Politica DE Mediu Si Protectia Mediului In Ue

POLITICA DE MEDIU ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN UE

CUPRINS

Lista abrevierilor

INTRODUCERE

POLITICA DE MEDIU ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN UE

1.1 Etapele dezvoltării protecției mediului în UE

1.2 Instituțiile UE cu atribuții în domeniul protecției mediului

1.3 Prioritățile actuale în domeniul protecției mediului

II. EVOLUȚIA ȘI PERSPECTIVELE IMPLIMENTĂRII ACORDULUI DE ASOCIERE RM-UE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

2.1 Dezvoltarea conceptului privind protecția mediului în RM

2.2 Provocarile actuale privind implementarea Acordului la capitolul mediului

2.3 Masuri prioritare privind monitorizarea legislatiei nationale cu standartele UE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Lista Abrevierilor

RM – Republica Moldova

RSS – Republică Sovietică Socialistă

RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

UE – Uniunea Europeană

ONU – Organizația Națiunilor Unite

CEJ – Curtea Europeană de Justiție

CE – Comunitățile Europene

PAM – Program de Acțiune pentru Mediu

PIP – Politici Integrate a Produselor

SCALE – Strategiei europene de mediu și sănătate

UNEP – Programul Națiunilor Unite pentru Mediu

PNUD P- rogramul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

DGM – Direcție Generală pentru Mediu

ENVI – (Environment, Public Health and Food Safety) Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară

INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei

În scopul demonstrării caracterului de utilitate social și importanță a prezentei lucrări aș dori să menționez următoarele fapte. Prosperitatea economică, securitatea politică, pacea pe continent, bunăstarea populației și viața într-un mediu ambient sănătos constituie obiectivele majore ale oricărui stat. Uniunea Europeană este furnizoare de toate acestea, de aceea primul punct al strategiei a majorității statelor europene a fost, este și va fi integrarea în acest bloc. Însă, pentru a adera la Uniunea Europeană, trebuie de depus mult efort în general și în anumite direcții speciale. Una din aceste direcții reprezintă anume faptul ducerii unei politici de mediu protecționiste.

La etapa actuală protecția mediului este una din marile provocări ale Europei, dată fiind amploarea prejudiciilor aduse mediului de către poluare. Deși, Uniunea Europeană a fost adesea criticată că a pus dezvoltarea economică și comerțul înaintea problemelor de mediu, ceea ce a condus la o schimbare de optică, este de menționat că la ora actuală, modelul european de dezvoltare ce nu se bazează pe deteriorarea mediului și sărăcirea resurselor naturale este recunoscut ca unul avansat și intensive aplicat. Astfel, cercetarea modelului European de comportament în domeniul protecției mediului reprezintă o actualitate și importanță majoră pentru a arăta aspect tari ai acestui model și laturile care mai necesită intervenții de ordin legislative și institutional

Referitor la Republica Moldova, în contextual politicii europene integraționiste actuale, este important de de menționat că armonizarea cadrului legislativ național, inclusiv în domeniile ce vizează protecția mediului, cu standardele europene în materie, constituie un deziderat de o importanță majoră și din această perspectivă, cunoașterea programelor de acțiune în domeniul mediului ale Uniunii Europene reprezintă un imperativ major pentru Republica Mldova.

Scopul lucrării

Orice acțiune, cercetare trebuie să pornească de la un anumit raționament, să aibă un punct de reper, un scop în jurul căruia să fie orientate cercetarea. Scopul trebuie să fie unul concret și măsurabil, flexibil și să reflecte tendințele actuale în domeniul cercetat.

Odată cu extinderea recentă a Uniunii Europene, Republica Moldova a devenit țară-vecină a Uniunii, exprimându-și dorința de a dezvolta o cooperare politică strânsă și a se integra pe plan economic, cultural și ecologic. Astfel în prezenta lucrare mi-am propus ca scop nemijlocit studierea specificului politicii de mediu în cadrul Uniunii Europene, a direcțiilor prioritere a acestei politici și posibilitatea și modalitățile de implementarea a acestei politici în sistemul politic și de drept al republicii Moldova în contextual tendinței integraționiste pe care o manifestă Republica Moldova la etapa actuală.

În cadrul prezentei cercetări am abordat conceptul politicii de protecție a mediului în UE și RM atît la nivel general cît și prin prisma unor vectori speciali cu ar fi: cercetarea etapelor de evoluție a politicii de protecție a mediului în UE și formele de materializare a direcțiilor de dezvoltare a politicii de mediu și anume programele de dezvoltare a protecției mediului în UE, analiza principalelor instituții abilitate cu atribuții în domeniul protecției mediului în UE, identificarea direcțiilor prioritare de acțiune în domeniul protecției mediului atît în UE cît și în RM.

Odată ce Republica Moldova realizează la etapa actuală o politică externă integraționistă în raport cu UE, am analizat condițiile, normele pe care trebuie să le îndeplinească republca Moldova în procesul integrării europene, anume în domeniul pretecției mediului.

Obiectivele lucrării

Scopul reprezintă o concepție de bază dar general, a întregii lucrări. Pentru realizarea scopului propus în prezenta lucrare, este necesar de a stabili unele criterii speciale, de a detalia direcțiile de cercetare, materializate în obiectivele principale de activitate, obiectivele necesare, concludente și pertinente, care să direcționeze conținutul cercetărilor pe căi determinate. În calitate de obiective de bază a prezentei lucrări am stabilit:

Studierea procesului de evoluție a politicii de protecție a mediului în UE, și formele de realizare a acesteia.

Cercetarea avantajelor politicii protecționiste de mediu în general și în UE în special, și a impedimentelor de realizare a acesteia cu propunearea unor soluții eficiente în domeniu.

Studierea aspectului instituțional al politicii de mediu în UE, și al relațiilor de cooperare dintre RM – UE în domeniul protecției mediului.

Cercetarea procesului de realizare a politicii de protecție a mediului în RM și provocarile actuale privind implementarea aquis-ului comunitar la capitolul protecției mediului.

Identificarea măsurilor prioritare privind monitorizarea legislației naționale cu standartele UE în domeniul protecției mediului.

Cercetarea obiectului, scopului și principiilor legislației ecologice a UE și naționale și evidențierea rolului acestora în realizarea și dezvoltarea cadrului normativ-juridic ecologic.

Examinarea structurii și modului de funcționare a sistemului legislației ecologice a Republicii Moldova.

Formulare de concluzii și soluții ca urmare a analizei avantajelor, strategiilor și mecanismelor de integrare europeană a Republicii Moldova la capitolul mediului ambiant.

Metodele și suportul teoretico științific al cercetării

Într-u realizarea scopului cercetării, a obiectivelor propuse în prezenta lucrare, este necesar de utiliza anumite procedee de studiere a informației existente. În procesul efectuării cercetărilor pe marginea tematicii abordate am utilizat urmăroarele procedee, metode de cercetare:

1. Metoda analitica – am analizat procesul de realizare a politicii de mediu în UE și RM, prin mecanismul descompunerea procesului cercetat în elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți necesare ale unui intreg. Am efectuat cercetarea natura programelor de colaborare și a actelor încheiate în procesul colaborării RM – UE, a mecanismelor și strategiilor de bază de acțiune la capitolul mediului.

2. Metoda sintetica –dupa analiza fiecarui element în parte a procesului de de realizare a politicii de mediu, am trecut nemijlocit la unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, ca ulterior sa am posibilitatea de aplica procedeile de comparație in legatură cu conceptul cercetat.

3. Metoda comparativă:

a) pe orizontala – consecințele și provocările cu care s-au ciocnit alte state din cadrul UE în implimentarea politicii de mediu dusă de UE.

b) pe verticala – am studiat procesul de realizare a politicii de mediu în UE și RM în cadrul unor perioade te timp.

4. Metoda logică – am studiat din punct de vedere a logicii esența și importanța ducerii unei politici de mediu protecționiste la nivelul unei uniuni de state, am utilizat așa raționamentele, concepte ale logicii ca inducția – prin trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale si deducția – studierea de la general la particular.

5. Metoda predictivă – am analizat procesul de de realizare a politicii de mediu în UE și RM prin prisma creării unei viziuni de viitor referitor la tematica abordată.

Gradul de investigașie a temei:

În procesul efectuării cercetărilor din prezenta lucrare, în scopul dezvăluirii tematicii abordate am utilizat surse bibliografia pe care aș putea să o sistematizez după criteriile formei de exteriorizare și natura informației în următoarele sursesurse:

1. Literatura de specialitate și doctrinei autohtone care oferă o analiză multilaterală a actelor legislative interne și internaționale în domeniu, a procesului de integrare europeană nemijlocit, a strategiilor și mecanismelor de integrare europeană.

2. Doctrina străină – română, rusă, franceză, reeșind din faptul unor investigații la nivel interstal asupra tematicii în domeniu, confruntarea opiniilor doctrinarilor și practicienilor străini vis-a-vis de politica de mediu a UE.

3. Pe lingă studierea literaturii din dmeniu am cercetat actele legislative, actele normative de aplicare a legii, la nivel național din R.M. cît și actele internaționale la care RM este parte ce se refră la relațiile RM-UE anume în domeniul mediului. Am analizat aquis-ul comunitar european în domeniul protecției mediului.

4. Odată cu evoluția sursele web casurse de informație, reieșind din aspectul cantitativ și calitativ a informației pe care o oferă am considerat oportună utilizarea lor. Accesul on-line la actele normative, la bloguri juridice, monitoarele oficiale la site-urile oficiale a autorităților cu atribuții nemijlocite în domeniul de cercetare a prezentei lucrări.

Conținutul rezumativ al lucrării

Cercetările efectuate în prezenta lucrare mi le-am structurat în modul următor:

În cadrul capitolul I. Am analizat politica de mediu a UE, începînd cu definirea termenilor principal de mediu, protecție a mediului, continuînd cu cercetarea procesului de evoluție în general a politicii de protecție a mediului în UE, cît și cercetarea la special a etapelor dezvoltării protecției mediului în UE prin prisma celor 6 Program de Acțiune pentru Mediu elaborate și aplicate în UE. În paralel cu direcțiile de acțiune a politicii de mediu în UE, am analizat și principalele instituții atît de nivel mondial (ONU) cît și regional, din cadrul UE, care dețin atribuții importante în domeniul protecției mediului. Analiza etapelor de evoluție a implimentării politicii de mediu a UE, am continuato cu analiza firească a prioritățile actuale în domeniul protecției mediului materializate prin prisma strategiilor principale de acțiune a UE în domeniul politicii de mediu.

În cadrul Capitolului II. Am abordat tematica evoluției și perspectivelor implimentării Acordului de Asociere RM-UE, la capitolul protecției mediului, în contextul politicii integraționiste pe care o realizează RM la etapa actuală în raport cu UE. Am pornit de la determinarea etapelor de bază de dezvoltarea a conceptului privind protecția mediului în RM, pornind de la primele forme de manifestare încă din Evul Mediu și finalizîd cu etapa actuală. Tematica Acordului de Asociere RM-UE am abordat-o prin prisma provocarilor actuale privind implementarea Acordului la capitolul mediului, determinînd măsurile luate la ziua de astăzi de către autoritățile RM, la capitolul dat și analiza strategiilor stabilite pentru viior în diferite domenii a politicii de protecție a mediului, cum ar fi: calitatea aerului, calitatea apei și gestionarea resurselor, gestionarea deșeurilor și a resurselor, protecția naturii, poluarea industrială și pericole industriale, produsele, ș.a. Suplimentar în cadrul capitolului dat am analizat metodele și măsurile de armonizare și monitorizare a legislației naționale cu standartele UE.

I. POLITICA DE MEDIU ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN UE

1.1 Etapele dezvoltarii protectiei mediului in UE.

La originea sa, termenul de mediu a izvorît din substantivul englezesc environment, preluat apoi în franceză sub forma l’environnement și în alte limbi, cum ar fi – medio ambiente în spaniolă, meio ambiente în portugheză, , și a avut rolul de a desemna spațiul din jurul omului.

În limba engleză crearea termenului de environment este atribuită istoricului britanic Thomas Carlyle (1795-1881) care, puternic influențat de cultura germană a trebuit să redea în engleză derivatul umgebung, format de la umbegen „a înconjura, a împrejmui”. Sub influența termenului englezesc în discuție, vechiul derivat franțuzesc environnement s-a îmbogățit și el cu noul sens specific ecologiei; după 1964 acesta a ajuns să fie folosit cu semnificația de „ansamblu al condițiilor naturale (fizice, chimice, biologice) și culturale (sociologice) în care se dezvoltă organismele vii și în particular omul”.

Potrivit cercetătorului M. Prieur „l’environnement” este un neologism de dată recentă în limba franceză care exprimă faptul de a înconjura, a împrejmui (environner, entourer). Termenul a fost inclus în Dicționarul limbii franceze Larousse în anul 1972 cu sensul: „ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața omului”.

Cercetătorii români susțin că în limba română termenul a apărut în ipostaza pleonastică de „mediu înconjurător” în primele decenii ale secolului al XX-lea. Deși primele atestări nu sunt cunoscute, se presupune că inițial, prin „mediu înconjurător” a fost tradusă expresia franceză „milieu ambiant” în care adjectivul ambiant reprezintă latinescul „ambients, -ntis” (participiul prezent al verbului ambio, -ire, „a înconjura”).

În prezent, întrebuințarea termenului „mediu” în combinație cu cuvintele „înconjurător” și „ambiant”, care fiind sinonime, înseamnă ceva ce se află împrejur, care înconjoară, înconjurător, abordare care a suscitat variate discuții în arealul științific. Spre exemplu, cercetătorii români găsesc ilogică utilizarea în același context a două cuvinte care repetă în mod inutil aceeași idee (pleonasm) – „mediu înconjurător”, considerînd o asemenea formulă drept „eleganță a exprimării”, ce reflectă legăturile complexe dintre statutul social al omului și contextul său ecologic. Drept consecință, acest pleonasm se află acum într-o perioadă de tranziție spre corectare în sensul impunerii termenului prescurtat de mediu. De altfel, este o tendință preluată de la francezi (care au substituit „milieu ambiant” prin „l’environnement”).

Alți specialiști au opinat că formula „mediu înconjurător” este cea corectă, întrucît termenul „mediu” are accepțiuni multiple: unele foarte restrînse, cum ar fi „mediu de cultură”, în sens de soluție folosită în laboratoare pentru culturi biologice, iar altele mai largi, de context social, de cadru de dezvoltare a omului.

