Politica de Dividend

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………..1

CAPITOLULI. POLITICA DE DIVIDEND ȘI CARACTERISTICILE ACESTEIA ASUPRA VALORII COMPANIEI………………………….2

1.1. Politica de dividend………………………………..….………1

1.2. Tipuri de politică a dividendelor……………………..……..7

1.3. Plata dividendelor……………………………………………..8

1.4. Politica de dividend ca semnal și efectul de clientelă…..11

1.5. Practica politicii de dividend………………………………….13

1.6. Modalități de distribuire a dividendelor……………………16

CAPITOLUL II. POLITICA DE DIVIDEND – COMPONENTA DECIZIILOR STRATEGICE ALE COMPANIEI…………………….. 17

2.1. Scurt istoric al teoriilor privind politica de dividend…..17

2.2. Teoria neutralității politicii de dividend asupra valorii

firme……………………………………………………………….18

2.3. Teorii privind necesitatea reinvestirii profitului………..20

2.4. Teorii privind necesitatea distribuirii de dividende…….22

2.5. Decizia de repartizare a profitului………………………..23

2.6. Politica de dividend – instrument de informare…………25

CAPITOLUL III. POLITICA DE DIVIDEND A FIRMELOR ROMÂNEȘTI – O ABORDARE ÎN CONTEXTUL TEORIEI SEMNALULUI………………………………………………………………..30

3.1. Ratele de modificare a dividendelor și cele ale profiturilor nete viitoare.………………………………………………..…….30

3.2. Caracterul dual al dividendelor…………………………….32

3.3. Politica de dividend în lumina teoriei de agent…………..34

CAPITOLUL IV. INFLUENȚA POLITICII DE DIVIDEND ASUPRA VALORII COMPANIEI ANTIBIOTICE S.A, STUDIU DE CAZ….37

4.1.Prezentarea societății S.C. ANTIBIOTICE S.A…………..37

4.2.Analiza economico financiară …………………………….……….40

4.3. Poltica dividentelor la S.C. ANTIBIOTICE S.A………………………45

4.4.Evoluția prețurilor acțiunilor Antibiotice în perioada 2000-2009 …………………………………………….……………….49

CONCLUZII ………………………………….…………………………..53

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………55

INTRODUCERE

Problema majoră în ceea ce privește politica de dividend este distribuirea profitului net ori utilizarea lui pentru finanțarea activității companiei. Pe parcursul mai multor ani, cercetările acestei materii au condus la formularea unor teorii: teoria neutralității, teoria necesității de distribuire și teoria reziduală, care servesc la determinarea politicii optime de dividend pentru o companie. Această problemă pune în evidență două întrebări:

Care este efectul politicii de dividend asupra valorii întreprinderii?

Care sunt factorii de creștere a valorii întreprinderii?

Pe plan mondial, multe companii stabileau dividendul ca o sumă pe acțiune, menținând după aceea această sumă, și crescând valoarea dividendului anual numai dacă erau estimate ca profituri suficiente pentru a permite ca noul dividend să fie menținut. Capacitatea companiei de a plăti dividende va fi dependentă de profitabilitatea și lichiditatea acesteia. Politica adoptată de către conducerea companiei trebuie să urmărească maximizarea averii acționarilor în corespondență cu activele firmei. Pentru urmărirea modului în care este dusă politica de dividend la o societate pe acțiuni, pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unități similare sau pentru a scoate în evidență performanțele diverselor unități în ceea ce privește politica de dividend, se pot utiliza diverși indicatori, fiecare punând în evidență un aspect sau altul. În practică, politica privind dividendele este foarte mult influențată de ocaziile favorabile de investiții și de disponibilitățile de fonduri cu care sunt finanțate investițiile. Astfel, mulți conducători financiari se străduiesc să mențină o creștere constantă, chiar modestă a dividendelor pentru a evita schimbări mari sau fluctuații ale politicii dividendelor. De aici rezultă, că există multe metode de determinare a dividendului de plată. Lucrarea este structurată pe 4 capitole. Obiectivele acestei lucrări sunt:

definirea conceptului de ’’dividend’’ și ’’politică de dividend’’;

prezentarea principalelor tipuri de politică și modalități de distribuire a dividendelor;

enumerarea principalelor teorii privind politica de dividend;

analizarea caracterului dual al dividendelor;

influența politicii de dividend asupra valorii companiei Antibiotice S.A.

Primul capitol ’’ Politica de dividend și caracteristicile acesteia asupra valorii companiei’’ tratează aspecte legate conceptul de dividend și politica de dividend și prezintă principalele tipuri de politică și modalități de distribuire a dividendelor. Cel de-al doilea capitol denumit’’Politica de dividend-componenta deciziilor strategice ale companiei ’’ cuprinde un scurt istoric al teoriilor privind politica de dividend. Cel de-al treilea capitol ’’Politica de dividend a firmelor românești –o abordare în contextul teoriei semnalului’’ reflectă caracterul dual al dividendelor: ca semnal al dificultăților viitoare și ca semnal al performanțelor, precum și politica de dividend în lumina teoriei de agent. În al patrulea capitol intitulat ’’ Influența politicii de dividend asupra valorii companiei Antibiotice S.A.Studiu de caz’’ , se urmărește istoricul dividendelor acestei societăți, cat și o analiză profundă a evoluției acestora.

CAPITOLUL I

POLITICA DE DIVIDENT ȘI CONSECINȚELE ACESTEIA ASUPRA VALORII COMPANIEI

1.1. Politica de dividend

Dividendul reprezintă remunerația cuvenită unei acțiuni în decurs de un an și este singura formă de participare a acționarilor la împărțirea profiturilor societății comerciale pe acțiuni.

În principiu, orice deținător de acțiuni are dreptul de a primi dividende din partea societății, dar aceasta este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiții:

1. Să dispună de suficient profit, astfel ca distribuirea de dividende să nu afecteze substanța societății, adică să nu micșoreze capitalizarea bursieră permanentă a societății. Suma dividendelor să nu depășească totalul profitului afectat acestei destinații;

2. Distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a societății comerciale, pentru a nu pune în pericol siguranța creditorilor săi ale căror creanțe devin scadente.

Distribuirea de dividende, cu regularitate, este o politică sănătoasă și de dorit a oricărei societăți comerciale, întrucât are drept consecințe formarea unui acționariat fidel care, fiind mulțumit de regularitatea și cuantumul dividendelor primite, va avea tendința să păstreze acțiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase.

Totodată, ca urmare a acelorași cauze, cererea pe piața bursieră de asemenea acțiuni crește, întrucât și alți investitori ar dori să dețină astfel de acțiuni. Jocul cererii și al ofertei va acționa în sensul creșterii cursului acțiunilor, deci a valorii de piață a companiei înseși, ceea ce reprezintă obiectivul strategic al oricărui investitor.

Prin urmare, cu toate că politica de distribuire de dividende reduce sursele de autofinanțare, totuși, se poate atinge dezideratul strategic de maximizare a valorii companiei, adică creșterea bogăției acționarilor.

În consecință, în virtutea dreptului de coproprietate, acționarii primesc o parte din profit sub forma dividendului. Deținătorii acțiunilor ordinare încasează un dividend anual, stabilit în funcție de mărimea profitului și în conformitate cu politica de dividend adoptată, în timp ce deținătorii acțiunilor privilegiate au dreptul la obținerea unui dividend fix, indiferent de mărimea profitului obținut.

Mărimea dividendului aferent unei acțiuni comune este direct influențată de mărimea profitului de repartizat și de nivelul dividendului fix aferent acțiunilor preferențiale. De asemenea, prezintă importanță raportul dintre numărul acțiunilor comune și cel al acțiunilor preferențiale, precum și caracterul participativ sau nu al acțiunilor preferențiale.

unde:

Dc = dividendul aferent unei acțiuni comune

Pnr = profitul net de repartizat

Df = dividendul fix aferent acțiunilor preferențiale

Nc = numărul acțiunilor comune

Np = numărul acțiunilor preferențiale

În consecință, repartizarea profitului distribuit acționarilor are loc în două etape:

1. În prima etapă se determină dividendele fixe ce revin acțiunilor preferențiale;

2. În cea de-a doua etapă se stabilește suma rămasă de distribuit și mărimea dividendului aferent unei acțiuni comune, după care se anunță public data plății dividendului.

Dacă o tranzacție cu acțiuni se derulează în jurul datei când a fost anunțată plata dividendului, se pune problema cine este îndreptățit să încaseze dividendul: vânzătorul sau cumpărătorul acțiunii tranzacționate. În conformitate cu reglementările pieței are dreptul să încaseze dividendul persoana care este înregistrată ca acționar la data de referință. Data de referință este data la care societatea emitentă solicită lista curentă a acționarilor îndreptățiți să primească dividende. În afara datei de referință, prezintă importanță deosebită următoarele momente:

– data tranzacției, respectiv data când se vinde și se cumpără acțiunea respectivă;

– data înregistrării, este situată în timp, pentru piața de capital a României, la trei zile lucrătoare de la data tranzacției. Acțiunile înregistrate până la această dată dau dreptul la dividend;

– data declarației este data când societatea emitentă anunță rezultatul favorabil al activității sale și nivelul dividendului;

– data plății este data anunțată de emitent ca dată a plății efective a dividendelor;

– data „ex-dividend”, situată cu două zile lucrătoare înainte de data de referință. Dacă tranzacția are loc cu două zile înainte de data de referință, noul acționar nu mai are timp să-și înregistreze acțiunea tranzacționată, deoarece înregistrarea operațiunii pe piața noastră de capital are loc la trei zile lucrătoare.

Pe orice piață tranzacțiile cu acțiuni se derulează într-un interval de timp foarte scurt, în timp ce formalitățile privind schimbarea dreptului de proprietate și plata au loc la un interval de timp de câteva zile de la data tranzacției. Pentru orice acțiune tranzacționată de la această dată, cumpărătorul nu beneficiază de încasarea dividendului declarat anterior;

– data „cum-dividend” este situată cu trei zile lucrătoare înainte de data de referință. Așadar, în cazul unei tranzacții cu acțiuni, noul acționar trebuie să achiziționeze acțiunea cel târziu cu trei zile înainte de data de referință pentru ca aceasta să figureze ca fiind înregistrată chiar la data de referință.

De exemplu, acțiunea XYZ este tranzacționată la data de 17 mai, în condițiile în care: data declarației este 10 mai, data de referință 20 mai, iar data plății 15 iunie.

data „cum-dividend” data „ex-dividend”

10.05 17.05 20.05 15.06

data declarației data tranzacției data de referință data plății

Figura. 1

În exemplul dat, data înregistrării coincide cu data de referință (17.05 + 3zile = 20.05). Ca atare, cumpărătorul are dreptul să încaseze dividend, dispunând de timpul necesar pentru înregistrarea acțiunii achiziționate. Dacă tranzacția s-ar fi derulat pe 18.05, cumpărătorul nu ar fi avut dreptul la dividend.

Prețul acțiunilor pe piață reacționează la acest aspect legat de transferul dreptului de proprietate. Astfel, până la data „cum-dividend”, cursul acțiunii respectiv crește, astfel încât vânzătorul să aibă posibilitatea de a recupera dividendul pierdut, care de fapt i se cuvine pentru anul anterior când a posedat acțiunea. Începând cu data „ex-dividend” cursul acțiunii scade, deoarece cumpărătorul știe că o nouă remunerare directă va interveni abia pesend”, situată cu două zile lucrătoare înainte de data de referință. Dacă tranzacția are loc cu două zile înainte de data de referință, noul acționar nu mai are timp să-și înregistreze acțiunea tranzacționată, deoarece înregistrarea operațiunii pe piața noastră de capital are loc la trei zile lucrătoare.

