Politica de Independenta Promovata de Gheorghiu Dej
CUPRINS
PARTEA I: CONȚINUTUL ȘTIINȚIFIC
INTRODUCERE
Capitolul 1 Impunerea modelului sovietic în România
1.1 Contexul internațional. Premise ale intrării României în sfera de influență sovietică
1.2 Poziția României față de conflictul cu Iugoslavia
Capitolul 2 Destalinizarea. Forme de manifestare în Europa
2.1 Raportul secret al lui Nikita S. Hrusciov
2.2 România și revoltele din Ungaria
Capitolul 3 Activitatea diplomatică a României
3.1 România și O.N.U
3.2 Relațiile României în cadrul blocului comunist
3.3 România–mediator în conflictul chino-sovietic
3.4 Deschiderea României catre Occident
Capitolul 4 Politica de independență promovată de Gheorghiu –Dej
4.1 Retragerea trupelor sovietice din România
4.2 România și C.A.E.R.
4.3 România și Tratatul de la Varșovia
4.4 Declarația P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești
internaționale
Concluzii
Bibliografie
Anexe
PARTEA II: Aspecte metodico-științifice cu privire la aplicarea în procesul de predare-
învățare-evaluare a temei: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Repere ale politicii
externe (1950-1965)
Proiectul unității de învățare
Proiectul didactic
Test de evaluare sumativă
INTRODUCERE
Lucrarea de față tratează ultimul deceniu și jumatate al guvernării Gheorghe Gheorghiu–Dej, din anul 1950 până la sfârșitul vieții acestuia, în martie 1965, vizând aspecte ale politicii externe. Aceste repere ale politicii externe în perioada guvernării Dej, sunt prezentate pornind de la contextul internațional care a determinat instaurarea regimului comunist în România.
Începând cu anul 1948, debutează o nouă etapă a istoriei contemporane a României, ce va constitui în perioada 1950-1965 și după aceea (până în 1989) istoria experienței comunismului. În aceste decenii de regim comunist din România și din statele din centrul și sud-estul Europei, se găsesc urmele modelului socialist sovietic.
Textul lucrării de față se bazează în mod special pe documentele din arhivele românești, memorii întocmite de diferite personalități ale vremii precum: Ion Gheorghe Maurer, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, dar și numeroase lucrări ale istoriografiei românești.
Regimul comunist din țara noastră în perioada 1948-1965, a fost în atenția istoricilor care au tratat diferite aspecte politice, economice, sociale și culturale ale acestuia.
Abordarea temei, ,,Gheorghe Gheorghiu –Dej: repere ale politicii externe (1950-1965) “, care prezintă o perioadă importantă a Războiului Rece, când România făcea parte din tabăra comunistă, rezultată ca urmare a împărțirii sferelor de influență după cel de-al doilea război mondial, între S.U.A.,Marea Britanie și U.R.S.S., are o importanță deosebită din mai multe motive.
Unul dintre motive este faptul că istoriografia românească înainte de anul 1989, prezenta evenimentele în succesiune cronologică și nu prin evidențierea politicii externe românești în raport cu factorii de decizie ai politicii internaționale, între cele două tabere Est –Vest, conduse de U.R.S.S., respectiv S.U.A., în cadrul Războiului Rece, precum și al înțelegerii raportului de putere pe plan european și mondial.
Printre lucrările de referință folosite în tratarea relațiilor externe a acestei perioade, au fost: România. Retragerea trupelor sovietice -Ioan Scurtu; România și tratatul de la Varșovia–Mioara Anton; (documente) România-supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, coordonator Ovidiu Ecobescu; Politica externă a regimului Gheorghe Gheorghiu–Dej-Mioara Anton; Relațiile externe ale României sub influiența factorului sovietic-Dan Cătănuș. (lucrări speciale) precum și O istorie trăită – Paul Niculescu–Mizil, în categoria Memorii. Aceste lucrări aduc impotante informații referitoare la diferite aspecte ale relațiilor externe ale României precum: retragerea trupelor sovietice din România, prezența României în cadrul alianței militare Tratatul de la Varșovia, relațiile României cu statele blocului comunist și poziția acesteia față de revolta din Ungaria, raportul secret al lui N.S.Hrusciov, atitudinea României față de propunerile din cadrul C.A.E.R., implicarea țării noastre în conflictul sovieto-chinez în calitate de mediator, declarația P.M.R. în problemele comuniste și muncitorești internaționale.
În secolul XX, mai ales în a doua jumătate, activitatea externă a statului român devine tot mai complexă în relațiile internaționale. Diplomația capătă contururi noi, transformările politice, sociale și economice care au loc se răsfrâng direct asupra relațiilor internaționale.. Domeniul politic este într-o continuă dezvoltare, alături de cooperarea economică, tehnico-științifică, culturală, etc. negocierile bilaterale și multilaterale.
Politica externă a unui stat reprezintă un ansamblu de principii, norme pe care statul și le propune în atingerea unor obiective conforme cu interesele sale. Ea este o continuare pe plan internațional și cu alte mijloace ale politicii interne. Deciziile care au însoțit politica externă a României, după 1945, dar mai ales în perioada 1950-1965, atât în relațiile cu statele blocului comunist, ori cu cele din vest, trebuie văzute prin prisma regimului politic existent în România la acea vreme cât și prin percepția puterii politice reprezentată de P.M.R. în momentele de criză ale relațiilor internaționale: revolta din Ungaria, criza Suezului, criza rachetelor din Cuba, ,,polemica“ sovieto-chineză.
România s-a înscris după al doilea război mondial, cu supunerea față de ,,suzeranul sovietic”–după cum arăta istoricul Titus Georgescu, dar și cu particularități care îi conferă un interes multiplu începând din 1958, când gesturile de independență ale conducerii de la București provocau o iritare sporită la Moscova.
Atâta timp cât politica externă a României nu a fost decât urmarea fidelă a directivelor Moscovei, nici nu era nevoie de cultură politică și istorică și de experiență diplomatică pentru a lucra în Ministerul de Externe. Pe măsură însă ce conducerea de la București s-a distanțat de Kremlin și a elaborat o orientare proprie în politica externă. Ministerul de Externe a beneficiat de un corp diplomatic de foarte bună calitate (Mircea Malița, Ion Brad, Valentin Lipatti, Corneliu Bogdan etc.) capabil să achite cu strălucire misiunile încredințate.
Grație acestor diplomați, politica externă a României a devenit națională și rațională (după formularea lui George Potra) și s-a bucurat de prețuirea unor nume cu autoritate în domeniu (Willy Brandt, Henry Kissinger, Helene Carrere, etc.).
În cazul istoriografiei românești cât și străine, referitor la subiectul de față, au existat abordări axate pe momente impotante în special ,,crizele internaționale“ și efectele lor asupra României, cât și a percepției acesteia față de ele.
Astfel, pe baza studiului lucrărilor, a documentelor, a memoriilor, presei, am încercat să prezint un tablou referitor la anumite repere ale politicii externe a României în perioada 1950-1965, privită în raport cu factorii de decizie ai celor două blocuri politico militare și economice, conduse de S.U.A. și U.R.S.S.
Politica externă a României trebuie privită în condițiile în care viața comunității internaționale era dominată de un bipolarism în care S.U.A. și U.R.S.S., din mari puteri au devenit superputeri, ele acționând în funcție de răspunderile conferite de supremația lor militară, cât și de interesele lor globale.
CAPITOLUL 1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC ÎN ROMÂNIA
1.1 Contextul internațional. Premise ale intrării României în sfera de influență sovietică
Pentru prima oară de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, liderul U.R.S.S Iosif Stalin, președintele S.U.A, Franklin D.Roosevelt și prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill se întâlnesc la Conferința de la Teheran (Iran), care a început la 28 noiembrie și s-a terminat la 1 decembrie 1943. ,,Cei trei Granzi” (cum au fost numiți) au discutat probleme importante cu privire la deschiderea unui nou front împotriva lui Hitler și alte probleme postbelice. Istoricii subliniază că Stalin a fost cel care a dominat conferința, având în vedere recenta victorie a U.R.S.S. de la Kursk (iulie–august 1943).
După ce i-a asigurat pe aliații occidentali de sprijinul său, Stalin a fost în măsură să pună unele condiții, pe care Roosevelt și Churchill le-au acceptat. Printre aceste solicitări ale lui Stalin s-au aflat: modificarea granițelor Poloniei cu U.R.S.S (mărirea teritoriului U.R.S.S.), sprijinirea partizanilor iugoslavi și instalarea unor guverne comuniste în țări precum: Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Ungaria, Țările Baltice. Acceptarea acestei situații de către occidentali urma să conducă la declanșarea ,,Războiului Rece”, după terminarea marii confruntări mondiale.
După izbucnirea războiului între Germania și U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie au sprijinit material și logistic U.R.S.S. iar deschiderea unui nou front împotriva lui Hitler, în nordul Franței, era vitală pentru înaintarea U.R.S.S. dinspre est către Berlin. S-a stabilit debarcarea în Normandia, conform operațiunii Overlord, care se va desfășura începând cu 6 iunie 1944.
La Moscova, pe 9 octombrie 1944 s-a încheiat ,,Acordul de procentaj” dintre Churchill și Stalin, prin care se fixau într-o manieră neobișnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influiența Marii Britanii (în înțelegere cu S.U.A.) și a Uniunii Sovietice în țările Europei de sud-est.
În memoriile sale,Winston Churchill a relatat pe larg întâlnirea sa cu Stalin, din seara zilei de 9 octombrie 1944 (discuțiile au început la orele 22), în cursul căreia constatând ce ,,the moment was apt for business’’,(momentul era proprice pentru tranzacții), i-a propus dictatorului sovietic, în vederea evitării tensiunilor într-o zonă de interes pentru cele două mari puteri, următoarele procente: România:Rusia – 90% ; Alții (S.U.A. Marea Britanie ) – 10%; Grecia:Marea Britanie – 90 % ; Rusia -10% ; Iugoslavia 50% – 50% ; Ungaria 50% – 50% ; Bulgaria:Rusia -75% Alții – 25%.
Pentru Churchill, țări precum România, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, Ungaria erau, “nimicuri” pe care le putea vinde ca la ,,tarabă’’. Relatând acest episod, liderul britanic avea să scrie în memoriile sale că Stalin ,,a bifat coala, în semn de aprobare”. Acest acord a fost ținut secret, el fiind dezvăluit abia în cartea The Second World War.
În cursul negocierilor din zilele următoare, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii și Viaceslav V. Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Străine al U.R.S.S., procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând în cele două țări, o influență cotată la 80%.
Churchill a dat de înteles că Londra este gata să secondeze interesele sovietice în România și a propus, în fapt, Moscovei o tanzacție: partea sovietică să domine în România în schimbul recunoașterii Greciei în sfera britanică de intrese. ,,Întrucât noi dăm rușilor conducere în toate problemele românești -l-a încredințat Churchill pe diplomatul britanic, R.Leeper –pot să sper la un răspuns favorabil ”. Speranțele premierului britanic nu au fost înșelate.
Pentru a discuta organizarea lumii după al doilea război mondial și evoluția confruntărilor militare, liderii U.R.S.S., Marii Britanii și S.U.A., (Stalin, Churchill, Roosevelt) s-au întrunit la Yalta în Crimeea. Prima ședință plenară a a vut loc în ziua de 5 februarie, iar ultima în 11 februarie, când a fost semnat ,,Protocolul lucrărilor Conferinței din Crimeea“, din care rezultă că s-au discutat și convenit asupra următoarelor: organizația mondială (O.N.U.), Declarația asupra popoarelor eliberate, dezarmarea Germaniei, zona de ocupație franceză și Consiliul de Control pentru Germania, reparații, mari criminali de război, Polonia, Iugoslavia, frontiera italo-iugoslavă, frontiera italo-austriacă, relațiile bulgaro-iugoslave, Europa de sud-est, Iran, întâlnirile celor trei miniștrii de externe.
După cum se obsevă, România nu a constituit subiect de discuție, numele țării noastre fiind menționat în documentele încheiate doar o singură dată într-o formulare eliptică: ,,instalațiile petroliere din România“. Această situație se datora faptului că situația României fusese trasată încă din octombrie 1944, când premierul britanic s-a înțeles cu Stalin privind viitorul acesteia iar președintele S.U.A. a acceptat cele stabilite.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, opinia publică din Occident, spera că, prin cooperarea dintre Aliații victorioși să se asigure pacea lumii prin menținerea ordinii și apărării libertății .Totuși, la un an de la înfrângerea Germaniei, Andrei Vâșinski, adjunctul ministrului de externe sovietic și Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor Adunării Generale a Națiunilor Unite iar în 1947, propaganda sovietică îi acuza pe
,,imperialiștii americani și pe șacalii lor laburiștii britanici că merg pe urmele lui Hitler.”
La Conferința de la Potsdam, au apărut în public abordări divergente asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în Europa de Răsărit și în privința rolului forțelor de ocupație ale Armatei Roșii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la Yalta. Obiectivul comun care îi unise pe Aliați în tmpul războiului se prăbușea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în care relațiile interaliate au fluctuat.
Problema centrală era Germania. La Potsdam, Aliații din timpul războiului căzuseră de acord că, până la încheierea unui tratat de pace, această țară să rămână o entitate, administrată de o Comisie de Control, cuprinzând pe șefii celor patru zone în care Germania fusese împărțită din rațiuni administrative. Cu toate acestea, noii stăpâni nu au reușit să cadă de acord asupra mecanismelor de stabilire a bazei economice a Germaniei, ceea ce a făcut ca Marea Britanie și Statele Unite să-și unească zonele în ianuarie 1947 și ca Salin să înființeze în mai o autoritate economică separată în zona sovietică. Din zonele de ocupație americană, britanică și franceză s-a născut Germania Occidentală, iar din cea sovietică a apărut Germania Răsăriteană.
U.R.S.S. instituie asupra Europei Răsăritene o adevărată zonă de influență, care cuprinde în primavara anului 1948, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria și România. Aceste țări erau legate de Uniunea Sovietică prin tratate cu caracter politic dintre care primele au fost semnate chiar din timpul războiului. În realitate legătura esențială s-a stabilit prin instaurarea unor regimuri comuniste devotate Moscovei.
Uniunea Sovietică încheie un tratat cu Cehoslovacia în 1943. Iugoslavia (11aprilie1945) și Polonia (21 aprilie 1945) au semnat tratate apoximativ identice. Aceste tratate erau îndreptate împotriva Germaniei și prevedeau o asistență viitoare contra oricărei agreiuni germane (art. 4) și contra forțelor satelite ale Germaniei. Semnatarii se angajau să nu participe la nicio alianță sau coaliție îndreptată împotriva unuia dintre ei. Urma să se stabilească o colaborare economică și culturală. Începând din 1946, Iugoslavia, care văzută din exterior părea cel mai solid ,,satelit” al Uniunii Sovietice a semnat o serie de acorduri cu toate țările din Europa de Est (pe 18 mai 1946), cu Polonia pe 9 mai 1946, cu Cehoslovacia, concepute după modelul celor dinainte. Tratatul ungaro-iugoslav (8 decembrie 1947) și cel româno-iugoslav (21 decembrie 1947) nu erau numai îndreptate împotriva Germaniei, ci prevedeau în plus și un mecanism de asistență contra oricărui agresor. România și Ungaria au semnat tratate analoage pe 24 ianuarie 1948.
România încheie tratate de asistență mutuală cu Bulgaria (16 ianuarie 1948), Ungaria (24 ianuarie 1948), U.R.S.S (4 februarie 1948).
Influiența sovietică nu s-a bazat numai pe aceste tratate, ci mai degrabă pe instituirea unor regimuri cunoscute sub numele de ,,democratii populare”. Acestea sunt considerate drept un sistem de guvernare prin dictatura proletariatului.
În România, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria, regimurile comuniste au fost instaurate de către Armata Roșie, cu conducători emigranți, întrucât partidele comuniste locale erau aproape inexistente. În aceste patru țări au existat trei faze succesive: un guvern de coaliție autentică de scurtă durată, în România și în Bulgaria, care a durat doar câteva luni ( până în februarie 1945 în România); un guvern de coaliție aparentă, în care comuniștii dețineau puterea apoi un guvern comunist ( din toamna lui 1946, în România, Bulgaria). Acest sistem propriu –zis politic se combină cu instituirea unei ascendențe economice sovietice, manifestată prin acorduri comerciale, prin revendicarea despăgubirilor de război și prin confiscarea ,,bunurilor germane” de pe teritoriul foștilor sateliți ai Axei.
Ocuparea de către Stalin a Europei Răsăritene și refuzul său de a slăbi controlul sovietic asupra acesteia au modelat politica externă americană și britanică după cel de-al doilea război mondial. Țelurile lui în privința Europei au fost demonstrate prin atitudinea sa față de Planul Marshall, gândit de Statele Unite ca un program uriaș pentru ajutorarea procesului de refacere a economiei zdruncinate a Europei. Ajutorul prevăzut de acest plan era menit să fie aplicabil ,,peste tot la vest de Asia”. Stalin l-a respins, motivând că îi primejduia propria stăpânire asupra Europei ,,sale”, pe care până atunci Aliații occidentali o încuviințaseră.
Ca răspuns la Planul Marshall (iunie 1947), Stalin a accelerat consolidarea sferei sovietice din Europa Răsăriteană, prin constituirea Kominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) în septembrie 1947, cu scopul de a dirija politica partidelor comuniste din Europa și pentru a pune capăt ultimelor ambiguități din Europa Centrală prin dobândirea controlului asupra Cehoslovaciei, în februarie 1948.
Intransigența sovietică din această perioadă a provocat, începând din 1948, o reacție americană exprimată în termenii doctrinei ,,îndiguirii”, menită să spijine o politică de limitare a expansiunii sovietice, prin trasarea unei linii geopolitice din Europa de Nord până în Europa de Sud –Est, și din Orientul Mijlociu până în Asia de Sud și Asia de Răsărit prin crearea unor ,,situații de forță “ bazate pe puterea americană. ,,Îndiguirea“ a accentuat competiția postbelică dintre S.U.A. și Marea Britanie, pe de o parte, și Uniunea Sovietică pe de altă parte. Statele Unite au stabilit baze militare în întreaga lume, în special de-a lungul granițelor Uniunii Sovietice și au încheiat alianțe militare cu peste 40 de state. Alianța din timpul războiului se destrămase în mod clar și începea să apară ,,Războiul Rece.“
1.2 Poziția României față de conflictul cu Iugoslavia
România a cunoscut în anii de început ai noii politici externe, după instaurarea comunismului, coordonarea moscovită însoțită de creșterea dependenței față de U.R.S.S. Restricțiile pentru legăturile economice, diplomatice, științifice, culturale cu alte state din centrul și apusul Europei vor fi tot mai numeroase pentru România. România se va mișca.după 1948 până la sfârșitul deceniului șase în câmpul est sovietic al Europei.
Relațiile tradiționale ale României cu statele centrale și vestice europene au fost grav afectate, până la totala întrerupere, ducând la deturnarea cursului normal al diplomației românești.
Pentru intervalul 1948-1953, istoria comunismului din România a fost marcată de trei evenimente majore: conflictul sovieto-iugoslav care i-a oferit ocazia elitei politice a P.M.R. de a se evidenția în fața puterii sovietice, instrumentarea cazului Pătrășcanu și procesele naționaliste, devierea de dreapta, victoria aripii ,,naționale ,,asupra celei cominterniste.”
Schisma sovieto-iugoslavă își avea originea în negocieri purtate încă din a doua parte a celui de-al doilea război mondial asupra proiectului Uniunii Federației Balcanice (ce urma să cuprindă Iugoslavia, Albania, Bulgaria). Stalin a încetat să mai susțină acest proiect iar Tito se dovedea tot mai puțin permisiv față de pretențiile hegemonice sovietice. Reprezentantul sovietic din capitala iugoslavă (ambasadorul A.I. Lavrentiev și atașatul militar G.S. Sidorovici) îi acuzau pe liderii iugoslavi în informațiile trimise către Moscova, de neînțelegerile ,,esenței marxism –leninismului” și ,,lipsa unei orientări politice clare”. Tito a semnat cu Dimitrov, la Bled ( 30 iulie -1 august 1947) tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală, nerenunțând la ideea federalizării, ceea ce l-a nemulțumit pe Stalin. Relațiile s-au înrăutățit.
U.R.S.S. și-a retras din Iugoslavia toți consilierii și instructorii sub pretext că nu erau tratați prietenește de către funcționarii iugoslavi. Secția internațională a C.C.al P.C. a realizat o amplă analiză a erorilor comise de conducerea iugoslavă purtând titlul ,,Despre pozițiile antimarxiste ale conducerii P.C. din Iugoslavia în problema politicii interne și externe ,,în care arăta că ,,liderii P.C. din Iugoslavia nu sunt marxisti.”
Încercările de reconciliere au eșuat. Stalin a urgentat convocarea reprezentanților Biroului Informativ la București, între 19-32 iunie. Mutarea sediului Cominformului la București a sporit șansele conducerii române de a-și afirma devotamentul față de liderul sovietic.
Conducerea română a retras portretele lui Tito și pancardele care proslăveau prietenia româno-iugoslavă. Biroul Politic al CC. al P.M.R. a criticat politica antisovietică a conducătorului Partidului Comunist Iugoslav. Lui Dej i se reproșa existența unui nivel de pregătire teoretic scăzut al membrilor de partid, situație pe care liderul român dorea s-o remedieze.
Conducerea P.M.R. era avertizată că subestimează ,,lupta de clasă la sate“. Liderii partidului erau îndemnați să mobilizeze partidul în ,,lupta hotărâtă cu chiaburimea.“
Sovieticii dețineau informații potrivit cărora unii membri de partid precum I.Ghe. Maurer și Chivu Stoica erau tributari reflexelor față de plata reparațiilor de război, încartiruirea și întreținerea trupelor sovietice în România, activitatea sovromurilor .
Cea de-a doua conferință a Cominformului din iunie 1948 a avut două consecințe majore: oficializarea excluderii Iugoslaviei din ,,lagărul democratic” și a consacrat P.M.R.–ul în postura de model al ortodoxiei sovietice. Vasile Luca subliniase în ședința Biroului Informativ din 22 iunie 1948 că CC al P.M.R. ,,sustinea pe deplin poziția CC al U.R.S.S. și că PCI ducea o politică trădătoare. Biroul Informativ trebuie să condamne cu asprime poziția antisovietică a conducerii PCI. Ea este o trădare a frontului unic socialist (….)”.
România a devenit centrul campaniilor antitutoiste dezvoltat între 1948-1950. În cadrul CC s-a înființat ,,Sectorul iugoslav” care avea ca atribuție să acorde ,,un ajutor frățesc comuniștilor din PCI ”, prin livrarea de materiale politice cu un conținut marxist-leninist.
Moscova a ordonat înlăturarea tuturor ,,elementelor oportuniste titoiste antisovietice”, prezentate în rândul partidelor frățești. P.M.R., în a doua jumătate a anului 1948 a demarat procesul de verificare a cadrelor, încheiat în ianuarie 1950, iar în rândul partidului, din peste un milion de membri au rămas mai puțin de două mii.
La adresa unor membri de partid se formula una dintre cele mai grave acuzații, ,,devierea naționalistă” în 1948 care însemna excluderea dar și condamnarea la moarte. Procesele din 1948-1950 au urmărit îndepărtarea din sânul partidului comunist a liderilor naționaliști susceptibili în viziunea lui Stalin, de a repeta experiența iugoslavă: Pătrășcanu în România, fost ministru al Justiției (arestat în 1948 și executat în 1954), Laszlo Rajk în Ungaria, fost ministru de Interne și Externe (executat în 1949), Traicio Kostov în Bulgaria, secretar CC al PC Bulgar și vicepresedinte al Consiliului de Miniștri; în Albania Koci Xoce, ministru de Interne; în Cehoslovacia Ridolf Slanski, secretar general (executat in 1952).
Criza iugoslavă a reprezentat una din primele provocări pentru Uniunea Sovietică. Răspunsul s-a concretizat în uniformizarea ideologică și instituțională a sateliților. România apărea la începutul anilor `50, prin toate actele sale de politică internă și externă ca una dintre cele mai sovietizate țări ale blocului comunist.
În anul 1950, CC al P.M.R. a adoptat hotărârea privind întărirea luptei ,,împotriva clicii fasciste a lui Tito și a agenturii ei.“ Potrivit acestei hotărâri s-au luat măsuri pe linia organizațiilor de partid și de masă, măsuri politico-organizatorice pe linie de stat și măsuri în legătură cu îndatoririle comuniștilor față de lupta elementelor revoluționare din Iugoslavia. Măsurile pe linia organizațiilor de partid și de masă subliniau următoarele aspecte: concentrarea unui număr mare de activiști ai P.M.R. a căror pregătire politică va asigura conducerea hotărâtă și combativă a organizațiilor de partid, publicarea materialelor politico-ideologice, intensificarea muncii de ridicare a cadrelor de naționalitate sârbă. Măsurile politico-organizatorice pe linie de stat prevedeau: asigurarea pregătirii și educarea politică, sistematizarea specială a cadrelor, întărirea măsurilor de pază, securitate la zona de frontieră, ,,curățirea” unui teritoriu de cel putin 25 de km de la granița iugoslavă de elemente dăunătoare și suspecte: chiaburi, hitleriști, titoisti, sectanți, legionari, lărgirea sectorului socialist al agriculturii, intensificarea luptei împotriva sectelor religioase și a Vaticanului.
Măsurile în legătură cu îndatoririle comuniștilor față de lupta elementelor revoluționare din Iugoslavia, stabileau: întarirea organizațiilor de bază a emigranților revoluționari politici din Iugoslavia care trăiesc în R.P.R., îmbunătățirea condiției emigrației prin combaterea agenților și spionilor lui Tito–Rancovici, prin curățirea emigranților de elementele dușmănoase, prin informarea lor sistematică cu material concret în legătură ce lupta elementelor revoluționare împotriva bandei fasciste a lui Tito, mobilizarea emigranților politici revoluționari iugoslavi la partciparea activă în lupta pentru pace împotriva imperialiștilor americani și englezi și împotriva agenturii titoiste, întărirea redacției ziarului ,,Sub steagul Internaționalismului”cu elemente combative în lupta împotriva clicii fasciste a lui Tito.
La 26 iunie 1950, guvernul român adresează o notă guvernului iugoslav prin care demască politica imperialistă a acestuia. Era rezultatul impus de Moscova la atitudinea lui Tito.
CAPITOLUL 2. DESTALINIZAREA. FORME DE MANIFESTARE ÎN EUROPA
2.1. Raportul secret al lui Hrusciov
Demascarea cultului personalității lui Stalin în raportul ,,secret” prezentat la Congresul al XX lea de Nikita Hrusciov, dezvăluirile greșelilor în raporturile dintre țările socialiste, afirmarea necesității luării în considerare a particularităților naționale a țărilor socialiste, a respectării principiilor și normelor noi de relații între aceste țări, au generat diverse reacții în ,,țările lagărului socialist”.
Niciun eveniment nu s-a dovedit a fi mai dezastruos pentru moștenirea stalinismului ca
,,discursul secret”, ținut de N. Hrusciov în februarie 1956. Motivele pentru care Hrusciov a întreprins atacul fără precedent până atunci, asupra adoratului lider au fost multiple: întâi, el dorea să-și lipsească adversarii din Biroul Politic al partidului de legitimitate, asocierea lor cu Stalin fiind mai totală și mai compromițatoare decât a sa. (Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Gheorghi Malenkov, Kliment Voroshilov); al doilea motiv, demolarea mitului lui Stalin era menită restaurării prerogativelor partidului comunist ca adevăratul deținator al puterii politice –asigura demnitatea instituțională a oligarhiei de partid pusă în cumpănă de despotismul personal al lui Stalin; al treilea, proclamând întoarecerea la “adevăratul Leninism” ca nouă linie oficială, Hrusciov își putea asigura propria imagine de restaurator al legalității socialiste și protector al birocrațiilor împotriva terorii poliției secrete; al patrulea ,,discursul secret” (existența sa nu a fost menționată în documentul oficial al Congresului al XX lea, sovieticii publicându-l pentru întâia oară în 1989) îi permitea lui Hrusciov să acuze atât pe dușmanii din elita sovietică, cât și pe cei din mișcarea comunistă internațională (incluzând câțiva lideri din țările comuniste, în primul rând pe Mao-Zedong al Chinei) ca dogmatici incorigibili, incapabili să țină pasul cu schimbările din lumea contemporana.
Dacă în unele țări ca: Ungaria, Polonia, Iugoslavia, evenimentul din 1956, a trezit speranța unei cotituri radicale în direcția promovării unei politici independente ancorate în realitățile acestor țări, corespunzătoare tradițiilor istorice, în România asistăm la continuarea vechii politici de ignorare a interesului național.
Raportul secret l-a debusolat complet pe Gheorghe Gheorghiu–Dej, căruia i-a trebuit o lună întreagă să-și revină. Gheorghiu–Dej condusese delegația română la Congres (ceilalți membri ai delegației fuseseră Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă).
Pentru Gheorghiu–Dej, demolarea cultului personalității lui Stalin era un factor demoralizant, ținând seama de maleabilitatea lui în mâinile dictatorului sovietic și a făcut tot ce i-a stat în putință să-l minimalizeze, limitându-l, așa cum remarca o sursă americană, la o,,problemă de intrigă de partid și nu la o discuție publică“.
Silviu Brucan menționa că dezvăluirea și denunțarea fărădelegilor și crimelor lui Stalin, pe care o făcuse Hrusciov în fața unui congres de partid îi dădea încredere și speranță în capacitatea comunismului de a se reforma, de a se repara, deși era vorba de o reparație generală. Declara că a fost mulțumit când Dej l-a chemat la București pentru a participa la strategia distanțării de Uniunea Sovietică. Potrivit lui Silviu Brucan, pentru Gheorghiu –Dej destalinizarea nu însemna și desovietizarea. Desovietizarea servea ca o linie sau ca o tranșee de auto-apărare a sistemului politic stalinist.
În timp ce în Uniunea Sovietică avea loc,”dezghețul”, anunțat de romanul lui Ilya Ehrenburg, și după două decenii de rapoarte oficiale optimiste despre succesele ,,celei mai avansate agriculturi din lume” viziunea cosmetică era brusc sfărâmată de recunoașterea lui Hrusciov că producția agricolă era în multe privințe mai mică decât în timpul țarismului. În vreme ce artiștii și scriitorii denigrați sau uciși în timpul lui Stalin erau reabiliați, Gheorghe –Gheorghiu–Dej declara la București: “Noi nu avem pe cine reabilita” și se mândrea cu aceea că el rezistase presiunilor lui Stalin de a organiza procese-spectacol în România. Dar, în același timp, organiza ședințe cu scriitori și artiști, în care erau criticați cei care se abateau de la dogmele “realismului socialist”.
Gheorghiu–Dej a spus, potrivit lui Silviu Brucan că ,,raportul secret al lui Hrusciov a fost o greșeală politică majoră care dăunează ideologiei marxist–leniniste.”
Declanșând destalinizarea, Hrusciov a avut ca obiectiv principal consolidarea propriei poziții în vârful ierarhiei sovietice, fără a ține cont, sau poate sacrificând în mod conștient interesele liderilor comuniști din țările frățești .
Raportul secret a avut efectul unei explozii care a ,,aruncat“ partidele comuniste satelite la distanțe variabile față de cel sovietic.
Gheorghiu–Dej a luat cunoștință cu îngrijorare de conținutul discursului lui Hrusciov, din februarie 1956. El va relata în cadrul Plenarei C.C. a P.M.R. din 29 noimbrie – 5 decembrie 1961, despre modul în care membri delegației românești care au participat la Congresul al XX- lea, au receptat mesajul lui Hrusciov ,,ce s-a produs în Uniunea Sovietică a fost ceva extraordinar, m-a impresionat foarte mult. Sigur că trebuie să ai tărie, să ai tărie morală să reziști la toate acestea, să nu-ți pierzi capul.’’
Atenția lui Dej fusese atrasă de caracterul extraordinar al informației cuprinsă în raport și posibilitatea ca unele persoane din conducerea partidului să încerce să folosească situația nou creată pentru a pretinde funcția supremă.
În ceea ce privește P.M.R., unda de șoc reprezentată de raportul ,,secret” a avut ca prim efect scindarea delegației care a participat la Congresul al XX-lea, chiar în timp ce se afla la Moscova.
Între Gheorghiu-Dej secondat de Petre Borilă, pe de o parte și Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, pe de altă parte, s-a instalat o stare de nervozitate care va lua amploare. Primul făcea parte din Secretariatul Comitetului Central și era considerat, neoficial “numărul doi în partid și al doilea membru al Biroului Politic“.
Dezvăluirile lui Hrusciov în legatură cu crimele lui Stalin reprezenta ocazia ideală pentru a provoca o schimbare la vârf în partid. Trebuia doar ca Dej să fie identificat cu un Stalin, ,autohton” răspunzator pentru încălcarea normelor leniniste ale vieții de partid, pentru măsuri represive, promovarea cultului personalității în partid și în societate.
Paul Sfetcu care l-a însoțit pe Gheorghiu–Dej la Moscova, relatează despre insistența cu care Miron Constantinescu a încercat, după audierea raportului secret, să-l determine pe prim-secretarul P.M.R. să-și facă autocritica. Gheorghu-Dej nu s-a lăsat atras în capcană și a evitat orice luare de poziție pe marginea celor aflate la Congresul al XX-lea. Și-a exprimat cererea prin intermediul secției interne a CC a P.C.U.S., de a nu face public conținutul raportului ,,secret“.
Primul său comentariu asupra congresului a fost exprimat la 25 martie într-un raport al delegației române prezentat în fața unei plenare lărgite a CC al P.M.R., publicat într-o formulă prescurtată de ,,Scânteia”, șase zile mai târziu.
Pe ordinea de zi din 25 martie au existat trei puncte: Gheorghiu–Dej a prezentat ,,Darea de seamă” a delegației P.M.R. care a participat la Congresul al XX-lea, Miron Constantinescu a citit raportul lui Hrusciov privind cultul personalității și urmările sale, iar o ultimă secțiune a fost rezevată intervențiilor și discuțiilor.
Darea de seamă a delegației P.M.R. a fost eclipsată de raportul ,,secret” al lui Hrusciov. Primul document a avut o importanță deosebită, ei stabilind lungimea de undă pe care urma să fie condusă destalinizarea în România. Materialul prezentat de liderul partidului a fost constituit pe trei secțiuni: primele două se refereau la situația din Uniunea Sovietică, așa cum fusese descrisă de Stalin în raportul oficial de activitate al P.C.U.S., reprezentate în raportul secret, ce-a de-a treia secțiune consacrată manifestării cultului personalității în România.
Inovațiile teoretice lansate de Hrusciov care vor sta la baza conflictului ideologic cu P.C.Chinez vor fi acceptate relativ ușor de conducerea P.M.R.: problema coexistenței pașnice între sisteme sociale diferite, posibilitatea preîntâmpinării războiului mondial între cele două lagăre, acceptarea mai multor căi de trecere de la capitalism la socialism, incusiv, calea parlamentară.
În luările de cuvânt ale majorității participanților la plenara lărgită a CC al P.M.R., din 23-25 aprilie 1956, cât și în rezoluția asupra “dării de seamă dată cu acest prilej de delegația P.M.R. care participase la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., s-a sublinat că lucrările acestui congres și hotărârile luate ,,au o covârșitoare însemnătate istorică pentru opera de construire a comunismului în Uniunea Sovietică, pentru întărirea mișcării comunisiste și muncitorești internaționale, pentru forțele progresiste ale păcii din lumea întreagă”.
În ,,Darea de seamă” prezentată de Gheorghiu-Dej se evidențiază faptul că ,,documentele Congresului al XX-lea al P.C.U.S., rapoartele și cuvântările conducerii P.C.U.S., rezoluția Congresului sunt pilde ale marxismului creator, de analiză științifică, marxist leninistă a fenomenelor fundamentale ale lumii contemporane(…). Dej subliniază că lucrările Congresului comuniștilor sovietici ,,au o însemnătate uriașă pentru partidul nostru în domeniul ideologiei și în domeniul vieții interne de partid.
Problema cea mai abordată în ,,Darea de seamă” a reprezentat-o influiența cultului personalității în România. În tratarea acestor aspecte s-a mers pe următoarea schemă: cultul personalității lui Stalin fusese ,,larg propagat în România” (statuile lui Stalin ]n diferite orașe, operele tipărite în tiraje imense, discursurile și articolele conducerii de partid, lecțiile școlilor noastre de partid erau îmbibate de ,,cultul personalității; influiența cultului personalității asupra activității P.M.R. și a organelor de represiune; cultul personalității s-a manifestat cu precădere în perioada activității ,,deviatorilor de dreapta” -Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu; critica manifestării cultului personalității a început încă din 1952, după înlăturarea ,,deviatorilor de dreapta.”
În ședința Biroului Politic al CC al P.M.R., din zilele de 3, 4, 6 și 12 aprilie 1956, Dej ținea să remarce că dacă în unele țări, în timpul lui Stalin, au fost întreprinse măsuri de represiune împotriva cadrelor de partid, “ în România nu au existat astfel de manifestări”. Simțind nevoia unei explicații, de fapt pentru a se disculpa, Gheorghiu–Dej adăuga ,,în afară de procesul lui Pătrășcanu și al grupului său care au fost cercetați aproape șapte ani până când s-a făcut dovada crimelor săvârșite de ei, afară de procesul lui Luca în care a fost, fără nici o tăgadă, demonstrată trădarea lui, afară de măsurile luate împotriva lui Ana Pauker și Teohari Georgescu de înlăturare a lor din conducere, nu au avut loc nici un fel de acțiuni îndreptate împotriva membrilor și a cadrelor partidului.”