Mediul, în sensul fizicii, reprezintă substratul material al fenomenelor fizice (mediul lichid, cel gazos, cel solid); în sens medical, referirea se face la mediul intern al corpului omenesc; există, de asemenea, accepțiunea de mediu geografic, care vizează cadrul natural în interiorul căruia se desfășoară viața societății omenești etc.

Sensul care ne interesează este cel de totalitate a factorilor exteriori organismului uman – și care îi include pe cei geografici nevii (atmosfera, hidrosfera, relieful) – dar și celelalte ființe (biosfera).

În context, este relevantă și poziția cercetătorilor ruși față de terminologia utilizată. Astfel, unii explică utilizarea unei formule – „окружающая среда” și nu a unui singur cuvînt prin aceea că anume astfel prin „mediu înconjurător” a fost tradus în limba rusă termenul englez „environment”, inexistînd o singură noțiune în acest sens.

Alți cercetători cum ar fi E. I. Maiorova, însă, ca și autorii români, recunosc că sintagma окружающая среда (mediul înconjurător) este un pleonasm, care dacă nu ar fi fost general recunoscută și acceptată, ar fi trebuit considerată ca incorectă, deoarece sfidează regulile limbii ruse. În ceea ce privește traducerea termenului în limba rusă, autorul explică selectarea variantei în cauză. Astfel, traducerea mot-à-mot a termenului „environment” ca: „окружение” – s-a considerat a fi neștiințifică; „среда” – foarte scurtă (deoarece termenul necesită o concretizare); iar „окружающая среда” – destul de largă și completă, chiar dacă este pseudoștiințifică.

Pe fonul acestor divirgențe, în literatura juridică a Federației Ruse sînt utilizate două formule, și anume: „mediu înconjurător” („окружающая среда”) și „mediu natural înconjurător” („окружающая природная среда”). Potrivit lui O. I. Krassov combinația „mediu natural înconjurător” reflectă cel mai corect și exact mediul natural. Majoritatea specialiștilor însă preferă utilizarea combinației „mediu înconjurător” (de altfel, utilizată și în cuprinsul actelor legislative), care este considerată identică cu cea de „mediu natural înconjurător”.

În ceea ce privește legislația și doctrina juridică a Republicii Moldova, putem menționa că în marea parte a actelor legislative (în special, cele adoptate în anii '90) este utilizată combinația – „mediu înconjurător” (moment ce poate fi apreciat ca o moștenire a vechiului regim sovietic), iar o serie de concepții de stat, programe naționale și strategii operează numai cu noțiunea de „mediu”. La nivelul doctrinei autohtone întrevedem tendința de a substitui formula de „mediu înconjurător” cu termenul „mediu”, simțindu-se astfel atît influența teoriei juridice românești, cît și impactul procesului de integrare europeană, în special, a legislației comunitare. Prin urmare, considerăm a fi firească ajustarea terminologiei din domeniu la modelele preluate din spațiul european.

Vorbind la general, putem menționa că mediul natural are o însemnătate deosebită pentru calitatea vieții pe Terra, deoarece elementele sale îl înconjoară pe om și celelalte viețuitoare, reprezentînd condiția existenței acestora. La rîndul său, mediul artificial reprezintă același mediu natural, însă modelat (transformat) potrivit necesităților concrete ale omului și, respectiv, se prezintă la fel de important și valoros pentru existența și dezvoltarea omului. Deci elementele naturale și artificiale ale mediului influențează direct existența și activitatea omului, dar și omul prin acțiunile sale influențează, la rîndul său (negativ în cea mai mare parte), starea elementelor mediului.

În general, activitatea omului, orientată spre valorificarea resurselor naturale, a afectat întotdeauna starea factorilor de mediu. În trecut, intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu era de proporție redusă și nu lăsa urme, datorită capacității de regenerare a naturii. În prezent, ca urmare a dezvoltării explozive a tuturor activităților umane și, în special, din sectoarele producției industriale și agricole, a comerțului, turismului și urbanizării, intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu a depășit de multe ori pragurile limită de regenerare a naturii, înregistrîndu-se o degradare, în unele cazuri ireversibilă, a factorilor de mediu care pune, în timp, în pericol însăși viața oamenilor.

Respectiv, aplanarea consecințelor negative ale activităților umane necesită intervenția conștientă și eficientă a omului, materializată într-o activitate complexă, rațională, științific fundamentată prin care să urmărească prevenirea poluării, refacerea mediului poluat și îmbunătățirea condițiilor de mediu. Anume din aceste considerente se impune ca deosebit de imperativă și stringentă protecția mediului sub toate formele posibile.

Abordarea conceptului de mediu atît din punct de vedere a formei cît și conținutului, este extrem de actuală odată cu creșterea economică rapidă, bazată pe profitul pe termen scurt, care afectează ireversibil mediul și totodată echitatea socială. Dezvoltarea la scară mondială a economiei a generat un consum ridicat de resurse neregenerabile, exploatarea irațională a resurselor naturale, precum și crearea unor dezechilibre globale grave, prin despăduriri excesive, poluarea mediului, etc., comportamente care au condus la diminuarea biodiversității și degradarea ecosistemelor, uneori chiar iremediabile.

Globalizarea constituie o forță puternică pentru susținerea creșterii mondiale și asigurarea mijloacelor de gestionare a problemelor internaționale. Însă, forțele pieței determină și sporesc inegalitățile și excluziunea și pot cauza pagube ireversibile mediului. Globalizarea este un factor favorabil, dar și de risc în același timp, în dezvoltarea durabilă. Ca urmare, globalizarea trebuie să fie însoțită de măsuri care vizează prevenirea sau reducerea acestor efecte și un management performant al instituțiilor de protecția mediului, care să răspundă provocărilor secolului XXI, schimbarea, globalizarea, integrarea europenă, economia, organizația și managementul bazat pe cunoștințe și să asigure o dezvoltare echilibrată din punct de vedere ecologic, economic și social.

Strategiile europeane privind protecția mediului acoperă aspectele economice, sociale, de mediu și financiare, precum și coerența politicilor europene și guvernanța la toate nivelurile, inclusiv exploatarea globalizării; lupta împotriva sărăciei și promovarea dezvoltării sociale; gestionarea durabilă a resurselor naturale și de mediu, dezvoltarea obiectivelor intermediare în sectorul apei, terenurilor și solurilor, energiei și biodiversității; o mai bună guvernare la toate nivelurile (ceea ce presupune consolidarea participării societății civile și legitimitatea, coerența și eficiența guvernării economice, sociale și de mediu mondiale).

Încă un factor benefic la capitolul protecției mediului, este că ca condiție esențială în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate pentru aderarea unui stat la Uniunea Europeană, o constituie realizarea unui nou tip de creștere economică – o creștere inovativă, regenerativă și protectoare atât pentru mediu, cât și pentru individ, însoțită de dezvoltarea schimburilor comerciale, cooperării economice și utilizării de tehnologii curate. Deși costisitoare și solicitantă, implementarea Aquis-ului comunitar de mediu reprezintă o schimbare radicală în politicile naționale, în managementul instituțiilor de protecția mediului și în modul de abordare a problematicii în domeniul protecției mediului.

Acțiunile Comunității europene privind protecția mediului au început în 1972 cu patru programe de acțiune succesive bazate pe probleme ecologice și având atât o abordare verticală, cât și sectorială. De atunci încoace au fost adoptate peste două sute de acte normative, în mod special prin introducerea unor standarde minime de limitare a poluării, în domeniul managementului deșeurilor, al poluării aerului și a apei. Introducerea acestui cadru legislativ nu a fost suficientă pentru a preveni deteriorarea mediului, și odată cu creșterea conștientizării populației asupra riscurilor puse de deteriorarea mediului, s-a ajuns la concluzia că acțiuni concentrate, atât la nivel european cât și internațional sunt absolut necesare.

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar reglementate de Articolul 174 al Tratatului CE și sunt reprezentate de:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

protecția sănătății umane;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea tratării problemelor regionale

de mediu și nu numai.

Dacă să mergem din punct de vedere cronologic, putem sistematiza etapele de dezvoltare a politicii de protecție a mediului în cadrul Uniunii Europene în modul ce urmează.

Astfel, politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în același an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acțiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinații de programe pe termen mediu și de gândire strategică, care accentua nevoia de protecție a apei și a aerului și care conținea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acțiune pentru Mediu – PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleași priorități ca și PAM 1 și fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia. Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcției Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor de mediu și totodată inițiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă și mai strâns corelată cu alte politici comunitare. Primele două programe de acțiune pentru mediu, PAM 1 și PAM 2 reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării și promovează nevoia de protecție a apei și a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.

În 1982 a fost adoptat PAM 3 (1982 -1986), care reflectă influența dezvoltării pieței interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieței. În plus, acest program de acțiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecția mediului dobândește o bază legală în cadrul Tratatului Comunității Europene (Tratatul de la Roma, 1957).

În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeași tendință de coordonare cu evoluția și obiectivele pieței unice ca și programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului și a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiași moșteniri naturale și generațiilor

viitoare. Astfel, PAM 3 și PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluția politicilor comunitare la acel moment și dezvoltarea „pieței interne” , astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieței. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creștere a performanței și competitivițății economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu și introduce conceputul „dezvoltării durabile”

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 și face trecerea de la abordarea bazată pe comandă și control la introducerea instrumentelor economice și fiscale și la consultarea părților interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Astfel, al 5-lea Program de Acțiune pentru Mediu (1993 -2000), numit și „Către o dezvoltare durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este promovată ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:

menținerea calității generale a vieții;

menținerea accesului continuu la rezervele naturale;

evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;

înțelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.

Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcției politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părților interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum și trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire și operaționalizată prin utilizarea de instrumente economice și fiscale. Tot 1992 a fost semnat și Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu. În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu (2001-2010), numit și „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecința procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată Internal Market 7 în anul 2000) și stabilește prioritățile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcțiile de acțiune ale politicii de mediu:

1) schimbarea climatică și încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

2) protecția naturii și biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea amenințărilor la adresa speciilor pe cale de dispariție și a mediilor lor de viață în Europa;

3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;

4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor – are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a deșeurilor și de prevenire a producerii acestora. Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor și care au în vedere:

aplicarea efectivă a legislației comunitare de mediu;

obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;

implicarea strânsă a consumatorilor și producătorilor în identificarea de soluții pentru problemele de mediu;

asigurarea accesului general la informațiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecția acestuia;

accentuarea importanței reducerii poluării urbane și a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor și a mediilor naturale).

Suplimentar, PAM 6 prevede și dezvoltarea a unei seriii de strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, după cum urmează:

1) Calitatea aerului – strategie inițiată prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE) , lansat în martie 2001 și care are în vedere dezvoltarea unui set de

recomandări strategice și integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale

poluării aerului asupra mediului și sănătății umane; acestea trebuie prezentate

Comisiei la sfârșitul anului 2004 sau începutul lui 2005 și vor fundamenta strategia

de combatere a poluării aerului.

2) Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecția solului”; în cadrul acesteia, problema protecției solului este pentru prima dată tratată independent și sunt prezentate problemele existente, precum și funcțiile și trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcție.

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:

minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din

utilizarea pesticidelor,

îmbunătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor,

reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,

încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,

stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvați;

4) Protecția și conservarea mediului marin: această strategie este inițiată prin

comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

5) Reciclarea și prevenirea deșeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima

tratare separată a aspectelor reciclării și prevenirii producerii de deșeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalitățile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) și sunt analizate opțiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.

6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spațiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul/arhitectura urbană, iar până la sfârșitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de protecție a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viață și conducând astfel la dezvoltarea unei piețe a produselor ecologice. Programul va fi supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii și actualizării sale conform ultimelor informații și progrese în domeniu.

7) Natura și biodiversitatea: Obiectivul acțiunilor întreprinse în acest domeniu este protejarea și restaurarea structurii și a funcționării sistemelor naturale și stoparea pierderilor din biodiversitate atât la nivel european cât și la nivel global. Din acțiunile propuse pentru atingerea obiectivului se menționează: implementarea legislației în domeniul mediului (în special în domeniul apei și al aerului), coordonarea acțiunilor Comunității în ceea ce privește dezastrele, protejarea plantelor și animalelor de radiații, protecția, conservarea și restaurarea peisajeră, protecția și promovarea dezvoltării durabile a silviculturii, înființarea unei strategii de protecție a solului, protecția și dezvoltarea habitatelor marine și de coastă, crearea de programe pentru strângerea de informații privind conservarea naturii și biodiversității, sprijinirea cercetării etc.

8) Mediul și sănătatea: Obiectivul acțiunilor din acest domeniu este de atingere a unei calități a mediului care să nu producă impacte majore asupra sănătății populației. Dintre acțiunile propuse pot fi menționate: identificarea riscurilor ce aduc prejudicii sănătății, dezvoltarea unui sistem de evaluare și management al riscului produs de chimicale noi, limitarea folosirii celor mai periculoase pesticide, implementarea legislației în domeniul apei, definirea unei strategii în domeniul poluării aerului etc.

9) Managementul resurselor naturale și al deșeurilor: Acțiunile din acest domeniu urmăresc să asigure nedepășirea de către consum a capacității de regenerare a resurselor oferite de mediu, precum și decuplarea folosirii resurselor de creșterea economică prin creșterea eficienței utilizării resurselor și reducerea deșeurilor. În ceea ce privește deșeurile, scopul specific este reducerea cantității acestora, astfel ca până în 2010 deșeul final să ajungă la 20% din produsul inițial. Din acțiunile propuse se pot menționa: dezvoltarea unei strategii de management al resurselor (cu stabilirea priorităților și reducerea consumului), impozitarea folosirii resurselor, suprimarea subvențiilor ce încurajează folosirea în exces a resurselor, stabilirea unei strategii de reciclare a deșeurilor, îmbunătățirea managementului deșeurilor și investiții în acțiunile de prevenire, dezvoltarea unei politici a produsului integrat.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidență și anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu și sănătate (SCALE), care are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea și schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Astfel, politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, aplicate prin intermediul programelor și actelor normative enunțate mai sus, ce aveau ca scop limitarea poluării, prin identificarea cauzelor acestora, precum și prin luarea unei atitudini în vederea instituirii responsabilității pentru daunele cauzate mediului.

Aceaste măsuri, programe, pe cale de consecință au constituit o evoluție care a condus la consacrarea sub aspect legislativ și aplicarea la nivel instituțional a unei serii de principii de acțiune, și anume:

Principiul „Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autoritățile publice, altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea;

Principiul acțiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să combați”;

Principiul precauției: prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză-efect nu este deplin dovedită științific;

Principiul protecției ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție;

Principiul integrării: prevede ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici comunitare;

Principiul proximității: are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru deșeurile și poluarea produsă.

