivul realizării Pieței Interne decât cele două priograme precursoare. Al treilea PAM a pus în lumină riscurile și beneficiile potențiale pe care politicile de mediu le pot genera la nivelul pieței interne, iar chestiunea acestei legături între piața internă și politicile de mediu a devenit cheia de boltă pentru programarea activităților. Standardele privind emisiile trebuiau armonizate pentru a se evita distorsionarea nivelului de competitivitate a sectoarelor industriale. Reglementările privind produsele trebuiau și ele armonizate pentru a se evita barierele netarifare care a rfi putut fi generate de normele naționale diferite privind același produs. Cu alte cuvinte, al treilea PAM a subliniat beneficiile economice aduse pieței interne prin aplicarea politicilor de mediu. Abordările în politicile de mediu au fost de asemenea modificate. Cel de al treilea PAM s-a reorienat de la o abordare a calității către o abordare a emisiilor. Au fost propuse formulări ale valorilor limită pentru emisiile provenind din surse mobile și imobile. Însă aceste noi abordări, care urmăreau introducerea unor tehnologii mai bune de filtrare pentru reducerea emisiilor la finalul proceselor industriale, nu făceau decât să reitereze obiectivele primelor două PAM-uri. Cel de al treiela PAM a făcut referire la „prima strategie globală de Dezvoltare Durabilă”, formulată de IUCN în 1980. Printre celelalte obiective ale celui de al treilea PAM se numărau evitarea producerii de deșeuri în exces, utilizarea eficientă a resurselor și utilizarea tehnologiilor integrate.
Politicile de mediu în perioada anilor ’80 au fost în mod special direcționate către evitarea poluării aeriene și sonore, și către mangementul riscurilor de mediu în incintele industriale. Această schimbare de politică de mediu a rezultat cel puțin în parte din presiunile exercitate de Germania. Guvernul german, în urma discuțiilor asupra interselor economice legate de păduri și presiunilor exercitate de Verzi (Partidul Ecologist), a hotărât să susțină politici ambițioase de evitare a poluării aeriene, prin reducerea emisiilor poluante generate de uzinele mari și de vehicule. În perioada anilor ’80, pentru a se evita distorsionările gradului de competiție, reprezentanții sectoarelor economice germane împreună cu guvernul acestui stat au făcut lobby pentru o politică de control al emisiilor armonizată la nivel European. Și alte state au obținut succese “exportând” la nivel European inovațiile aduse de ele în political or națională de mediu: tradiția privins planificarea strategică de mediu din Olanda, cultura de tip participativ în ceea ce privește politica și chestiunile de mediu, din partea statelor mai mici, o focalizare pe stabilirea de obiective calitative clare în ceea ce privește mediul, din regatul Unit, iar mai recent, reforma substanțelor chimice, provenind din țările scandinave.
I.4 Politici de mediu integrate sau perioada 1987 – 1992 (al patrulea PAM)
Anul 1987 este privit deseori ca un punct de inflexiune în politica de mediu a CE, deoarece politica de mediu și-a primit propriul său capitol în Tratat. Totuși, în ceea ce privește abordarea practică și principială, continuitatea este prevalentă și aici; tratatul nu face decât să legifereze multe dintre principiile care deja existau în documentele anterioare privind politica de mediu. Ca și în al treiela PAM, politicile de mediu al celui de al patrulea PAM au rămas centrate pe armonizarea dintre obiectivele pieței interne și cele ale protecției mediului. Armonizarea standardelor de mediu urma însă să aibă loc “la nivel înalt”, acțiune jusitificată ca o componentă esențială a competitivității industriei europene pe piețele globale. Dacă această armonizare se realiza prin reglementări la nivel european, măsurile naționale în domeniu deveneau caduce și se abrogau.
Cel de al patrulea PAM marchează și o altă schimbare în abordarea politicilor de mediu. Au fost recunoscute punctele slabe ale abordărilor anterioare (adică cele privind nivelele calitative și de emisii). O abordare care se bazează în întregime pe obiective de calitate a mediului poate genera pericolul de a transfera problemele către alte sectoare sau regiuni (cazurile de poluare transfrontalieră cu efecte pe termen lung). În același mod, a fost demonstrate că o abordare concetrată numai pe controlul emisiilor de noxe provenind de la surse staționare nu putea atinge obiectivele calitative de protecție a ecosistemelor sau a sănătății. În locul acestor abordări, al patrulea PAM a propus o abordare integrată. Pentru prima dată, protecția mediului nu se mai definea ca o chestiune adițională, ci mai degrabă ca o activitate intergrată în cadrul întregului process de producție. O parte a abordării integrate consta în încercarea de a reduce inputurile materiale și energetice ale ciclurilor de producție, astfel încât să se minimizeze cantitățile de deșeuri obținute la finalul acestor cicluri. Mai mult, controlul poluării se definea ca un control sistematic al tuturor elementelor de mediu (apă, aer și sol) și implica o evaluare a problemelor care cauzau această poluare. Astfel, cel de al patrulea PAM a pus în discuție abordări sectoriale numai după analiza impactului general al sectoarelor economice strategice asupra mediului. Pentru prima dată s-au anunțat instrumente noi de lucru, bazate pe evaluare și motivare (“incentive based instruments”), cum ar fi taxele, subvențiile sau permisele de comercializare a emisiilor.
În CE a existat o angajare inițială pe calea reorientării strategice a politicilor de mediu, reorientare care a evoluat gradual în perioada dintre anii 1989 și 1994. Ideile celui de al patrulea PAM (abordare intergată, analiză sectorială, noi instrumente) au fost elaborate mai detaliat în anii care au urmat. Schimbarea adusă de acest PAM este definită ca o “schimbare paradigmatică”, în sensul unei reorientări către un cadru de sustenabilitate a mediului natural. Politica de mediu nu mai este percepută ca o politică suplimentară, ci ca o parte integrată în procesul de luare a deciziilor economice, adică își produce efectele înainte de a se lua o decizie într-un sector industrial, și nu după ce aceasta afost luată și efectele negative au apărut. Conceptul de “dezvoltare durabilă” a devenit din ce în ce mai uzitat atunci când se luau în discuție aspecte cuprinse în politicile de mediu ale UE cu începere di anii ’90. Dimensiunea protecției mediului a fost incorporată în căutarea sistematică a ceea ce s-au numit "no regret strategies" (adică, strategii de dezvoltare care să nu provoace ulterior dezastre ecologice). Cu alte cuvinte, se căutau situațiile în care atât protecția mediului, cât și economia ar fi avut de câștigat. „Carta Albă privind creșterea economică, competitivitatea și rata de angajare (CEC 1993)” a propus un nou model de dezvoltare, care încerca să creeze locuri de muncă și să îmbunătățească eficiența de utilizare a resurselor prin modificarea prețurilor relative a forței de muncă și a energiei. Dezvoltarea sustenabilă era percepută ca un concept prin care se îmbunătățeau atât mediul, cât și eficiența socială și competitivitatea, toate simultan.
Câțiva factori externi au contribuit și ei la evoluția elaborării acestei noi abordări a politicilor de mediu. Printre cei mai importanți putem enumera:
apariția unor noi amenințări la nivel global
pregătirea unei conferințe în domeniu, sub egida ONU, în 1992
sprijinul mai larg de care au început să se bucure instrumentele economice
un nou val ecologist în Europa.
1) Apariția unor noi amenințări la nivel global
La sfârșitul anilor ’80, pe agenda oficială au apărut dezbaterile privind riscurile globale de mediu, mai ales cele legate de schimbările climatice. Încă din 1985, ucâteva conferințe internaționale au concluzionat că este nevoie de o schimbare dramatică în politicile de mediu. În 1988, în urma unei inițiative a Parlamentului European luată în 1986, Comisia Europeană a înaintat Consiliului prima sa comunicare referitoare la aspectele sus menționate. În cea de adoua comunicare către Consiliu, datată 1990, Comisia Europeană a propus o strategie de stabilizare a emisilor de noxe, prin utilizarea unui mix de standarde de eficiență, instrumente fiscale și cercetare.
Schimbările climatice au anumite caracteristici care cer politici de mediu ce trebuie să treacă dincolo de tehnologiile “curate” ce urmăreasc doar rezultatul final al unui process de producție. Controlul schimbărilor climatice are nevoie de o perspectivă pe termen lung, deoarece atât impactul acestor schimbări cât și potențiala redundanță a aoricăreia dintre măsurile luate se pot discerne numai pe termen lung. Pentru reducerea emisiilor de CO2 nu există încă tehnologie tradițională “curată”. Aceasta înseamnă că este nevoie de tehnologii integrate eficiente, schimbări structurale în economie și in habitudinile de consum. În plus, reducerea emisiilor de CO2 necesită schimbări de politică în câteva sectoare diferite (cum ar fi sectorul energetic, cel al transporturilor, agricultura și industria chimică). Este deci foarte utilă stabilirea unor orientări pe termen lung pentru toate aceste sectoare diferite, așa cum a fost de altfel stabilit în Protocolul de la Kyoto și în respectivele angajamente ale UE conținând țintele de reducere a emisiilor.
2) Pregătirea unei conferințe în domeniu, sub egida ONU, în 1992
Caracterul global al efectelor schimbărilor climatice necesită acțiuni la nivel internațional, unde Uniunea Europeană poate juca un rol major, ca deschizător de drumuri, lider al politicii de combatere a schimbărilor climatice. Această caracteristică a fost atractivă pentru Comisiai Europeană, pentru că în acest fel se poate consolida integrarea europeană și poate crește importanța Comisiei în arena politicii internaționale. Acest aspect, al posibilitătii de a fi lider global, a reprezentat principalul stimulant în conceperea unei propuneri privind taxele pe energie și pe emisiile de CO2, înaintea conferinței UN care a avut loc în iunie 1992.
3) Sprijinul mai larg de care au început să se bucure instrumentele economice
La sfârșitul anilor ’80, Comisia a promovat un nou tip de abordare pentru politicile de mediu, constând mai ales în utilizarea de instrumente economice indirecte. Raportul Grupului de Lucru privind Piața Internă și Mediul (1989) s-a dovedit a fi cel mai explicit document în a propune taxe de mediu.
Diferitele inițiative ale Comisiei au căpătat legitimitate prin “Declarația de la Dublin” a Consiliului European din iunie 1990; Consiliul a cerut Comisiei o comunicare pe subiectul “instrumentelor economice” de folosit în cadrul politicilor de mediu. În anii următori, au fost editate mai multe studii pe tema impactului economic, social și de mediu al acestor noi instrumente. În mai 1992 s-a propus un proiect pilot pentru noul sistem de taxe (energie și CO2). Taxele s-au focalizat in mod clar pe stimularea eficienței energetice și pe substuirea carburanților tradiționali, ambele aspecte fiind de fapt abordări în direcția unei modificări structurale. Această reorientare către instrumente economice și fiscale a avut loc în câteva dintre statele OECD. Între timp, au început să devină evidente limitele abordării tradiționale a protecției mediului (adică abordarea prin soluții tehnologice “curate” la finalul procesului de producție), mai ales în țările scnadinave, Danemarca, Olanda și într-o anumită măsură Germania. În plus, noua abordare de reglementare se potrivea mai bine cu “valul neo-liberal” decât abordările anterioare de tip “comandă-și-control”, pentru că lucra cu mecanismele de piață și cu dereglementările.
4) Un nou val ecologist în Europa
La sfârșitul anilor ’80, un nou val de ecologism a apărut în Europa. Numărul de membri din organizațiile de protecție a mediului a crescut considerabil. Partidele “verzilor” au devenit foarte populare în câteva dintre statele europene, aceștia obținând rezultate bune atât la nivel național cât și la alegerile pentru Parlamentul European. Nivelul așteptărilor publice în ceea ce privește rezolvarea satisfăcătoare a problemelor de protecție a mediului a crescut de asemenea în perioada 1988-1992 (după cum demonstrează anchetele de opinie effectuate pe acest subiect).
Între 1986 și 1992, un număr mare de ECO (Environmental Citizens' Organisation – organizații cetățenești de protecție a mediului) și-au deschis birouri la Bruxelles, în dorința lor de a oferi conaționalilor lor acces la instituțiile UE. Capacitatea acestor organizații s-a dezvoltat continuu în anii ‘90, aceasta implicând personalul acestora, nivelul de professionalism și posibilitatea de a fi mereu in contact cu membrii lor și cu experții în domeniu. Astfel, noua abordare a fost sprijinită pe scară largă de creșterea preocupării publice pentru mediu în general și pentru sporirea capacităților organizațiilor și partidelor “verzi” în special. Această reorientare strategică a fost formulată apoi explicit în cel de al cincilea PAM (1992 – 1999). Printre cele mai interesante și inovatoare elemente în cadrul celui de al cincilea PAM se numără:
Principalul obiecitv al dezvoltării durabile conform definiției Raportului Brundtland.
Referire la abordarea sectorială, care integrează dimensiunea protecției mediului în sectoarele care generează cea mai multă poluare (transport, energie, agricultură, etc.), și limitele abordărilor învechite de tip “end-of-pipe”. În locul acestora, programul a propus modificări structurale, în favoarea transportului public, eficienței energetice și prevenirii formării deșeurilor.
Accentul s-a pus pe noile instrumente, mai ales pe cele orientate către piață, cum ar fi stimulentele fiscale, sau pe instrumentele voluntare, care pedalează pe interesele proprii, atât ale producătorilor cât și ale consumatorilor, în a participa la procesul decizional în domeniul protecției mediului.
O nouă abordare bazată pe consens și luând în considerare rolul deosebit de important al protagoniștilor non-guvernamentali și al autorităților locale și regionale în a reprezenta interesele legate de protecția mediului. Aceast tip de abordare contribuie la generarea unor concpete inovatoare, la sensibilizarea opiniei publice și la monitorizarea mai atentă a implementării directivelor UE în domeniu.
Stabilirea unor obiective pe termen mediu și lung pentru reducerea unor anumiți poluanți, și propunerea de măsuri pentru atingere acestor obiective.
Astfel, al cincilea PAM a conținut ca parte teoretică, toate elementele necesare unei politici de mediu orientate către “modificări ecologice structurale”.
I.5 Perioada 1992 – 1995
Această nouă abordare a Comisiei s-a confruntat cu o rezistență considerabilă din partea statelor membre. Perioada de după conferința UN s-a caracterizat printr-o stagnare a politicilor de mediu. Inițiativa Comisiei, din nefericire, nu a găsit sufiicentă înțelegere din partea unora dintre statele member, state care au priomovat la scurt timp o nouă agendă pentru domeniul în discuție, concentrându-se în principal asupra competitivității sectoarelor industriale și a descentralizării politicilor de mediu. Această evoluție era în contradicție cu ideile ambițiaose propuse de al cincilea PAM, astfel că nu s-au putut înregistra progrese la proiectele inovatoare propuse de program.
Propunerea pentru introducerea unei taxe pe consumul de energie și emisiile de CO2 și proiectul pilot aferent au trecut prin 2 ani de negocieri, iar în final, în 1994, s-a renunțat la idee. În mai 1995, Comisia Europeană a prezentat o nouă propunere de reintroducere a unei astfel de taxe pe o perioadă determinată. Alte inițiative și idei de reformă au fost de asemenea blocate datorită opoziției din partea unor sectoare industriale, din partea altor direcții generale ale Comisiei înseși, și din partea statelor membre. Unele dintre aceste inițiative blocate au fost obiectivele inițiale, ambițioase, ale Directivei privind ambalajele din 1994, întârzieri în adoptarea directivei privind Analiza Strategică de Impact asupra Mediului și în evoluția sistemului de taxe de mediu și în late sectoare decât cel energetic (de exemplu, în sectorul transporturilor). Statele membre au reacționat la cele mai îndrăznețe elemente din cel de al cincilea PAM prin cereri de renaționalizare ale politicilor de mediu, invocând pentru aceasta principiul subsidiarității. La inițiativa Germaniei și Regatului Unit, a fost format un grup de lucru cuprinzând experți la cel mai înalt nivel, care să analizeze posobilitățile de reducere a reglementărilor ce impugn costuri excessive pentru ramurile industriale. Așa numitul “Grup Molitor” a analizat sistematic legislația în domeniul mediului, percepută numai în dimensiunea ei de generatoare de costuri pentru economie (CEC 1995). A fost atacată în special legislația în domeniul protecției apelor (directiva apei potabile), deșeurilor (principiul proximității, sau sistemele de promovare a reutilizării acestor deșeuri) sau au fost invocate aspecte procedurale (directiva referitoare la studiul de impact asupra mediului).
Ca răspuns la această nouă agendă a câtorva state membre, s-a dezvoltat o nouă abordare în ceea ce privește reglementarea în domeniu, o abordare focalizată pe cerințe procedurale, directive cadru, acorduri voluntare și sisteme de management și informare pentru autoreglementare. Astfel de instrumente se bazează pe consens și necesită cooperare din partea sectoarelor economice, lăsând mai multă flexibilitate statelor membre; ele sunt și mai simplu de relgementat, fiind mai puțin drastice. Cu toate acestea, în ceea ce privește abordarea de principiu și obiectivele, Comisia Europeană a reconfirmat poziția din cel de al cincilea PAM atât în primul cât și în al doilea raport despre implementarea acestui program. Există anumite rațiuni care au dus la “diluarea” politicilor de mediu, și anume:
(1) În această perioadă, s-a evidențiat optimismul oarecum nefondat al Comisiei în privința dorinței statelor membre de a urma “modificarea paradigmatică”. Unele dintre acestea au refuzat să urmeze noua abordare în esența ei. Unele state nu au fost pregătite să își asume acest salt calitativ în integrarea europeană. Eșecul celui de al cincilea PAM a fost interpretat ca un simptom al limitelor integrării europene în domeniul politicilor de mediu.
(2) Criza economică și dificultățile întâmpinate în ratificarea Tratatului de la Maastricht au contribuit la adoptarea unei atitudini mai precaute din partea Comisiei în ceea ce privește promovarea de propuneri inovatoare. În plus, elanul programatic s-a confruntat cu rezistența guvernelor și a grupurilor de interese – mai ales a acelor grupuri care ar fi trebuit să suporte costurile noii abordări. Dificultățile în aprobarea de către Consiliu a propunerii privind taxa “Energie/CO2” a fost unul dintre simptomele problemei implementării “schimbării paradigmatice” menționate. Rapoartele de evaluare asupra progreselor înregistrate de modificările structurale au concluzionat că acestea s-au dovedit “sporadice și lente”, ba chiar s-au înregistrat blocaje în eforturile depuse pentru modificări structurale.
(3) Datorită reunificării Germaniei, prioritățile acestui stat s-au modificat mult. Unul dintre liderii UE de altă dată în domeniul politicii de mediu, Germania a început să se confrunte cu problemele economice ale reunificării, în special rata crescută a șomajului, ceea ce a făcut ca modernizarea politicilor de mediu să stagneze și aici.
I.6 Perioada 1997 -2003
La sfârșitul anilor ’90 se pot remarca tendințe diferite, parțial contradictorii, cu promovarea simultană a unor abordări diferite pentru politica de mediu. Abordarea baztaă pe “dezvoltarea sustenabilă” revine pe tapet. De asemenea există câteva încercări îndrăznețe de a consolida politiciel din anii ’80, calate pe controlul emisiilor de noxe, ca și încercări de a dereglementa în continuare domeniul și de a deconcentra competențele. Sustenabilitatea rămâne totuși în discuție, după reafirmarea atingerii obiectivului definit de acest concept în Tratatul de la Amsterdam din 1997. Comisia Europeană împreună cu câteva dintre Președințiile consiliului a inițiat o inițiativă de integrare a politicilor de mediu, care a fost denumită Procesul Cardiff. Această integrare, împreună cu sustenabilitatea, au devenit elementele cheie ale unei arhitecturi complexe de documente strategice.
Comisia s-a detașat de tipul anterior de abordare a problemelor domeniului (abordarea de sus în jos) și a adoptat o abordare mai largă și mai puțin angajantă:, de fapt, Consiliul de profil și grupurile de lucru ale acestuia trebuiau să identifice problemele cele mai stringente ale respectivelor sectoare, să definească obiectivele și să formuleze activitățile prin care aceste obiective trebuiau să fie atinse. În general, cele mai multe dintre strategiile sectoriale erau lipsite de claritate și nu aduceau nimic nou. Speranțele Comisiei că responsabilitatea sectorială și acțiunile voluntare din partea unor ramuri economice (cum ar fi agricultura sau transporturile) vor da rezultate, nu s-au materializat. Au fost înregistrate unele progrese în ceea ce privește indicatorii sectoriali, mai ales pentru sectorul transporturilor și cel energetic (EEB 1999, 2001). Și totuși, „renașterea” legislației de mediu la finalul anilor 90 a fost impresionantă. În 1996 a început un val de reglementări, atât de natură tehnică cât și politică. Printre acestea putem enumera:
Legislație cadru nouă și complexă, cum ar fi Directiva Calității Aerului Ambiental (96/62), Directiva Cadru privind Apa (2000/60) sau Directiva IPPC (1996/61), formulând programe îndrăznețe pentru câteva decade, prin delegarea multora dintre decizii și sarcini către statele membre, societatea civilă sau mediul de afaceri. Reforma privind politicile europene în domeniul substanțelor chimice, lansată în discuție la finalul anilor 90 și propusă în 2003’ face parte din aceeași categorie.