Pe orice piață tranzacțiile cu acțiuni se derulează într-un interval de timp foarte scurt, în timp ce formalitățile privind schimbarea dreptului de proprietate și plata au loc la un interval de timp de câteva zile de la data tranzacției. Pentru orice acțiune tranzacționată de la această dată, cumpărătorul nu beneficiază de încasarea dividendului declarat anterior;

– data „cum-dividend” este situată cu trei zile lucrătoare înainte de data de referință. Așadar, în cazul unei tranzacții cu acțiuni, noul acționar trebuie să achiziționeze acțiunea cel târziu cu trei zile înainte de data de referință pentru ca aceasta să figureze ca fiind înregistrată chiar la data de referință.

De exemplu, acțiunea XYZ este tranzacționată la data de 17 mai, în condițiile în care: data declarației este 10 mai, data de referință 20 mai, iar data plății 15 iunie.

data „cum-dividend” data „ex-dividend”

10.05 17.05 20.05 15.06

data declarației data tranzacției data de referință data plății

Figura. 1

În exemplul dat, data înregistrării coincide cu data de referință (17.05 + 3zile = 20.05). Ca atare, cumpărătorul are dreptul să încaseze dividend, dispunând de timpul necesar pentru înregistrarea acțiunii achiziționate. Dacă tranzacția s-ar fi derulat pe 18.05, cumpărătorul nu ar fi avut dreptul la dividend.

Prețul acțiunilor pe piață reacționează la acest aspect legat de transferul dreptului de proprietate. Astfel, până la data „cum-dividend”, cursul acțiunii respectiv crește, astfel încât vânzătorul să aibă posibilitatea de a recupera dividendul pierdut, care de fapt i se cuvine pentru anul anterior când a posedat acțiunea. Începând cu data „ex-dividend” cursul acțiunii scade, deoarece cumpărătorul știe că o nouă remunerare directă va interveni abia peste un an, iar vânzătorul încasează dividendul cuvenit la data plății.

În practică, fiecare societate pe acțiuni decide anual asupra modului de repartizare a dividendelor.

Într-un sens, distribuirea dividendelor privează firma de o parte din finanțarea internă posibilă, iar în alt sens, asigură un venit acționarilor care determină creșterea randamentului plasamentului inițial. Distribuirea dividendelor are ca efect așa numita opoziție dintre firmă, ca entitate economică și asociați, al căror interes nu se măsoară decât în termeni de plasament financiar. Această opoziție dispare în timp, pe măsură ce acumularea de capital devine sursă de obținere a profitului pe termen lung. Distribuirea dividendelor privează firma de lichidități. De aceea, decizia de distribuire a dividendelor este legată de politica de finanțare și de structura de creștere a capitalului.

Parametrii deciziei de dividend sunt:

– rata de distribuire a dividendului, adică raportul dintre dividende și profitul net;

– rata de creștere a dividendului pe acțiune.

Decizia urmărește, în general, să atenueze fluctuația dividendului unitar, în cazul variațiilor sensibile ale profitului de la o perioadă la alta. A stabili suma dividendului ce urmează a fi distribuită înseamnă, în același timp, a stabili suma folosită pentru autofinanțare.

Între randamentul în dividende și profitul așteptat există o legătură directă. Considerăm exemplul unei societăți pe acțiuni care obține o rentabilitate de 20% la capitalul propriu. În primul caz, distribuie sub formă de dividende 10% din profit, iar în al doilea caz 50% din profit. Presupunând că se pornește cu un capital propriu egal cu 1000, în al doilea caz. În anul următor, se diminuează capacitatea de autofinanțare, dacă rata de distribuire a profitului, sub formă de dividende, este mare. Totodată, creșterea dividendului față de anul precedent este mai mare în primul caz, decât în al doilea.

Figura.2

Figura.2 Sursa, Dragotă, Victor – “Raportul investiții – dividende”, Tribuna Economică nr.4 și 5, 1998.

Creșterea dividendului este în primul caz 18%, iar în cel de-al doilea de 10%.

În cazul unei rate mai ridicate, de reținere a profitului pentru autofinanțare (90% în primul caz, față de 50% în al doilea caz), se creează premisele pentru asigurarea unui ritm mai accentuat de creștere a dividendului de la un an la altul.

În cadrul politicii de dividend, obiectivul urmărit îl constituie randamentul, deci menținerea interesului acționarilor pentru păstrarea acțiunilor deținute.

Societățile comerciale pe acțiuni nu sunt deci obligate juridic să distribuie dividende în fiecare an, fapt pentru care ele pot adopta, în consecință, în anumiți ani o politică de reducere sau suspendare a plății dividendelor în favoarea unei politici de autofinanțare. Politica de reducere sau suspendare temporară a plății dividendelor se poate atenua dacă compania are posibilitatea obținerii unor credite pe teren mijlociu sau lung în condiții avantajoase, dar pericolul lipsei de autonomie față de creditori crește.

Când o societate decide să distribuie dividende, întocmește o declarație de dividend prin care avizează pe acționari că urmează să aibă loc o distribuire, stabilindu-se data plății dividendelor și data până la care se face înregistrarea acționarilor.

Declarația de dividend este anunțul formal făcut de societatea pe acțiuni că urmează să distribuie dividende, adică documentul prin care S.A. se obligă să verse valoarea dividendelor declarate. Din acest moment apare obligația plății, ca pasiv al societății:

Înregistrarea acționarilor este o operațiune necesară, întrucât în cursul anului expirat acțiunile au putut să aibă o circulație liberă, să fie vândute și cumpărate, prin urmare să-și schimbe proprietarii. Dar, îndreptățiți de a primi dividend sunt numai deținătorii de acțiuni, care se înregistrează în acest scop în registrul acționarilor.

În momentul înregistrării societatea nu-și asumă nici o obligație formală cu privire la cuantumul dividendului și nu operează nici o înregistrare în contabilitate.

Între data publicării declarației de dividend și data înregistrării acționarilor prețul acțiunilor pe piață crește; el se stabilește la înțelegere între vânzători și cumpărători ținând cont însă de perspectiva imediată a încasării dividendului. După înregistrare prețul acțiunilor revine la cel normal, întrucât dreptul de dividend revine numai celui care a înregistrat acțiunile, nu ultimului posesor.

1.2.Tipuri de politică a dividendelor

În practica societăților comerciale pe acțiuni s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor:

Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanțat. Sursă de plată a dividendelor poate figura, alături de beneficiu, și alte resurse precum cele provenite din credite bancare obținute în condiții avantajoase sau eventuale creșteri de capital, denumite generic surse adiționale. Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor rezidă, pe de o parte, din avantajele ce le-ar putea obține societatea ca urmare a satisfacerii regulate a exigențelor de remunerație ale acționarilor, iar, pe de altă parte, o asemenea decizie de distribuire și plată a dividendelor este de natură să ducă la sporirea credibilității societății în relație cu partenerii de contracte economice.

Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei proporții fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total.

Politica sumei constante presupune obligația asumată de societate de a acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acțiune deținută de acționari. Această politică asigură venituri constante acționarilor, chiar în cazul nerealizării de către societatea comercială a unor beneficii la nivelul anilor anteriori și când este necesară apelarea la surse adiționale.

Cea mai mare parte a societăților pe acțiuni se orientează către o politică de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendința de creștere ușoară de la un an la altul. O astfel de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacție acționarilor, păstrând fidelitatea acestora față de societate, dar, totodată, are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri și cu banca.

1.3. Plata dividendelor

Dividendele sunt fixate de către consiliu de administrație al companiei. Anunțul prevede că plata va fi efectuată tuturor purtătorilor înscriși la o dată de înregistrare precisă. Apoi, aproximativ două săptămâni mai târziu, vărsările de dividende sunt adresate acționarilor.

Acțiunile sunt în mod normal cumpărate și vândute „cu dividende” până cu doar câteva zile înainte de înregistrare, dată începând cu care ele sunt vândute „fără dividende”.

Compania nu este liberă să verse orice sumă de dividende. Limitele pot fi impuse de către creditori, care sunt în mod direct interesați de dividendele excesive care nu vor limita posibilitățile de plată a datoriilor companiei. Chiar și legea contribuie la protejarea creditorilor, de exemplu, companiile nu sunt autorizate să plătească un dividend mai mare decât capitalul legal, care de regulă este definit prin valoarea nominală a acțiunilor emise.

La încheierea fiecărui exercițiu financiar, fiecare societate comerciale pe acțiuni supune AGA repartizarea profitului într-o cotă pentru capitalizare și o cotă pentru distribuție sub formă de dividend.

Dividendele sunt plătite în corespundere cu deciziile luate de adunarea acționarilor și în mod normal, trimestrial, și, dacă condițiile o permit, ele cresc o dată pe an. Procedeul efectiv de plată a dividendelor este următorul: data declarării, data înregistrării acționarilor, data ex-dividend, data efectuării plății.

Plata dividendelor poate avea drept sursă, fie profitul care nu se reinvestește, fie o finanțare adițională cum ar fi un credit bancar obținut în condiții avantajoase sau o emisiune de acțiuni. În primul caz, dividendul apare ca un rezultat al politicii reziduale de determinare a dividendelor, întrucît este vorba de beneficiul care rămîne după satisfacerea celorlalte destinații.

Dividendele distribuite de către societățile comerciale pe acțiuni pot îmbrăca trei forme :

În bani – este cea mai răspândită formă de plată. Această formă este convenabilă atît pentru societatea comercială (rapiditate, costuri reduse) dar presupune, inevitabil, apariția unor fluxuri financiare negative. În consecință, societatea va aplica această formă de dividend cu condiția de a nu micșora prea mult volumul lichidității, pentru a nu pune în pericol situația creditorilor. Atunci cînd se acordă dividende în numerar, există două tipuri de efecte:

un efect direct, care presupune că după acordarea dividendelor prețul pe acțiune scade cu valoarea dividendului pe acțiune (după data de înregistrare cumpărătorii nu mai beneficiază de dividende).

un efect indirect, mai redus și mult mai greu de cuantificat: acordarea de dividende în numerar înseamnă sume de bani care ies din firmă și care nu pot fi folosite pentru investiții, dezvoltarea afacerii etc.

În acțiuni – este o practică a societății comerciale care dorește să-și protejeze lichiditățile sau nu dispun realmente de astfel de lichidități pentru a face plata în bani. În astfel de situații se emit noi acțiuni, distribuindu-se fiecărui acționar corespunzător volumului dividendelor datorate. Acțiunile noi sunt de aceeași categorie cu cele vechi, pe care acționarii le dețineau și până atunci. Acționarii care primesc acțiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurându-și astfel lichiditățile de care au nevoie. Deci, plata dividendelor în acțiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile negative, își conservă lichiditățile existente și, totodata, se obține și o creștere a capitalului social. Sub aspect contabil operațiunea se derulează astfel :

Beneficiile libere nerepartizate = Dividende de plată în acțiuni

Dividendele de plată în acțiuni = Capital social (acțiuni emise și vărsate)

În natură – este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acționarilor și numai în cazurile când societățile comerciale produc și desfac mărfuri de interes pentru acționarii proprii, cum ar fi combustibilii, cherestea, materiale de construcții etc. Avantajul pentru companie : nu-și micșorează lichiditățile și realizează, concomitent, o creștere corespunzătoare a cifrei de afaceri. Pentru acționari avantajele constau în acoperirea unor nevoi de consum individual sau gospodăresc la prețuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.

Conform legii cu privire la Societatea pe Acțiuni, decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se ia de consiliul societății, iar hotărârea cu privire la plata dividendelor anuale se ia de adunarea generală a acționarilor, la propunerea consiliului societății.

În hotărârea cu privire la plata dividendelor se va indica:

data la care este întocmită lista acționarilor care au dreptul să primească dividende;

cuantumul dividendelor pe o acțiune de fiecare clasă aflată în circulație;

forma și termenul de plată a dividendelor.

Pentru fiecare plată a dividendelor, consiliul societății asigură întocmirea listei acționarilor care au dreptul să primească dividende.