1.2 Institutiile UE cu atributii în domeniul protecției mediului

Protejarea mediului este esențială pentru calitatea vieții generațiilor prezente și viitoare. Provocarea actuală este reprezentată de combinarea protecției mediului cu creșterea economică continuă, cu progresul tehnico-industriial, energetic, etc., într-un manieră care sa fie echilibrată.

În domeniul protecției mediului există un număr mare de organizații care conservă, analizează și monitorizează mediul în diferite modalități. Aceste organizații de mediu pot fi globale, regionale, naționale sau locale.

Organismele internaționale și europene cu atribuții în domeniul protecției mediului sunt următoarele:

Organizația Națiunilor Unite (ONU)

ONU a fost înființată la 24 octombrie 1945 de 51 de țări, angajate să mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă. Astăzi, aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU.

Când statele devin membre ONU, ele acceptă și își asumă obligațiile prevăzute în Carta Națiunilor Unite, un tratat internațional care stabilește principiile de bază ale relațiilor internaționale. Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:

să mențină pacea și securitatea internațională;

să dezvolte relații de prietenie între națiuni;

să coopereze la rezolvarea problemelor internaționale și la promovarea respectului pentru drepturile omului;

să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor tuturor statelor.

ONU oferă mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care afectează pe toți. În cadrul Organizației toate statele membre independent de nivelul de dezvoltare economică, de întindere a teritoriului sau de numărul populației, au un cuvânt de spus și drept de vot egal.

Prin intermediul programelor sau organizațiilor coordonate de Națiunile Unite, statele beneficiază de asistență tehnică și financiară în sectoare de interes pentru fiecare țară: protecția mediului, demografie, drepturile omului, sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituțiilor democratice, etc.

În momentul de față se urmărește consolidarea procesului de luare a deciziilor privind mediu la nivel mondial în cadrul sistemului Organizației Națiunilor Unite.

În cadrul ONU există următoarele organisme cu atribuții în domeniul mediului:

a) Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Principalul organism al ONU creat în vederea protecției mediului, UNEP, a fost înființat imediat după Conferința Națiunilor Unite pentru Mediul Uman, desfășurată la Stockholm în anul 1972. UNEP are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea politicilor de protecție a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării unei dezvoltări durabile. Mandatul UNEP s-a consolidat permanent, în prezent actionând pentru implementarea deciziilor luate la cel mai înalt nivel politic la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, desfășurată la Rio de Janeiro în 1992, și la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, desfașurat la Johannesburg, în 2002. UNEP este coordonat de un Consiliu de Administrație, împreună cu un director executiv, care este în același timp și Secretar General Adjunct al ONU și al Comitetului Reprezentanților Permanenți.

Programele UNEP acoperă următoarele domenii: evaluarea stării mediului, conservarea și protecția biodiversității, managementul chimicalelor, protecția apelor, protecția zonelor de coastă, protecția solurilor, protecția stratului de ozon, schimbările climatice, energiea durabilă, poluarea urbană, controlul poluării industriale, consumul durabil.

UNEP are șapte diviziuni care promovează și facilitează un mamagement al mediului riguros în vederea asigurarii dezvoltării durabile:

Avertizare preventivă și evaluare;

Implementarea politicii de mediu;

Tehnologie, industrie și economie;

Cooperare regională;

Legislatie de mediu și convenții internaționale;

Comunicare și informarea publicului;

Fondul global pentru mediu.

Totodată, această organizație oferă acces la date și informații referitoare la mediu și sprijină guvernele în utilizarea acestora în vederea asigurarii unei dezvoltari durabile.

Această organizație internațională sprijină dezvoltarea infrastructurii instituționale și legale în vederea protejării mediului la nivel global. UNEP oferă sprijin statelor, în special celor cu economii în curs de dezvoltare, în vederea participării la negocierile internaționale, îndeplinirii obligațiilor asumate prin acordurile internaționale, dezvoltării de instituții și să formuleze și să adopte legi care să protejeze mediul.

În același timp, UNEP cooperează și cu societatea civilă și cu sectorul privat în vederea protejării resuselor naturale mondiale. UNEP promovează dialogul și cooperarea între toți factorii implicați, schimbul în ceea ce privește cele mai bune practici, transferul de cunoștințe și tehnologii și realizarea de demonstrații de proiecte ce vizează protecția mediului.

b) Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare este o rețea de dezvoltare globală a ONU, care pledează pentru dezvoltare și conectează statele prin accesul la cunoștințe, experiențe și resurse, menite sa ofere oamenilor o viață mai bună.

Liderii lumii s-au angajat să îndeplinească Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului pâna în 2015, inclusiv obiectivul fundamental de a reduce cu jumatate sărăcia extremă. Prin intermediul rețelei sale internaționale, PNUD coordonează eforturile globale și naționale pentru realizarea acestui scop.

Prin programele sale, PNUD permite interacțiunea reprezentanților diferitelor națiuni, creând astfel parteneriate și oferind căi de promovare a participării, evaluării și eficienței la toate nivelurile.

Prin intermediul unor programe, cum ar fi Inițiativa Ecuatorială și Fondul Global pentru Mediu (un parteneriat între Programul ONU pentru Mediu și Banca Mondială), PNUD ajută statele să își întărească capacitatea de a răspunde necesităților la nivel global, regional și național, cautând și oferind cele mai bune practici, oferind politici inovative de consultanță și facilitând relația dintre parteneri prin proiecte-pilot.

c) Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Activitățile desfășurate de UNECE în domeniul mediului au ca obiectiv protecția acestuia și a sănătății umane și promovarea dezvoltării durabile în țările membre. Scopul activității este acela de a reduce poluarea pentru a minimiza impactul negativ asupra mediului și pentru a evita astfel compromiterea stării factorilor de mediu pentru generațiile viitoare.

UNECE are un Comitet pentru Politici de Mediu, format din reprezentanți ai guvernelor, care se întrunește periodic pentru a formula politici de mediu și pentru a oferi asistență la implementarea acestora prin intermediul unor seminarii, workshop-uri, misiuni de asistență și oferind un forum pentru schimbul de experiență și bunele practici.

UNECE joacă un rol activ în procesul “Mediu pentru Europa” și cooperarea tripartită: mediutransport-sănătate.

Prin rapoartele performanțelor de mediu, UNECE evaluează eforturile țărilor de a reduce nivelul poluării și de a proteja resursele naturale. În aceste rapoarte sunt prevăzute recomandări pentru îmbunătățirea performanțelor de mediu.

UNECE a negociat 6 tratate de mediu, toate aflate în vigoare în prezent: Convenția asupra poluării transfrontiere a aerului pe distanțe lungi, Convenția privind evaluarea impactului de mediu în context transfrontier (Convenția de la Espoo), Convenția asupra protecției și utilizării cursurilor de apă transfrontieră și a lacurilor internaționale, Convenția asupra efectelor transfrontiere ale accidentelor industriale, Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în problemele de mediu (Convenția de la Aarhus), Convenția cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților (Convenția Carpatică).

Procesul “Mediu pentru Europa” este un parteneriat al statelor membre UNECE, organizațiilor sistemului Națiunilor Unite reprezentate în regiune, organizații interguvernamentale, centre regionale pentru protecția mediului, organizații neguvernamentale și alte grupuri majore.

În cadrul Uniunii Europene nemijlocit, rolul central în elaborarea și aplicarea politicilor comunitare revine Comisiei Europene.

Pentru politica de mediu, a fost creată în 1981 o Direcție Generală pentru Mediu (DGM), componentă a celor 36 de direcții generale și servicii specializate ale Comisiei. Rolul central al DGM îl constiuie inițierea de noi acte legislative în domeniu și supravegherea aplicării legislației adoptate la nivel comunitar în statele membre. În acest scop, misiunea asumată de către DGM constă în:

menținerea și ameliorarea calității vieții printr-un înalt nivel de protecție a resurselor naturale, o evaluare și o gestiune eficace a riscurilor, precum și aplicarea în timp util a legislației comunitare;

favorizarea utilizării eficace a resurselor în producția, consumul și eliminarea

deșeurilor;

integrarea obiectivelor de mediu în alte domenii ale politicilor comunitare;

promovarea în UE a creșterii care să ia în considerare nevoile economice, sociale și de mediu atât ale cetățenilor de astăzi, cât și ale generațiilor viitoare;

contribuția la găsirea de soluții la problemele globale de mediu, în special legate de schimbările climatice și de conservarea biodiversității la nivel internațional;

promovarea unei abordări multisectoriale a problemelor de mediu, cu participarea

tuturor părților implicate la o informare mai eficace și la o mai bună protecție a mediului.

După ce este adoptată, legislația de mediu devine obligatorie în toate statele membre, cu posibilitatea unor clauze de salvgardare, a unor derogări temporare și a unor perioade de tranziție (în cazul noilor state membre), iar Comisia supraveghează aplicarea legislației, beneficiind de sprijinul Curții Europene de Justiție care poate fi sesizată dacă statele membre sau agenții economici nu respectă acquis-ul comunitar. Direcția Generală pentru Mediu are, de asemenea, responsabilitatea reprezentării Uniunii la nivel internațional și urmărește integrarea considerentelor de mediu în politicile externe.

În adoptarea legislației de mediu, rolul aparține celor două instituții de decizie politică în Uniune, Consiliul și Parlamentul, conform procedurilor stabilite prin articolul 175 al Tratatului consolidat CE. Pentru cazul general, se aplică procedura de co-decizie, la nivelul Consiliului aplicându-se votul cu majoritate calificată. Pentru dispoziții de natură fiscală, măsuri privind amenajarea teritoriului, gestiunea cantitativă a resurselor hidraulice, afectarea solurilor (cu excepția gestiunii deșeurilor) și pentru cele afectând sensibil accesul la resursele energetice ale țărilor membre, Consiliul votează în condiții de unanimitate, la propunerea Comisiei în cadrul procedurii de cooperare (prin consultarea Parlamentului, a Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor). La nivelul Consiliului deciziile se iau în Consiliul Miniștrilor Mediului, iar la nivelul Parlamentului European a fost înființat în 1973 Comitetul pentru Mediu (în prezent, Comitetul pentru Mediu, Sănătate Publică și Siguranță Alimentară), responsabil pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția consumatorului.

În elaborarea propunerilor legislative și în adoptarea acestora, Comisia, Consiliul și Parlamentul se sprijină pe avizele și recomandările celor două instituții complementare, cu rol consultativ, Comitetul economic și social și Comitetul Regiunilor care asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Un rol cheie în acest proces de consultare revine și Agenției Europene pentru Mediu.

3) Parlamentul European – Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, (ENVI – Environment, Public Health and Food Safety). ENVI este una dintre cele mai mari comisii ale Parlamentului European, cu 64 de membri care se ocupă de problematica protecției mediului și a sănătății și siguranței alimentare a consumatorului, chestiuni ce privesc viața de zi cu zi a cetățenilor europeni. Astfel, această comisie este alături de cea pentru Securitate, de cea pentru Afaceri Economice și Monetare și cea pentru Buget, printre cele mai importante din cadrul PE. În cadrul politicii în domeniul mediului, ENVI se ocupă de schimbările climatice, măsurile împotriva poluării aerului, solului și apei, gestionarea și reciclarea deșeurilor, manipularea substanțelor periculoase și toxice, precum și protejarea diversității. În sfera sa de competență intră și dezvoltarea durabilă, măsurile la nivel internațional și regional de protecție a mediului și protecția civilă. Pentru o perioadă îndelungată instituția cu cea mai restrânsă arie de competențe în raport cu Consiliul și Comisia, Parlamentul European a obținut treptat puteri decizionale mai mari inclusiv în problemele legate de mediu. Astfel, s-a ajuns ca odată cu trecerea la procedura de codecizie aplicată majorității aspectelor legate de mediu să aibă în acest domeniu un statut de egalitate cu Consiliul. În mod tradițional mai „verde” decât celelalte instituții, PE a avut de-a lungul timpului multe inițiative în ceea ce privește protecția mediului, fapt datorat și procentului destul de mare pe care îl are grupul ecologist comparativ cu parlamentele naționale.

4) Curtea Europeană de Justiție. De-a lungul timpului Curtea Europeană de Justiție (CEJ) a adus o contribuție importantă la dezvoltarea politicii de mediu a Uniunii Europene prin jurisprudența sa. Principala sa atribuție este legată de punerea în aplicare și asigurarea respectării normelor comunitare în privința protecției mediului. În cazul în care Comisia demarează demersurile legale necesare împotriva statelor membre în urma unor abateri ale acestora de la norme, CEJ urmărește respectarea dreptului european, având puterea de aimpune sancțiuni. Deși numărul de astfel de cauze a fost destul de mare de-a lungul timpului, puține sunt cazurile în care s-a impus aplicarea de sancțiuni. Mai mult, atunci când legile sau politicile de mediu naționale intră în contradicție cu cele europene, acest fapt poate fi denunțat de către persoane sau grupuri interesate, impunându-se implicarea CEJ în soluționarea cazului.

5) Comitetul Economic și Social European (CESE) reprezintă societatea civilă, angajatorii și angajații. Este un organ consultativ al Uniunii Europene pe lângă instituțiile europene mari (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European) în ceea ce privește propunerile legislative ale UE și elaborează avize pe diverse teme despre care consideră că trebuie să fie abordate. Activitatea este împărțită în trei grupuri: Angajatori, Salariați și Activități Diverse, în cadrul acestora din urmă încadrându-se și problemele ce țin de protecția mediului. Astfel, în cadrul grupului de lucru Dezvoltare Durabilă există secțiunea Agricultură, Dezvoltare Rurală și Mediu (NAT), concentrată pe a face cunoscută pozița societății civile europene în procesul european de elaborare a politicilor de mediu. Domeniile tehnice specifice care intră în aria sa de lucru sunt gestionarea deșeurilor, calitatea aerului, biodiversitate, pădure, pescuit, siguranță alimentară, sănătatea animalelor.

6) Agenția Europeană de Mediu a fost creată în 1990, are sediul la Copenhaga (Danemarca) și a devenit operațională începând cu 1994. AEM este principalul organism european care asigură colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant diferiților actori publici și privați în scopul promovării dezvoltării durabile. Acțiunea AEM constă, în principal, din:

– coordonarea rețelei Eionet –Rețeaua Europeană de Informare și Observare în Domeniul Mediului, formată din peste 600 de organizații;

– colectarea și analiza informațiilor de mediu provenind de la serviciile Comisiei, ale

țărilor Spațiului Economic European, ale organizațiilor, convențiilor și acordurilor

internaționale;

elaborarea și furnizarea de rapoarte și studii necesare fundamentării politicilor europene;

promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și al protecției mediului;

acordarea de informații și consilierea agenților economici și a publicului larg.