Potrivit raportului, actuala conducere de partid nu avea nimic important să-și reproșeze deoarece P.M.R. acționa în direcția justă. Denaturările care amenințau linia politică și unitatea partidului au fost înlăturate din 1952 o dată cu demascarea și înlăturarea grupului de ,,deviatori fracționiști.”
Ilustrativă pentru reacția în rândul participanților la plenara C.C. al P.M.R. din martie 1956, consacrată consecințelor cultului personalității lui Stalin, este luarea de cuvânt a lui Nicolae Ceaușescu, secretar C.C. al P.M.R.. ,,Raportul prezentat de tovarășul Gheorghiu asupra Congresului al XX-lea -declara acesta– a scos în evidență o serie de aspecte negative din activitatea lui Stalin, însă în același timp și raportul tovarășului Hrusciov și raportul care s-a prezentat aici, au scos în evidență și o serie de merite mari pe care le-a avut Stalin în înfăptuirea revoluției, în lupta împotriva trotkiștilor, buhariștilor, pentru lichidarea lor, în lupta pentru construcția socialismului, îndeosebi în perioada grea a industrializării și colectivizării. Sigur, privind cu toată seriozitatea acest fapt grav, nu înseamnă că acum să uităm și să considerăm că nimic nu e bun, mai cu seamă, după părerea mea felul cum au pus unii tovarăși problema, cred că nu este chiar așa just. Nu există niciunul dintre voi care să nu fi citit o serie de opere ale lui Stalin și din unele săa învețe în munca sa.”
Raportul prezentat de Gheorghiu–Dej era palid în comparație cu raportul ,,secret” a lui Hrusciov, documentul P.M.R. sublinia continuitatea care exista în activitatea partidului între linia plenarei din 19 -20 august 1953, congresul din decembrie 1955 și plenara din martie 1956. Pentru conducerea P.M.R., momentul de cumpănă îl reprezenta anul 1952, care fusese depășit o dată cu eliminarea A. Pauker și aliaților săi.
Miron Constantinescu și-a afirmat acordul deplin cu raportul prezentat de Gheorghiu–Dej în plenară și a făcut apel la unitate în partid.
Ședința Biroului Politic din 3-12 aprilie 1956 a consacrat eșecul inițiativei lui M. Constantinescu și I. Chișinevschi de a forța o schimbare în conducerea de vârf a partidului.
Dominați de teama pierderii prieteniei, marcați de educația stalinistă primită de-a lungul timpului, liderii români au primit cu reticență procesul de destalinizare propus de Hrusciov.
Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi l-au acuzat pe Gheorgiu–Dej de a fi urmat principiile staliniste. Convergența opoziției celor doi față de Dej i-a apropiat. Chișinevschi a fost condus, probabil de prietenia sa cu Ana Puker pe umerii căreia Dej încerca să arunce povara greșelilor trecute. Chișinevschi era el însuși profund implicat în afacerea Pătrășcanu, tot așa cum era și Constantinescu. Acesta din urmă, vedea în raportul lui Hrusciov un prilej de a discuta de nevoia de liberalizare în cadrul partidului și a țării.
Ședința a dovedit rezistența conducerii de partid la presiunile destalinizării, a scos în evidență slăbiciunea opopziției de partid față de Gheorghiu–Dej. Dej a reușit să-și consolideze propriul control asupra partidului și să-l lege mai strâns de persoana sa, refuzând să treacă la destalinizare cu ajutorul cadrelor de partid.
Rezistența dovedită în primavara lui 1956 de conducerea de partid la tendința schimbării, i-a oferit lui Dej încrederea pentru a se plia alianțelor Moscovei în vederea unei mai mari deschideri către societate.
O desovietizare reală a avut loc în România după plenara CC a P.M.R.. Din noiembrie–decembrie 1961 care a urmat Congresului al XXII-lea al P.C.U.S..
Diferența de reacție a fost explicată de Gheorghiu Dej astfel: în 1956 existau doi contestatari oportuniști, I. Chișinevschi și M. Constantinescu, care încercaseră să profite de noul curs, denaturăndu-i semnificația.
În al doilea rând, perioada de cinci ani scursă din 1956, oferise conducerii partidului răgazul necesar pentru asimilarea principiilor destalinizării.
“Întotdeauna, remarca Dej în1961- când se pun în fața unui partid aemenea probleme de mare importanță (ele) nu se înțeleg de prima dată (…). Este nevoie de adaptare, de însușire, de a ne da seama pe deplin.”
În cadrul plenarei din 30 noiembrie -5 decembrie 1961, Dej a condamnat din nou grupul Ana Pauker –Vasile Luca, ca exponent al practicilor staliniste. Vina de a nu fi făcut o analiză profundă a acestor practici, încă din 1956, a fost pusă pe seama lui Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, denunțați ca promotori și apărători ai ,,cultului personalității”. Din nou a fost elogiată orientarea ,,justă a nucleului sănătos”, adică a grupului Gheorghiu–Dej, pezentat ca salvatorul poporului și al partidului.
,,Sub pretextul de a convinge pe mijlocași de a-și ]ndeplini obligațiile față de stat – spune Dej despre grupul A. Pauker – V. Luca – în ședința Biroului Politic de pregătire a plenarei, porniseră pe calea represiunilor, la arestări de așa–ziși chiaburi. Cea mai mare parte dintre ei au fost arestați. Din perioada aceea, au fost judecați public. Plângeau satele, vai și amar de noi ce-am ajuns, spuneau țăranii (…). Era cea mai periculoasă aventură în care s-a lansat, cea mai mare provocare. După ce i-am eliminat pe ei, am eliberat din închisori zeci de mii de oameni nevinovați”. “ Liberalizarea” internă luată în considerare încă din 1956, ca mijloc de câștigare a sprijinului populației în vederea emancipării de sub control sovietic – avea să vină odată cu noua fază a conflictului cu Moscova.
2.2. România și revolta din Ungaria
Revolta din Ungaria a debutat la 23 octombrie 1956. Demonstranții cereau alegerea unei noi conduceri a Partidului Muncitoresc Ungar, remanierea guvernului, includerea în componența lui a lui Imre Nagy, pluripartitism, libertatea cuvântului, presei, retragerea trupelor sovietice.
Telegramele de la Budapesta către Ministerul Afacerilor Externe din 24 octombrie 1956, consemnau starea de asediu, circulația interzisă, telefoanele interurbane întrerupte, lupte de strădă și menținerea ordinii de către Armata Sovietica. Centrul luptelor era în regiunea Radio și Politehnica. Telegramele menționează că în zonă sunt grupuri răzlețe. Au apărut avioane pentru restabilirea liniștei. ,,Demonstrațiile au căpătat un caracter antisovietic și huliganist. A fost dărâmată statuia lui Stalin, s-a strigat “afară cu rușii“ și s-a dat foc vitrinei cu cărți ideologice, s-au strigat lozinci antisemite.
În legatură cu evenimentele din Budapesta, un Protocol al ședinței Biroului Politic al CC al P.M.R. din 24 octombrie 1956, stabilește măsurile luate de conducerea română în acest context.
La ședința Biroului Politic participă: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Alexandru Moghioroș, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec… Ședința este prezidată de Gheorghe Apostol, iar ordinea de zi cuprindea: informare cu privire la situația din Republica Populară Ungară și alte probleme curente.
Se stabilea organizarea unei informări juste și operative a conducerii partidului despre situația din Republica Populară Ungară și luarea de măsuri în vederea unei bune funcționări a radio-ascultării, pentru a cenzura corespondența ce venea din R.P.U. Se iau măsuri pentru întărirea pazei la granița R.P.U; se va acorda atenție regimului de graniță cu R.P.U, centrelor universitare și tineretului, se va spune deschis membrilor de partid și UTM ce s-a petrecut în R.P.U și urmările acestor acțiuni .
Hotărârea numărul 317, sublinia faptul că, având în vedere agravarea situației din R.P.U cât și în vederea asigurării ordinii și liniștii pe tritoriul Republicii Populare Române, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. și Consiliul de Miniștri al R.P.R. stabilesc:instituirea cu începere din 30 octombrie a Comandamentului General însărcinat cu luarea măsurilor necesare asigurării ordinii pe teritoriul R.P.R. Comandamentul era compus din: Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan și este condus de Emil Bodnăraș. Comandamentul are următoarele atribuții: coordonarea și extinderea activității serviciului de informații a statului, asigurarea măsurilor de pază la organele de partid și de stat, uzine, fabrici, silozuri, depozite de alimente, instalații de telecomunicație, transporturi feroviare, navale, aeriene; luarea de măsuri necesare asigurării frontierei cu R.P.U; punerea în stare de pregătire a trupelor și aparatului de securitate; organizarea detașamentelor înarmate de muncitori; reprimarea oricăror acțiuni care ar amenința ordinea de stat.
Petru a împiedica infiltrarea grupurilor contrarevoluționare în România, începând cu 27 octombrie 1956 au fost luate măsuri în sensul realizării unei legături strânse între comandanții militari și delegații C.C. ai P.M.R din zonă (Miron Constantinescu, Alexandru Sencovici, etc) efectuându-se un schimb reciproc de informații în legatură cu evenimentele neobișnuite din orașele Cluj, Târgu Mureș Oradea și Timișoara, acordarea unei atenții deosebite sectoarelor cuprinse între râul Crișul Alb și Beba Veche (cel mai expus trecerii peste graniță a grupărilor contrarevoluționare), prevenirea și înlăturarea ,, manifestărilor negative“ la unități.
Cu toate acestea, la Politehnica Timișoara are loc o ședință a organizației studențești, care pune întrebări în legatură cu evenimentele din Ungaria. Această adunare se transformă într-o mișcare antiregim .
Demonstrațiile au început la 27 octombrie la București, Cluj, Iași și Timișoara. Accentul protestelor studențești a fost pus pe abolirea învățării limbii ruse în școli și universități. Ședința secretă a organizației studențești din Timișoara a fost ținută de câțiva studenți și anume de: Caius Muțiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Ladislau Nagy și alții, sprijiniți de conferențiarul Gheorghe Pop. La 28 octombrie 1956, au hotărât să convoace o adunare generală a studenților din toate instituțiile de învățământ din Timișoara, pentru a discuta hrana proastă din cantinele studențești și lipsurile din învățământ. Adunarea a fost pregatită peste capetele celor din administrăția Politehnicii și din organizația de partid, și a avut loc la Facultatea de Mecanică la 30 octombrie. Au participat mai mult de o mie de studenți. Potrivit unui raport întocmit de Comitetul regional de partid, reprezentanții partidului conduși de Petre Lupu și Ilie Verdeț, au fost badjocoriți și obligați să părăsească sala. Au fost chemate unități ale armatei care au închis clădirea Politehnicii și s-au operat arestări. Protestele au avut efect. La 5 noiembrie, Miron Constantinescu s-a adresat unei adunări studențești de la Cluj și a promis că orele obligatorii de limba rusă în univarșități vor fi desființate, și vor fi îmbunătățite condițiile de trai.
La 29 octombrie, ceferiștii de la Atelierele Grivița din București au ținut o adunare de protest, cerând condiții mai bune de muncă, iar la Iași au avut loc demonstrații de stradă pentru o mai bună aprovizionare cu alimente. Pentru a pune capăt crizei, Gheorghiu–Dej și o delegație română și-a scurtat vizita în Iugoslavia la 28 octombrie. Au fost operate mii de arestări în locurile în care au avut loc manifestări de protest, în special printre studenții care au participat la adunările din Cluj și Timișoara .
Una dintre cele mai mari adunări a avut loc la București. În cadrul măsurilor ce au fost adoptate, persoanele amnistiate în 1955, au fost rearestate. Hrusciov a făcut aluzie la aceste demonstrații într-un cuvânt adresat organizației de Comsonol din Moscova la 8 noiembrie 1956, în care a spus că exista ,,un spirit cam nesănătos” printre studenți ,,într-una dintre instituțiile de învățământ din România“ și a felicitat Partidul Comunist Român pentru modul rapid și eficient în care a rezolvat problemele. La 30 octombrie, regiunile Timișoara, Oradea, Iași au fost puse sub conducere militară. Trupe sovietice au trecut granița de est a României și s-au concentrat la frontiera din vestul României, la granița cu Ungaria. Pentru a-i liniști pe muncitori, guvernul a anunțat la 29 octombrie că salariul minim va fi ridicat și se vor face concesii speciale ceferiștilor, sub formă de călătorii gratuite. La 2 noiembrie, Gheorghe Apostol s-a adresat unei adunări a ceferiștilor, cărora le-a promis sprijin.
Dej era preocupat de faptul că o victorie împotriva comunismului din Ungaria, s-ar fi putut întinde la comunitatea celor două milioane de maghiari din Transilvania, ceea ce ar fi constituit scânteia unei revolte anticomuniste în România, o Ungarie necomunistă ar fi putut formula pretenții asupra unor părți ale Transilvaniei.
Gheorghiu Dej și Bodnăraș au insistat pentru o intervenție militară fermă împotriva guvernului lui Imre Nagy, iar trupele sovietice staționate în România, au fost primele care au trecut granița ungară la 26 octombrie.
La 25 octombrie 1956, intervenția armatei sovietice s-a intensificat în Ungaria, fiind aduse noi trupe sovietice și o divizie mecanizată sovietică din România. La 30 otombrie, Imre Nagy a cerut scoaterea trupelor sovietice din Budapesta, fapt împlinit în ziua de 31 octombrie în urma aprobării guvernului de la Moscova. Imre Nagy a apreciat că, guvernul sovietic nu a oprit deplasarea trupelor și nu a dat explicații satisfăcatoare acțiunilor sale “și a propus să se adopte hotărârea privind denunțarea de către Ungaria a Tratatului de la Varșovia, proclamarea neutralității ungare care urma să fie garantată de O.N.U..”
Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a trimis ambasadorului R.P.R. o notă prin care face cunoscut că ,,Președintele Consiliului, în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine, a primit pe Andropov, ambasadorul U.R.S.S., în Ungaria. El a cerut retragerea trupelor sovietice imediat. S-a declarat ambasadorului sovietic că guvernul ungar reziliază Tratatul de la Varșovia, proclamă neutralitatea Ungariei, se adresează O.N.U. Pentru apărarea neutrălității țării, se cere ajutor Marilor Puteri.
Neacceptând ieșirea Ungariei din Tratatul de la Varșovia și neutralitatea ei, conducatorul sovietic a decis la 3 noiembrie intervenția decisivă pentru “restabilirea ordinii “.
Evenimentele din Ungaria de la sfârșitul lunii octombrie începutul lui noiembrie 1956, au demonstrat că partea sovietică nu se poate împăca cu desprinderea din sfera de influență a fostelor țări de ,,democrație populară “. România s-a dovedit a fi ,,aliatul cel mai activ al U.R.S.S.” în timpul crizei ungare.
Documentele de arhivă rusești și românești puse în circulație, scot la lumină contactele intense româno-sovietice din această perioadă prilejuite de: vizita la Budapesta a unor emisari români (Emil Bodnăraș, Valter Român și Aurel Mălnășan), vizita la Budapesta la 22 noiembrie 1956 a unei delegații a C.C. al P.M.R. și a guvernului R.P.R. formată din Gheorghe Gheorghiu–Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, însoțiți de Aurel Mălnășan adjunct al ministrului Afacerilor Externe, Valentin Steriopol, adjunctul ministrului Comerțului Extern și profesor universitar, Valter Român precum și vizita la Moscova, la 30 noiembrie 1956 a unei delegații de partid, condusă de Gheorghe Gheorghiu–Dej.
Hrusciov și Malenkov au efectuat o vizită secretă la București la 1 noiembrie 1956 pentru a discuta criza ungară cu conducatorii români, cehoslovaci, bulgari și potrivit unor rapoarte occidentale, Hrusciov a cerut ca trupele române să fie folosite pentru zdrobirea revoltei din Budapesta.
Informații în legatură cu desfășurarea convorbirilor purtate în secret la București, la 1 noiembrie 1956 de Hrusciov cu Malenkov, sunt cuprinse în stenograma Adunării activului C.C. al P.C.U.S. din 4 noiembrie 1956, în cadrul căreia Nikita Hrusciov a prezentat un raport. Acesta menționa că: ,,Atât din partea românilor cât și din partea cehoslovacilor s-a manifestat o înțelegere deplină a acestor evenimente. Și unii și alții au spus că trebuie acționat ferm și cât mai rapid. Românii au declarat chiar că ar dori să participe la aceste acțiuni, să trimită acolo două divizii.
Gheorghiu Dej și Emil Bodnăraș, considerau că datorită numărului mare de maghiari din armata română, precum și a simpatiei generale a acestora pentru Ungaria, aceștia nu garantau suficientă încredere pentru astfel de operațiuni. Rezistența românilor față de o implicare militară directă putea să fie atribuită și temerii unui conflict ireparabil cu minoritatea maghiară din România, dar o astfel de poziție este contrazisă de memoriile lui Hrusciov în care se spune că rușii ar fi primit o ofertă de ajutor militar din partea conducatorilor români și bulgari.
O radiogramă a Ambasadei române la Budapesta, informa Ministerul de Externe că Imre Nagy ar fi solicitat sprijin din partea lui Gheorghiu –Dej în condițiile în care trupele sovietice au pătruns masiv în țară .
Stenograma ședinței din 2 noiembrie 1956 cu Aurel Mălnășan și Valter Român raportează felul în care și-au îndeplinit misiunea la Budapesta. Au luat contact cu reprezentanții Crucii Roșii și răspunsurile lor au fost că situația de acolo a fost o mișcare națională de independență foarte naturală, foarte normală, că însuși poporul s-a ridicat împotriva asupririi, împotriva terorii, împotriva stăpânirii sovietice.
Valter Român apreciază că ,,după părerea general, cauza principală a revoltei a fost că nu s-a ținut cont de specificul Ungariei, că Ungaria este o țară catolică, cu vechi tradiții, că a luptat contra Armatei Sovietice până la capăt, deci era sentimentul acela antisovietic(…) ei spun (ungurii) că au mers pe linia trasplantării în mod mecanic a tot ceea ce a fost în Uniunea Sovietică, în Ungaria.
Poziția conducerii de la București în timpul revoltelor din Ungaria s-a întemeiat pe două principii: fidelitatea față de ,,lagărul socialist” și distanțarea voalată față de Moscova. În propunerea prezentată de Dej la 31 octombrie, privind poziția sa față de declarația guvernului sovietic se cerea: să se reafirme atașamentul R.P.R. față de lagărul socialismului, subliniindu-se că vom contribui cu toate puterile noastre la întărirea unității țărilor socialiste; să se sublinieze că prietenia dintre poporul român și popoarele U.R.S.S. este unul dintre principiile de bază ale partidului și guvernului nostrum; să se afirme acordul deplin al guvernului R.P.R. cu Tratatul de la Varșovia subliniindu-se necesitatea menținerii Tratatului de la Varșovia .
Echipa lui Dej nu-și punea problema unei refomări a regimului, așa cum încercaseră în forme mai modeste Gomulka, sau mai radicale, Nagy, ci rămânerea în strictă ortodoxie a modelului sovietic. Liderii de la București voiau o anumită autonomie în cadrul ,,lagărului socialist” care să-i pună la adăpost de amestecul lui Hrusciov și să-l împiedice să-l schimbe din funcții.
După intervenția Moscovei pentru a înăbuși revolta ungară, SUA comunicaseră Kremlinului că nu intenționează să se folosească, în interesele lor, de dificultățile cu care U.R.S.S. era confruntată în zona ei de influență; iar Marea Britanie și Franța erau angrenate în criza Suezului, Moscova avea mână liberă în Ungaria.
Documentele atestă începerea asaltului sovietic asupra Budapestei, printr-un susținut tir de artilerie, la 4 noiembrie 1956. Imre Nagy a chemat Ministerul Forțelor Armate să reia comanda trupelor maghiare, iar guvernul maghiar face apel la ostașii și ofițerii sovietici, să nu tragă pentru a evita vărsarea de sânge.
Pe 4 noimbrie 1956, Kadar a anunțat formarea guvernului revoluționar al muncitorilor și țăranilor, apăratorii cuceririlor democrației populare.
Mesajul Comitetului Central al P.M.R. al Guvernului R.P.R. și al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. către guvernul revoluționar muncitoresc–țărănesc al R.P.U, către clsa muncitoare ungară, întreaga populație maghiară sublinia: ,,Poporul român și naționalitățile conlocuitoare muncesc înfrățite pentru întărirea continuă a regimului de democrație popular(…), pentru consolidarea prieteniei și unitatea popoarelor egale în drepturi ce fac parte din marea familie a țărilor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică. Poporul român urează poporului maghiar …24
Invazia sovietică din 4 noiembrie 1956, în Ungaria a fost primită cu un sentiment de ușurare de liderii P.M.R.. Ei au acceptat să joace rolul odios de acoperire a aducerii forțate în România a lui Imre Nagy și a celorlalți conducători unguri refugiați cu el la ambasda Iugoslaviei de la Budapesta.
Se pare că Emil Bodnăraș, ministru al Transporturilor și Comunicațiilor, a avut un rol în angajamentele pentru deținerea lui Imre Nagy în România, înrucât la 21 noiembrie, atât el cât și Gheorghiu–Dej i-au făcut o vizită lui Janos Kadar, noul prim-secretar al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, iar a doua zi, Imre Nagy a fost răpit de ofițerii KGB și a fost transpotat la București cu aviO.N.U.l unde i s-a acordat, ceea ce ministrul de Externe român, Grigore Preoteasa, a numit ,,azil”.
În înțelegerea dintre guvernul R.P.R. și guvernul R.P.U privind azilul acordat lui Imre Nagy și persoanelor din grupul său pe teritoriul României se specifica că: ,,Guvernul României va acorda azil lui Imre Nagy și persoanelor din grupul său asșigurâand șederea în condiții conforme cu regulile ospitaliere(…). Guvernul român nu va permite lui Imre Nagy și grupului său să desfășoare pe teritoriul R.P.R. activități care să aducă prejudicii ordinii de stat, democrației populare din Ungaria (…). Guvernul român nu va expulza pe Imre Nagy și persoanele din grupul său, nu va permite strămutarea lor într-o țară terță decât cu consimțământul acestor persoane, cât și al guvernului revoluționar muncitoresc țărănesc ungar(….).”
O telegramă a Ambasadei române informează Ministerul Afacerilor Externe despre comentariile din presa iugoslavă cu privire la prezența lui Imre Nagy în România considerând-o o ,,răpire” a cărei vină o poartă guvernul maghiar și U.R.S.S..
Nagy a fost reținut împreună cu alți membri ai guvernului său într-o casă conspirativă a Securității într-o localitate de la nord de București. Interogatoriul lor a fost coordonat de Boris Sumulin consilier KGB, pentru probleme contrarevoluționare.
Nu au fost permise vizitele oficialităților O.N.U. promise de Preotesa, menite să dovedească că Nagy nu era privat de libertate
Ministrul de Externe al României, Grigore Preoteasa, a declarat la 3 decembrie 1956, în fața Adunării Generale a O.N.U. că grupului Nagy i se acordase, la cererea guvernului de la Budapesta, azil politic în România și că guvernul Român ,,a garantat că nu va observa regulile internaționale ale azilului politic.” Încă înainte ca la Moscova și Budapesta să se fi decis arestarea lui Imre Nagy, Dej i-a spus consilierului ambasadorului sovietic la București, V. Nikolaev, la 14 decembrie 1956 că: ,,de îndată ce puterea democrat populară se va consolida (în Ungaria); va fi creat Partidul Muncitoresc Socialist Ungar și se va întări aparatul de stat, îl vom preda pe Imre Nagy tovarașilor unguri și sunt convins că, pentru crimele sale, nu va fi spânzurat de gât, ci de limbă.” ( execuția lui Imre Nagy a avut loc la 16 iunie 1958, la Budapesta).
Criza poloneză și revolta din Ungaria au găsit divizată conducerea P.M.R.. Gheorghiu –Dej, ostil orientării promovate de Hrusciov, întrevedea primejdia de a fi înlăturat din funcția de lider al partidului sub motivul înlocuirii vechii gărzi din timpul lui Stalin.
În octombrie 1956, scrie Fischer Galați, principala problemă cu care erau confruntați conducătorii României era supraviețuirea politică. Amenințarea pentru securitatea lui Dej venea de la Moscova. Dej constatase cu ce ușurință schimbase Moscova pe liderii maghiari de-a lungul tensiunilor încheiate cu revolta și cu înăbușirea ei: în locul lui Rokosi Gero; în locul lui Gero, Nagy, în locul lui Nagy, Kadar. Aceeași soartă îl putea lovi și pe el, dacă opoziția față de destalinizarea liniștită lansată la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., l-ar fi adus la o confruntare ,,cu fratele mai mare.”
Contactele cu realitatea maghiară, au arătat că un regim ca al a lui Kadar–lipsit de srijinul poporului ungar, depinde în totalitate de ocupantul sovietic.
După desfășurarea revoltei ungare, Dej a ajuns la următoarea concluzie: pentru siguranța statutului de lider să fie cât mai departe de Moscova iar o condiție esențială era retragerea trupelor sovietice din România
Zelul arătat de Gheorghiu–Dej, în sprijinul acțiunii sovietice de înăbușire a revoluției ungare și rolul odios jucat de el și acolitii săi, în aducerea forțată a grupului lui Imre Nagy în România, au estompat, în percepția lui Hrusciov, opoziția nemărturisitaă a liderului român față de linia impusă de prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. .
Gheorghiu –Dej și-a ,,meritat” pe deplin, prin îneverșunarea arătată față de revolta ungară, “certificatul” decernat de Hrusciov, atunci când l-a caracterizat pe omologul său român drept ,,un adevărat bolșevic”. Această convingere care nu avea să fie de durată, a favorizat decizia sovieticilor de retragere a Armatei Roșii, staționată în România.
Înăbușirea revoltei ungare a pus capăt în România perioadei de ,,dezgheț”. Dogmatismul stalinist, represiunea, intimidarea populației au cunoscut un mers ascendent, anul 1958 reprezentând un vârf.
Gheorghiu–Dej s-a orientat totuși spre revitalizarea conștiinței naționale petru a câștiga populația. Noua politică viza ,,derollerizarea” istoriografiei românești, desovietizarea cercetării istorce în România, iar la începutul anilor ‘60 s-a închegat comunismul național.
Revolta ungară din 1956 a avut un impact cotradictoriu asupra României pe termen scurt, ea a dus la revigorarea dogmatismului; pe termen lung, a orientat echipa lui Dej spre ,,comunism național, rămas până la capăt ostil oricărei idei de reformă.
Tactica adoptată de Gheorghiu–Dej după revoluția ungară, potrivit lui Victor Frunză, a fost de desprindere față de Uniunea Sovietică care să aibă drept paravan supralicitarea prieteniei româno-sovietice precum și a relațiilor interstatale tradiționale.
România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare. Sprijinul dat Uniunii Sovietice a trecut dincolo de arma politică, în domeniul asistenței practice și al încurajărilor deschise. Gheorghiu–Dej și Bodnăraș au fost primii conducători străini care au vizitat Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul lor oficial și-au exprimat părerea că acțiunea sovietică ,,era necesară și corectă”. Guvernul român s-a făcut ecoul propagandei sovietice denunțând ,,contrarevoluția” ca operă a ,,fasciștilor reacționari” provocați de
,,imperialiștii” occidentali. Forțelor sovietice li s-au oferit baze suplimentare pe pământ românesc, drumurile au fost lărgite iar traficul feroviar întrerupt pentru a permite transporturile militare. Satisfacția sovietică față de rolul României în timpul lunilor octombrie și noimbrie 1956, a fost în avantajul țării doi ani mai târziu, când Hrusciov a hotărât să retragă trupele sovietice.
CAPITOLUL 3. ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ A ROMÂNIEI
3.1. România și O.N.U.
Ororile primului și celui de al doilea război modial, nevoia de securitate a popoarelor au condus la inițiative politice privind crearea unor organizații internaționale, cu caracter universal, care să prevină declanșarea unui nou război, să favorizeze dezvoltarea nomală a relațiilor internaționale, să asigure soluționarea diferendelor dintre state pe cale pașnică. În ambele cazuri inițiativa a aparținut SUA.
În octomrie 1943, conferința de la Moscova a miniștrilor de externe ai U.R.S.S., SUA Anglia și reprezentanții Chinei au semnat ,,Declarația celor patru state cu privire la Securitatea Generală” încredințată unei organizații internaționale.
În februarie 1945 ,,Declarația asupra Europei eliberate” semnată la Yalta înscria hotărârea Națiunilor Unite ,,de a construi în cooperare cu celelalte națiuni pacifice, o ordine mondială, inspirată din legile păcii, securității, libertății și bunăstării întregii umanități”.
La 26 iunie 1945, în cadrul Conferinței de la San Francisco, a fost adoptată Carta O.N.U. care își propunea să asigure: apărarea și consolidarea păcii, apropierea dintre popoare și state, colaborarea internațională.
Carta permitea comunității statelor membre să se opună oricărui război; obliga statele să participe la acțiunile pe care le-a hotărât, care deveneau astfel legi internaționale valabile pentru toți. În acest scop a fost creată o forță militară alcătuită din unități ale diferitelor țări (,,căștile albastre”).
În perioada postbelică O.N.U. s-a implicat în aplanarea mai multor conflicte. Problema admiterii de noi membri O.N.U., fusese ridicată de mai multe ori, îndeosebi de reprezentanți ai marilor puteri occidentale, însă admiterea de noi membri a fost amânată. Deși România a participat activ la viața politică internațională, având o poziție constant constructivă, activitatea desfășurată fiind în conformitate cu Carta O.N.U., încă nu era primită în acest organism mondial, admiterea ei fiind sistematic trenată, prin acțiuni subtile ale diplomației capitaliste. Încă din 5 noiembrie 1949, în cadrul lucrărilor Comitetului Politic Special al O.N.U., fusese ridicată problema admiterii României. Delegatul SUA – Cooper sprijină proiectul Australiei, care cerea Consiliului de securitate să reexamineze problema admiterii la O.N.U. nu numai a Italiei, Finlandei, Islandei, Nepalului, Transiordaniei, Austriei, CeylO.N.U.lui și Coreei de Sud
În 1952, guvernul român adresează o scrisoare secretarului general al O.N.U., Trygve Lie, prin care susține inițiativa U.R.S.S. în Consiliul de Securitate de a primi concomitent în O.N.U. 14 state, inclusiv România.
Pe 25 iunie 1952, președintele Consiliului de Miniștri al României, Gheorghiu–Dej, adresează președintelui Consiliului de Securitate O.N.U., I. Malik, o notă în care subliniază că guvernul român a depus de mai mulți ani o cerere de admitere ca membru O.N.U., acceptând și asumându-și prevederile Cartei Națiunilor Unite și srijină propunerea U.R.S.S. din Consiliul de Securitate pentru ,, adoptarea unei recomandări către Adunarea Generală cu privire la admiterea simultană ca membri ai O.N.U., a tuturor celor 14 state care au depus cereri în acest sens’’
În scrisoarea adresată Consiliului de Securitate al O.N.U., guvernul român cere Consiliului de Securitate să ,,adreseze tuturor statelor membre și nemembre ale O.N.U., sau să ratifice Protocolul cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a metodelor bacteriologice de luptă, semnat la Geneva, la 17 iulie 1925.
Deși în acordurile de la Potsdam din 2 august 1945 între U.R.S.S., Anglia și SUA s-a prevăzut încheierea tratatelor de pace cu mai multe state, printre care și România, va permite guvernelor celor trei mari puteri de a sprijini cererea pentru a fi admise în O.N.U., această prevedere rămânea fără materializare.
România era nevoită să revină la 25 septembrie 1954 cu o nouă cerere, sub formă de declarație, către președintele Adunării Generale a O.N.U..
Declarația întrevedea situația cu totul anormală ca poporul român să fie lipsit de dreptul său legitim și incomesurabil de a-și spune cuvântul la O.N.U.. Se evidențiază necesitatea de a se pune capăt atitudinii discriminatorii față de cererea României și în conformitate cu țelurile și principiile Cartei, să se hotărască primirea României în O.N.U.
Forurile de decizie ale organizației mondiale nu s-au grăbit să ratifice demersul țării noastre întrucât totul depindea de atitudinea celor patru mari puteri: SUA, U.R.S.S., Marea Britanie și Franța.
În cadrul Conferinței de la Geneva a miniștrilor de externe ai celor patru, desfășurată în zilele de 24 octombrie -16 noiembrie 1955, s-a discutat și problema primirii în O.N.U. a noilor state între care și România. Pe baza acordului convenției la 10 decembrie 1955, țara noastră împreună cu alte 16 state, a fost admisă în O.N.U.. În Consiliul de Securitate a avut nouă voturi pentru și două abțineri (SUA și Taiwan). În Adunarea Generală s-au înregistrat 52 de voturi pentru și șapte abțineri.
Printre statele admise în Consiliul de Securitate în O.N.U. odată cu România se aflau: Albania, Austria, Bulgaria, Cambogia, Ceylon, Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania și Ungaria.
La 15 decembrie 1955, într-o telegramă adresată președintelui celei de a X-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., șeful guvernului român, Gheorghiu–Dej exprima satisfacția poporului român față de admiterea țării în O.N.U. ,,guvernul român declară că va respecta cu fermitate principiile Cartei O.N.U., va susține toate inițiativele menite să promoveze colaborarea între popoare, își va aduce contribuția activă la îndeplinirea sarcinii fundamentale a Organizatiei, apărarea și consolidarea păcii și securității internaționale.”
Intrând în O.N.U., la 14 decembrie 1955, țara noastră a adus cu sine în organizație, mesajul și tradițiile unui popor greu încercat de istorie care, de-a lungul anilor, luptă pentru a-și câștiga și păstra independența și libertatea, și-a păstrat nealterată vocația sa de cooperare cu alte națiuni, și-a dobândit reputația nedezmințită a atașamentului la principiile dreptului și moralei internaționale.
În primii ani, delegația României la O.N.U., a urmat întru totul linia de conduită a U.R.S.S.. De regulă, inaintea deschiderii Adunării Generale, miniștri de externe din țările socialiste erau convocați la Moscoava (sau altă capitală din zona de dominație sovietică) și ,,instruiți” asupra modului de acțiune, a votului pe care aveau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de zi. La New York, în timpul sesiunii, consfătuirile se desfășurau zilnic, astfel că, în fapt U.R.S.S. dispunea de o ,,mașină de vot”, care era cotrapusă celei controlate de SUA.
La 12 iulie 1954, România este primită în Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).
La 12 august 1956, guvernul român dă publicității o declarație în care arăta că naționalizarea Companiei Canalului de Suez de catre guvernul egiptean, la 26 iulie, este un act pe deplin legal și un drept legitim al său ca stat suveran și independent.
Guvernul român considera că, conferința convocată la 16 august la Londra de guvernele Marii Britanii, Franței și SUA, ca nefiind investită cu dreptul de a lua vreo hotărâre valabilă în privința Canalului de Suez și apreciază că O.N.U. ar fi un organism corespunzator pentru discutarea acestor chestiuni la care să participe toate statele interesate.
La 17 octombrie 1957, la cea de-a XII-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., România a propus în Comitetul economic elaborarea unei Declarații asupra principiilor de colaborare economică între state. În concepția țării noastre, acest document urma să consacre urmatoarele principii esențiale pentru desfășurarea relațiilor economice internaționale: respectarea reciprocă a independenței economice a oricărui stat; respectarea integrală a dreptului suveran al oricărei țări de a dispune de resursele și bogățiile ei naturale; respectarea egalității în drepturi și schimburi reciproc avanțajoase; acordarea de ajutor economic și tehnic țărilor în curs de dezvoltare; schimbul de experiență și largi contacte în domeniile economic, științific și tehnic.
La numai câteva zile, la 21 octombrie 1957, în aceeași sesiune a Adunării Generale a O.N.U., intervenind pe marginea problemei dezarmării în Comitetul politic, ministrul Afacerilor Externe al României, Ion Gheorghe Maurer, prezintă poziția țării noastre privind “suspendarea experiențelor cu arme nucleare, reducerea substanțială a forțelor armate, armamentelor și bugetelor militare, desființarea bazelor militare de pe teritorii străine, interzicerea și distrugerea armelor nucleare.”
La 26 noiembrie 1957, Adunarea Generală a O.N.U. adoptă în unanimitate rezoluția intitulată ,,Bazele cooperării economice internaționale”, inițiată de România la 17 octombrie 1957. Cu ocazia desfășurării lucrărilor sesiunii extraordinare a Adunării Generale a O.N.U., din 8-12 august 1958, reprezentantul României, Mihai Magheru, a declarat că retragerea trupelor srăine de pe teritoriul Libanului și Iordaniei este prima și cea mai urgentă măsură în vederea asigurării păcii și securității în Orientul Mijlociu.
La 19 august 1960, guvernul român a cerut înscrierea pe ordinea de zi a celei de-a XV-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., din septembrie, a punctelor intitulate: acțiuni pe plan regional în vederea îmbunatățirii relațiilor de bună vecinatate dintre statele europene aparținând unor sisteme social–politice diferite; acțiuni pentru promovarea în rândurile tineretului a ideilor păcii, respectului, înțelegerii între popoare .