În lista acționarilor care au dreptul să primească dividende intermediare vor fi înscriși acționarii și deținătorii nominali de acțiuni înregistrați în registrul acționarilor cel mai tîrziu cu 15 zile până la luarea hotărârii cu privire la plata dividendelor intermediare, iar în lista acționarilor care au dreptul să primească dividende anuale vor fi înscriși acționarii și deținătorii nominali de acțiuni înregistrați în registrul menționat la data fixată de consiliul societății. Data la care se întocmește lista acționarilor care au dreptul să participe la adunarea generală nu poate precede data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a acționarilor și nu poate depăși termenul de 45 de zile înainte de ținerea ei. Dividendele care nu au fost primite de acționar din vina lui în decurs de 3 ani de la data apariției dreptului de primire al lor se trec la venitul societății și nu pot fi revendicate de acționari.

Adunarea generală a acționarilor este în drept să aprobe dividendele anuale în cuantum nu mai mic decât dividendele intermediare plătite și nu mai mari decât dividendele propuse de consiliul societății.

Dividendele se plătesc cu mijloace bănești, iar în cazurile prevăzute de statutul societății, se plătesc cu acțiuni sau cu alte bunuri destinate consumului populației civile, a căror circulație nu este interzisă sau limitată de actele legislative.

O altă clasificare a formelor sub care se distribuie dividendul, are în vedere:

– dividend anual, determinat ca rezultat al politicii de dividend;

– dividend fix, încasat de deținătorii acțiunilor privilegiate;

– dividend provizoriu, ce se repartizează înainte de încheierea bilanțului, ca un avans din dividendul definitiv ce se va repartiza ulterior, după închiderea exercițiului și publicarea bilanțului;

– dividend repartizat sub formă de noi acțiuni. În acest caz, compania emitentă calculează dreptul de atribuire. Fiecare acționar va primi un număr de acțiuni noi, proporțional cu dreptul său la dividend. Calculul valorii dreptului de atribuire este similar cu cel al dreptului de subscriere, dar în acest caz prețul de emisiune este zero, distribuirea noilor acțiuni fiind gratuită. Calculul valorii teoretice a mărimii dreptului de atribuire este:

unde:

Da = dreptul de atribuire;

C = cursul acțiunilor vechi;

N = numărul acțiunilor vechi;

n = numărul acțiunilor noi.

Astfel, emitentul înlocuiește plățile în numerar cu distribuirea de acțiuni nou emise și utilizează întregul profit net pentru autofinanțare.

Distribuirea de „dividend-acțiuni” poate fi efectuată numai cu aprobarea adunării AGA, pe baza stocului de acțiuni autorizate neemise.

Dreptul fiecărui acționar la dividend se determină în practică, pe baza numărului acțiunilor vechi deținute și prin luarea în considerare a nivelului dividendului calculat pentru o acțiune comună existentă în circulație:

unde:

Dc = dividendul aferent unei acțiuni comune;

D.A. = dividend-acțiuni (numărul acțiunilor noi primite cu titlu de dividend de către acționarul X);

Nd = numărul acțiunilor comune deținute de acționarul X;

VN = valoarea nominală a unei acțiuni comune.

Așadar, fiecare acționar va beneficia de un număr de acțiuni gratuite în conformitate cu numărul acțiunilor pe care le posedă. Dacă acționarul preferă să dețină lichidități, nefiind interesat în a primi noi acțiuni cu titlu gratuit, are posibilitatea să vândă dreptul de atribuire la bursă. Acesta va avea un preț determinat de raportul dintre cererea și oferta de drepturi de atribuire. Ca și dreptul preferențial de subscriere, dreptul de atribuire se comportă ca un produs bursier ce derivă din emisiunea de acțiuni.

Distribuirea de dividend-acțiuni presupune, în mod necesar, o nouă emisiune, reprezentând o majorare de capital, cu efect privind creșterea numărului acțiunilor pe piață și, respectiv, modificarea poziției deținătorilor de acțiuni comune cu privire la capital, profit și la dreptul de adoptare a deciziei la nivelul emitentului.

1.4. Politica de dividend ca semnal și efectul de clientelă

O rată constantă de distribuire de dividende ,,semnalizează” o stabilitate a veniturilor (cash-flow-urilor) viitoare ale firmei. Tot astfel, o creștere a dividendelor ,,semnalizează” cash-flow-uri viitoare mai mari din care se vor acoperi aceste dividende mai mari. În consecință, valoarea în bursă a acestor acțiuni va crește.

Ca efect al semnalizarii prin dividend , managerii firmei nu sunt, în general, motivați să distribuie dividende mai mici, căci acestea vor ,,semnaliza cash-flow-uri viitoare mai reduse, iar valoarea de piață a acțiunilor va scadea. Există, în acest comportament, un risc de ,,hazard moral”,respectiv acela de a imita o anumită politică de dividend care să induca la o valoare de piată dorită a acțiunilor, chiar dacă plata dividendelor nu va putea fi suportată de mărimea cash-flow-urilor viitoare.

Evitarea plății în cash a dividendelor se poate face prin operatia de capital ,,stock-dividend”. Emisiunea de acțiuni noi gratuite și distribuirea lor sub formă de dividend nu afectează, în principiu, valoarea acțiunilor companiei.

Alegerea unei politici de dividend poate fi determinată și de fiscalitatea aplicată celor două venituri obtenabile din deținerea de acțiuni: dividendul și/sau caștigul de capital. Dacă rata de impozitare este aceeași, atunci politica de dividend poate fi considerată neutra.

Dacă cele două surse de venit se impozitează diferit, atunci impactul politicii de dividend, asupra valorii, devine evident.

În principiu, o rată redusă de impozitare a câștigurilor de capital, în raport cu rata impozitului pe dividend, încurajează reinvestirea profitului. O rată a impozitului pe totalitatea veniturilor (salarii,dividend,caștiguri de capital) mai mare decât rata impozitului pe profit va încuraja, de asemenea, folosirea profitului pentru autofinanțare.

Sistemele fiscale din țările cu economie de piață dezvoltată sunt mai diferențiate pentru favorizarea creșterii economice și pentru evitarea dublei impuneri.În aceste condiții,se poate stabili un prag de impozitare reală a dividendelor investitorului de capital, în funcție de care să se decidă asupra alternativelor politicii de dividend. Impozitarea dividendelor este mult mai sensibilă la rata de impozitare marginală a veniturilor investitorului decât impozitarea caștigurilor de capital și a dobânzilor încasate din deținerea de obligațiuni.

Impactul fiscalității veniturilor personale, modificabile prin politica de dividend, determină ceea ce se cheama ,,efectul de clientelă”:acționarii cu venituri personale mai reduse vor solicita și vor primi dividende în mărimi mai ridicate, în timp ce acționarii cu venituri personale ridicate vor prefera plata dividendelor în acțiuni noi.

O politică de dividend evidentă a firmei (distribuire de dividend sau reinvestire de profit net) determină o ,,clientelă” a acționarilor specifică acestei politici. Modificarea politicii de dividend determină modificarea ,,clientelei” de acționari.

Astfel că o întreprindere care distribuie dividende în sume importante atrage acționari care sunt interesati de venituri lichide imediate, pentru că rata marginală de impozitare a acestor venituri din dividende este avantajoasă pentru venitul lor global în general redus. Câștigul de capital așteptat din reinvestirea profitului net nu este interesant pentru acești acționari din două motive: realizarea lui nu este imediată, ci în timp; revânzarea acțiunilor pentru încasarea câștigului de capital este însoțita de comisioane de brokeraj ridicate la volume, în general, mici de astfel de tranzacții.

Dimpotrivă, o întreprindere care reinvestește profit net are oportunitați de investiții rentabile care vor determina creșterea valorii acțiunilor firmei. Investitorii interesați în alocări de capital în oportunitați noi, eficiente de investiții, vor cumpara acțiunile acestei companii și vor fi bucuroși de investirea profitului net per actiune.

Astfel, ei ar trebui să accepte dividende, să se adreseze firmelor de brokeraj, să achite costurile de brokeraj pentru a cumpara acțiuni ale firmei dorite. În general, acești acționari au și cote progresive mari de impozit pe venitul global, iar distribuirea de dividende îi dezavantajează din punct de vedere fiscal.

În consecință, fixarea ca obiectiv a unei politici de dividend, considerată optimă de catre conducerea companiei, va încuraja o anumită ,,clientelă” de acționari care vor cumpara acțiunile firmei a carei politică de dividend îi avantajează. Sunt însă studii prin care și structura optimă a capitalului și politica optimă de dividend ramân teme controversate.

1.5.Practica politicii de dividend

Mărimea dividendului se stabilește de catre Adunarea Generală a Acționarilor, conform cu statutul societații. Acest dividend urmează să fie distribuit după încheierea exercițiului financiar, dar nu mai târziu de nouă luni după această dată.

În funcție de mărimea dividendului, companiile se pot înscrie într-unul din cele trei tipuri ale politicii de dividend:

1.5.1. Politica de participare directă(la profit), întemeiată pe asigurarea unei rate ,,d”, relativ constante, de distribuire a dividendelor:

DPA=d ∙ PNA

în care: DPA=dividend pe acțiuni;

PNA=profit net pe acțiuni.

Marimea dividendului distribuit este o funcție variabilă de mărimea profitului obținut . Acționarii vor avea deci o cotă ,,d” de participare directă la profit.

1.5.2. Politica de stabilitate sau de prudență, în care compania își propune să asigure un dividend constant sau, mai mult, o rata ,,g” constantă de creștere anuală a dividendului, indiferent de variațiile mărimii profitului. Mărimea dividendului, pentru anul curent ,,t”, este în funcție de dividendul distribuit în anul anetrior,,t-1”

DPAt=f(PDAt-1)

Figura. 3. Politica de participare directă

Figura. 4. Politica de stabilitate

1.5.3. Politica reziduală sau politica oportunistă, în care mărimea dividendului este determinată de decizia de investiții și de finanțare. Dacă sunt oportunități de investiții rentabile, atunci acestea vor fi acoperite, în primul rând, prin autofinanțare, iar dividendul de distribuit va fi suma din profit rămasă neinvestită:

DPAt=f(INV + FIN)t

Se pornește de la ideea că noile proiecte de investiții vor conduce la creșterea valorii acțiunilor și că acționarii vor fi remunerați, în primul rând, prin câștigurile din creșterea valorii acțiunilor și numai în al doilea rând prin dividende distribuite.

Politica reziduală determină un caracter aleator asupra dividendelor, o creștere a riscului remunerării capitalurilor proprii și, în consecință, poate conduce la reducerea valorii de piată a acțiunilor. Această tendință negativă poate fi absorbită și chiar depășită de creșterea valorii acțiunilor, ca urmare a adoptării de investiții eficiente cu VAN pozitivă.

Din toate aceste practici ale politicii de dividend se desprinde ușor ideea că nu se poate recomanda o practică general acceptată. De cele mai multe ori, managerii identifică o rată de distribuire ca ,,țintă” și caută să o realizeze în mod constant. Atingerea acestei ,,ținte” este condiționată însă de câțiva factori, adesea contradictorii:

mărimea actuală și viitoare a profiturilor;

mărimea dividendelor plătite în anul anterior;

starea de lichiditate a întreprinderii;

oportunitățile de investiții eficiente;

accesul pe piața financiară;

fiscalitatea;

guvernanța corporativă.

În general, întreprinderile adoptă o politică de dividend ca sinteză a obiectivelor pe care managerii și acționarii le vizează din investirea și exploatarea capitalului acestor întreprinderi.

1.6. Modalități de distribuire a dividendelor

Atunci când societatea comercială decide să distribuie dividende, întocmește o declarație de dividend prin care avizează pe acționari că urmează să se efectueze distribuirea; cu aceasta ocazie se stabilește data plății dividendelor și data până la care se face înregistrarea acționarilor.

Declarația de dividend este anunțul formal făcut de societatea pe acțiuni că urmează să distribuie dividende. Inregistrarea acționarilor este o operațiune necesară întrucât în cursul anului, acțiunile, având o circulație liberă, iși pot schimba proprietarii, prin operațiuni de vânzare-cumpărare, iar dividende vor primi decât deținătorii de acțiuni ce sunt consemnați în registrul acționarilor.