Strategia AEM se încadrează în liniile strategice ale PAM6 și și-a stabilit patru arii tematice: schimbările climatice, reducerea biodiversității/limitarea schimbărilor spațiale, protecția sănătății umane și calitatea vieții, utilizarea și gestiunea resurselor naturale și a deșeurilor. Sectoarele prioritare sunt: agricultura, produsele chimice, energia, transporturile, dezvoltarea și planificarea teritorială, aspectele internaționale. Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție.

Prioritățile AEM pentru următorii 5 ani sunt:

evaluarea realizărilor în aplicarea PAM 6, a atingerii obiectivelor procesului de la

Cardiff, a Strategiei de la Lisabona și a Strategiei de Dezvoltare Durabilă;

susținerea procesului de extindere și a supravegherii impactului acestuia în domeniul mediului;

elaborarea de rapoarte de progres în domeniul protecției mediului;

evaluări sectoriale în transport, agricultură și energie, cu difuzarea exemplelor de bune practici și elaborarea unei metodologii și a unor recomandări pentru armonizarea datelor statistice de mediu;

analiza eficacității politicilor europene din perspectiva impactului asupra mediului;

identificarea și promovarea de studii în probleme emergente de mediu: eco-tehnologiile, OMG;

elaborarea de scenarii și studii prospective privind evoluția mediului în Europa.

Fără să fie direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele AEM asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și în fundamentarea propunerilor legislative ale Comisiei.

Astfel, referitor la capitolul protecției mediului, la nivel european, la momentul actual există un șir de instituții, atît din cadrul UE cît și din cadrul unor organizații cu arie mondială cum este ONU, fapt care asigură o bună implimentare a normelor din domeniul protecției mediului adoptate la nivel atît european cît și mondial.

7) Grupurile de interese ecologiste. Numărul de organizații ale societății civile care își bazează activitatea pe protecția mediului este destul de mare la nivelul Uniunii Europene. Dintre cele care își concentrează activitatea pe implicarea în modul în care sunt redactate politicile de mediu se numără, ca fiind cele mai importante: European Environmental Bureau, Friends of Earth, Greenpeace International, World-Wide Fund for Nature, Climate Network Europe, European Federation for Transport and Environment și BirdLife International. Influența acestor grupuri la nivelul elaborării politicii de mediu a crescut în ultimii ani, fapt datorat creșterii vizibilității și îmbunătățirii opiniei publice în ceea ce le privește. De asemenea, transformările de la nivel instituțional din Uniune au creat un context favorabil organizațiilor neguvernamentale.

1.3 Prioritatile actuale in domeniul protecției mediului în UE.

Prioritățile actuale în domeniul protecției mediului în UE se materializează în strategiile de realizare ale politicii de mediu.

Strategiile de protecția mediului înconjurător încearcă să echilibreze creșterea de capital financiar creat de pe urma activității propuse și consumul capitalului natural, ce poate compromite șansa generațiilor următoare de a-l utiliza. Aceste strategii pot fi considerate instrumente flexibile pentru prevenirea impactului negativ asupra mediului înconjurător, cu condiția să fie planificate în mod adecvat, să fie stabilite clar etapele de parcurs și să fie în concordanță cu resursele.

Strategiile de protecția mediului înconjurător au un caracter colectiv, privesc întreaga societate de la nivel național la nivel de agent economic. Trecerea activităților economice la activități eco-economice presupune schimbarea comportamentului consumatorilor cât și al producătorilor, proces de durată ce trebuie motivat prin strategii naționale și regionale bazate pe concepte clare de tip dezvoltare durabilă, spațiu ecologic, produse “verzi” etc.

Prin realizarea acestor planuri de acțiune și strategii de protecție a mediului înconjurător, se urmărește să se identifice oportunitățile de diminuare a costurilor de mediu, reducerea risipei resurselor naturale fiind costisitoare nu atât datorat faptului că acestea implică penalități și taxe, ci datorită valorii de piață a materialelor risipite, risipa și emisiunile fiind un semn al producției ineficiente.

Strategiile și politicile naționale de protecție a mediului înconjurător au facilitat privirea unitară a intereselor protecției mediului înconjurător și au extins numărul și aria de aplicare a instrumentelor de punere sub control a fenomenului de poluare și au stabilit conexiunea calității factorilor de mediu la dezvoltarea economică.

Strategiile de realizare ale politicii de protecția mediului înconjurător din Uniunea Europenă întăresc principiul subsidiarității și încearcă înlocuirea abordării verticale tradiționale, de tip comandă și control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale Uniunii Europene.

Astfel, printre strategiile de bază a UE în domeniul protecției mediului, ca forme de materializare a direcțiilor prioritare de acțiune în domeniu, sunt:

Dezvoltarea durabilă,

Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului,

Politica Integrată a Produselor (PIP),

Acordurile voluntare de protecția mediului și reducerea poluării,

Taxele și impozitele de mediu în cadrul Pieței Unice,

Strategia europeană de mediu și sănătate.

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 și a tendinței inovatoare a PAM 6, care prevede creșterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu și care promovează acțiunile orizontale și integrate.

Dezvoltarea durabilă

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internațională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și protecția mediului și care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 și doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001. La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff și are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declarația de la Gothenburg – numită și „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă” – are în vedere rolul UE în aspectele globale ale

dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare inițiat în 2001 au fost identificate 4 priorități:

1) schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu dăunează mediului);

2) sănătatea publică;

3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale;

4) sistemele de transport și utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorități au fost stabilite 3 direcții de acțiune, ce structurează și eficientizează strategia de dezvoltare durabilă și care, în același timp, se completează reciproc. Acestea cuprind:

propuneri ce se influențează mai multe sectoare,

măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,

revizii progresive a gradului de implementare a strategiei,

iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acțiune propriu-zis și duc la operaționalizarea și aplicarea în practică a dezvoltării durabile.

Pentru prima direcție de acțiune (a), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte:

toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potențialelor costuri și beneficii economice, sociale și de mediu;

programele comunitare de cercetare și dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă;

Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătățirea comunicării, prin sublinierea importanței dialogului sistematic cu consumatorii și a consultării altor țări – cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global, crearea convingerii că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor țări în această direcție – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi.

A doua direcție de acțiune (b) este strâns corelată cu prioritățile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile, și anume:

1) utilizarea energiei “curate” în contextul schimbaării climatice –

a) îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto;

b) reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră;

2) sănătatea publică – asigurarea calității și siguranței alimentelor pe tot parcursul lanțului alimentar, – abordarea aspectelor referitoare la epidemii și rezistența la antibiotice;

3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale, – eliminarea relației cauzale existente între utilizarea resurselor și creșterea economică precum și stoparea distrugerii biodiversității;

4) sistemele de transport și utilizarea terenurilor –

a) eliminarea relației cauzale existente între dezvoltarea transportului și

creșterea economică;

b) dezvoltarea de sisteme de transport ce nu dăunează mediului.

A treia direcție de acțiune (c) prevede următoarele măsuri de realizare:

1) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a Consiliului European,

2) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei și

3) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părțile interesate (la fiecare doi ani).

2) Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului. Acest program încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de mediu, precum și sprijinirea asociațiilor locale și regionale mici ce contribuie la aplicarea aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de subvenții (granturi) ONG-urilor active în domeniul protecției mediului, pe baza unor propuneri trimise de acestea. Criteriile de acordare a granturilor urmăresc prioritățile PAM 6 și promovează educația pentru protecția mediului și sprijinirea implementării legislație comunitare de mediu.

3) Politica integrată a produselor (PIP).

PIP urmărește să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viață și propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”, precum și o strânsă cooperare cu părțile interesate. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:

1) gândirea în perspectiva ciclului de viață al produselor;

2) implicarea pieței, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii și ofertei

de “produse verzi”;

3) implicarea părților interesate;

4) actualizarea și dezvoltarea continuă;

5) crearea de instrumente variate.

În ceea ce privește implementarea sa, au fost identificate două direcții de acțiune: stabilirea de „condiții cadru” – adică promovarea acelor tipuri de măsuri și

instrumente aplicabile mai multor produse diferite; crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor cele mai dăunătoare la adresa mediului și dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP.

Această strategie are un potențial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât și a consumatorilor – ceea ce, pe termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecție a tipurilor de produse aflate pe piață, în funcție de potențialul lor dăunător asupra mediului

3) Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă și responsabilizarea agenților economici față de protecția mediului. Acordurile de mediu au un caracter voluntar și sunt folosite în mod curent, la nivel național, regional sau local, însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană și federațiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

• o abordare pro-activă din partea industriei;

• soluții eficace și create special pentru problemele identificate;

• realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.

Reglementarea funcționării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabilește trei tipuri de acorduri posibile:

1) acorduri din proprie inițiativă – se referă la inițiativele sectorului industrial în

domenii în care Comisia nu intenționează să propună reglementări și pe care le poate

sprijini printr-o recunoaștere formală;

2) auto-reglementări – reprezintă situațiile în care reprezentanții industriei aleg să

reglementeze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din

partea Comisiei;

3) co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabilește

obiective și cerințe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: politica integrată a produselor, schimbarea climatică, gestionarea deșeurilor.

4) Taxele și impozitele de mediu.

Taxele și impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creșterii eficacității politicii de mediu. Acestă strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană și care presupune utilizarea a două categorii de taxe și impozite de mediu:

• cele care se aplică emisiilor poluante ( de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic);

• cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.);

Strategia dată, a UE constă în:

• analizarea efectelor economice și de mediu ale taxelor și impozitelor existente,

• monitorizarea efectelor acestora asupra Pieței Unice și asupra competitivității

industriei europene,cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale și eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

5) Strategia europeană de mediu și sănătate (SCALE) Această strategie este cea mai recentă acțiune în domeniu și are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană.

Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor – care reprezintă cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului – spre deosebire de restul legislației de mediu, care este bazată pe norme și standarde pentru adulți. Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie:

1. va fi fundamentată științific și va analiza interacțiunile complexe dintre diverși

poluanți și organismul uman;

2. va fi centrată pe copii și va iniția acțiuni pilot asupra poluanților cu relevanță

specifică pentru copii (precum dioxinele și metalele grele) și asupra substanțelor cu

acțiune endocrină;

3. își propune să crească gradul de informare și responsabilizare a părților interesate și al publicului;

4. legislația UE va completa legile naționale și va fi revizuită pentru a reflecta situația și nevoile speciale ale copiilor;

5. va evalua constant acțiunile întreprinse în acest scop.

Cut titlu de generalizare este de menționat că politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în special datorită

caracterului său trans-sectorial și al interferenței directe cu creșterea economică, se confruntă cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din încercarea de a balansa interesele economice cu cele de mediu și de a le transforma din interese contradictorii în interese complementare. Se creează astfel situații în care apar false probleme dar care sunt de fapt efecte benefice ale politicii comunitare de mediu.

Un astfel de exemplu este dat chiar de relația creștere economică – reducerea calității factorilor de mediu/reducerea resurselor naturale și care creează tensiuni și rezistență în aplicarea sau adoptarea măsurilor de protecție a mediului. Acest lucru se întâmplă tocmai din teama de a sprijini mediul, cu costul regresului economic și al creării de crize sociale – avînd în vedere caracterul maximal al producției de consum. Acesta pare a fi un cerc vicios însă soluția este o schimbare de perspectivă: acele măsuri care restricționează dezvoltarea industriei din considerente de mediu, stimulează în același timp dezvoltarea de mecanisme și sisteme ce fac posibilă coabitarea celor două – cum ar fi tehnologiile avansate și nepoluante, surse alternative de energie verde (energia solară, energia eoliană), care duc la dezvoltarea

unei piețe specializate și implicit, dezvoltarea economică.

O altă falsă problemă este conectată cu cea anterioară și se referă la procesul de extindere al Uniunii Europene și la costul ridicat al acesteia atunci când sunt implicate aspecte de mediu. Aceasta deoarece, așa cum se arată în documentele Comisiei, protecția mediului în țările Europei Centrale și de Est este foarte puțin dezvoltată comparativ cu extinderile anterioare, iar costul de aliniere la standardele comunitare se arată a fi foarte ridicat. Ceea ce nu este la fel de evident însă sunt avantajele care decurg de aici, atât în termeni de mediu cât și în termeni economici.

Astfel, în termeni de mediu trebuie menționat că ridicarea standardelor de protecție a mediului în aceste țări nu poate avea decât efecte benefice pe plan European și global și va duce la îmbunătățirea situației generale a mediului, cu efecte vizibile pe termen lung.

Din punct de vedere economic, tocmai alinierea industriilor acestor țări la standardele comunitare de mediu presupune retehnologizarea masivă a fabricilor și uzinelor și contribuie la dezvoltarea pieței de producție comunitare pentru astfel de tehnologii și echipamente – de aici sprijinirea creșterii economice la nivel comunitar.

Acestea sunt probleme generale și de perspectivă pe care trebuie să se bazeze strategiile și prioritățile actuale ale autorităților UE în domeniul protecției mediului.

Referitor la prioritățile de acțiune în domeniul mediului în cardul relațiilor RM-UE, menționăm următoarele direcții de acțiune prioritare generale:

1) Asigurarea implementării strategiilor aprobate în domeniul protecției mediului.

2) Elaborarea strategiilor de protecție a resurselor de apă, a resurselor minerale utile;

3) Asigurarea reformelor instituționale de mediu (reorganizarea unor instituții subordonate, crearea Agenției de Mediu, a Agenției substanțelor chimice, a Centrului pentru gestionarea deșeurilor);

4) Promovarea spre aprobare a proiectelor de legi privind evaluarea strategică de mediu și privind accesul la informația de mediu;

5) Elaborarea mecanismului de implementare a legislației menționate mai sus – regulamente, ghiduri și metodologii.

Astfel, perfectarea cadrului politic și legislativ de mediu este una dintre condițiile de realizare a tendințelor de dezvoltare a RM: integrarea în Uniunea Europeană, promovarea economiei verzi și dezvoltarea durabilă. Strategia pune accentul pe aprobarea noului cadru politic, legislativ și normativ de mediu, perfectat în conformitate cu cerințele, directivele și standardele Uniunii Europene.

II. EVOLUȚIE ȘI PERSPECTIVELE IMPLEMENTĂRII ACORDULUI DE ASOCIERE UE ȘI RM PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI.