Legislație nouă orientată către anumite ținte, stabilind cote maxime naționale pentru emisiile celor mai importante substanțe poluante, dar lăsând staelor membre libertatea de a alege modul de a atinge aceste nivele. Directiva NEC (2001/81) este unul dintre cele mai sofisiticate exemple din acest tip. Pe baza obiectivelor pe termen lung și a analizei cost-eficiență, UE a stabilit plafoane diferențiate la nivel național pentru 4 substanțe poluante. Odată cu Directiva privind comercializarea emisiilor poluante, a intrat în vigoare un alt aspect legat de obiectivele urmărite de politica de mediu, și anume acordul de partajare a sarcinilor („burden-sharing agreement”). Această directivă a stabilit ținte diferențiate la nivel național pentru emisiile de CO2.
Completarea, revizuirea și modernizarea unor programe legislative existente, cum ar fi „directivele fiice” („daughter directives”) privind calitatea aerului (1999/30; 2000/69;2002/3), cele privind controlul emisiei de noxe la autoturisme (98/69) și la vehicule de transport marfă (99/96); cele despre standardele privind combustibilul (in 1998) sau termocentralele mari (2001); directiva privind incinerarea deșeurilor (2000/76), și cea privind regenerarea terenurilor compromise (1999/31) sau revizuirea Directivelor Seveso, Ecolabel și EMAS – toate aceste directive au dus în general la standarde mai bune și la un sistem mai cuprinzător de protecție.
Introducerea multor instrumente noi de politică de mediu – cum ar fi spre exemplu introducerea responsabilității producătorului, sarcini în domeniul recuperării unor deșeuri, cum ar fi vehiculele aflate la sfârșitul ciclului de folosință (End of Life Vehicles – 2000/53) sau deșeurile electrice și electronice aflate în aceeași situație (WEEE – 2002/96), analiza strategică a impactului asupra mediului (2001/42), răspunderea pentru poluarea mediului (2004), tranzacționarea certificatelor de emisii de dioxid de carbon (CO2- Emission Trading – 2003/87). Toate acestea sunt instrumente bazate pe stimulente și pe internalizarea costurilor legate de mediu.
Noi proceduri legislative sau revizuirea legislației existente care să consolideze drepturile societății civile, mai ales cei trei piloni ai Convenției Aarhus: libertatea de informare, drepturile de participare și accesul la justiție (Directivele 2003/4 și 2003/35 și propunerea de Directiva 2003/624).
În plus, pregătirea acestor documente de politică la nivel european a câștigat mult în ceea ce privește nivelul de participare, prin invitarea ONG-urilor de mediu să joace un rol în comitete, în cadrul rețelelor de experți și la numeroasele procese consultative, contrabalansând astfel lobby-ul contrar practicat de grupările influente ale diferitelor ramuri industriale la nivelul Comisiei Europene.
Fiecare dintre aceste acte legislative au avut mai multe sau mai puține deficiențe, dar, per total, sistemul de programe, drepturi, obligații și stimulente din domeniul protecției mediului a cunoscut un progres deosebit în această perioadă. Noile state membre angajate în această direcție, Comisarii pe probleme de mediu din perioada luată în discuție, o atitudine constructivă și un puternic suport din partea coalițiilor din Parlamentul European, majoritatea miniștrilor de mediu ai Consiliului provenind de la partide ecologiste sau social-democrate, toate acestea au contribuit la extraordinara dinamică a perioadei. Un „triunghi verde” format din Comisie, Consiliul de specialitate și Parlamentul European a reușit să treacă cu succes de cei care în mod tradițional iși foloseau dreptul de „veto”, urmărind interese economice și instituționale înguste, de nișă. Astfel, s-a reușit introducerea noilor instrumente, iar politicile de mediu la nivel național au devenit dominate de UE.
I.7 Al șaselea PAM și strategiile tematice (2002 – 2012)
Cel de al șaselea PAM a debutat într-o perioadă de modificări. Agenda politică este a perioadei este în general dominată de chestiunile privind dezvoltarea economică a noilor state membre, de un nou val de dereglementări legat de dezbaterea privnd Guvernanța Europenaă și de relevanța din ce în ce mai accentuată a considerentelor economice. Toate aceste probleme își găsesc reflectarea într-o modificare a majorității politice în Europa. Cel de al șaselea PAM nu aa vut obiective la fel de îndrăznețe ca precedentul, evitându-se oarecum stabilirea de obiective și identificarea de instrumente cheie. Punctul de pornire al celui de al șaselea PAM este acela că problemele de mediu persistente, cum ar fi schimbările climatice, pierderea biodiversității sau consumul excesiv al resurselor necesită o abordare mai largă, care iese din granițele legislației de mediu propriu zisă.
În plus, a crescut nevoia de a consolida legislația existentă, mai ales în perspectiva extinderii UE cu încă 12 state. De fapt, al șaselea PAM formulează un cadru ce conține principii generale și obiective, și care sunt detaliate suplimentar prin așa numitele strategii tematice pe chestiunile cheie, cum ar fi pesticidele, resursele, reciclarea, solurile, mediul urban, mediul marin, și poluarea aerului. Pentru prima decadă a mileniului trei, printre prioritățile politicii de mediu se numără de asemenea chestiunile referitoare la substanțele chimice și cele referitoare la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în UE. Cel de al Saselea PAM a adoptat deci a abordare foarte „grijulie”. Programul identifică teme și principii, care sunt detaliate prin strategii; acestea formează parțial un cadru al altor cadre. Strategia celui de al sasela PAM este să amâne deciziile politice care ar putea stârni conflicte sau să le evite cu totul prin abordări cooperatiste în domeniul politicii de mediu. Abordările se bazează pe cooperare cu sectoarele industriale, cum ar fi politicile de produs integrate, utilizarea mai largă a standardizării în politicile de mediu, acordurile voluntare, cooperare cu forurile de experți în domeniu din statele membre, etc., tocmai pentru a gestiona riscurile complexe, acolo unde o cunoaștere aprofundată cu privire la scara problemei și la disponibilitatea soluțiilor este limitată. Evident, aceste noi abordări pun mai puțin accentul pe legiuitor, consolidând în schimb rolul profesioniștilor din domeniul privat și public, celor care posedă abilități tehnice specifice domeniului.
Mai mult, rolul Comisiei s-a modificat, de la acela de inițiator de legislație în acela de administrator al proceselor definite prin diversele politici. Politica de mediu poate în acest context să își piardă profilul anterior și să devină o temă pentru comunități restrânse de experți, care reacționează la evidențele demonstrate de știință. S-au complicat de asemenea și procesele de selectare a reprezentanților societății civile care participă la dezbaterile pe teme de mediu. Acest tip de management al politicilor de mediu, bazat pe cooperare, este foarte dificil în ceea ce privește resursele și personalul implicat, de aceea unele procese pur și simplu nu s-au putut „ridica de la sol” pentru simplu motiv că nu a existat destulă mobilizare. Încă nu e foarte clar dacă aranjamentele de cooperare dau rezultate mai bune decât instrumentele de reglementare tradiționale, mai ales în statele și în situațiile unde capacitățile de negociere și expertiză cerute la nivel de funcționari publici și organizații de mediu sunt în stadiu incipient de dezvoltare.
Totuși, în ultimul deceniu, grație celui de-al șaselea PAM, legislația din domeniu a putut aborda aproape toate domeniile protecției mediului. Acest lucru reiese clar din evaluarea finală a celui de-al șaselea PAM (2002 – 2012), deja adoptată. În ultimii 10 ani, realizările majore din domeniul mediului au fost extinderea rețelei Natura 2000 pentru a acoperi aproape 18% din suprafața terestră a UE, introducerea unei politici ample în domeniul substanțelor chimice și întreprinderea unor acțiuni strategice în materie de schimbări climatice. Cu toate acestea, rămân încă multe de făcut în ceea ce privește implementarea obiectivelor și normelor stabilite de comun acord la nivelul UE, precum și în ceea ce privește îmbunătățirea protecției biodiversității și a calității solului și apei. Disocierea utilizării resurselor de creșterea economică nu a condus la o scădere a consumului total de resurse.
Evaluarea finală a celui de-al șaselea program de acțiune pentru mediu arată că marea majoritate a acțiunilor prevăzute în program au fost sau sunt pe cale de a fi finalizate. Cele șapte strategii tematice identificate în cel de-al șaselea PAM – aerul, pesticidele, prevenirea și reciclarea deșeurilor, resursele naturale, solul, mediul marin și mediul urban – au fost dezvoltate în vederea consolidării politicii. Unele strategii au generat politici noi, în timp ce alte s-au axat mai mult pe revizuirea măsurilor existente, în scopul îmbunătățirii coerenței și al remedierii anumitor lacune. Succesul programului a constat în faptul că a creat un cadru global pentru politica de mediu. Programul a servit statelor membre și autorităților locale drept punct de referință pentru apărarea politicii de mediu împotriva unor exigențe strategice divergente, pentru asigurarea unei finanțări corespunzătoare și pentru a conferi previzibilitate întreprinderilor. De asemenea, programul a contribuit la cristalizarea voinței politice necesare pentru adoptarea unor obiective și calendare eficace și al implementării lor ulterioare.
Comisarul Janez Potočnik a declarat în acest sens: „Am obținut rezultate bune – dar nu întotdeauna la fel de bune precum sperasem. Este necesar ca statele membre să implementeze mai bine normele UE pentru a reduce decalajul dintre ambițiile legislative ale celui de-al șaselea PAM și rezultatele sale finale. Obiectivul nostru actual este să deplasăm accentul, în ceea ce privește degradarea mediului, de pe remediere pe prevenire. Evaluarea finală a programului va permite lansarea unei ample dezbateri publice cu scopul de a trasa direcțiile politicii UE în domeniul mediului pentru anii următori.”
SUBCAPITOLUL I.2 – SITUAȚIA ÎN PREZENT – PROBLEME ȘI PROVOCĂRI
Gradul de complexitatea și amploarea problemelor de mediu în prezent sunt în creștere. După cu mai menționat, există unele aspecte ale acestui domeniu care nu pot fi „atacate” cu succes decât la nivel mondial (cum ar problema încălzirii globale), deci chiar și o abordare paneuropeană se dovedește insuficientă. Două dintre problemele de acest gen sunt încălzirea globală și organismele modificate genetic – GMO – (un domeniu nou, care e în proces de evoluție datorită pe de o parte necesităților de hrană ale populației planetei, iar pe de altă parte dezvoltării aplicațiilor practice ale geneticii). Ambele probleme necesită soluții de anvergură, iar dacă împotriva încălzirii globale se iau măsuri cum ar fi limitarea emisiilor de gaze cuy efect de seră, prin prelungirea Protocolului de la Kyoto, în ceea ce privește GMO suntem încă departe de consens, existând aici și opozanți îndârjiți dar și state pentru care ingineria genetică reprezintă viitorul.
O altă direcție către care legislația de protecția a mediului se orientează în prezent este legiferarea mai strictă a construcției și utilizării centralelor nucleare, ca urmare directă a dezastrului de la Fukushima din martie 2011. Preocuparea pentru un grad sporit de securiate al unităților nucleare este de mare actualitate și în spațiul european, unde astfel de unități există în număr mare.
Un lucru este sigur: problemele de protejare a mediului natural și resurselor provenind din acesta vor deveni adevăratele provocări ale mileniului III, iar de rezolvarea lor satisfăcătoare poate depinde în ultimă instanță soarta omenirii.
SUBCAPITOLUL I.3 – CADRUL INTERNAȚIONAL (CONVENȚII ȘI ACORDURI ÎN DOMENIU)
Cadrul internațional în ceea ce privește politicile de mediu a demarat “pe plan local”, ca să spunem așa, adică prin seturi de legi și acorduri interstatale, semnate mai ales între țări vecine, și urmărind controlul pierderilor de habitat, intoxicărilor chimice, eroziunii solului, extincției speciilor de animale și plante (prin vânare excesivă, agricultură irațională, braconaj, modifcări ale ecosistemelor generate de activități umane), epuizării resurselor naturale, calității apelor, depozitării deșeurilor, despăduririi și deșertificării. La nivel local, în această primă etapă, autoritățile locale sau naționale au reglementat probleme cum ar fi:
Poluarea aerului, apelor (atât cele dulci cât și cele sărate), solului și poluarea sonoră
Aglomerarea urbană
Pierderi de locuri și peisaje
Dar, încă din momentul în care s-a recunoscut că există o criză ecologică, s-a văzut că ea este globală, deoarece deteriorările de mediu nu cunosc frontiere, răul provocat într-o anume zonă se propagă în altele, ajungând uneori să aibă efecte la mari depărtări de locul producerii (aceasta este valabil pentru aer, ape, dar și specii de animale și plante amenințate cu extincția). Din această cauză, încă de la începutul anilor ’70 au început acțiuni internaționale de protejare a mediului și a naturii.
Consiliul Europei a proclamat anul 1970 ca „Anul European de Mediu” – primul pas de sensibilzare a opiniei publice și a clasei politice asupra problemelor de mediu.
Un rol determinant în domeniul protecției mediului și al dezvoltării durabile l-a avut Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, Stockholm, 5-16 iunie 1972. Conferința Națiunilor Unite privind mediul înconjurător de la Stockholm, s-a desfășurat sub lozinca „Un singur Pământ”, ziua de 5 iunie fiind proclamată Ziua Mondială a Mediului. Documentul principal al acestei conferințe a fost Declarația finală asupra mediului, în care s-a evidențiat legătura indisolubilă dintre calitatea vieții și calitatea mediului. Declarația de la Stockholm, adoptată în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu, a proclamat datoria fiecărui om de a proteja și ameliora mediul înconjurător: “Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în mod deosebit eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie protejate în interesul generațiilor prezente și viitoare printr-o planificare sau o gestionare atentă, după nevoi”. Una dintre consecințele Conferinței a fost demararea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), de fapt un organism internațional cu sediul la Nairobi (Kenya). Puțin timp după aceea, Comunitatea Europeană a creat în cadrul Comisiei Europene Directoratul pentru Mediu, iar ONU a preluat, în cadrul Comisiei Economice, concluziile și propunerile conferinței. Rezultatul a fost discutarea, negocierea și luarea unor decizii aplicabile la nivel internațional (reglementări obligatorii la nivelul UE și ONU). Din 1970 și până în present, au avut loc numeroase reuniuni internaționale, pe diverse teme privind poluarea și protecția mediului.
În 1986, Națiunile Unite înființează Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului și oferirea de soluții pentru viabilitatea pe termen lung a societății umane. Documentul care a vizat dreptul omului la un mediu sănătos a fost Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare – „Viitorul nostru comun”, cunoscut și sub numele de „Raportul Brundtland”. Pe lângă faptul că a definit noțiunea de dezvoltare durabilă ("Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi"), Raportul Brundtland a subliniat două aspecte majore:
dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor;
dezvoltarea nu ar trebui să determine degradarea sau folosirea fără măsură a resurselor naturale și nici poluarea mediului înconjurător.
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv al Uniunii Europene, începând cu 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la Summit-ul de la Goteborg a fost adoptată „Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene”. În iunie 2006 a fost adoptată „Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană extinsă”, care se dorește a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice și opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană și implicării active a factorilor decizionali, publici și privați, precum și a cetățenilor în elaborarea, implementarea și monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Pentru poluarea aerului a fost semnată în anul 1979 „Convenția pentru poluarea atmosferică transfrontalieră” și protocoale pentru emisiile de sulf și azot (1987 și 1988). Pentru protejarea stratului de ozon au fost semnate „Convenția de la Viena” (1985), „Protocolul de la Montreal” (1987, revizuit la Londra în 1990), iar pentru emisiile de dioxid de carbon a fost semnată la Rio de Janeiro “Convenția privind schimbările climatice” (1992) și „Protocolul de la Kyoto” (1997)
Conferința Mondială a ONU pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro, 3-14 iunie 1992, poate fi considerată un eveniment dintre cele mai importante în domeniu. fiind cunoscută și sub numele de “Summit-ul Pământului”. La acest summit, au fost dezbătute din nou problemele privind mediul și dezvoltarea durabilă, scopul declarat fiind stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale și sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă, "sustainable development". Națiunile prezente au fost de acord asupra realizării și publicării unor documente extrem de importante:
Declarația de la Rio asupra Mediului și Dezvoltării,
Agenda 21(planul de susținere a dezvoltării durabile)
Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
Convenția asupra diversității biologice,
Declarația de principii asupra gestionării pădurilor
Convenția Națiunilor Unite pentru combaterea deșertificării în țările grav afectate de secetă și/sau de deșertificare.
Declarația de la Rio este poate cel mai concis dintre aceste documente, dar și cel mai reprezentativ: "Oamenii au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura; națiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în afara granițelor proprii."
Pentru apele continentale, ONU a lansat „Deceniul apelor dulci”, s-a semnat „Convenția pentru poluarea transfrontalieră a râurilor și lacurilor” (Helsinki, 1992), iar pentru protecția oceanelor s-a semnat „Convenția ONU privitoare la dreptul mărilor” (1992), Tratatul asupra Americii (1995); pe plan regional, au fost semnate „Convenția privind protecția Mediteranei” (1975, 1976, 1980) și „Convenția privind protecția Mării Negre” (București, 1992). Pentru protecția solului a avut loc Conferința ONU pentru Deșertificare, în 1977. Pentru gestionarea deșeurilor a fost semnată „Convenția de la Basel” privind transportul transfrontalier al deșeurilor (intrată în vigoare în 1992 și completată în 1994).
În ceea ce privește biosfera, există un număr mare de convenții și tratate, cum ar fi „Convenția privins zonele umede” (Ramsar, 1971), „Convenția privind vânătoarea de balene” (Washington, 1973), „Convenția privind conservarea speciilor migratoare” (Bonn, 1979); cea mai cuprinzătoare din domeniu este însă Convenția asupra diversității biologice de la Rio de Janeiro.
Un alt eveniment important în domeniu a fost Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă de la Johannesburg, 26 august – 4 septembrie 2002, care a avut loc la 10 ani de la adoptarea Agendei 21 de la Rio de Janeiro; aici s-a analizat progresul făcut în direcția dezvoltării durabile și s-a reafirmat angajamentul țărilor participante.
La Reykjavik, în Islanda, în 24 noiembrie 2004, a avut întrunirea țărilor din Consiliul Arctic (“Arctic Council”), având ca participanți SUA, Rusia, Canada, Danemarca, Norvegia, Islanda, Suedia și Finalnda. Această întrunire a dezbătut problema încălzirii globale și efectelor acestui fenomen. La conferință au fost invitați să participe și reprezentanții eschimoșilor din Canada, Alaska, Groenlanda și Rusia; aceștia au vorbit despre problemele cu care se confruntă și despre teama lor că toată civilizația lor va fi distrusă, iar experiența lor acumulată de secole va deveni inutilă dacă atmosfera terestră se va încălzi atât de tare, încât vor dispare calotele glaciare.
Ultimul acord intrat în vigoare prin semnarea sa de către Rusia este Protocolul de la Kyoto, act care are menirea de a reduce emisiile de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră. Protocolul se înscrie în Convenția Cadru ONU privind schimbările climatice și a fost ratificat de 141 de țări, dintre care 30 de țări industrializate. Protocolul de la Kyoto abordează problema emisiilor a 6 gaze cu efect de seră:
dioxidul de carbon (CO2);
metanul (CH4);
oxidul azotos (N2O);
hidrofluorocarburile (HFC);
perfluorocarburile (PFC);
hexafluorura de sulf (SF6).
Acesta reprezintă un important pas înainte în lupta împotriva încălzirii globale, conținând obiective obligatorii și cuantificate pentru limitarea și reducerea gazelor cu efect de seră. Per ansamblu, părțile la anexa I la convenția-cadru (și anume țările industrializate) se angajează colectiv să reducă emisiile lor de gaze cu efect de seră, pentru a realiza o reducere a emisiilor totale ale țărilor dezvoltate cu cel puțin 5 % în raport cu nivelurile din 1990, în perioada 2008-2012. Anexa B la protocol conține angajamentele în cifre ale fiecărei părți. Statele care erau membre ale UE înainte de 2004 trebuie să își reducă colectiv emisiile de gaze cu efect de seră cu 8 % între 2008 și 2012. Statele membre care au aderat la UE după această dată, se angajează să își reducă emisiile cu 8 %, cu excepția Poloniei și a Ungariei (6 %), precum și a Maltei și a Ciprului, care nu figurează în anexa I la convenția-cadru. Pentru perioada anterioară anului 2008, părțile s-au angajat să realizeze progrese demonstrabile în îndeplinirea angajamentelor asumate, până cel târziu în 2005. Anul 1995 poate constitui un an de referință pentru părțile care doresc acest lucru, în ceea ce privește emisiile de HFC, PFC și SF6. În vederea atingerii acestor obiective, protocolul a propus diverse mijloace:
de consolidare sau de punere în aplicare a unor politici naționale de reducere a emisiilor (creșterea eficienței energetice, promovarea unor forme durabile de agricultură, dezvoltarea surselor regenerabile de energie etc.);
cooperarea cu celelalte părți contractante (schimb de experiență sau de informații, coordonarea politicilor naționale prin intermediul autorizațiilor privind emisiile, punerea în aplicare comună și un mecanism de dezvoltare nepoluantă).