Societățile comerciale pe acțiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende annual, motiv pentru care ele pot adopta în anumiți ani, o politică de reducere/suspendare a plății dividendelor în favoarea unei politici de autofinanțare. Politica de reducere/suspendare temporară a platii dividendelor se poate atenua daca intreprinderea poate obtine credite pe termen mediu/lung în conditii avantajoase, dar creste pericolul lipsei de autonomie față de creditori.

CAPITOLUL II

POLITICA DE DIVIDEND – COMPONENTĂ A DECIZIILOR STRATEGICE ALE COMPANIEI

2.1. Scurt istoric al teoriilor privind politica de dividend

Teoria financiară consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorită incitărilor problematice pe care aceasta le oferă cercetării științifice. Studii remarcabile din domeniul managementului financiar au încercat să ofere un răspuns la întrebări precum „de ce se distribuie dividende?”, „care este politica optimă de dividend?”, „dividendele au vreun impact asupra valorii companiei?” etc. Demersul ce a stat la baza anumitor teorii a devenit, de multe ori, celebru. Nu de puține ori însă, practicienii au putut remarca inutilitatea anumitor teorii celebre, după cum alți teoreticieni au combătut rezultate ale acestora.

Inițial, în condițiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinații a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire. Ulterior, odată cu dezvoltarea mediului economic, au apărut noi opțiuni, managementului financiar propunându-și să răspundă la noi întrebări legate de decizia dacă să distribuie dividende în numerar acționarilor sau să apeleze la răscumpărarea de acțiuni, dacă să se distribuie dividende ordinare sau speciale, dacă să se conteze mai mult pe creșterile de curs bursier decât pe plățile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale unor clase diferite de investitori (de exemplu, acționarii deținând capitaluri importante ca procente în capitalurile totale ale firmei comparativ cu acționarii minoritari).

Multitudinea studiilor referitoare la politica de dividend, extrem de diverse chiar prin modul de abordare a problemei, trebuie analizată pentru început în context epistemologic. Dintr-un prim punct de vedere distingem două tipuri de modele. Astfel, există anumite modele care, fundamentându-se pe un set de ipoteze mai mult sau mai puțin restrictive, încearcă oferirea unui standard în distribuirea de dividende, grup de modele în care se pot include printre altele, cele elaborate de Miller și Modigliani, Walter, Bhattacharya ș.a. Astfel, Miller și Modigliani (1961) demonstrează că, în condițiile unei piețe perfecte, un investitor rațional va fi indiferent între încasarea de dividende și reinvestirea profiturilor. Pe de altă parte, anumite modele afirmă necesitatea repartizării de dividende, pentru simplul motiv că acestea constituie remunerarea efectivă de care beneficiază acționarii.

În plus, teoriile mai moderne pun accentul pe conținutul informațional al dividendelor, precum și pe rolul pe care îl joacă acestea în monitorizarea activității managerilor de către acționari.

Alături de aceste teorii normative, trebuie menționate teoriile care încearcă să identifice exact factorii determinanți ai politicilor de dividend efectiv aplicate la nivelul firmelor.

În această categorie se înscriu modelele elaborate Lintner (1956). Ele nu încearcă să ofere răspunsul la întrebarea „cum ar trebui să se întâmple? ”ci la „de ce se întâmplă așa cum se întâmplă efectiv?”.

Prin aceste teorii se încearcă explicarea fenomenelor pe considerente nu numai matematice ci și psihologice. Unele dintre argumentele ce pot fi avute în vedere de o astfel de viziune sunt date de aspecte legate de comoditate, de control al firmei sau pur și simplu de modă sau dispoziție sufletească.

2.2. Teoria neutralității politicii de dividend asupra valorii companiei

Marea majoritate a lucrărilor dedicate managementului financiar al firmei care tratează problematica politicii de dividend prezintă ca punct de pornire a abordărilor teoretice modelul Miller-Modigliani. Similar modelului creat de aceeași autori, dar semnat Modigliani-Miler privind structura financiară optimă, acesta descrie neutralitatea. Cu alte cuvinte, într-o lume perfectă, acționarii ar trebui să fie indiferenți între a încasa dividendele la momentul prezent și a reinvesti profiturile. Argumentația celor doi profesori americani se bazează pe postulatul că suma profiturilor reinvestite se va reîntoarce la acționari, întrucât aceste sume vor fi utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, în interesul proprietarilor. Cu alte cuvinte, se respectă la nivelul firmei postulatul conform căruia obiectivul major al managementului financiar al firmei îl reprezintă maximizarea averii proprietarilor. În plus, necesitățile de resurse financiare pe termen scurt pe care le pot manifesta acționarii în anumite momente pot fi acoperite în permanență, la un preț just, prin vânzarea propriilor acțiuni deținute pe piața de capital.

În demonstrația celor doi autori se pornește de la ipoteza unui mediu financiar ideal. Într-un astfel de mediu se face abstracție de impozite și de costurile de tranzacționare asociate vânzării, respectiv cumpărării de acțiuni. În plus, nu există probleme de mandat și nici o asimetrie informațională.

Miller și Modigliani presupun cazul a două companii (i și j) identice din toate punctele de vedere, cu excepția dividendelor plătite în perioada curentă. Cele mai importante implicații ale acestei ipoteze sunt:

cash flow-urile viitoare de cele două firme sunt identice:

Cfit= Cfjt, pentru orice moment t,cu t = 0,;

planurile investiționale (investițile, I) adoptate de cele două firme sunt identice:

Iit = Ijt, pentru orice moment t, cu t = 0,;

toate dividendele distribuite de cele două firme începând cu cel de-al doilea an sunt egale:

Dit = Djt, pentru orice t = 1,;

dividendele distribuite de cele două firme sunt diferite numai pentru primul an:

Di0 Dj0.

Prin ipoteză, se presupune că ratele de rentabilitate cerute de investitori pentru firmele din aceeași clasă de risc sunt identice, ceea ce implică și sisteme de analiză și previziuni omogene ale tuturor investitorilor. Cele două firme vor fi considerate ca având riscuri identice pentru că și cash flow-urile estimate pentru acestea sunt identice. Ratele de rentabilitate solicitate de investitori sunt determinate de dividendele și de creșterile de curs bursier al acțiunilor estimate:

,

unde:

rt+1 = rata de rentabilitate cerută de investitorii de pe piață pentru investițiile realizate pe parcursul perioadei t

Dt+1 = dividendul pe acțiune distribuit la finele perioadei t;

Pt, Pt+1 = prețul, al unei acțiuni la începutul și, respectiv, la finele perioadei t.

În condițiile în care toți investitorii anticipează omogen perspectivele companiei, prețul actual, corect, al unei acțiuni va fi determinat de relația:

.

2.3. Teorii privind necesitatea reinvestirii profitului

Într-un articol publicat în martie 1956, J. E. Walter susținea că, în repartizarea profitului, trebuie urmărită realizarea cu prioritate a politicilor de investiții și de finanțare, afirmându-se astfel implicit că politica de dividend nu este una majoră, ci una reziduală.

Conform acestei teorii, investitorii raționali vor prefera să vadă firma conservându-și resursele financiare decât să primească dividende, cu condiția ca rentabilitatea fondurilor astfel reinvestite să fie superioară rentabilității pe care ar putea-o obține, pe cont propriu, din investiții de risc egal.

Teoria pornește de la premisa că valoarea firmei este dată de relația:

,

unde:

D = dividendul pe acțiune;

P = profitul net pe acțiune;

R = rata rentabilității investițiilor;

K = rata de actualizare.

Interpretarea relației:

dacă r > k, întreprinderea nu va distribui nici un dividend, pentru că altfel nu ar putea obține o valoare maximală pentru V0. Într-adevăr, să presupunem că firma va decide repartizarea unui dividend (D > 0). În aceste condiții valoarea actuală a firmei (V0rep) devine, comparativ cu valoarea unei firme ce reinvestește profitul (V0non-rep):

;

pentru r = k, valoarea firmei este independentă de rata de distribuire a profitului sub formă de dividende;

dacă r < k, firma trebuie să distribuie dividende, pentru că nu poate oferi o rată de rentabilitate satisfăcătoare pentru investitori.

Adoptarea acestei teorii în practică este dificilă pentru firmele mari, pentru că determină o mare variabilitate a dividendelor, ceea ce este interpretat în general în mod negativ de piața financiară, deoarece se creează un sentiment de nesiguranță cu privire la viitorul firmei. Ea se poate aplica totuși în cazul firmelor mici. Teoria lui J.E. Walter are așadar, pe lângă meritul teoretic, și valențe practice.

Alte teorii susțin micșorarea pe cât posibil a dividendului repartizat, cu argumentația diferențierilor de impozitare între profitul reinvestit și dividende, de cele mai multe ori în favoarea primei destinații.

Oarecum înrudită cu aceste teorii este cea care afirmă crearea unui efect de „clientelă”, conform căreia mărimea dividendelor repartizate segmentează grupul acționarilor în funcție de propriile interese de realizare a unor economii fiscale cu implicație directă asupra impozitului pe venitul global, și ca atare politica de dividend optimă pentru cei cu venituri ridicate este de a nu se distribui nimic sub formă de dividend.

Astfel numeroși autori au demonstrat că neutralitatea politicii de dividend nu se realizează în practică întrucât există o diferențiere între impozitarea dividendelor și cea a câștigurilor din creșterile de curs bursier.

Principalele argumente în favoarea necesității repartizării unui dividend minimal sau chiar a absenței acestuia sunt:

1. cota impozitului pe dividende este superioară celei aplicate câștigurilor din creșteri de curs bursier;

2. prin faptul că nu repartizează dividende, compania are la dispoziție fonduri suficiente, ceea ce o favorizează în desfășurarea activității sale curente;

Criticile aduse acestui curent de opinie privesc în primul rând:

1. reacțiile negative ale pieței financiare la variabilitatea dividendelor;

2. faptul că este posibilă modificarea comportamentului acționariatului, care să devină preocupat obsesiv de speculații bursiere;

3. incertitudinea asupra viitorului, în contextul asimetriei de informații;

4. faptul că managerii pot utiliza profitul nedistribuit acționarilor pentru proiecte neviabile și poate chiar pentru propriul interes.

Teoria lui Walter, ca și celelalte teorii ce susțin necesitatea unei distribuiri minimale par tentante pentru orice practician. O serie de studii empirice asupra efectelor aplicării unei astfel de politici au evidențiat rezultate favorabile numai pentru societăți familiale.

Dimpotrivă, pentru firmele cotate pe piața de capital americană, o societate care nu distribuie dividende nu își crește cursul bursier, ci, dimpotrivă, și-l reduce substanțial.

2.4. Necesitatea distribuirii de dividende

Prin intermediul dividendului, acționari își pot recupera cel mai comod suma investită odată cu achiziționarea acțiunii (sumele sunt trimise acționarilor prin poștă sau se pot ridica de la un ghișeu al unei bănci sau chiar al companiei, dacă nu se fac direct viramente în conturile acționarilor). Eventuala vânzare de acțiuni poate fi interpretată ca o posibilă „sancțiune”, ca o renunțare la investiția inițială, din cauza absenței perspectivelor acesteia și, de aceea, încasarea de dividende apare ca o cointeresare pentru păstrarea titlului în portofoliu.

De fapt, de unde s-ar mai putea deduce mai bine perspectivele unei companii decât din obținerea unor venituri substanțiale ca urmare a deținerii unui titlu de proprietate al acesteia. În plus, dividendele ridicate pot fi interpretate ca semnale ale performanțelor viitoare mai ridicate ale companiei. Eventualele contraargumente se leagă de posibilitatea obținerii de câștiguri viitoare sporite, fie din dividende din ce în ce mai mari, fie din vânzarea acțiunii. Cu toate acestea prima soluție ține mai mult de asigurarea speranței acționarilor, iar cea de-a doua revine la problema instabilității acționarilor din cadrul firmei.