2.1 Dezvoltarea conceptului privind protecția mediului în RM.

Anii ’70 ai secolului trecut s-au impus în istoria omenirii, în special, datorită a două momente importante: conștientizarea mai accentuată la nivel internațional și național în majoritatea statelor lumii a pericolelor ce amenință mediul, deci, și însăși sănătatea și viața omului pe Terra și intensificarea la ambele niveluri a acțiunilor de reglementare juridică a interacțiunii omului cu natura. În mod corespunzător, pot fi atestate primele eforturi și încercări de creare a sistemelor normativ-juridice naționale necesare, precum și de elaborare a unor teorii științifice în domeniu, momente ce sau desfășurat paralel, condiționîndu-se reciproc.

Protecția mediului constituie o problemă de o importanță globală, care trebuie să devină o prioritate națională, deoarece vizează în mod direct condițiile de viață și sănătatea populației, realizarea intereselor economice, precum și capacitățile de dezvoltare durabilă a societății.

Referitor la evoluția, dezvoltarea conceptului de protecție a mediului în RM, putem menționa că, pe teritoriul țării noastre preocupări de protejare a unor elemente din natură au existat încă din zorii apariției organizărilor feudale în cele trei principate române, ele luînd forma unor măsuri cu caracter legislativ. În decursul timpului, actele normative din domeniu au fost diversificate, vizînd, pe lîngă ocrotirea vînatului, reglementarea pescuitului sau protejarea pădurilor, a pășunilor și reglementarea unor probleme privind menținerea igienei, organizarea comerțului, a agriculturii ori a industriei etc. Mărturii, în acest sens, se găsesc în lucrările cronicarilor Ion Neculce și Dimitrie Cantemir, dar și în cele mai vechi documente care încearcă să reglementeze raporturile omului cu natura. Evoluția reglementării juridice a protecției mediului pe teritoriul actualei Republici Moldova a cunoscut, de-a lungul timpului, mai multe etape distincte.

Astfel, în viziunea autorilor I. Guceac și V. Ursu, perioadele de formare a legislației din domeniu pot fi clasificate în trei etape:

începînd cu anii 1457, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pînă la sfîrșitul anilor '50 ai sec. al XX-lea;

începînd cu anul 1959, cînd a fost adoptată Legea privind protecția naturii și exploatarea rațională a resurselor naturale ale RSS Moldovenești și terminînd cu anul 1991;

începînd cu anul 1991, cînd a fost adoptat Codul Funciar al Republicii Moldova și pînă în prezent (perioada contemporană).

La acest capitol, autorul Igor Trofimov evidențiază următoarele etape:

perioada de pînă la 1940;

perioada 1940-1993;

perioada contemporană – după 1993 (an în care a fost adoptată Legea Republicii Moldova privind protecția mediului înconjurător).

Astfel, începînd cu Evul Mediu, moldovenii își reglementau relațiile între ei prin intermediul unei totalități de obiceiuri și tradiții populare orale, care au fost cristalizate de-a lungul secolelor, fiind denumite în popor „obiceiul pămîntului”, persistînd în Moldova aproape pînă în epoca modernă. Primele încercări de reglementare a raporturilor dintre om și natură datează cu perioada domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care, fiind preocupat de protejarea vînatului și a altor resurse naturale, a dat „legea braniștii” – lege care proteja flora și fauna sălbatică în anumite locuri, adică interzicea orice activitate de folosire a resurselor naturale pe anumite teritorii. Astfel, braniștea reprezenta un „loc oprit unde nimeni nu avea voie să vîneze, să pescuiască, să pășuneze vitele și nici măcar să cosească fînul fără voia stăpînului, cei care încălcau legea fiind aspru pedepsiți cu pedeapsă corporală și confiscarea a tot ceea ce aveau asupra lor cînd săvîrșeau fapta”. Mai tîrziu, Vlad Vintilă (1533), Ștefan Tomșa (1621) și Matei Basarab (1646), prin intermediul decretelor domnești, reglementau „braniștile” sau „opreliștele de stricare a naturii” (precursoare ale rezervațiilor naturale contemporane). În acest sens, deosebit de semnificativ este faptul că statul (respectiv domnitorii), în acea perioadă, nu puneau accentul pe calitatea mediului, ci pe proprietate. Astfel, prin intermediul actelor sale, domnitorii protejau doar proprietatea și nicidecum mediul. În același timp, o asemenea atitudine poate fi înțeleasă, deoarece atunci nivelul de poluare nu era amenințător, natura era în stare să lichideze majoritatea poluărilor, iar activitățile oamenilor nu provocau mediului pagube inestimabile. Este însă demn de remarcat că totuși, odată cu apărarea proprietății, odată cu obligarea locuitorilor de a proteja aceste resurse, în mod real se proteja flora și fauna de pe acele întinderi. Pe lîngă aceste „legi” ale „braniștilor”, au existat și alte acte normative avînd drept scop protejarea unor specii de animale. Un exemplu îl constituie măsurile de protecție a șoimilor, ei fiind 48 ocrotiți în tot timpul anului pentru a putea fi capturați în scopul folosirii lor la vînătorile domnești și boierești. O reglementare analogică în ceea ce privește regimul de protecție a braniștilor o constituie și hotărîrea Conventului de la Focșani, din 29 mai 1706, prin care se formează o comisie mixtă de dregători munteni și moldoveni, care decide cu privire la principiile de hotar, în special, stabilește interdicții pentru munteni de a tăia păduri pe teritoriul moldovenilor. Astfel, apar primele forme de organizare și exploatare a pădurilor. Semnificativ, în acest sens, este primul Cod silvic românesc, tipărit în 1786 pentru Bucovina, în limbile germană și română, intitulat sugestiv „Orînduiala de pădure”. Codul conținea norme de întreținere și tăiere a arborilor în așa fel încît să permită regenerarea în timp util a zonelor împădurite. Este demn de remarcat faptul că un document vechi de peste 200 de ani, conținea idei și astăzi actuale, care, de altfel, se regăsesc și în documentele Conferinței Organizației Națiunilor Unite de la Stockholm, cît și în conceptul despre dezvoltarea durabilă din Uniunea Europeană.

Începutul sec. al XIX-lea constituie pentru Moldova o perioadă de extindere a reglementărilor în acest domeniu, fiind adoptate un șir de acte ce reglementau explorarea pădurilor, subsolului, apelor, aerului. Astfel, Legea moldovenească din 1843 pentru cruțarea pădurilor stabilea reguli după care urma să se facă exploatarea pădurilor mănăstirești care aparțineau bisericii și clerului (prilej de abuzuri și de cîștiguri ilicite). Noile reguli erau preluate, în cea mai mare parte, din Codul silvic francez. În anul 1872 apare legea cu privire la vînătoare, cu prevederi clare de protecție a faunei și cu o viziune modernă asupra acestei preocupări, interzicînd, printre altele, excesele distructive .Ulterior, Unirea Țărilor Românești a dictat și necesitatea unificării legislației în domeniu, care în perioada 1918-1920 și-a extins jurisdicția și asupra Basarabiei. Între anii 1920 și 1930, se adoptă o serie de legi. Bunăoară, la 24 septembrie 1920 este adoptată Legea „Pentru înființarea pășunilor comunale”, prin care se urmărește protecția pădurii, utilizîndu-se numai poienile, golurile de munte, adică plaiurile și regiunea de baltă a Dunării și Prutului. La 1 iulie 1924 a fost adoptată o lege, numită „Satisfacerea trebuințelor normale în lemn de foc și de construcție ale populației rurale din Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina”, în care se prevedea exproprierea de păduri în scopul enunțat, fiind precizate regulile de expropriere. În anul 1930 este adoptată Legea „Pentru ameliorarea terenurilor degradate”, iar în 1933 – Legea „Asupra măsurilor complementare necesare pentru utilizarea pășunilor comunale provenind din păduri”. Aceste legiuiri reglementau, în principal, dreptul de proprietate și de folosință asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, cuprinzînd, concomitent, o serie de recomandări de ordin tehnic, precum: stabilirea vîrstei optime pentru tăierea copacilor, curățarea pădurii, interzicerea pășunatului etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, preocupările în materie au fost stagnate pînă la mijlocul anilor '50, fapt ce i-a determinat pe unii cercetători să caracterizeze această perioadă ca fiind de „stagnare legislativă în acest domeniu”. În acea perioadă, toate raporturile ce priveau folosirea resurselor naturale erau reglementate de legislația ex-RSS Ucraineană. În perioada din 1957-1963, în URSS au fost instituite și dezvoltate bazele legislației privind protecția naturii, iar, odată cu aceasta, a fost adoptată Legea privind protecția naturii a URSS, fapt ce a determinat legislativul ex-RSS Moldovenești ca la 16 ianuarie 1959 să adopte Legea privind protecția naturii și exploatarea rațională a resurselor naturale a RSS Moldovenești – prima lege după cel de-al Doilea Război Mondial (fiind și primul act normativ în domeniu), care a funcționat pînă în anul 1993. Protecția naturii a fost pusă în seama filialei moldovenești a Academiei de Științe a URSS și Ministerului Agriculturii al RSSM, în limita republicii, iar la nivel local – a sovietelor sătești, de orășel, orășenești și raionale. Ulterior, în baza legii din 1959, au fost adoptate un șir de legi, printre care: Codul Funciar al RSSM din 22 decembrie 1970, Codul Apelor din 21 decembrie 1973, Codul Subsolului din 25 noiembrie 1976, Codul Silvic din 7 iunie 1979, Legea privind protecția și folosirea regnului animal din 4 decembrie 1981 etc. Între anii 1980-1990 legislația în domeniu s-a îmbogățit doar cu unele norme ce înăspresc măsurile de supraveghere în vigoare, stabilind totodată și unele măsuri suplimentare. Evident elaborarea cadrului juridic în materia protecției mediului a fost însoțit, pe parcursul secolului trecut, de consolidarea sistemului instituțional în vederea aplicării eficiente a acestuia.

Un eveniment important și semnificativ atît din punct de vedere ecologic, cît și sub aspect politic, l-a constituit editarea „Cărții Roșii” (în baza Legii cu privire la Cartea Roșie a RSS Moldovenești, din 9 septembrie 1985), în care au fost incluse inițial 57 de specii faunistice și floristice. În așa fel, autoritățile au fost nevoite să recunoască existența problemelor de mediu, care necesitau rezolvare la scara întregii republici. În anul 1987 (31 iulie), Sovietul Suprem al RSSM a adoptat „Programul complex de lungă durată pentru protecția mediului înconjurător și utilizarea rațională a resurselor naturale ale RSSM pînă în anul 2005”, care a fost detaliat în „Schema teritorială complexă a ocrotirii naturii Republicii Moldova pe anii 1991-2010” (1991). Aceste acte au fost elaborate, în mare parte, de instituții științifice și de proiectare și reflectau pe larg starea mediului, cît și tendințele de schimbare a lui, determinau în mod argumentat indicii calității mediului care trebuiau să fie obținuți în termenele stabilite.

În general, eficiența cadrului legislativ de atunci a fost determinată de atitudinea și concepția generală a sistemului politico-economic, caracterul general, pur declarativ, al acestor reglementări. Lipsa măsurilor concrete de implementare cu caracter economic, politic, instituțional-administrativ și de altă natură au făcut ca eficiența lor în plan practic să fie minimă, amorfă și deformată. Transformările social-economice care au fost declanșate după obținerea independenței Republicii Moldova, în 1991, au imprimat noi dimensiuni modului de abordare și de soluționare a problemelor privind protecția, utilizarea, conservarea, securitatea și dezvoltarea mediului și, respectiv, a legislației în domeniu. Odată cu dobîndirea independenței, a devenit evidentă necesitatea promovării unei politici naționale de mediu care să integreze considerentele ecologice în toate sferele de activitate umană.

La momentul actual, în RM, este unanim recunoscută și consacrată legal, ideea, că, existența unui mediu curat contribuie incontestabil la asigurarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituția Republicii Moldova: dreptul la viață și dreptul la sănătatea fizică și morală. Aceasta implică păstrarea calității principalelor componente ale mediului (a aerului, apei, solului, florei și faunei), în condițiile unei dezvoltări durabile.

Astfel, ca urmare a schimbărilor produse pe parcursul ultimilor ani în societatea noastră, în structura economiei naționale, dar și în cadrul legislativ existent, a apărut necesitatea elaborării unei politici clare în domeniul protecției mediului, care:

să determine principiile de bază și prioritățile în domeniul protecției mediului, utilizării raționale a resurselor naturale și al dezvoltării durabile a țării;

să asigure sinergismul implementării obligațiilor internaționale asumate de Republica Moldova și realizarea cadrului politic prin prisma integrării europene;

să constituie baza reformei instituționale și consolidării capacităților de implementare a cadrului politic și legislativ în domeniul protecției mediului și utilizării durabile a resurselor naturale.

Necesitatea elaborării unui document de politici în domeniul mediului a fost remarcată pe parcursul ultimilor ani atît de către experții naționali, cît și de către experții internaționali angajați în diferite misiuni de mediu în Republica Moldova.

La fel ca și alte țări din regiune, Moldova se confruntă cu numeroase probleme semnificative în domeniul mediului. Managementul insuficient al deșeurilor solide cauzează poluarea solului, aerului și a apei; managementul inadecvat al pădurilor și practicile agricole neraționale cauzează degradarea solului și pierderea biodiversității; rîurile mici, fîntînile sînt puternic poluate din cauza activităților agricole, a infrastructurii de epurare a apelor învechite, a depozitării ilegale a deșeurilor și a dejecțiilor animaliere; activitățile industriale și numărul mare de mașini vechi cauzează poluarea aerului în zonele urbane, iar lipsa surselor regenerabile de energie induce nesiguranța energetică și contribuie la schimbarea climei.

Elaborarea Strategiei de mediu a fost dictată și de vectorul politic de integrare europeană al țării noastre, de cerințele actuale de aliniere a legislației naționale la prevederile directivelor Uniunii Europene și de asigurare a unei dezvoltări durabile a țării prin promovarea economiei verzi. Cooperarea Republicii Moldova cu UE în domeniul mediului pornește de la premisa că dezvoltarea economică poate fi durabilă dacă se ia în considerare ecologizarea acesteia. Protecția mediului are impact asupra sănătății oamenilor, de aceea, întreprinderile și companiile vor fi motivate ca eficiența lor economică să depindă de eforturile de conservare a mediului. Cooperarea va cuprinde elaborarea strategiei generale și sectoriale de mediu privind calitatea aerului, gestionarea calității și resurselor de apă; gestionarea deșeurilor și resurselor; protecția biodiversității și naturii; poluarea industrială, pericolele industriale și substanțele chimice, poluarea fonică, protecția solului, mediul urban și rural, inovațiile ecologice, incluzînd grafice clar definite și indicatori de bază pentru implementare, responsabilitățile administrative, precum și strategiile de finanțare pentru investițiile în infrastructură și tehnologie.