În afară de aceste probleme ridicate de România în cuvântarea ținută în cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., șeful delegației române, Gheorghiu-Dej a expus, la 27 septembrie 1960, punctele de vedere românești în vederea dezarmării, lichidării rânduielilor colonialiste și promovării în relațiile internaționale a coexisțentei pașnice.
La 18 decembrie 1960, Adunarea Generală a O.N.U. adoptă în unanimitate Rezoluția inițiată de România în legatură cu promovarea în rândurile tineretului a ideilor păcii, respectului reciproc și înțelegerii între popoare “
În a doua jumatate a lunii septembrie 1960, în fruntea delegației sovietice însoțită de delegația statelor socialiste europene, care participaseră la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., se afla Nikita S. Hrusciov.
În declarația făcută la sosirea motonavei ,,Baltica’’ în portul Williamsburg din New York, la 19 septembrie 1960, Gheorghiu Dej arăta: ,,Delegația R.P.R., vine la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., ca mesager al voinței de pace al poporului român și a hotărârii sale de a aduce o contribuție constructivă la rezolvarea problemelor arzătoare ale relațiilor internaționale’’.
Gheorghe Gheorghiu–Dej a ținut două cuvântări în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în care a susținut propunerea românilor din august precum și reprezentantului Chinei la O.N.U., conform raportului prezentat de Biroul Politic și C.C. al P.M.R., la întoarcerea în țară.
În septembrie 1959, reprezentantul României la O.N.U., Corneliu Mănescu a fost ales vicepreședinte al celei de-a XIV–a sesiuni etraordinare a Adunării Generale a O.N.U..
Pe 13 aprilie 1961, ministrul Comerțului Exterior al României, Gheorghe Rădulescu, este ales președinte al sesiunii Comisiei Economice O.N.U. pentru Europa.
Reprezentanții României și-au expus punctele de vedere în legatură cu evenimentele internaționale ,,fierbinți” – Congo, Algeria, Angola.
Pe 14 mai 1961, Chivu Stoica, președintele Consiliului de Miniștri al R.P.R., trimite o telegramă președintelui Consiliului de Securitate a O.N.U., Patrick Dean, referitor la asasinarea, pe 13 februarie 1961, a prim ministrului Republicii Congo, Patrice Lumumba: ,,Guvernul R.P.R. a aflat cu profundă indignare vestea asasinării prim ministrului Parice Lumumba, a președintelui Senatului Repubicii Congo, Joseph Okito și a ministrului Apărării, Maurice Mpolo (…). Această crimă a fost pusă la cale și săvârșită fără ca, în ciuda repetării avertismentelor, secretarul general al O.N.U. și Comandamentul Trupelor Națiunilor Unite în Congo, să fi întreprins ceva pentru a proteja viața președintelui guvernului legal al Republicii Congo (…).Guvernul român care nutrește o caldă simpatie pentru poporul congolez și pentru toate popoarele ce luptă pentru libertate și independență națională, cere Consiliului de Securitate să condamne crimele săvârșite de coloniștii belgieni, (…) să înfiereze rolul nefast de unealtă a puterilor imperialiste jucat de secretarul general al O.N.U., Dag Hammarskjöld (…)”.
În legatură cu criza din Cuba, reprezentantul R.P.R., Silviu Brucan cere încetarea oricăror agresiuni în Republica Cuba, într-un interviu acordat postului de televiziune NBC.
România, în această perioadă înregistrează succese pe linia O.N.U., fiind admisă la 9 noiembrie ca membră a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), apoi ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate pentru anul 1962 și este aprobată de către Adunarea Generală a O.N.U., componența Comitetului celor 18 state pentru dezarmare, din care face parte și România, începând lucrările la 14 martie 1962, la Geneva.
La 15 martie 1962, guvernul român răspunde la scrisoarea din 2 ianuarie a secretarului general provizoriu al O.N.U., U.Thant, solicitându-le punctele de vedere cu privire la condițiile în care țările ce nu posedă armă nucleară ar fi gata să-și asume obligațiile concrete de a nu produce, dobândi sau amplasa această armă pe teritoriul său arătând considerentul României în legatură cu neproliferarea armelor nucleare, necesitatea dezarmării generale și crearea de zone denuclearizate, la care se adaugă cel din 29 martie când, se prezintă pentru convocarea unei conferințe internaționale în vederea semnării unei convenții cu privire la interzicerea folosirii armei nucleare.
În legatură cu U.That, secretarul general al O.N.U., Corneliu Mănescu relatează, că acesta a vizitat România în 1962, intervenind pentru eliberarea deținuților politici, în ,,mod diplomat și foarte politicos’’.
În 1963, România s-a individualizat prin patru acte ale politicii externe, distncte de cele ale blocului aflat sub coordonarea sovietică: opoziția deschisă în cadrul C.A.E.R., polemica chino-sovietică, decizia de a avea o altă opinie în cadrul O.N.U. în problema creării zonei denuclearizate în America Latină și vizita lui Gheorghiu–Dej în Iugoslavia.
Abținerea U.R.S.S. și votul românilor erau gesturi care nu au rămas neobervate. Diplomatul român de la Moscova transmite că ,,votarea de către România a rezoluției a provocat o stare de nemulțumire nejustificată față de noi din partea conducerii MID-ului (…) în presa sovietică au apărut doar scurte informații în legatură cu abținerea de la vot a U.R.S.S., fără să fie însoțite de obișnuitele comentarii și, mai ales de specificarea că numai România și Iugoslavia din toate țările socialiste au votat petru rezoluție’’.
În legatură cu votul României din 1963, Corneliu Mănescu sublinia că delegații români s-au prO.N.U.nțat pentru crearea unei zone denuclearizate în America de Sud, fiindcă doreau o astfel de zonă și în Balcani de aceea erau ,,de acord cu una într-o altă parte a lumii”. Însă faptul că românii și-au permis să aibă o poziție diferită de aceea a Uniunii Sovietice și a țărilor socialiste–al căror vot era coordonat continuu -,,a contat în opinia celor care urmăreau îndeaproape efoturile noastre de a ne manifesta independența’’.
În 1963, la Geneva, România a luat parte la Conferința O.N.U. pentru folosirea științei și tehnicii în sprijinul țărilor insuficient dezvoltate. Prezența în organismele internaționale precum UNESCO, IOM, FAO și altele, cu propuneri, cu rezoluții, documente de lucru întocmite de reprezentanți ai României, anunța ieșiri spre un respiro european multilateral, necesar unei țări sufocate de exigențele C.A.E.R..
Pe 10 februarie 1964, România devine membru al Consiliului Economic si Social al O.N.U., pentru o perioada de 3 ani.
Pe 8-12 mai 1964, s-au desfășurat la București lucrările primei Conferințe UNESCO din țările balcanice și ale Colocviului internațional al experților pe tema ,,Educația extrașcolară a tineretului în spiritul idealurilor de pace, respect și înțelegere între popoare.” Concluziile acestui Colocviu au fost incorporate în documentele finale ale Conferinței de la Grenoble , convocată de UNESCO pentru examinarea problemelor din sfera educării tineretului.
De la primirea României în O.N.U., în decembrie 1955, împreună cu alte 16 state, la 1957, când România cheamă la încheierea unui tratatat de înțelegere și securitate colectivă pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și bunei vecinatăți, se ajunge în anii ‘60, la o politică externă românească de contacte cu țările nesocialiste din Europa. Se încheie cu asemenea state acorduri economice, se stabilesc programe de schimburi culturale știintifice, urmărind apropierea României de mișcarea de nealiniere la blocurile militare, preludiu al conferirii, în deceniul următor, al calității de membru al ,,Grupului celor 77”, creat la Geneva, în 1964.
Propunerile României privind inițierea de planuri regionale pentru îmbunatățirea relațiilor de bună vecinatate între state, indiferent de regimurile social-politice, au avut audiență în forurile O.N.U..
Intrarea României în O.N.U. nu a fost singulară la acea dată, ea era rezultatul unei conjuncturi internaționale favorabile care a permis primirea în cadrul organizației mondiale mai multor state, a eforturilor autorităților de la București, sprijinite de votul în bloc al statelor socialiste și într-o oarecare măsură pe fondul intereselor statelor occidentale de a avea parteneri în rândul statelor socialiste în scopul promovării unor politici proprii.
Odată admisă în O.N.U., România și-a atins o serie de obiective care vor avea ca țintă principală afirmarea poziției acesteia în cadrul organizației. Participarea activă a României la lucrările O.N.U., s-a materializat prin promovarea de propuneri și inițiative care s-au bucurat de un apreciabil ecou internațional, anii `60-`70 constituind o etapă de vârf.
3.2 Relațiile României în cadrul blocului comunist
În perioada postbelică, în desfășurarea politicii exerne românești existau câteva repere distincte încadrate astfel:perioada de la 23 august 1944 până la Conferința de Pace de la Paris, etapa anilor 1947-1958, a unei relative izolări politico-diplomatice a României; etapa anilor 1958-1964 a dezghețului, a relansării diplomatiei românești; perioada 1964-1980, a unei largi deshideri internaționale, etapa 1980-1989 caracterizându–se printr-un reflux al diplomației românești datorită măsurilor nepotrivite adoptate de regimul politic al timpului.
Primul act important al politicii externe este ,,Apelul Marii Adunări Naționale a României” adoptat la 27 ianuarie 1960, pentru pacea lumii, adresat tuturor adun[rilor alese din întreaga lume. În Apel se cere încetarea cursei înarmărilor, interzicerea armelor atomice, începerea unor tratative directe și indirecte pentru încetarea războaielor în Indonezia, Malaezia, Vietnam, încetarea Războiului Rece și destinderea dintre națiuni.
România recunoaște Republica Democrată Vietnam ca stat independent și suzeran. R.D. Vietnam adresează tuturor statelor lumii, la 14 ianuarie 1950, o declarație prin care sub semnatura lui Ho Și Min, anunța că “este gata să stabilească relații diplomatice cu orice guvern care respectă dreptul de egalitate, teritoriul și suveranitatea națională a Vietnamului“.
La 28 ianuarie 1950 guvernul R.D.Vietnam trimite o scrisoare guvernului român prin care propune stabilirea de relații diplomatice oficiale la rang de ambasadă între România și R.D.Vietanam. Guvernul român a răspuns pozitiv propunerii vietnameze, adresând guvernului R.D.Vietnam următoarea telegramă: ,,La 28 ianuarie 1950, Guvernul R.P.R. a primit declarația din 14 ianuarie 1950 a președintelui Ho Și Min (…); a luat în considerație propunerea și a hotărât să stabilească relații diplomatice și să facă schimb de reprezentanți diplomatici între R.P.R. și R.D. Vietnam.”
La 18 februarie 1950, Ministerul de Externe al R.P.R. răspunde guvernului indonezian arătand că ,,guvernul român a hotărât să recunoască Republica Statelor Unite ale Indoneziei ca stat independent și suveran și să stabilească relații diplomatice.
În condițiile situației dificile din Coreea, relațiile româno-coreene până la începerea intervenției militare a SUA, din iunie 1950, s-au limitat la schimburi de informații politice, la transmiterea de materiale informative în vederea cunoașterii reciproce, precum și la mesaje transmise cu diferite ocazii. În perioada următoare declanșării agresiunii, srijinul României acordat Republicii Democrate Coreea s-a manifestat prin atitudine de protest față de manifestările războinice ale SUA și ale autorităților sud-coreene.
La 19 iunie 1950, România adresa SUA, în legătură cu blocarea coastei coreene următoarele: ,,Guvernul român consideră că intervenția ordonată de președintele SUA prin trimiterea flotei, aviatiei, trupelor terestre împotriva R.P.D. Coreene, ca și blocarea navală a coastelor, constituie o agresiune directă a SUA împotriva poporului coreean.”
În nota președintelui Consiliului de Miniștri dr. Petru Groza, din 29 august 1950, și în telegrama MAN din 8 septembrie 1950, adresată Consiliului de Securitate O.N.U., se cerea insintent ,,încetarea imediată a bombardamentului și retragerea trupelor americane din Coreea.”
Este constituit Comitetul de Ajutorare al poporului coreean. Un ajutor material evaluat la circa 90 de milioane de lei a fost trimis la 19 august 1950, de delegația oamenilor muncii din R.P.R. care s-a deplasat în R.P.D. Coreeană.
În septembrie 1950 au loc convorbiri între delegația guvernului României condusă de dr. Petru Groza și cea a RD. Germană condusa de Walter Ulbricht, vicepresedinte al guvernului provizoriu. Sunt semnate o declarație comună, un Acord de colaborare tehnico-științific și schimb de experiență și un Protocol asupra finanțării cheltuielilor necomerciale. În anul 1951, la Moscova, se semnează un acord româno-sovietic privind schimbul de mărfuri și ajutorul tehnic între România și U.R.S.S.. La Beijing se semnează primul acord de colaborare culturală între guvernele României și Chinei.
Un moment de referință al anului 1952 îl constituie ,,Declarația guvernului român, în legătură cu semnarea la Bonn a Tratatului de constituire a Comunității defensive europene între Italia, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg. Declarația din 3 iunie 1952 este o luare de poziție categorică a guvernului român care aprecia că: ,,aceste tratate creează o nouă alianță militară și include Germania occidentală în Pactul Atlanticului de Nord ceea ce contravin obligațiilor asumate prin acordurile de la Postdam.”
În anul 1953, în ianuarie, la Beijing, România și Republica Populară China semnaează un acord de colaborare tehnico–științific; în februarie România și Ungaria ridică relațiile diplomatice la rang de ambasadă, iar pe 4 martie guvernul român publică o Declarație în legătură cu înglobarea Turciei în Pactul Atlanticului de Nord, protestând împotriva transformării Turciei în bază de agresiune directă contra R.P.R. și țărilor de pe țărmul Mării Negre.
La 1 aprilie, delegația română pleacă la Consfătuirile economice internaționale de la Moscova având ca obiectiv dezvoltarea economică Est-Vest.
În ceea ce privește relațiile româno-sovietice, începutul anului 1953 se caracterizează printr-o transpunere fidelă a clișeelor propagandei sovietice ca formă și conținut.
Articolul din 4 ianuarie 1953, în ziarul ,,Scânteia”, publicat și în cotidianul sovietic ,,Pravda”, consacrat muncii idelogice a P.M.R. cuprindea aprecieri elogioase la adresa activității lui Stalin, a contribuției acestuia la ,,îmbogățirea învățăturii marxist–leniniste.”
Încetarea din viață a lui Stalin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze o modificare substanțială în atitudinea liderilor de la București față de Moscova. La 8 martie 1953, ziarul ,,Scânteia” publica un articol semnat de Gheorghiu–Dej sub titlul ,,Stalin–eliberatorul popoarelor” în care sublinia că ,,glorioasele forțe armate ale Uniunii Sovietice, sub conducerea lui Stalin, au eliberat și patria noastră, România.”
Pe adresa C.C. al P.C.U.S. a Consiliului de Miniștri și a Prezidiului Sovietului Suprem ale U.R.S.S. au fost trimise numeroase telegrame de condoleanțe din partea instituțiilor de partid și de stat, a unor organizații de masă și obștești. Pentru a aduce un ultim omagiu lui Stalin, o delegație guvernamentală română condusă de Gheorghiu–Dej participă la funeraliile organizate la Moscova.
Dorind să se mențină la putere, Dej urmărește evoluția raporturilor între membri noii trici instalate la Kremlin: Malenkov, Hrusciov, Beria, căutând să intre în grațiile celui mai puternic.
Arestarea lui L. Beria în iunie 1953 și condamnarea acestuia în decembrie 1953 este salutată prompt de conducerea de la București. În ședința din 19 ianuarie 1954, Biroul Politic C.C. al P.M.R. a aprobat proiectul scrisorii adreste lui Hrusciov prin care Biroul Politic al C.C. al P.M.R.,,înfierează crimele săvârșite de trădătorul Beria și complicii lui”.
În 1953, au loc la București două evenimente care subliniază poziția internațională a României: primul este Congresul Mondial al Tineretului desfășurat între 12 și 26 iulie 1953, și al doilea eveniment, fost defășurarea la București al celui de-al treilea Festival al Tineretului și Studenților pentru pace și prietenie.
În Apelul Consiliului Federației Mondiale a Tineretului privind convocarea la București a Congresului Mondial al Tineretului, se subliniază că ,,aceste evenimente să contribuie la realizarea de noi pași pe calea înțelegerii reciproce și unirii întregului tineret iubitor de pace”. Consiliul își declară sprijinul pentru propunerile Congresului Popoarelor pentru pace și în primul rând pentru ,,înfăptuirea unei întâlniri între reprezentanții celor cinci Mari Puteri, pentru un Pact al păcii care va deschide căile viitorului.”
În cursul anului 1954, pe 19 iunie, România și Iugoslavia restabilesc relații diplomatice la nivel de ambasadă, iar la 14 august încheie un acord pentru redeschiderea căilor de comunicație directă întreruptă în 1950.
Pe 10 februarie 1955, la Belgrad, se semnează acordul dintre România și Iugoslavia privind regimul de navigație în sectorul comun al Dunării.
Cu prilejul sesiunii Marii Adunări Naționale (22 februarie 1955), președintele Consiliului de Miniștri al României, Gheorghe Gheorghiu–Dej, aprecia, în cadrul analizei politicii externe a țării noastre că ,,relațiile României cu Iugoslavia au intrat pe făgașul firesc” și că ,,există toate posibilitățile pentru dezvoltarea colaborării între cele două țări și popoare.” Guvernul -declara premierul român- este decis să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru aceasta.”
După anul 1955, legăturile cu Iosif Broz Tito, au avut un loc important în relațiile internațional ale Rmâniei. Multe discuții s-au purtat în legătură cu construcția Hidrocentralei Porțile de Fier, inițiativa ei aparținând statului nostru. La început, propunerile noastre nu au fost receptate. Până la urmă documentația întocmită de oamenii de știință români au convins partenerii iugoslavi. Gheorghiu Dej a avansat ideea împrumutării Iugoslaviei, returnarea creditului urmând să fie făcută eșalonat, după intrarea în funcțiune a Hidrocentralei prin livrări de energie electrică României.
Bulgarii s-au prezentat ca parteneri cu bani și ,,candidați de drept” la construcția hidrocentralei. Își motivau pretențiile pe faptul că au țara situată pe malul drept al fluviului, în aval de viitoarea hidrocentrală care, în caz de cutremur sau bombardament, prin revărsarea apelor din bazinele de retențtie, ar produce pierderi materiale și umane Bulgariei. La o adunare populară, Todor Jivkov, primul secretar al C.C. al P.C. Bulgar, a afirmat că s-a înțeles cu conducătorul Iugoslaviei, ca și Bulgaria să participe la construcția Hidrocentralei Porțile de Fier.
Tito a subliniat într-un răspuns la o nota diplomatică trimisă de Gheorghiu–Dej, prin ambasadorul României la Belgrad, că el nu a perfectat nicio înțelegere și nu are cunoștință să fi discutat cu bulgarii despre hidrocentrală, că el nu poate încheia astfel de înțelegeri deoarece potrivit legilor statului iugoslav, pe teritoriul Iugoslaviei nu se pot construi decât întreprinderi proprietate a statului iugoslav. Astfel s-a pus capăt tergiversării înțelegerilor referitoare la construcția hidrocentralei, potrivit relatărilor lui Paul Sfetcu.
Potrivit lui Corneliu Mănescu împăcarea cu Iugoslavia s-a făcut prin pași avansați de Gheorghiu Dej. ,,El a fost artizanul principal al împăcării.”
La sfârșitul anului 1955, țara noastră întreținea relații diplomatice cu 34 de state. Cu 13 la rang de ambasadă și cu 21 la rang de legație. În cincinalul 1956-1960, România stabilea relații diplomatice cu 14 state, în majoritatea cazurilor la rang de ambasadă, iar în cincinalul următor cu 18 state, astfel că la sfârșitul lui 1964 țara noastră întreținea relații diplomatice cu 66 de state .
În iunie 1956, o delegație a R.D. Coreene, condusă de Kim Ir Sen, președinte al C.C. al Partidului Muncii din Coreea, are un schimb de păreri cu o delegație da partid și de stat română. S-a semnat un Comunicat comun și s-a convenit asupra dezvoltării colaborării politice, economice și culturale între cele două țări. Cele două delegații își exprimau convingerea că realizarea unificării pașnice a Coreei, pe baze democratice, va contribui la micșorarea încordării internaționale și intărirea păcii în Extremul Orient.
Între 23-26 iunie 1956, președintele R.P.F. Iugoslavia, Iosip Broz Tito, făcea o vizită în România. A fost semnată o Declarație comună româno-iugoslavă. S-a hotărât pregătirea unui acord comercial de lungă durată, a unei Convenții de colaborare tehnico-științifică, a unui Acord Cultural și crearea unei Comisii mixte care să studieze posibilitatea construirii hidrocentralei de pe Dunăre în sectorul Porțile de Fier.
În octombrie, o delegație de partid și de stat condusă de Gheorghiu–Dej, întreprinde o vizită oficială în Iugoslavia, unde au loc convorbiri cu o delegație iugoslavă condusă de I. B. Tito. S-a adoptat un Comunicat comun prin care s-a hotărât crearea unei Comisii mixte pentru conducerea și coordonarea lucrărilor în privința folosirii resurselor hidroenergetice ale Dunării la Porțile de Fier.
În privința relațiilor româno-sovietice, anul 1956 marchează începutul procesului de distanțare a regimului de la București de Moscova, iar evenimentul care a declanșat acest proces este Congresul al XX-lea al P.C.U.S. și raportul secret al lui Hrusciov, axat în principal pe denunțarea cultului personalității lui Stalin și a crimelor sale.
În iunie 1956 este încheiat un comunicat sovieto-iugoslav în urma vizitei lui Tito în U.R.S.S.. Sovieticii au stabilit după plecarea conducătorului sovieto-iugoslav, o întâlnire la Moscova pentru a prezenta rezultatele vizitei și implicațiile sale asupra cooperării dintre partidele comuniste.
În comunicatul încheiat între cele două părți, este reluată ideea lui Hrusciov privind diversitatea căilor de dezvoltare a socialismului, ținând cont de condițiile specifice fiecărei țări.
Ambasadorul iugoslav, Micunovici, nota în jurnalul său, referitor la întâlnirea de la Moscova între liderii paridelor comuniste, următoarele: ,,Niciunul dintre liderii est-europeni nu a făcut referire la Declarația (sovieto-iugoslavă) de la Moscova, deși fusese publica(…). Rușii au spus-o clar, că (…) ceea ce au semnat ei cu Tito se referea la politica sovietica față de țările și partidele comuniste ale lagarului.”
În aprilie 1956, Biroul Informativ a încetat să mai existe. Cauzele au fost: stabilirea unei linii generale unice unor hotărâri și directive obligatorii pentru toate partidele, excomunicarea Iugoslaviei, înscenarea odioaselor procese soldate cu condamnări la moarte în Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, impunerea unei politici necorespunzătoare intereselor naționale, dezvăluirile lui Hrusciov privind abuzurile și crimele lui Stalin, U.R.S.S. a continuat să impună relații de inegalitate în domeniul economic (C.A.E.R.), militar (Tratatul de la Varșovia), politic (consfătuirile mondiale) cu țările socialiste.
Tulburările izbucnite în unele țări socialiste, în Polonia, shimbările la nivelul conducerii de partid din Ungaria, ca și normalizarea raporturilor sovieto-iugoslave, determină U.R.S.S. să procedeze la o reevaluare a raporturilor sale cu aceste țări.
Declarația guvernului U.R.S.S. din 30 octombrie 1956 ,,cu privire la bazele dezvoltării și întăririi prieteniei și colaborării între U.R.S.S. și celelalte țări socialiste”, recunoaște dechis că în relațiile dintre aceste țări au existat unele ,,încălcări și greșeli care au făcut să diminueze valoarea principiului egalității în drepturi”.
Este exprimată disponibilitatea guvernului sovietic ,,de a discuta împreună cu guvernele celorlalte țări socialiste, măsuri care să asigure dezvoltarea, întărirea legăturilor economice între statele socialiste, spre a înlătura orice posibilitate de încălcare a principiului suveranității naționale, al avantajului reciproc, al egalității în drepturi în relațiile economice.
Calitatea nouă a colaborării româno-sovietice în această perioadă este ilustrată și de decizia părții sovietice de a restitui României o parte din tezaurul românesc transferat în Rusia spre păstrare, la începutul primului război mondial. Scrisoarea adresată în iulie 1956 lui Gheorghe Gheorghiu –Dej de către Hrusciov, informa despre hotărârea C.C. al P.C.U.S. de ,,a preda guvernului R.P.R. valorile istorice ale artei aplicate, decorative și plasitce românești”.
În 1956, Gheorghiu–Dej s-a ocupat de organizarea și desfășurarea Congresului PC Grec, întrucât majoritatea membrilor acestui partid erau refugiați în România. În congres s-au discutat greșelile lui Nicos Zahariades, secretar general al C.C. cu care, probabil, Gheorghiu-Dej avusese relații de prietenie și se vedea pus în situația de a asista la înlăturarea acestuia din conducere.
În ianuarie 1957, la Budapesta, noua conducere maghiară de partid va convoca o întrunire a partidelor comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, România și U.R.S.S., unde a prezentat rezultatele ,,muncii” sale, ale normalizării situației. Partdele reprezentate la întrunire au promis conducerii maghiare întregul lor sripijin pentru redresarea situației social–economice în urma ,,evenimentelor contrarevoluționare. Comunicatul final al întrunirii vorbea despre agravarea ,,Războiului Rece” pe fondul politicii americane din Orientul Mijlociu și Apropiat, cu referire la criza Suezului și la enunțarea docrinei Eisenhower.
Noua abordare sovietică privind relațiile cu sateliții, precum și noua poltică externă vor fi prezentate și dezvoltate oficial cu ocazia întrunirii de la Moscova din noiembrie 1957. Hrusciov va convoca o consfătuire a partidelor comuniste la Moscova, între 14 -16 noiembrie, în care vor fi reglementate relațiile P.C.U.S. și celorlalte partide comuniste în noul context internațional, trasându-se noul cadru, noile limite de evoluție post 1956.
În octombrie 1957, P.C.U.S. propusese convocarea unei consfătuiri internaționale care urma să se țină la Moscova. Se aveau în vedere două faze distincte. Prima faza, o reuniune a partidelor din toate țările socialiste-13 la număr–plus partidele italian și francez; cea de-a doua fază a consfătuirilor la care au fost invitate toate partidele din lume. Ea urma, ca pe baza concluzionării primei reuniuni să adopte un apel și un manifest pentru pace.
Cu privire la prima consfătuire a țărilor socialiste, Uniunea Comuniștilor din Iugoslavia, a respins proiectul de documentare care prevedea trasarea unei linii generale obligatorii pentru toate partidele. Ei nu erau de acord cu împărțirea lumii în două lagăre și blocuri militare și cu partea din document referitoare la revizionismul contemporan. Iugoslavia a hotărât să nu paricipe la prima consfătuire și numai la cea de-a doua privind ,,Manifestul pacii”.
Partidele italian și francez și celelalte partde socialiste au primit proiectul documentelor consfătuirilor care a devenit un proiect comun sovieto-chinez. Italienii și francezii au refuzat să participe la prima consfătuire.
Noul proiect al lui Hrusciov și Mao Zedoung, numit ,,Declarație”, era numai al partidelor comuniste din țările socialiste. Declarația era un eșec al partidelor hegemoniste organizatoare.
Delegația poloneză condusă de W.Gomulka nu aproba proiectul de declarație subliniind că formula prezentată de sovietici ar fi înțeleasă greșit, ca o supunere față de Uniunea Sovietică, ca o atingere a suveranității naționale.
Delegația chineză condusă de Mao Zedoung și Deng Xiaoping, abordează problema partidului conducător, Mao propunând drept conducător, P.C.U.S., arătând că este ,,una dintre marile puteri ale lumii”. Mao a respins posibilitatea ca rolul conducător să fie îndeplinit de R.P.R. Chineză deoarece nu are experiență în construirea socialismului.
Hrusciov a rostit o cuvântare scurtă făcând apel la: acceptarea declarației în întregul ei, răspunderea partidelor comuniste din țările socialiste față de clasele muncitoare internaționale și popoarele lumii; unitatea pe baza marxism –leninismului.
În fruntea delegației române urma să fie Dej, dar din motive medicale a rămas acasă. Șeful delegațtiei era Chivu Stoica, în delegație se afla și Nicolae Ceaușescu. La aterizarea avionului la Moscova a avut loc un tragic accident, în care Grigore Preoteasa își pierde viața. Ceilalalți membrii –Al. Moghioroș, Șt.Voitec și Leonte Răutu –internați în spital nu pot participa la lucrări. Participă Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Șt. Voitec, Mihail Dalea-ambasadorul României la Moscova.
În cuvântarea lui Chivu Stoica ,,Manifestul păcii”, s-au evocat luptele din partidul românesc pentru apărarea unității, împotriva elementelor fracționiste, pentru eliminarea lor din conducere. Voia să se spună că noi am rezolvat problema deviaționismului, revizionismului, dogmaticilor și nu se mai punea această problemă.
Românii au aprobat documentul consfătuirii. Chivu Stoica a spus: ,,Unitatea țărilor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică și Marea Chină Populară constituie o forță invincibilă.
A doua consfătuire avea ca obiectiv adoptarea ,,Manifestului păcii”. Accentul este pus pe teza ajutorului frățesc dintre țări, inclusiv în ,,apărarea cuceririlor socialismului și relațiile dintre partide în legătură cu care se proclama necesitatea de a elabora noi forme de relații interpartinice. Aceasta noua formă era consfătuirea partidelor.
Delegația română formată din Chivu Stoica, Alexandru Moghioroș, Leonte Răutu, Ștefan Voitec, participa la aniversarea lui 7 noiembrie 1957, la Moscova, unde s-a întâlnit cu Brejnev și Andropov.
Brejnev a declarat despre politica externă că: ,,linia generală a Uniunii Sovietice, stabilită prin hotărârile ultimelor congrese ale partidului nostru de programul său, este consecventă și neschimbată”. Brejnev a subliniat hotărârea de a continua în spiritul arătat mai sus, relațiile cu România și Partidul Comunist Român.
Delegația română a arătat aceeași dorință punând accentul pe suveranitatea națională, egalitate și neamestec în treburile altui stat.
După întâlnirea cu noii lideri, a fost clar că P.C.U.S., sub conducerea lui Brejnev, nu va renunța la politica hegemonistă promovată în trecut. Se știe că, în timpul lui Brejnev, a apărut așa zisa teorie „a suveranității limitate”.
Guvernul R.P.R. a adresat la 10 septembrie 1957, tuturor statelor din zona -Turcia, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Albania– mesaje în care erau expuse considerațiile sale privind necesitatea unor relații de colaborare „pașnică multilaterală”. Pentru ca această colaborare să aibă un caracter trainic, guvernul român propunea înfăptuirea unei „înțelegeri colective” a statelor balcanice, bazate pe deplina egalitate în drepturi, pe respectul reciproc al suveranității naționale și neamestecul în treburile interne. Guvernul român propune organizarea unei Conferințe a șefilor de guverne, în cadrul căreia să fie examinate și luate hotârâri corespunzătoare privitor la întărirea păcii în Balcani.
La 18 septembrie 1957, într-o scrisoare de răspuns, guvernul R.P. Bulgaria își exprima acordul cu propunerea de a se „organiza o Conferință a șefilor guvernelor statelor balcanice în care să fie examinată problema menținerii păcii și securității în zonă”. Tot atunci, adresează o scrisoare de răspuns și guvernul R.P. Albania în care arăta: „ guvernul albanez se solidarizează cu punctul de vedere al guvernului român.”
România a cultivat relații constructive cu țările de „democratie populară”. Relațiile cu Germania și Cehoslovacia au evoluat într-un cadru constructiv între 1957-1960. În 1957, o delegație de stat și de partid din R.P.R. s-au deplasat în RDG.
Pe ordinea de zi se aflau probleme de colaborare economică, tehnico-științifică și consulare. Delegația română s-a aflat la Berlin între 24-28 februarie 1957.
În întrevederea cu Gheorghiu-Dej, Walter Ulbricht, secretarul general al Partidului Uniunii Socialiste germane, a expus poziția țării sale asupra problemelor externe. Referindu-se la Germania de Vest, Ulbricht a arătat că principala amenințare la adresa păcii în Europa este reprezentată de militarismul vest-german care era încurajat de SUA și de renașterea monopolului industriei germane.
La despărțire, a fost semnată o declarație comună prin care cele două părți își afirmau dorința de a continua și aprofunda colaborarea economică și tehnico-științifică și hotărârea comună de a milita pentru menținerea păcii și combaterea militarismului german. .
În ianuarie 1957, a avut loc la București, o rundă de tratative pentru dezvoltarea colaborării economice, conduse la nivel de partid. S-a încheiat un acord economic pe lungă durată.
Cehoslovacia a semnat între 20-25 octombrie 1958, un acord comercial de lungă durată cât și un nou acord cultural cu R.P.R.. Delegația română a vizitat mai multe obiective industriale din Praga, Bratislava, Plsen și a purtat discuții cu conducerea cehoslovacă pe teme de politică externă și de colaborare în diverse domenii.
O delegație cehoslovacă de partid și de stat condusă de Antonin Novotny s-a aflat în R.P.R. în aprilie 1961 la inițiativa C.C. al P.M.R.. Delegația a vizitat obiective economice din București, Bacău, Galați, Dobrogea și a purtat discuții cu membrii C.C. ai P.M.R.. Partea cehoslovacă și-a exprimat sprijinul pentru inițiativa românească din Balcani, iar partea română a declarat la rândul său că susține denuclearizarea Europei Centrale.
Între 20-28 februarie 1958, o delegație de partid și de stat ungară face o vizită ofcială în România. În cursul vizitei a fost încheiat un „Acord comercial” pe anii 1958-1960. S-a hotărât și crearea unei comisii guvernamentale mixte de colaborare. Cele două guverne își exprimă acordul cu privire la propunerea guvernului polonez „de a se creea o zonă denuclearizată în Europa Centrală.”
În același spirit de colaborare și prietenie, o delegație română, la nivel de prim-ministru, întreprinde în martie 1958 o vizită de prietenie în India. Se semnează în urma convorbirilor oficiale o „ Declarație comună”.
În continuare, delegația română face o vizită în RD Vietman. Cele două delegații au semnat o Declarație comună care consemna interesul pentru dezvoltarea relațiilor reciproce ca factor important al dezvoltării fiecărei țări. S-a încheiat un acord de colaborare tehnico-științific. Sunt expuse pozițiile celor două părți în legătură cu dezarmarea, retragerea trupelor de pe teritoriile străine, denuclearizarea Europei Centrale, în problema coreeană, unificarea Germaniei, etc.
Între 12-15 mai 1958, are loc o vizită în țara noastră a delegației guvernamentale poloneze. Declarația comună semnată, apreciază necesitatea luptei pentru dezarmare și securitate colectivă ca o problemă importantă pentru pace. S-a hotărât înființarea unei Comisii guvernamentale mixte româno-poloneze pentru colaborare economică.
În 1958 sunt continuate și se stabilesc relații diplomatice cu unele țări de pe alte continente, pe bază principiilor de pace, cultivare a relațiilor prietenești.
Guvernele român și afgan au hotărât, printr-un schimb de note, încă din noiembrie 1957, să stabilească relații diplomatice.
S-au înființat oficii diplomatice în capitalele României și Indoneziei, la 5 iulie 1958.
Proclamarea Republicii Irak, la 14 iulie 1958, a fost primită cu simpatie de poporul român. La 16 iulie 1958, președintele Consiliului de Miniștri al R.P.R. a trimis prim-ministrului irakian o telegramă în care se spunea că: „ poporul român urează poporului irakian succese în lupta pentru consolidarea independenței și îl asigură de întreaga simpatie”.
La 18 octombrie 1958, România stabilește relații diplomatice cu RFG la nivel de legație, iar la 21 octombrie, relații diplomatice la nivel de ambasadă cu RDG. Guvernul român dă publicității și o Declarație în problema Berlinului în care arăta că „ restabilirea unității naționale a Germaniei poate fi asigurată numai de germani prin contacte directe între ambele state germane”.
Pe 17 ianuarie 1959, guvernul român dă publicității o Declarație în legătură cu proiectul tratatului de pace cu Germania, elaborat de U.R.S.S. și cu propunerile de a se întruni o conferință a statelor interesate în vederea discutării și adoptării tratatului. Propunerea U.R.S.S. prevede ca la participarea la conferință și semnarea tratatului de pace să fie pe de o parte, state care au participat cu armata lor la războiul împotriva Germaniei, pe de alta parte RFG și RDG.
La 27 aprilie 1960, România recunoaște Republica Tongo ca stat independent, la 1 iulie recunoaște Congo și Somalia, Niger(4 august), Coasta de Fildeș (9 august), Ciad (12 august), Mali(6 octombrie). Se stabilesc relații diplomatice la nivel de ambasadă cu statele Mali și Cipru.
Un alt moment important în evoluția relațiilor Uniunii Sovietice cu sateliții săi, l-a reprezentat reuninunea de la Moscova a partidelor comuniste din decembrie 1960. Declarația celor 81 de partide comuniste a însemnat un moment de cotitură pentru istoria relațiilor internaționale. Pentru prima dată o astfel de conferință nu s-a finalizat în nota binecunoscutului ,,acord unanim al participanților” ci, dimpotrivă, Uniunea Sovietică a fost nevoită să treacă sub tăcere dezacordul ivit între delegați.