Părțile au instituit sisteme naționale de estimare a emisiilor antropice și de absorbție prin puțuri a tuturor gazelor cu efect de seră (nereglementate de Protocolul de la Montreal), cel mai târziu cu un an înainte de prima perioadă de angajament. La 31 mai 2002, Uniunea Europeană a ratificat protocolul de la Kyoto. Acesta a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, după ratificarea sa de către Rusia (semnatarii aveau nevoie de Rusoa pentru a obține procentajul de 55% din emisiile globale, necesar pentru intrarea în vigoare a tratatului; Rusia este responsabilă de circa 19% din totalul emisiilor de dioxid de carbon). Mai multe țări industrializate au refuzat să ratifice Protocolul, printre acestea și Statele Unite ale Americii și Australia. Ca să convingă SUA să intre în acest proiect, europenii au mai „îndulcit” cele mai dure condiții ale tratatului, însă președintele Bush s-a dovedit inflexibil în această privință. Economia SUA este responsabilă de aproximativ 40% din poluarea cu dioxid de carbon. În noiembrie 2004 țările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada, China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cele 25 de state membre UE la acea dată, precum și România, Bulgaria și Republica Moldova. Protocolul de la Kyoto a fost reînnoit în anul 2005, iar în 2011 Canada a părăsit acest aranjament, pe motiv de costuri mari versus realizări prea mici.
CAP. II – ANALIZA LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE PRIVIND MEDIUL
SUBCAPITOLUL II.1 – BAZA LEGISLATIVĂ
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174, 175 și 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 și 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – „asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului” ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. Conform articolului 174 al Tratatului CE, politica de mediu a UE se bazează pe precauție, prevenire, îndepărtarea sursei de poluare și pe principiul „the polluter pays” („Poluatorul plătește”). În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Articolul 95 prevede în mod expres că „sănătatea, siguranța, protecția mediului” trebuie să se bazeze pe „un grad ridicat de protecție, având în vedere în special ultimele evoluții susținute de descoperiri științifice. Parlamentul European și Consiliul vor urmări atingerea acestui obiecitv, în limitele puterilor cu care sunt investite”. Funcționând într-o altă direcție, Articolul 6 promovează „dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene” și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale, menționând aceasta explicit. Această clauză are aplicabilitate extinsă; prin mutarea ei din articolul referitor la mediu la începutul tratatului, liderii UE au exprimat angajamentul față de obiectivul dezvoltării durabile.
Tratatele instituind Comunitățile Europene nu prevedeau competențe comunitare explicite în materie de mediu. Confruntate cu poluarea, în creștere rapidă, statele membre au adoptat mai întâi măsuri la scară națională. S-a vădit însă că, fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod eficace doar în limitele frontierelor naționale. În plus, unele dintre măsurile adoptate de statele membre împiedicau libera circulație a mărfurilor în cadrul pietei comune. Ca urmare, apelurile și presiunile pentru acțiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat. În 1972, la puțin timp de la prima conferință de mediu a ONU (cea de la Stockholm), Comisia a propus elaborarea unui program de acțiune în acest domeniu. Acesta a constituit începutul politicii de mediu în Europa. Legislația anterioară anului 1986 nu avea o bază juridică într-un tratat. Actul Unic European (AUE) atribuie în mod explicit Comunității Europene competențe în domeniu, oferind astfel o bază juridică formală ansamblului de reglementări în creștere. AUE a fixat 3 obiective prioritare politicii comunitare de mediu, și anume: a) protecția mediului; b) sănătatea umană; c) utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale. În 1992, Tratatul de Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene (TUE) a introdus în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislația UE. Peste 4 ani, Tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltarea durabilă un obiecitv primordial al UE, iar astfel mediul trebuie să fie integrat în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor economice și sociale ale Uniunii.
În prezent, UE a dobândit statutul de prim autor în materie de politică a mediului, la nivel național, regional, cât și în relațiile internaționale. Drumul pe această cale este însă lung și dificil. Experiența îndreptățește ideea că politica în domeniul mediului va intra și in viitor în conflict de interese cu unele sectoare economice. De aceea, orice optimism legat de aceasta trebuie să fie prudent și moderat.
SUBCAPITOLUL II.2 – OBIECTIVE ȘI PRINCIPII
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt stipulate de Articolul 174:
conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;
protecția sănătății umane;
utilizarea rațională a resurselor naturale;
promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea rezolvării problemelor de mediu la nivel regional (abordarea de sus în jos).
Principiile de acțiune în domeniul protecției mediului sunt următoarele:
principiul suportării daunelor de către poluator are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor cu măsurile de combatere a poluării – altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea;
principiul prevenirii se bazează pe regula „e mai bine să previi decât să combați”;
principiul precauției în luarea deciziilor prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză-efect nu este deplin dovedită științific;
principiul asigurării unui nivel ridicat de protecție a mediului prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție
principiul integrării prevede ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici comunitare
principiul proximității are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru deșeurile și poluarea produsă
SUBCAPITOLUL II.3 – STRATEGII ALE POLITICII DE MEDIU
Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarității (adică delegarea de responsabilități statelor membre, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) și încearcă înlocuirea abordării verticale tradiționale, de tip comandă-și-control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard și care acționează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecția mediului sau care accentuează tendința spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:
Dezvoltarea durabilă
Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului
Politica Integrată a Produselor (PIP)
Acordurile voluntare de protecția mediului și reducerea poluării
Taxele și impozitele de mediu în cadrul Pieței Unice
Strategia europeană de mediu și sănătate
Acestea sunt rezultatul abordării din cadrul PAM 5 și PAM 6 (cel mai recent), care prevede creșterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu și care promovează acțiunile orizontale și integrate.
Acțiunile comunitare în domeniul mediului sunt reunite în programe de acțiune comunitare, care stabilesc principiile unei strategii proactive. În anul 2012 tocmai se încheie cel de-al VI-lea Program de acțiune pentru mediu, care a stabilit liniile directoare în politica de mediu a UE în ultimii 10 ani și modalitățile de atingere a obiectivelor, promovând integrarea tuturor cerințelor de mediu în politicile și acțiunile comunitare. Accentul este pus pe corelația între mediu și obiectivele europene de creștere economică, competitivitate și ocupare a forței de muncă. Ariile de acțiune pe care se concentrează programul sunt: a) schimbările climatice; b) natură și biodiversitate; c) mediu și sănătate; d) protecția resurselor naturale și gestionarea corectă a deșeurilor. Instrumentele utilizate în scopul atingerii obiectivelor menționate au fost elaborate în cadrul a 7 strategii tematice care cuprind domeniile:
1. Calitatea aerului – strategie inițiată prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat în martie 2001 și care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice și integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului și sănătății umane
2. Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecția solului”; în cadrul acesteia, problema protecției solului este pentru prima dată tratată independent și sunt prezentate problemele existente, precum și funcțiile și trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcție.
3. Protecția și conservarea mediului marin – această strategie este inițiată prin comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
4. Reciclarea și prevenirea deșeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării și prevenirii producerii de deșeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalitățile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) și sunt analizate opțiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
5. Utilizarea durabilă a pesticidelor – strategie demarată în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile”- comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:
minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,
îmbunătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor,
reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,
încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,
stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvați;
6. Utilizarea durabilă a resurselor – printre altele, se realizează și prin Politica Integrată a Produselor (PIP) având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viață și conducând astfel la dezvoltarea unei piețe a produselor ecologice
7. Gestionarea mediului urban – această strategie a identificat patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spațiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul/arhitectura urbană,
Strategiile tematice reprezintă o nouă abordare în domeniul politicii de mediu. Ele se referă mai degrabă la teme decât la poluanți specifici sau activități economice, așa cum a fost cazul la programele precedente. Abordarea este pe termen lung, stabilind obiective de mediu clare până în anul 2020, asigurându-se astfel stabilitate cadrului politic.
Strategia de dezvoltare durabilă a UE (iunie 2006) vizează 7 provocări cruciale:
schimbările climatice și sursele regenerabile de energie;
transportul durabil;
consumul și producția durabile;
conservarea și managementul resurselor naturale;
sănătatea publică;
incluziunea socială, demografia, migrația;
sărăcia la nivel mondial.
CAP. III – PREZENTAREA PRINCIPALELOR ACTE LEGISLATIVE, PE DOMENII
Conform acquis-ului comunitar de mediu, legislația în vigoare sau în curs de adoptare identifică sectoarele de mediu și problemele specifice fiecărui sector astfel:
legislație orizontală și reglementări (evaluarea de impact, evaluarea strategică de mediu, responsabilitatea de mediu, accesul publicului la informațiile de mediu, dreptul penal în materie de mediu etc.)
schimbări climatice (contracararea efectelor schimbărilor climatice generate de emisiile de gaze cu efect de seră, diminuarea și stocarea acestor emisii, adaptarea la aceste schimbări etc.)
calitatea aerului (protecția atmosferei și emisiile de poluanți, gestionarea integrată a calității aerului, valori-limită și plafoane de emisii, calitatea carburanților și biocombustibili etc.)
calitatea apei (gestionarea calității apei destinate unor scopuri specifice – potabilă, de îmbăiere, mediul natural pentru pești și moluște etc.), substanțe prioritar periculoase deversate în mediul acvatic, utilizarea durabilă a cursurilor de apă, mediul marin, apărarea împotriva inundațiilor și dezastrelor naturale, exploatarea barajelor, zone vulnerabile, irigații, zona costieră, gestionarea integrată a apelor etc.
managementul deșeurilor (colectarea selectivă, recuperarea și reciclarea deșeurilor din ambalaje, depozitarea deșeurilor, incinerarea deșeurilor, transportul deșeurilor toxice și periculoase, gestionarea diferitelor tipuri de deșeuri – echipamente electrice și electronice și substanțele periculoase asociate acestora, cele provenite din industria extractivă sau din dezmembrarea navelor, uleiuri uzate, nămoluri din stațiile de epurare, vehiculele scoase din uz etc.)
substanțele periculoase (clasificarea, ambalarea, etichetarea, restricționarea și utilizarea acestora)
controlul poluării și managementul riscului (prevenirea și controlul integrat al poluării, instalațiile mari de ardere, efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale cu risc major, schema comunitară de acordare a etichetei ecologice, schema comunitară de management și audit de mediu etc.)
protecția naturii (biodiversitate – arii naturale protejate, habitate, păsări, specii sălbatice și specii migratoare, patrimoniu natural cultural, deșertificare – și biosecuritate – organisme modificate genetic, microorganisme modificate genetic, accesul la informații genetice și partajarea beneficiilor etc.)
zgomotul ambiental
Evident în cadrul acestei lucrări nu este posibil să prezentăm toate actele legislative în vigoare; ne vom limita așadar la cele mai importante.
SUBCAPITOLUL III.1 – LEGISLAȚIE REFERITOARE LA PROTECȚIA MEDIULUI NATURAL ȘI CONTROLUL POLUĂRII INDUSTRIALE
III.1.1. Generalități referitoare la mediul natural, protecția acestuia și substanțele periculoase
Mediul natural se carcaterizează prin biodiversitate. Biodiversitatea reprezintă varietatea vieții pe Pământ sub toate formele ei. Multe din lucrurile de care ne bucurăm în viața de zi cu zi – ceea ce mâncăm și bem, materialele pe care le utilizăm pentru a ne construi casele și medicamentele de care avem nevoie pentru a ne vindeca bolile – depind de biodiversitate. Aceasta reglează compoziția aerului pe care îl respirăm și calitatea apelor, permite solului să rămână fertil, și reprezintă cadrul de neînlocuit al unei activități simple, precum o plimbare în pădure. Dar Europa se confruntă cu un declin fără precedent al biodiversității deoarece modelele noastre de dezvoltare sunt invazive, distrug mediul natural și devin din ce în ce mai imposibil de susținut.
Politica UE privind natura și biodiversitatea are la bază două acte legislative principale: Directiva din 1979 privind păsările sălbatice și Directiva din 1992 privind habitatele. Obiectivele principale ale acesteia sunt organizarea rețelei ecologice europene a zonelor protejate cunoscută sub denumirea „Natura 2000”, și salvgardarea biodiversității prin integrarea obligațiilor de protecție a naturii în alte politici al UE, în domenii precum agricultura, pescuitul, dezvoltarea regională și transporturile. Rețeaua „Natura 2000” a zonelor protejate acoperă aproximativ 18% din teritoriul Uniunii Europene – fiind astfel cea mai mare zonă protejată din lume, cu peste 25000 de situri terestre întinse pe o suprafață de 800000 de km pătrați și cu 100000 de km pătrați de mediu marin. Obiectivul îl reprezintă protejarea și gestionarea speciilor și habitatelor vulnerabile din Europa, indiferent de granițele naționale sau politice. Siturile „Natura 2000” nu sunt situri exclusiv de conservare, ci zone unde oamenii pot conviețui în armonie cu flora și fauna locurilor. După cum am menționat anterior, sunt permise o serie largă de activități, printre care agricultura, silvicultura, turismul, activitățile de agrement, toate în cadrul conceptului de dezvoltare durabilă.
Biodiversitatea are de suferit nu numai datorită intervenției umane directe, ci și datorită schimbărilor climatice – cu cât mai mari sunt schimbările climatice, cu atât mai puternic este impactul asupra biodiversității; cu atât mai mult se pierde din biodiversitate și cu atât mai dificilă va fi adaptarea și stoparea sau încetinirea ritmului schimbărilor climatice.
Pentru o protecție eficace a naturii și a biodiversității sunt necesare acțiuni la nivel internațional. Astfel, DG Mediu sprijină și promovează inițiative globale precum Convenția privind diversitatea biologică și instituirea unei platforme interguvernamentale politico- științifice privind biodiversitatea și ecosistemele.
Substanțele chimice se regăsesc peste tot în jurul nostru, dar, cu toate acestea, se știu foarte puține lucruri despre efectele lor asupra sănătății omului și asupra mediului. Acest lucru se schimbă în prezent datorită Regulamentului REACH, care reprezintă o revizuire fundamentală a sistemului de gestionare a riscului pe care îl reprezintă substanțele chimice la nivelul UE. REACH (înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice) va asigura un nivel înalt de protecție a consumatorilor, a industriei și a mediului, prin faptul că obligă industriile să garanteze siguranța substanțelor chimice și să furnizeze informații privind proprietățile și efectele acestora, precum și modalitățile de a le manevra. REACH solicită, de asemenea, substituirea progresivă a celor mai periculoase substanțe.
II.1.2. Principalele acte legislative în ordine cronologică
Principalele acte legislative europene referitoare la protecția mediului natural și la controlul poluării industriale în UE sunt următoarele:
Directiva 83/129/CEE privind importul în statele membre de piele de pui de focă și de produse derivate, modificată de Directivele 85/444/CEE și 89/370/CEE.
Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, modificată de Directivele 97/62/CE, 2006/105/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 99/22/CE privind animalele sălbatice din grădini zoologice.
Directiva 2009/147/CE privind conservarea păsărilor sălbatice.
Directiva 96/82/CE privind controlul asupra riscului de accidente majore care implică substanțe periculoase, amendată de Directiva 2003/105/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 1999/13/CE privind reducerea emisiilor de compuși organici volatili datorate utilizării solvenților organici în anumite activități și instalații (COV), amendată de Directiva 2004/42/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 2001/80/CE privind limitarea emisiilor în atmosfera a anumitor poluanți provenind de la instalații de ardere de dimensiune mare, amendată de Directivele 2006/105/CE și 2009/31/CE.
Directiva 2001/81/CE privind plafoanele naționale de emisie pentru anumiți poluanți atmosferici, modificată de Directiva 2006/105/CE și Regulamentul (CE) nr. 219/2009.
Directiva 2004/42/CE privind limitarea emisiilor de compuși organici volatili cauzate de utilizarea de solvenți organici în anumite vopsele și lacuri și în produsele de refinisare a vehiculelor și de modificare a Directivei 1999/13/CE.
Directiva 2008/1/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării (IPPC), modificată de Directiva 2009/31/CE.
Directiva 2008/112/CE de modificare a Directivelor 76/768/CEE, 88/378/CEE, 1999/13/CE și a Directivelor 2000/53/CE, 2002/96/CE și 2004/42/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului, pentru a le adapta Regulamentului (CE) nr. 1272/2008 privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substantelor și a amestecurilor.
Directiva 2009/31/CE privind stocarea geologică a dioxidului de carbon.
Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării).
SUBCAPITOLUL III.2 – LEGISLAȚIE REFERITOARE LA POLUAREA AERULUI
III.2.1. Generalități despre atmosferă și poluarea aeriană
Existența atmosferei a făcut posibilă exitența vieții pe pământ. Calitatea aerului este esențială pentru sănătatea oamenilor, dar și a animalelor și plantelor deopotrivă, iar la nivelul UE s-au stabilit obiective ambițioase în ceea ce privește protecția sănătății omului și a mediului împotriva poluării aerului, care să fie atinse până în 2020.
Poluarea aerului se poate face prin emisii de gaze sau particole toxice, provenind în principal de la diferite ramuri industriale sau din transporturi (gazele de eșapament ale autovehiculelor, noxele emise în urma arderii kerosenului, combustibil folosit la motoarele aeronavelor, etc). Se urmărește deci, la nivel european, implementarea unor cerințe stricte în ceea ce privește combusutibilii și motoarele cu ardere internă ale mijloacelor de transport, ca și reducerea emisiilor de gaze și particule toxice industriale (prin măsuri luate la „capătul” lanțului de producție, cum ar fi plasarea de filtre speciale sau metode chimice prin care noxele să fie neutralizate , sau prin măsuri aplicabile procesului de producție în sine – modificări strucutrale ale acestuia și ale produselor vizate).
Aceasta ar trebui să aducă beneficii pentru sănătate în valoare de cel puțin 42 de miliarde euro pe an, în același timp înregistrându-se mai puține decese premature, mai puține boli și o mai bună productivitate a muncii.
III.2.2. Principalele acte legislative în ordine cronologică
Principalele acte legislative europene referitoare la poluarea aerului în UE sunt următoarele:
Directiva 94/63/CE privind controlul emisiilor de compuși organici volatili (COV) rezultați din depozitarea carburanților și din distribuția acestora de la terminale la stațiile de distribuție a carburanților, amendată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 97/68/CE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile împotriva emisiei de poluanți gazoși și de pulberi provenind de la motoarele cu ardere internă care urmează să fie instalate pe echipamentele mobile fără destinație rutieră, amendată de Directivele 2001/63/CE, 2002/88/CE, 2004/26/CE 2006/105/CE.
Directiva 98/70/CE privind calitatea benzinei și a motorinei și de modificare a Directivei 93/12/CEE, modificată de Directivele 2000/71/CE, 2003/17/CE, 2009/30/CE, 2011/63/UE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 1999/32/CE privind reducerea conținutului de sulf din anumiți combustibili lichizi și de modificare a Directivei 93/12/CEE, modificată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 și de Directivele 2005/33/CE, 2009/30/CE.
Directiva 2004/107/CE privind arsenul, cadmiul, mercurul, nichelul și hidrocarburile aromatice policiclice în aerul înconjurător.
Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa.
Directiva 2009/30/CE de modificare a Directivei 98/70/CE în ceea ce privește specificațiile pentru benzine și motorine, de introducere a unui mecanism de monitorizare și reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și de modificare a Directivei 1999/32/CE în ceea ce privește specificațiile pentru carburanții folosiți de navele de navigație interioară și de abrogare a Directivei 93/12/CEE.
Directiva 2009/126/CE privind etapa a II-a de recuperare a vaporilor de benzină în timpul alimentării autovehiculelor la stațiile de benzină.
Directiva 2010/26/UE de modificare a Directivei 97/68/CE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile împotriva emisiei de poluanți gazoși și de particule poluante provenind de la motoarele cu ardere internă care urmează să fie instalate pe echipamentele mobile nerutiere.