În concluzie, cu cât dividendele și rata de creștere a acestora vor fi mai mari, cu atât valoarea acțiunilor este mai mare și deci este necesară distribuirea unui procent cât mai ridicat din profitul net. Capcana ce apare constă în faptul că un dividend de o mărime mare ridică probleme pe termen lung în funcționarea companiei, anihilând perspectivele de creștere ale acesteia.

Practica, respectiv analiștii financiari și observatorii de la bursă, demonstrează adesea că dividendele distribuite și creșterea lor în raport cu anii precedenți par a fi principalii factori explicativi ai evoluției cursului acțiunilor.

De asemenea, în fiecare an, „recolta” de dividende face obiectul aprecierilor comparative din jurnalele financiare și, tradițional, comentatorii regretă insuficiența nivelului lor. Toate aceste argumente sugerează aplicabilitatea acestui model. Cu toate acestea ideea creșterii perpetue a dividendelor este nerealistă, în primul rând pentru că presupune că firma evoluează constant, iar în al doilea rând pentru că totuși o firmă nu poate să se dezvolte la infinit.

Teoriile clasice se pot considera teorii normative. Scopul lor nu este de a găsi o explicație pentru comportamentul acțiunilor pe piața bursieră sub impactul dividendelor, ci de a influența managerii în sensul adoptării unei politici optime de dividend. Tocmai din acest motiv, de multe ori, testele empirice nu verifică rezultatele, logice din punct de vedere economic, ale aplicării acestor modele teoretice.

2.5. Teoria reziduală a dividendului

Responsabil de emiterea acestei teorii este J.E.Walter , prin publicarea unui articol de specialitate în anul 1956 . Teoria în cauză susține că politica de dividend nu reprezintă o prioritate în politică generală a întreprinderii . Walter susține că direcțiile principale de acțiune ale întreprinderii, în perspectiva dezvoltării și creșterii economice sunt reflectate de politica de investiții și politica de finanțare . Prin urmare, realizarea acestor doi vectori de acțiune primează , în raport cu aplicarea politicii de dividend .

Conform acestei teorii, acționarii trebuie să abordeze o atitudine de conservare a capitalurilor întreprinderii, prin evitarea generării ieșirilor de lichidități cauzate de o decizie, a priori , de distribuire de dividende .

Astfel, situația trezoreriei rămâne stabile, iar sursele de finanțare necesare unor investiții, de rentabilitate cel putin egală cu rata dobânzii , vor fi asigurate din fonduri proprii , fără a se apela la o îndatorare suplimentară, sau diluare a drepturilor vechilor acționari, prin emisiunea de noi acțiuni . De aceea, suma dividendelor distribuite variază, funcție de oportunitățile de investiții și de mărimea fondurilor de finanțare pe care întreprinderea le are la dispoziție .

În consecinta , Walter stabileste o serie de pas ice trebuie urmati în stabilirea strategiei financiare și a politicii de finantare a intreprinderii :

stabilirea proiectelor de investiții ;

cuantificarea nivelului surselor de finanațare necesare ;

repartizarea profitului în scopul finanțării investitiilor intreprinderii;

profitul ramas dupa finantarea investitiilor poate fi distribuit .

Conform acestei teorii, acționarii acceptă reinvestirea profitului atât timp cât proiectele de investiții finanțate prin afectarea profitului obținut se caracterizează printr-o valoarea netă actualizata pozitivă și prin urmare mărimea cash-flow-urilor viitoare descrie o tendință crescătoare . Aceste cash-flow-uri sporite vor constitui , în final , baza de remunerare a acționarilor .

Insă, o astfel de politică nu se soldează cu efecte positive în planul imaginii întreprinderii, care dorește să acceseze diverse fonduri de pe piața de capital, fie ele titluri de capital , ori titluri de credit . În pofida finanțării unor proiecte ce se dovedesc profitabile , mediul extern reactionează nefast la adoptarea unei politici de reinvestire integrală a profitului, inclusiv creditorii care previzionează o posibilă dificultate financiară a întreprinderii în perioada viitoare. Astfel că, la încercările de suplimentare a capitalurilor de finanțare, întreprinderea se confruntă cu reticență invetitorilor de capital .

Pentru ameliorarea imaginii întreprinderii , se procedează la determinarea unui nivel minim de repartizare a profitului obținut prin distribuirea de dividende . În consecință profitul de repartizat pentru finanțarea de investiții se diminuează și necesitatea de creditare devine iminentă .

Modelul deciziei de distribuire de dividend, în viziunea lui Walter , este reprezentat de relatia dintre pretul actiunii , rata de rentabilitate a proiectelor de investiții și proportiile de repartizare a profitului obținut pe cele două direcții posibile ( profit reinvestit , acordare dividende ) :

unde : D = mrimea dividendului pe acțiune ;

PNA = mărimea profitului pe acțiune ;

= costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii ;

r = rata de rentabilitate a investițiilor ;

P = prețul unei actiuni .

Oportunitatea proiectelor de investiții se reflectă în mărimea valorii nete actualizate , a mărimii cash-flow-urilor viitoare , a mărimii ratei interne de rentabilitate , ori a ratei de rentabilitate .

Atat timp cat rata de rentabilitate a investițiilor este superioară costului capitalului, întreprinderea este interesată să adopte o politică de reinvestire integrală a profitului . Dacă r = , valoarea de piață a actiunilor întreprinderii este independentă de politica de dividend . În caz contrar , intrerpinderea trebuie să adopte o politică de ditribuire cat mai mare a profitului prin acordarea de dividende . acordarea de extradividende .

2.6. Decizia de repartizare a profitului

Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de dividend, având implicații directe asupra autofinanțării și remunerării capitalurilor proprii.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor și tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acționarilor. În cadrul acesteia, se pune problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părți cât mai mari din profit, de către firma respectivă.

Într-o societate pe acțiuni (fără participarea statului) repartizarea profitului net se face, în principal, pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare și plata dividendelor. În același timp, fondatorii, administratorii și personalul societății vor participa la profit numai dacă aceasta se prevede în mod expres în contractul de societate sau statut, ori se aprobă de adunarea generală extraordinară.

Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidități, dar pe de altă parte asigură un venit acționarilor determinând creșterea randamentului la plasamentul financiar inițial. Distribuirea are ca efect opoziția dintre societate ca entitate economică și acționari al căror înțeles nu se măsoară decât în termeni de plasament financiar. Această opoziție se estompează în timp, pe măsură ce acumularea devine sursă de obținere a profitului pe termen lung.

În analiza unei politici de dividend este necesar să se urmărească doi parametri: rata de distribuire, respectiv raportul dintre dividende și profitul net și rata de creștere a dividendului adică raportul dintre dividende și numărul de acțiuni.

În materie de dividende, conducătorii unei întreprinderi au întotdeauna un obiectiv exprimat în funcție de rata de distribuire. Ei își fixează, de exemplu, ca obiectiv să distribuie un anumit procent (35-45%) din profitul întreprinderii, încercând să atenueze cât se poate de mult fluctuațiile dividendului unitar în cazul variațiilor sensibile ale profitului, de la o perioadă la alta.

O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu depășește 20%, iar de la 60% în sus, politica de distribuire este considerată ca fiind puternică.

Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse externe. În acest caz:

fie face apel la acționarii săi, preluând ceea ce a distribuit inițial. Valoarea financiară de ansamblu a capitalului propriu nu va fi modificată, fiind o problemă de partaj între acționari

fie recurge la credit. Creșterea mai mică a fondurilor proprii va fi atunci compensată atât de o creștere a riscului pe piață, cât și prin diminuarea multiplicatorului bursier (PER = Cursul bursier al acțiunii / Profitul pe acțiune, Price Earning Ratio). Pe total, valoarea sa financiară nu va fi modificată.

În fond, dacă întreprinderea distribuie mai mult, valoarea va fi mai scăzută și acționarul va dispune de mijloace lichide mai însemnate. Dacă întreprinderea distribuie mai puțin, valoarea va fi mai mare, iar acționarul va avea mijloace lichide mai reduse.

Gradul de distribuire a profitului, nu modifică, deci, patrimoniului acționarului.

Din punct de vedere tehnic, se constată o dependență între profitul distribuit și cursul bursier. Cu cât partea din profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este mai volatil.

Se întâlnește aici conceptul de remanență. Acțiunea care are cea mai puternică remanență va avea cea mai puternică volatilitate. În consecință, un grad de distribuire ridicat, tinde să reducă volatilitatea acțiunilor.

2.7. Nivelul dividendelor

  Nivelul dividendelor este stabilit de Adunarea Generală a Acționarilor, care aprobă bilantul contabil, contul de profit și pierderi și constată existența sumelor ce urmează a fi distribuite.

Profitul net realizat de societate se imparte astfel: o parte se repartizează acționarilor sub formă de dividende, iar alta parte este prelevată la dispoziția societății pentru constituirea anumitor fonduri.
  Pentru societățile cu capital integral privat, legea nu prevede niciun fel de restricții cu privire la modul de repartizare a profitului contabil net; ca urmare, acesta poate fi distribuit în totalitate pentru dividende. În cazul societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului este prevăzută de OG nr. 64/2001.
  Condiția esentială pentru a se putea impărți dividendele este existența profitului, stabilită la sfârșitul exercițiului financiar, prin întocmirea situației financiare anuale. Dacă nu există profit, nu pot fi distribuite dividende acționarilor, în caz contrar dividendele fiind fictive. Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar raspunzatori fata de societate pentru existenta reala a ividendelor platite.

Dividendele se distribuie din profitul net realizat de societatea comercială. Profitul net este determinat prin deducerea din profitul brut a cheltuielilor utile ale societății (de exemplu, beneficiile cuvenite administratorilor, personalului societății etc.), a cotei destinate fondului de rezervă și a impozitului pe profit.

2.8. Politica de dividend – instrument de informare

Dacă o companie menține nivelul dividendelor sale, în timp ce profitul descrește, înseamnă că această descreștere nu este decât trecătoare și se așteaptă noi creșteri ale profitului în viitor.

Din punct de vedere al acționarilor, politica de dividend pune în evidență două aspecte:

a) O oarecare stabilitate.

Importanța evoluției trecute a dividendelor impune, din partea întreprinderii, o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend practicată anterior de o întreprindere influențează nivelul dividendelor sperat de către acționari, care la rândul lui are o influență asupra cursului acțiunilor.

Investitorii ce doresc să cunoască politica de dividend a unei societăți, încep, totdeauna, prin a studia această evoluție anterioară. În fapt, o distribuție neregulată se traduce printr-o incertitudine a acționarilor, în ceea ce privește mărimea dividendelor viitoare.

În această optică, o întreprindere care în cursul perioadelor dificile nu a încetat să distribuie regulat dividende, va fi, fără îndoială, favorizată în raport cu o firmă ce suspendă distribuirea dividendelor în anumite perioade. În cele din urmă distribuirea constantă de dividende conduce la creșterea încrederii publicului față de firmă, la creșterea valorii de piață a acesteia.

O oarecare regularitate este deci, de dorit, fie prin creșterea, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite. De aici decurge pentru întreprindere, o alegere obiectivă a unei politici de dividend:

când creșterea profitului este regulată, politica de dividend pierde din importanța sa și întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire

dacă profitul are un caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se păstra succesiunea fazelor se stabilitate și a fazelor de creștere în cazul distribuirii

un dividend variabil nu aduce nici o informație investitorului financiar, dar îi poate sugera că societatea se caracterizează prin incoerență în politica vizând dezvoltarea activității de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea o influență benefică asupra cursului bursier.

b) O politică credibilă.

Orice politică de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă vis-a-vis de profiturile obținute de întreprindere. În plus, chiar dacă se bazează pe regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, chiar dacă este compatibilă cu politica de repartizare a profitului.

Pentru o întreprindere, distribuirea unei părți din profit (sau nedistribuirea profitului), se va traduce printr-o creștere a activului net și în final, printr-un spor de valoare.