În vederea realizării obiectivelor menționate, Republica Moldova va trebui, să-și armonizeze legislația în conformitate cu prevederile directivelor și regulamentelor Comisiei Europene. Acestea se referă la: ajustarea politicilor de mediu, evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private, în desfășurare, asupra mediului, asigurarea accesului publicului la informațiile ce țin de mediul înconjurător, asigurarea participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul; calitatea aerului înconjurător, gradul de poluare cu substanțe chimice toxice, controlul emisiilor de compuși organici volatili, plafonarea emisiei pentru anumiți poluanți; calitatea apei și gestionarea resurselor acvatice, calitatea apei destinate consumului uman, protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole, evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații, tratarea apelor urbane reziduale; depozitarea deșeurilor, gestionarea deșeurilor; protecția naturii, în special, conservarea păsărilor și animalelor sălbatice; controlul poluării industriale, exportul și importul de produse chimice periculoase, transportarea și controlul poluării cu astfel de produse.

Astfel, după obținerea independenței Republicii Moldova, în anul 1991, s-a inițiat un amplu proces de reglementare juridică a protecției mediului, prin formarea unui sistem complex de acte legislative și normative, menite să asigure utilizarea rațională a resurselor naturale, protejarea factorilor de mediu și securitatea ecologică a populației. Cu toate că au fost depuse eforturi enorme la elaborarea legislației în domeniu, astăzi se atestă faptul existenței unor deficiențe la nivelul conținutului acesteia și probleme la aplicarea nemijlocită în cadrul relațiilor sociale.

Reieșind din probele existente în domeniul protecției mediului în RM, și pornind de la importanța orientării Republicii Moldova spre integrare europeană, este necesar de a adopta o strategie de familiarizare a persoanelor interesate cu legislația UE, în scopul pregătirii și facilitării procesului de armonizare a legislației ecologice. Este necesar de identificat direcțiile de bază ale dezvoltării legislației ecologice, de formulat sarcinile principale ale procesului de perfecționare a acesteia și de a propune și implementa un șir de principii generale și specifice în baza cărora procesul dat ar trebui să se desfășoare.

Referitor la reformele necesare în domeniul legislației de mediu în RM, este de menționat opinia omului de știință Igor Trofimov, care se referă, printre altele, la etapele organizării și legiferării protecției mediului în Republica Moldova. O atenție deosebită acest doctrinar acordă izvoarelor dreptului mediului și aplicării legislației mediului în spațiu, timp și asupra persoanelor. În contextul expunerii caracteristicii generale și a problemelor ce țin de legislația mediului, cercetătorul face referință și la Legea RM privind protecția mediului, accentuîndu-i părțile pozitive ca lege-cadru a legislației ecologice și subliniindu-i neajunsurile. Merită evidențiată și opinia autorului în ceea ce privește existența problemelor ce țin de sistematizarea legislației ecologice, soluția eficientă fiind crearea unui cod de norme juridice care să privească în exclusivitate folosirea și protecția mediului.

Un aspect deosebit de important ce ține de dezvoltarea legislației ecologice este factorul extern, și anume, necesitatea perfecționării mecanismului de implementare a normelor dreptului ecologic internațional și a formării unei noi legislații ecologice naționale în baza normelor și principiilor acestuia (nu doar perfecționarea ei), cu luarea în considerare a factorilor economici, politici și juridici.

Un aport considerabil la cercetarea legislației ecologice a Republicii Moldova a realizat V. Ursu, prin studiul intitulat О понятии национального экологического законодаткльства Республики. În cuprinsul acestuia, autorul atenționează pe bună dreptate asupra lipsei în dreptul moldovenesc și doctrina ecologică a unui termen unic care să desemneze sfera normativă de reglementare a relațiilor dintre mediu, om și societate. De asemenea, atestă lipsa unei accepțiuni unice, general recunoscute a unor așa termeni-cheie ca: „ocrotirea naturii”, „protecția mediului înconjurător”, „securitatea ecologică”, „asigurarea securității ecologice”, „lege ecologică”, „legislația ecologică”, „legislația cu privire la protecția mediului înconjurător” etc., încercînd o explicare și definire a acestora.

Un alt moment problematic ține de ineficiența sancțiunilor aplicate pentru încălcarea legislației ecologice. Problema răspunderii pentru încălcarea legislației ecologice este dezvoltată de autorul citat și în alte demersuri științifice, în special, în: există probleme ce vizează răspunderea penală și administrativă pentru nerespectarea legislației ecologice, fiind strigentă necesitatea ecologizării legislației penale, adică consacrarea unui capitol separat în noul Cod Penal al Republicii Moldova cu titlul infracțiunilor ecologice.

Momente destul de importante pentru dezvoltarea legislației ecologice presupune necesitatea evitării formulelor abstracte, descriptive etc. și concretizării formulărilor din cuprinsul actelor normative, precum și necesitatea restabilirii principiului acțiunii directe a legii. O atenție deosebită este necesar de acordat realizării legislației ecologice. În acest sens, drept cauză a nerespectării și neexecutării legislației ecologice reprezintă în mare parte iresponsabilitatea organelor executive ale statului, care pe parcursul anilor de independență au fost marcate de fluctuații frecvente, adesea nejustificate din punct de vedere științific și practic, fapt ce a determinat lipsa continuității în activitatea statului în sfera protecției mediului și, respectiv, a eficienței realizării legislației ecologice. Un alt moment deosebit de important, este faptul că procesul de elaborare a unei legislații ecologice corespunzătoare celor mai înalte standarde în domeniu, pot să eșueze din cauza indiferenței și iresponsabilității factorilor de decizie pentru care interesele politice personale sînt mai importante ca interesele generale ale societății în ansamblu.

2.2 Provocările actuale privind implementarea Acordului la capitolul mediului.

Procesul de integrare europeană reprezintă o provocare a sectorului de mediu și include două mari direcții de acțiune: armonizarea legislației naționale de mediu cu acquis-ul comunitar din sector și reforma instituțională, care presupune dezvoltarea unui mecanism instituțional capabil să pună în aplicare cadrul legislativ nou-adoptat. Strategia de mediu pentru anii 2014-2023, vizează exact aceste provocări și tinde să constituie documentul-cheie în planificarea strategică a acțiunilor ce vor fi întreprinse în următorii zece ani.

Capitolul „Mediu” din Acordul de asociere prevede angajamente și activități concrete ale Guvernului Republicii Moldova în domeniul protecției mediului, precum:

elaborarea legislației, normelor și standardelor armonizate cu prevederile directivelor Uniunii Europene, precum și consolidarea capacității instituționale și înființarea structurilor noi necesare;

elaborarea unei Strategii naționale de mediu, care să cuprindă reformele instituționale planificate, în termenele stabilite, pentru punerea în aplicare și respectarea legislației de mediu;

elaborarea strategiilor sectoriale în domeniul apei, aerului, conservării biodiversității, adaptării și atenuării fenomenului schimbării climatice ș.a.

divizarea strictă și clară a competențelor între organele de mediu la nivel național, regional și local;

integrarea mediului în alte politici sectoriale, promovarea dezvoltării economice verzi și a eco-inovațiilor.

Extrem de importantă, în realizarea obiectivelor politicii de mediu protecționiste în RM, este intervenția statului în domeniul protecției mediului determinată de necesitatea realizării obiectivelor enunțate în Documentul final aprobat la Conferința pentru Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro „Viitorul pe care îl dorim”, Declarația Miniștrilor de Mediu de la Astana; cele 26 de principii din Declarația de la Stockholm privind mediul uman; Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului (în special obiectivul 7 „Asigurarea Durabilității Mediului”); Programul de asistentă a ONU pentru Republica Moldova pentru perioada 2013-2017, care include prioritatea nr.3 „Mediu, Schimbări Climatice și Managementul Riscurilor”, avînd drept scop protecția factorilor de mediu și a ecosistemelor naturale, reglementarea și utilizarea rațională și durabilă a resurselor naturale și minimalizarea impactului asupra mediului și sănătății umane.

În prezent, capitole întregi ce cuprind acțiuni de protecție a mediului sînt incluse în documente naționale de planificare strategică, ca Programul de activitate și Planul de acțiuni al Guvernului, Strategia de asigurare a securității naționale, Planul național de acțiuni în domeniul drepturilor omului, Cadrul bugetar pe termen mediu. Domeniul protecției mediului a fost recunoscut ca un domeniu important pentru dezvoltarea social-economică a țării în Strategia Națională de Dezvoltare „Moldova 2020”.

În aceste documente de politici însă prioritățile de mediu sînt expuse succint și sporadic, fără a avea la bază un document de politică de mediu, fiind formulate în raport cu cerințele și necesitățile evidențiate la momentul respectiv. Astfel, Strategia de mediu pentru perioada 2014-2023 caută să compenseze această lacună și să stabilească obiective concrete în domeniul protecției mediului, a căror implementare va conduce la dezvoltarea durabilă a țării, la integrarea europeană, la aplicarea principiilor economiei verzi, precum și la obținerea unor beneficii considerabile în ceea ce privește îmbunătățirea sănătății și reducerea mortalității, precum și la apariția unor oportunități economice și economisiri pe scară largă, care, respectiv, vor contribui la bunăstarea comunității.

Cu titlu de generalizare putem menționa următoarele direcții prioritare de acțiune a Acordului de Asociere rm-ue în domeniul politicii de mediu:

Cooperarea economică și alte tipuri de cooperare sectorială cuprinde:

Sectorul minier și al materiilor prime (art. 65, 66);

Pescuitul și politica maritimă (art. 71-74);

Mediul înconjurător (art. 86-91);

Politici climatice (art. 92-97).

Cooperarea economică și alte tipuri de cooperare sectorială:

Agricultura și dezvoltarea rurală (art. 68);

Cooperarea în sectorul energetic (art. 79);

Transporturi (art. 84);

Comerț și aspecte legate de comerț:

Bariere tehnice în calea comerțului, standardizare, metrologie, acreditare și evaluarea conformității (art. 173).

Guvernarea de mediu și integrarea politicii de mediu în celelalte politici. Ca rezultate a acestei strategii putem enunța următoarele acte elaborate:

Strategia de mediu a RM pentru anii 2014-2023,

Strategia de gestionare a deșeurilor în RM pentru anii 2013-2027,

Strategia de alimentare cu apă și sanitație a localităților din RM pînă în a.2027,

Legea nr. 86 din 25 mai 2014 privind evaluarea impactului asupra mediului,

Proiectul Legii privind accesul publicului la informația de mediu –

se afla în Parlament.

Acte în proces de elaborare:

proiectul Strategiei privind diversitatea biologică a RM – prezentat la Guvern;

proiectul Strategiei de adaptare la schimbarea climei – prezentat la Guvern;

proiectul Strategiei de dezvoltare cu emisii reduse a RM – definitivare ;

proiectul Strategiei privind protecția aerului atmosferic – elaborare

proiectul Legii privind evaluarea strategica de mediu – avizare;

Printre prioritățile guvernării de mediu pentru anii 2015-2016, sunt:

Asigurarea implementării strategiilor aprobate în domeniu

Elaborarea strategiilor de protecție a resurselor de apă, a resurselor minerale utile;

Asigurarea reformelor instituționale de mediu (reorganizarea unor instituții subordonate, crearea Agenției de Mediu, a Agenției substanțelor chimice, a Centrului pentru gestionarea deșeurilor);

Promovarea spre aprobare a proiectelor de legi privind evaluarea strategică de mediu și privind accesul la informația de mediu;

Elaborarea mecanismului de implementare a legislației de mediu – regulamente, ghiduri și metodologii.

Procesul de asigurare a calitatății aerului include următoarele strategii pentru anii 2015-2016;

Evaluarea cadrului instituțional, a sistemului de management și de protecție a aerului și elaborarea unui studiu privind situația actuală în acest domeniu;

Promovarea spre aprobare a proiectului Strategiei privind protecția aerului atmosferic;

Evaluarea legislației naționale cu privire la calitatea aerului atmosferic și elaborarea cadrului legislativ/normativ care să transpună prevederile celor 6 Directive în domeniu, inclusiv și proiectul de lege cu privire la calitatea și protecția aerului atmosferic;

Inițierea elaborării Reglementărilor tehnice privind limitarea pierderilor de petrol la instalațiile de depozitare din terminale și stațiile de deservire și în timpul încărcării și descărcării containerelor la terminale

În domeniul strategiilor ce vizează calitatea apei și gestionarea resurselor, au fost realizate următoarele rezultate:

Strategia de alimentare cu apă și sanitație a localităților RM pînă în anul 2027,

Legea Apelor și mecanismul de implementare a acesteia (circa 18 acte normative),

Legea privind serviciul public de alimentare cu apă și de canalizare;

Regulamentulu privind prevenirea poluării apelor din activitățile agricole;

A fost consolidat potențialul instituțional al Agenției „Apele Moldovei” cu 12 unități, în cadrul căreia se va crea unitatea de implementare a proiectelor de alimentare cu apă și canalizare și secției privind ținerea Cadastrului de Stat al Apelor,

Au fost create și delimitate hotarele a 2 districte ale bazinelor hidrografice: Nistru și Prut-Dunărea și Marea Neagră,

A fost aprobată lista corpurilor de apă de suprafață a zonelor și a fîșiilor de protecție și a construcțiilor hidrotehnice;

Sunt în proces de elaborare un studiu de fezabilitate privind riscurile la inundații și hărțile de hazard și de risc la inundații.

Printre prioritățile pentru anul 2015-2016, în domeniul protecției apelor, figurează:

Elaborarea unei Strategii de protecție a resurselor de apă;

Elaborarea Planurilor de gestionare a districtelor bazinelor hidrografice (suport din partea Programului COMPACT și a UE);

Elaborarea planurilor de management a riscurilor la inundații (suport din partea UE);

Elaborarea noului proiect de lege cu privire la calitatea apei potabile (Ministerul Sănătății);

Elaborarea unor programe de monitoring al calității și poluării surselor de apă.