SUBCAPITOLUL III.3 – LEGISLAȚIE REFERITOARE LA DEȘEURI ȘI MANAGEMENTUL ACESTORA ȘI LEGISLAȚIA PRIVIND SUBSTANȚELE PERICULOASE
III.3.1. Generalități despre resurse naturale și deșeuri
Resursele naturale precum cele minerale, pădurile, solurile, aerul și apa sunt absolut esențiale. Dar, odată cu creșterea populației globului la aproape șapte miliarde, mediul natural este supus unei presiuni din ce în ce mai mari. Modelele nesustenabile de consum și producție epuizează resursele care stau la baza existenței umane. Se estimează că, în 2050, extracția resurselor va fi de cinci ori mai mare decât este în prezent. Deja peste 60% din ecosistemele planetei sunt grav supraexploatate, amenințând, de exemplu, stocurile de pește la nivel mondial și capacitatea pădurilor de a regla pe cale naturală calitatea aerului și a apei. Mesajul este clar: este nevoie de o reorientare către o societate mai eficientă din punct de vedere al economisirii resurselor – o societate care să se dezvolte fără a distruge mediul și care să fi e durabilă. UE are o strategie de reducere a distrugerilor cauzate de utilizarea resurselor naturale într-o economie în creștere. În practică, aceasta înseamnă crearea de plusvaloare, prin reducerea consumului de resurse și înlocuirea acestora cu altele mai favorabile pentru mediu, ori de câte ori este posibil, și prin revalorificarea inteligentă a deșeurilor rezultate din diverse activități economice. Prin reducere, reutilizare sau reciclare, se ajunge la reduceri semnificative ale daunelor asupra mediului și ale emisiilor de gaze cu efect de seră (de exemplu prin reciclarea aluminiului se economisește aproximativ 95% din energia care s-ar consuma în cazul extracției acestuia).
Întreprinderile au mult de câștigat prin revalorificarea deșeurilor – utilizând mai puține resurse în procesul de fabricație a produselor, își reduc costurile de producție. Această abordare contribuie, totodată, la reducerea deșeurilor și a consumului de energie, conducând la combaterea schimbărilor climatice.
III.3.2. Principalele acte legislative în ordine cronologică
Principalele acte legislative europene referitoare la deșeuri și mangementul acestora și legislația privind substantele periculoase în UE sunt următoarele:
Directiva 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate, modificată de Directivele 87/101/EEC, 91/692/EEC și 2000/76/CE.
Directiva 78/176/CEE privind deșeurile din industria dioxidului de titan, amendată de Directivele 82/883/CEE, 83/29/CEE și 91/692/CEE.
Directiva 82/883/EEC privind modalitatile de supraveghere și control a zonelor în care există emisii provenind din industria dioxidului de titan, modificată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003.
Directiva 86/278/CEE privind protecția mediului, în special a solului, atunci când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură, modificată de Directiva 91/692/CE și de Regulamentul (CE) nr. 807/2003.
Directiva 91/689/CEE privind deșeurile periculoase, amendată de Directiva 94/31/CE și de Regulamentul (CE) nr. 166/2006.
Directiva 92/112/CEE privind procedurile de armonizare a programelor de reducere, în vederea eliminării, a poluării cauzate de deșeurile din industria dioxidului de titan.
Directiva 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, amendată de Directivele 2004/12/CE, 2005/20/CE și de Regulamentul (CE) nr.1882/2003.
Directiva 96/59/CE privind eliminarea bifenililor policlorurati și trifenililor policlorurați (PCB/PCT).
Directiva 1999/31/CE privind depozitele de deșeuri, modificată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deșeurilor.
Directiva 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz, modificată de Deciziile 2002/525/CE, 2005/63/CE, 2005/438/CE, 2005/673/CE, 2008/689/EC și de Directiva 2008/33/CE.
Directiva 2002/96/CE privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE).
Directiva 2002/95/CE privind restricțiile de utilizare a anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice, modificată de Directiva 2008/35/CE și de Deciziile 2005/618/CE, 2005/717/CE, 2005/747/CE, 2006/310/CE, 2006/690/CE, 2006/691/CE, 2006/692/CE și 2008/385/CE.
Directiva 2003/108/EC de modificare a Directivei 2002/96/EC privind deșeurile de echipamente electrice și electronice.
Directiva 2006/21/CE privind gestionarea deșeurilor din industriile extractive și de modificare a Directivei 2004/35/CE.
Directiva 2006/66/CE privind bateriile și acumulatorii și deșeurile de baterii și acumulatori și de abrogare a Directivei 91/157/CEE, modificată de Directivele 2008/12/CE și 2008/103/CE.
Directiva 2008/98/CE privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive.
Directiva 2008/34/CE de modificare a Directivei 2002/96/CE privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE).
Directiva 2008/112/CE de modificare a Directivelor 76/768/CEE, 88/378/CEE, 1999/13/CE ale Consiliului și a Directivelor 2000/53/CE, 2002/96/CE și 2004/42/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului, pentru a le adapta Regulamentului (CE) nr. 1272/2008 privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substantelor și a amestecurilor.
Directiva 2011/65/UE privind restricțiile de utilizare a anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice.
Directiva 2011/97/UE a Consiliului din 5 decembrie 2011 de modificare a Directivei 1999/31/CE în ceea ce privește criteriile specifice de depozitare a mercurului metalic considerat deșeu.
Directiva 2011/37/UE a Comisiei din 30 martie 2011 de modificare a anexei II la Directiva 2000/53/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind vehiculele scoase din uz.
SUBCAPITOLUL III.4 – LEGISLAȚIE REFERITOARE LA POLUAREA APEI
III.4.1. Generalități despre apa în natură și sursele de poluare a apei
Apa în natură poate fi atât apă supraterană (cursuri de apă, ape stătătoare, apele marine) cât și subterană (pânzele freatice de diverse adâncimi. Poluarea cursurilor de apă, lacurilor și mărilor poate proveni din numeroase surse, iar îmbunătățirea resurselor de apă înseamnă mai mult decât stoparea poluării. Poate însemna reabilitarea cursurilor de apă pentru a le aduce la starea lor naturală, pentru ca astfel peștii să se poată deplasa în avalul și în amontele râurilor, precum și reducerea la minim a schimbărilor asupra ecosistemelor atunci când se construiește o infrastructură nouă. Dacă resursele de apă sunt sănătoase, aceasta înseamnă că ecosistemele nu sunt perturbate, astfel că păsările și animalele pot trăi în habitatele lor naturale. Un mediu marin sănătos este vital. Poluarea marină provine de obicei de pe uscat, dar poate proveni și de la nave sau din aer. Un alt tip important de poluare poate fi rezultatul anumitor procedee de exploatare a zăcămintelor de subsol.
Apa circulă continuu între aer și pământ, prin râuri, lacuri și sol și se întoarce în mare. Datorită acestor „cicluri” denumite chiar „circuitul apei în natură”, o imagine globală corectă a problemelor privind apa este esențială. Actul legislativ principal la nivel european în domeniul apei, și anume Directiva-cadru privind apa – rezolvă acest lucru prin cerința de gestionare în mod coordonat a bazinelor râurilor, chiar dacă sunt implicate țări diferite. Scopul legislației este asigurarea unei „stări bune” a apelor în întreaga UE până în 2015. Un alt act legislativ european, Directiva–cadru „Strategia pentru mediul marin”, asigură o abordare coordonată a gestionării apelor dulci și a mărilor. Aceasta urmărește asigurarea unei stări bune a apelor marine până în 2020.
III.4.2. Principalele acte legislative în ordine cronologică
Principalele acte legislative europene referitoare la problemele legate de apă (calitate, poluare, etc.) în UE sunt următoarele:
Directiva 80/68/CEE privind protectia apelor subterane impotriva poluarii cauzate de anumite substante periculoase, amendată de Directiva 91/692/CE.
Directiva 82/176/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuari de mercur din sectorul electrolizei cloralcanilor, amendată de Directivele 91/692/CEE și 2008/105/CE (se abrogă la data de 22 decembrie 2012 de Directiva 2008/105/CE).
Directiva 83/513/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile de cadmiu, amendată de Directivele 91/692/CEE și 2008/105/CE (abrogată la data de 22 decembrie 2012 de Directiva 2008/105/CE).
Directiva 84/156/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile de mercur din alte sectoare industriale decat cel al electrolizei cloralcanilor, amendată de Directivele 91/692/CEE și 2008/105/CE (se abrogă la data de 22 decembrie 2012 de Directiva
2008/105/CE).
Directiva 84/491/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile de hexaclorciclohexan, amendată de Directivele 91/692/CEE și 2008/105/CE (abrogată la data de 22 decembrie 2012 de Directiva 2008/105/CE).
Directiva 86/280/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile anumitor substanțe periculoase incluse în Lista I din anexa la Directiva 76/464/CEE, amendată de Directivele 91/692/CEE și 2008/105/CE (abrogată la data de 22 decembrie 2012 de Directiva 2008/105/CE).
Directiva 88/347/CEE de modificare a anexei II la Directiva 86/280/EEC privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile anumitor substanțe periculoase incluse în lista I din anexa la Directiva 76/464/CEE.
Directiva 90/415/CEE de modificare a anexei II la Directivei 86/280/EEC privind valorile limită și obiectivele de calitate pentru evacuarile anumitor substanțe periculoase incluse în lista I din anexa la Directiva 76/464/CEE.
Directiva 91/271/CEE privind tratarea apelor urbane reziduale, modificată de Directiva 98/15/EC și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 91/676/CEE privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrații proveniți din surse agricole, modificată de Regulamentul (CE) nr.1882/2003.
Directiva 98/83/CE privind calitatea apei destinată consumului uman, modificată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politica comunitara în domeniul apei, modificată de Directivele 2008/32/CE, 2008/105/CE și 2009/31/CE și de Decizia 2455/2001/CE.
Directiva 2006/11/CE privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunității.
Directiva 2006/44/CE privind calitatea apelor dulci care necesită protecție sau îmbunătățiri în vederea întreținerii vieții piscicole.
Directiva 2006/113/CE privind calitatea apelor conchilicole.
Directiva 2006/118/CE privind protecția apelor subterane împotriva poluării și a deteriorării.
Directiva 2006/7/CE privind gestionarea calității apei pentru scăldat și de abrogare a Directivei 76/160/CEE.
Directiva 2007/60/CE privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații.
Directiva 2008/56/CE de instituire a unui cadru de actiune comunitară în domeniul politicii privind mediul marin.
Directiva 2008/105/CE privind standardele de calitate a mediului în domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE, 83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de modificare a Directivei 2000/60/CE.
Directiva 2009/90/CE de stabilire, în temeiul Directivei 2000/60/CE, a specificațiilor tehnice pentru analiza chimică și monitorizarea stării apelor.
SUBCAPITOLUL III.5 – LEGISLAȚIE „ORIZONTALĂ” PRIVIND MODUL PRACTIC DE ATINGERE A OBIECTIVELOR DE PROTECȚIE A MEDIULUI
Legislația orizontală (înțelegând prin aceasta acea legislație care se aplică mai multor ramuri și subramuri economice și / sau domeniului social, reglementând impactul pe care aceste domenii îl au, direct sau indirect, asupra mediului) este extrem de variată și de complexă. Cum nu ne este posibil să intrăm în amănunte pentru toate actele legislative orizontale, le prezentăm în cele ce urmează pe cele pe care le considerăm cele mai importante.
III.5.a – Convenția Aarhus
Convenția de la Aarhus servește drept instrument efectiv de asigurare a accesului la informația de mediu, de antrenare a publicului la procesul decizional și a accesului la justiție în cazul în care sînt încălcate (lezate) drepturile și libertățile ecologice. Având caracter prioritar față de legislația națională, prevederile Convenției pot fi aplicate și de instanțele de judecată, în mod direct, pot completa prevederile legislației naționale în domeniu, și/sau servesc ca bază pentru elaborarea legislației naționale, stabilind minimul de cerințe față de țările semnatare.
Istoricul Convenției
Convenția Comisiei Economice Europene a Organizației Națiunilor Unite privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (cunoscută și sub denumirea Convenția de la Aarhus) a fost deschisă spre semnare la 25 iunie 1998, în cadrul celei de-a IV Conferințe Ministeriale “Mediu pentru Europa” desfășurată în localitatea Aarhus din Danemarca. Tot atunci, Convenția a fost semnată de 39 de state, de Uniunea Europeană și a intrat în vigoare la 30 octombrie 2001. Actualmente, Convenția este semnată de 49 de state, dintre care 44 au ratificat-o.
După sfera de aplicare, Convenția de la Aarhus este o convenție regională, dar după importanță, ea este și globală, din motivul că la ea poate adera orice țară din lume. Ea a fost elaborată în cadrul dezbaterilor, care au durat circa 2 ani, la care au participat state și organizații neguvernamentale din zona Comisiei Economice Europene a ONU. Totodată, Convenția își ia începutul în cadrul Conferinței “Mediu pentru Europa”, în perioada de elaborare a normelor ecologice internaționale. Rolul decisiv în elaborarea Convenției l-au avut declarațiile, rezoluțiile și convențiile internaționale. Principiile Convenției izvorăsc și din procesul de elaborare a prevederilor legislației cu privire la protecția mediului și drepturilor omului atît la nivel național, cît și la nivel internațional.
Este unanim recunoscut că această Convenție reprezintă o convenție de tip nou, orientată spre creșterea rolului reprezentanților sectorului neguvernamental, inclusiv al organizațiilor ecologice nonguvernamentale, în procesul protecției și ameliorării mediului înconjurător pentru generațiile actuale și viitoare. Datorită recunoașterii drepturilor ecologice ale cetățenilor la informație, participare și justiție, Convenția are menirea să contribuie la ridicarea gradului de responsabilitate și transparență în problemele ce țin de protecția mediului. Noutatea Convenției este una fundamentală: în timp ce toate acordurile anterioare Convenției stabileau diverse obligații pe care și le asumau părțile semnatare (de obicei, state și organizații internaționale) unele față de altele, de această dată se merge mai departe și se stabilesc obligații ale părților nu doar unele față de altele, ci și obligații ale părților față de proprii cetățeni. Altfel spus, în temeiul principiilor reprezentativității și al non-reciprocității, statele semnatare și, odată cu ele, autoritățile publice și instituțiile descentralizate ale statului, își asumă în mod necondiționat anumite obligații față de public. Prin Convenția de la Aarhus, înțeleasă în contextul sistemului de drepturi și libertăți fundamentale ale omului, se asumă un nou gen de responsabilitate a autorităților publice prin recunoașterea rolului fundamental al dreptului la un mediu sănătos. Acest drept este corelat cu principiile dezvoltării durabile, în sensul că resursele trebuie să fie exploatate astfel încît și generațiile viitoare să poată beneficia de ele. Pe scurt, Convenția de la Aarhus aduce o noutate fundamentală în dreptul internațional prin faptul că face pentru prima dată o legătură între drepturile omului și dreptul mediului.
Obiectivele Convenției
Obiectivele Convenției de la Aarhus sînt în principal cele de a asigura următoarele:
accesul mai facil al publicului la informația de mediu pe care o dețin autoritățile, sporind astfel gradul deschiderii și răspunderii autorităților statului;
posibilitatea cetățenilor de a-și expune opinia și îngrijorarea față de problemele ecologice și asigurarea că aceste opinii sunt luate în calcul de către persoanele responsabile pentru luarea deciziilor;
accesul publicului la procedurile examinării cauzelor care au dus la încălcarea drepturilor la informație și participare la luarea deciziilor, iar, în unele cazuri, oferirea posibilității de a înainta acțiuni în justiție la încălcarea legislației de mediu cu caracter mai general.
Structura Convenției
Convenția de la Aarhus este structurată după cum urmează:
Preambul;
Dispoziții generale (art. 1-3);
Accesul la informația de mediu (art. 4-5);
Participarea publicului la luarea deciziilor (art. 6-8);
Accesul la justiție (art. 9);
Dispoziții finale (art. 10 – 22);
Anexa nr. I – Lista cuprinzînd activitățile menționate la art. 6;
Anexa nr. II – Arbitrajul.
Protocolul privind Registrul emisiilor și transportul substanțelor poluante (PRTR).
Principiile Convenției
La baza Convenției de la Aarhus stau trei principii:
1. Accesul la informația de mediu – Semnificația acestui principiu constă în faptul că autorităților publice naționale li se impun obligații, care presupun, pe de o parte, prezentarea, la solicitare, a informației, iar pe de altă parte, punerea acestei informații la dispoziția publicului. Pentru realizarea acestui principiu, cît și pentru altele, Convenția recomandă țărilor semnatare indicații metodice clare și totodată le obligă de a elabora de sine stătător un sistem transparent și eficient de difuzare a informației și de prezentare a acesteia la solicitarea ei. O altă semnificație a acestui principiu se referă și la dreptul publicului de a avea acces la informația de mediu ceea ce presupune asimilarea de cunoștințe și formarea de atitudini. Primul aspect se corelează cu reforma curriculumului școlar și cu implementarea strategiilor de educație permanentă astfel încît elevii și cetățenii adulți să cunoască și să înțeleagă ce se întîmplă în mediul înconjurător. Al doilea aspect vizează conștientizarea publicului în problemele de mediu și creșterea interesului lor, ca oameni educați, pentru acestea.
2. Participarea publicului la luarea deciziilor în chestiuni de mediu – Сel de-al doilea principiu fundamental al Convenției presupune, că autoritățile trebuie să fie deschise astfel încît publicul interesat (informat) să poată influența conținutul final al deciziei. Acest principiu reflectă minimul obligatoriu de proceduri la participarea publicului la procesul de elaborare și luare a deciziilor ce au tangență cu mediul. În funcție de gradul de participare solicitat, acest compartiment poate fi divizat în trei categorii:
luarea deciziilor pe activități concrete. Convenția reglementează strict participarea publicului, începînd cu lista activităților cu impact asupra mediului și criteriile aplicate, care cad sub incidența acestor proceduri, și terminînd cu procedurile de revizuire a deciziilor menționate;
luarea deciziilor de ordin strategic. Convenția prevede că majoritatea detaliilor practice vor fi reglementate de procedurile elaborate în cadrul părții semnatare. Totodată, prin trimiterile la art. 6, aici sînt prevăzute anumite obligații concrete. În plus, părților li se recomandă să elaboreze reguli concrete, transparente și judicioase de participare a publicului la procesul de luare a deciziilor de ordin strategic la nivel național și local.
a treia categorie, care ține de dispozițiile executorii și de actele normative, nu presupune obligații strict reglementate, însă recomandă autorităților publice să asigure participarea eficientă a publicului la elaborarea de către autoritățile executive a regulamentelor, actelor normative și proiectelor de legi.
3. Accesul la justiție – Сel de-al treilea principiu fundamental prevede mecanismul de asigurare a realizării obligațiilor și drepturilor stabilite de Convenție. Acest principiu pe de o parte garantează dreptul publicului de a se adresa justitiei în cazul în care sînt încălcate primele două drepturi – dreptul la informația de mediu și dreptul de participare la luarea deciziilor, pe de altă parte, garantează dreptul publicului de a se adresa justiției în cazurile în care legislația de mediu este încălcată. Pot urma proceduri administrative și/sau judiciare pentru contestarea legalității oricăror decizii sau acțiuni ale persoanelor private și ale autorităților publice în legatură cu încălcarea legislației de mediu. În conformitate cu acest principiu, Părțile se obligă să garanteze mecanismele necesare ale justiției și protecției juridice a persoanelor, ale căror drepturi și obligații, prevăzute de Convenție, au fost lezate.
Pentru realizarea efectivă a prevederilor Convenției, au fost create și funcționează comisii de expertiză, grupuri de lucru și alte mecanisme, printre care sînt Comisia de expertiză pentru mijloace electronice, Grupul de experți privind accesul la justiție, Grupul de lucru pentru OMG (organisme modificate genetic) și Comitetul pentru realizarea prevederilor Convenției.
III.5.b – Informarea publică privind poluarea – PRTR
Registrul european al emisiilor și al transferurilor de poluanți (E-PRTR) este noul registru pan-european care oferă acces ușor la date cheie de mediu privind complexele industriale din statele membre ale Uniunii Europene și din Islanda, Liechtenstein și Norvegia. El înlocuiește și perfecționează anteriorul Registru european al poluanților emiși (EPER).
Cronologie și generalități
În 1998 a intrat în vigoare Convenția UNECE privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție privind aspectele de mediu, cunoscută și sub denumirea de Convenția Aarhus, care a oferit publicului drepturi de a accesa informațiile de mediu. În cadrul convenției, a fost adoptat un Protocol privind Registrele emisiilor și ale transferurilor de poluanți (PRTR), la o reuniune extraordinară a părților semnatare ale Convenției Aarhus, la Kiev, în data de 21 mai 2003, intrând în vigoare în octombrie 2009. Pentru a permite UE să implementeze Protocolul PRTR, a fost înființat Registrul european al emisiilor și al transferurilor de poluanți (E-PRTR), prin Regulamentul (CE) Nr. 166/2006 privind E-PRTR, înlocuind anteriorul Registru european al poluanților emiși (EPER). Astfel a luat naștere registrul PRTR în spațiul european. Registrul contribuie la transparență și la facilitarea participării publice la luarea deciziilor de mediu.