Distanțarea României comuniste față de Uniunea Sovietică s-a produs pe fondul schimbării atitudinii sovietice în planul relațiilor internaționale. Coexistența pașnică a presupus o relansare a relațiilor cu Vestul, Moscova arătându-se mai puțin preocupată de unitatea lumii comuniste. Începutul anilor `60 marchează o nouă fază a relațiilor româno-sovietice.
În cazul românesc politica de distanțare de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a țării (industria grea); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea și deschiderea către Occident și afirmarea statului român în relațiile internaționale.
În februarie 1961, la București este semnat între guvernul R.P.R. și guvernul U.R.S.S., tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborării și asistenței mutuale în problemele de frontieră. Articolul 1 preciza că linia frontierei de stat între România și Uniunea Sovietică, rămâne fixată conform articolului 1 din Tratatul de pace cu România, din 15 septembrie 1947, și cu Protocolul referitor la precizarea traseului frontierei de stat între România și Uniunea Sovietică, semnat la Moscova la 4 februarie 1948.
În anul 1961, la 3 martie, România stabilește relații diplomatice la nivel de legație cu Brazilia, iar în anul următor a stabilit raporturi diplomatice cu noi state independente : Marocul (februarie), Jamaica(august),Trinidad(septembrie),Uganda(octombrie), Laos (noiembrie). Se stabilesc relații diplomatice la nivel de ambasadă cu Laos(noiembrie), Elveția (decembrie), Cambodgia (ianuarie 1963), Kuweit (iunie1963), Tunisia (decembrie1963).
În octombrie 1960, este semnat planul de colaborare științifică între Academia R.P.R. și Academia de Științe a R.P.Ungaria, pe anul 1961.
Între 15 și 19 septembrie 1962, România este vizitată de o delegație guvernamentală din RDG. ,,Comunicatul comun” publicat la sfârșitul vizitei subliniază că ,,s-a realizat un schimb de experiență asupra problemelor principale ale construcției socialismului”.
Delegația guvernamentală din România face vizite de lucru în mai multe țări, precum Indonezia, India, Birmania, în cursul lunii octombrie 1962.
Despre vizita pe care delegația română în Asia: Indonezia, India, Birmania, împreună cu Gheorghiu Dej, relatează Corneliu Mănescu. Acesta povestește cum, în timpul călătoriei, deasupra munților Himalaya, la întoarcere au avut interdicția de survol din partea chinezilor, dar de la baza Taskent li se comunicaseră, că în urma demersurilor făcute la sol, au primit acceptul de a survola teritoriul Chinei. Apoi au aflat că survolaseră teritoriul Chinei în condițiiile interdicției, ceea ce l-a mâniat pe Gheorghiu–Dej care ar fi afirmat: ,,Hrusciov ar fi avut nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii câtă dreptate are în disputa cu Mao”.
Între 22 și 30 octombrie 1963, o delegație de stat a R.P.R. condusă de Gheorghiu Dej, președintele Consiliului de Stat, a făcut o vizită ofocială în Iugoslavia, la invitația lui Iosip Broz Tito. Cei doi conducători au semnat ,,Acordul privind construcția Sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier și ,,Comunicatul comun” asupra principiilor de cooperare dintre cele două țări vecine.
În 1963, la Scroviștea a avut loc o ședință comună a membrilor Biroului Politic ale P.C.U.S. și P.M.R., unde au fost analizate problemele divergente dintre cele două partide referitoare în principal la independența și suveranitatea statelor socialiste, dezvoltatea mișcării comuniste și muncitorești din întreaga lume, precum și înțelesul nou ce trebuie dobândit de conceptul de ,,internaționalism proletar”.
Aspecte deosebite au existat în colaborarea lui Gheorghiu Dej cu Sukarno, președintele Indoneziei. La sfârșitul anilor `60 și începutul deceniului șapte, rolul Indoneziei în Extremul Orient crescuse considerabil din punct de vedere politico-militar și economic. Se urmărea să avem în statul indonezian un partener sigur pentru vânzarea de utilaje fabricate de industria noastră constructoare de mașini, în principal utilaj petrolifer pe baza căruia România își propunea să organizeze o cooperare în extracția de țiței, una din marile bogății naturale din subsolul Indoneziei.
Președintele Indoneziei face mai multe vizite în România. Vizita în Indonezia a lui Dej avea ca scop încheierea unui acord de cooperare economică, bazat pe domeniul petrolier, românii urmând să pună la dispoziție utilaje de extracție și specialiști.
Pe 13 iunie 1963, la Budapesta, a fost încheiat Tratatul între R.P.R. și R.P.Ungaria privind regimul frontierei de stat româno-ungare și colaborarea în problemele de frontieră.
La 30 noiembrie 1963, la Belgrad este semnată Convenția între R.P.R. și R.S.Federativă Iugoslavia privind expoatarea sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier, pe fluviul Dunărea.
În ianuarie 1964, într-un mesaj al Consiliului de Stat al României, Gheorghiu–Dej, se arăta că guvernul român este gata să-și aducă contribuția la încheierea unei convenții propusă de U.R.S.S., prin care toate statele să-și asume obligația de a renunța la forță în rezolvarea litigiilor teritoriale și a problemelor de frontieră. Se evidentiază necesitatea întreprinderii unui ansamblu de măsuri în vederea destinderii internaționale.
Pe 7 septembrie 1964, în prezența lui Dej și Tito, sunt inaugurate lucrările de construcție a sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier.
Între rezultatele cele mai însemnate ale diplomației românești pot fi menționate: extinderea relațiilor cu un număr tot mai mare de state, acțiunea consecutivă pentru dezarmare și pentru lichidarea focarelor de război. Prin întreaga sa activitate internațională, România a demonstrat că ideea coexistenței pașnice nu înseamnă încetarea ,,Războiului Rece”, tolerarea reciprocă, ci folosirea tuturor posibilităților pe care le are statele de întelegere și colaborare.
3.3 România –mediator în conflictul chino-sovietic
Sistemul comunist a fost divizat din cauza conflictului ideologic chino-sovietic. Neînțelegerile ideologice iși au originea în relațiile istorice dintre cele două țări și anume, ratificarea de către U.R.S.S. a cuceririlor teritoriale pe seama Chinei, ale imperialismului țarist pe care l-a moștenit.
La început, relațiile bilaterale România–China s-au limitat doar la schimbul de delegații și vizite reciproce, cea mai importantă fiind cea a lui Dej din septembrie 1956, când a participat la lucrările celui de-al VII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. Cele două state nu au depășit limita declarațiilor de sprijin și cooperare în diferite capitole ale Războiului Rece (condamnarea agresiunii americane în Taiwan și Coreea, apeluri pentru dezarmare și limitarea pericolului nuclear.
Liderii de la București au urmărit ascensiunea R.P.Chineze, în cadrul lagărului comunist de la statutul de membru de rând la cel de partener al U.R.S.S.. În urma vizitei în China în toamna anului 1954, a delegației condusă de Hrusciov, a fost elaborată o Declarație comună în care se vorbea despre egalitatea în drepturi a celor două state și mai ales de faptul că ,,ele se vor consulta de fiecare dată când vor interveni probleme atingând interesele comune ale U.R.S.S. și ale R.P. Chineze, cu scopul de a-și concentra acțiunile vizând asigurarea securității celor două țări, menținerea păcii în Extremul Orient și în lumea întreagă.
Din perspectiva P.M.R., China Populară va fi menționată întotdeauna imediat după Uniunea Sovietică, în discursurile liderilor comuniști români, care vor încerca să cunoască mai bine evoluțiile din acest colos asiatic, scop în care însuși Gheorghiu Dej va merge în China pentru a participa la Congresul al VII-lea al Partidului Comunist Chinez, din septembrie 1956.
În 1956, urmărind reacția diverselor partide la raportul ,,secret” al lui Hrusciov, Gheorghiu Dej va constata apropierea punctului său de vedere de acel al comuniștilor chinezi. ,,Din toate partidele comuniste și muncitorești afară de cel al Uniunii Sovietice -va remarca liderul P.M.R. într-o ședință a Biroului Politic, din 12 aprilie 1956- se pare că P.C.Chinez a dezbătut problema cel mai temeinic și la un nivel înalt, așa cum rezultă din articolul redacțional din ziarul ,,Jenminjibao” apărut în presa noastră de partid. Gheorghiu Dej va concluziona apoi cu satisfacție: ,,Trebuie să recunoaștem că după P.C.U.S., P.C.Chinez este cel mai puternic și are o conducere cu adevărat marxist–leninistă”.
Autoritatea Uniunii Sovietice și a P.C.U.S. în cadrul mișcării comuniste internaționale a intrat în declin după șocul provocat de raportul ,,secret” al lui Hruscoiv. Dezvăluirea crimelor lui Stalin a dechis calea contestării rolului U.R.S.S. de lider politic al lumii comuniste, de centru ideologic deținător al adevărului absolut, de unic apărător al purității marxist leniniste.
Această situație a facilitat ascensiunea P.C.Chinez. Evenimentele anului 1956, vor transforma indicarea Beijing-ului drept a doua putere în cadrul mișcării comuniste internaționale, dintr-o formulă de respect față de mărimea Chinei într-un fapt concret. O ilustrare a acestei evoluții o reprezintă vizită efectuată la Moscova de o importantă delegație a P.C. Chinez, la sfârșitul lui octombrie 1956, cu scopul de a discuta situația din Polonia și Ungaria. Chiar dacă decizia finală a aparținut sovieticilor, în conturarea ei poziția reprezentanților chinezi a jucat un rol important. Pentru prima dată Beijing-ul avea un cuvânt de spus în problemele Europei de Est, într-o zonă considerate până atunci ca aparținând sferei eexclusive de interes a Moscovei.
Astfel de evoluții nu puteau să-i scape lui Gheorghiu-Dej care a efectuat o vizită cu ocazia lucrărilor Congresului al VII-lea al P.C. Chinez din septembrie 1956. Zilele petrecute în China cu acest prilej au fost folosite de Gheorghiu-Dej pentru a înțelege mai bine perspectiva oficialilor chinezi asupra relațiilor internaționale și a modului de a fi al chinezului de rând.
La București, orice schimbare în evoluția relațiilor sovieto-chineze era înregistrată și analizată. O rezolutie scrisă de mână pe marginea unei telegrame a Ambasadei R.P.R. de la Moscova, cu privire la vizita lui Chi Enlai în capitala sovietică, din ianuarie 1957, constata cu nemulțumire că informațiile transmise erau puține.
Potrivit documentelor diplomatice chineze, în septembrie 1956, atât Gheorghiu-Dej cât și Mao Tze Dun au salutat desființarea Cominform-ului și au denunțat presiunile perioadei staliniste. Atunci Gheorghiu-Dej a adus în discuție faptul că ,,România s-a împotrivit presiunilor sovietice de impunere a doctrinei unei mari națiuni”. Mao a replicat: ,,Ați procedat corect, nu v-ați supus ordinelor lui Stalin”.
Congresul al XX-lea a reprezentat un punct de cotitură și pentru evoluția relațiilor sovieto-chineze. Mao a constat raportul secret și noile orientări ale conducerii sovietice față de lumea comunistă și relațiile internaționale. Politica lui Hrusciov altera esența marxism-leninismului și punea în pericol existența ideii comuniste.
La 29 decembrie 1956, P.C. Chinez a făcut publică o Declarație privind relațiile dintre partidele și statele comunioste, atrăgând atenția asupra faptului că, în viziunea chineză, între partide pot exista contradicții, insă ele nu sunt expresia unor divergențe, ci a unor opinii diferite. Declarația făcea apel la P.C.U.S. să dea dovadă de răbdare și prudență în corectarea greșelilor lui Stalin, care, conform chinezilor ,,nu trebuie confundate cu sistemul în sine”. Declarația insista asupra faptului că realizările lui Stalin erau superioare greșelilor sale.
Anterior consfătuirilor de la Moscova a partidelor comuniste din noiembrie 1957, au fost semnate mai multe declarații de partid între Moscova și sateliți, in care constanta principală era unitatea, cu argumentele ideologice necesare. P.M.R. a fost printre primele partide care a semnat o astfel de declarație comună cu P.C.U.S., la 7 ianuarie 1957.
Unitatea a reprezentat cuvântul de ordine în cadrul consfătuirilor de la Moscova, din noiembrie 1957. În discursul de deschidere al lucrărilor consfătuirii, Hrusciov a punctat faptul că unitatea reprezintă cea mai bună garanție contra atacurilor din interior și din exterior și a enunțat și prioritatea comunismului internațional pentru perioada următoare, ca fiind unitatea și puritatea ideologică.
Mao Tze Dun a subliniat în completarea lui Hrusciov că unitatea nu trebuie concepută în absența unei forțe conducătoare, care era Uniunea Sovietică. Această observație va stârni opoziția unor partide, mai ales al celui polonez.
Politica externă a lui Hrusciov devine tot mai supărătoare pentru Mao cel puțin prin trei decizii: anularea cooperării chino-sovietice în domeniul nuclear, deschiderea către Occident (vizita lui Nixon la Moscova, întrunirea de la Camp David din septembrie 1959, consfătuirea tripartită pentru dezarmare, în 1960) și ajutorul economic pentru India în condițiile în care aceasta era angajată în conflicte de frontieră cu China.
Potrivit lui Francois Fejto, la originea conflictului sovieto-chinez s-a aflat o broșură publică de Mao, în aprilie 1960 sub titlul ,,Trăiască leninismul”, unde acesta compara situația sa cu cea a lui Stalin, din timpul Internaționalei a II-a.
Apropierea de China a P.M.R., a fost înghețată pentru o perioadă din cauza ,,experimentelor” făcute de Mao Tze Dun în politica internă (curentele ,,să înflorească o sută de flori, să se întreacă o sută de școli”, comunele populare, ,,marele salt inainte”) și de afirmațiile conducătorului chinez cu privire la eventualitatea unui război atomic între cele două lagăre.
Potrivit lui Mao, acest război nu numai că nu trebuie să sperie, ba chiar e de dorit, surplusul de spațiu și mai ales de populație (în special chinezi) urmând să asigure victoria lumii comuniste. Toate acestea vor fi considerate la București prea ,,aventuriste”, în așa fel încăt, în momentul în care va izbucni conflictul sovieto-chinez (1959-1960), să se prefere umbrela Moscovei, la adăpostul căreia părea că lucrurile curg mai liniștit și cu mai multe avanțaje.
În toamna anului 1959, o delegație importantă condusă de Emil Botnăraș, se va deplasa în China pentru a participa la festivitățile prilejuite de a X-a aniversare a proclamării R.P.Chineze. Delegația avea rolul de a lua pulsul relațiilor sovieto-chineze, care începuseră să se detelioreze vizibil. Paul Niculescu-Mizil, membru al delegației, își amintește în acest sens: ,,Mandatul nostru era cât se poate de clar, informare, nu participare, nu alinierea la poziția uneia sau alteia din părți.”
Informațiile cu privire la neințelegerile dintre cele două mari partide, erau încă puține. În acel moment, mișcarea comunistă nu fusese încă împărțită în tabere, dar din relatarea lui Botnăraș făcută în fața Biroului Politic la întoarcerea din China, este evident că partea română înclina spre sovietici.
Între 31 martie și 10 aprilie 1958, o delegație guvernamentală română a efectuat o vizită în R.P.Chineză. Cele două părți s-au declarat pentru încetarea experiențelor cu armă nucleară, pentru desființarea blocurilor militare, pentru ,,crearea unui sistem de securitate colectivă, desființarea bazelor militare de pe teritoriile străine”.Ele și-au exprimat acordul pentru crearea unei zone denuclearizate în Europa. S-a hotărât dezvoltarea relațiilor bilaterale, ca ,,fundament al sprijinirii reciproce pentru dezvoltarea orânduirii socialiste dintre cele două țări”.
Orientarea românească spre sovietici la debutul conflictului sovieto-chinez, în ciuda păstrării legăturilor diplomatice anterioare cu R.P. Chineză, are o dublă explicație: pe de o parte, conducerea de la București se afla în faza în care încerca să-și scoată în evidență fidelitatea față de U.R.S.S., context în care se petrecuse în vara anului 1958 retragerea trupelor sovietice din România; pe de altă parte, planurile de dezvoltare economică a României erau bine servite de politica de coexistență pașnică promovată de Hrusciov și așa numitul ,,spirit de la Camp David” care ilustra posibilitatea înțelegeri între cele două lagăre, decât politica de ,,confruntare” între sisteme politice diferite, promovată de Mao Tze Dun. Discuțiile pe marginea ,,experimentelor “ interne promovate de conducătorul chinez au avut loc în cadrul plenarelor C.C. al P.M.R. din august, respectiv decembrie 1960, când Barbu Zaharescu (ambasadorul R.P.R. la Beijing) și Gheorghe Vasilichi au fost criticați pentru că se opuseseră unei condamnări prea aspre a politicii interne a Chinei, sugerând o analiză mai obiectivă.
Această dispoziție a conducerii P.M.R., spre susținerea Moscovei se va menține și în cursul anilor următori, în câteva momente importante: întâlnirea de la București a liderilor țărilor socialiste (iulie 1960), consfătuirea de la Moscova (noiembrie 1960), Congresul al XXIII-lea al P.C.U.S. (octombrie 1961).
În iulie 1960, Hrusciov s-a folosit de Congresul al III-lea al P.M.R. pentru a convoca ad-hoc o consfătuire a reprezentanților partidelor comuniste, cu scopul de a obține o condamnare colectivă a politicii duse de P.C.Chinez. Liderul sovietic l-a ,,rugat“ pe Gheorghiu-Dej să prezideze ședința, implicându-l automat ]n conflict, chinezii părăsind Bucureștiul foarte supărați, atât pe tratamentul critic la care au fost supuși, cât și pe gazdele care au permis aceasta.
În cadrul Congresului, Dej pune accent pe formula egalității suverane a statelor socialiste, pentru a pregăti politica de autonomie a României față de U.R.S.S.. În conflictul sovieto-chinez, România a adoptat o poziție de neutralitate.
În cadrul reuniunii conducătorilor partidelor comuniste și muncitorești de la București s-a organizat un atac frontal și vehement împotriva P.C.Chinez. Partidul albanez s-a prO.N.U.nțat împotriva condamnării Chinei, partidele maghiar și polonez au evitat să susțină acțiunea sovietică. S-a stabilit că fiecare partid să-și facă cunoscută poziția sa direct chinezilor.Maurer a fost chemat de Gheoghiu-Dej să redacteze o scrisoare. Era o scrisoare oscilantă, care făcea mai mult teorie politică decât să prO.N.U.nțe condamnări. S-a cerut o scrisoare dură. Dej a hotărât să nu scrie nici o scrisoare ,,Să ne ocupăm de treburile noastre de acasă. Avem destul de făcut, m-am săturat să tot scot cu mâinile mele castanele din foc pentru ca alții să le mănânce”.
În timpul celui de-al treilea Congres al P.M.R., Hrusciov a denunțat ,,naționalismul, fracționismul, aventurismul” și ,,troțkismul” lui Mao. Dej se prO.N.U.nța pentru coexistență pașnică și respingerea războiului ca etapă obligatorie pentru victoria socialismului. În opinia sa, tezele din ,,Trăiască leninismul!” erau ,,greșite”.
Încercările de reconciliere sovieto-chineză din 17-22 septembrie 1960 s-au soldat fără rezultate concrete. Consfătuirea de la Moscova a celor 81 partide comuniste, din 11-25 noiembrie 1960, a constituit ruptura dintre cele două partide. Chinezii au reproșat sovieticilor încălcarea deciziilor Consfătuirii din 1957 și capitularea în fața imperialismului.
Pe parcursul anului 1962 vor avea loc două evenimente care vor determina o schimbare radicală în politica externă a României, în special în relațiile cu Uniunea Sovietică: conferința pe probleme C.A.E.R., din iunie 1962, de la Moscova, în care Hrusciov și-a manifestat deschis intenția de adâncire a integrării economice a țărilor din C.A.E.R. precum și criza rachetelor nucleare din Cuba, din toamna lui 1962.
Cele două evenimente ale anului 1962 menționate, vor grăbi distanțarea României de Uniunea Sovietică și apropierea de China, cu atât mai mult cu cât Hruciov era omul care căzuse în ,,aventurism” iar inițiativele sale, speriau. China, dimpotrivă, intră într-o fază moderată (care va dura până in 1966), în evoluția internă, iar rapoartele diplomatice trimise din Pekin, arătau că, cearta chinezilor cu imperialismul occidental, nu depășea nivelul frazeologiei.
În această evoluție a distanțării față de Uniunea Sovietică, conflictul sovieto-chinez a fost folosit ca o trambulină în afirmarea pretenției P.M.R. la o poziție proprie și la suveranitatea deciziei. Oferta de intermediere între P.C.U.S. și P.C.Chinez, în vederea aplanării conflictului a fost o adevărată capodoperă. Lipsită de șanse reale de reușită, ea nu a putut fi refuzată nici de P.C.Chinez, dornic de a atrage de partea sa încă un partid, schismatic, nici de sovietici, care își construiau imaginea celui care face maximum de concesii pentru salvarea mișcării comuniste internaționale.
În aprilie 1963, ambasadorul român la Beijing era instruit să-i informeze pe oficialii chinezi asupra evoluției relațiilor româno-sovietice, precum și că liderii români regretau incidentele din timpul Congresului al III-lea al P.M.R.din 1960. China a încurajat normalizarea relațiilor cu România. La București încetau atacurile publice împotriva R.P.Chineze iar ambasada nu a mai distribuit pamflete antirevizioniste.
Potrivit raportului pe primul semestru al anului 1963, al Ambasadei R.P.R. la Beijing, relațiile româno-chineze au cunoscut o ,,îmbunatățire”, începând din luna aprilie, când s-a observat schimbarea atitudinii tovarășilor chinezi față de țara noastră. Această îmbunatățire viza în primul rând domeniul relațiilor comerciale. Din mai 1963, se va înregistra o schimbare și în modul de popularizare a României de către presa chineză, prin publicarea la loc vizibil și încadrarea cu chenar a unor materiale privind țara noastră. În discuție cu diplomații români, redactorii chinezi arătaseră că se primise sarcina din partea organelor superioare să se ocupe de popularizarea R.P.R.
Opțiunea României pentru o politică economică bazată pe forțele proprii, urmărind în primul rând interesul național și abia apoi satisfacerea intereselor economice ale lagărului socialist, va constitui baza pe care se va clădi apropierea politică dintre București și Beijing.
Scrisoarea C.C. al P.C.Chinez făcea C.C. al P.C.U.S., din 14 iunie 1963, un adevărat rechizitoriu al divergențelor de principiu asupra mișcării comuniste internaționale dintre cele două partide, va include între cele 25 de puncte ale sale și problema că fiecare țară socialistă trebuia să se bazeze în primul rând pe eforturile proprii și pe resursele de care dispune pe plan intern, denunțând acuzele de ,,egoism național” și presiunile făcute de alte țări socialiste asupra celor care voiau să meargă pe acest principiu. Chiar și fără nominalizarea directă a Bucureștiului, mai ales că, scrisoarea era în primul rând un document ideologic, toată lumea a înțeles despre ce era vorba.
Politica pusă în aplicare, după 1962, de autoritățile române, în vederea afirmării pe plan internațional a unui punct de vedere propriu distinct de al blocului sovietic, dar conform cu interesele interne, a avut ca efect apariția unor acuzații din partea Moscovei, că regimul de la București, aluneca ,,spre poziții chineze” (adoptarea principiului, prin forțe proprii).
Hrusciov a venit în România în 24-25 iunie 1963, pentru a se asigura că un astfel de lucru nu se va mai întâmpla. Cu ocazia acestei vizite, liderii P.M.R. au prezentat relațiile româno-chineze într-un mod nuanțat, precizând că există puncte de vedere comune, dar și dezacorduri.
Faptul că România nu este ,,pro-chineză” a fost, bagajul cel mai mare cu care am plecat, concluzionează Al. Bârlădeanu.
Adoptarea unei atitudini neutre în conflictul sovieto-chinez, având ca formă de manifestare refuzul de a participa la polemica dintre Moscova și Beijing, a reprezentat tactica aplicată de conducerea P.M.R., până la jumătatea anului 1963.
Necesitatea adoptării unui punct de vedere propriu în privința conflictului ideologic sovieto-chinez, va fi evocată în ședința din 4 iulie 1963 a Biroului Politic, în care au fost discutate modalitățile de prezentare în presă a schimbului de scrisori polemice dintre P.C.U.S. și P.C.Chinez. Niciuna din variantele propuse –a publica textele integral, a nu le publica deloc, a publica scurte rezumate, a publica doar scrisorile uneia dintre părți – nu era mulțumitoare, nelăsând loc pentru exprimarea unui punct de vedere propriu.
În vara lui 1963, presa românească publica documente provenite de la partidele aflate în conflictul chino-sovietic privind linia generală a mișcării mondiale. Se poate presupune că, departe de a împărtăși zelul revoluționar al lui Mao, Gheorghiu Dej s-a folosit de ruptura dintre cei doi giganți comuniști pentru a-și creea propria zonă de autonomie și a se distanța de primul secretar, din ce în ce mai imprevizibil. În 1966, J.F. Brown observa ,, cu o viclenie îndrăzneață, Gheorghiu Dej și-a dat curând seama de implicațiile disputei chino-sovietice pentru sateliții est europeni”. El a văzut că acum descoperă un spațiu de manevră tot mai mare vis a vis de Kremlin de când oricând. În ceea ce privește motivele declanșate ale disputei chino-sovietice, el s-a situat de partea sovieticilor, n-a existat practic nici o clipă pericolul să devină maoist. Pentru el, Mao devenise un mijloc pentru câștigarea unor concesii din partea Uniunii Sovietice.
De fapt Gheorghiu Dej îl aproba pe Mao în apărarea intransigentă a moștenirii staliniste. Ca și alți supraviețuitori ai vremurilor de teroare, el știa că ultima consecință a campaniilor devastatoare ale lui Hrusciov, împotriva cultului personalității ar fi putut însemna propria eliminare politică de la conducere. Pentru a preveni un astfel de deznodământ și pentru a-și întări baza de putere, Gheorghiu Dej a făcut apel la arma naționalismului, comuniștii români, cândva cei mai aserviți în relațiile cu Moscova, au început să își declare solemn atașamentul față de valorile naționale.
Diplomații occidentali aveau motive să presupună că evoluția conflictului chino-sovietic afectează și relația Moscovei cu sateliții. Aceeași evaluare realiza și ambasadorul Chinei la București, care observa că divergențele româno-sovietice, proveneau de la considerente economice, în vreme ce în plan ideologic nu se observa nicio schimbare, România continua să aparțină din perspectiva diplomatică Chinei, taberei revizioniste.
În 1964 s-a înregistrat apogeul crizei dintre P.C.U.S. și PC.C. În ședința Biroului Politic din 17 februarie 1964 s-a dezbătut căutarea unei soluții pentru încetarea polemicii publice.
La 28 februarie 1964, C.C. al P.C.Chinez acceptă ca P.M.R. să medieze conflictul: ,,ea nu a fost nici dușmănoasă față de noi, ea s-a aflat în permanent contact cu noi, prin urmare are calificarea de a fi mediator”. O delegație a P.M.R., condusă de Ion Gheorghe Maurer, era invitată în China în intervalul 3-10 mai 1964, pentru a discuta condițiile încetării polemicii publice dintre cele două partide comuniste. Vizita consemna îmbunătățirea relațiilor chino-românești. Liderii de la Beijing vedeau în România un ,,aliat indirect în lupta cu șovinismul de mare stat al lui Hrusciov”. Suspiciunile chineze s-au confirmat la sfârșitul vizitei, când Mao l-a întrebat pe Maurer, de partea cui sunt, de fapt românii. Replica a venit pe loc: ,,de partea marxismului”.
Delegația română condusă de I. Ghe. Maurer a fost compusă din următorii membri: Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica. A avut convorbiri cu delegația chineză condusă de Lin Shaoqui și alcătuită din Deng Xiaoping. Pin Cijen, Kan Sen. Ea a fost primită și a avut convorbiri cu Mao Tze Dun. Nu s-au dat publicității discuțiile purtate, dar organul central al P.C. Chinez, ziarul ,,Jenminjibao”, a publicat textul unei declarații făcute de Mao Tze Dun la o întâlnire cu o delegație sindicală japoneză. În această declarație, președintele partidului și sefului de stat chinez, a menționat Basarabia (și nu R.S.S. Moldovenească), drept un teritoriu românesc anexat de U.R.S.S. de la România, una din țările care încă din veacul trecut au fost, alături de China, victimele expansiunii țariste.
Conform obiceiului lui Maurer, delegația s-a oprit la Moscova, la întoarcere, pentru a-i informa pe sovietici asupra rezultatelor negocierii cu chinezii. El a precizat ca una din întrebările chinezilor s-a referit la Basarabia. Hrusciov, în memoriile sale, consemna că întâlnirea îi lăsase un gust amar deoarece românii încă ne mai purtau pică pentru ca am redat Basarabia Uniunii Sovietice după război.
O sursă afirma că Hrusciov a ridicăt frontal, dar nu public în timpul escalei făcută de români la Moscova, la reîntoarcerea lor din China, chestiunea revizuirii teritoriale în Transilvania și a indicat chiar disponibilitatea de a organiza un plebiscit atât în Basarabia, cat și în Transilvania. Legarea problemei Transilvaniei cu cea a conflictului chino-sovietic i-ar fi dezamorsat pe români.
Deși delegația română s-a străduit să lase impresia unei totale imparțialități în disputa chino-sovietică, Hrusciov a sesizat o nuanță îngrijorătoare: ,,chinezii ne-au spus că dumneavoastră ne-ați luat Basarabia -au spus românii. Nu aveam ce face decât s[ ascultam, deși evident nu ne mai trebuie Basarabia. Astfel – continuă Hrusciov – românii ne-au repetat ce auziseră de la chinezi dar nu au exprimat dezacordul lor cu ceea ce chinezii le spuseseră despre Basarabia”.
În stenograma părții românești a discuției din 15 martie 1964, Hrusciov spune: ,,Să luăm de pildă, Basarabia. Eu cred că nu trebuie să discutăm această chestiune. Atunci în țările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit și să lăsăm popoarele să hotărască unde vor să aparțină. Numai că aceste probleme se ridică și pentru alte țări. De exemplu, granița cu Polonia. Numai să se pună o asemenea problemă și imediat ucrainienii și bielorușii se vor ridica și ei”. Și apoi un avertisment voalat: ,,Granițele României cu Ungaria, sunt multe probleme care apar în legătură cu aceasta”.
La întoarcerea din China, Hrusciov a cerut ca România să propună P.C.U.S. și PC.C. un Apel cu privire la încetarea polemicii, care să fie semnat în trei. Maurer, care condusese delegația din China, a mărturisit în ședința Biroului Politic din 18 martie că Apelul avea puține șanse să fie semnat de chinezi, dar era un prilej să marcăm încă o dată linia noastră proprie”.
Proiectul de Apel a fost transmis conducerilor P.C.U.S. și PC.C. pe data de 25 martie. Pe 28 martie, Moscova s-a declarat de acord. Peste numai trei zile sovieticii vor reveni, menționând că Apelul nu mai era de actualitate, deoarece chinezii au reluat atacurile.
Pe 13 februarie 1964, conducerea P.M.R. primise de la Moscova o scrisoare în care era anunțată că C.C.al P.C.U.S. întră într-o plenară consacrată discutării divergențelor cu P.C. Chinez, urmând ca rezultatele discuțiilor să fie date publicității. Bucureștiul va răspunde prin două scrisori: una către P.C.U.S., la care făcea apel de a nu publica deocamdată materialele plenarei, și a doua către P.C. Chinez, la care se făcea apel la încetarea polemicii, cerându-se o întrevedere în acest sens. Răspunsurile au fost pozitive, astfel pe 18 februarie 1964, C.C. al P.M.R. a trimis o scrisoare adresată celorlalte partide din mișcarea comunistă, în care li se cerea să înceteze orice luare de poziție polemică.
Pe 2 aprilie 1964, Gheorghiu Dej va constata că nu mai era cazul ca P.M.R să facă un nou apel la încetarea polemicii în condițiile reluării conflictului: ,,Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință”. Era mai potrivită o declarație publică, conținând, poziția partidului nostru față de problemele fundamentale ale mișcării comuniste și muncitorești internaționale din care să rezulte clar că noi nu ne angajăm în polemică nici de partea P.C.U.S. și nici de partea P.C.C. Pentru Gheorghiu Dej era foarte clar că, atât din partea P.C.U.S. cât și din partea P.C.C. exista dorința de hegemonie politică”. Declarația, a cărei redactare trebuia să înceapă încă din a doua zi, trebuia să se termine cu un apel la încetarea polemicii.
Participarea la cea de-a 15-a aniversare a proclamării R.P.Chineze, la 1 octombrie 1964, a căpătat o semnificație politică deosebită. Determinarea nivelului delegației era o problemă politică. Elementele constitutive ale raționamentului românesc au fost următoarele: era un moment hotărâtor al divergențelor sovieto-chineze. Propunerile românești de încetare a polemicii, de rezolvare a problemei pe căi amiabile, prin negocieri, fusese respinse de ambele partide. Din aceste motive, românii nu puteau lipsi de la Beijîng.
Gheorghiu Dej a propus ca nivelul delegației să fie acela de prim – ministru. Delegația era alcătuită din: I .Ghe. Maurer, E. Bodnăraș, P. Niculescu Mizil. Această soluție prezenta avantaje: – era o soluție proprie, națională, nu de inspirație străină, oferea o soluție proprie, națională, nu de inspirație străină, oferea continuitatea discuțiilor cu chinezii; s-a hotărât ca delegația română, după China, să viziteze Birmania, Pakistan, Egipt.
La începutul lui septembrie 1964, delegația română a plecat spre China. A făcut o escală la Moscova pentru a marca transparența relațiilor noastre cu China. Întâlnirea cu Hrusciov a avut loc. Acesta a întrebat despre vizita la Beijîng. Maurer a subliniat necesitatea rezolvării prin bună înțelegere a problemelor litigioase între cele două țări. Hrusciov n-a ripostat, a pus numeroase întrebări: ,, Credem oare că va fi posibilă o înțelegere cu chinezii? Atitudinea lor va fi binevoitoare, corectă? Sunt perspective reale de acord?”. La un moment dat a lăsat să-i scape, ,,cine știe, s-ar putea să aveți dreptate”.
Poziția lui Kosighin (prim vicepreședinte al Consiliului de Miniștri) era în contradicție cu cea a lui Hrusciov.Atacă brutal pe chinezi. Concluzia era că, în conducerea sovietică erau divergențe pe tema raportului cu China.
Din 1964, după publicarea Declarației din aprilie, România și-a manifestat public deschiderea față de China. În plan diplomatic, conducerea de la București și-a continuat demersurile pentru recunoașterea Chinei Populare ca membru al O.N.U., ceea ce determina o schimbare de atitudine din partea oficialilor chinezi.
După 1965, rapoartele Ambasadei Chineze la București, consemnau scăderea interesului autorităților românești față de P.C.C., fapt evidențiat de numărul limitat al informațiilor transmise pe lînie de partid .
3.4 Deschiderea României către Occident
Deoarece țările din blocul sovietic se aflau sub controlul Moscovei, Gheorghiu –Dej a mizat din punct de vedere economic pe relațiile cu Occidentul. Pe aceasta coordonată principalele obiective erau următoarele: accesul la tehnologia avansată capitalistă și la echipamentele industriale, care puteau fi obținute de aici, capabile să susțină o dezvoltare economică accelerată; reducerea dependenței de U.R.S.S. prin reorientarea spre Vest a comerțului exterior românesc într-o proporție cat mai mare.
În momentul în care s-a conturat perspectiva reluării relațiilor comerciale cu regimul de la București, la inițiativa acestuia din urmă, occidentalii și-au format propriile obiective: obținerea de compensații economice pentru pierderile datorate naționalizării, rezolvarea unor cazuri umanitare prin eliberarea din închisoare a cetățenilor din țările respective sau prin creșterea numărului de vize de ieșire, atragerea Bucureștiului spre comerțul cu ,,lumea liberă” și stimularea destalinizării acestuia, și nu în ultimul rând, obținerea unor câștiguri financiare din comenzile primite.
Problema compensațiilor va fi rezolvat[ relativ ușor. Toate litigiile vor fi închise, cu excepția celui cu Suedia deoarece, așa cum recunoștea fostul ministru al Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu, occidentalii se obișnuiseră cu ideea că nu vor vedea nimic, așa că erau mulțumiți dacă primeau ceva. În celelalte probleme lucrurile vor merge mai anevoios. De exemplu pentru eliberarea celor nouă cetățeni francezi închiși în România, vor avea loc adevărate târguieli cu presiuni, mai ales de partea franceză și blocarea unor acorduri. La nivel decizional oficial, din statele occidentale exista o adâncă neîncredere în demersurile regimului de la București, dar și bariere ideologice – de exemplu liste cu produsele interzise a fi comercializate cu țările din Est, a căror anulare cerea mari eforturi de convingere atât din partea cumpărătorului cât și din partea oamenilor de afaceri occidentali care trebuia să-și convingă propriile guverne de avantajele acestor schimburi.