În domeniul gestionării deșeurilor au fost obținute următoarele rezultate:

Afost adoptată strategia de gestionare a deșeurilor în RM 2013-2027,

Proiectul legii deșeurilor – inițiativă legislativă a unui grup de deputați;

Au fost elaborate și proiectele unor Regulamente ca: Regulamentul privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, Regulamentul cu privire la depozitele de deșeuri , Regulamentul privind bateriile și acumulatoarele, precum și deșeurile acestora. Acestea vor fi promovate după adoptarea Legii deșeurilor.

Printre prioritățile pentru anul 2015-2016, în domeniul gestionării deșeurilor, figurează:

Adoptarea Legii deșeurilor

Aprobarea regulamentelor de punere în aplicare a Legii deșeurilor (Regulamentul privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, Regulamentul cu privire la depozitele de deșeuri, Regulamentul privind bateriile și acumulatoarele, precum și deșeurile acestora, Regulamentul privind ambalajele și deșeurile de ambalaje);

Modificarea Codului Subsolului cu introducerea prevederilor în domeniul deșeurilor industriei extractive;

Elaborarea programelor de gestionare a deșeurilor și de prevenire a generării acestora,

Crearea mecanismelor economice pentru implementarea principiului de responsabilitate extinsă a producătorului.

Printre prioritățile pentru anul 2015-2016, în domeniul protecției naturii, figurează:

Modificarea și completarea Legii regnului animal, Legii regnului vegetal, Legii cu privire la rețeaua ecologică;

Elaborarea unui program de măsuri de conservare a speciilor de păsări , în special migratoare;

Desemnarea zonelor de protecție specială pentru speciile de păsări,

Adoptarea Legii privind introducerea deliberată în mediu și introducerea pe piață a organismelor modificate genetic – este deja în proces de avizare.

În domeniul poluării industriale și pericolelor industriale pentru anuii 2015-2016 au fost adoptate stabilite priorități:

Evaluarea cadrului instituțional și a lacunelor din legislația națională cu privire emisiile industriale și elaborarea cadrului legislativ/normativ național care să transpună prevederile celor 2 Directive în domeniu,

Elaborarea Legii privind controlul asupra riscului de accidente majore care implică substanțe periculoase;

Efectuarea unui studiu pentru identificarea instalațiilor care necesită autorizație integrată de mediu.

În domeniul produselor chimice pentru anuii 2015-2016 au fost adoptate stabilite priorități:

Adoptarea Legii substanțelor chimice;

Elaborarea și aprobarea regulamentelor de punere în aplicare a Legii substanțelor chimice: Regulamentul privind exportul și importul de produse chimice periculoase, Regulamentul privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și amestecurilor, Regulamentul privind autorizarea substanțelor chimice periculoase, Regulamentul privind interdicțiile și restricțiile la producerea, introducerea pe piață, utilizarea și exportul substanțelor chimice, Regulamentul privind testarea substanțelor chimice, Regulamentul privind poluanții organici persistenți, Regulamentul privind inspecția și verificarea bunei practici de laborator

Crearea Agenției pentru substanțe chimice;

Crearea Registrelor substanțelor chimice de pe piața RM.

În domeniul Schimbărilor climatice, strategia pentru anii 2015-016, presupune următoarele direcții prioritate de activitate:

Evaluarea cadrului instituțional, legislativ/normativ și elaborarea propunerilor de modificare a acestuia în conformitate cu prevederile legislației UE menționate mai sus;

Crearea unor sisteme de monitorizare, raportare, verificare a utilizării substanțelor care distrug stratul de ozon și a emisiilor de gaze cu efect de seră

Crearea unui sistem de monitorizare a calității combustibililor;

Interzicerea comercializării benzinei cu plumb.

Astfel, putem concluziona că la etapa actuală, normele și condițiile prevăzute de Acordul de Asociere RM-UE, în domeniul protecției mediului sunt la o etapă avansată de implimentare sub aspectul direcțiilor prioritare de acțiune, care dacă vor fi complet și în termen realizate, vor contribui atît la ridicarea nivelului peotecției madiului cît și la integrarea mai curîndă a RM la UE.

Suplimentar, este de menționat că implementarea normelor și principiilor dreptului ecologic internațional și comunitar în legislația ecologică națională va contribui substanțial la elaborarea unui cadru juridic diversificat care să poată face față noilor provocări ecologice ale lumii contemporane.

Respectiv, e destul de important ca acest proces să se desfășoare conform unei concepții clare în domeniu, fundamentate științific de specialiști calificați în urma unei evaluări a situației din legislația națională, prin transpunerea, pe cît posibil, în norme cu acțiune directă, respectîndu-se strict ierarhia acestora, și prin cele mai raționale metode: modificarea actelor normative în vigoare, completarea acestora și, doar în cazuri extreme, adoptarea de acte noi, operarea de modificări în mod coordonat concomitent în toate actele normative care au tangență cu dispozițiile ce urmează a fi implementate, moment de natură să garanteze și să asigure caracterul sistemic al legislației ecologice naționale, precum și să evite repetările inutile și excesul de normativitate, elaborarea concomitentă și a mecanismelor necesare prentru transpunerea în practică a normelor legale în domeniul protecției mediului și a strategiilor adoptate, și indispensabil trebuie să se țină cont de păstrarea unui limbaj simplu și accesibil atît pentru specialiști, cît și pentru cetățenii simpli.

2.3 Măsuri prioritare privind monitorizarea legislației naționale cu standartele UE

Domeniul protecția mediului este reglementat de un set de acte legislative și normative, elaborate, adoptate și, după caz, modificate conform condițiilor și prevederilor noi de protecție a mediului. Mai mult decît atît, unele dintre acestea au fost racordate, parțial, la prevederile legislației de mediu a Uniunii Europene. Dezvoltarea cadrului legislativ/normativ a început odată cu adoptarea Legii nr.1515-XII din 16 iunie 1993 privind la protecția mediului înconjurător.

În prezent, domeniul protecției mediului este reglementat de circa 30 de acte legislative și un set de acte normative, elaborate în baza legii-cadru menționate. Deși există acte legislative și normative ce reglementează, practic, toate sectoarele de mediu, acestea nu corespund pe deplin tratatelor internaționale de mediu la care Republica Moldova este parte și nu asigură gestionarea adecvată a resurselor naturale pentru a preveni poluarea mediului și dreptul la un mediu sănătos, impunîndu-se perfecționarea acestora. Ceea ce reiese și din necesitatea racordării legislației naționale la directivele Uniunii Europene, acțiune care a luat amploare după aprobarea Programului de activitate a Guvernului „INTEGRAREA EUROPEANĂ: LIBERTATE, DEMOCRAȚIE, BUNĂSTARE, 2011-2014”.

Astfel, un obiectiv important în cadrul politicii de mediu a Republicii Moldova, îl constituie armonizarea legislației naționale cu cea a Uniunii Europene, obiectiv fixat într-o serie de strategii, planuri și programe naționale în domeniul protecției mediului. În cadrul UE, conceptul de armonizare a legislației are semnificația de armonizare a cadrului normativ național al statelor membre cu legislația UE. În această ordine de idei, însă tratatele de constituire folosesc diferiți termeni, inclusiv armonizare, aproximare și coordonare. Cu toate acestea, în practică, termenul folosit în comun pentru relația cu țările care nu sunt state membre ale UE este armonizare. Sensul în care este folosit acest termen de către instituțiile UE și persoanele oficiale ale țărilor-terțe nu întotdeauna este consecvent și, în mod general, are următoarele semnificații:

a) în sens restrîns, armonizarea este echivalată cu aproximarea;

b) în sens larg, amonizarea legislației înseamnă transpunerea dispozițiilor legislației UE în legislația națională, implementarea (aplicarea) dispozițiilor acestei legislații naționale de către autoritățile publice naționale competente și executarea de către instanțele judecătorești și aplicarea prevederilor legii în cazurile de încălcare a celei din urmă.

Potrivit cadrului normativ în vigoare „armonizarea legislației naționale cu legislația comunitară este un proces continuu, care are drept scop asigurarea compatibilității depline a normelor de drept intern cu cele comunitare, prin modificarea, completarea sau elaborarea actelor normative naționale armonizate cu cerințele comunitare, ulterior aceste norme juridice devenind parte componentă a dreptului național.

Legislația comunitară sau cum mai este numită acquis-ul comunitar, include tratatele constitutive ale UE, precum și cele care le modifică și completează pe acestea (legislația primară), jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, precum și actele emise de către instituțiile UE (legislația secundară). Convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE și, după caz, Comisiei Europene fac parte din legislația comunitară în cazul în care sunt desemnate ca atare de UE. Actele normative cele mai utilizate sînt regulamentele, directivele, deciziile, fiecare dintre acestea avînd caractere, modalități de aplicare sau destinații proprii. În același timp, legislația comunitară este o noțiune utilizată și pentru a descrie toate principiile, politicile și obiectivele adoptate de UE, interpretările Curții Europene de Justiție, toate înțelegerile internaționale semnate de Comisia Europeană interpretate în cuprinsul declarațiilor și rezoluțiilor Consiliului de Miniștri.

Așadar, aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană este un proces complex, a cărui desfășurare este condiționată de un șir de factori, iar una dintre condițiile de bază fiind armonizarea legislației, inclusiv din domeniul mediului. Obiectivul procesului de armonizare rezidă în asigurarea alinierii complete a legislației naționale de mediu și a sistemului administrativ corespunzător, astfel încît să fie sută la sută conform cu specificațiile legislației UE și nu doar pe hîrtie, dar să fie aplicat eficient în practică.

Procesul complex al alinierii legislației naționale la cea comunitară nu se poate rezuma la preluarea exclusivă a textului directivelor, problema esențială fiind aceea a identificării celor mai adecvate mijloace de aplicare a legislației deja armonizate. În acest sens, sînt atestate trei elemente-cheie ale procesului de preluare a acquis-ului comunitar:

1)Adoptarea acelor acte normative (legi ordinare), care preiau prevederile comunitare sau modificarea și completarea legislației existente, astfel încît legislația relevantă a UE să fie total încorporată în sistemul juridic național. Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de transpunere. Termenul dat cuprinde orice măsură legislativă, reglementativă sau administrativă obligatorie, luată de către o autoritate competentă pentru a încorpora în cadrul ordinii legale naționale obligațiile, drepturile și sarcinile canonizate în directivele de mediu ale UE. Transpunerea include astfel nu numai reproducerea cuvintelor unor directive în cadrul legilor naționale, dar și a tuturor condițiilor suplimentare, cum ar fi amendamentele, respingerile sau conflictele cu condițiile naționale, care sunt necesare pentru a asigura reflectarea integrală a condițiilor directivelor în conținutul actelor legislative naționale.

2)Asigurarea aplicării legislației armonizate prin instituții și bugete necesare (numită implementare sau aplicare practică a directivelor), presupune transpunerea legilor UE de către autoritățile competente în deciziile individuale.

3)Asigurarea aplicării corecte și în totalitate a legislației armonizate prin mijloace eficiente de control și constrîngere. Acest element, numit impunere, cuprinde totalitatea metodelor, autorităților competente de încurajare sau constrîngere privind conformarea cu legislația în vigoare (de exemplu, monitorizarea, controlul la fața locului, sancțiunile și măsurile obligatorii de corecție) pentru a îmbunătăți performanța politicii de mediu în vederea atingerii scopului final de îmbunătățire a calității generale a mediului.

Sub aspect procedural, în literatura de specialitate sînt menționate cîteva etape ale acțiunilor de armonizare a legislației naționale la legislația comunitară, precum: 1) definirea cerințelor și identificarea principalelor obiective;

2) evaluarea nivelului actual de conformare și a schimbărilor legislative necesare pentru transpunerea cerințelor UE în legislația națională (în baza unei analize atente a diferențelor);

3) identificarea problemelor potențiale și a incertitudinilor care pot conduce în timp la o implementare dificilă;

4) calcularea costurilor de implementare;

5) elaborarea planurilor de acțiuni privind implementarea legislației comunitare;

6) monitorizarea implementării planului de acțiuni.

Potrivit regulamentului privind mecanismul de armonizare a legislației Republicii Moldova cu legislația comunitară, procesul de armonizare se desfășoară în principal prin:

a) efectuarea unei analize comparative, avînd ca finalitate obținerea graduală a compatibilității între legislația națională și cea europeană;

b) eliminarea dispozițiilor contrare, crearea de noi norme sau completarea celor existente, păstrîndu-se structura și limbajul de redactare specific și propriu sistemului național de drept;

c) armonizarea urmează să fie făcută fie prin transpunerea directă, fie prin creație legislativă națională.

În același timp, merită atenție și principiile care urmează a fi respectate în procesul armonizării.

Astfel, potrivit pct. 8 al aceluiași Regulament, procesul armonizării se bazează pe:

– Principiul subsidiarității, potrivit acestui principiu UE poate interveni în problemele de mediu doar atunci cînd rezultatele pot fi realizate mai bine la nivelul UE decît la nivelul statelor membre individuale.

– Principiul proporționalității – asigurarea proporționalității între obiectivele ce urmează a fi atinse și acțiunile autorităților întreprinse în vederea atingerii acestora. Potrivit acestui principiu UE lasă cel mai mare grad de libertate pentru deciziile naționale, statele fiind libere să stabilească standarde naționale mai stricte.

– Principiul flexibilității – capacitatea de a răspunde rapid la semnalele venite din exterior.

– Principiul de integrare, care presupune că integrarea preocupărilor legate de mediu în alte politici trebuie să fie aprofundată pentru a înainta spre o dezvoltare durabilă.

Privit în ansamblu, se poate considera că procesul armonizării este asigurat cu cadrul juridic necesar, iar acțiunile concrete sînt prevăzute în mod detaliat în cuprinsul unui plan concret de acțiuni în domeniu. Aceste momente sînt importante, însă nicidecum suficiente, fiind necesare atît persoane competente și cu experiență în domeniu, cît și surse financiare pe măsură. Numai întrunirea tuturor acestor condiții va favoriza obținerea rezultatului preconizat. Totodată, subliniem că pentru procesul de armonizare a legislației ecologice cu acquis-ul comunitar deosebit de stringentă este și respectarea condițiilor impuse de comunitatea europeană în Ghidul privind aproximarea reglementărilor de mediu ale Uniunii Europene, adoptat de Comisia CE la 25 august 1997.

Precizăm în context că acquis-ul comunitar în domeniul mediului acoperă legislația și politica unor așa zone sectoriale de interes, precum: guvernarea de mediu; calitatea aerului; calitatea apei și managementul resurselor de apă; managementul deșeurilor; protecția naturii; poluarea industrială și pericolele industriale; substanțele chimice; zgomotul și protecția civilă. Aceste sectoare constituie baza pentru cele patruzeci și unu acte juridice comunitare în domeniul mediului care sunt propuse Republicii Moldova pentru armonizare.