Sferă de cuprindere, raportări și legătură cu alte directive europene
Noul registru conține date raportate anual de aproximativ 24000 de complexe industriale, acoperind 65 de activități economice la nivelul întregii Europe, incluzând și țările EFTA. Pentru fiecare complex sunt oferite informații privind cantitățile poluanților emiși în aer, apă și sol, precum și transferurile de deșeuri în afara amplasamentului și transferurile de poluanți în apa reziduală. Sunt luați în calcul 91 de poluanți cheie, încadrați în următoarele 7 grupe:
Gaze cu efect de seră
Alte gaze
Metale grele
Pesticide
Substanțe organice clorurate
Alte substanțe organice
Substanțe anorganice.
Sunt disponibile și unele informații privind emisiile din surse difuze, informații ce vor fi îmbogățite treptat. Primul raport publicat în 2009 corespunde datelor din 2007 privind emisiile; raportul din 2010 se referă la datele din 2008; cel din 2011 se referă la datele din 2010 ș.a.m.d. Registrul conține date pentru următoarele 9 sectoare industriale:
sectorul energetic
producția și prelucrarea metalelor,
industria minereurilor
industria chimică
managementul deșeurilor și apei reziduale
producerea și procesarea hârtiei și a lemnului
producție animală intensivă și acvacultură
produse animale sau vegetale din industria alimentară și a băuturilor și
alte activități.
Aceste date reprezintă totalul emisiilor anuale în condiții normale de funcționare și în caz de accidente. Emisiile și transferurile trebuie raportate numai dacă emisiile unui complex depășește pragurile de activitate și poluanți stabilite în Regulamentul E-PRTR. Sunt indicate cantitățile anuale totale pentru emisii și transferuri, precum și emisiile accidentale, dacă există. E-PRTR conține și informații adunate în registrul anterior al emisiilor, EPER, pentru anii de raportare 2001 și 2004 (ciclul de raportare EPER era o dată la 3 ani).
E-PRTR urmărește și să ofere guvernelor, autorităților competente, decidenților politici și oamenilor de știință o bază de date coerentă la nivel european privind emisiile și transferurile de poluanți. Utilizatorilor li se oferă acces la informații privind emisiile și transferurile de la complexele industriale situate în zona sau țara lor, existând posibilitatea de a le compara cu alte complexe din întreaga Europă. De asemenea, se oferă posibilitatea vizualizării evoluției acestora în timp. Acest acces la date oferă cetățenilor europeni informații importante privind protecția mediului și a sănătății. Prin intermediul registrului, companiile pot oferi publicului informații prin care să arate că iau măsuri de protecție a mediului, monitorizând în același timp datele de poluare din sectorul în care activează.
Complexele industriale trebuie să raporteze date conform E-PRTR dacă îndeplinesc următoarele criterii:
complexul se înscrie în cel puțin una dintre cele 65 de activități economice din Regulamentul E-PRTR. Activitățile sunt raportate și folosind o clasificare statistică a activităților economice (CAEN ediția a doua)
complexul are o capacitate ce depășește cel puțin unul dintre pragurile de capacitate E-PRTR.
complexul emite poluanți sau transferă în afara amplasamentului deșeuri ce depășesc pragurile specifice stabilite în Articolul 5 al Regulamentului E-PRTR. Aceste praguri privind emisiile de poluanți sunt specificate pentru fiecare element de mediu – aer, apă și sol – în Anexa a II-a a Regulamentului E-PRTR.
Toate părțile implicate (operatori, autorități competente, autorități naționale, Comisia Europeană și Agenția Europeană de Mediu) depun eforturi pentru ca datele raportate și procesate să fie cât mai complet posibil și să permită cât mai bine efectuarea de comparații. Datele E-PRTR privind emisiile și transferurile totale anuale nu permit compararea directă a performanțelor de mediu ale complexelor individuale, pentru că complexele mari cu performanțe de mediu corespunzătoare pot avea emisii anuale mult mai ridicate decât alte complexe mult mai mici și cu performanțe nesatisfăcătoare. Când se fac comparații între sectoare industriale, trebuie să se țină cont și de varietatea proceselor de producție și a produselor fabricate. În cadrul E-PRTR, operatorii nu sunt obligați să raporteze „date de activitate” (de exemplu, privind volumul de producție sau consumul energetic), însă dacă doresc aceasta, o pot face. În plus, în diferitele țări se folosesc tehnici diferite pentru a determina emisiile și transferurile, rezultând astfel niveluri diferite de incertitudine. În registru este prezentată metoda folosită pentru a determina emisiile și transferurile, pentru ca utilizatorii să poată compara mai bine datele. Agenția Europeană de Mediu și Centrele Tematice Europene desfășoară o analiză tehnică a setului de date, pentru a ajuta țările să evalueze gradul de completitudine și comparabilitate al datelor raportate.
Regulamentul CE 66/2006 conține prevederi dincolo de Protocolul PRTR din cadrul Convenției Aarhus, și anume
Cere raportarea a 5 poluanți suplimentari (octilfenoli și etoxilați de octilfenol, fluoranten, isodrin, hexabromobifenil, benzo(g,h,i)perilen) și impunând praguri mai stricte pentru alți 6 poluanți: PCDD (dioxine), PCDF (furani), tetracloretilenă, tetraclormetan, triclorbenzen, tricloretilenă și triclormetan.
Pragurile definite în E-PRTR pentru transferurile de apă reziduală în afara amplasamentului sunt mai stringente pentru numeroși poluanți în comparație cu pragurile din protocolul PRTR.
Protocolul include două abordări diferite pentru a defini domeniul întreprinderii, pragurile de capacitate sau pragurile de personal. În Regulamentul E-PRTR, s-a optat pentru abordarea prin pragul de capacitate.
Pentru transferurile de deșeuri, Protocolul prevede două abordări diferite pentru a defini pragul peste care trebuie raportate transferurile de deșeuri, cantitățile totale de deșeuri transferate sau cantitățile totale dintr-un anumit poluant transferate în deșeuri. În E-PRTR, s-a optat pentru abordarea în funcție de greutatea masică (cu prag bazat pe cantitatea totală de deșeuri transferate).
Majoritatea complexelor care înaintează rapoarte în cadrul E-PRTR desfășoară activități incluse în Directiva IPPC (Directiva 2008/1/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluanților). Directiva IPPC impune instalațiilor industriale vizate de ea să funcționeze în conformitate cu anumite autorizații, inclusiv privind valorile limită ale emisiilor pe baza celor mai bune tehnici (BAT), concepute pentru prevenirea sau, dacă nu este posibil, pentru reducerea în ansamblu a emisiilor și a impactului asupra mediului. Unele activități E-PRTR sunt însă tratate doar parțial sau nu sunt tratate deloc de Directiva IPPC – de exemplu, activitățile menționate mai jos:
Laminoare la rece;
Instalații pentru fabricarea produselor din cărbune și a combustibilului solid fără fum;
Extracțiile miniere subterane și operații asociate;
Extracții minieră de la suprafață și exploatarea în cariere;
Stații de epurare a apei reziduale urbane;
Stații de epurare a apei reziduale industriale, exploatate în regim individual;
Instalații industriale pentru producția de hârtie și carton și alte produse lemnoase primare (precum plăcile aglomerate din așchii, plăcile fibrolemnoase și placajele);
Instalații industriale pentru conservarea chimică a lemnului și a produselor lemnoase;
Acvacultură intensivă;
Instalații pentru construirea și vopsirea sau îndepărtarea vopselii navelor.
III.5.c – Directiva IPPC
Directiva 2008/1/CE – IPPC, referitoare la prevenirea și controlul integrat al poluării mediului, are ca scop atingerea unui nivel înalt de protectie a mediului în întregul său, prin implementarea de măsuri de prevenire sau de reducere a emisiilor în atmosferă, apă și sol, inclusiv aplicarea unor măsuri privind managementul deșeurilor, eficiența energetică și a resurselor și prevenirea accidentelor. Directiva IPPC stabilește principii în vederea autorizării și controlului instalațiilor, cât și o abordare integrată prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile (“BAT – Best Available Technologies”) pentru atingerea unui nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său, luând în considerare atât costurile cât și beneficiile.
Principiile de bază în aplicarea Directivei IPPC, în vederea realizării unui sistem integrat pentru prevenirea și controlul poluării provenite de la activități specifice, sunt:
Abordarea integrată care să țină cont de performanța de mediu a întregii instalatii, cuprinzând, de exemplu emisiile în aer, apă și sol, generarea de deșeuri, utilizarea de materii prime, eficiența energetică, zgomot, prevenirea accidentelor, precum și readucerea amplasamentului în momentul închiderii la o stare satisfăcătoare.
Aplicarea celor mai bune tehnici disponibile (BAT) în condițiile autorizării, inclusiv stabilirea valorilor limită de emisie (VLE) care trebuie să se bazeze pe aceste tehnici BAT.
Flexibilitatea permite autorităților competente pentru protecția mediului ca în determinarea condițiilor de autorizare să țină seama de caracteristicile tehnice ale instalației, amplasarea geografică a acesteia și condițiile locale de mediu.
Participarea publicului la procesul decizional de emitere a autorizațiilor integrate de mediu și informarea lui cu privire l aemiterea autorizațiilor pentru instalații noi, pentru orice modificare substanțială sau a condițiilor unei autorizații.Autoritatea competentă pune, de asemenea, la dispoziția publicului detalii cu privire la măsurile luate de către operator la încetarea definitivă a activităților, precum și rezultatele monitorizării emisiilor, așa cum sunt prevăzute în temeiul condițiilor de autorizare și deținute de către autoritățile competente.
III.5.d – Acte legislative de răspundere a poluatorului („poluatorul plătește”)
Principiul conform căruia poluatorul trebuie să plătească atunci când poluează mediul ambiant este deja stipulat ca principiu în Tratatul CE. Principiul vine în sprijinul consolidării normelor de protecție a mediului și contribuie la implementarea politicii comunitare de mediu și al atingerea obiectivelor acesteia. În februarie 2000 s-a publicat “Carta albă a răspunderii ambientale” al cărei rol a fost acela de a examina felul în care principiul “poluatorul plătește” poate fi pus în practică în politica de mediu UE. Concluzia a fost aceea că modalitatea cea mai adecvată de a legifera răspunderea în domeniul poluării mediului ar fi o Directivă în acest sens. Directiva despre care vom vorbi este rezultatul discuțiilor în urma publicării Cartei Albe și al consultării publice aferente.
Prin urmare. principiul atât de des vehiculat conform căruia “poluatorul plătește” se regăsește legiferat în detaliu pentru prima dată în Directiva 2004/35/EC a Parlamentului European și a Consiliului, din data de 21 aprilie 2004. Directiva stabilește un cadru comun al răspunderii în vederea prevenirii și remedierii acțiunilor dăunătoare împotriva animalelor, plantelor, habitatelor naturale, surselor de apă și solurilor. Autoritățile publice sunt la rândul lor răspunzătoare, în sensul că trebuie să se asigure ca vinovații în cauză să ia măsurile necesare, preventive sau de remediere, și să finanțeze punerea lor în practică.
Generalități
Diversele și multiplele atingeri aduse mediului și prejudicii cauzate omului și mediului au determinat doctrina să caracterizeze și să consacre noțiunea de prejudiciu ecologic distinctă de prejudiciul ordinar (obișnuit). Prejudiciul ecologic depășește cadrul unei atingeri aduse bunurilor și persoanelor luate individual. Mediul – ca victimă – este considerat independent de dreptul de proprietate și de persoane, el trebuind să facă obiectul unei protecții specifice. Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oară utilizat de Michel Despax, pentru a pune în evidență particularitatea prejudiciilor indirecte rezultând din atingerile aduse mediului înconjurător. Astfel, orice atingere adusă unui element al mediului înconjurător (cum ar fi, de pildă, apa sau atmosfera) nu poate să nu aibă efecte și asupra altor componente ale mediului (flora și fauna acvatică sau terestră, solul etc.), având în vedere interdependența fenomenelor ecologice. Așadar, prejudiciul ecologic reprezintă o atingere a ansamblului elementelor unui sistem, iar prin caracterul său indirect și difuz pune probleme complexe cât privește dreptul la reparație. De altfel, prejudiciul ecologic a făcut obiectul a numeroase controverse doctrinare, sub mai multe aspecte.
Un prim aspect se referă la faptul că rolul de victimă a unui asemenea prejudiciu îl poate deține atât omul cât și mediul. Un al doilea aspect este acela că fenomenele care afectează mediul natural se caracterizează, în general, prin deosebita lor complexitate. Astfel, putem evidenția faptul că unele consecințe ale atingerilor aduse mediului sunt de cele mai multe ori ireversibile. În acest sens, putem exemplifica imposibilitatea reintroducerii unei specii care a dispărut sau imposibilitatea reconstituirii unui biotop care nu mai există. Dauna ecologică este îndeobște un prejudiciu colectiv, mai ales datorită cauzelor sale (pluralitate de autori, dezvoltare industrială, concentrare urbană etc.) și efectelor acesteia (costurile sociale). Se mai poate remarca și caracterul difuz al daunelor ecologice prin manifestările lor (aer, radioactivitate, poluarea apelor), ceea ce face ca legătura cauzală între faptă și prejudiciu să fie mult mai laxă. Repercutarea acestor daune se face prin ricoșeu, în măsura în care se aduc atingeri mai întâi elementelor naturale și apoi drepturilor individuale.
Dreptul comunitar are în vedere în special separarea daunei ecologice de alte categorii de daune, cu scopul de a asigura repararea acesteia, independent de celelalte. Pe scurt, directiva stabilește cadrul general al responsabilităților privind acțiunile cu efect asupra mediului, pe baza principiului “poluatorul plătește”, astfel încât daunele aduse cadrului natural să poată fi prevenite sau cel puțin remediate. Sfera de cuprindere a răspunderii prevăzută de Directivă se definește după cum urmează:
Prejudicii aduse în mod direct sau indirect mediului acvatic legiferat în legislația comunitară privind managementul apelor;
Prejudicii aduse în mod direct sau indirect speciilor și habitatelor naturale protejate la nivel comunitar prin Directiva din 1979 referitoare la păsări sau prin Directiva din 1992 referitoare la habitate;
Prejudicii aduse în mod direct sau indirect, prin contaminarea solurilor, ceea ce poate fi un risc semnificativ pentru sănătatea umană.
Principiul răspunderii se aplică atât în situația în care mediul a fost deja poluat cât și în situația în care se demonstrează că există un risc iminent de poluare în urma unor activități umane. Astfel, Directiva face distincție între două situații complementare, fiecăruia dintre ele fiindu-i atașată un alt tip de răspundere: activtiăți menționate în mod explicit în Directivă și alte tipuri de activități.
Primul tip de răspundere se adresează activităților listate în Anexa III la Directivă. Acestea reprezintă în principal activități agricole sau industriale care necesită, în conformitate cu prevederile Directivei, o licență de de prevenire și control integrat al poluării, de exemplu activități în urma cărora au loc deversări de metale grele în ape, sau în aer, instalații care produc substante chimice periculoase, activități de gestionare a deșeurilor, cum ar fi incineratoarele de deșeuri sau gropile de gunoi, activități care implică organisme modificate genetic și microorganisme. Conform acestui prim tip de răspundere, operatorul care efectuează respectivele activități poate fi răspunzător chiar dacă nu este vinovat.
Al doilea tip de răspundere se aplică celorlalte activități, care nu sutn listate în Anexa III a Directivei, și numai în cazurile în care s-a produs deja o daună, sau aceasta este pe cale să se producă în mod iminent, implicând specii sau habitate naturale protejate de legislația comunitară. În acest caz, operatorul care efectuează respectivele activități este considerat juridic răspunzător numai dacă daunele s-au produs din vina sau din neglijența sa.
Directiva stipulează un număr de cazuri care sunt exceptate de la răspunderea de mediu. De exemplu, răspunderea nu se aplică în cazul unor prejudicii sau prejudicii iminente rezultate în urma unui conflict armat, unui dezastru natural, activităților la care se face referire în Tratatul EURATOM, activităților de apărare națională sau securitate internațională și activităților reglementate prin convenții internaționale listate în Anexa IV la Directivă.
Prevenirea și remedierea poluării ambientale
În situațiile în care există un risc iminent de producere a unor prejudicii ambientale, autoritatea competentă în domeniu, stabilită în fiecare dintre statele membre, va cere operatorului (adică potențialului poluator) să ia măsurile preventive necesare sau să suporte el însuși costurile cauzate de înlăturarea prejudiciului adus mediului la o dată ulterioară producerii sale.
În situațiile în care prejudiciul ambiental deja s-a produs, autoritatea competentă va cere operatorului în chestiune să ia măsuri de remediere (determinate pe baza regulilor și principiilor stipulate în Anexa II la Directivă) sau să suporte el însuși costurile cauzate de înlăturarea prejudiciului adus mediului la o dată ulterioară producerii sale. Acolo unde s-au adus mai multe prejudicii mediului, autoritatea competentă are dreptul să determine ordinea priorităților de remediere. În funcție de natura lor, prejudiciile ambientale pot fi remediate în mai multe moduri, și anume:
Pentru poluarea solurilor, Directiva cere ca solul respectiv să fie decontaminat până când nu mai există nici un risc serios de impact negativ asupra sănătății umane.
Pentru poluarea apelor sau prejudicierea speciilor protejate și habitatelor naturale, Directiva cere ca mediul poluat să fie readus la starea sa inițială, dinainte de intervenția care a generat poluarea. În acest scop, resursa naturlaă poluată trebuie să fie “restaurată” sau înlocuită cu o altă resursă naturală, identică, similară sau echivalentă, fie în situl respectiv, unde s-a petrecut incidentul poluator, sau, dacă aceasta nu este posibil, într-un sit alternativ.
În Anexa II la Directivă există informații detaliate privind metodele care trebuie luate în calcul pentru remedierea prejudiciilor ambientale.
Costurile prevenirii și remedirii prejudiciilor ambientale
În cazul în care autoritatea competentă a realizat ea însăși acțiuni de remediere și prevenire, aceasta poate să își recupereze costurile acțiunilor respective de la operatorul responsabil de prejudiciu sau prejudiciu iminent. Același principiu se aplică analizelor de mediu realizate pentru a se determina gradul de gravitate al prejudiciului ambiental și gradul de complexitate al măsurilor ce trebuie luate pentru remediere. Autoritatea competentă trebuie să inițieze procedurile de recuperare a costurilor într-o perioadă de cinci ani începând de la data la care au fost finalizate măsurile de remediere, sau de la data la care a fost identificat operatorul sau terțul vinovat. Dacă ambele date sunt disponibile, se alege data cea mai recentă. Dacă în prejudiciul ambiental sunt implicați mai mulți operatori, aceștia trebuie să suporte costurile fie împreună (“solidar”), fie proporțional. Directiva nu obligă operatorii să se asigure împotriva unui eventual faliment, însă statelor membre li se cere să încurajeze operatorii în a face uz de astfel de instrumente financiare, prin promovarea dezvoltării unor astfel de servicii.
Modul de acțiune al autorităților competente și cooperarea dintre statele membre
Persoanele fizice sau juridice care pot fi afectate în mod negativ de prejudiciul adus mediului sau organizațiile de protecție a mediului pot, în anumite condiții, să ceară autorității competenete în domeniu să acționeze, atunci când e vorba de un prejudicu ambiental. Persoanele sau organizațiile care au cerut autorității competente să acționeze o pot la rândul lor acționa în justiție pe aceasta, în cazul în care deciziile luate și acțiunile efectuate nu respectă legalitatea, sau în cazul în care autoritatea competentă nu răspunde cererii de a acționa. În cazul în care un prejudiciu sau un prejudiciu iminent afecetază mai multe state membre, acestea trebuie să coopereze în luarea măsurilor preventive sau de remediere necesare.
Raportări
Statele membre trebuie să raporteze stadiul de aplicare al Directivei cel mai târziu la data de 30 aprilie 2013. Pe baza acestor rapoarte la nivel național, Comisia va prezenta un raport propriu Parlamentului European și Consiliului de Mediu, împreună cu propunerile care se vădesc necesare, cel mai târziu la 30 aprilie 2014.
III.5.e – Directiva privind emisiile de gaze cu efect de seră
Actul legislativ care reglementează emisiile de gaze cu efect de seră este Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul UE. Directiva vizează realizarea unor importante reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră, în scopul de a diminua efectele negative ale acestora asupra climei.