Reinvestirea unei părți semnificative din profitul net conduce la creșterea autonomiei financiare, la diminuarea riscului financiar. În consecință, costul capitalurilor proprii se va reduce corespunzător diminuării riscului, reprezentând un factor de creștere a rentabilității și prin aceasta a valorii firmei.

O întreprindere care distribuie o parte redusă din profit și a cărei rentabilitate marginală a capitalurilor proprii este satisfăcătoare, va înregistra o creștete a cursului acțiunilor sale. O astfel de întreprindere își va selecționa acționarii.

În schimb, o politică a dividendelor ridicate, este un mijloc de asigurare a constanței acționarilor care s-au obișnuit să încaseze un anumit venit.

Armonizarea între cele două alternative, distribuire și/sau reinvestire, se realizează printr-o procedură a redistribuirii dividendelor constând în emisiunea și atribuirea gratuită de acțiuni noi. Astfel, capitalul bănesc aferent dividendelor rămâne în întreprindere pentru finanțarea dezvoltării acesteia, iar cointeresarea acționarilor se va realiza prin atribuirea de acțiuni gratuite care, în fapt, determină creșterea proprietății acestora.

CAPITOLUL III

POLITICA DE DIVIDEND A COMPANIILOR ROMÂNEȘTI

3.1. Ratele de modificare a dividendelor și cele ale profiturilor nete viitoare

Din multitudinea studiilor posibile privind existența semnalizării prin dividende pe piața românească, pentru început am luat în considerare modul în care dividendul este utilizat efectiv ca semnal al performanțelor viitoare. Insistând asupra acestui obiectiv, în cele ce urmează se va face referire la însăși calitatea de semnal al dividendului, respectiv vom verifica dacă pe piața financiară din România o creștere a dividendelor repartizate denotă o îmbunătățire a performanțelor firmei și, invers, dacă o scădere a sumei acestora demonstrează o înrăutățire a lor.

Cursul bursier poate crește ca urmare a anumitor anunțuri privind nivelul dividendului distribuit, dar rezultatele viitoare se pot înrăutăți; există un efect favorabil pe termen scurt, dar unul nefavorabil pe termen lung. Pentru aceasta s-a analizat relația dintre dividendul repartizat de o anumită firmă și performanțele sale viitoare. Practic, pentru ca dividendul să constituie un semnal al performanțelor viitoare ale unei firme, este necesară identificarea unei relații de dependență directă între dividendul repartizat în exercițiul n și performanțele înregistrate în exercițiile sale viitoare.

Relația exprimată în această formă, pur teoretică, nu este practic utilizabilă motiv pentru care sunt necesare o serie de clarificări metodologice.

În primul rând, se consideră că nu dividendul efectiv constituie semnalul activității corespunzătoare sau nu desfășurate de firmă. Dintr-un anumit punct de vedere, investitorul nu reacționează la mărimea absolută a unui indicator, ci la dimensiunea acestuia comparativ cu o serie de etaloane de pe piață. Astfel de indicatori, care pot crea sentimentul investitorului că firma „merge bine”, pot fi rata de creștere a dividendului sau rata de rentabilitate în dividende.

Termenul de „performanță” induce în plus o doză majoră de subiectivism din partea modelatorului. Pentru ca modelul să prezinte realitatea satisfăcător, ar fi necesar un studiu (sociologic) pe piața respectivă, care să identifice sinonimele termenului de „performanță”. În economiile în care piețele de capital funcționează corespunzător, iar ideea de eficiență informațională este acceptată, rata de creștere a cursului bursier poate constitui o măsură mulțumitoare a performanței. Existând câteva semne de întrebare privind eficiența pieței financiare din România, s-a ajuns la concluzia că trebuie utilizate alte măsuri pentru cuantificarea performanței, precum rata de creștere a profitului net. În acest din urmă caz, este posibilă însă apariția unor erori date de faptul că firmele ajunse la maturitate înregistrează rate ale rentabilității aproximativ egale an de an.

Pentru piața financiară din România considerăm că această problemă nu apare pe perioada analizată, majoritatea firmelor având un potențial de creștere datorită stării economice inițiale (1989).

În condițiile pieței financiare din România, după cum am precizat și anterior, s-a optat pentru utilizarea drept indicator de performanță rata de creștere a profitului net, așa cum apare acesta în documentele de sinteză contabilă ale firmei. Există totuși temeri în privința acestui indicator de performanță cum că acesta nu este cel mai elocvent indicator de acest tip, datorită posibilității ca o firmă să apară din punct de vedere contabil ca fiind performantă (profit net ridicat), dar în realitate să se confrunte cu reale dificultăți în ceea ce privește lichiditățile (cash flow-ul). La nivelul economiei românești se tinde spre eliminarea efectelor negative ale blocajului financiar. Totodată, pe termen lung, profitul net tinde să fie egal cu cash flow-ul.

În diversele studii efectuate s-a urmărit posibilitatea ca o creștere a dividendului să semnalizeze o creștere viitoare a profiturilor nete. Între cauzalitate și semnalizare există, o diferență de sens, care, pentru relația profit net – dividend, pare evidentă: o creștere a dividendului în acest exercițiu determină o scădere a resurselor financiare proprii aflate la dispoziția firmei (profit reinvestit), și, deci, o scădere a profitului net viitor, dar, poate semnaliza o creștere a profitului net viitor, întrucât firmele care decid să distribuie dividende în creștere o pot face numai când prezintă perspective reale de creștere a profiturilor nete viitoare.

Rezultatele statistice obținute în urma studiilor efectuate nu confirmă existența unui mecanism de semnalizare a performanțelor viitoare ale firmei prin dividendele distribuite. Așadar, nu se confirmă că distribuirea unui dividend în creștere va fi urmată de o îmbunătățire a performanțelor firmei. Firmele repartizează dividende în creștere numai ca efect al obținerii unor rezultate satisfăcătoare, din care își poate permite distribuirea unor sume sub formă de dividend.

Deci, se poate concluziona inexistența mecanismelor de semnalizare a performanțelor unei firme prin intermediul dividendelor distribuite. Nu se poate confirma, de asemenea, nici că firmele care reinvestesc profiturile ar fi mai performante decât cele care distribuie dividende. Cu alte cuvinte, nu există nici o relație între rata de creștere a dividendelor și rata de creștere a profiturilor nete ale firmei.

Absența semnalizării ne face să ne gândim în primul rând la imposibilitatea informării investitorilor asupra performanțelor viitoare ale firmei. Nu este vorba aici despre evidențierea unei situații viitoare nefavorabile, ci despre imposibilitatea efectuării de prognoze pertinente de către investitorii care nu sunt angrenați în activitatea de conducere a firmei. Un număr redus de investitori poate ști ceea ce va urma, această asimetrie informațională determinând pentru anumite persoane posibilități de îmbogățire, iar pentru altele imposibilitatea de a face judecăți pertinente.

O altă concluzie la care s-a ajuns constă în preocuparea acționarilor numai spre prezent, deci nu și pentru viitor. Plastic vorbind, dacă firma posedă astăzi bani, distribuie dividende, pentru că nu merită „să lași pe mâine ce poți face azi”. Această mentalitate este fără îndoială influențată într-o măsură consistentă și de insecuritatea permanentizată asociată mediului economico-social românesc, în care normele din toate domeniile acționează pe perioade extrem de variabile.

Nu în ultimul rând, din punct de vedere științific, inexistența mecanismelor de semnalizare ne poate aduce un nou argument pentru afirmația că piața de capital din România este ineficientă din punct de vedere informațional. Este foarte probabilă existența unor persoane mai bine informate, care pot obține câștiguri anormale. Din acest punct de vedere, merită insistat asupra unui aspect de fond: deși pe piață se manifestă, ca tendință, o absență a predictibilității cursului bursier, există posibilitatea ca anumiți agenți să obțină câștiguri anormale, ceea ce se constituie ca o premisă a ineficienței. Acești investitori ar putea obține câștiguri anormale comparativ cu ceilalți agenți de pe piață. Bineînțeles că pentru confirmarea acestei ipoteze ar fi necesară o exemplificare, cu prezentarea unor cazuri concrete, ceea ce ar fi practic imposibil în cvasitotalitatea cazurilor.

3.2. Caracterul dual al dividendelor

S-a constatat că modificările sumelor distribuite ca dividende nu semnalizează modificări ale profiturilor nete din exercițiilor viitoare. Cu toate acestea, și în cazul unor firme care au fost incluse într-un eșantion îndelung studiat, s-a sesizat uneori o politică restrictivă de dividend anterioară unor evenimente nefaste (ex: Banca Turco-Română, care nu a repartizat dividende, deși a înregistrat profituri nete, în nici unul din cele trei exerciții în care a fost cotată la Bursa de Valori din București. Falimentul acesteia ne poate sugera relația dintre dividendele distribuite și performanțele viitoare ale firmelor).

În aceste condiții s-a propus să se evidențieze dacă firmele care înregistrează pierderi au practicat un anumit tip de politică de dividend în exercițiile anterioare înregistrării acestor pierderi. Prin următorul studiu s-a propus realizarea unei treceri spre aplicabilitatea teoriei de agent în fundamentarea unei politici de dividend coerente din punctul de vedere al agenților aflați în relație cu firma („purtători de interese”).

Dividendul ca semnal al performanțelor viitoare ale companiei

Pozițiile clasice în legătură cu politica optimă de dividend sunt divergente – se recomandă fie o distribuție maximală, fie una minimală fie se afirmă irelevanța acestui aspect. Ceea ce nu pot explica teoriile clasice într-o manieră indubitabilă este de ce totuși anumite firme cu perspective financiare vizibile distribuie dividende, în loc să reinvestească profiturile în proiecte atractive de investiții sau, dimpotrivă, de ce unele firme de succes au fost reticente o lungă perioadă în a distribui dividende.

Teoria semnalului are meritul de a aduce dezbaterile teoretice pe terenul mult mai realist al aplicațiilor practice. După cum remarcau Ross, Westerfield și Jordan (1991), se poate considera că, în general, în S.U.A., prețul acțiunii crește când dividendul repartizat este majorat inexplicabil și scade când acesta scade inexplicabil.

Distribuirea de dividende generează un nivel al costurilor pentru întreprindere, forțată să suporte concomitent diferența de impozitare dintre dividende și câștigurile din plusvaloarea cursului bursier (prin faptul că acționarii își fac calculele în mărime netă, nu brută) și, totodată, cheltuielile de emisiune a noilor acțiuni, pentru compensarea pierderii de autofinanțare generate de vărsarea dividendului. Ce semnificație ar avea de fapt dividendul?

a. Întreprinderile reduc numai cu mare greutate dividendele, iar atunci când totuși o fac, este semnul că se confruntă cu mari dificultăți.

Această reducere nu reprezintă o modificare planificată, voluntară, a politicii de dividend; practic, este vorba despre faptul că managementul consideră că actuala politică nu va putea menținută. Ca atare, scăderea sumei dividendului repartizat nu face decât să evidențieze înrăutățirea situației perspectivelor firmei ceea ce va genera o scădere a veniturilor așteptate de acționari E (Dt) și E

(Pt+1-Pt) și deci scăderea E (V0).

b. În sens invers, o creștere a dividendelor repartizate denotă un semnal pozitiv, rezultat al unor estimări privind veniturile viitoare, cash flow-urile și perspectivele generale ale firmei de creștere față de prezent. Ca atare, ea reprezintă un semnal favorabil, că firma „ merge” bine. În mod ideal, această creștere a dividendelor se va realiza cu o rată constantă (g), fenomen ce poate fi interpretat ca o confirmare a unei creșteri economice permanentizate, ca îmbunătățire an după an a situației generale a firmei.

Rolul dividendelor ca semnal al performanțelor viitoare ale firmei pare a fi o explicație plauzibilă pentru existența lor în condițiile economiilor de piață dezvoltate. Numeroși autori remarcă discriminarea fiscală existentă între dividende și câștigurile din creșterile de curs bursier.