Evaluînd în ansamblu legislația privind protecția mediului putem constata că așa sectoare cum ar fi cerințele privind calitatea apei potabile, epurarea apelor urbane uzate sînt doar parțial compatibile cu standardele UE, iar legislația ce se referă la calitatea aerului, managementul apelor, protecția apelor subterane, managementul inundațiilor, deșeurilor, controlul poluării sonore și a celei cu substanțe chimice nu sînt conforme cu standardele UE. Respectiv, ar fi binevenită adoptarea noilor norme juridice care să reglementeze relațiile sociale din aceste domenii în concordanță cu

situația mediului din țară și a standardelor internaționale.

Referitor la acquis-ul mai putem menționa că acesta aduce avantaje considerabile nu doar standardelor și infrastructurii de mediu, care sunt îmbunătățite, dar, de asemenea și altor sectoare cu impact asupra stării mediului. Astfel, în urma armonizării depline a legislației și politicii de mediu în Republica Moldova pot fi obținute numeroase avantaje, precum:

a) îmbunătățirea participării pe piață, ameliorarea sănătății, în special, reducerea bolilor respiratorii și a bolilor transmise prin apă, îmbunătățirea securității muncii, creșterea economică, modernizarea industriei și turismului, creșterea recoltelor, diminuarea riscului ecologic și al pericolelor și îmbunătățirea calității vieții.

b) în același timp, adoptarea acquis-ului introduce o nouă abordare a guvernării de mediu, marcată de: o coparticipație mai puternică și o oportunitate pentru public de a influența deciziile guvernului;

c) mai multă transparență și responsabilitate la nivel central și local pentru resursele naturale;

d) proiecte și capacități mai bune de planificare, cît și mai multă previzibilitate a cadrului legal pentru investitorii din sectorul privat și străin.

Astfel, pentru Republica Moldova implementarea acquis-ului comunitar de mediu prezintă avantaje destul de pronunțate atît în ceea ce privește realizarea unor obiective impuse de procesul de integrare europenă, cît și asigurarea unui cadru juridic eficient în măsură să contribuie la păstrarea unui mediu sănătos și favorabil pentru viața și sănătatea cetățenilor Republicii Moldova.

Privind în ansamblu procesul armonizării legislației naționale la acquis-ul comunitar, putem constata fără echivoc că acesta constituie la moment direcția primordială de dezvoltare a legislației ecologice a Republicii Moldova. Acest fapt poate fi dedus atît din normele juridice ecologice în vigoare, cît și din notele informative ce însoțesc proiectele de legi în materie, în cuprinsul cărora drept principal temei juridic al elaborării este invocată necesitatea transpunerii legislației europene în cadrul juridic intern.

Astfel, perfectarea cadrului de politici și legislativ de mediu este una dintre condițiile de realizare a tendințelor de dezvoltare a țării: integrarea în Uniunea Europeană, promovarea economiei verzi și dezvoltarea durabilă. Strategia pune accentul pe aprobarea noului cadru politic, legislativ și normativ de mediu, perfectat în conformitate cu cerințele, directivele și standardele Uniunii Europene, care presupune următoarele acțiuni:

1) Armonizarea legislației de mediu la prevederile directivelor Uniunii Europene din domeniu. Anexa la capitolul „Mediu” din Acordul de asociere conține 25 de directive de mediu ale Uniunii Europene cu privire la următoarele sectoare:

guvernarea de mediu și integrarea mediului în alte documente de politici sectoriale;

calitatea aerului;

calitatea apei și managementul resurselor de apă;

managementul deșeurilor;

protecția naturii;

poluarea industrială și riscurile industriale;

substanțele chimice.

În conformitate cu aceste directive, Republica Moldova trebuie să transpună și să implementeze un set de cerințe, care, respectiv, implică costuri semnificative.

Astfel, la capitolul legislativ/normativ este necesar de adoptat o nouă lege-cadru în domeniul protecției mediului, care va conține prevederi din cele 25 de directive UE, cum ar fi: evaluarea strategică de mediu, managementul integrat de mediu, managementul bazinal al corpurilor de apă, monitoringul integrat de mediu, autorizarea integrată de mediu/autorizarea de mediu, implicarea publicului în luarea deciziilor de mediu, precum și accesul la informația de mediu. Pentru o transpunere mai complexă a prevederilor directivelor Uniunii Europene de mediu, trebuie elaborate pe viitor proiecte de legi speciale: legea cu privire la apa potabilă, legea cu privire la calitatea și protecția aerului atmosferic, legea cu privire la protecția solului, legea privind securitatea biologică, legea privind evaluarea strategică de mediu, legea privind evaluarea impactului asupra mediului, legea privind deșeurile, legea privind substanțele chimice, legea cu privire la autorizația de mediu (inclusiv integrată), legea privind accesul la informația de mediu etc., precum și regulamente de implementare a acestora. Odată cu adoptarea acestor legi, va fi inițiată și elaborarea mecanismului de punere în aplicare a acestora (regulamente, instrucțiuni, metodologii etc.).

2) Asigurarea planificării strategice de mediu la nivel național, sectorial și local. Vor fi elaborate documente de politici în domeniul gestionării deșeurilor radioactive și a substanțelor chimice, protecției și conservării biodiversității, protecției aerului atmosferic, gestionării și protecției resurselor naturale (sol, subsol, apă) în domeniul reconstrucției ecologice a terenurilor degradate și a landșafturilor naturale, adaptării la fenomenul schimbărilor climatice, gestionării riscurilor de mediu (inundații, secetă, calamități). De asemenea, va fi inițiat procesul de revenire la planificarea locală de mediu, prin crearea cadrului instituțional necesar pentru implementarea acestei reforme (crearea secțiilor ecologice în cadrul consiliilor raionale), asigurarea metodologică și instructivă a procesului de elaborare a planurilor locale de acțiuni pentru mediu, precum și de elaborare a planurilor naționale. Aceste planuri vor reprezenta un punct de pornire în dezvoltarea durabilă a unei localități, oferind garanția că respectiva localitate a abordat și a examinat adecvat problemele de mediu și de utilizare rațională a resurselor naturale, în limitele sale administrative. Planurile elaborate de autoritățile administrației publice locale vor fi coordonate cu autoritatea centrală de mediu și vor servi drept documente-cheie pentru obținerea resurselor financiare din bugetele locale, Fondul de Dezvoltare Regională, Fondul Ecologic Național, precum și de la donatorii externi. Fiecare proiect propus pentru finanțare de către programele de asistență financiară externă trebuie să reiasă dintr-un document de planificare strategică. Planificarea locală de mediu presupune un proces continuu, de aceea, periodic, planurile trebuie revizuite și actualizate, în funcție de procesul de soluționare a problemelor. Autoritățile abilitate de mediu urmează să asigure realizare, să controleze și să monitorizeze acest proces.

CONCLUZII

Este recunoscută pe plan internațional determinarea Uniunii Europene în ceea ce privește măsurile de protejare a mediului și promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanisme și politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât și conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creșterea gradului de responsabilitate, cât și creșterea eficienței economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită consumului uman. Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării unor măsuri minimale de protecție a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluționări complexe și specifice. Astfel, UE a devenit un promotor global al dezvoltări durabile. Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare și strâns corelată cu celelalte politici comunitare europene.

Odată cu extinderea UE, condițiile, normele referitor la protecția mediului, existente în UE, sunt prescrise și statelor care doresc să devină membru a UE. Implimentarea standartelor UE, la capitolul protecției mediului, deși prezintă anumite costuri și eforturi la nivel legislativ și instituțional al statelor potențiale membre a UE, duce totuși la efecte benefice atît pentru activitatea economică, prin sporirea calității ecologice a produselor industriale cît și la asigurarea umui mediu sănătos de viață pentru oameni, menținînd o stare ecologică pozitivă a mediului ambiant.

Specific pentru politica de mediu a UE, este și faptul că pe lîngă actele normative cu un înalt grad calitativ, adoptate și aplicate nivel comunitar în domeniul protecției mediului, există și un șir de instituții eficiaente, atît cu atribuții generale cît și speciale în domeniul elaborării și aplicării politicii comunitare de mediu.

Dacă să ne referim la Republica Moldova, este de menționat că dezvoltarea legislației ecologice a este influențată de o serie de factori de diferită natură (politici, sociali, economici, juridici, ecologici etc.), dintre care deosebit de importanți sînt factorul extern și cel social. Factorul extern asigură corespunderea legislației ecologice cu criteriile general acceptate pe plan european și internațional, iar factorul social influențează legislația în direcția corespunderii condițiilor social-economice concrete ale societății noastre, în special, problemelor ecologice locale, cît și intereselor generale ale statului și comunității.

Astfel, relațiile stabilite de Republica Moldova pe plan extern (la nivel european și internațional), au marcat chiar de la bun început formarea legislației ecologice și, ulterior, a influențat considerabil dezvoltarea acesteia. Prin esența sa, implementarea normelor și principiilor dreptului ecologic internațional și comunitar în legislația ecologică națională va contribui substanțial la elaborarea unui cadru juridic diversificat care să poată face față noilor provocări ecologice ale lumii contemporane.

La etapa actuală de dezvoltare a relațiilor RM-UE, armonizarea cadrului legislativ național, inclusiv în domeniile ce vizează protecția mediului, cu standardele europene în materie, constituie un deziderat de o importanță primordială în contextul politicii integraționiste duse de RM în raport cu structurile Uniunii Europene. Din această perspectivă, cunoașterea și implimentarea programelor de acțiune în domeniul mediului ale Uniunii Europene reprezintă un imperativ major pentru toate organizațiile, organismele și persoanele din RM care își desfășoară activitatea domeniul menționat.

Reieșind din faptul că politica de mediu este una dintre politicile comunitare ale Uniunii Europene cele mai complexe și importante, datorită caracterului său de echilibru între activitatea economică, industrială și protecția mediului, preocuparea pentru mediu și utilizarea unor surse de activitate economică nepoluabile trebuie să constituie, în mod indispensabil un vector de acțiune inclusiv pentru Republica Moldova în scopul obținerii calității de membru plenipotențial al Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Acte Normative:

Ghidul privind aproximarea reglementărilor de mediu ale Uniunii Europene. Comisia Comunității Europene (1998).

ACORD DE PARTENERIAT ȘI COOPERARE între Comunitățile Europene și Statele lor membre, de o parte, și Republica Moldova, de altă parte http://www.mf.gov.md/common/programstrategy/APC_ro.pdf

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994. M.O. al R. M., 12.08.1994, nr. 1.

Legea RM privind protecția mediului înconjurător, nr 1515-XI din 16.06.1993. M.O. al R.M 01.10.1993, Nr. 10.

Legea RM nr. 112, din 02.07.2014 pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte, M.O. al R.M., 18.07.2014 nr. 185-199.

Hotărîrea Guvernului RM, Nr. 1345 din 24.11.2006 cu privire la armonizarea legislației Republicii Moldova cu legislația comunitară, M.O. 15.12.2006.

Manuale/ Publicistica:

Alesina Alberto, Francesco Giavazzi, Viitorul Europei, reformă sau delin, traducere, Vasile Levițchi, Editur Arc 2008.

Aramă Claudia Roxana, Costuri și beneficii ale politicii de protecția mediului, conservarea biodiversității și siguranța alimentelor, o perspectivă economică, București 2013.

Afanas Nicolai, Cebotari Svetlana, Morari Cristina, Uniunea Europeană: procese, instituții și interacțiune cu Republica Moldova, Chișinău 2012.

Băbuț Gabriel Orientări și tendințe privind protecția mediului în Uniunea Europeană, Universitatea din Petroșan 2002.

Boțan Igor,Prevederile Acordului de Asociere a Republicii Moldova – Uniunea Europeană, Ghid, Editura Arc ,Chișinău, 2014.

Bobică N., Elemente de ecologie și dreptul mediului înconjurător, Iași, Ed. Fundației “Chemarea”, 1994.

Capcelea A. Dreptul ecologic. Chișinău: Întreprinderea Editorial-Poligrafică „Știința”, 2000.

Capcelea A. Integrarea ecologică europeană. Chișinău, 2000.

Capcelea A. Legislația de mediu a Uniunii Europene. Chișinău, 2001.

Ceban Cristina, Note de curs la Dreptul Internațional al mediului, Chișinău 2013

Dragomir Constantin „ Managementul instituțiilor de protecția mediului în contextul integrării europene și globalizării”, Sibiu, 2011.

Deaconu Ștefan, Pascal Ileana, Monica Vlad, Codru Vrabie, Protecția mediului înconjurător, București 2004.

Helen Wallace, William Wallace și Mark A. Pollak, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, (Ediția a V-a), Editura Institutul European din România, București, 2005.

Osmochescu E., Revenco B., Rusu I., Dreptul Uniunii Europene, Seria Ghiduri, Chișinău 2010

Popescu Andrei, Jinga Ion, Integrarea Europeană, Dicționar de termeni comunitari,București 2000.

Răzvan Călin și Tudor Cristian, Politica de mediu, București, Editura Tritonic, 2007.

Rotaru Alina, Probleme ale dezvoltării legislației ecologice a Republicii Moldova la etapa actuală, Chișinău 2012Stănescu Rodica, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Politica de Mediu, , București, 2012.

Trofimov Igor, Dreptul mediului, Chișinău, 2002.

Prioritățile în domeniul mediului din Acordul de Asociere RM-UE pentru anii 2014- 2016, Ministerul Mediului al RM, Chișinău, octombrie 2014.

Politica de mediu, Lucrarea elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcționarilor publici din administrația locală în afaceri europene și managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii – Politici Europene, versiune actualizată.

Protecția mediului în contextul Dezvoltării Durabile, Ecaterina Chișlari, Universitatea de Stat din Moldova.

Prioritățile în domeniul mediului din Acordul de Asociere RM-UE pentru anii 2014- 2016, Ministerul Mediului RM. Chișinău 2014.

Resurse INTERNET:

http://www.parlament.md/Diploma%C5%A3ieparlamentar%C4%83/AcorduldeAsociereRMUE/tabid/203/language/ro-RO/Default.aspx

http://europedirecthunedoara.ro/wp-content/uploads/2012/11/politica-de-mediu_Layout-1.pdf

http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/politica-de-mediu-a-uniunii-europene/

http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/politica_de_mediu_brosura_nr.4_.pdf

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.1.html

http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/uploads/2012/06/2012-06-05_Institutii_internationale_protectia_mediului.pdf.