Introducerea permisele de emisie de gaze cu efect de seră
Începând cu 1 ianuarie 2005, orice instalație care desfășoară una dintre activitățile menționate în anexa I la directivă (activitățile din sectorul energetic, producerea și prelucrarea metalelor feroase, industria mineralelor și fabricarea pastei de celuloză, a hârtiei și a cartonului) și care emite gaze cu efect de seră specifice activității respective trebuie să dispună de un permis eliberat în acest sens de autoritățile competente. Cererile pentru eliberarea de permise de emisie de gaze cu efect de seră trebuie să descrie:
instalația, activitățile aferente și tehnologiile utilizate;
materialele utilizate care ar putea duce la emisia unor gaze cu efect de seră menționate în anexa II;
sursele emisiilor de gaze;
măsurile planificate pentru monitorizarea și raportarea emisiilor.
Autoritățile eliberează permisul doar în cazul în care stabilesc că operatorul instalației poate monitoriza și raporta emisiile. Un permis se poate referi la mai multe instalații exploatate în aceeași locație de același operator. Permisul conține:
numele și adresa operatorului;
o descriere a activităților și a emisiilor instalației;
un program de monitorizare;
cerințele de raportare a emisiilor;
obligația de a restitui certificatele corespunzătoare emisiilor totale ale instalației în anul precedent, în termen de patru luni de la sfârșitul anului în cauză.
Autoritatea competentă reexaminează permisele de emisie de gaze cu efect de seră cel puțin o dată la 5 ani și operează modificările necesare.
Gestionarea certificatelor de emisii conform Directivei 2003/87/CE
Cantitatea de certificate emise anual pentru întreaga Uniune Europeană (UE) se va reduce liniar începând cu 2013. Pentru 2013, cantitatea totală de certificate de emisii pentru întreaga Uniunea Europeană se calculează în funcție de planurile naționale aprobate de Comisie și puse în aplicare în perioada 2008-2012.
Statele membre scot la licitație toate certificatele care nu au fost alocate cu titlu gratuit. Alocarea certificatelor scoase la licitație se face după cum urmează:
88 % sunt repartizate între statele membre în funcție de emisiile lor;
10 % sunt repartizate în scopuri de solidaritate și creștere;
2 % sunt repartizate între statele membre ale căror emisii de gaze cu efect de seră în 2005 au fost cu cel puțin 20 % mai mici decât în anul de referință și care le revin în temeiul Protocolului de la Kyoto.
Cel puțin jumătate din veniturile generate de licitarea certificatelor trebuie să fie utilizate pentru următoarele:
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
dezvoltarea surselor de energie regenerabile și a altor tehnologii care contribuie la tranziția spre o economie cu emisii reduse de dioxid carbon;
măsuri de evitare a despăduririlor și de sporire a împăduririlor și reîmpăduririlor;
sechestrarea forestieră;
captarea și stocarea geologică;
adoptarea unor mijloace de transport cu emisii reduse și transportul public;
cercetarea în materie de eficiență energetică și tehnologii ecologice;
îmbunătățirea eficienței energetice și a izolațiilor;
acoperirea costurilor administrative legate de gestionarea schemei UE.
În ceea ce privește monitorizarea emisiilor, Comisia a conceput un regulament privind monitorizarea și raportarea emisiilor. Regulamentul trebuie să țină seama de datele științifice cele mai exacte și actualizate care sunt disponibile. De asemenea, Comisia trebuie să propună un regulament privind verificarea rapoartelor referitoare la emisii și la acreditarea și supravegherea verificatorilor. Acesta trebuie să precizeze condițiile de acreditare și de retragere a acreditărilor, de recunoaștere reciprocă și de evaluare colegială a organismelor de acreditare.
Directiva 2003/87/CE și mecanismele bazate pe proiecte ale Protocolului de la Kyoto
Prin aprobarea de către Comunitate și statele membre ale acesteia, în 2002, a Protocolului de la Kyoto, acestea se angajează să reducă cu 8 %, în perioada 2008-2012, emisiile lor de gaze cu efect de seră în raport cu nivelurile din 1990. Prin instituirea unei piețe a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, directiva 2003/87/CE ajută statele membre și UE să își îndeplinească angajamentele asumate în cadrul Protocolului de la Kyoto într-un mod eficient, ținând seama de dezvoltarea economică și de ocuparea forței de muncă. A fost însă necesar o altă directivă care să facă legătura între directiva 2003/87/CE și Protocolul de la Kyoto. Aceasta este directiva 2004/101/CE care face ca așa-numitele „mecanisme bazate pe proiecte” ale Protocolului de la Kyoto (implementarea în comun și mecanismul de dezvoltare curată) să fie compatibile cu schema UE. Astfel, operatorii vor putea utiliza aceste 2 mecanisme în cadrul sistemului de comercializare a emisiilor pentru a se achita de obligațiile lor. Rezultatul va fi o reducere a costurilor de conformitate a instalațiilor care intră sub incidența schemei UE. Această directivă recunoaște astfel valabilitatea creditelor rezultate din activitățile de implementare în comun (JI – Joint Implementation) și din cele ale mecanismului de dezvoltare curată (CDM – Clean Development Mechanism), ca fiind echivalente cu certificatele de emisii, cu excepția celor generate de instalațiile nucleare și a celor rezultate din utilizarea terenurilor, schimbarea destinației terenurilor și din silvicultură. Creditele rezultate din proiectele JI sunt denumite „unități de reducere a emisiilor” (ERU – emission reduction units), iar creditele rezultate din proiectele CDM sunt denumite „reduceri de emisii certificate” (CER – certified emission reductions). Directiva mai prevede și modalități pentru a se evita dubla contabilizare a ERU și a CER, atunci când acestea rezultă din activități care duc, de asemenea, la o reducere sau o limitare a emisiilor instalațiilor care intră sub incidența Directivei 2003/87/CE.
Registre și raportări legate de directivă
Comisia a adoptat Regulamentul (UE) nr. 920/2010 de stabilire a unui sistem standardizat de registre, sub forma unor baze de date electronice care să permită monitorizarea eliberării, deținerii, transferului și anulării certificatelor. Acest registre garantează, de asemenea, accesul public la informații, confidențialitatea și respectarea dispozițiilor Protocolului de la Kyoto. Comisia a desemnat un administrator central care gestionează un registru independent de tranzacții în care sunt consemnate certificatele eliberate, transferate sau anulate la nivelul UE. Administratorul central realizează o verificare automată a fiecărei tranzacții legate de certificate. În cazul în care se identifică discrepanțe, tranzacțiile în cauză sunt suspendate până la remedierea neregulilor. În fiecare an, statele membre prezintă Comisiei un raport cu privire la aplicarea directivei privind emisiile de gaze cu efect de seră.
III.5.f – Politici și norme la nivel de produs sau ramură / subramură (Ecolabel, Ecodesign, standardizare, reglementări privind pesticidele și carburanții)
Ecolabel sau Eticheta ecologică europeană („floarea europeană”), creată de Comisia Europeană în 1992, este o schemă unică de certificare pentru a ajuta consumatorii să distingă produsele și serviciile verzi, care nu afectează mediul. Eticheta ecologică comunitară nu se acordă pentru alimente și produse medicale. Este facultativă, concepută să încurajeze afacerile să comercializeze bunuri și servicii cu un impact redus asupra mediului și să ajute consumatorii europeni – inclusiv cumpărătorii publici și privați – să identifice ușor acest tip de produse.
Ecoetichetarea este o activitate care are ca scop stabilirea unui sistem voluntar de acordare a etichetei ecologice pentru produse cu impact minim asupra sănătății umane și a mediului, pe parcursul întregului ciclu de viață al produsului. Eticheta ecologică este un simbol grafic, și/sau un text descriptiv aplicat pe produs sau ambalaj, într-o broșură sau alt document informativ care însoțește produsul și care oferă informațiile necesare cu privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piață. Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului. În România, pentru implementarea schemei de etichetare ecologică, a fost înființată Comisia Națională pentru Acordarea Etichetei Ecologice, organ consultativ cu rol în luarea deciziilor privind acordarea etichetei ecologice.
În conformitate cu Regulamentul Nr. 1980/2000 al Parlamentului și Consiliului European din 17 iulie 2000 privind stabilirea schemei de acordare a etichetei ecologice comunitare, categoriile de produse vizate pentru etichetare ecologică sunt următoarele: 1) Aparate frigorifice; 2) Mașini se spălat rufe, de uz casnic; 3) Mașini se spălat vase, de uz casnic; 4) Calculatoare portabile; 5) Amelioratori de sol și substraturi de cultură; 6) Detergenți pentru mașini de spălat vase; 7) Încălțăminte; 8) Textile; 9) Vopsele și lacuri utilizate pentru interioare; 10) Saltele de pat; 11) Lămpi electrice; 12) Detergenți universali și detergenți pentru grupuri sanitare; 13) Detergenți de vase pentru spălare manuală; 14) Hârtie copiativă și hârtie grafică; 15) Hârtie absorbantă; 16) Materiale pentru pardoseli rigide; 17) Televizoare; 18) Servicii de cazare pentru turiști; 19) Aspiratoare; 20) Lubrifianți; 21) Servicii de camping; 22) Săpunuri și șampoane; 23) Pompe de caldură
Eco-designul sau eco-proiectarea sunt concepte noi despre activități mai vechi. Ideea de bazǎ în Eco Design este reducerea impactului asupra mediului de-a lungul întregului ciclu de viațǎ a produselor printr-o proiectare îmbunǎtǎțitǎ a produsului. Abordarea tradițională în domeniul protecției mediului are în vedere prevenirea poluării și managementul deșeurilor, dar aceste strategii vizează doar preîntâmpinarea sau minimizarea impactului potențial de mediu, fără a se lua în considerare proiectarea produselor. Pentru a folosi o celebră metaforă din domeniul medicinei, această abordare tradițională doar alină simptomele fără a rezolva cauza bolii.
Eco-proiectarea se adresează primului stadiu din lanțul de furnizare: stadiul de dezvoltare a produsului. Noul concept vizează “eliminarea impactului de mediu din produs și din procesul de producție”. Deși în sine proiectarea este un proces “curat”, ea este cea care determină majoritatea elementelor de impact de mediu al produsului. O dată ce proiectarea s-a încheiat și tehnologiile de fabricație au fost stabilite, rămâne o foarte mică marjă de manevră pentru creșterea eficienței proceselor și minimizarea emisiilor acestora. În plus, cele mai avansate tehnologii de reciclare trebuie să facă față cerințelor definite în faza de proiectare.
În general, circa 80% din impactul de mediu al produsului se poate determina în faza de proiectare: în ceea ce privește costurile de-a lungul ciclului de viață, situația este cam aceeași. În aceste condiții, este de o importanță crucială luarea în considerare a aspectelor economice și de mediu din chiar faza de proiectare a produsului. Dacă am încerca să definim, Eco-proiectarea (ecodesign-ul) constă în integrarea aspectelor de mediu în faza de proiectare, luându-se în considerare întreg ciclul de viață a produsului de la achiziționarea materiilor prime până la aruncarea produsului. Particula “eco” înseamnă în același timp economie și ecologie.
Un prim pas pentru ecodesing este reprezentat de filozofia celor 6 RE:
RE-gândirea produsului și funcțiilor lui (de exemplu, cum poate fi folosit mai eficient produsul)
RE-ducerea consumuui de materiale și de energie de-a lungul întregului ciclu de viață
RE-înlocuirea substanțelor periculoase cu alternative mai prietenoase pentru mediu
RE-ciclarea, prin alegerea materialelor care pot fi reciclate și proiectarea produsului astfel încât el să poată fi ușor dezasamblat pentru reciclare.
RE-folosirea produsului, respectiv părțile lui componente trebuie să poată fi refolosite.
RE-parare, adică conceperea unui produs ușor de reparat, astfel încât el să nu trebuiască să fie înlocuit prea repede.
Respectarea cadrului legal este obligatorie și ea implică eforturi în domeniul protecției mediului. Cele mai importante documente juridice și de politici care au dus la apariția conceptului de eco-design (ecoproiectare) se referă la:
Directiva IPP – “Integrated Product Policy” (politica integrată a produsului)
Directiva EuP – “Eco Design of Energy-using Products” (eco-proiectarea produselor consumatoare de energie)
Directiva WEE – “Waste Electrical and Electronic Equipment” (deșeurile de echipamente electrice și electronice)
Directiva RoHS – “Restriction of the use of certain Hazardous Substances” (restricții în utilizarea unor substanțe periculoase)
Directiva REACH – (REACH = Registration, Evaluation and Authorisation of Chemicals), adoptată în 2003.
În timp ce IPP stabilește cadrul și filozofia legislației europene în domeniul aspectelor de mediu ale de produsului, directivele stabilesc cerințele detaliate.
Standardizarea este reprezentată, pentru domeniul protecției și prezervării mediului, de standardele din familia ISO 14000, care acoperă o paletă de cinci direcții de acțiune:
Sisteme de management de mediu,
Audit de mediu,
Evaluarea protecției comunităților umane față de activitățile industriale cu impact negativ,
Clasificarea din punct de vedere al politicii de mediu,
Evaluarea ciclurilor de viață al produselor și serviciilor.
Ghidul de utilizarea, oferit de ISO 14000, prevede cerințe cu privire la integrarea managementului de mediu în structura generală a managementului organizației. Aplicarea concretă a acestuia se face în funcție de politica de mediu adoptată de organizație.
Standardele ISO 14000 sunt standarde generale referitoare la sistemele de management de mediu destinate pentru ținerea sub control a impactului proceselor organizației în ansamblu, asupra mediului.
Aceste standarde definesc modele de sisteme de management de mediu, care pot fi implementate de o organizație în scopuri interne sau externe, oferă instrumentele necesare pentru evaluarea conformității sistemului de management de mediu cu referențialul ales, evaluarea performanței de mediu, analiza preliminară și evaluarea de mediu a amplasamentelor organizației.
Principalele standarde din familia ISO 14000 sunt următoarele:
SR EN ISO 14001:2005 Sisteme de management de mediu. Cerințe și ghid de utilizare. Acest standard stabilește cerințele referitoare la un sistem de management de mediu care permite unei organizații să-și formuleze și să-și implementeze politica și obiectivele ținând seama de cerințele legale și de alte cerințe la care organizația subscrie și informații referitoare la impacturi semnificative asupra mediului. Se aplică acelor aspecte de mediu pe care organizația le identifică și le poate controla și pe care le poate influența, standardul nu stabilește criterii specifice de performanță în domeniul mediului.
SR EN ISO 14004:2005 Sisteme de management de mediu. Ghid privind principiile, sistemele și tehnicile de aplicare. Reprezintă un ghid referitor la stabilirea, implementarea, menținerea și îmbunătățirea unui sistem de management de mediu și coordonarea acestuia cu alte sisteme de management.
SR EN ISO 14015:2005 Evaluarea de mediu a amplasamentului. Linii directoare pentru evaluarea de mediu a amplasamentului. Acest standard internațional furnizează îndrumări referitoare la modul de efectuare a unei EMAO printr-un proces sistematic de identificare a aspectelor de mediu și a problemelor de mediu și determină, dacă este cazul, consecințele acestora asupra activității. Organizațiile sunt din ce în ce mai interesate în înțelegerea problemelor de mediu asociate amplasamentelor și activităților lor sau celor cu potențial de cumpărare. Aceste probleme și consecințele asociate afacerilor pot fi apreciate prin intermediul evaluării de mediu a amplasamentelor și organizațiilor (EMAO). O astfel de evaluare poate fi realizată pe perioada funcționării, la momentul achiziționării sau înstrăinării bunurilor și poate fi efectuată ca parte a unui proces mai larg de evaluare al afacerii adesea denumit „due diligence”.
SR EN ISO 14040:2007 Management de mediu. Evaluarea ciclului de viață. Principii și cadru. Creșterea conștientizării importanței protecției mediului și a impactului posibil asociat cu produsele, fabricate și consumate, a mărit interesul pentru dezvoltarea metodelor pentru o mai bună înțelegere și abordare a acestui impact. Una din tehnicile dezvoltate în acest scop este evaluarea ciclului de viață (ECV). ECV poate ajuta la:
identificarea oportunităților de îmbunătățire a performanței de mediu a produselor în diferite puncte din ciclul lor de viață;
informarea factorilor de decizie din industrie, organizații guvernamentale sau neguvernamentale (de exemplu pentru scopul planificării strategice, stabilirii priorităților, proiectării sau reproiectării produsului sau a procesului);
selectarea indicatorilor relevanți ai performanței de mediu, inclusiv a tehnicilor de măsurare, și
marketing (de exemplu implementarea unei scheme de eco-etichetare, realizarea unei declarații de mediu sau emiterea unei declarații de mediu pentru produs).
În esență, un SMM (standard de management de mediu) urmează modelul managementului calității, și anume ciclul planifică, execută, verifică și acționează (PDCA). PDCA poate fi descris pe scurt astfel:
planifică – stabilește obiectivele și procesele necesare obținerii rezultatelor în concordanță cu politica de mediu a organizației;
execută – implementează procesele;
verifică – monitorizează și măsoară procesele față de politica de mediu, obiectivele, țintele, cerințele legale și alte cerințe și raportează rezultatele;
acționează – întreprinde acțiuni pentru îmbunătățirea continuă a performanței sistemului de management de mediu.
Avantajele implementării unui SMM sunt multiple, și nu se referă toate numai la mediu:
Reducerea costurilor – reducerea costurilor materiilor prime; reducerea consumului de energie; reducerea costurilor de transport și depozitare; reducerea riscului de îmbolnăvire; prime de asigurare mai mici datorită reducerii riscurilor.
Beneficii pe piață – îmbunătățirea imaginii publice; folosirea avantajelor pe piețe noi; păstrarea piețelor deja câștigate.
Beneficii pentru clienți – creșterea încrederii clienților în probitatea furnizorului; prețuri competitive datorită minimizării cantității de deșeuri; o utilizare mai bună a surselor financiare.
Beneficii pentru angajați – îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață; îmbunătățiri posibile ale sănătății și creșterea calității vieții; angajamentul privind o politică de îmbunătățire a calității mediului va duce la creșterea implicării angajaților.
Beneficii pentru mediu – reducerea consumurilor de materii prime, emisii, deșeuri, zgomot, utilizării energiei și impactului asupra ecosistemelor.
Relații mai bune cu autoritățile din domeniul protecției mediului – creșterea abilității de a înțelege mai bine cerințele legislative și o abordare sistematică în atingerea lor
Directiva Cadru 2009/128/CE de utilizare durabilă a pesticidelor se referă la o utilizare rațională și controlată a substabțelor chimice folosite în agricultură. Dispozițiile Directivei iau forma unor obiective generale, mai degrabă decât forma unor soluții detaliate obligatorii, oferind astfel statelor membre, posibilitatea să adopte măsurile corespunzătoare adaptate în funcție de situația actuală a protecției culturilor în țara respectivă și de specificul și cerințele de dezvoltare în domeniul respectiv. Noile măsuri vor fi introduse într-un interval de timp care a început la 2 ani (decembrie 2011) după adoptarea directivei și se extinde până în 2016 odată cu finalizarea controlului și certificării echipamentelor de aplicare. Prevederile Directivei conțin și referințe clare direcționate către fermieri. Impactul cel mai puternic al aplicării acestor măsuri îl vor resimți fermierii din statele membre, care vor trebui să facă agricultură preocupați pentru utilizarea produselor de protecția plantelor care să fie sigure pentru operatori, mediu și consumatori de produse agro-alimentare. Elementele cheie în directivă (inclusiv datele relevante de punere în aplicare) sunt:
Elaborarea planurilor naționale de acțiune (care trebuie să fie comunicate Comisiei la 3 ani după intrarea în vigoare a directivei, adică în decembrie 2012);
Formarea profesională a operatorilor, distribuitorilor și prescriptorilor (sistemele de certificare urmează să fie stabilite în termen de 4 ani);
Testarea obligatorie a echipamentelor de aplicare (echipamentul relevant trebuie să fie inspectat cel puțin o dată până în 2016, la un interval de 5 ani până în 2020 și 5 ani la rând ulterior);
Măsuri de protecție a mediului acvatic și apei potabile, a spațiilor publice și ariilor speciale de conservare;
Promovarea combaterii integrate a dăunătorilor (trebuie să fie prezentat un raport privind punerea în aplicare până la 30 iunie 2013 și să fie incluse măsurile și calendarul de implementare în planurile naționale până la data de 1 ianuarie 2014).
Directiva privind calitatea carburanților este încă în discuție. Calitatea combustibilului este un element important în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră produse de activitățile de transport. Un combustibil de calitate duce la reducerea emisiilor poluante din aer, provenite de la vehicule. Piața unică de carburant este deja reglementată, iar vehiculele operează corect peste tot în UE. Legislația UE impune o reducere a intensității de gaze cu efect de seră de la carburanții pe care le folosim în vehiculele noastre cu până la 10% până în 2020. Aceeași legislație a cerut anterior reduceri drastice ale conținutului de sulf din combustibili, oferind o mai bună sănătate și beneficii pentru mediul înconjurător.