Teoria semnalului consideră dividendul ca având un mic rol, cel de informare a acționarilor în legătură cu perspectivele companiei: câtă vreme societatea distribuie dividendele la nivelul obișnuit (sau chiar în creștere), se confirmă că ea „merge” bine; dacă dividendul repartizat scade, se evidențiază că aceasta se confruntă cu dificultăți, deci are perspective sumbre.

3.3. Politica de dividend în lumina teoriei de agent

Teoria de agent aduce clarificări deosebit de semnificative în teoria financiară, abordând problemele companiei, analizată nu în calitate de actor colectiv, cu o funcție de utilitate unică, ci ca un ansamblu de parteneri și de adversari, fiecare cu propriile interese. În aceste condiții managerul nu mai este preocupat de atingerea obiectivelor acționarilor, ci de maximizarea propriei utilități și, ca atare, va acționa în sensul procurării unui loc de muncă stabil și bine remunerat, a unui prestigiu profesional, dar și al procurării unui nivel superior de avantaje, cum ar fi dreptul la un automobil de serviciu de o calitate deosebită, la șofer personal, la un birou luxos, la participarea la mese festive etc. Astfel managerul poate să fundamenteze un plan investițional aparent atrăgător, dar care de fapt să-i ofere preponderent avantaje personale.

În plus teoria de agent trebuie aplicată și în legătură cu relațiile dintre manager și acționari. Paradoxal, se manifestă același conflict ca și în economia americană, dar evident în condiții de mediu fundamental diferite.

Practic, se pune problema dacă mandanții cunosc care este potențialul real al firmei de a genera profituri, pentru a-și ajusta nivelurile de aspirație, în timp ce mandatarii vor încerca să păstreze un anumit nivel de resurse financiare la nivelul firmei, pentru a asigura armonizarea intereselor diferitelor grupuri. De fapt, dividendul poate constitui un mijloc de control al activității mandatarilor.

Principalul mijloc de protejare a intereselor acționarilor este dat de reglementările legale sau statutare ale firmei. Aceste reglementări pot explica de multe ori de ce a fi un acționar minoritar constituie în continuare o investiție viabilă. Cu titlu exemplificativ, există țări în care politica de dividend este reglementată pin lege, în sensul că un anumit procent din profitul net se distribuie obligatoriu acționarilor sau se aplică alte reguli precis stipulate.

Cu toate acestea, acest mijloc de protecție a acționarilor nu este întotdeauna suficient. Anumite studii empirice analizează conflictul de interese dintre manageri și acționari și posibila rezolvare prin intermediul dividendelor.

Concluzia evidentă ce apare este că dividendele sunt atractive pentru acționari și total neatractive pentru creditori. În plus, pentru o companie ce emite obligațiuni, plata de dividende va avea efecte și mai nefavorabile, întrucât aceasta va determina și o scădere a cursului obligațiunilor, ele devenind mai riscante. În aceste condiții este foarte probabil ca creditorii să fie interesați de fixarea unor termeni contractuali prin care suma dividendelor distribuite acționarilor să fie limitată la un nivel maximal.

În ceea ce privește politica de dividend practicată de companiile de pe Glob, rezultatele studiului lui La Porta pot da o imagine extrem de credibilă asupra fenomenului posibilelor conflicte analizate de teoria de agent. Autorii au construit un indice al protecției acționarilor minoritari. Conform acestuia, se consideră că o slabă protecție a acționarilor se întâlnește atunci când nu se respectă minimum 3 dintre următoarele condiții:

1. legea permite acționarilor să comunice votul prin poștă;

2. acționarilor nu li se cere să-și depună acțiunile înainte de AGA;

3. este permis votul cumulativ sau reprezentarea proporțională acționarilor minoritari în CA;

4. există un mecanism de soluționare a problemelor acțiunilor minoritari;

5. procentul din capitalul firmei deținut de un acționar pentru a putea convoca o adunare a acționarilor este de mai puțin de 10%;

6. acționarii au dreptul de preemțiune (de subscriere), care poate fi eliminat numai prin decizia AGA.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

influența politicii de dividend asupra valorii

companiei antibiotice s.a.

4.1.Prezentarea societății S.C. Antibiotice S.A.( ATB)

Compania Antibiotice este cel mai important producător român de medicamente generice. Misiunea Antibiotice este de a transforma tratamentele valoroase intr-un mijloc mai accesibil de îmbunătățire a calității vieții oamenilor.

Sediul societății se află în strada Valea Lupului, numărul 1, Municipiul Iași, județul Iași. Număr de înregistrare la registrul comerțului, J22/285/1991.

Portofoliul de produse al companiei Antibiotice cuprinde peste 120 de medicamente de uz uman, medicamente de uz veterinar, substanțe active și biofertilizatori.

Obiectul principal de activitate al societății este fabricarea produselor farmaceutice de baza. 

Principalele categorii de produse ale societății sunt: 

-produse obținute prin procese de biosinteza (penicilina G, streptomicina, vitamina B12, nistatina); 

-produse de semisinteză, derivate (ampicilina s.a.); 

-produse injectabile în flacoane ; 

-produse orale; 

-produse de uz extern. 

Societatea deține, cu produsul vitamina B12, o cota de piață de peste 10% din piața mondială și este lider pe piața pulberilor sterile injectabile, a unguentelor și supozitoarelor. 

Compania a fost înființată prin preluarea patrimoniului fostei întreprinderi de Antibiotice Iași, înființată în anul 1955. 

Căutând sa lărgească opțiunile de tratament ale consumatorilor, compania își dezvoltă în permanență portofoliul de produse, introducând în fabricație forme farmaceutice de înaltă valoare terapeutica. Investițiile importante în tehnologie și echipamente de ultima generație, ca și modernizarea spatiilor de depozitare și a fluxurilor de fabricație au permis creșterea constantă a calității și siguranței produselor noastre. Astfel, produsele Antibiotice au reușit sa pătrundă pe piețe de pe toate continentele, numărul consumatorilor de medicamente marca Antibiotice crescând în mod constant.

Principalii clienți: 
Entitatile sistemului sanitar. 

Tabelul 4.1.

Principalii concurenți

Sursa, www.antibiotice.ro

Structura acționariatului

Acționarul majoritar al Antibiotice este Ministerul Sănătății care deține un procent de 53% din totul acțiunilor companiei.

Tabelul 4.2.

Sursa, www.antibiotice.ro

Ministerul Sănătății și S.I.F. OLTENIA sunt acționari semnificativi.

graficul nr.4.1.

Structura acționarilor

Sursa, www.antibiotice.ro

Structura personalului societății

Structura personalului societății la finele anului 2008 a fost următoarea

S.C. Antibiotice S.A. are emise un număr de circa 454.897 mil acțiuni, ultima majorare de capital fiind efectuată la sfârșitul anului 2005.

Principalul acționar al producătorului de medicamente este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), în urma unei dețineri de 53.02% din capitalul social. AVAS și-a exprimat intenția de a vinde pachetul deținut.

Din graficul de mai sus se poate observa ca din structura acționariatului ATB face parte și SIF Oltenia (SIF5) cu o deținere de 10.10%, la decembrie 2008.

Categoriei « alți acționari » ii reveneau un număr de circa 167.811 mil titluri ATB, echivalentul unei dețineri de 36.89% din capitalul producătorului de medicamente.

Tabelul 4.3.

Structura personalului societății

Sursa, www.antibiotice.ro

4.2.Analiza economico financiară

Principalii indicatori financiari la finele anululi 2008 se prezintă astfel

Tabelul 4.4.

Indicatori financiari:

Sursa, www.antibiotice.ro

Calculele au fost efectuate pe baza unor prețuri de închidere de 0.1420 lei pentru septembrie 2007, 0.1020 lei pentru decembrie 2007, 0.0380 lei pentru septembrie 2008 și 0.0158 lei pentru decembrie 2008.

Societatea întocmește toate raportările financiare, în conformitate cu reglementările legale în vigoare emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Bilanțul la data de 31 decembrie, 2008 este prezentat în anexa 1.

Pe baza indicatorilor financiari incluși în tabelul de mai sus se pot desprinde urmatoarele aspecte:

La sfârșitul anului trecut, o acțiune ATB valora, din punct de vedere contabil, circa 0.54 lei, cu 0.10% mai mult față 2007. Astfel, în urma valorificării tuturor activelor producătorului de medicamente și plății datoriilor acestuia, pentru fiecare acțiune deținută, un acționar al societății prezentate ar putea incasa aproximativ 0.54 lei. În condițiile menținerii constante a numărului acțiunilor emise de către ATB (numitorul raportului), creșterea valorii contabile a unei acțiuni pe parcursul anului trecut s-a datorat exclusiv modificării capitalurilor proprii ale companiei urmarite, respectiv a numărătorului raportului. În septembrie 2008 valoarea contabilă a unui titlu ATB prezenta un nivel de circa 0.55 lei, în creștere cu 30.84% față de perioada similară din 2007. În concluzie, din evoluția valorilor activului net unitar al ATB, conform tabelului de mai sus, reiese o tendință de staționare a acestuia începand cu finele lui 2007

Raportul dintre prețul de tranzacționare a unui titlu ATB și valoarea contabilă a acestuia se situa, la finalul lunii decembrie 2008, în jurul valorii de 0.03, cu 84.53% mai redus comparativ cu 2007. Diminuarea cotației unei acțiuni (numărătorul raportului) a producătorului de medicamente, în perioada menționată anterior, cu 84.51% a fost insoțită de o majorare moderată a valorii contabile a unui titlu (numitorul raportului), ceea ce a stat la baza subevaluării acțiunilor ATB. La finele primelor nouă luni din 2007, un titlu ATB se tranzacționa la un preț inferior nivelului activului unitar net al companiei. Astfel, pe parcursul intervalului selectat actiunilor societății urmărite și-au întărit tendința de subevaluare comparativ cu prețul de tranzacționare.

Dacă acționarii companiei prezentate ar hotărî repartizarea intregului profit obținut în 2008 atunci, pentru fiecare acțiune deținută, aceștia ar putea încasa 0.0224 lei, cu 68.65% mai puțin decât le-ar fi revenit în 2007. Câștigul pe acțiune al fiecărui acționar este redat prin intermediul indicatorului EPS.

În condițiile menținerii constante a numitorului indicatorului, respectiv a numărului acțiunilor emise, diminuarea EPS-ului, pe parcursul anului trecut față de 2007, a avut la bază exclusiv modificarea profitului net al companiei, respectiv reducerea acestuia. La sfârșitul lunii septembrie 2008, EPS-ul prezenta o valoare de 0.0372 lei, în scădere cu 27.14% față de intervalul echivalent din 2007, fapt care reflecta un trend descendent al indicatorului.

La sfarșitul lui 2008, societatea urmărită inregistra un PER subunitar, cu 50.59% mai mic față de nivelul atins în 2006. La baza diminuării acestui indicator s-a aflat, în principal, reducerea cotației unei acțiuni ATB cu 84.51%, în 2008 față de 2007.

În interpretarea PER-ului unei companii, ar trebui sa se țină cont de sustenabilitatea acestui indicator prin eficiența activității desfășurate; în cazul de față, diferența dintre valoarea PER-ului ATB și nivelul ratei rentabilității economice a producătorului de medicamente era destul de ridicată, la decembrie 2008, în favoarea celei din urmă, ceea ce, în contextul interpretarii acestui indicator ca o estimare asupra rentabilității viitoare a activității companiei urmărite, poate reflecta un aspect pozitiv din activitatea acesteia. De asemenea, se poate interpreta valoarea PER-ului ca o estimare a duratei de recuperare, exprimată în ani, a investiției efectuate prin achiziționarea unui titlu ATB; valoarea redusă a PER-ului susține ideea subevaluării acțiunilor companiei prezentate, subevaluare evidențiată și de către raportul dintre cotația unui titlu și valoarea contabilă a acestuia.

La finele anului trecut, ATB prezenta o rată a rentabilității economice de circa 4.72%, cu 66.67% mai micaă față de 2007. Diminuarea câștigului net al producătorului de medicamente în perioada menționată cu 68.65%, diminuare realizată pe fundalul reducerii cifrei de afaceri a acestuia cu 5.95%, a stat la baza inrautățirii eficientei activității ATB.