Relațiile tradiționale, vechi și cordiale cu Franța au determinat, ca în construcția României să se apeleze la sprijinul tehnic și economic francez. Numeroase delegații de parlamentari, oameni de cultur[, ziariști, reprezentanți de firme și oameni de afaceri au vizitat țara noastră, exprimând aprecieri favorabile față de rezultatele obținute în acest timp.
La 9 februarie 1959, la București, este semnat un Acord pentru reglementarea definitivă a problemelor financiare în suspensie între România și Franța, care înlocuia Protocolul financiar româno-francez, semnat la Paris la 24 decembrie 1954. Acest nou Acord cerea atunci condițiile favorabile pentru o mai largă dezvoltare a schimbului economic între cele două țări. Din partea românilor, Radu Mănescu, adjunct al ministrului Finanțelor, iar din partea francezilor a semnat Jean Deciry, din M.A.E., președintele delegației financiare franceze.
Între 20 iunie -14 august 1959, o delegație economică guvernamentală română condusă de Alexandru Bârladeanu–vicepremier și prim – delegatul R.P.R. la C.A.E.R., Gheorghe Gaston Marin președintele Comisiei de Stat al Planificării, Mihai Florescu, ministrul Industriei Chimice și Petroliere și Mihai Petre – ministrul adjunct al Comerțului Exterior, au întreprins o vizită neoficială în șase țări occidentale: Franța, Marea Britanie, Italia, Elveția, Belgia, și Olanda.
În vara lui 1959, delegația românească a ajuns la Paris și a purtat convorbiri cu Valery Giscard d`Estaing, ministru al Economiei și Finanțelor, cu Flechet, ministru al comerțului Exterior, cu Geanneney, ministru al Industriei, cu reprezentanții marilor firme ca Schneider, Pechivey și altele. După aceste vizite și convorbiri au fost contactate: fabricile de aluminiu de la Oradea și Slatina și mai târziu utilajele reformării catalitice de la Ploiești și laminorul de tablă groasă de la Galați .
Relațiile româno-franceze vor cunoaște în anii următori o evoluție ascendentă. Couve de Murville a declarat că autoritățile franceze sunt foarte fericite de evoluția relațiilor franco-române în domeniul economic și a confirmat că partea franceză dorește ca aceste relații să se dezvolte pe mai departe. La 17 decembrie 1963, România și Franța, ridică reprezentanțele lor diplomatice la rang de ambasadă.
Între 27-31 iulie 1964, Ion Gheorghe Maurer, președintele Consiliului de Miniștri al României efectuează o vizită oficială în Franța, unde are convorbiri cu autoritățile franceze, inclusiv cu președintele Charles de Gaulle. Cu această ocazie se hotărăște pregătirea discuțiilor pentru încheierea unui Acord comun, a unui Acord cultural și a unei Convenții Consulare. Ministrul de Externe român, Corneliu Mănescu și francez -Couve de Murville semnează un Aranjament de colaborare tehnică și științifică.
Potrivit lui Florin Constantiniu, defectorul cehoslovac, generalul Jean Sejna, susținea că serviciile de spionaj sovietic și cehoslovac obțineau informații despre conținutul discuțiilor dintre Charles de Gaulle și Ion Gheorghe Maurer, cu prilejul vizitei acestuia la Paris. ,,Maurer a susținut – scria Sejna – că România dorea să-și urmeze propriul curs național, dar deocamdată nu putea parăsi C.A.E.R. din cauza că economia ei era strâns legată de el. Între timp, ea a hotărât să-și diversifice economia și să stabilească relații mai strânse cu Occidentul”. Potrivit aceleiași surse, De Gaulle, l-a asigurat pe Maurer c[ Franța va ajuta România să-și consolideze independența și îi va da ajutor economic și politic. El era gata să susțină România dacă ar fi solicitat să devină membru asociat al Comunității Economice Europene și Franța i-ar fi acordat asistență dacă ea ar fi fost izolată în blocul comunist (…).De Gaulle a mers mai departe: el a sugerat că Franța putea deveni o sursă alternativă de arme pentru România și o va ajuta dacă va fi invadată de trupele Pactului de la Varșovia.
În ceea ce privește relațiile cu Anglia, primele contacte bilaterale româno engleze (după cel de-al doilea război mondial) au început la Londra în 1956, petru reglementarea unor probleme privând dezvoltarea colaborării între România și Anglia, mai ales cele legate de arieratele financiare.
În 1959, se întrevăd pași semnificativi în rezolvarea arieratelor financiare, o dată cu vizita neoficială a unei importante delegații guvernamentale române condusă de Alexandru Bârladeanu, la Londra, vizită ce a cuprins și alte țări occidentale: (Italia, Franța, Elveția, Belgia și Olanda).
Negocierile au continuat la Londra între 24 octombrie – 10 noiembrie 1960, ajung la semnarea Acordului Comercial și Acordului Financiar între România și Anglia (10 noiembrie 1960), ele fiind prezentate în raportul lui Gheorghe Rădulescu, ministru Comerțului, care a semnat din partea românească, iar din partea englezilor, R.Mandlirey-ministrul Comerțului (pentru acordul comercial) și J.Godber-ministru subsecretar de stat la ministerul Afacerilor Externe.
La 1 decembrie 1963, România și Marea Britanie anunța ridicarea la rang de ambasadă a reprezentantelor lor diplomatice.
Delegația românească condusă de Gheorghe Gaston Marin, după vizita în S.U.A, în noiembrie 1964, la întoarcerea către România, a făcut o oprire la Londra unde a avut convorbiri cu membri ai guvernului britanic (ministrul de Externe – Butler, ministrul de stat la Ministerul Comerțului-Eduart Du Cann; subsecretarul de stat de la Foreign Office-Peter Smithers; reprezentanți ai unor firme industriale engleze–lordul Nelson of Statfford, președintele Companiei English Electric”; lordul Robens, președintele Comitetului Național al cărbunelui și cu lordul Chandos, președintele Companiei Associated Electrical Industries.
Au avut loc convorbiri și s-au făcut vizite la firmele Denvelop de anvelope, Imperial Chimical Industries de polietilena de joasă și înaltă presiune. Ca urmare a acestor discuții, au fost contactate: fabrica de anvelope autotractor de la Popești –Leordeni, fabrica de polietilenă de joasă și înaltă presiune de la Ploiești.
În legătură cu relațiile cu Republica Federativă Germania, potrivit lui Corneliu Mănescu, acestea au început din timpul lui Gheorghiu- Dej deși, relațiile diplomatice au fost semnate și anunțate oficial din 1967. Convorbirile cu reprezentanții R.F.G. au fost premisele care au creat condițiile unor contacte directe la nivel înalt. Primele contacte au avut loc la București, la Consiliul de Miniștri. În timpul în care au început- relatează Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu era vice prim-ministru al guvernului, iar Dej le-a încredințat (lui Bârlădeanul și Mănescu), misiunea de a sta de vorbă cu reprezentantul firmei Krupp, pe nume Beitz. De la aceste discuții s-a mers mai departe. Anii au trecut, Dej a dispărut, moștenirea sa a fost preluată de N. Ceaușescu, contactele s-au dezvoltat până la stadiul de relații diplomatice cu R.F.G. Când s-a anunțat, acest lucru a zguduit lumea politicii externe mondiale și a stârnit furia statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, în primul rând a Uniunii Sovietice care s-a manifestat foarte brutal.
Pentru a se feri de acuzații și a nu trezi suspiciuni, românii au încercat să acționeze la adăpostul unor deschideri efectuate de sovietici. După ce Moscova recunoscuse în 1955 R.F.G., regimul de la București a început din a doua jumătate a anului 1956, să studieze serios, posibilitatea de a stabili la rândul său, relații cu statul vest-german, cerând ambasadorului R.P.R. la Moscova să afle opinia sovieticilor cu privire la un astfel de demers. Răspunsul a fost negativ. Abia în 1967, România va avea curaj să treacă peste Moscova, devenind prima țară din blocul socialist (cu excepția U.R.S.S.) care stabilea relații diplomatice cu Germania de Vest.
Relațiile româno-americane, după cel de-al doilea război mondial au evoluat, la fel ca și în cazul statelor occidentale, în nota conferită de noul cadru al relațiilor internaționale, stabilită de marile puteri învingătoare (U.R.S.S., S.U.A., Anglia și Franța).
În timpul administrației Eisenhower, politica Washington-ului față de țările satelit din Europa de Est, nu a fost afectată de schimbările politice fundamentale de securitate națională a Americii. Obiectivele S.U.A. pentru Europa de Est, erau pe termen scurt sprijinirea mișcării naționaliste și sistarea relațiilor între Uniunea Sovietică și țările satelit, iar pe termen lung era acela de a reinstaura independența statelor aflate sub dominația sovietică. Însă politica Moscovei în zonă a dus la eșecul obiectivelor americane.
Consiliul Național de Securitate propunea în ultima parte a mandatului Eisenhower ca politica americană față de statul român să se desfășoare în funcție de două principii fundamentale: S.U.A. nu recunoaște dominația sovietică asupra statelor din Europa de Est și sprijină aspirațiile acestora de a-și alege singure forma de guveranamant; constituirea de punți pentru comunicare prin încurajările schimburilor culturale, economice, științifice.
Între timp S.U.A. a început să analizeze revendicările românești, cele mai multe dintre ele fiind consecințe ale daunelor provocate de război și de naționalizare (1948). Administrația americană hotărâse că bunurile care cădeau sub incidența legii, privind relațiile comerciale cu inamicul, să fie folosite pentru a-i despăgubi pe reclamanți.
Existența unui număr mare de reclamanți care revendicau sume ce depășeau valoarea totală de 60 de milioane de dolari, bunurile blocate ale României în S.U.A., nu totalizau puțin peste 20 de milioane de dolari, fapt ce avea să îngreuneze soluționarea acestor pretenții financiare.
În noiembrie 1955, Eisenhower l-a desemnat pe Robert Thayer ca nou ministru plenipotențiar al S.U.A., la București în locul lui Shantz, prin aceasta dorind să intensifice contactele româno- americane.
Pe 7 martie 1956, Gheorghiu Dej informa autoritățile americane că guvernul român dorește să înceapă tratativele pentru soluționarea problemelor economice și financiare, inlusiv a revendicărilor fostelor proprietăți americane din România si a fondurilor românești blocate în S.U.A.
Înainte de începerea negocierilor, guvernul român și-a desemnat un nou ministru plenipotențiar la Washington (23 august 1959), George Macovescu în locul lui Silviu Brucan, care va fi numit reprezentantul României la O.N.U..
De asemenea, Casa Albă încearcă să determine Congresul, să elibereze legile comerciale americane, mai ales legea Battle. Încă din februarie 1958, România și-a declarat disponibilitatea de a cumpăra echipament industrial american, cu valoare totală, peste 100 de milioane dolari americani. Reținerea consta în faptul că procesul de construire al unor astfel de fabrici, lua mai mult de șase luni cât erau în general valabile licențele de export acordate de americani, iar Bucureștiul a făcut limpecde cunoscut, că dacă Statele Unite nu vor asigura o livrare corespunzătoare echipamentului, România se va vedea obligată să se reorienteze către Anglia, Franța sau Germania Federală.
Pe 12 septembrie 1959, Senatul S.U.A. a aprobat cu 49 de voturi din 90, amendamentul prin care președintele S.U.A.putea acorda asistență economică a anumitor țări din blocul sovietic dacă el considera acest lucru important pentru securitatea națională. Aceasta va duce la reînceperea negocierilor româno- americane. Începute în noiembrie 1959, ele au durat cinci luni astfel, pe 30 martie 1960, a fost semnat la Washington, Acordul Financiar dintre R.P.R. și S.U.A.. (semnat de Radu Mănescu –adjunct al ministrului Finanțelor, din partea română), prin care se reglementau aproape în totalitate pretențiile reciproce ale celor două țări.
La 9 decembrie 196, la Washington, este încheiat Acordul cultural, de către Foy Kohler, secretarul adjunctului de stat pentru Afaceri Europene din cadrul Departamentului de Stat și George Macovescu, ministru plenipotențiar al României; fiind primul angajament postbelic al României în domeniul culturii, învățământului și științei între România și S.U.A.
În plan diplomatic, Foy D.Kohler anunța în primăvara anului 1961, că partea americană intenționa ridicarea legațiilor celor două țări, la nivel de ambasadă.
Tensionarea relațiilor dintre S.U.A. și Uniunea Sovietică, pe fondul evenimentelor din 1961-1962 (construcția zidului Berlinului și criza rachetelor, din octombrie 1962), a determinat o scădere a interesului american pentru statele din blocul comunist.
La sfârșitul anului 1962, administrația americană își reevalua planurile pentru țările Europei de Est. De la rezervă și stagnare se preconiza promovarea, unor relații mult mai normale și mult mai active cu guvernele țărilor est- europene. (Declarația lui William R. Tyler, asistentul secretarului de Stat pentru probleme europene). Discuțiile româno-americane vor fi reluate în a doua parte a anului 1962, la doar câteva zile după finalizarea crizei rachetelor din Cuba.
Harold C. Vedeler, șeful Direcției Europei de Est din Depatamentul de Stat, sosea la București, într-o vizită neoficială pentru a se întâlni cu Corneliu Mănescu, ministrul de Externe. În cadrul discuțiilor, cele două părți au stabilit reluarea negiocierilor în capitolele deschise în 1961.
Deschiderea către Occident a fost graduală și s-a realizat sub forma schimburilor culturale și stiintifice cu trei dintre foștii parteneri tradiționali ai României: Franța, Marea Britanie și S.U.A.
Discuțiile din cadrul Plenarei C.C. a P.M.R. din 5-8 martei 1963, l-au convins pe ambasadorul american la București, William Crawford, să ceară Departamentului de Stat, revizuirea politicii americane față de România. Ministrul american la București, va deveni deosebit de activ în susținerea încercării românilor de a se desprinde de Moscova.
În urma informațiilor primite de la București, președintele Kennedy, menționa, la 26 iunie 1963, în cadrul unui discurs ținut la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, că România reprezintă, un exemplu de dizidență politică și economică în cadrul blocului sovietic.
Un alt episod al apropierii româno-americane, a fost vizita, la București, la 3-5 august 1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerț. După vizita unor obiective agricole din regiunile Brașov, Banat și Dobrogea, O. Freeman l-a întâlnit pe liderul P.M.R., Gheorghiu Dej care a subliniat interesul României pentru achiziționarea de instalații industriale, mai ales în domeniul industriei chimice.
Oficialii români anunțau un nou curs al relațiilor româno-americane prin ridicarea restricțiilor de călătorie pentru diplomații americani (impuse în toamna lui 1956), precum și ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă.
În august 1963, se dă publicității Declarația guvernului român în care se exprima satisfacția cu prilejul Acordului între U.R.S., S, S.U.A. și Marea Britanie privind interzicerea experiențelor cu armă nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și în apă. În septembrie, guvernul român semnează la Moscova, Washington, Londra, Tratatul pentru interzicerea experiențelor nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic și în apă. Semnarea Tratatului de interzicere a experiențelor nucleare, a fost un bun prilej pentru Dej de a tatona reacțiile americane față de evoluția viitoare a relațiilor bilaterale. Mircea Malița consemna în memoriile sale că Gheorghiu-Dej i-a cerut să intervină pe lângă subsecretarul de Stat, Averell Harriman, pentru a obține ridicarea restricțiilor în acordarea licențelor industriale.
Gheorghiu-Dej transmite subsecretarului de stat, că statul român avea propria sa politică externă, nu era subordonat Uniunii Sovietice, iar în interiorul blocului comunist, statele își proiectau relațiile pornind de la principiul egalității și suveranității.
Mircea Malița a avut cinci runde de discuții: două cu ambasadorul Crawford, două cu Harriman, și una cu adjunctul subsecretarului de stat, Davis. Conform instrucțiilor primite de la București, Mircea Malița a cerut: instalații, mașini, brevete, licențe pentru domenii precum: chimie, petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio și televiziune. Concluzia acestor discuții, a fost că în domeniul relațiilor bilaterale, era depășită faza acordurilor culturale, S.U.A. manifestând bunăvoință față de îmbunătățirea relațiilor cu România.
Harriman considera că independența României în relațiile cu statele din cadrul C.A.E.R. crease o atmosferă bună în S.U.A. ceea ce însemna un avantaj pentru diplomație. A.Harriman transmite lui Dej că americanii nu recunoșteau valabilitatea acordurilor de la Yalta și nici pe a celor stabilite de Churchill. În înțelesul americanilor, “ acordul trebuia să fie fifty-fifty. Niciodată nu ne-am schimbat părerea. Alții s-au abătut de la înțelegerea, așa cum am văzut-o noi”.
La nivel oficial, relațiile bilaterale s-au îmbunătățit simțitor, ministrul de externe Corneliu Mănescu fiind invitat în vara –toamna lui 1963 în S.U.A. de Dean Rusk. Ca rezultat al colaborării, în anul următor, reprezentanțele diplomatice ale celor două state au fost ridicate la rang de ambasadă.
Una dintre concluziile lui Corneliu Mănescu, după întoarcerea din turneul realizat în S.U.A., Argentina, Brazilia, Franța, era că, prestigiul României crescuse foarte mult, fiind considerată un interlocutor de talie internațională.
În noiembrie 1963, în calitate de reprezentant al guvernului român, Gheorghe Gaston Marin partcipă la funeraliile președintelui John Fritzgerland Kennedy. Din delegația română făceau parte Vasile Pungan și Mircea Malița.. După funeraliile președintelui Kennedy, delegația română a avut mai multe întâlniri cu reprezentanți ai Departamentului de Stat și oameni de afaceri americani.
Întâlnirea cu A. Harriman-subsecretar de stat – a avut loc ca urmare a invitației făcute de ceasta. Partea americană dorește să invite delegații români în S.U.A. pentru discuții cu privire la problemele schimburilor economice. Delegația română a arătat că ar dori ca în cadrul planului de viitor al economiei românești care începea în 1966, să importe din S.U.A. instalații și utilaje pentru industria chimică, a cauciucului sintetic, a energiei electice, a industriei electrotehnice și siderurgiei. Pentru aceste cumpărături este necesar să fie eliberate de către guvernul american licențe de export. Harriman găsește interesantă propunerea delegației românești care susținea crearea unor unități specializate pentru producția de mărfuri cerute pe piața americană, și a spus că este dispus să acorde licențe de export pentru România și să meargă spre liberalizarea comerțului în țara noastră.
Referitor la relațiile politice, el a spus că, guvernul american are sentimentul că politica guvernului român merge pe linia satisfacerii intereselor poporului. În ceea ce privește sentimentele poporului american față de poporul român, a spus Harriman, ele sunt de prietenie, de stimă: ,,Noi dorim și suntem hotărâți să dezvoltăm relații bune, de prietenie, cu țara dumneavoastră, să avem pace.
A treia vizită în S.U.A. a fost cea mai importantă din punct de vedere al problematicii politicii economice larg abordate și a rezultatelor obținute. Delegația româna era compusă din: Gheorghe Gaston Marin, Mihai Florescu, Mihai Peri, George Macovescu și Petre Bălăceanu, însoțită de un grup de experți din C.S.P. , Ministerul de Externe și Ministerul Petrolului și al Chimiei. Discuțiile au început pe 18 mai, la Departamentul de Stat printr-o întâlnire neoficială între șefii delegației române și americane. În declarația sa, Gheorghe Gaston Marin relatează că, în ceea ce privește marile probleme internaționale privind relațiile dintre cele două lumi (comunistă și liberă), pozițiile noastre, așa cum arată Declarația din aprilie, sunt asemenea cu cele ale Uniunii Sovietice și anume, promovarea principiilor de coexistentă pașnică și a găsirii soluțiilor pe calea tratativelor în problemele legate de asigurarea păcii în lume.
Americanii au salutat delarațiile făcute de guvernul român potrivit cărora România doreste să-și păstreze independența. Delegația americană la tratative este pregătită să cadă da acord asupra livrării de utilaje americane către România. În ceea ce privește clauza națiunii celei mai favorizate, Harriman a arătat că ar fi imposibil să fie ridicată în fața Congresului, dar este posibil ca în viitor clauza să fie acordată României, așa cum a fost acordată Iugoslaviei și Poloniei.
În aceeași zi au început tratativele româno-americane, la Departamentul de Stat. Delegația americană compusă din: A.Harriman, W.Ceawford, Jack Berman, Richard Devis, Harold Veleder, Eugene Braderman, Andreas Lowenfeld, însoțiți de 12 consilieri. Pe 1 mai 1964, s-a ajuns la rezultatul final, la redactarea și semnarea comunicatului comun. În anexe este dată lista a 13 instalații și utilaje supuse acordării de licențe individuale de transport. După semnarea comunicatului, Harriman a rostit o cuvântare în care își exprimă dorința de a avea o strânsă coorerare și relații prietenești cu România. De asemenea, ambele părți acceptau să soluționeze problemele consulare de bază și să negocieze un acord consular precum și lărgirea programelor de schimburi culturale și informaționale, înființarea de birouri comerciale în București și New York. Pe langă acestea, Gheorghe Gaston Marin a dat asigurări verbale că România va începe să permită cetățenilor binaționali, precum și românilor despărțiți de familiile lor din America să plece în S.U.A.
Conform estimărilor occidentalilor, la începutul anilor `60, sateliții Uniunii Sovietice erau tentați tot mai mult să urmeze linia națională decât cea impusă de sovietici. Cele două condiții pentru supravietiuirea regimurilor erau: relaxarea terorii și îmbunătățirea condițiilor de viață; ele presupuneau deschiderea catre Occident și atragerea de investiții care să le susțină economiile devastate de experiențele staliniste.
Destinderea relațiilor cu țările occidentale a devenit vizibilă o dată cu înlăturarea restricțiilor personalului diplomatic, precum și cu ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă, (cazul celor britanice și franceze din decembrie 1963). Detensionarea relațiilor Est -Vest și reevaluarea politicii americane față de țările din Europa de Est, sunt coordonate principale cărora li s-au subscris politica de destindere a liderilor români.
Capitolul IV. Politica de independență promovată de Gheorghiu –Dej
4.1 Retragerea trupelor sovietice din România
După ce în anii 1944-1948, Armata Rosie avusese un rol important în ascensiunea comuniștilor la putere treptat, prezența ei a început să-i incomodeze pe liderii politici români, care doreau să se elibereze de sub tutela sovietică și să devină conducătorii reali ai României.
În legătură cu părăsirea teritoriului României de către trupele aliate, Tratatul de Pace prevedea: ”Toate forțele vor fi retrase din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace, Uniunea Sovietică păstrându-și dreptul de a avea pe teritoriul românesc forță armată care i-ar putea fi necesară pentru menținerea liniei de comunicație a armatelor sale cu zona sovietică de ocupație din Austria.” Prevederile Tratatului de Pace privind rămânerea trupelor sovietice în România realizau, în practică, înțelegerea pe care Churchill i-a propus-o lui Stalin: în cazul României, interesul Uniunii Sovietice este de 90 la sută. Cu acordul și complicitatea Aliaților, armata sovietică nu se retrage nici la terminarea războiului, nici după 90 de zile de la încheierea Tratatului de Pace, nici după 1955, când se încheie Tratatul cu Austria, nici din 1956, când se proclama neutralitatea Austriei.
Crearea la 14 mai 1955, a Organizației Tratatului de la Varșovia, va permite U.R.S.S. continuarea menținerii controlului politic și militar asupra statelor aflate în sfera sa de influență. O dată cu semnarea la 15 mai a Tratatului de Stat cu Austria, prezența Armatei Roșii care folosea teritoriul României pentru asigurarea căilor de comunicație cu trupele sovietice de ocupație, nu mai avea justificare.
După Conferința din iulie 1955 de la Geneva a șefilor guvernelor celor patru puteri (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și Franța), conducerea română decide să ridice în fata Kremlinului problema retragerii din România a trupelor sovietice, într-o formă neoficială.
În consecință, după semnarea Tratatului cu Austria, Gheorghiu–Dej a inițiat unele discuții cu membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vizând retragerea trupelor sovietice din România.
În ausust 1955, Biroul Politic al C.C. al P.R.M., luase inițiativa de a cere Moscovei plecarea unităților militare sovietice staționate în România. Conducerea română reușește să-l convingă pe Nikita S. Hrușciov, aflat în vizită oficială la Sofia, să facă o vizită scurtă la București, pentru a participa la sărbătorirea celei de-a XI-a aniversări a zilei de 23 august. Pretextul invitației era discutarea problemei retragerii trupelor sovietice.
Sarcina de a aborda cu acest prilej problema retragerii trupelor sovietice îi revenea lui Dej, însă discutarea problemei era încredințată lui Emil Bodnăraș, care se bucura de un anumit credit politic în fața conducerii sovietice, datorită trecutului său, și stăpânea foarte bine limba rusă .
Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al C.C. al P.R.M., relatează împrejurările în care N. S. Hrușciov este invitat de Gheorghiu–Dej în România, în anul 1955, pentru a-l convinge să-și retragă trupele sovietice.
Problema a fost abordată de E. Bodnăraș cu prilejul vizitei lui Hrușciov în România. Bodnăraș a menționat că Tratatul de Pace de la Paris prevedea menținerea trupelor sovietice pe teritoriul românesc numai atâta vreme cât nu s-a încheiat încă Tratatul de neutralitate cu Austria. Întrucât acesta fusese încheiat, conducerea partidului și statului român socotea că staționarea trupelor sovietice pe teritoriul național nu-și mai are justificare, nici baza juridică. Hrușciov i-a calificat pe toți antisovietici, naționaliști acuzându-i că: “ până acum v-ați simțit bine sub aripa Uniunii Sovietice și acum îi dați cu piciorul.” S-a produs o ruptură între Hrușciov și oamenii politici români.
Pe 7 niembrie 1955, Hrușciov a invitat o delegație de partid și de stat, în frunte cu Gheorghiu-Dej, să participe la festivitățile închinate acestei zile însemnate pentru U.R.S.S. În fruntea delegației a plecat Bodnăraș care a fost invitat într-un salon la Kremlin, de față cu Hrușciov și Bulgarin, președintele guvernului și i-a spus: “ Tovarășe Bodnăraș, noi am hotărât să retragem trupele sovietice de pe teritoriul României. Aceasta nu ca urmare a faptului că voi ați ridicat problema, ci pentru faptul că noi am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem.” Era o victorie, concluzionă Gheorghe Apostol, dar plecarea trupelor sovietice a durat câțiva ani. Abia în 1958 s-a terminat.
Gheorghe Apostol preciza că retragerea trupelor sovietice a durat mult deoarece sovieticii doreau să mai rămână(…) se susținea că mai trebuie să pună la punct nu stiu ce, trupe, strămutarea lor acolo, găsirea locuințelor pentru ei(…) și s-a terminat această retragere a trupelor sovietice în 1958, după trei ani… Au plecat trupele sovietice și au rămas consilierii… Aceștia erau la Ministerul Forțelor Armate, Securitate, Interne, toate ministerele economice. Această “bătălie” a fost dusă cu multă diplomație… Și la aceasta se pricepea de minune Dej.
Memoriile lui N. S. Hrușciov. prim secretar al C.C. al P.C.U.S., referitoare la considerentele economice și rațiunile politice care i-au determinat pe sovietici să-și retragă trupele staționate în țările vecine, foste aliate ale lui Hitler, precum Ungaria și România, sunt subliniate în lucrarea lui Ioan Scurtu ”Retragerea trupelor sovietice “. Potrivit acestuia, Bodnăraș a ridicat prolblema trupelor spunând că “România are granițe numai cu țări socialiste (Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și U.R.S.S.), iar la Marea Neagră sunt turcii… Dacă turcii ne-ar ataca, rușii sunt în vecinătate.” Hrușciov apreciază că “turcii controlează Bosfor și Dardanele și oricând, pot să lase inamicul să pătrundă în apele Mării Negre și să ne invadeze”.
Românii și-au retras propunerea afirmând că nu doreau să stea pe poziție socialistă numai datorită trupelor staționate pe teritoriul nostru, și cred sincer în construirea socialismului și în urmărea politicii marxist leniniste. Dezvoltarea socialismului în țara nostră nu este determinată de presiunea Uniunii Sovietice. Hrușciov este mulțumit de aceste explicații.
Hrușciov afirma că, cu cât se gândea mai mult la această problemă, cu atât i se părea mai rațional să retragă cele câteva divizii din Româniasi să le cantoneze în apropiere, în Moldova și Ucraina, punându-le sub comanda Districtului Militar Odessa; acest lucru ar putea să-i facă pe dușmanii noștri să se gândească de două ori înainte de a invada România.
În completarea considerentelor strategice și militare, “există un motiv politic pentru retragerea trupelor sovietice din România” cum subliniau Dej și Bodnăraș. Poporul român a ales socialismul nu fiindcă conducătorii lui erau susținuți de baionete străine, ci datorită faptului că socialismul prezenta interese pentru clasă muncitoare, țarănime și intelectualitate. Tovarășii români ar putea considera retragerea trupelor că pe un semn de încredere politică. Ne-am retras trupele și după aceea relațiile noastre s-au îmbunătățit. Menținerea bazelor străine pe pământ străin nu face decât să accelereze cursa înarmărilor și să intensifice Războiul Rece.”
Cu toate acestea, deși în cuvântarea rostită la adunarea festivă din București, la 23 august1955, N. S. Hrușciov sublinia că “ în ultimul timp s-a produs o slăbire a încordării internaționale,” evidențiind spiritul înțelegerii reciproce în care s-a desfășurat conferința de la Geneva a șefilor guvernelor celor patru puteri; acesta nu lasă să se întrevadă nici o intenție de retragere a trupelor sovietice din România. Referindu-se la evoluția raporturilor sovieto- române, acesta se mărginește doar la constatarea potrivit căreia “relațiile frătești între Uniunea Sovietică și R.P.R. se întăresc în fiecare an” și că ”se lărgește colaborarea reciprocă între țările nostre în domeniile vieții politice, economice și culturale.”
Reacția negativă exprimată în august 1955 de liderul sovietic la propunerea de a retrage trupele sovietice, a determinat conducerea românească să recunoască în aprilie 1956, că abordarea acestei probleme în discuțiile cu Hrușciov a fost o greșeală.
Trei evenimente majore care au avut loc în 1956, aveau să marcheze profound raporturile dintre partidele comuniste și muncitorești, și, raportul dintre P.C.U.S. și P.C.R.: Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (februarie); Hotărârea cu privire la încetarea activității Biroului Informativ al partidelor comuniste și muncitorești (aprilie); Declarația guvernului U.R.S.S. cu privire la bazele dezvoltării și întăririi prieteniei și colaborării între U.R.S.S. și celelalte țări socialiste (30 octombrie)
În toamna anului 1956 au avut loc mișcări sociale, politice și naționale în Polonia și Ungaria. În Ungaria, evenimentele au luat un curs violent. Este semnificativ faptul că, în mesajul său din 25 octombrie 1956, noul lider maghiar Imre Nagy, a anunțat începerea negocierilor cu U.R.S.S., în vederea retragerii trupelor sovietice din Ungaria. La 3 noiembrie, Imre Nagy a declarat neutralitatea Ungariei, dar a doua zi, trupele sovietice au trecut la înăbușirea revoluției.
La puțin timp după evenimentele din Ungaria, în zilele de 23 noiembrie-3 decembrie 1956, o delegație guvernamentală română condusă de Chivu Stoica, președintele Consiliului de Miniștri, s-a deplasat la Moscova, unde a purtat ample discuții cu liderii sovietici, mai ales asupra problemelor economice .
În Declarația cu privire la tratativele româno-sovietice, semnată de președintele Consiliului de Miniștri al R.P.R., Chivu Stoica și președintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., N. A. Bulganin. Ambele părți considerau necesară staționarea vremelnică a unităților militare ale U.R.S.S. în România. Porivit declarației, în condițiile actuale însă, când există un bloc militar agresiv în Europa Occidentală, când se remilitarizează Germania occidentală și se activează forțele revanșarde, când S.U.A. și țările blocului Atlanticului de Nord întrețin numeroase forțe militare și baze în apropierea țărilor socialiste și refuză să meargă pe drumul dezarmării și a soluționării pașnice a chestiunilor litigioase între state, R.P.R. și Uniunea Sovietică considerau “staționarea vremelnică a unităților militare sovietice, în conformitate cu Tratatul de la Varșovia, pe teritoriul R.P.R.”
În ianuarie 1957, în scrisoarea C.C. al P.C.U.S. către C.C. al P.R.M., cu privire la necesitatea retragerii consilierilor sovietici din România, se precizau următoarele:”în prezent când țara noastră dispune de cadre calificate, care au acum o experiență importantă în construcția socialistă, șederea permanentă a specialiștilor în România nu mai corespunde intereselor cauzei și această formă de colaborare este depășită. S-ar putea găsi și alte forme de colaborare între specialiștii țărilor noastre, precum delegarea reciprocă de specialiști în vederea schimbului de experiență în construcția economică.
În februarie 1960, fusese încheiată o Convenție între guvernul R.P.R. și guvernul U.R.S.S. privind detașarea specialiștilor sovietici în România. Articolul 1 preciza că: “Guvernul U.R.S.S. pune la dispoziția guvernului R.P.R., în urma cererii acestuia, specialiștii sovietici pentru munca în instituțiile românești, în întreprinderi și organizațiile din R.P.R.” Articolul 2 stabilea că: “Durata activității specialiștilor trimiși se atabileste până la trei ani” iar articolul 3 preciza:”Guvernul R.P.R. va plăti specialiștilor sovietici în valută română salariul în sumă egală cu cuantumul salariilor existente sau care vor fi stabilite în viitor pentru specialiștii români din servicii… Guvernul R.P.R. va restitui U.R.S.S. următoarele cheltuieli în legătură cu specialiștii sovietici trimiși în România: costul călătoriei, diurnele, chiria, salariul pe durata călătoriei dus – întors, cheltuielile de deplasare”. Potrivit articolului 5, “Guvernul R.P.R. pune la dispoziția specialiștilor sovietici, fără plată, locuințe cu mobilier, încălzire, luminat sau plătește suma corespunzătoare chiriei locuințelor”.
La 13 februarie 1957, C.C. al P.R.M. trimite o scrisoare de răspuns către C.C. al P.C.U.S., prin care se exprima acordul cu propunerea Uniunii Sovietice de a-și retrage consilierii din România. În scrisoarea de răspuns, C.C. al P.R.M. împărtășește ”pe deplin” părerile exprimate de C.C. al P.C.U.S., în problema retragerii consilierilor sovietici și apreciază că aceștia ne-au dat un mare ajutor în domeniul construcțiilor economice, de stat și militare, cât și în domeniul formării în țara noastră de cadre proprii de specialiști. Partea română se declară de acord cu concluzia că, “ în noile condiții menținerea instituției consilierilor nu mai corespunde intereselor cauzei și este depășită.”
Întrucât problema “staționarii vremelnice” a unităților militare sovietice pe teritoriul României nu fusese reglementata din punct de vedere juridic în cursul tratativelor din toamnă lui 1956, la 15 aprilie 1957, la București a sosit în acest scop o delegație guvernamentală sovietică formată din A. A. Gromîco, ministrul Afacerilor Externe și mareșalul G. A. Jukov, ministrul Apărării. A fost semnat Acordul între guvernul R.P.R. și guvernul U.R.S.S., referitor la statutul juridic al trupelor sovietice staționate temporar pe teritoriul R.P.R. Din partea română Acordul a fost semnat de Grigore Preoteasa ministrul Afacerilor Externe, și Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate.
Potrivit prevederilor acestui Acord, staționarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul României nu afecta în niciun fel suveranitatea statului român, trupele sovietice, se preciza în Acord, nu se amestecă în treburile interne ale R.P.R.
Efetivele trupelor și locurile lor de dislocare s-a stabilit să fie fixate pe bază de convenții speciale între România și Uniunea Sovietică. Mișcarea trupelor sovietice pe teritoriul României în afara locurilor de dislocare, necesită pentru fiecare caz în parte, consimțământul guvernului român sau autorităților românești împuternicite de acesta.
Prevederile articolului 3 obliga trupele sovietice aflate temporar pe teritoriul României, persoanele care intrau în compunerea lor și membrii familiilor acestor personae, să respecte și să se conformeze prevederilor legilor românești. Potrivit articolului 5, problemele jurisdicției legate de statutul trupelor sovietice pe teritoriul României, au fost reglementate astfel: în ceea ce privește infracținunile și contravențiile săvârșite de persoanele care intrau în compunerea trupelor sovietice sau membrii familiilor lor, se aplică legislația românească și acționau tribunalele, procuratura și alte organe competente române. Prevederile menționate, nu se aplicau în cazul în care se comiteu infracțiuni sau contravenții numai împotriva Uniunii Sovietice sau persoanelor care intrau în componența trupelor sovietice sau dacă acestea săvârșeau aceste infracțiuni în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. În aceste cazuri erau competente tribunalele sovietice. Conform articolului 9, guvernul U.R.S.S. era de acord să despăgubească guvernul român pentru daunele materiale care puteau fi cauzate statului român prin acțiunile sau neglijențele unităților militare sovietice sau altor persoane din compunerea lor –in cuantumul stabilit de Comisia Mixtă create conform articolului 17 din acest Acord, pe baza pretențiilor formulate, și ținându-se seama de prevederile legilor românești.
La rândul său, guvernul român era de acord să despăgubească Uniunea Sovietică pentru daunele care puteau fi cauzate avutului unităților militare aflate pe teritoriul României, prin acțiunile sau neglijentele instituțiilor românești de stat. Construcția în locurile de dislocare a trupelor sovietice, de clădiri, aerodromuri, drumuri, poduri etc., necesită consimțământul organelor competente române.