Comitetul de experți tehnici din cadrul Comisiei Europene și-au dat acordul pentru implementarea directivei UE privind reducerea emisiilor poluante rezultate în urma folosirii combustibililor extrași din șisturile bituminoase („tar sand oil”). Documentul urmează să fie votat de consiliul de miniștri ai mediului din UE, și este de așteptat ca ei să ia o decizie până în luna iunie a acestui an. State precum Marea Britanie, Franța și Olanda, care au companii petroliere de stat care exploatează șisturile bituminoase, au optat să se abțină de la vot. Acordul experților tehnici a fost unul în favoarea creșterii calității combustibililor și a nevoii de combustibili nepoluanți, și s-a manifestat împotriva puternicei campanii de lobby făcute de firme canadiene și de guvernul provinciei Alberta, care se opun Directivei Uniunii Europene privind calitatea carburanților. Acestea doresc să poată exporta în UE combustibilul extras din șisturile bituminoase, deși se știe că tehnologiile folosite la extracție, precum și combustibilii produși prin aceste tehnologii, aduc un grad mai mare de poluare decât în cazul industriei combustibililor clasici.
Comisarul european pentru mediu, Connie Hedegaard, a salutat concluzia expertizei tehnice pe acest subiect, care vine în sprijinul implementării directivei.
CAP. IV – ACTORII INSTITUȚIONALI AI POLITICII DE MEDIU ÎN UE
Deciziile actorilor instituționali implicați în politica de protecție a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorității calificate în Consiliu și prin cooperarea cu Parlamentul European (PE);
pentru programele de acțiune (PAM-uri), se respectă decizia majorității calificate în Consiliu și în co-decizie cu PE;
decizii în unanimitate în Consiliu și la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale și măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului și managementul resurselor de apă, precum și a măsurilor ce afectează politica energetică.
SUBCAPITOLUL IV.1 – DIRECȚIA DE SPECIALITATE DIN CADRUL COMISIEI EUROPENE
Direcția Generală Mediu a Comisiei Europene („DG Mediu”) a fost înființată în 1973 pentru a proteja, păstra și a ameliora mediul în Europa, pentru prezent și viitor. Aceasta propune politici și legislație care protejează habitatele naturale, monitorizează puritatea aerului și a apei, asigură eliminarea corespunzătoare a deșeurilor, îmbunătățește cunoașterea gradului de toxicitate substanțelor chimice și efectelor acestora asupra mediului, și sprijină întreprinderile europene să se orienteze spre o economie durabilă, prin internalizarea costurilor de menținere a mediului în stare nepoluată.
Direcția Generală asigură totodată aplicarea corectă, de către statele membre, a legislației UE privind mediul. Aceasta înseamnă sprijinirea eforturilor statelor membre de a respecta legislația, precum și investigarea plângerilor depuse de cetățenii UE și de organizațiile neguvernamentale. Comisia poate deschide acțiuni în justiție atunci când există indicii că legislația UE în materie de mediu este încălcată.
DG Mediu reprezintă Uniunea Europeană în ceea ce privește mediul la reuniunile internaționale (de exemplu, Convenția ONU privind biodiversitatea). În cadrul forurilor internaționale, DG Mediu urmărește să se ajungă la acorduri asupra unor politici la nivel internațional care să stopeze declinul permanent al biodiversității, să reducă producerea deșeurilor și poluarea aerului și apei, să consolideze acțiunile de prezervare a ecosistemelor care fac posibilă viața.
DG Mediu publică anual aproximativ 40 de publicații noi. Lista completă a titlurilor disponibile poate fi găsită în catalogul online al publicațiilor la:
http://ec.europa.eu/environment/pubs/home.htm
De asemenea, DG Mediu realizează Environment for Europeans, o revistă trimestrială care abordează chestiuni privind mediul în UE. Revista este gratuită și este disponibilă în limbile bulgară, cehă, engleză, estoniană, franceză, germană, greacă, italiană, lituaniană, polonă, portugheză, română și spaniolă. Informații suplimentare pot fi găsite la:
http://ec.europa.eu/environment/news/efe/index.htm
SUBCAPITOLUL IV.2 – CONSILIUL EUROPEAN
Consiliul este format din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. Toate cele 27 de state membre trimit câte un reprezentant; de regulă, deși nu în mod obligatoriu, este vorba despre miniștrii sau secretarii de stat responsabili cu aspectele de pe ordinea de zi. Este important ca acești reprezentanți să fie împuterniciți să ia decizii cu caracter obligatoriu pentru guvernele lor. Simplul fapt că guvernele pot fi reprezentate în mai multe moduri dovedește în mod evident că nu există membri permanenți ai Consiliului; acesta se reunește în nouă formațiuni diferite, în funcție de subiectele de pe ordinea de zi. Aceste formațiuni sunt: (1) „Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe”, care include „Consiliul Afaceri Generale” ce coordonează activitățile Consiliului în diferitele sale formațiuni și, împreună cu președintele Consiliului European și cu Comisia Europeană, pregătește reuniunile Consiliului European; și „Consiliul Afaceri Externe” care gestionează inițiativele UE de peste hotare în conformitate cu orientările strategice UE și asigură consecvența și coerența acțiunilor UE. Există încă alte opt formațiuni ale Consiliului, la care participă miniștri din statele membre responsabili pentru domeniile vizate: (2) „Afaceri Economice și Financiare” (acest consiliu este cunoscut sub numele de Consiliul Ecofin); (3) „Cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne”; (4) „Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Protecția Consumatorilor”; (5) „Competitivitate”; (6) „Transport, Telecomunicații și Energie”; (7) „Agricultură și Pescuit”; (8) „Mediu” și (9) „Educație, Tineret și Cultură”.
Președinția Consiliului – cu excepția Consiliului miniștrilor de externe, care este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate – este deținută, pe rând, de fiecare stat membru, pe o perioadă de șase luni. Ordinea în care este deținută președinția este decisă în unanimitate de către Consiliu.
Consiliul Miniștrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene și se reunește de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.
SUBCAPITOLUL IV.3 – COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN
Comitetul economic și social european sau pe scurt CESE are un rol consultativ în procesul de decizie și ilustrează generalitatea politici de protecție a mediului ambient. Obiectivul Comitetului Economic și Social European (CESE) este acela de a reprezenta diferite grupuri economic șși categorii sociale (în special angajatori și angajați, fermieri, transportatori, oameni de afaceri, meșteșugari, specialiști și directori de întreprinderi mici și mijlocii) în cadrul unei instituții a UE. Acesta reprezintă un forum și pentru consumatori și grupurile și asociațiile ecologiste.
CESE este alcătuit din maximum 350 de membri (consilieri), proveniți din cadrul celor mai reprezentative organizații din statele membre. Membrii Comitetului sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către Consiliu, care adoptă în unanimitate lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru.
Membrii sunt organizați în trei grupuri (Angajatori, Salariați și Activități diverse, reprezentative pentru societatea civilă). Avizele care urmează să fie adoptate în sesiunile plenare sunt redactate de către „grupuri de studiu” formate din membri ai CESE (la care membrii supleanți pot participa în calitate de experți). De asemenea, CESE se află în strânsă colaborare cu comisiile Parlamentului European.
CESE, înființat în conformitate cu tratatele de la Roma, trebuie să fie consultat, în anumite circumstanțe, de către Consiliu, atunci când acesta hotărăște la propunerea Comisiei. Totodată, Comitetul emite avize din proprie inițiativă. Aceste avize reprezintă o sinteză a unor puncte de vedere uneori foarte divergente și sunt extrem de utile pentru Comisie și Consiliu deoarece ilustrează modificările dorite de către grupurile direct vizate de o anumită propunere.
SUBCAPITOLUL IV.4 – COMITETUL REGIUNILOR (COR)
Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de politica urbană și de energie.
Prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) a fost instituit un alt organism consultativ pe lângă CESE: Comitetul Regiunilor (CoR). Asemeni CESE, acesta nu este o instituție a UE în sens strict deoarece funcția sa este pur consultativă și nu deține competența de a emite decizii cu forță juridică obligatorie la fel ca instituțiile cu puteri depline (Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană).
La fel ca CESE, Comitetul Regiunilor este format din maximum 350 de membri. Membrii sunt reprezentanți ai autorităților regionale și locale din statele membre care trebuie să dețină un mandat acordat de către autoritățile pe care le reprezintă în urma unor alegeri sau trebuie să răspundă din punct de vedere politic în fața acestora. Cele 350 de locuri sunt alocate statelor membre pe baza aceleiași ponderi valabile în cazul CESE. Membrii sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către Consiliu, care adoptă în unanimitate lista membrilor stabilită potrivit propunerilor fiecărui stat membru. Comitetul Regiunilor își desemnează dintre membrii săi președintele, pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Există o serie de domenii în care Consiliul UE sau Comisia Europeană au obligația de a consulta Comitetul Regiunilor („consultare obligatorie”): educația, cultura, sănătatea publică; rețelele transeuropene; infrastructura de transport, de telecomunicații și energetică; coeziunea economică și socială; politica privind ocuparea forței de muncă și legislația socială. De asemenea, Consiliul consultă Comitetul în mod regulat, fără nicio obligație legală, în ceea ce privește o gamă largă de proiecte legislative („consultare neobligatorie” – în acest tip de consultare intrând desigur și legislația de mediu).
SUBCAPITOLUL IV.5 – AGENȚIA EUROPEANĂ DE MEDIU ȘI REȚEAUA EIONET
Agenția Europeană de Mediu sau AEM are sediul la Copenhaga (Danemarca) și are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Astfel, activitatea sa constă în:
furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului;
sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.
Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție. Odată cu Agenția Europeană de Mediu a fost stabilită și Rețeaua Europeană de Informare și Observare pentru Mediu (EIONET), care conectează rețelele naționale de informare ale Statelor Membre. Rețeaua europeană de informare și observare a mediului (Eionet) este o rețea de parteneriat între (Agenția Europeană de Mediu) AEM și țările membre și cooperante ale acesteia. AEM este responsabilă de dezvoltarea rețelei și coordonarea activităților acesteia. În acest sens, AEM colaborează strâns cu punctele focale naționale (PFN), de regulă agenții naționale de mediu sau ministere ale mediului din țările membre. PFN-urile sunt responsabile de coordonarea rețelelor centrelor naționale de referință (CNR), reunind în jur de 900 de experți din peste 300 de instituții naționale și alte organisme care se ocupă de informațiile despre mediu. În afară de PFN și CNR, rețeaua Eionet cuprinde în prezent cinci Centre tematice europene (CTE) în ceea ce privește apa, aerul și schimbările climatice, diversitatea biologică, gestionarea resurselor și a deșeurilor, utilizarea apei și a solului, și informații spațiale.
SUBCAPITOLUL IV.6 – REȚEAUA AGENȚIILOR NAȚIONALE DE PROTECȚIE A MEDIULUI (REȚEAUA EPA)
Rețeaua EPA este o grupare informală care reunește corpurile de conducere (în special directorii) ale tuturor agențiilor de protecție a mediului sau organisme similare acestora ce funcționează în toate statele europene. Rețeaua are rolul unor schimburi de vederi și experiență privind chestiunile de interes comun pentru aceste organizații care au sarcina de a pune în practică, zi de zi, politicile de mediu naționale și supranaționale.
Generalități
Sedința inaugurală a rețelei EPA a avut loc în noimebrie 2003. Aceasta a reprezentat primul pas în stabilirea acestei rețele de facilitare a dialogului la nivel înalt vizând chestiuni importante din domeniul implementării politicilor de mediu. Cel mai caracteristic aspect al rețelei EPA îl reprezintă natura sa informală. Toate statele pot fi membre EPA și au libertatea de a decide care sunt agențiile sau organismele care ar trebuie să le reprezinte în rețea. S-a stabilit ca la ședintele plenare să fie invitată să participe și Comisia Europeană. Aceste ședinte plenare au loc de 2 ori pe an.
În cadrul EPA s-au format un număr de grupuri de interese (IGs – înterest Groups) care analizează în detaliu anumite chestiuni specifice care sunt de interes pentru rețea. Primele grupuri stabilite au fost grupul de evaluare a performanțelor, cel pentru utilizarea sustenabilă a resurselor și cel pentru agricultură. În prezent, în cadrul EPA activează opt grupuri de interese, și anume:
Grupul pentru o legislație mai bună
Grupul pentru stocarea carbonului
Grupul pentru schimbările climatice și adaptarea la aceste schimbări
Grupul pentru utilizarea sustenabilă a resurselor naturale
Grupul pentru organismele modificate genetic (GMOs)
Grupul pentru cooperare internațională
Grupul pentru economia verde
Grupul pentru reducerea poluării sonore
Începând cu anul 2007, rețeaua EPA are și un site web. Sedințele plenare ale EPA au avut loc precum urmează: în 2003, la Copenhaga; în 2004, la Roma (Italia) și Stirling (Regatul Unit); în 2005, la Ljublijana (Slovenia) și Praga (Cehia); în 2006, la Viena (Austria) și Dessau (Germania); în 2007, la Zagreb (Croația) și Helsinki (Finlanda); în 2008, la Oslo (Norvegia) și Ghent (Olanda); în 2009, la Locarno (Italia) și Dublin (Irlanda); în 2010, la Bilbao (Spania) și Cracovia (Polonia); în 2010, în Malta și Haarlem (Olanda). Următoarea ședință plenară a retelei EPA va avea loc în aprilie la Londra.
SUBCAPITOLUL IV.7 – BAZA DE DATE EUNIS
Generalități
Sistemul European de Informații privind Natura sau „European Nature Information System”, abreviat EUNIS, este o parte a Centrului de Date privind Biodiversitatea (“Biodiversity data centre – BDC”). Aplicația web EUNIS oferă accesul la datele disponibile pentru public din cadrul BDC. Aceste informații includ:
Date privind specii, tipuri de habitate și situri incluse în programul NATURA 2000 (conform celor 2 Directive UE privind păsărle și habitatele),
Date și materiale culese și publicate de ETC/BD (fostul Centru European pentru Probleme de Conservare a Naturii).
Informații privind specii, tipuri de habitate și situri luate în considerare în convențiile internaționale din domeniu sau care sunt listate în Listele Roșii Internaționale (“International Red Lists”).
Date specifice culese pentru raportările Agenției Europene de Mediu, organizate pe seturi de date, și care sunt actualizate periodic.
Obiectivele și conținutul EUNIS
Datele conținute în EUNIS sunt culese și actualizate pentru a fi utilizate ca seturi sau instrumente de referință pentru:
Asistență pentru programul NATURA 2000 și coordonare cu rețeaua EMERALD a Convenției de la Berna;
Conceperea și actualizarea unor indicatori de mediu (de exemplu setul de indicatori de bază ai Agenției Europene de Mediu);
Rapoartele de mediu care constituie sarcinile de raportare ale Agenției Europene de Mediu.
În ceea ce privește conținutul bazei de date EUNIS, acesta se subîmparte, după cum am menționat, pe specii, habitate și situri.
Specii
Partea din EUNIS cuprinzând informații despre specii stochează date despre aproximativ 278000 specii din Europa, deși aceste informații variază în funcție de potențiala utilizare a datelor. De exemplu, habitatul preferențial al speciilor este disponibil numai pe bază de cerere; iar informațiile spațiale și temporale (inclusiv mărimea populațiilor speciilor și tendințele acestora) sunt disponibile numai pentru păsări și fluturi. Datele privind stadiul de conservare al anumitor specii au fost compilate atât din informațiile la nivel național al fiecărui stat cât și din alte surse relevante; baza de date poate afișa stadiile de conservare ale diverselor specii la nivel internațional.
Tipuri de habitate
Clasificarea tipurilor de habitate din EUNIS este un sistem cuprinzător pan-european care facilitează descrierea și culegerea de date armonizate pentru tot teritoriul european, prin utilizarea unor criterii clare și comune de definire a tipurilor de habitate. Clasificarea cuprinde toate tipurile de habitate, de la cele naturale la cele artificiale, de la cele terestre la cele de apă dulce sau marine. Parametrii utilizați în stabilirea clasificării pot fi de asemenea folosiți ca opțiuni de căutare în baza de date.
Situri
Modulul EUNIS pentru situri utilizează date din următoarele baze de date:
Arii protejate la nivel național
Arii protejate la nivel internațional
Arii Naturale Certificate la nivel european de către Consiliul Europei
Rezervații biogenetice (cf. Consiliului Europei)
CAP. V – INSTRUMENTELE FINANCIARE ALE POLITICII DE MEDIU ÎN UE
Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE și de Fondul de Coeziune.
Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a cofinanța proiectele de protecție a mediului în țările UE, precum și în țările în curs de aderare. Programul LIFE este singura forma de finantare la nivel comunitar care este dedicată exclusiv conservării mediului. Programul are deja mai multe faze de implementare și peste 1000 de proiecte realizate:
LIFE I – prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
LIFE II – a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
LIFE III – a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
În iulie 2007 a fost lansat programul LIFE+, cu un buget de 2 413 milioane de EURO pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2013. Acest program conține trei direcții de acțiune:
LIFE Natura și Biodiversitate: urmărește implementarea politicilor și a legislației comunitare în domeniile legate de natura și biodiversitate, în mod particular a Directivelor 79/409/EEC și 92/43/EEC, precum și să susțină dezvoltarea și implementarea adecvată a Rețelei Natura 2000
LIFE Informare și Comunicare: oferă finanțare pentru proiectele care distribuie informații despre aspectele legate de mediu, printre care menționăm schimbările climatice și conservarea. De asemenea, sunt finanțate proiectele care contribuie la campaniile de informare legate de prevenirea incendiilor în ecosistemele forestiere și campaniile de training.
LIFE Politici de Mediu și Guvernare: susține proiectele tehnologice care oferă beneficii de mediu semnificative, ca de exemplu procesele care urmăresc îmbunătățirea eficienței. De asemenea, sunt susținute financiar proiectele care ajută la îmbunătățirea implementării legislației de mediu a Uniunii Europene, cele care creează baza de cunoștințe legate de politicile de mediu și care dezvoltă sursele de informare legate de mediu prin activități de monitorizare (inclusiv în domeniul forestier).
Componentele tematice
LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE – Natură, LIFE – Mediu și LIFE – Țări terțe, toate trei urmărind îmbunătățirea situația mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget și priorități specifice. Componenta Măsuri însoțitoare funcționează ca o subcategorie a acestora și are rolul de a asista cu materiale, studii și informații implementarea celor trei componente tematice, precum și de a finanța acțiuni de diseminare și schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiției co-finanțării de către statele eligibile, cu excepția componentei Măsuri însoțitoare – care beneficiază de finanțare 100% din partea UE, procentele alocate fiecărei componente fiind după cum urmează:
LIFE – Natură – 47% din bugetul total LIFE
LIFE – Mediu – 47% din bugetul total LIFE
LIFE – Țări terțe – 6% din bugetul total LIFE
LIFE – Măsuri însoțitoare – 5% din fondurile disponibile
Proiectele finanțate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanța și seriozitatea acestora și care cer ca proiectele:
să fie de interes comunitar și să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
să fie implementate de parteneri serioși din punct de vedere financiar și tehnic;
să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acțiunilor, buget și costeficacitate.
Componenta LIFE – Natură finanțează – în proporție de 50%-70% din cheltuielile eligibile – proiecte de conservare a habitatului natural și a faunei și florei sălbatice (conform directivelor păsărilor și habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii și rețeaua Natura 2000 a Uniunii Europene. Tabelul de mai jos conține exemple de proiecte finanțate de această componentă în statele membre:
Tabel 1: Proiectele de conservarea naturii în Statele Membre
Sursa: Comisia Europeană, DG Environment
(http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/nature.htm )
Componenta LIFE – Mediu finanțează – în proporție de 30%-50% din cheltuielile eligibile – acțiuni ce au drept scop implementarea politicii și legislației comunitare referitoare la protecția mediului, atât în SM cât și în țările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode și tehnici inovatoare de protecție a mediului, prin cofinanțarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanță deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE – Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanțare:
dezvoltarea și planificarea utilizării terenurilor;
managementul apelor;
reducerea impactului activităților economice asupra mediului;
gestionarea deșeurilor;
reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producție.
Tabelul de mai jos ilustrează exemple de metode și tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul acestei componente, în staele membre și în țările candidate.
Tabel 2: Proiecte inovatoare în Statele Membre
Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/environment.htm
Componenta LIFE – Țări terțe finanțează proiecte de asistență tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în țările terțe. Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităților și structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu și a programelor de acțiune în SM, în unele țări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă și Slovenia) și în unele țări terțe din jurul Mării Mediterane și Mării Baltice. Pentru a fi finanțate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
să fie de interes comunitar;
să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internațional, național sau regional;
să propună soluții de rezolvare a problemelor majore de mediu.
O trecere în revistă a proiectelor de asistență tehnică finanțate și desfășurate în țările terțe este realizată în tabelul de mai jos:
Tabel 3: Proiecte de asistență tehnică în statele terțe sau candidate:
Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/third_countries.htm
2. Fondul de Coeziune
Înființarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operațional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
1. Sfera limitată de acțiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcționat către statele mai puțin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda);
2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanțarea proiectelor din domeniile protejării mediului și dezvoltării rețelelor de transport trans-europene;
3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condițiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond și obiectivul realizării uniunii economice și monetare.