Problemele referitoare la modul și condițiile de folosire de către trupele sovietice a cazărmilor, clădirilor de serviciu, depozitelor, aerodromurilor, câmpurilor de instrucție, mijloacelor de transport și celor de transmisie a energiei electrice, a serviciilor comunale și de comerț s-a stabilit să fie reglementate prin convenții speciale.
În iunie 1957, este încheiat un Proiect de Convenție între guvernul U.R.S.S. și guvernul R.P.R., pentru punerea în practică a articolelor 12, 13, 14 din Acordul referitor la statutul juridic al trupelor sovietice staționate temporar pe teritoriul R.P.R..
Prin această Convenție se preciza că, pe timpul folosirii bunurilor (cazărmi, aerodromuri, clădiri, câmpuri de instrucție), reparațiile capitale la clădiri cad în sarcina guvernului român, iar cele de întreținere în sarcina trupelor sovietice. Pentru folosința unor terenuri sau clădiri, proprietăți particulare, chiria va fi plătită de guvernul sovietic proprietarilor respectivi. Asigurarea combustibilului de orice natură necesar pentru cazarea trupelor sovietice, se va face de către guvernul român. În cazul în care se ivește nevoia unor construcții pentru cazarea trupelor sovietice: locuințe, cazărmi, drumuri, aerodromuri, plata acestor lucrări va fi suportată de guvernul sovietic. În cazul în care acestea devin disponibile din partea trupelor sovietice, vor fi predate Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R., în starea în care au fost primite. Eventualele stricăciuni vor fi plătite de trupele sovietice. Construcțiile și instalațiile executate de trupele sovietice din fonduri U.R.S.S., care devin libere și se vor prelua de Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R. vor fi plătite de guvernul român. Regulamentul de lucru al Comisiei mixte româno-sovietice, constituită pe baza Acordului din 15 aprilie 1957, a fost aprobat abia peste un an, la 10 aprilie 1958.
Comisia era alcătuită din partea română de: general –locotenent Floca Arhip; general –locotenent, Mănesu Corneliu, general-maior de justiție Bucșan Gheorghe; iar partea sovietică era formată de: general –maior A. Kosenko, colonel V. Makarent. Colonel V. Soprun. Ea are în competența sa rezovarea problemelor legate de interpretarea sau alpicarea Acordului privind statutul juridic al trupelor staționate pe teritoriul României, pretențiilor legate de despăgubirea R.P.R. pentru daunele materiale care pot fi cauzate statului român prin neglijență unităților militare sovietice, pretențiilor legate de despăgubirea U.R.S.S. pentru daune care pot fi cauzate unităților militare sovietice aflate pe teritoriul R.P.R..
Apreciind că se apropia momentul decisiv pentru abordarea problemei retragerii trupelor sovietice din România, Gheorghe Gheorghiu–Dej a hotărât să înlăture din conducerea P.R.M. pe ultimii săi adversari pentru a nu risca folosirea acestora de către Hrușciov, împotrivă sa. A fost convocată plenara C.C. al P.R.M. (28-29 iunie 1957), care a luat în discuție, activitatea antipartinică “desfășurată de Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Cei doi au fost înlăturați din Biroul Politic și din Comitetul Central.
Considerând că are șanse de reușită, Gheorghiu-Dej a avut o discuție cu N. S. Hrușciov, în care a arătat că adversarii Uniunii Sovietice apreciau că regimul socialist din România se menține numai datorită tancurilor sovietice; liderul politic român a sugerat că ar fi fost bine să se demonstreze lumii capitaliste că socialismul se baza pe încrederea poporului.
Era o idee la care Hrușciov s-a dovedit a fi deosebit de sensibil, deoarece Uniunea Sovietică era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în zona Europei Centrale și de Sud-Est, care se mențineau numai cu sprijinul Armatei Roșii. În consecință, Hrușciov a ajuns să aprecieze că retragerea trupelor sovietice din România putea constitui un excelent mijloc de propagandă pentru guvernul de la Moscova, în sensul că acționa pentru detensionarea situației internaționale, oferind un exemplu demn de urmat și de statele din NATO și în primul rând S.U.A. Pe de altă parte, U.R.S.S. dispunea de rachete, de bombe atomice și cu hidrogen care puteau acționa de pe teritoriul propriu fără a mai fi nevoie de prezența trupelor sovietice din România.
După îndelungate reflecții, N. S. Hrisciov a decis să vină în întâmpinarea inițiativei lui Gheorghiu–Dej. Liderul sovietic a discutat mai întâi cu mareșalul Rodion Malinovski, ministrul Apărării al U.R.S.S., care și-a dat acordul pentru retragerea trupelor sovietice din România. Apoi N. S. Hrușciov a ridicat problema în Prezidiul Comitetului Central al P.C.U.S., care a aprobat textul scrisorii către Comitetul Central al P.R.M..
În scrisoarea din 17 aprilie 1958, Hrușciov aprecia:” R.P.R. a obținut succese în construcția socialismului și întărirea regimului de democrație popular[,… de aceea nu mai este necesară șederea trupelor sovietice pe teritoriul R.P.R. La acestea trebuie să adăugăm că cercurile imperialiste folosite larg în scopul propagandei antisovietice și a calomnierii R.P.R., faptul că trupele sovietice se găsesc pe teritoriul țării dumneavoastră. C.C. al P.C.U.S. consideră că ar trebui discutată problema retragerii forțelor armate sovietice de pe teritoriul R.P.R. “care ar fi o dovadă a politicii iubitoare de pace a U.R.S.S. și R.P.R. a întregului lagăr socialist, a tendinței de a obține o destindere a încordării internaționale.”
În scrisoarea de răspuns a lui Gheorghiu–Dej, din 23 aprilie 1958, se arăta: “împrejurările actuale favorabile permit întreruperea staționarii trupelor sovietice în R.P.R. și în continuare forțele armate ale R.P.R. vor face față cu cinste îndatoririlor care le revin în lagărul socialist”.
Discuțiile dintre Hrușciov și Gheorghiu-Dej, precum și schimbul de scrisori între conducerile celor două țări aveau un caracter secret, nefiind aduse la cunoștința opiniei publice. Mijloacele de informare în masă din Uniunea Sovietică și din celelalte țări socialiste erau inundate de propunerile inițiate de N. S. Hrușciov, care era prezentat ca “un mare campion al păcii”. În ziua de 7 ianuarie 1958, ziarul, “Pravda”- organul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – anunța decizia guvernului de la Moscova privind reducerea forțelor sale armate cu 300.000 de oameni, între care și 41.000 staționați în R.D.Germană și 17.000 în Ungaria.
În ziua de 24 mai 1958, cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Moscova, s-a adoptat Declarația prin care se propunea realizarea unui pact de neagresiune între statele membre ale Tratatului de la Varsovia și statele membre ale NATO. Cu același prilej, Comitetul Politic Consultativ a aprobat propunerea guvernului român, pusă de acord cu guvernul de la București, cu privire la retragerea de pe teritoriul României a trupelor Armatei Roșii. Pe această bază s-a semnat un, Acord între Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R. și Ministerul Apărării al U.R.S.S., referitor la modalitatea retragerii trupelor sovietice din România, în U.R.S.S., în perioada 15 iunie -15 august 1958. Acordul încheiat la 24 mai 1958, prevedea următoarele: “Părțile contractante au căzut de acord că vor fi retrase de pe teritoriul României, trupele sovietice de uscat, forțele aeriene militare, subunitățile de apărare a raionului maritim al flotei maritime militare și trupele de transmisuni care asigură telecomunicațiile de frecvență înaltă. Pentru a asigura securitatea statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, se păstrează pe teritoriul României o cantitate corespunzătoare de muniții în două depozite și 9800 tone carburanți și lubrifianți în trei depozite aparținând Ministerului Apărării al U.R.S.S. Se păstrează într-o capacitate de luptă permanentă următoarele aerodroame eliberate de trupele sovietice: Ianca, Alexeni și aerodromurile de campanie de rezervă: Sihlea, Viziru, Dor Mărunt, Cioranii. Ministerul Apărării al U.R.S.S. se obliga să predea Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. toate cazărmile, aerodromurile, poligoanele, câmpurile de instrucție, casele de locuit și alte clădiri și edificii cu inventarul și mobilierul respective. Ministerul Forțelor Armate Române va asigura pe teritoriul R.P.R., conform cererilor Comandamentului Sovietic, transportul trupelor sovietice, tehnicii de luptă și încărcăturilor ce se vor înapoia în U.R.S.S..
La 27 mai 1958 a avut loc Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia care a aprobat propunerea guvernului U.R.S.S., pusă de acord cu guvernul R.P.R. cu privire la retragerea în viitorul apropiat, a trupelor sovietice de pe teritoriul României. Comitetul Politic Consultativ a aprobat propunerea guvernului U.R.S.S., pusă de acord cu guvernul R.P.R., privind retragerea trupelor sovietice, care să aflau acolo în conformitate cu Tratatul de la Varșovia.
La 25 iunie 1958, ultimii 35.000 militari sovietici au părăsit România. Bazele navale și aeriene rămăseseră pe teritoriul românesc, iar diviziile sovietice din Ucraina de Sud și de dincolo de Prut, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puteau să intre în caz de necesitate. Cu toate acestea, Dej putea privi retragerea trupelor sovietice ca pe o concesie obținută de la sovietici, și cu încrederea astfel obținută putea să se angajeze, deși cu prudență, într-o politică ce plasa România deasupra intereselor sovietice.
Din motive tactice, liderii politici români au preferat ca plecarea Armatei Roșii să fie prezentată ca o inițiativă a guvernului de la Moscova, iar ei acceptă această decizie. Regimul de la București a elaborat un amplu program cu prilejul retragerii trupelor sovietice, menit să exprime “recunoștința” față de Armata Roșie și față de U.R.S.S., să acrediteze ideea că România este o țară socialistă stabilă, un pilon de nădejde al lagărului socialist.
Pe parcursul lunilor iunie și iulie 1958, au fost organizate banchete și mitinguri în numeroase localități din țară, la care s-au rostit discursuri în cinstea prieteniei româno-sovietice; în stațiile de cale ferată au fost aduși mii de cetățeni pentru a-i saluta pe ostașii Armatei Roșii care părăseau România, pentru a le înmâna buchete de flori și a le ura ”drum bun”(Anexa 3). Prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, au fost decorați numeroși ofițeri sovietici cu ordine ale R.P.R., iar întregul efectiv al unităților armatei sovietice staționate pe teritoriul R.P.R. a fost distins cu medalia “Eliberarea de sub jugul fascist”.
“Izvestia” referindu-se la retragerea trupelor sovietice din România și la reducerea efectivelor trupelor Armatei Roșii aflate pe teritoriul R.D.Germane, scria, la 24 iunie 1958 că, “aceste măsuri ar fi trebuit să îndemne Puterile Apusene să înfăptuiască măsuri similare și ar fi putut constitui un început practic, netezind calea spre o înțelegere în problema retragerii forțelor armate străine de pe teritoriile altor state. Astăzi este clar pentru toată lumea că o astfel de înțelegere nu există numai și numai din vina Occidentului”.
Liderii statelor occidentale dominați de o mentalitate”sectară”, preocupați să nu acorde cel mai mic credit politicii sovietice, de destindere internațională, au căutat să minimalizeze semnificația retragerii Armatei Roșii din România, prezentând-o ca pe o acțiune propagandistică.
Este cert că popoarele aflate sub ocupația Uniunii Sovietice, au privit retragerea Armatei Roșii din România, cu speranța că aceasta are să plece și din alte state europene. Dincolo de orice speculație și interpretări, rămâne faptul că, România a fost singura țară socialistă din care s-au retras trupele sovietice. Istoria a demonstat că după plaecarea Armatei Roșii, România a ponit pe calea afirmării independenței și suveranității sale, a restabilit legăturile ce-i fuseseră interzise după căderea “cortinei de fier”.
4.2 România și C.A.E.R.
După război, Gheorghiu–Dej a trebuit să aibă legături pe mai multe planuri cu conducătorii U.R.S.S., precum și cu reprezentanții “marelui prieten de la Răsărit”, acreditați oficial sau detașați în taină la București. Sovieticii erau interesați de amplificarea legăturilor cu Gheorghiu-Dej, deoarece vedeau în el unul din conducătorii “statelor frățești”ce trebuie angajat în cât mai mare măsură la susținerea politică sovietică pe plan internațional, și a satisfacerii punctelor de vedere impuse de ei privind orientarea politică și economică a statului nostru pentru angajarea sa pe un anumit făgaș.
După 1944, Dej și principalii săi colaboratori au căutat să elaboreze o politică originală fără a se pune în conflict cu ”fratele mai mare de la Răsărit” ale cărui armate staționau pe teritoriul României. După moartea lui Stalin, aplicarea experiențelor sovietice s-a făcut cu discernământ. Au fost situații în toate domeniile vieții economice, sociale și politice în care prelucrarea și aplicarea acestora s-a făcut dogmatic, fără spirit critic, ceea ce adus la greșeli și abuzuri ce au cauzat poporului nostru mari pirderi material, cum ar fi însușirea de către sovietici a unei părți din venitul nostru național, prin intermediul societăților mixte, Sovrom.
Economia românească a fost puternic afectată de existența Sovromurilor create în 1945, prin care o bună parte din avuția națională a fost exploatată în favoarea U.R.S.S.
Portivit lui Paul Sfetcu, Dej analizând influiența Sovromurilor asupra economiei românești, le caracteriza drept instrumente prin care Uniunea Sovietică și-a însușit în mod fraudulos o parte însemnată din venitul nostru național.
În 1949 s-a creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – organizație de colaborare economică între statele socialiste. Membri fondatori erau: Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și U.R.S.S. Ulterior a aderat Albania (1949, dar din 1962 nu a mai participat); Republica Democrată Germană (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) și Vietnam (1978). Constituit după modelul și teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atât pe plan economic cât și politic. Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor economice și organizarea unor schimburi “avantajoase” privind produsele de bază necesare economiilor naționale. Țările satelizate față de U.R.S.S. au fost plasate într-o totală dependență față de economia sovietică, cu asentimentul deplin al liderilor comuniști locali (naționali), în special cominterniștii vechi aserviți Moscovei.
Gheorghe Gaston Marin precizează că a participat la începutul anului 1948, la ședința de la Kremlin, privind înființarea C.A.E.R. Mikoian a fost însărcinat să redacteze statutul noului organ de sprijinire reciprocă a construcției economice din țările membre, cu respectarea riguroasă a independenței și suveranității fiecăreia și neamestecul în hotărârile ei economice. Aceste principii au fost supuse în cursul anilor, unor presiuni crescânde de încălcare, îndeosebi în timpul conducerii lui Hrușciov.
Subordonarea prin C.A.E.R. față de U.R.S.S., a acutizat decalajele existente ale blocului comunist. Laventi Beria, în 1953, sublinia că “organizația funcționase prost încă de la început, iar ideea coordonării economice a sateliților nu fusese una dintre cele mai inspirate decizii”.
Înființată ca răspuns la Planul Marshall, comunitatea economică a statelor comuniste, C.A.E.R., a căpătat o cu totul altă importanță odată cu venirea lui Hrușciov. Noul lider sovietic a văzut în acest organism, nu numai un mijloc de subordonare economică, ci și unul de coordonare politică. C.A.E.R a fost reorganizat, i s-au adăugat noi organisme, aparatul birocratic a fost considerabil mărit iar contribuțiile financiare ale statelor membre au crescut.
În 1952, s-a publicat lucrarea lui Stalin “Probleme economice ale socialismului în U.R.S.S.” în care a fost fundamentată teoria “destrămării pieței mondiale atotcuprinzătoare a sistemului capitalist”, drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea război mondial. Ca urmare a acestei destrămări, noi avem astăzi două piețe mondiale, paralele, opuse una alteia. Această teorie a constituit baza teoretică a intențiilor de transformare a C.A.E.R.-lui într-o organizație economică închisă, cu legile sale proprii, opuse legislației generale a relațiilor internaționale economice.
Conducerea românească, exponenta liniei naționale, nu a recunosut niciodată, în practică, această teză. După 1952, România a cunoscut o perioadă rodnică de deschidere de punți economice în afara celor către țările din C.A.E.R., îndeosebi China și Iugoslavia, cu țările în curs de dezvoltare și cu țările capitaliste.
Politica de liberalizare promovată de noua conducere de la Moscova, va permite liderilor români să abordeze problema societăților pe acțiuni (sovromurilor). Emil Bodnăraș recunoștea în ședința Biroului Politic al C.C.al P.R.M. din 26-27 februarie 1963, că ”noi, când am acceptat sovromurile, am comis o mare ilegaltate. Nu am consultat poporul, fiind vorba despre expropierea unor bunuri care aparțineau poporului”.
Ambasadorul sovietic Malenkov notează în jurnalul său că, în cadrul convorbirilor din 3 octombrie 1958, Dej s-a referit din proprie inițiativă la apropiata vizită la Moscova a unei delegații guvernamentale românești condusă de Miron Constantinescu pentru a paticipa la lucrările comisiei pentru examinarea problemelor legate de sovromuri, exprimând îndoieli în legătură cu viitorul Sovrom-Banc, Sovromcărbune, precum și a problemei arondării întreprinderilor de stat românești de către sovromurile respective.
Referindu-se la aceste societăți pe acțiuni, Dej a precizat că: “ problema trebuie să fie studiată suplimentar pentru a o rezolva într-un mod avantajos reciproc pentru țările noastre prietene”. Cu prilejul aceleiași ședințe, Dej a ridicat în convorbirile cu ambasadorul sovietic și problema acordării unui credit.
La 23 octombrie 1953, a fost examinat mandatul delegației românești care urma să se deplaseze la Moscova pentru a participa la lucrările sesiunii Comisiei permanente de colaborare economică între R.P.R. și U.R.S.S. . Se evidențiază nemulțumirea părții române în legătură cu modul de funcționare și eficientă a sovromurilor. Dej sublinia că aceste societăți se supun jurisdicției statului pe teritoriul căruia se găsesc,… aceasta este o lege și ar fi o greșeală dacă ar fi astfel. Menționa că principalul argument care trebuia invocat în discuțiile viitoare de la Moscova, în problema desființării sovromurilor, era forța de muncă. Dej sublinia că “forțele de muncă se risipesc, iar, întrucât economia noastră are nevoie de cărbune, statul român are interes să dezvolte industria și consideră că poate să o facă singur”.
La 19 ianuarie 1954, Biroul Politic al C.C. al P.M.R., a examinat răspunsul guvernului sovietic la propunerea guvernului român cu privire la răscumpărarea părții sovietice din sovromuri și încetarea arondării unor întreprinderi proprietate de stat către acestea. Din nota de răspuns, rezultă că, partea sovietică era de acord cu sugestiile guvernului român și propunea la rândul său, să fie examinată situația a încă patru societăți sovrom. În privința creditelor de investiții ce urmau să se dea sovromurilor, se avea în vedere că acestea să fie acordate anual, pe baze paritare, pe termen lung, cu o dobândă de 2%. Partea sovietică propunea că discuțiile să înceapă cât mai curând și însărcina Ministerul Comerțului Exterior cu purtarea tratativelor și semnarea protocolului. Guvernul sovietic propunea guvernului român ca odată cu semnarea protocolului respectiv, părțile să ia în discuție eventuala predare către R.P.R. a următoarelor patru sovromuri: Sovromtractor, Sovromchim, Sovrommetal, Sovromlemn. În ceea ce privește întreprinderile arondate, partea sovietică se declara de acord ca acestea să fie predate sovromurilor care rămâneau sub formă de aport paritar.
În ședința sa din 27 februarie 1954, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. s-a declarat de acord cu proiectele de protocol propuse de partea sovietică, considerându-le “corespunzătoare spiritului tratativelor ce au avut loc între guvernul R.P.R. și guvernul U.R.S.S.”
La 31 martie 1954, Miron Constantinescu semnează din partea României un angajament cu U.R.S.S., ce prevedea vânzarea sau tranferarea părților sovietice din companiile mixte către România, exceptându-le pe cele din Sovrompetrol și Sovromcuartit.
Problema sovromurilor este reluată în ședința Biroului Politic din 13 august 1954, când Gheorghiu-Dej a informat despre propunerile guvernului sovietic adresate guvernului român, cu privire la răscumpărarea de către acesta a unor sovromuri: Sovromutilajpetrolier, Sovromtransport și TARS, în aceleași condiții în care au fost răscumpărate primele opt sovromuri “lăsând la aprecierea părții române termenul pentru răscumpărarea acestora”. Cu acest prilej Biroul Politic al C.C. al P.R.M. a decis să propună părții sovietice ca preluarea acestor sovromuri să se facă la 1 ianuarie 1956, iar plata să se facă din 1956.
Pe 15 septembrie 1954 un Comunicat publicat la București și Moscova anunța că U.R.S.S. a traferat României partea sa (50%) din 12 societăți mixte sovieto-române (Sovrom), care au trecut sub controlul guvernului român. La 31 martie și 18 septembrie au fost semnate acordurile privind compensațiile financiare ce vor fi plătite U.R.S.S.-ului. Continuă să funcționeze Sovrompetrol și Sovromcuart desființate în 1955 și noiembrie 1956.
Acordurile româno-sovietice semnate de Miron Constantinescu, care stabileau vânzarea și predarea către R.P.R. a părții participante sovietice din societățile mixte româno-sovietice:Sovrommetal, Sovromtransport, Sovromutilajpertolier, Sovromtractor, Sovromnaval etc., prevăd ca valoarea părții de participare sovietică din sociatatile menționate, care este predată României, va fi achitată de partea românească în condiții avantajoase, în rate eșalonate pe o serie de ani.
La 22 octombrie 1956, în urma discuțiilor purtate cu reprezentanții celor două guverne, a fost semnată Convenția, cu privire la trecerea în patrimoniul R.P.R. a societății Sovromcuart. În baza acestei Convenții, guvernul sovietic urma să acorde guvernului român ajutor tehnico-științific pentru asigurarea unei bune desfășurări ale activităților de explorare, extracție și prelucrare a minereului de uraniu, să delege specialiști sovietici pentru a lucra în întreprinderi, să livreze instalații, utilaje și materiale speciale care nu puteau fi produse în România. Guvernul sovietic urma să acorde, la cererea guvernului român, credite în ruble cu o dobândă de 1% anual, pentru plata instalațiilor, utilajelor și materialeleor necesare explorării și prelucrării minereului de uraniu.
În legătură cu tema sovromurilor, potrivit lui Paul Sfetcu, Gheorghiu Dej a avut discuții încordate cu Hrușciov. Dej a cerut acordarea de despăgubiri retroactive, dar Hrușciov a declarat că nu se poate consimți la nimic altceva decât la desființarea lor. I s-a cerut ca măcar pentru uraniul care a fost extras de la noi, fără plată sau la prețuri derizorii, să fie reconsiderări. Deși a recunoscut că U.R.S.S. a luat uraniu de la noi, Hrușciov a explicat că nu doar pentru ridicarea economiei și al nivelului de trai al poporului sovietic a fost folosit, ci pentru fabricarea de arme nucleare ce constituie un argument putenic de descurajare a atacului celor mai învrăjbite forțe ale imperialismului împotriva sistemului socialist, inclusiv a României. “În acest caz, dar numai în acesta, Hrușciov a avut dreptate și de aceea nu am insistat asupra compensațiilor cuvenite”, a încheiat Dej .
În ceea ce privește colaborarea economică româno-sovietică, au avut loc discuții și în cadrul întrevederilor dintre reprezentanții guvernelor celor două țări. Vizita la Moscova, în zilele de 24 noiembrie -3 decembrie 1956, a unei delegații guvernamentale condusă de Chivu Stoica, președintele Consiliului de Miniștri, în cadrul căreia au avut loc convorbiri cu N.A.Bulganin, președintele Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. și N. Hrușciov, s-a încheiat cu semnarea unei Declarații. În această Declarație se menționa că, au fost supuse unei examinări… problemele care decurg din interesele de stat ale ambelor țări, din dorința poporului român și sovietic de a întări colaborarea și unitatea țărilor socialiste, de a dezvolta și perfecționa relațiile politice și economice și legăturile culturale între România și U.R.S.S. “pe baza principiilor deplinei egalități în drepturi, a respectării inviolabilității teritoriale, a independenței și suveranității de stat și neamestecului în treburile interne”.
În cadrul tratativelor româno-sovietice au fost examinate o serie de aspecte ale colaborării economice între România și U.R.S.S.. Guvernul sovietic a consimțit să livreze României, sub formă de credit, în prima jumătate a anului 1957, 450.000 tone de grâu furaje, cu plata în cadrul acordului comercial. De asemenea, guvernul U.R.S.S. a acceptat să acorde asistență tehnică în vederea construcției în Româniaa unor întreprinderi ale industriei petrochimice, urmând ca valoarea lucrărilor de proiectare și a utilajelor livrate de Uniunea Sovietică, pe bază de credite să fie restituite de România prin livrări de produse ale acestor întreprinderi.
Cele două delegații au convenit amânarea plății ratelor scadente, în anii 1957-1959, ale unor credite pe termen lung acordate României de Uniunea Sovietică. Guvernul român a luat hotărârea de a revizui în favoarea României, drepturile ce i se cuveneau din răscumpărarea de către România a cotei parte de participare a Uniunii Sovietice la fostele societăți sovrom.
În ședința Biroului Politic al C.C. al P.R.M., din 5 decembrie 1956, s-a stabilit ca premierul Chivu Stoica să facă o declarație radio cu privire la tratativele cu delegația sovietică. Referindu-se la livrările de credite din Uniunea Sovietică, Dej sublinia că acest aspect trebuie scos în evidență întrucât, ”este numai în avantajul nostru politic, demonstrează caracterul de tip nou al relațiilor economice dintre țările socialiste”.
În a doua jumătate a anilor `50, guvernul sovietic a acordat României sprijin în înzestrarea tehnică a unor întreprinderi constructoare de mașini, ale industrie ușoare și alimentare precum și pentru dezvoltarea în România a fizicii nucleare și folosirea în scopuri pașnice a energiei atomice.
România a avut de câștigat prin cooperarea la C.A.E.R., în termenii sprijinului primit pentru industrializare. Divergențele care au condus la ruptura româno-sovietică au fost rezultatul unui complex de circumstanțe, inițiat la propunerea lui Hrușciov, enunțată la o sesiune C.A.E.R. din 1958, privind divizarea internațională a muncii, cu referire la “lagărul socialist”.
La 14 decembrie 1959, la Sofia se desfășoară lucrările celei de-a XII-a sesiuni a C.A.E.R. în care este semnat Statutul C.A.E.R. și Convenția privind capacitatea juridică, privilegiile și imunitatea diplomatică ale C.A.E.R.
Statutul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc menționa la articolul 1 că scopul C.A.E.R. este de a contribui la dezvoltarea planificată a economiei naționale, la accelerarea progresului economic și tehnic în țările membre, la ridicarea nivelului industrializării țărilor cu o industrie mai puțin dezvoltată, la creșterea productivității muncii, ridicarea bunăstării popoarelor țărilor membre ale Consiliului. Se preciza că, C.A.E.R. este fondat pe baza egalității suverane a țărilor membre ale Consiliului.
Conform prevederilor articolului 3, C.A.E.R. organizează colaborarea economică și tehnico-științifică a statelor membre, srijină țările membre la elaborarea și înfăptuirea de măsuri comune în domeniul dezvoltării industriei și agriculturii, dezvoltării transpoturilor, folosirii investițiilor pentru construcția obiectivelor comune, dezvoltării schimburilor de mărfuri și servicii ale țărilor membre, între acestea și cu alte țări, în schimbul de realizări tehnico–stiintifice.
Potrivit articolului 4, C.A.E.R. adoptă recomandări și hotărâri. Recomandările se adoptă în problemele colaborării economice și tehnico-stiintifice și se comunică țărilor membre ale Consiliului pentru examinare. Hotărârile se adoptă în probleme organizatorice și procedurale. Toate recomandările și hotărârile în Consiliu se adoptă numai cu acordul statelor membre. Pentru îndeplinirea atribuțiilor și împuternicirilor precizate de articolul 3, C.A.E.R. are următoarele organe de bază: Sesiunea Consiliului, Consfătuirea Reprezentanților țărilor în Consiliu, Comisiile Permanente, Secretariatul.
În virtutea articolului 10, C.A.E.R. poate să invite țări care nu sunt membre ale Consiliului, să participe la lucrările organelor Consiliului. C.A.E.R., poate să stabilească și să întrețină relații cu organizațiile economice ale O.N.U. și cu alte organizații internaționale. Statutul a fost semnat de: Albania, Bulgaria, Ungaria. Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Uniunea Sovietică.
Conform prevederilor articolului 1 ale Convenției privind capacitatea juridică, privilegiile și imunitățile C.A.E.R., acesta este o persoană juridică și are dreptul să încheie convenții, să dobândească, să închirieze, să înstrăineze bunuri, să se prezinte în justiție. Potrivit articolului 2, C.A.E.R.-ul este scutit de toate impozitele și taxele directe, atât cele de stat cât și locale, de taxele vamale și restricții privind tranzitul obiectelor destinate folosirii în servicii, sediile C.A.E.R. sunt inviolabile, bunurile și documentele se bucura de imunitate.
Articolul 3 menționa că, C.A.E.R. se bucură pe teritoriul fiecărei țări membre de condiții privind prioritatea, tarifele și taxele poștale, de telegraf, telefon etc. Reprezentanților țărilor membre ale C.A.E.R. li se acorda, conform prevederilor articolului 4, următoarele privilegii: imunitate în ceea ce privește arestarea sau reținerea personală, inviolabilitatea actelor și documentelor, facilități vamale privind bagajele personale, scutirea de obligații personale și ipozite, taxe directe pe salarii.
În mai 1960, la Sofia, se desfășoară ședința Comisiei Permanente C.A.E.R. de colaborare economică în domeniul agriculturii, care a prilejuit prima confruntare deschisă între România și cele două mari susținătoare ale specializării R.D.Germană și Cehoslovacia. Ședința avea pe ordinea de zi dezbaterea problemelor legate de intensificarea colaborării în domeniul agriculturii, în ceea ce privește schimbul de experiență și stabilirea coordonatelor pentru dezvoltarea viitoare a agriculturii. Cea mai interesantă dezbatere a fost legată de specializare. Problema a fost ridicată de delegația R.D.Germane, susținută de cehoslovaci, întâmpinând cel mai hotărât oponent în delegația română. Delegația est-germană argumenta că doar prin specializare se poate deține o creștere a producției agricole pe baza diviziunii internaționale a muncii. Trebuia hotărât la nivelul C.A.E.R. ce și cât să producă fiecare țară. Ion Cozma a combătut ideea arătând că fiecare țară, inclusiv România, avea un plan bine pus la punct care nu putea fi modificat pentru următorii ani și în al doilea rând, că nu intra în atribuțiile Comisiei să discute aceste aspecte. Bulgarii considerau că specializarea era necesară în domeniul producției mașinilor agricole; polonezii insistau asupra unor chestiuni practice ale cooperării. În final a fost încheiat un Protocol care menționa, printre altele, specializarea ca deziderat al C.A.E.R., cuprinzând și punctele de vedere separate exprimate de R.P.R. și R.D.G. La capitolul “Păreri special” se menționa că R.D. Germană considera că trebuie aprofundată specializarea, pe când R.P.R. nu considera că problema este de actualitate, ci problema cea mai importantă este creșterea productivității.
În cadrul ședinței Biroului Politic, la revenirea în țară, Gheorghiu Dej a adresat o mulțime de critici la adresa ideii de specializare, care îi priveau mai ales pe germani. Liderul român considera că est –germanii sustinerau specializarea doar pentru propriul interes, pentru satifacerea necesităților economice pe seama altor țări, mai ales România: “nemții vor să ne dea păpuși, jucării, cosmetice și noi să le dăm furaje” preciza Gheorghiu-Dej.
Problema a fost expusă în fata Plenarei C.C. din 17-18 mai 1960, când au fost explicate rațiunile poziției României la ședința Comisiei C.A.E.R. Plenara și-a exprimat sprijinul deplin față de această poziție. În acest fel, Dej se pune la adăpost: decizia de a se opune nu-i aparținea lui, ci întregului Comitet Central .
La Congresul al III-lea al P.R.M., din 1960, ținut în noua Sală a Palatului, a participat și Hrușciov. Discuțiile pe marginea, diviziunii internaționale a muncii în cadrul C.A.E.R., se apropie de punctul critic.Se prevedea ca România și Bulgaria să fie transformate în “grădină de zarzavat” a celorlate țări, urmând ca în cadrul aceleiași diviziuni, U.R.S.S., R.D.G., Cehoslovacia, Polonia, Ungaria să-și dezvolte ramuri industriale moderne de la metalurgie și construcții de mașini până la elecronice și chimie.
Conducerea P.M.R. s-a opus acestor inovații: principiul suveranității și al independenței naționale, al egalității în drepturi, principiul colaborării economice bilaterale, al participării benevole la diverse programe comune, atunci când fiecare țară considera necesar, în locul integrării și diviziunii internaționale a muncii; coordonarea programului național, elaborat de sine stătător; principiul reciprocității, al întrajutorării și avantajului reciproc.
Pentru a-și demonstra fidelitatea sa față de dogma industrializării socialiste care acum îl slujea, precum și dreptul suveran de a decide singur, de a demonstra că țara sa este independentă, în România se trece la ridicarea unor mari întreprinderi constructoare de mașini, a unor combinate chimice, cel mai mare fiind combinatul siderurgic de la Galați .
În iunie 1962, are loc Consfătuirea de la Moscova a reprezentanților partidelor țărilor membre din C.A.E.R., care adoptă principiile fundamentale ale diviziunii internaționale a muncii în care sunt reflectate și punctele de vedere românești.
Consfătuirea din 1962 a fost inițiată de polonezi care au prezentat propunerile lor. Aceștia susțineau următoarele: integrarea economică, condiție pentru succesul țărilor socialiste, un organism de conducere suprastatal care să ia hotărâri obligatorii pentru statele membre, principiul unanimității înlocuit cu ”unitatea de idei”, reprezentarea inegală în organismele organizației după cotele de participare. Propunerile polonezilor au fost retrase după opoziția românilor.
Pierderea controlului asupra economiei naționale prin existența unui organ unic, suprastatal, de planificare și organizare de uniuni transnaționale pe ramuri, au fost receptate de partea românească ca niște atacuri la adresa suveranității naționale, mai ales că exista experiența sovromurilor. Propunerile de reorganizare C.A.E.R. au fost respinse datorită opoziției României.
În cadrul Consfătuirilor s-a recunoscut că, metoda principală pentru o perioadă următoare o constituie coordonarea planurilor economice și de perspectivă ale țărilor. Se are în vedere utilizarea cât mai rațională a resurselor existente în aceste țări “cu scopul dezvoltării cât mai rapide a economiei fiecărei țări… ținându-se seama de dezvoltarea economică și în scopul accelerării creșterii economice a țărilor socialiste”. Era un document acceptabil, statua punctul de vedere susținut de români.
În august 1962, Hrușciov a publicat în “Komunist”- revista teoretică a P.C.U.S., un articol consacrat diviziunii socialiste internaționale a muncii. În acest articol a fost expusă pe larg concepția internaționalistă ce nega suveranitatea țărilor, înlocuită cu un organism suprastatal de conducere. Aceasta era atmosfera în care s-a desfășurat vizita lui Hrușciov în România în vara anului 1962. Au fost vizitate uzinele Grivița Rosie, Institutul de Cercetări Agricole Fundulea, Cooperativa agricolă de producție Ceacu, uzinele “Electroputere Craiova” ( Anexa 8) precum și orașul Constanța.
U.R.S.S. a socotit că poate tempera zelul naționalist al României oferind sprijin în construcția de mari obiective industriale. Hrușciov a propus participarea masivă la construcția hidrocentralei de la Porțile de Fier. Întrebat de Bârlădeanu, de ce refuză categoric construirea în comun a hidrocentralei, răspunsul acestuia a fost:”se afl[ pe teritoriul românesc”.
Plenara din ianuarie 1963, a C.C. al P.M.R. își afirmă acordul cu documentul Consfătuirilor de la Moscova din 1962. În Comunicat se subliniau principiile respectării independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi, ajutorului reciproc etc.
Pe 15 februarie 1963, în cadrul ședinței Comitetului Executiv al C.A.E.R., reprezentantul român, Alexandru Bârlădeanu, declara că România nu va accepta o modificare a planurilor sale de industrializare de dragul integrării regionale și va continua colaborarea pe plan bilateral cu țările membre C.A.E.R. El arata că diviziunea internațională socialistă a muncii este acceptată pentru România numai dacă nu o va împiedica să se dezvolte mai rapid, cu scopul de a ajunge din urmă țările mai dezvoltate.
Alexandru Bârlădeanu prezintă părerea lui Bruno Leuschner, președintele Comitetului Executiv, privind înființarea organului unic de planificare realizat pe baza C.A.E.R., în etape. Hrușciov nu a fost de părere pentru înființarea unui organ paralel C.A.E.R., el vede colaborarea între țările membre C.A.E.R. pe baza productivă, nu comercială, iar bulgarii vor să meargă pe aceeași linie.
O altă problemă discutată a fost cea energetică, Hrușciov apeciază importanța Dunării care poate da 6 milioane de KW, și subliniază că sovieticii intenționează să discute cu românii asupra centralei de la Porțile de Fier pentru folosirea hidroresurselor Dunării și amintește efectele pe care le-ar avea amenajarea Dunării în agricultură. Hrușciov vorbește de planificare spunând că aceasta nu trebuie să atingă suveranitatea națională și ea trebuie făcută de fiecare țară în parte ținând seama de nevoile și posibilitățile sale.
În zilele de 3-5 martie 1963 a avut loc ședința plenară a C.C. al P.M.R. în care Plenara și-a afirmat acordul cu Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale a muncii, adoptate de Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești ale țărilor participante la C.A.E.R., în iunie 1962.
În perioada 24-25 iunie, la București, au loc discuții între delegații de partid și de stat româno-sovietice, în problema C.A.E.R. Partea română precizează că: ”nu poate exista un organ de planificare unic, comun, pentru toate țările, iar membrii C.A.E.R. să-și păstreze suveranitatea” Sovieticii au cerut, căi de planificare și coordonare care să sigure o creștere rapidă a economiei.
În februarie 1964, la Moscova este lansat un proiect (“planul Valev “) ce prevedea crearea unei regiuni economice ce cuprindea o parte din R.S.S. Moldovenească, jumătatea de sud a României și partea de nord a Bulgariei. Românii au răspuns violent, considerând planul ca o încercare de dezmembrare a economiei naționale și a teritoriului național. Proiectul Valev fusese prezentat în cadrul Congresului al IV-lea al Societății de Geografie a U.R.S.S., ținut la Moscova. Cum proiectul fusese ambalat într-un înveliș științific, fără amestecul aparent al Kremlinului, tot așa și răspunsul veni din partea unei publicații științifice ”Viața economică” nu din partea conducerii de partid. Prin acest răspuns se arăta: ”deși nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea Lamonosov, am luat o hartă a țării și (…) am studiat-o sub toate aspectele.Cu toate acestea n-am reușit să înțeleg care rațiune obiectivă a forțelor de producție în socialism poate face ca pentru o industrializare a regiunii Argeș, de exemplu, “să aibă o însemnătate deosebită “, aprecierea relativă de la Donbas sau Kerson și nu o apreciere deosebită de regiunea limitrofă, Brașov, care face parte din acest complex național“ ?
În martie 1964, C.C. adoptă în unanimitate o linie de independență națională în rezoluția publicată la 27 aprilie 1964. Aceasta privea dezvoltarea economică a țării, dar atingea și relațiile internaționale și conflictul sovieto-chinez.
4.3. România și Tratatul de la Varșovia
După terminarea războiului și după o scurtă colaborare între puterile învingătoare, s-a conturat și o adevărată dominantă, tendința de divizare a lumii, mai ales a Europei. Astfel: divizarea pe plan politic: două sisteme politice de bază sau două ”lagăre” – cel socialist și cel capitalist; pe plan militar: N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia; pe plan economic: organizatii economice deschise în Occident, organizație economică închisă în Est.
În fața ascuțirii contradicțiilor est-vest, guvernul român a elaborat și dat publicității, la 25 martie 1954 “Declarația cu privire la asigurarea securității colective în Europa”. România s-a prO.N.U.nțat pentru înfăptuirea securității țărilor europene, împotriva divizării Europei și a refacerii focarului agresiv militarist german, pentru rezolvarea pașnică a problemelor litiginoase și ameliorea continuă a relațiilor dintre state.
Cu acest prilej, România își exprimă sprijinul pentru încheierea unui tratat general-european și stăruie să se pună capăt situației nedrepte creată de atitudinea S.U.A. și a celorlalte state care împiedicau admiterea României în O.N.U.
La 13 noiembrie 1954, U.R.S.S. adresa reprezentanților a 23 de state europene, inclusiv S.U.A., invitația pentru asigurarea securității pe continent. Dar demersului sovietic i s-a răspuns numai de către țările satelite și China care și-a trimis la Moscova un observator.
La 29 noiembrie 1954, guvernele S.U.A., Marii Britanii și Franței condiționează participarea la conferința pentru securitate dacă sovieticii semnează tratatul cu Austria și își clarifică poziția privind alegerile libere din Germania. La Moscova începe o Conferință cu participarea reprezentanților: Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, R.D.Germane, României, Ungariei, U.R.S.S. Comunicatul final adoptat la 2 decembrie, a prevăzut că statele participante erau ”hotărâte să ia măsuri comune în domeniul organizării forțelor armate și a comandamentelor lor, cât și alte măsuri necesare pentru întărirea capacității de apărare”.
După primirea R.F.Germane în N.A.T.O. (5mai 1955), U.R.S.S. a dezavuat la 7 mai 1955, tratatele încheiate cu Marea Britanie la 26 mai 1942, cu Franța la 10 decembrie 1944, și a convocat la Varșovia, la 11 mai 1955, pe prim miniștri și miniștri Apărării din U.R.S.S., Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania, România și R.D.Germană, punând la 14 mai 1955, bazele Tratatului de la Varșovia..
Tratatul de securitate colectivă și asistență mutuală de la Varșovia era o organizație militară defensivă creată ca o consecință a constituirii de către puterile occidentale în frunte cu S.U.A., a Organizației Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), înființat în 1949. ”Caracterul defensiv al acestui tratat –arăta Gheorghiu Dej– se vădește în faptul că textul tratatului prevede că el își va pierde valabilitatea în cazul încheierii unui tratat de securitate colectivă în Europa”.
În preambulul Tratatului se subliniază: ”Părțile Contractante, reafirmându-și năzuința de a creea un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene indiferent de orânduirea lor socială și de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interesul Europei, luând în considerare situația creată în Europa în urma ratificării Acordurilor de la Paris care prevăd constituirea de noi grupări militare sub forma ”Uniunii Europei Occidentale” cu participarea Germaniei Occidentale în curs de remilitarizare și includerea ei în ”Blocul Nord Atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou război… Fiind convinse că în aceste condiții statele iubitoare de pace din Europa trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea securității lor și în interesul menținerii păcii în Europa, călăuzindu-se după scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, în interesul întăririi continuie și dezvoltării prieteniei, colaborării și asistentei mutuale, în conformiatate cu principiile respectării independenței și suveranității statelor, precum și neamestecului în afacerile lor interne, au hotărât să încheie prezentul Tratat de prietenie, colaborare și asistenta mutual”.
Prin articolul 1, semnatarii se obligă ca, în conformitate cu Carta O.N.U., să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințările cu forța sau de la folosirea ei și să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice”.
Conform articolului 2, Părțile Contractante declară că sunt gata să participe, în spiritul unei colaborări sincere, la toate acțiunile internaționale având drept scop asigurarea păcii și securității internaționale… Totodată Părțile Contractante vor depune eforturi pentru a lua măsuri… în vederea reducerii armamentelor și interzicerii armelor atomice, cu hidrogen și a celorlate tipuri de arme.
Potrivit articolului 3, statele semnatare ale Tratatului se vor consulta în interesul asigurării și menținerii păcii și securității ori de câte ori se va ivi primejdia unui atac armat asupra uneia sau mai multor state membre ale Tratatului.
În cazul unui atac armat în Europa din partea vreunui stat sau grupuri de state împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale Tratatului, se va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac, ajutor imediat… în înțelegere cu celelalte state semnatare ale Tratatului și prin toate mijloacele ce i se par necesare, inclusiv folosirea forței armate.
Potrivit articolui 5, Părțile Contractante au căzut de acord asupra creării unui Comandament unificat al acelora dintre forțele lor armate care potrivit înțelegerilor dintre părți, vor fi puse sub comanda acestui Comandament.
În virtutea articolului 6, în scopul înfăptuirii consultărilor prevăzute în Tratat între Statele semnatare ale Tratatului și pentru examinarea problemelor ce se vor ivi în legătură cu aplicarea prezentului Tratat, se creează un Comitet Politic Consultativ în care fiecare stat semnatar al Tratatului va fi reprezentat printr-un membru al Guvernului sau printr-un alt reprezentant numit special.
Potrivit articolului 7, statele semnatare ale Tratatului, se obligă să nu ia parte la niciun fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie niciun fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului Tratat.
Prin articolul 8, semnatarii Tratatului declară că vor acționa într-un spirit de prietenie și colaborare în scopul dezvoltării și întăririi legăturilor economice și culturale dintre ele. Tratatul este dechis pentru aderare altor state indiferent de orânduirea lor socială și de stat, care se vor declara că sunt gata să contribuie… în scopul asigurării păcii și securității popoarelor… , potrivit articolului 9.
Prin articolul 10, s-a convenit că Tratatul să fie ratificat iar instrumentele de ratificare să fie remise spre păstrare Guvernului R.P.Polone.
Articolul 11 menționează că, “ în cazul în care în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat, în acest scop, un Tratat general –european, de securitate colectivă, prezentul Tratat își va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general –European”.
O dată cu ratificarea Acordurilor de la Paris, Moscova anunța existența unei noi organizații militare pe continentul european, cea a Tratatului de la Varșovia. Statele reunite de la Varșovia au invocat dreptul de a se asocia pentru a-și asigura securitatea națională, considerând că acțiunile țărilor vest-europene, ale S.U.A. și Canadei –de includere a R.F.Germane în U.E. și în N.A.T.O. – reprezentau o amenințare la adresa lor.
Accederea R.F.Germane în structurile N.A.T.O. a însemnat atât o provocare pentru interesele sovietice, cât și debutul unei noi etape în relațiile Est –Vest. În primii cinci ani de existență, Germania Federală nu a fost considerată o amenințare pentru securitatea sovietică. Odată devenită membră a Organizației Nord Atlantice, raportul de forțe din Centrul Europei devenise nefavorabil Uninuii Sovietice care a răspuns prin înființarea unei noi structuri militare menită să-i consolideze dominația asupra estului Europei. Tratatul de la Varșovia nu a însemnat numai o mișcare abilă în plan propagandistic, ci a oferit Uniunii Sovietice baza legală pentru a-și menține trupele în țările aflate în sfera sa de influență. În state precum Polonia și Cehoslovacia, ale căror regimuri se simțeau amenințate de o potențială reînarmare germană precum și de eventualele modificări teritoriale, Tratatul de la Varșovia și controlul sovietic, elimina astfel de riscuri.
Conferința de la Geneva, prima care reunea la 10 ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, pe reprezentanții celor patru mari puteri victorioase, a fost convocată pentru a rezolva probleme divergente, unele rămase deschise în 1945. Conferința nu a înregistrat niciun progres în cele două mari capitole ale războiului rece: chestiunea germană și dezarmarea. Discuțiile asupra încheierii unui tratat general european al securității colective, nu a dus la niciun rezultat.
Dezarmarea a devenit tema favorită a campaniilor pacifiste dezvoltate după 1955 de Uniunea Sovietică și aliații săi din Tratatul de la Varșovia. Convins că sistemul socialist era cu mult superior celui capitalist, iar coexistenta pașnică avea să demonstreze acest lucru, Hrușciov a anunțat după Conferința de la Geneva, intenția Uniunii Sovietice și a aliaților ei de a-și reduce forțele armate. Pentru administrația Eisenhower, demersul liderului sovietic avea doar conotații propagandistice, Uniunea Sovietică fiind obligată să-și limiteze cheltuielile militare din cauza problemelor economice. Aceasta a fost una dintre motivațiile pentru care liderul sovietic nu a acordat o importanță semnificativă dimensiunii militare a alianței, fiind în special preocupat de cheltuielile economice ale blocului comunist. Statutul Comandamentului Unificat a fost elaborat abia la trei luni de la înființarea Tratatului devenind prin funcțiile sale, unul din principalele instrumente militare de control ale sateliților. Celelalte organisme și principiile de funcționare ale acestora au fost stabilite la Praga, în ianuarie 1956. Pe lângă Comitetul Politic Consultativ (structura care imită Consiliul Atlanticului de Nord), programat să se reunească o dată la doi ani, urmau să funcționeze un Secretariat unit și o Comisie pentru problemele de politică externă.
În legătură cu problema dezarmării, la 2 noiembrie 1955, protocolul româno-sovietic aduce o modificare a planului de dezarmare a aramatei române conceput la Moscova la 20 ianuarie 1955. Efectivele de război (770.000 de oameni) rămân cele stabilite în ianuarie iar cele de pace se reduc aproximativ la 210.000 – 220.000 oameni.
La 15 decembrie 1955, Gheorghiu Dej, președintele Consiliului de Miniștri, releva într-o telegramă trimisă președintelui celei de-a X-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. că guvernul român va urma cu fermitate principiile Cartei O.N.U. și va contribui la apărarea și consolidarea păcii și securității internaționale.
Consecințele Congreslui al XX-lea al P.C.U.S., precum și evenimentele din Polonia și Ungaria, amenințau ruperea alianței. La 30 octombrie 1956, la Moscova era dată publicității, “Declarația privitoare la prietenia și colaborarea dintre Uniunea Sovietică și celelalte state socialiste” unde erau enunțate cele cinci principii ale relațiilor dintre centrul hegemon și sateliți: egalitate deplină, respectarea integrității teritoriale, a independenței și suveranității statale, neamestecul în treburile interne. Declarația relua nu numai principiile enunțate, dar acuza deschis erorile comise în timpul lui Stalin și care au afectat relațiile cu țările socialiste. Mai mult, Moscova își surprindea aliații printr-un neașteptat gest de bunăvoință: retragerea consilierilor și trupelor sovietice de pe teritoriul Poloniei, Ungariei, României.
În Ungaria, reformatorul Imre Nagy anunța la 1 noiembrie 1956, revenirea la pluralismul politic și retragerea din Tratatul de la Varșovia cerând sprijinul marilor puteri pentru păstrarea neutralității țării. În opinia acestuia, Tratatul de la Varșovia nu era altceva decât un “instrument al tendințelor șoviniste și de mare putere ale Uniunii Sovietice” cu ajutorul căruia participanții constrânși să participe pe baza instrucțiunilor Moscovei –subordonează țările socialiste acestei politici. Tratatul de la Varșovia nu este decât impunerea dictaturii militare sovietice țărilor participante. Intervenția militară în Ungaria a însemnat sfârșitul oricăror iluzii că statele satelite se puteau sustrage controlului sovietic. Între timp, Declarația din 30 octombrie 1956 a produs reacții diferite în rândul celorlate state.
La 31 octombrie, conducerea de partid și de stat de la București se grăbea să elaboreze o declarație de răspuns în care după ce reafirma atașamentul R.P.R. față de lagărul socialist, față de Tratatul de la Varșovia și ”prietenia de nezdruncinat cu poporul sovietic”, își exprimă acordul cu privire la retragerea consilierilor sovietici ca și a trupelor U.R.S.S. din România. Guvernul R.P.R, nu considera necesară staționarea de trupe sovietice pe teritoriul R.P.R., iar prin retragerea trupelor sovietice, s-ar lua din mâna elementelor dușmănoase din interior și celor din exterior, un mijloc de a crea agitație sovietică.
În Polonia, reacția a fost opusă celei din România. Oficialii militari polonezi au cerut printr-un memorandum, reformarea Tratatului de la Varșovia, reglementarea statutului Poloniei în cadrul organizației, clarificarea principiilor de funcționare ale alianței, dar mai ales a raporturilor dintre sate.
La 10 septembrie 1957, președintele Consiliului de Miniștri al României adresează mesaje șefilor de guverne din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Turcia în legătură cu dezvoltarea colaborării și prieteniei dintre țările zonei balcanice. În mesaje se propunea convocarea unei consfătuiri la nivel înalt pentru realizarea unei înțelegeri multilaterale și încheierea unui tratat pentru tranformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și prieteniei.
Marea Adunare Națională a României adopta o declarație prin care sprijină Apelul Sovietului Suprem al U.R.S.S. în problema încetării experiențelor cu aramă nucleară și salută încetarea acestor experiențe în mod unilateral de către Uniunea Sovietică.
La 24 mai 1958, Comitetul Politic Consultativ reunit la Moscova anunța, pe lângă retragerea trupelor sovietice din România și intenția de a încheia un pact de neagresiune între N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia, acesta din urmă menținându-și decizia reducerii în continuare a efectivelor militare. Măsura nu era surprinzătoare în condițiile în care U.R.S.S. experimenta cu succes prima rachetă care lansase pe orbită un satelit (octombrie 1957), ceea ce însemna că potențialul ofensiv al Pactului de la Varșovia nu era diminuat ci dimportivă, dispunea de noi mijloace de ripostă. Totodată era lansat un nou apel pentru convocarea unei reuniuni generale Est-Vest la care să se negocieze problemele sensibile ale relațiilor dintre cele două blocuri: încetarea experiențelor nucleare, crearea de noi zone libere de armament nuclear în centrul Europei și din nou, găsirea unei soluții pentru problema germană.
La 26 iulie 1958, guvernul român considera că propunerile Uniunii Sovietice din 15 iulie, de încheiere a unui tratat de prietenie și colaborare între statele europene cu participarea S.U.A., corespunde năzuințelor de pace ale poporului român.
Cu prilejul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ din 26 iulie 1958 de la Moscova, s-a analizat capacitatea de luptă, situația pregătirii Forțelor Armate Unite, un program de organizare operativă a teritoriului. Problemele concrete care urmau a fi analizate (constituirea de rezerve de armament și muniții, alimente, carburanți, înzestrare etc.) nu au fost făcute din timp cunoscute delegație românești. Recomandările făcute nu țineau seama de capacitatatile de producție de tehnică de luptă existente sau care puteau fi create de fiecare stat, de dezvoltarea economiilor naționale, fond prevăzut pentru înzestrare (în cazul României mai trebuiau prevăzute 18 miliarde lei). Delegația română condusă de Gheorghiu Dej, nu a fost de acord cu conținutul proiectului de hotărâre și a făcut propuneri care să țină seama de posibilitățile sale de îndeplinire. O parte din acestea au fost acceptate, altele nu. N.S.Hrușciov. Șeful delegației sovietice a fost de acord că programul să mai fie studiat.
În conformitate cu evoluția situației internaționale și performanțele armanentului din dotare, statele participante la Tratatul de la Varșovia au redus efectivele militare în mod unilateral sau prin decizii comune. În perioada mai 1955- mai 1958, efectivul Forțelor Armatei Unite, a fost redus cu 2.477.000 oameni (60.000 în România).
La 27 noiembrie 1958, Hrușciov declanșa o nouă criză propunând puterilor occidentale semnarea tratatelor de pace cu Germania Democrată, recunoașterea existenței celor două state germane și retragerea trupelor străine din Berlinul de Vest. În cazul în care puterile occidentale refuzau să negocieze, Uniunea Sovietică era liberă să încheie un tratat de pace separat cu Germania Democrată, ceea ce punea în pericol statutul Berlinului. Prin acțiunile sale, liderul sovietic și-a propus să determine puterile occidentale să recuoască existența Germaniei Democrate, să prevină înarmarea nucleară a Germaniei Federale, să submineze alianța puterilor vestice și să obțină un avantaj în confruntarea ideologică cu China.
În legătură cu criza Berlinului, guvernul român da publicității Declarația în problemele normalizării situației din Berlin în care se arată că restabilirea unității Germaniei poate fi asigurată numai de germani înșiși, prin contacte directe între ambele state germane. Este susținută propunerea Uniunii Sovietice privitoare la încheierea tratatului de pace cu Germania.
La 7 iunie 1959, guvernul român publică o declarație cu privire la problemele păcii și securității în Balcani. Cu același prilej propunea o întâlnire a șefilor de guvern din statele balcanice la care să se discute crearea în Balcani a unei zone a colaborării multilaterale, fără arme atomice.
În februarie 1960, are loc Consfătuirea la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia. Comitetul aprobă ”Declarația statelor participante la Tratatul de la Varșovia” care trece în revistă progresele înregistrate în viața internațională, conturează perspectivele unui proces de destindere, enunță căile pentru înfăptuirea dezarmării și încheierea tratatului de pace cu Germania. Declarația afirma năzuința statelor participante la consfătuire spre îmbunătățirea relațiilor dintre statele din Est și Vest, spre dezvoltarea tuturor formelor de colaborare internațională.
Se încheie protocolul asupra consfătuirilor româno-sovietice, referitor la schimbările făcute în efectivele și compunerea de luptă a armatei române pentru perioada 1960-1965. Conform documentelor, efectivele de pace, urmau să fie reduse de la 145.000 de oameni la 130.000 (fără M.A.I.) iar cele de război de la 600.000 la 540.000 de oameni.
În legătură cu situația Berlinului, Hrușciov era convins că recunoașterea internațională a Germaniei Democrate și transformarea Berlinului de Vest într-un oraș liber erau suficiente pentru a stabiliza situația politică, a opri exodul refugiaților și a reduce activitățile anticomuniste. Negocierile care au urmat pe parcursul anilor 1958-1960, nu au avut niciun rezultat. Întâlnirea la nivel înalt sovieto-americana din 3-4 iunie 1961, de la Viena, a fost de asemenea sortită eșecului, Hrușciov insistând pentru semnarea unui tratat de pace separat cu R.D.Germană. Criza era iminentă. Pentru prima dată de la înființare, Tratatul de la Varșovia se putea transorma într-un instrument militar care ar fi putut fi folosit într-un conflict deschis cu forțele N.A.T.O. Criza Berlinului a contribuit la creșterea importanței dimensiunii militare a alianței. Prin organismele și funcțiile sale, Tratatul de la Varșovia devenise un veritabil instrument militar de control sovietic. Exercițiile militare comune, instituirea unui sistem de apărare aerian comun, înființarea unor organiaztii de apărare civilă (gărzile muncitorești și formațiuni populare de luptă), aveau rolul de a pune alianța la dispoziția Moscovei ori de câte ori aceasta ar fi cerut-o.
Declarația guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia întrunite la Berlin la 13 august 1961, menționa că puterile occidentale resping ideile încheierii Tratatului de pace cu Germania, că aceasta desfășura acțiuni ostile importiva țărilor socialiste. Declarația atărgea atenția că:”țările participante la Tratatul de la Varșovia nu pot să nu ia măsuri pentru a asigura securitatea lor și securitatea R.D.Germane”. Se cerea să introducă la granițele cu Berlinul occidental, măsuri de natură “să împiedice activitatea subversivă împotriva țărilor lagărului socialist și prin care să se asigure în jurul întregului tritoriu al Berlinului Occidental, inclusiv la granița cu Berlinul Democrat, o pază sigură și un control eficient”.
Principala măsură luată în acest sens s-a materializat în construirea în august 1961, a zidului Berlinului, Acesta avea o lungime de 113 km și 13 puncte de trecere din zona estică în cea vestică, devenind o veritabilă graniță, ce va dăinui trei decenii.
În cazul României, fără a consulta forurile naționale abilitate, comandantul șef al Forțelor Armate Unite, mareșalul A.A.Greciko a cerut conducerii de la București să ia urmatoarele măsuri: mobilizarea unor unități și mari unități (sporirea efectivelor militare cu circa 12.000 oameni), executarea de aplicații cu trupe și aplicații de stat major, deplasarea unor mari unități din garnizoana permanentă în alte raioane etc.
Criză a fost dezamorsată peste un deceniu prin Tratatul semnat de U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie și Franța la 3 septembrie 1971, care reglementa statutul Berlinului Occidental actul fiind urmat de recunoașterea R.D.Germane de către R.F.Germană și puterile occidentale. La sfârșitul anului 1989, la 9 noiembrie, autoritățile R.D.Germane aveau să permită libera trecere, în amele sensuri, fără vize de tranzit, zidul fiind dărâmat. La 3 octombrie 1991 avea să se realizeze reunificarea Germaniei.
În august 1962, au loc tratativele din cadrul “Comitetului celor 18 state pentru dezarmare” de la Geneva. Șeful delegației române sublinia că, prima etapă a dezarmării trebuie să aducă omenirii eliberarea de primejdia declanșării unui război nuclear. Lichidarea în această etapă a mijloacelor de transportare a armelor nucleare la țintă, simultan cu desființarea bazelor militare străine și cu retragerea trupelor de pe teritoriul altor state, ar asigura condiții egale cu securitatea pentru toate statele.
Un alt moment de tensiune în relațiile sovieto-americane, dar și de încordare a raporturilor interaliate în cadrul Tratatului de la Varșovia, a fost repezentat de criza din Marea Caraibelor, determinată de instalarea de către U.R.S.S., pe teritoriul Cubei, unde fuseseră dislocați 42.000 de militari sovietici, a unor rampe de pe care puteau fi lansate rachete ce puteau transporta încărcături nucleare în măsură să atingă multe zone ale S.U.A. Americanii au reacționat în momentul în care rachetele sovietice erau pe punctul de a deveni operaționale, în prima parte a lunii octombrie 1962. Președintele J.F.Kennedy a lansat la 22 octombrie 1962, un averisment ultimativ Moscovei, subliniind că S.U.A. vor recurge la război pentru a opri lansarea rachetelor.
La 24 octombrie N.S.Hrușciov l-a anunțat pe președinte, printr-o scrisoare particulară, că este dispus să evite confruntarea armată iar armele amplasate în Cuba aveau un “caracter defensiv și au fost furnizate la solicitarea guvernului cubanez”. Liderul de la Kremlin s-a prO.N.U.nțat pentru soluționarea crizei folosind formula ”să nu ne mai certăm acum”.
La 28 octombrie, printr-un mesaj difuzat prin Radio Moscova, aducea la cunoștință lui Kennedy că în afara dispozițiilor emise anterior “de a fi oprite orice lucrări la amplasamentele armelor” a emis un nou ordin de a fi dezafectate și expediate în Uniunea Sovietică armele considerate de americani că fiind ofensive. Concomitent, își exprimă speranța că ”nu va avea loc niciun atac sau invazie asupra Cubei, nu numai din partea S.U.A., ci și din partea altor state din emisfera vestică”. Considera că măsura luată era determinată de dorința de a acorda Cubei un ajutor de această natură. N.S.Hrușciov a spus că sovieticii erau pregătiți să se ajungă la ”un acord” care să permită Națiunilor Unite să verifice dezafectarea acelor arme.
Criza a fost dezamorsată la 7 noiembrie 1962, printr-o înțelegere semnată de N.S.Hrușciov și J.F.Kennedy prin care Uniunea Sovietică se angaja să retragă rachetele din Cuba sub control american iar S.U.A. să nu atace Cuba și să dezansambleze rachetele Jupiter din Turcia.
Decizia de amploare a rachetelor din Cuba a fost hotărâtă de către conducerea politică și miltară de la Kremlin fără consultarea aliaților din Tratatul de la Varșovia deși, un eventual război i-ar fi implicat și pe aceștia.
În legătură cu amplasarea rachetelor în Cuba, Paul Sfetcu relata că inainte cu două zile ca o delegație română să ajungă la Moscova, S.U.A. au descoperit rampele de lansare ce fuseseră construite pe teritoriul cubanez și au impus un embargou total asupra Cubei cerând retragerea rachetelor. Hrușciov era foarte procupat cu tratativele în acest scop, “așa înțelegeau prietenii noștri sovietici” egalitatea între statele sistemului socialist cu care au încheiat pacte de asistență mutuală și ajutor reciproc, potrivit lui Paul Sfetcu. Acesta sublinia în continuare faptul că, fără să se consulte în prealabil și să obțină acordul statelor participante la Tratatul de la Varșovia, deci și al nostru, Hrușciov a acționat ignorând prevederile Tratatului deși, conform acelei înțelegeri, noi suntem obligați să acordăm ajutor U.R.S.S. în cazul în care ar fi fost atacată de alt stat. “Ei ne pot atrage oricând într-o mare aventură fără ca noi să știm pentru ce, chiar într-un război nuclear care să ne șteargă de pe fața pământului”. Paul Sfetcu subliniază că a avut cu Hrușciov o discuție pe această temă dar este convins că ”din ceea ce trebuie, puțin a înțeles”.
Ambasadorii statelor comuniste la Moscova au fost informați asupra proporțiilor crizei cubaneze abia în momentul în care S.U.A. au anunțat constituirea blocadei maritime. Atașații militari au fost convocați la Ministerul Apărării al U.R.S.S. pentru a fi instruiți asupra măsurilor ce urmau a fi luate pentru a fi blocate acțiuni agresive ale S.U.A. Din perspectiva intereselor românești asocierea cu ”acțiunile agresive ale U.R.S.S.” ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. România risca să ajungă într-o situație imposibilă: într-un război economic cu U.R.S.S. (ca urmare a opoziției din C.A.E.R.) și compromisă față de Vest.
Corneliu Mănescu declara că, după întoarcerea din călătoria din Asia, pe Hrușciov nu se putea baza. A scris la Casa Albă secretarului de Stat Dean Rusk, o scrisoare în care spunea că “indiferent de ce s-ar întâmpla, noi nu purtam nicio vină, pentru că, nu am avut nicio contribuție, nici măcar nu fusesem anunțați despre existența acelor rachete, că pe teritoriul României nu există armament nuclear”.
Diplomatul român relatează despre schimbul de replici dintre Kennedy și Hrușciov în legătură cu amplasarea rachetelor în Cuba. Președintele american afirma că nu se va retarge în fața unei asemenea amenințări. A doua zi după această declarație, Hrușciov i-a răspuns prin intermediul posturilor sovietice radio că se socotește îndreptățit să aibă rachete în Cuba de vreme ce America are baze militare în Europa. Cerea retragerea lor de către americani –ceea ce ar fi însemnat sfârșitul N.A.T.O. – iar el, Hrușciov, va renunța la baza lui din Cuba. La mai puțin de o săptămână, potrivit lui Corneliu Mănescu, Hrușciov a făcut o propunere secretă americanilor. S-a angajat să-și retragă rachetele din Cuba dacă Kennedy se angaja să nu atace insula și să-și retragă rachetele din Marea Britanie și din Turcia. Ceea ce s-a și făcut.
Gheorghiu Dej va vorbi în repetate rânduri despre sentimentul trăit atunci când a aflat de rachetele din Cuba: ”Vă spun sincer, niciodată n-am fost așa de dezorientat ca în zilele acestea… Problema păcii atârna de un fir de păr. Niciodată n-am avut sentimentul că ne găsim pe marginea unei prăpăstii că în momentul acela”. (Plenara din martie 1963). Apreciind ca aventuristă politica lui Hrușciov, conducătorul regimului de la București va face un gest fără precedent: la 4 octombrie 1963, șeful diplomației românești Corneliu Mănescu, a avut o întrevedere cu secretarul de stat al S.U.A. Dean Rusk, căruia i-a spus că România nu fusese consultată de sovietici în privința rachetelor din Cuba, neconsiderându-se parte în disputa respectivă. Ca urmare, guvernul român cerea S.U.A. să ia în considerare faptul că ”într-un conflict de genul celui din Cuba, România va rămâne neutră”. Era necesar ca S.U.A. să evite să considere țara noastră printre inamicii lor, plecând de la presupunerea că România este aliat al U.R.S.S.
Ion Gheorghe Maurer, președintele Consiliului de Miniștri, releva în mai 1964, următoarele: “S-au trimis rachete în Cuba. N-am știut despre treaba asta. Existența acestor rachete în Cuba a prilejuit o anumită încordare internațională”. În cadrul acestei încordări, la un moment dat, se preciza o anumită politică. Comandantul suprem sau unic, mareșalul Greciko al forței militare a Tratatului de la Varșovia, lansează un ordin către toate armatele participante la acest grup de forțe militare prin care le pune în stare de alarmă. În Pactul de la Varșovia exista un articol 3 care obliga statele semnatare să se consulte în problemele politice internaționale cele mai importante. “Întrebare: problemele acestea n-ar fi justificat o asemenea consultare? Dar măcar ordinul de a pune pe picior de alarmă armatele statelor participante, n-ar fi trebuit să fie dat în urma unor astfel de consultări?”
În cadrul întâlnirii secrete dintre cei doi oficiali, Corneliu Mănescu și Dean Rusk, cu prilejul prezenței la lucrările Adunării Generale a O.N.U., secretarul de stat Rusk l-a asigurat pe ministru român de faptul că S.U.A. vor ține seama de orice tară care nu a participat sau care nu va permite că teritoriul ei să fie folosit în scopuri militare îndreptate împotriva S.U.A. sau aliaților lor. Dean Rusk a apreciat vizita lui Corneliu Mănescu drept ”a fi utilă și, încurajatoare” pentru relațiile româno-americane.
La 27-30 mai 1963, cu prilejul celei de-a treia întâlniri a reprezentanților comitetelor pentru colaborarea și înțelegerea reciprocă între statele și popoarele din Balcani, guvernul roamân declara în mesajul final că, rămâne convins că realizarea propunerilor sale din 1957-1959 pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și colaborării, fără arme nucleare și rachete, ar fi în interesul tuturor popoarelor din regiune și ar contribui la destinderea internațională.
În 1964, Hrușciov a avut o nouă tentativă de subordonare a țărilor est-europene. El a transmis tuturor membrilor Tratatului de la Varșovia o propunere de integrare a grosului forțelor militare ale acestor țări sub comanda unică și bineînțeles, sovietică, preconizând standardizarea armamentului și chiar a uniformei și gradelor ofițerești pentru a mări ”forța combativă” a Tratatului.
Discuțiile din cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 releva impotanța pe care liderii de la București o acordau colaborării în cadrul Tratatului de la Varșovia, insistând pe un statut de egalitate.”Este adevărat că facem parte din Tratatul de la Varșovia, ne unim forțele împotriva imperialismului, dar așa ceva nu se poate. Aceasta ar vrea să se schimbe, să-i transforme pe toți în subalterni (…) Noi nu putem fi de acord cu așa ceva. Comandantul suprem al forțelor noastre armate este partidul nostru, Comitetul nostru Central”.
În cadrul Consfătuirii Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varșovia ținută la Varșovia pe 19-20 ianuarie 1965, s-a discutat despre un proiect de tratat privind diseminarea armelor nucleare, elaborat de R.D.Germană. Proiectul a fost trimis părții românești de către ambasada R.D.Germane la București cu 24 de ore înainte de plecarea delegației române la Varșovia. Delegația română formată din: Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer și ministrul Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu, a fost supusă timp de două zile unor presiuni continue orchestrate de liderul sovietic Leonid Brejnev, pentru a-și da acordul cu respectivul tratat.
Opoziția delegației române folosește atât argumente de fond, cât și de procedură, a fost una clară și categorică, blocând tentativa de a se acorda proiectul de tratat avansat formal de R.D.Germana.
Răspunsul nu putea fi pe placul lui Brejnev care după ce a făcut câteva comentarii, a declarat că ar dori să audă încă o dată, care este poziția principală a P.M.R. în problema “nediseminării”. Replica lui Gheorghiu Dej va fi promptă, demnă și categorică: ”Noi suntem pentru nediseminare, nediseminare… Noi ne-am prO.N.U.nțat de nenumărate ori împotriva diseminării armelor nucleare. Noi nu dorim însă ca această idee să fie folosită de cineva, chiar dacă este o țară că India cu care avem relații bune, pentru a condamna R.P.Chineză”. Capitolul a fost definitiv închis. Chestiunea proiectului tratatului de nediseminare prezentat de R.D.Germană nu va fi menționată în Comunicatul consfătirii.
Necesitatea Tratatului de la Varșovia era recunoscută de România, dar numai în măsura în care exista N.A.T.O. Ea se prO.N.U.nța consecutiv, pentru desființarea celor două blocuri militare. România se prO.N.U.nța pentru lărgirea colaborării militare cu țările socialiste care nu făceau parte din Tratat, cu țările având altă orânduire socială, pe aceleași principii de egalitate, independență și neamestec. Aceste principii au fost conturate în timpul lui Gheorghiu Dej, ulterior au fost dezvoltate, aprofundate și aplicate în timpul lui Ceaușescu.
4.4 Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale
În evoluția regimului de la București, în cursul anului 1964, elementele cele mai spectaculoase au survenit în domeniul politicii externe. Documentul cel mai important adoptat în această perioadă de conducerea P.M.R.- Declaratia din 22 aprilie –a constituit o Cartă a principiilor politicii externe românești de la care se vor legitima toate luările de poziție ulterioare ale reprezentanților regimului.
Expresia cea mai “clară și mai spectaculoasă a politicii românești” în anul 1964 –după cum aprecia Jean Luis Pons, ambasadorul Franței la București. – Declarația a avut menirea de a sistematiza o serie de teze care fuseseră expuse deja în anii precedenți de către autoritățile de la București și de a sublinia coerența dintre principiile de afirmare ai acțiunile efective întreprinse de regimul Gheorghiu-Dej în politica sa internațională.
Acest document a apărut în contextul luptei sovieto-chineze pentru hegemonie în cadrul blocului comunist. România și-a afirmat poziția prin redactarea “Declaratiei cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”.
Necesitatea adoptării unui punct de vedere propriu în privința conflictului ideologic sovieto-chinez va fi evocată pentru prima dată în ședința din 4 iulie 1963 a Biroului Politic în care au fost discutate modalitățile de prezentare în presă a schimbului de scrisori polemice dintre P.C.U.S. și P.C.Chinez. Nicuna dintre variantele propuse nu era mulțumitoare nelăsând loc pentru exprimarea unui punct de vedere propriu.
După întoarcerea de la Consfătuirea C.A.E.R. de la Moscova, din 24-26 iulie 1963, Biroul Politic a insărcianat pe 31 iulie 1963 un colectiv format din Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu și Leonte Răutu să întocmească un material pentru presă în care să fie expusă poziția P.M.R. în legătură cu divergențele din mișcarea comunistă. La baza materialului urmau să fie puse principiile cuprinse în Declarațiile aprobate în comun de partidele comuniste și muncitorești la consfătuirile ținute la Moscova în 1957 și 1960. După toate probabilitățile, hotărârea conducerii P.M.R. din 31 iulie 1963, s-a concretizat sub forma articolului intitulat ”Temelia de neclintit a unității mișcării comuniste internaționale”, apărut sub semnătură lui Ion Gheorghe Maurer în numărul din noiembrie 1963 al revistei, “Probleme ale păcii și socialismului”.