CAP. VI – POLITICA DE MEDIU ÎN ROMÂNIA – ISTORIC, STADIUL ACTUAL, ACTORI INSTITUȚIONALI
În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine-stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost inființat pentru prima dată un Minister al Mediului. Politica de mediu în țara noastră a evolut de la adoptarea de măsuri minime de protecție a mediului,ce aveau în vedere limitarea poluării, până la conturarea cauzelor acestora, precum și a stabilirii de atribuții și responsabilițăti pentru daunele cauzate mediului.
În anul 1992, s-a elaborat primul document oficial ce stabilește obiecivele naționale în domeniul protecției și conservării durabile a mediului, Strategia Națională de Proțectie a mediului, reactualizată în 1996 și în 2002, în conformitate cu dispozițiile comunitare în domeniu. Structurată în 2 părți, Strategia Națională de Mediu procedează la o prezentare a principalelor resurse naturale și a elementelor privind starea economică și caliatea factorilor de mediu precum și o prezentare a principalelor resurse de protecție a mediului, a priorităților și obiectivelor pe termen scurt,mediu și lung. Începand cu anul 1996, se poate constata o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în ceea ce privește principiile, priorițătile și obiectivele în domeniul mediului înconjurător.
Principiile pe care se bazează politica de mediu3 în țara noastră sunt următoarele:
principiul precauției cu privire la activitațile cu impact asupra calității mediului;
principiul prevenirii poluării și a riscurilor ecologice;
principiul conservării biodiversitătii,a mostenirii culturale și istorice;
principiul potrivit căruia poluatorul și utilizatorul ,,plătește”,în sensul ca sunt obligați la plăți directe atât cei ce poluează mediul cât și cei care utilizează resursele naturale ale mediului;
principiul stimulării activităților de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite etc.).
În ceea ce privește prioritățile identificate, acestea reflectă atât nevoile naționale cât și tendințele și inițiativele existente pe plan global. Strategiile naționale de mediu din 1992 și 1996 reprezintă documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când s-a adoptat Programul Național de Aderare la UE. În perioada care urmează,strategia națională de mediu este completată de o serie de documente ca, de exemplu, Raportul privind starea mediului în România; Planul Național de gestionare a Deșeurilor și Substanțelor periculoase.
Odată cu anul 2000, când încep negocierile de aderare ale României la UE, politica de mediu în țara noastră se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru țările candidate în cadrul Agendei 2000. În scopul alinierii politicilor naționale de mediu la standardele și obiectivele politicii comunitare, țara noastră, în calitatea inițială de stat candidat, a trebuit să indentifice ariile prioritare de acțiune,s ă stabilescă obiectivele cheie de realizat până la data aderării precum și să stabilească termenele de adoptare,transpunere și implementare a aquis-ului de mediu.
În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22 – Protecția Mediului, și s-a elaborat documentul intitulat,,Foaia de parcurs”care menționează aspecte ce vizează dezvoltarea capacităților de implementare a legislației de mediu adoptate în scopul promovării dezvoltării durabile. Aspectele avute în vedere se refereau la continuarea transpunerii legislației comunitare, implementarea legislației de mediu deja adoptate și întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a aquis-ului de mediu ce reprezintă legislația orizontală și sectorială care reglementează politica de mediu a UE.
Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu în perioada de pre-aderare au fost conturate în funcție de prioritățile aderării României la UE și de necesitățile naționale. Din păcate, trebuie menționat că, dintre toate cele 31 de capitole de negociere în vederea aderării la UE, capitolul 22 a fost „închis provizoriu” cu cele mai multe concesii din partea partenerului european, ceea ce demonstrează că țara noastră era, și încă este, deficitară la capitolul „mediu”. Desigur, legislația comunitară a fost transpusă, dar au mai rămas chestiuni de rezolvat, chestiuni practice care nu respectau legislația comunitară în domeniu și pentru care țara noastră a obținut o marjă de timp (vorbim aici despre câțiva ani) în vederea alinierii. Prezentăm în continuare concesiile făcute României (respectiv perioadele de tranziție) la Capitolul 22 – Protecția mediului înconjurător:
Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compusi organici volatili (COV) rezultati din depozitarea benzinei și distributia sa de la terminale la stațiile de distribuție a benzinei
perioadă de tranziție de 1 an, până la 31.12.2007, pentru:
115 instalații de depozitare la 12 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsa între 25000 –50000 t/an;
138 instalații de depozitare la 13 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25000 t/an;
36 instalații de încărcare și descărcare a containerelor mobile la 12 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă între 25000 – 150000 t/an;
82 instalații de încărcare și descărcare a containerelor mobile la 18 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25000 t/an;
31 containere mobile (cisterne auto);
116 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mare de 1 000 mc/an;
49 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă între 500-1 000 mc/an;
23 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzina mai mica de 500 mc/an;
perioadă de tranziție de 2 ani, până la 31.12.2008, pentru:
4 instalații de depozitare la 1 terminal, care tranzitează o cantitate de benzina între 25 000 – 50 000 t/an.
57 instalații de depozitare la 10 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25 000 t/an;
14 instalații de încărcare și descărcare a containerelor mobile la 11 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25 000 t/an;
101 containere mobile (cisterne auto)
19 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mare de 1 000 mc/an;
11 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă între 500-1000 mc/an;
14 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 500 mc/an
perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru:
526 instalații de depozitare la 63 de terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25000 t/an
114 instalații de încărcare și descărcare a containerelor mobile la 58 de terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 25000 t/an;
432 containere mobile (cisterne auto);
106 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mare de 1000 mc/an;
85 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă între 500-1000 mc/an;
188 instalații de încărcare în instalații de depozitare la stațiile de distribuție a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de 500 mc/an
Directiva Parlamentului și Consiliului 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, modificată prin Directiva Parlamentului și Consiliului 2004/12/CE
perioadă de tranziție de 5 ani, până la 31.12.2011, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 50% și a obiectivului de reciclare de 15 % pentru plastic, prevăzute în Directiva Parlamentului și Consiliului 94/62/CE;
perioadă de tranziție de 5 ani, până la 31.12.2013, considerând anul 2008 ca an de referință, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 60%, pentru atingerea obiectivului global de reciclare de 55%, pentru atingerea obiectivului de reciclare de 60% pentru sticlă și de 22,5% pentru plastic;
perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2011, pentru atingerea obiectivului de reciclare de 15% pentru lemn.
Directiva Consiliului nr. 2000/76/CE privind incinerarea deșeurilor
perioadă de tranziție de 1 an, până la 31.12.2007, pentru închiderea a 52 instalații existente pentru incinerarea fracției de deșeuri periculoase rezultată din activități medicale;
perioadă de tranziție de 2 ani, până la 31.12.2008, pentru închiderea a 58 instalații existente pentru incinerarea fracției de deșeuri periculoase rezultată din activități medicale.
Directiva Consiliului 99/31/CE privind depozitarea deșeurilor
perioade de tranziție până la 16. iulie 2017, calculate după expirarea perioadei de tranziție acordată statelor membre, începând cu luna iulie 2009, pentru aplicarea art. 14 (c) și pct. 2, 3, 4 și 6 ale anexei 1, pentru 101 depozite urbane de deseuri clasă “b”: a) 26 depozite până la 16 iulie 2010; b) 5 depozite până la 16 iulie 2011; c) 21 depozite până la 16 iulie 2012; d) 3 depozite până la 16 iulie 2013; e) 4 depozite până la 16 iulie 2014; f) 7 depozite până la 16 iulie 2015; g) 9 depozite până la 16 iulie 2016; h) 26 depozite până la 16 iulie 2017
perioadă de tranziție de la 1.01.2007 la 31.12.2009, pentru depozitarea temporară a deșeurilor industriale periculoase;
perioade de tranziție, până la 31.12.2013, pentru interzicerea depozitării deșeurilor lichide, interzicerea depozitării deșeurilor cu anumite proprietăți (corozive și oxidante) și privind prevenirea infiltrării de apă în depozitul de deșeuri (numai apa de suprafață), după cum urmează: a) până la 31.12.2013, pentru 23 de depozite din industria energetică, chimică și metalurgie; b) până la 31.12.2011, pentru 2 depozite din industria minieră; c) până la 31.12.2010, pentru 4 depozite din industria minieră
Directiva Consiliului nr. 2002/96/CE privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE)
perioadă de tranziție de 2 ani, până la 31.12.2008, pentru atingerea țintei de colectare de 4 kg DEEE/locuitor/an;
perioadă de tranziție de 2 ani, până la 31.12.2008, pentru atingerea țintelor de reciclare și valorificare.
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea și controlul transportului de deșeuri în, dinspre și înspre Uniunea Europeană
până la 31.12.2015, toate transporturile către România de deșeuri destinate valorificării, listate în Anexa II a Regulamentului (CEE) 259/93, vor fi notificate autorităților competente și procesate în concordanță cu Articolele 6, 7, și 8 ale Regulamentului;
prin derogare de la art. 7(4) al Regulamentului (CEE) 259/93, autoritățile competente române pot obiecta asupra transporturilor de deșeuri pentru valorificare, listate în anexele II, III și IV ale Regulamentului și asupra transporturilor de deșeuri pentru valorificare, nelistate în aceste anexe, destinate unei instalații care beneficiază de o derogare temporară de la anumite prevederi ale Directivei 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării (IPPC), ale Directivei 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor poluanți în aer proveniți de la instalațiile mari de ardere și Directivei 2000/76/CE privind incinerarea deșeurilor, pe perioada în care se aplică derogarea temporară instalației de destinație.;
prin derogare de la articolul 7(4) al Regulamentului (CEE) nr. 259/93, până la 31.12.2011, autoritățile competente române pot ridica obiecții la transporturile către România pentru valorificare a anumitor deșeuri listate în anexa III, ca și a deșeurilor listate în anexa IV și a deșeurilor nelistate în anexele II, III și IV ale regulamentului. 3.1. România poate extinde perioada de tranziție solicitată până nu mai târziu de 31.12.2015, în conformitate cu procedura definită în art. 18 al Directivei Consiliului 75/442/CEE, modificată de Directiva 91/156/CEE.
Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane
perioadă de tranziție până la 31.12.2015, pentru 263 de aglomerări cu mai mult de 10 000 l.e., reprezentând 61,9% din încărcătura biodegradabilă totală;
perioadă de tranziție până la 31.12.2018, pentru 2346 aglomerări cu mai putin de 10 000 l.e., reprezentând 38,1% din încărcătura biodegradabilă totală.
Directiva Consiliului 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman
perioadă de tranziție până la 31.12.2010:
pentru oxidabilitate, amoniu, nitrați, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele, pesticide, mangan pentru localitățile cu populație peste 100000 locuitori;
pentru oxidabilitate și turbiditate pentru localitățile cu populație cuprinsă între 10000 și 100000 locuitori;
pentru oxidabilitate și mangan pentru localitățile sub 10000 locuitori;
perioadă de tranziție până la 31.12.2015:
pentru amoniu, nitrați, aluminiu, fier, metale grele, pesticide și mangan pentru localitățile cu populație cuprinsă între 10000 și 100000 locuitori;
pentru amoniu, nitrați, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele și pesticide pentru localitățile sub 10000 locuitori.
Directiva Consiliului nr. 76/464/CEE privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunității (și cele 7 Directive „fiice”)
perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru:
5 substanțe periculoase: hexaclorbenzen, hexaclorbutadiena, 1, 2 – diclor-etan, tricloretilena, triclorbenzen și 21 unități industriale aparținând industriei chimice (anorganică, organică, a cauciucului, petrochimică, celuloză și hârtie);
două substanțe periculoase: cadmiu și mercur și 27 unități industriale;
substanță periculoasă: lindan și 3 unități industriale.
Directiva Consiliului 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării
perioade de tranziție pentru:
3 instalații existente până la 31.12. 2008; 16 instalații existente până la 31.12.2009; 30 instalații existente până la 31.12.2010; 27 instalații existente până la 31.12.2011; 23 instalații existente până la 31.12. 2012; 13 instalații existente până la 31.12. 2013; 69 instalații existente până la 31.12. 2014; 14 instalații existente până la 31.12. 2015.
Directiva Consiliului 88/609/CEE privind limitarea emisiilor anumitor poluanți în atmosferă de la instalațiile mari de ardere (amendată prin Directiva Consiliului 2001/80/CE)
perioadă de tranziție până la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie de SO2 pentru 34 instalații existente,
perioadă de tranziție până la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie de NOx pentru 64 instalații existente,
perioadă de tranziție până la 31.12.2013 pentru implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie la pulberi pentru 22 instalații existente
perioadă de tranziție de la 31.12. 2016 până la 31.12.2017 pentru valoarea limită de emisie a oxizilor de azot pentru 6 instalații mari de ardere.
CONCLUZII – IMPORTANȚA POLITICILOR DE MEDIU PE TERMEN LUNG ȘI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA UMANITĂȚII
Mediul înconjurător a fost milenii de-a rândul propice dezvoltării umanității, punându-i la dispoziție toate resursele necesare supraviețuirii (apă, aer, conbustibil, hrană, materiale de construcții, etc.). Omul a utilizat de milenii aceste resurse; atâta vreme cât umanitatea a fost la începuturi, tehnicile manufacturiere și agricultura de subzistență nu au adua mari modificări mediului; omul, deși „sapiens” era prea puțin puternic ca să își influențeze mediul ambiant. Însă odată cu dezvoltarea știintei și tehnicii, odată cu avansul civilizației, s-a ajuns la metode complexe de exploatare a resurselor (cum ar fi energia nucleară, ingineria genetică etc) care pot avea un impact covârșitor asupra mediului – atât în bine cât și în rău. Problema care a apărut odată cu folosirea pe scară largă a tehnicilor moderne de exploatare a resurselor și de producție este tocmai acest impact negativ, ale cărui urmări pot fi chiar catastrofale. S-a demonstrat de asemenea că în goana lor după un profit imediat și înarmați doar cu o viziune pe termen scurt, exploatatorii de resurse care folosesc noile tehnici și operatorii aferenți nu dau atenție acestor urmări. Multe habitate au fost compromise, multe specii de faună și floră au dispărut, multiple ecosisteme au fost distruse dincolo de posibilitatea de restaurare. Urmările distrugerilor naturale prin neglijență sau exploatare nesăbuită nu l-au ocolit nici pe om: ploi acide, poluare atmosferică, a solului și a apei care a dus la boli adesea incurabile, schimbări climatice datorită acumulărilor gazelor cu efect de seră. S-a demonstrat astfel practic că evitarea costurilor pe care implică protecția inițială mediului nu face decât să înzecească aceste costuri atunci când trebuie să se intervină pentru a neutraliza efectele unei catastrofe ecologice.
De aceea, cu timpul, a apărut ideea de protecție a mediului înglobată în proiectarea inițială a unor capacități de producție de orice gen sau a unor produse a căror utilizare are impact asupra mediului. Protecția mediului înconjurător a devenit subiect de drept și a fost legiferată. Tendința actuală, de unificare și aliniere a legislației în domeniu pe plan global reflectă realitatea faptului că problemele de mediu nu pot fi rezolvate doar pe plan local, îngust; este nevoie de o abordare globală coerentă, care să țină cont de anumiți parametri comuni. În plus, tendința actuală de a pune accentul pe prevenirea poluării este reflecția ideii tot mai des vehiculată că problemele de mediu trebuie privite pe termen lung, că nu se poate rezolva nimic dacă soluțiile propuse nu fac decât să amâne cu câțiva ani un dezastru, deci, cu alte cuvinte, să îl paseze generațiilor viitoare. Omul este răspunzător de calitatea mediului ca factor de întreținere a vieții, atât în prezent, cât și în viitor.
BIBLIOGRAFIE – POLITICA DE MEDIU UE
Link-uri utile:
Comisia Europeană http://ec.europa.eu
Consiliul UE http://www.consilium.europa.eu
Parlamentul European http://www.europarl.europa.eu
www.euractiv.ro
www.politici.ro
www.europeana.ro
www.eco-ambalaj.ro
www.ier.ro
Documente care se pot descărca de pe internet:
EEAC 2003: European Governance for the Environment – http://www.eeac-network.org
EEB (1999): Do sector strategies work? An evaluation of four sector strategies on integrating environment and sustainable development – http://www.eeb.org
EEB (2001) Enviornmental Policy Integration. Proposals for a better institutional framework,
based on an examination of the Cardiff Process – http://www.eeb.org
EEB (2005) EU Environmental Policy Handbook – A Critical Analysis of EU Environmental Legislation (authors: Andreas Ahrens, Matthias Duwe, Thisvi Ekmetzouglou-newson, Christine Falter, Christian Hey, Frederik Hoederman, Kerstin Meyer, Rosanna Micciche, Hans Muilerman, Stefan Scheuer, Melissa Shinn, Karola Tashcner, Mary Taylor, Catherine Wattiez) – http://www.eeb.org
Legislație:
Poate fi accesată la EUR-lex la – http://europa.eu.int/eur-lex/lex/
Articole:
Relicovschi, Adina – Politici în managementul mediului, Institutul European din România, București, 2000
Jehlicka, Petr – Environmental Implications of Eastern Enlargement of the EU: The End of Progressive Environmental Policy, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, 2002.
Kok, Wim – Enlarging the European Union: Achievements and Challenges, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, 2003.
Publicații:
Cairns Walter – Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, 2001.
Călin Răzvan, Teodor Cristian – Politica de mediu, Editura Tritonic, București, 2007.
Cămășoiu Camelia – Economia și sfidarea naturii, Editura Economica, București, 1994.
Dinu Marin, Socol Cristian, Niculescu Aura – Fundamentarea si coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeana, Editura Economică, București, 2006.
Duțu Mircea – Drept comunitar al mediului, Editura Economicã, București,1997.
Ferréol Gilles – Dictionarul Uniunii europene, Editura Polinom, Iași, 2001.
Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2006.
Fuerea Augustin – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002.
Manoliu Mihai, Ionescu Cristina – Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998.
Platon Victor – Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Răducanu Viorica, Dumitru Felicia, Croitoru Gabriel – Politici ale Uniunii Europene, Editura Biblioteca, Târgoviște, 2004.
Rojanschi Vladimir – Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economica, București, 1997
BIBLIOGRAFIE – POLITICA DE MEDIU UE
Link-uri utile:
Comisia Europeană http://ec.europa.eu
Consiliul UE http://www.consilium.europa.eu
Parlamentul European http://www.europarl.europa.eu
www.euractiv.ro
www.politici.ro
www.europeana.ro
www.eco-ambalaj.ro
www.ier.ro
Documente care se pot descărca de pe internet:
EEAC 2003: European Governance for the Environment – http://www.eeac-network.org
EEB (1999): Do sector strategies work? An evaluation of four sector strategies on integrating environment and sustainable development – http://www.eeb.org
EEB (2001) Enviornmental Policy Integration. Proposals for a better institutional framework,
based on an examination of the Cardiff Process – http://www.eeb.org
EEB (2005) EU Environmental Policy Handbook – A Critical Analysis of EU Environmental Legislation (authors: Andreas Ahrens, Matthias Duwe, Thisvi Ekmetzouglou-newson, Christine Falter, Christian Hey, Frederik Hoederman, Kerstin Meyer, Rosanna Micciche, Hans Muilerman, Stefan Scheuer, Melissa Shinn, Karola Tashcner, Mary Taylor, Catherine Wattiez) – http://www.eeb.org
Legislație:
Poate fi accesată la EUR-lex la – http://europa.eu.int/eur-lex/lex/
Articole:
Relicovschi, Adina – Politici în managementul mediului, Institutul European din România, București, 2000
Jehlicka, Petr – Environmental Implications of Eastern Enlargement of the EU: The End of Progressive Environmental Policy, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, 2002.
Kok, Wim – Enlarging the European Union: Achievements and Challenges, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, 2003.
Publicații:
Cairns Walter – Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, 2001.
Călin Răzvan, Teodor Cristian – Politica de mediu, Editura Tritonic, București, 2007.
Cămășoiu Camelia – Economia și sfidarea naturii, Editura Economica, București, 1994.
Dinu Marin, Socol Cristian, Niculescu Aura – Fundamentarea si coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeana, Editura Economică, București, 2006.
Duțu Mircea – Drept comunitar al mediului, Editura Economicã, București,1997.
Ferréol Gilles – Dictionarul Uniunii europene, Editura Polinom, Iași, 2001.
Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2006.
Fuerea Augustin – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002.
Manoliu Mihai, Ionescu Cristina – Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A., București, 1998.
Platon Victor – Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Răducanu Viorica, Dumitru Felicia, Croitoru Gabriel – Politici ale Uniunii Europene, Editura Biblioteca, Târgoviște, 2004.
Rojanschi Vladimir – Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economica, București, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica de Mediu Ue (ID: 144467)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.