În legătură cu redactarea acestui articol, Gheorghiu-Dej sublinia:”Noi nu trebuie să ne alăturăm în condamnarea unuia nici a altuia”.
Textul semnat în final de Ion Gheorghe Maurer, a fost construit sub forma unui apel la încetarea polemicii publice și la refacerea unității mișcării comuniste, insistându-se pe rezolvarea prin discuții calme a divergențelor și înlocuirea polemicii deschise cu tratative bilaterale.
Paragraful cheie al artculului, echidistant și fără nominalizări, reflectă poziția de principiu a P.M.R.: “Egalitatea în drepturi a partidelor frătești presupune firește, cea mai scrupulous[ aplicare a principiului neamestecului în treburile interne ale altor partide. Niciunui partid nu-i este îngăduit a impune altor partide linia și hotărârile sale… Respectarea strictă a principiului egaliatății în drepturi și neamestecului în treburile interne ale altor partide, reprezintă condiția esențială pentru soluționarea justă a problemelor divergent, ca și a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună”.
A doua parte a articolului, tratează relațiile dintre țările socialiste. În acest sens se arată în material, stricata respectare a principiilor fundamentale ale colaborării dintre țările socialiste –suveranitatea, egalitatea, avantajul reciproc, întrajutorarea tovărășească-constituie chezășia dezvoltării întregului sistem socialist mondial. De la aceste principii se pleacă pentru a se prezenta din nou, în mod detaliat, argumentele conducerii P.M.R. în disputele din interiorul C.A.E.R. Deși articolul se rezumă la prezentarea poziției românești, fără a intra în polemică, este evident că abordarea unei astfel de probleme nu convenea partenerilor din C.A.E.R., cu atât mai mult U.R.S.S.
Prima parte a articolului se ocupă de așa-zisele probleme privind caracterul epocii contemporane (posiblitatea preîntâmpinării și chiar a excluderii unui nou război mondial, victoria socialismului în lume pe cale pașnică, așezarea principiilor coxistenței pașnice la temelia politicii externe a statelor socialiste, aprecierea războiului termo-nuclear ca o primejdie reală de mari proporții etc.), asupra cărora divergențele dintre sovietici și chinezi au ieșit la iveală în 1957 si au continuat să se amplifice de atunci și să se radicalizeze. Nuanțările făcute de conducerea P.M.R., au rolul de a crea o punte și către punctele de vedere chinezești, dar când este vorba de aspecte care dețin un rol important în strategia politică externă a României –precum politica antinucleară- atunci aprecierile din articol devin mult mai tranșante și mai puțin preocupate de menajarea susceptibilităților unei terțe părți:
”R.P.Română se pronunță împotriva răspândirii armelor atomice în lume.”
Ultima parte a articolului este axată pe problema polemicii politice care se manifestă în interiorul mișcării comuniste. Deși condemnă “atacurile și calificativele jignitoare, prezentarea deformată a poziției partidelor frătești, denaturarea Declarației din 1960 prin scoaterea unor teze din context etc., conducerea P.M.R. evită să nominalizeze, vinovații pentru folosirea lor”. Se sublinia în acest sens: ”Niciunui partid nu-i este îngăduit… a trece peste capul conducerii de partid dintr-o țară sau alta, a face apel la shimbarea acesteia, a sprijinirii grupării din interiorul său sau din afara partidelor frățești din alte țări. Fraza este formulată în așa fel încât incriminează atât prin acțiunile unilaterale chineze de răspândire a unor materiale propagandistice proprii pe teritoriul altor state sau de creare a unor fracțiunui maoiste în partide frătești, cât și tentativele sovietice și ale altor partide de a-și impune interesele în ceea ce privește colaborarea economică din C.A.E.R.
Logica articolului pleacă de la problemele generale ale mișcării comuniste pentru a ajunge la aspectele care îi preocupau direct pe liderii români: egalitatea în drepturi a partidelor componente și neamestecul în treburile interne.
Articolul se încheia cu un apel la unitate și încetarea polemicii publice, anunțând și susținerea de către P.M.R. a propunerilor formulate de Partidul Comunist din Marea Britanie privind organizarea unei noi consfătuiri mondiale în cursul anului 1964.
Documentul semnat de Ion Gheorghe Maurer reprezintă prima variantă a Declarației care va fi adoptată în primăvara anului următor. Principala diferență dintre cele două documente pare să vină din scopul diferit cu care au fost realizate.
Pentru a întări autoritatea Declarației în fața opiniei publice interne și internaționale, Comitetul Central a fost convocat pentru a dezbate documentul. În acest sens, în perioada 17-22 aprilie s-a întrunit o plenară lărgită, a cărei ordine de zi consta în audierea și dezbaterea unui raport intitulat ”Darea de seamă cu privire la discuțiile purtate de delegația P.M.R. cu conducerea P.C.Chinez, a Partidului Muncii din Coreea și a P.C.U.S. în problema unității mișcării muncitorești și demersurilor efectuate de conducerea P.M.R. în vederea încetării polemicii publice”. Pentru corecta informare a participanților, în timpul plenarei s-a dat citire stenogramelor convorbirilor avute la Beijing și Phenian, în timpul turneului diplomatic al delegației P.M.R., de la începutul lunii martie 1964. A fost prezentat conținutul scrisorilor schimbate de conducerile P.C.U.S. și P.C.Chinez în cursul ultimelor luni, pentru camembrii C.C. al P.M.R. să realizeze gravitatea situației create în mișcarea comunistă și să aprecieze la adevărata valoare demersurile autorităților române în vederea încetării polemicii publice.
Au fost stabilite liniile directoare privind conținutul declarației publice preconizate și a manierei de redactare acesteia. Respectiva declarație să fie cuprinzătoare, ”prezentând poziția P.M.R., în toate problemele fundamentale”; documentul să fie bine argumentat și convingător, declarația să fie întocmită în așa fel încât să nu rezulte ”că îi criticam pe unii sau pe alții, fiind nejust să se spună că numai o parte este de vină; de asemenea, să se menționeze că, noi considerăm de neadmis criticarea sau prelucrarea unor partide în cadrul altor partide”, va trebui să se arate că ”noi vom milita pentru încetarea polemicii, împotriva sciziunii, pentru unitatea mișcării comuniste internaționale”, iar spre sfârșitul materialului să avem apelul nostru pentru încetarea polemicii.
Propunerile au fost aprobate în mod unanim. S-a dat undă verde pentru eleborarea celui mai important document din istoria Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) ”Declarația din 1964”, care va constitui strategia cuprinzătoare (“marea strategie”) politică, ideologică și programatică de acțiune până la dispariția acestuia de pe scena politică din România. Arhitectul principal al acestui document cu semnificație istorică sub aspect politic și simbolistic, a fost același bărbat se stat, deosebit de înzestrat și de abil, care s-a dovedit a fi Gheorghiu-Dej.
Silviu Brucan aprecia că Declarația reprezintă cel mai important document al independenței României comuniste. S-a lucrat la ea aproape două zile iar Gheorghiu –Dej a citit-o și a recitit-o de cel puțin zece ori inaite de a căpăta forma definitivă.
Declarația este structurată pe mai multe capitole, inegale ca importanță, dar fiecare având rolul său în imaginea de ansamblu care se dorea creată. Cu excepția primului capitol celelalte capitole au fost redate sub forma unor lozinci: “acțiunea partidului nostru în vederea încetării polemicii publice; apărarea păcii, cauza vitală a întregii omeniri; sistemul mondial socialist, factor determinant al dezvoltării istorice; mișcarea de eliberare națională-parte integrantă a procesului revoluționar mondial; mișcarea comunistă internațională -cea mai nfluienta forță politică a contemporaneității; pentru salvgardarea unității și coeziunii mișcării comuniste internaționale.”
Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale “sintetizează acțiunile întreprinse ale P.M.R. pentru a împiedica declanșarea și evoluția următoare a polemicii publice dintre P.C.U.S. și P.C.Chinez și prezintă punctele de vedere ale P.M.R. privind caracteristica epocii contemporane, apărarea păcii, sistemului mondial socialist, relațiilor dintre țările socialiste, mișcării de eliberare națională și mișcării comuniste internaționale.
Inițiatorul documentului a fost Gheorghiu-Dej. Argumentele lui erau următoarele:
”Noi suntem tot timpul în defensivă. Ceilalți avansează tot felul de idei și propuneri la care noi suntem nevoiți să spunem nu. Trebuie să ieșim din această situație. Să ne situăm noi în ofensivă. Ceilalți să fie puși în situația de a spune nu. De aceea este necesar să elaborăm un document care să înfățișeze poziția noastră. Să o facem cunoscută tuturor, atât prietenilor, cât și adversarilor” conform memoriilor lui Paul Niculescu Mizil.
Fondul real, esențial al disputei dintre P.C.U.S. și P.C.Chinez, era definirea caracterului relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești, autonomie și egalitate între partide sau subordonare față de un centru de conducere. Aceasta era o problemă de bază ce se punea în fața mișcării muncitorești după al doilea război mondial.
Având în vedere că partidele comuniste erau la putere într-un număr de țări, fondul real al disputei se transpunea în relațiile interstatale. Deci statele socialiste, suverane, independente și egale în drepturi sau subordonate țărilor ”lagărului socialist, unui șef, în cel mai bun caz, suveranitate limitată”.
Partea cu privire la conflictul ideologic dintre China și Uniunea Sovietică, a dat cea mai mare bătaie de cap autorilor documentului, potrivit lui Silviu Brucan. Aceasta deoarece trebuia să reiasă o poziție de principiu care să nu lase impresia vreunei preferințe pentru una sau alta din părțile aflate în conflict. De fapt, întreaga demonstrație în jurul conflictului chino-sovietic era concepută ca premisă a fazei cheie a documentului: ”dată fiind diversitatea condițiilor de construcție socialistă, nu există și nu pot exista tipare sau rețete unice, nimeni nu poate hotărî ce este just și ce nu pentru alte țări sau partide. Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor sau metodelor construcției socialiste, constituie un atribut al fiecărui partid marxist –leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist”.
Pentru prima dată, principiile formulate de Hrușciov ca temelie a politicii de coexistentă pașnică între capitalism și socialism erau aplicate în relațiile dintre țări socialiste și partide comuniste: respectul independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi, avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne și integrității teritoriale, la care se adăugau întrajutorarea tovărășească și principiile internaționalismului socialist. Moscova era chemată să aplice în relațiile cu țările socialiste ceea ce predica cu privire la relațiile internaționale în general.
În situația de atunci, Declarația Plenarei din aprilie 1964, echivala cu o adevărată rezoluție în lagărul socialist mondial și ecoul în toată lumea a fost extraordinar.
Corneliu Mănescu preciza că, Declarația era un act de diplomație. În felul acesta, întâlnindu-te cu ambii rivali, nu puteai fi acuzat că uneltești cu unul împotriva celuilalt. Și lui Mao i se spunea ce se discutase cu Hrușciov, și lui Hrușciov ce se vorbise cu Mao. Se spunea însă ceea ce era în interesul nostru. Declarația din 1964 reprezintă concluziile acestor divergențe în mișcarea comunistă internațională, și poziția pe care și-o asuma România în cadrul lor.
Documentul elaborat de conducerea P.M.R. nu fixează un punct de origine al divergentelor din mișcarea comunistă internațională și nu se pronunțănici asupra cauzelor care au generat sau au alimentat pe parcurs aceste divergențe. El constata că neînțelegerile inițiale au evoluat și și s-au extins la nivelul întregii mișcări comuniste, aducând-o în pragul scindării.
Se arată în cadrul Declarației că, îngrijorarea conducerii P.M.R. a fost sporită de faptul că, potrivit informării primite la 13 februarie 1964, conducerea sovietică era hotărâtă să dea publicității materialele plenarei sale privind divergențele cu P.C.Chinez și să urgenteze convocarea unei noi consfătuiri a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorsti care să dea o ripostă colectivă concepțiilor și acțiunilor P.C.Chinez.
În acest context al agravării pericolului sciziunii, Declarația menționa pe scurt, demersurile românești efectuate în acest sens și răspunsurile primite de la Beijing, Phenian și Moscova: liderii chinezi au fost de părere că discuțiile privind încetarea polemicii publice pot avea loc și în timp ce polemica se desfășoară, iar conducerea sovietică s-a prO.N.U.nțat pentru o încetare imediată a polemicii.
Deoarece polemica a fost reluată în urma unui articol redacțional apărut la 31 martie în ziarul ”Jenminjibao” și în revista ”Hunti”, C.C. al P.M.R. – se arată în Declarație – a considerat necesar să-și expună mai pe larg punctele de vedere ale principalelor probleme, ale dezvoltării mișcării comuniste și muncitorești internaționale în perioada contemporană.
În privința caracterizării sistemului capitalist și a relațiilor dintre acesta și lumea comunistă, punctele de vedere ale Bucureștiului și Moscovei sunt foarte apropiate. Destinderea internațională, ca efect principal al aplicării principiului coexistentei pașnice, oferea un cadru proprice pentru stimularea relațiilor economice între țările comuniste și cele capitaliste. ”Dezvoltarea comerțului-se arăta în Declarație – a relațiilor economice pe baza avantajelor reciproce, precum și extinderea legăturilor tehnico-stiintifice, a schimburilor culturale reprezintă un mijloc deoasebit de important pentru promovarea coexistentei pașnice între state cu orânduiri sociale diferite, pentru îmbunătățirea climatului internațional, realizarea destinderii și întărirea păcii în lume”.
Prin afirmarea deplinei compatibilități între cooperarea cu țările capitaliste, cu doctrina coexistentei pașnice și politica Uniunii Sovietice de slăbire a încordării internaționale, se răspundea acelor voci venite dinspre C.A.E.R. care acuzaseră România de abandonare a cooperării economice intersocialiste în favoarea cooperării cu țările capitaliste. Menționarea faptului că, prin aplicarea principiului coexistentei pașnice, nu trebuia să se înțeleagă dispariția luptei dintre ideologia socialistă și ideologia bugheză, a luptei de clasă dintre exploatați și exploatatori, se caută să prevină eventualele acuzații venind din tabăra chineză mai dogmatică.
În Declarația din 1964, se acordă o atenție specială problemei războiului nuclear. Se remarcă efortul de teoretizare, de plasare a acțiunilor românești relative la acest domeniu într-un cadru conceptual, coerent, cu un loc distinct într-o strategie politică externă națională care promovează destinderea și cooperarea internațională.
Al doilea capitol major în structura Declarației din 22 aprilie 1964, are în vedere sistemul mondial socialist și principiile care guvernează relațiile dintre statele socialiste. Se trece la prezentarea modelului românesc de dezvoltare, care avea la bază în primul rând politica prin forțe proprii și abia în al doilea rând relațiile de colaborare și întrajutorare dintre țările socialiste.
Documentul afirma viziunea României asupra colaborării în cadrul C.A.E.R. și a principiilor care trebuie să stea la baza acestei colaborări:”deplină egalitate în drepturi, respectarea suveranității și intereselor naționale, avantajul reciproc și întrajutorarea tovărășească”. Sunt response: planul unic și organul unic de planificare, uniunile interstatale considerate neconforme cu principiile care stau la baza relațiilor dintre țările socialiste, încălcând suveranitatea națională.
În același timp, se arată în Declarația P.M.R.”diviziunea internațională socialistă a muncii nu trebuia să conducă la izolarea țărilor socialiste de ansamblul relațiilor economiei mondiale, ci la dezvoltarea relațiilor economice cu toate statele, indiferent de orânduire socială.
Pentru România, bătălia din C.A.E.R. devenise bătălia pentru suveranitate. Expunerea punctelor de vedere românești poartă pecetea acestui obiectiv. Termenul de suveranitate apare de șase ori în cele două pagini în care este discutată problema C.A.E.R.
Poziția conducerii P.M.R. era argumentată pornindu-se dinspre particular spre general, de la divergențele dintre România și ceilalți membri C.A.E.R., la principiile colaborării economice între țările socialiste, pentru a se ajunge la problema relațiilor generale dintre țările lagărului socialist și a principiilor care stau la baza lor.
După instaurarea regimului comunist în România, internaționalismul socialist fusese menționat de fiecare dată de autoritățile de la București drept principiul suprem care guverna relațiile dintre țările comuniste. În Declarația din aprilie 1964, acestui principiu îi va reveni ultima poziție, pe primul loc fiind plasat principiul independenței și suveranității naționale.
Capitolul consacrat problemelor păcii și războiului, va continua o expunere amplă a viziunii conducerii române privind responsabilitatea și modalitatea de acțiune în acest domeniu. Fiecare stat are îndatorirea sfântă să militeze activ, neobosit, aducându-și propria contribuție la stabilirea încrederii internaționale și la rezolvarea problemelor internaționale pe calea tratativelor.
Erau fundamentate dreptul și obligația României (ca și a celorlate state) de a se implica direct și independent în soluționarea problemelor internaționale fără a solicita permisiunea vreunei puteri (U.R.S.S.) sau organism internațional (Tratatul de la Varșovia).
Reiterând poziția României în problemele dezarmării este subliniat rolul ce revine O.N.U. în asigurarea și dezvoltarea colaborării internaționale, context în care este subliniată necesitatea restabilirii drepturilor legitime ale R.P.Chineze în Organizația Mondială.
Capitolul final, care tratează polemica unității și coeziunii mișcării comuniste internaționale este axat pe cerințele ce se cer îndeplinite pentru soluționarea justă a problemelor, divergențelor și a oricăror probleme ce apar în activitatea comună a partidelor comuniste. Cele mai însemnate dintre acestea, potrivit punctului de vedere al P.M.R., erau astfel sintetizate: respectarea strictă a principiului egalității în drepturi, a neamestecului în treburile interne, a dreptului fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea etc. ”respectarea dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-și elabora de sine stătător linia politică, obiectivele concrete, căile și metodele atingerii acestora” ; corelată cu primele două cerințe, de ordin principal este sublinierea tezelor potrivit cărora: “Nu există și nu poate exista un partid – părinte și un partid – fiu, paride superioare și partide subordonate, toate partidele fiind egale în drepturi; nicun partid nu are și nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia și părerile sale”; în dezbaterile și confruntarea punctelor de vedere, niciun partid nu trebuie să eticheteze partidul frățesc cu care este în divergență de păreri, ca fiind antimarxist, antileninist, niciunui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o țară sau alta, și cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea conducerii de partid etc.
Declarația se încheie cu “apelul călduros către toate partidele, și în primul rând către P.C.U.S. și P.C.Chinez, pentru încetarea imediată a polemicii publice”. De asemenea conducerea P.M.R. menționa că este de acord cu organizarea unei noi consfătuiri a partidelor comuniste și muncitorești, dar numai după o temeinică pregătire și cu condiția participării tuturor reprezentanților partidelor.
Publicată în ”Scânteia” din 26 aprilie 1964, Declarația a fost primită cu reținere de majoritatea statelor socialiste (cu excepția Iugoslaviei), care au preferat să nu comenteze oficial documentul. Statele capitaliste au interpretat-o ca pe o manifestare de independență față de Moscova. Consecințele au fost pozitive pentru România care a păstrat relațiile cu Moscova și cu Beijingul, creându-se premisele gesturilor de reală independență de mai târziu, a unei linii proprii în politică externă și ale unei deschideri pe multiple planuri cu Occidentul.
Momentul din aprile 1964 a reprezentat un punct de cotitură pentru evoluția ulterioară a României în cadrul celor două organisme de control sovietice: C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. Declarația a accelerat procesul de revendicare de drepturi egale pentru toți membri alianței, ceea ce punea sub semnul întrebării hegemonia sovietică în regiune.
CONCLUZII
După cel de-al doilea război mondial, lumea și mai ales Europa sunt parcă suspendate într-o pace imposibilă și un război improbabil, potrivit formulei exprimată de Raymond Aron,”Marea Alianță, încheiată pe durata războiului între Marea Britanie, S.U.A. și U.R.S.S., nu va reuși să depășească anul 1946, și se va transforma, datorită rivalității intre blocuri într-o confruntare indirectă care va primi numele de ”război rece”.
România, intrată după împărțirea Europei, între Winston Churchill și I.V.Stalin la Yalta în anul 1944, în sfera de influență sovietică, va avea un drum impus de noile realități postbelice după 1945, prin instaurarea guvernului guvernului Petru Groza, în martie 1945, apoi abdicarea forțată a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române la 31 decembrie 1947, a schimbat complet cursul firesc al sistemului politic realizat înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial.
Politica externă a României, a noului regim politic –cel comunist –impus după 1945, a fost între 1948 și 1958, grevată de tutela sovietică. Sub influiența și presiunea Uniunii Sovietice, a fost dependentă de dirijările Moscovei cât și față de rigorile războiului rece și internaționalistă mai mult decât națională.
Datorită înlocuirii instituțiilor de sorginte sovietică retragerii trupelor sovietice din România, poziției distincte adoptată în C.A.E.R. și adoptării Declarației din aprilie 1964, țara noastră a câștigat o poziție de invidiat, de către celelalte state din blocul sovietic, fără a-l părăsi, precum și pe plan internațional, bucurându-se de respectul statelor occidentale (Franța, Anglia, S.U.A., R.F.G, ș.a.m.d.) precum și în rândul statelor membre ale mișcării de nealiniere.
În cele patru capitole ale lucrării începând cu perioada de supunere a României față de Uniunea Sovietică în perioada conflictului sovieto-iugoslav, prin sprijinul acordat sovieticilor în conflicul cu Tito sau în timpul revoltelor din Ungaria, apoi continuând cu încercările țării noastre de a ieși de sub tutela sovietică sub impactul raportului secret al lui Hrușciov, normalizarea relațiilor cu statele occidentale, poziția conducerii P.M.R. în conflictul sovieto-chinez, problema germană, zidul Berlinului, C.A.E.R., criza cubaneză, dezarmarea, coexistența pașnică și terminând cu Declarația din aprile 1964 și semnificația ei istorică, s-a urmărit percepția Bucureștiului asupra relațiilor din cadrul blocului socialist (comunist) și evoluția acestora, privite în prisma planului politic, economic, militar.
Al doilea aspect se referă la percepția cât și mecanismul decizional al conducerii României de atunci, în raporturile Est-Vest, atât în plan colectiv al blocului răsăritean și al inițiativelor Moscovei, cât și individual, după retragerea trupelor sovietice (1958), fapt ce dovedea distanțarea de Moscova.
Dacă perioada 1948-1958, este considerată a fi o etapă a unei relative politici diplomatice a României, etapa 1958-1965 este considerată a fi una a ”dezghețului, a relansării diplomației românești”.
Retragerea trupelor sovietice din România a fost o inițiativă românească, dar decizia a aparținut Moscovei, unul dintre motivele care au stat la baza luării acestei decizii a fost la acel moment -1958-interesul Uniunii Sovietice în continuarea politicii de destindere lansată după moartea lui Stalin, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., care fusese afectată de revoltele din Polonia și Ungaria, de aici nevoia de refacere a imaginii internaționale.
Din punct de vedere geostrategic, România neavând frontiere cu nici o țară, capitalistă –această retragere a trupelor sovietice nu afecta cu nimic securitatea U.R.S.S. Astfel , România a reușit, datorită lui Gheorghiu –Dej și Emil Bodnăraș, să fie singura țară din care Kremlinul și-a retras din proprie inițiativă trupele.
Reacția mediilor occidentale la retragerea trupelor sovietice din România a fost una de minimalizare a unei atitudini pasive și de neîncredere în orice acțiune, de propagandă internațională, pe care o lua Moscova.
Relațiile româno-sovietice, ca și cu celelalte state socialiste –mai ales europene (Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania Răsăriteană, Albania) erau bazate pe încheierea unor tratate pe termen lung de ”prietenie, colaborare și asistență mutuală” care aveau un caracter politico-ideologic, economic și militar, în condițiile Războiului Rece.
Începând din 1958, România și-a afirmat tot mai tranșant poziția de împotrivire față de folosirea metodelor specifice U.R.S.S. și celorlalte țări socialiste –satelite, care știrbeau interesul național, independenta, suveranitatea statelor implicate.
În mai 1955, România împreună cu alte țări socialiste din Europa au încheiat un Tratat de securitate colectivă și asistență mutuală de la Varșovia, punându-se bazele unui bloc politico-militar în Europa. Tratatul de la Varșovia s-a constituit drept o contrapondere pe plan politico-militar față de N.A.T.O., însă cauza reală a fost admiterea Germaniei de Vest în structurile politice și militare ale N.A.T.O.
Un punct de divergență între București și Moscova l-a reprezentat C.A.E.R.-ul. Refuzul de a accepta punctul de vedere sovietic în așa –numita ”diviziune internațională a muncii”, de fapt o specializare economică a țărilor din sfera de influență sovietică; în cazul României –spre dezvoltarea agriculturii, industriei petroliere și a îngrășămintelor, a făcut ca începând din 1962 –relațiile dintre U.R.S.S. și România să se distanțeze. De asemenea, Planul Valev care propunea crearea unui complex economic internațional format din o parte din România, din Bulgaria și R.S.S.Moldovenească având o suprafață de 150.000 km și o populație de 12 milioane locuitori, a fost considerat la București ca un atentat la independența și integritatea României.
Programul de industrializare începând după 1948, nu avea rezultatele scontate astfel, Bucureștiul era conștient că fără aportul tehnologic din Vest, programul de industrializare al României nu va reuși, Occidentul având o dezvoltare mai bună decât a blocului sovietic.
Principalele state occidentale, S.U.A., Marea Britanie și Franța, condiționau încheierea unor acorduri economice de satisfacerea pretențiilor financiare legate de nationalizarile din 1948. Odată aceste pretenții satisfăcute, Occidentul se arăta receptiv la cerințele de ordin economic ale României. Mărturii sunt acordurile economice încheiate cu acestea (Franța -1954 și 1959, S.U.A.-1960, Marea Britanie -1960), la care se adăugă colaborarea cu alte state nesocialiste.
Izbucnirea unei alte crize la nivelul blocului comunist și anume polemica ideologică sovieto- chineză, a fost un prilej pentru România și conducerea P.M.R. de a-și croi un drum propriu față de Moscova fără a părăsi structurile politice, economice, militare create de sovietici.
Bucureștiul nu s-a situat alături de niciuna dintre aceste tabere angajate în conflictul, ideologic dar a participat la polemică ca de pe atreia poziție, ca mediator. Prin eforturile sale de mediere, el a câștigat respect în mișcarea comunistă iar prin sfidarea Moscovei a câștigat o admirație considerabilă.
Dezghețul în relațiile Est-Vest era relative, criza cubaneză din 1961 și 1962, criza Berlinului din 1961 erau momente de încordare internaționale atunci când conducerea S.U.A. și U.R.S.S. făceau declarații pacifiste, iar propaganda pentru coexistență pașnică era în plină desfășurare.
Relațiile Est-Vest, în special între S.U.A. și U.R.S.S. au fost atent urmărite de conducerea de la București, mărturii fiind notele reprezentanților români. Aceasta a făcut ca România să aibă o poziție echilibrată în momentele de criză izbucnite între S.U.A. și U.R.S.S.
Astfel, în perioada 1958-1964, politica externă a României a început cu pași mărunți, pregătind terenul pentru politica națională –comunistă care va culmina cu Declarația din1964.
Astfel prin Declarația din 22 aprilie 1964, adoptată în cadrul Plenarei C.C. al P.R.M. din 15-22 aprilie 1964, sub numele de”Declarația cu privire la poziția P.R.M. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, România și în special P.R.M., s-a situat pe poziția respingerii oricărei acțiuni de încălcare a independenței naționale, de știrbire a intergritatii teritoriale împotriva formelor și practicilor care duceau la atingerea atribuțiilor fundamentale ale suveranității statului.
În perioada cuprinsă între retragerea trupelor sovietice (1958) și Declarația din aprilie 1964, politica externă a României schimbă multe dintre reperele sale. Subordonarea necondiționată și situația de inferioritate acceptată în primul deceniu, se schimbaseră. Apare național-comunismul care înfățișa România și P.R.M. ca instrument al realizării interesului național și continuator al politicii externe românești tradiționale în direcția apărării acestor interese. România a beneficiat de existența a doi factori: primul – China și polemica ei cu U.R.S.S., pentru a ieși de sub tutela sovietică mai ales pe plan politic, și al doilea –Occidentul, prin acesta o independență din punct de vedere economic, spre a evita destinul hărăzit de Moscova, de stat agrar al blocului comunist.
BIBLIOGRAFIE
Documente
Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C). Fond al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Cancelarie.
Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale ,adoptată la Pleanara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, București, Editura Politică, 1964.
Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, București, ed. Politică, 1961.
Lungu,Corneliu-Mihail, Retegan,Mihai 1956. Explozia. Percepții românesti, iugoslave și sovietice asupra evenimemtelor din Polonia și Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
Retegan,Mihai, Război politic în blocul comunist. Relațiile româno-sovietice în anii șaizeci. Documente, București, Editura RAO, 2002
Scurtu,Ioan, Chirițoiu,Mircea, Conovici,Mariana, Ilior,Constantin, Ignat,Maria, Istrătescu,Elena, Teodorescu,Aurelian, România. Retragerea trupelor sovietice-1958, București, Editura Didactică și Pedagogică R.A., 1996.
Presa
Scânteia – Colecția 1950-1965
Lucrări speciale
Anton,Mioara, Documente diplomatice române, Seria a III-a, România și Tratatul de la Varsovia, Conferintele Ministrilor de Externe și ale adjunctilor lor (1986-1991), București, Editura Alpha MDN, 2009.
Anton,Mioara, Ieșirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu-Dej, București, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, 2007
Cătănuș,Dan, Între Beijing și Moscova. România și conflictul sovieto-chinez, Vol. I, 1957-1965, București, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, 2004.
Cătănuș,Dan, Relațiile externe ale României și influiența factorului sovietic, Academia Română, Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga, Studii și Materiale de Istorie Contemporană, Serie nouă ,vol I, 2002.
Cătănuș,Dan (coordonator), Buga,Vasile, Lagărul comunist sub impactul destalinizarii-1956, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
Ciobanu,Gheorghe, Relațiile internaționale ale României între anii 1948-1964, Iași, Editura Junimea, 2006.
Constantiniu,Florin, Pop,Adrian, Schisma Roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), București, Editura Compania, 2007.
Olteanu,Constantin, Duțu,Alexandru, Antip,Constantin, România și Tratatul de la Varsovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, București, Editura Pro Historia, 2005.
Sfetcu,Paul, 13 ani în anticamera lui Dej, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.
Lucrări generale
Alexandrescu,Cristian, Bărbulescu,Octavian, Fotino,Nicolae, Isopescu,Adrian, Mic dicționar diplomatic românesc, București, Editura Politică, 1967
Bărbulescu,Mihai, Deletant,Dennis, Hitchins,Keith, Papacostea,Șerban, Teodor,Pompiliu, Istoria României, București, Grupul Editorial Corint, 2003
Bodunescu,Ion, Diplomația românească în slujba independenței, , Editura Junimea, 1988.
Breton de,Jean Marie, Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990, București, Editura Cavallioti, 1996
Bulei,Ion, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, București, Editura Litera International, 2011
Calafeteanu,Ion(coordonator) Autori: Bleoancă,Daniela, Calafeteanu,Cătălin, Căprăroiu,Denis, Constantin,Ion, Grănescu,Olimpia, Miloiu,Silviu, Oncescu,Iulian, Popisteanu,Cristian, Rădulescu–Zoner,Șerban, Stan,Valeriu, Stoicescu,Nicolae Alexandru,Șerban, Istoria politicii externe românesti în date, București, Editura Enciclopedică, 2003
Constantiniu,Florin, Cojescu, Norocica-Maria, Mamina,Alexandru, Istorie-manual pentru clasa a VII-a, București, editura Corint
Constantiniu,Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010
Deletant,Dennis, România sub regim comunist, Editia a II-a revizuită și adaugată, București, Fundația Academia Civică, 2010
Duroselle,Jean Baptiste, Kaspi,Andre, Istoria relațiilor internaționale 1948-până în zilele noastre, vol II, București, Editura Știintelor Sociale și Politice, 2006
Ecobescu,Nicolae, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Fundația Europeană Nicolae Titulescu, Târgoviște, ed. Cetatea de Scaun, vol. III, 2014
Frunză,Victor, Istoria stalinismului în România, București, Editura Humanitas, 1990.
Galati-Fischer, Stephen, România în secolul XX, Institutul European ,1998 .
Georgescu,Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, București, Editura Humanitas, 1992
Georgescu,Titu, România în istoria Europei, București, Editura Holding Reporter, 1997.
Georgescu,Titu, România între Yalta și Malta, București, Casa de Editură și Presă ,,Șansa” SRL, 1993.
Gheorghe,Gheorghe, Tratatele internaționale ale României (1939-1965), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983
Giurăscu,Dinu, Ștefănescu,Alexandru, Tiu,Ilarion, România și comunismul. O istorie ilustrată, București, Editura Corint, 2010
Harrington,F.Joseph, Courtney,J.Bruce, Relațiile româno-americane 1940-1990, Iași, Institutul European, 2003
Ionescu,Ghită, Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994.
Milza,Pierre , Berstein,Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război și pace (1945-1973), vol.II, București, Editura All, 1998.
Niculescu-Mizil,Paul, De la Comintern la comunism național, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001
Păiușan,Cristina , Ion,Narcis Dorin, Retegan,Mihai, Regimul comunist din România –o cronologie politică (1945-1989), București, Editura Tritonic, 2002
Scurtu,Ioan, Istoria Contemporană a României (1918-2001), București, Editura Fundației ,,România de Mâine”, 2002
Tismăneanu,Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, Editura Polirom, 1997
Memorii și jurnale
Betea,Lavinia, Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iași, Editura Polirom, 2001
Betea,Lavinia, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, București, Editura Fundației Ioan Slavici, 1995.
Brucan,Silviu, Generația irosită. Memorii, București, Editura Universul și Calistrat Hogaș, 1992
Marin- Gaston,Gheorghe, În serviciul României lui Gheorghiu Dej. Însemnări din viață București, Editura Evenimentul Românesc, 2000.
Niculescu- Mizil,Paul, O Istorie trăită, Editia a II-a, 2002, revizuită și completată. Vol I București, Editura Enciclopedică, 2002
Articole și studii
Buga,Vasile, Relațiile româno-sovietice 1953-1957 în revista ,,Arhivele totalitarismului, Anul XII, Nr.12/2004
Cătănuș,Dan, Declarația din 1964: context istoric și ecou internațional în Ecobescu,Nicolae, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Fundația Europeană Nicolae Titulescu, Târgoviște, ed. Cetatea de Scaun, vol. III, 2014
Constantiniu,Florin, Diplomație curajosă în Dosarele Istoriei, Anul XI, Nr.11/2006
Constantiniu, Florin, Cei trei Mari la Conferința de pace de la Potsdam(17 iulie-2 august 1945), în Clipa –Magazinul actualității culturale românești, 17 iunie 2013
Constantiniu,Florin, 1956. De la Budapesta la București în Lagărul comunist sub impactul destalinizării București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
Ioan,Paul ,,Conferința de la Teheran, Revista ,,Magazin “, 27 noiembrie 2013
Scurtu,Ioan, Conferința de la Yalta, , 8 februarie 2015
Stanciu,Cezar, Întărirea controlului ideologic în ,,România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Fundația Europeană Nicolae Titulescu, Târgoviște, ed. Cetatea de Scaun, vol. III, 2014
www.unibuc.ro/studies/Doctorate2007Partea1/Moraru%2520ConstantÎn%2520-%2520
O P I S A N E X E
ANEXA 1- FOTO – Primirea lui Gheorghiu – Dej de către I.B.Tito (Belgrad, 23 octombrie 1956)
ANEXA 2 – FOTO – Plecarea delegației române în Asia ( București, 6 martie 1958)
ANEXA 3 – FOTO – Plecarea trupelor sovietice din România ( vara anului 1958)
ANEXA 4 – FOTO – Sosirea delegației române de la Congresul XXI al P.C.U.S. ( februarie 1959)
ANEXA 5 – FOTO – Delegație Congresul III al P.M.R. ( București, 20 iunie 1960)
ANEXA 6 – FOTO – Gheorghiu – Dej, discurs la Adunarea Generală O.N.U. (New York, 1960)
ANEXA 7 – FOTO – Sosirea delegației române de la Varșovia ( aprilie 1961)
ANEXA 8 – FOTO – Vizita lui N.Hrusciov la Uzinele Electroputere Craiova ( iunie 1962)
ANEXA 9 – FOTO – Recepție pentru delegația română la Djakarta, Indonezia ( octombrie 1962)
ANEXA 10 – FOTO – Delegația română în turneu asiatic ( octombrie 1962)
ANEXA 11 – FOTO – Recepția pentru delegația română în Indonezia ( octombrie 1962)
ANEXA 12 – FOTO – Gheorghiu-Dej la tribună, citind Declarația (1964)
ANEXA 13 – FOTO – De garda la catafalc, București, martie 1965
ANEXA 14 – FOTO – Membrii Biroului Politic aducând omagiu lui Dej ( martie 1965)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica de Independenta Promovata de Gheorghiu Dej (ID: 151338)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.