Producătorul de medicamente a consemnat veniturile totale în sumă de 233.779 mil lei, în 2008, cu 1.58% mai mici față de 2007, în contextul creșterii cheltuielilor totale cu 9.87%, la 220.442 mil lei.

Veniturile din exploatare ale societății au înregistrat o reducere cu 2.73%, anul trecut, comparativ cu 2007, la 229.401 mil lei; în aceeași perioadă, cheltuielile din exploatare ale companiei au urcat cu 5.47%, la 204.372 mil lei, ceea ce a determinat reducerea rezultatului din exploatare cu 40.52%, la 25.028 mil lei

Trendul descendent al rentabilității economice se putea observa încă din septembrie 2008, când rata urmărită prezenta un nivel de aproximativ 10.9%, cu 29.46% mai redus față de perioada similară din 2007. Doar în ultimele trei luni din anul trecut ATB și-a diminuat rentabilitatea economică cu 56.73%

În luna decembrie 2008, producătorul de medicamente înregistra o rată a utilizării activelor de 2.84%, în scădere cu 2.84% față de 2007, tot ca urmare a diminuării consemnate la nivelul câștigului net al societății .

Rentabilitatea capitalurilor proprii ale companiei prezentate era, la sfârșitul lui 2008, 4.13%, cu 68.68% mai redusă față de 2007, ca urmare a diminuării numărătorului ratei (profitul raportat de către companie) concomitent cu menținerea aproximativ constantă a numitorului (capitalurile proprii ale ATB).

Din tabelul de mai sus se poate observa o evoluție descendentă clară atât a rentabilității activelor, cât și a capitalurilor proprii pe parcursul perioadei urmărite, evoluție influențată în principal de diminuarea câștigului obținut.

Dacă se reține ca limită maximă a datoriilor totale ale unei companii în cadrul activelor acesteia procentul de 60%, se poate observa din tabelul anterior, ca ATB și-a menținut pe parcursul întregii perioade prezentate un nivel moderat al gradului de îndatorare. La finele anului trecut, gradul de îndatorare al producătorului de medicamente era de 43.12%, în creștere cu 27.78% față de 2007.

Majorarea gradului de îndatorare al companiei urmărite, în perioada menționată, s-a realizat pe fundalul creșterii datoriilor totale ale acesteia (numărătorul raportului) cu 26.23%

În cadrul datoriilor totale ale companiei, datoriile pe termen scurt detineau la decembrie 2008 o pondere de peste 98%, aspect care se reflecta și în inregistrarea unei indice de lichiditate redus, respectiv de 0.71. Dupa cum se poate observa din tabelul de mai sus, ATB a prezentat pe parcursul intregii perioade prezentate, un nivel subunitar, fapt care poate evidentia anumite probleme pentru societate în a-și onora datoriile scadente intr-o perioada mai mica de un de zile.

ATB a distribuit în 2007 un dividend brut de 0.0306 lei, ceea ce permite determinarea unui randament de 25.20%. Dividendele acordate de către societate au reprezentat 42.89% din profitul net realizat de către aceasta.

Analiza tehnică:

În graficul de mai jos este prezentată comparativ evoluția prețurilor de referință ale acțiunilor ATB cu media mobilă determinată pe o perioada de 30 de zile de tranzacționare consecutive, începând cu 3 ianuarie 2008 pana în data de 12 februarie 2009:

Grafic nr.4.2.

Sursa, www.bvb.ro

Din graficul anterior se poate observa un trend descendent al cotațiilor acțiunilor ATB, pe parcursul perioadei urmărite, trend susținut și de către media mobila aferentă.

Comparativ cu prețul de referință al ultimei ședințe din 2008 (23 decembrie 2008), cotația acțiunilor ATB prezenta la 16 februarie 2009 o creștere de 8.13%. Din graficul de mai jos se poate observa o volatilitate moderata a prețurilor de tranzacționare a titlurilor companiei urmărite:

Graficul nr.4.3.

Sursa, www.bvb.ro

Valoarea pieței farmaceutice din România s-a apropiat în 2008 de pragul de două miliarde de euro, în creștere cu 6.6% fata de anul precedent”,conform informațiilor preluate de pe www.blogopinia.ro. “Perspectivele pentru 2009 nu sunt dintre cele mai optimiste, fiind estimată o creștere de până la 10% în lei și o stagnare sau chiar o scădere a valorii pieței în euro”, conform sursei menționate anterior.

ATB estimează pentru 2009 o creștere de 10% a cifrei de afaceri, fata de 2008, la 237.4 mil lei, conform informațiilor furnizate de către Ziarul Financiar. Profitul brut bugetat de către societate prezintă o majorare de 15%.

bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2008 arată astfel:

tabelul 4.5.

bugetul de venituri și cheltuieli

Sursa, www.antibiotice.ro

S-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2009, astfel: 

Tabelul nr.4.6.

Bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2009

Sursa, www.antibiotice.ro

4.3. Politica dividendelor la SC Antibiotice SA

Antibiotice Iași a distribuit dividendele cuvenite acționarilor săi, persoane fizice, pentru anii 1997, 1998, 2000 și 2001 prin intermediul Raiffeisen.Bank.

Pentru anii financiari 1997, 1998 și 2000 s-au distribuit dividendele în perioada 21.10.2001 ÷ 28.02.2006, iar pentru anul 2001 în perioada 22.10.2002 ÷ 28.02.2006.Termenul de sistare a plății dividendelor a fost stabilit conform legislației în vigoare .

Pentru anii 1996, 1999 și 2002 ÷ 2004 Adunarea Generală a Acționarilor Antibiotice Iași, a hotărât să folosească valoarea dividendelor, ca surse de finanțare, în vederea obținerii și menținerii standardelor GMP (Good Manufacturing Practice) pentru toate fluxurile de fabricatie.

Prin majorarea capitalului social din anul 2001, s-au repartizat cate 4 acțiuni cu titlu gratuit, cu o valoare nominală de 0,10 lei, la fiecare acțiune deținută, acționarilor existenți în Registrul acționarilor la data de referință 29.06.2001.

Prin capitalizarea dividendelor aferente exercițiului financiar 2002, s-a repartizat câte o acțiune cu o valoare nominală de 0,10 lei, la fiecare 13 acțiuni deținute, acționarilor existenți în Registrul acționarilor la data de inregistrare 11.05.2004.

Referitor la anul financiar 2003, prin capitalizarea dividendelor s-a repartizat acționarilor, câte o acțiune cu o valoare nominală de 0,10 lei, la fiecare 11 acțiuni deținute în Registrul acționarilor la data de inregistrare 15.11.2004.

În Adunarea Generala Extraordinară a Acționarilor SC Antibiotice SA din 10.06.2005 s-a aprobat majorarea capitalului social, prin emisiune de noi acțiuni, ca urmare a capitalizarii dividendelor aferente anului financiar 2004. Fiecărui acționar i s-a repartizat câte o acțiune cu o valoare nominală de 0,10 lei, la fiecare 8 acțiuni deținute în Registrul acționarilor la data de inregistrare 27.06.2005.

Pentru anul finanaciar 2005, Antibiotice Iași distribuie dividende actionarilor înscriși în Registrul Acționarilor la data de înregistrare 15.05.2006, conform Hotărârii nr. 8 a Adunării Generale Ordinare a Acționarilordin.28.04.2006.

Referitor la dividendele anului financiar 2006, în Adunarea Generală a Acționarilor din 26.04.2007 s-a aprobat plata dividendelor acționarilor înscriși în Registrul Acționarilor la data de inregistrare 16.05.2007, conform Hotararii nr. 2 și nr 8 a Adunării Generale și a prevederilor art. 238 aliniat 2 din legea 297/2004.

Pentru anul financiar 2007, Antibiotice Iași distribuie dividende acționarilor înscriși în Registrul Acționarilor la data de inregistrare 14.05.2008, conform Hotararilor nr. 2 și nr. 8 a Adunării Generale din 21.04.2008 și a prevederilor art. 238 aliniat 2 din legea 297/2004.
Pentru anul  financiar 2008, Antibiotice Iași va distribui dividende actionarilor inscrisi în Registrul Acționarilor la data de inregistrare 11.05.2009, conform Hotărârilor nr. 2 și nr. 8 a Adunării Generale și a prevederilor art. 238 aliniat 3 din legea 297/2004 republicată.

Graficul nr.4.4.

Distribuirea dividendelor între anii 1997-2008

Sursa: www antibiotice.ro

Distribuirea dividendelor în perioada 2005, 2006,2007 și 2008.

În conformitate cu prevederile Legii 297/2004, Regulamentului CNVM nr. 1/2006, Legii nr. 31/1990 republicată și cu hotărârile adoptate de Adunările Generale ale Acționarilor, Antibiotice Iași distribuie dividendele aferente anilor financiari 2005, 2006, 2007 și 2008.

Tabelul nr.4.7.

Sursa, www.bvb.ro

Plata dividendelor se face acționarilor Antibiotice S. A. Iași, înscriși în Registrul Acționarilor la data de înregistrare 15.05.2006 pentru anul financiar 2005 și la data de înregistrare 16.05.2007 pentru anul financiar 2006, la data de înregistrare 14.05.2008 pentru anul financiar 2007 și la data de înregistrare 11.05.2009 pentru anul financiar 2008.

Distribuirea dividendelor

Distribuirea dividendelor se face prin:

Virament bancar:

– acționarii vor transmite o adresă societății prin fax, email sau poștă cu următoarele date:

– Denumire – acționar persoană juridică;

– Cod Unic de Inregistrare sau Cod Fiscal – acționar persoană juridică;

– Nume și prenume – acționar persoană fizică;

– Copie act identitate: Carte de Identitate/Buletin de Identitate (cu CNP și ultimul domiciliu), Pașaport – acționar persoană fizică;

– codul IBAN al unui cont bancar;

– Banca și Sucursala băncii unde este deschis contul.

Prin casieria societății:

– acționarii persoane fizice se pot prezentă la sediul societății de luni până vineri între orele 900 și 1400. Aceștia trebuie să prezinte în original actul de identitate.

– acționarul poate fi reprezentat de către o persoana fizică numai pe bază de procură notarială unde va fi specificat ca împuternicitul are drept de a primi dividendele cuvenite de la Antibiotice S.A. Iași.

Procura va fi însoțită de actul de identitate al reprezentantului și, după caz, celelalte documente prevăzute de lege. O copie a procurii notariale și a celorlalte documente necesare, vor fi retinute la casierie.

Mandat poștal – numai pentru acționarii care dețin până la 5000 acțiuni:
– acționarii persoane fizice care nu dețin conturi bancare, vor putea solicita în scris plata dividendelor, printr-o adresă la sediul societății

Aceștia vor trebui sa transmită și copia actului de identitate unde CNP-ul să fie lizibil și să specifice corect adresa unde doresc sa primească banii.

  4.4. Evoluția prețurilor acțiunilor Antibiotice în perioada 2000-2009 

 Tabelul 4.8.

Evoluția prețurilor acțiunilor Antibiotice

Sursa,www. bvb.ro

pentru anii 2000 și 2001 s-au distribuit dividende acționarilor

pentru anii 2002 ÷ 2004 s-au distribuit dividende acționarilor prin emisiune de noi acțiuni, în urma majorării de capital cu valoarea dividendelor nete aferente acestor ani

pentru anii 2005, 2006 și 2007 se distribuie dividende;

pentru anul financiar 2008, în Adunarea Generală a Acționarilor din 24.04.2009 s-a aprobat plata dividendelor intr-un termen de maxim 60 de zile de la data publicarii Hotărârii Adunarii Generale a Acționarilor în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, în conformitate cu Legea 297/2004 republicată, Art. 238 – (3), având ca dată de înregistrare 11.05.2009.

Evoluția acțiunilor Antibiotice Iași

În luna mai 2009, pretul unei acțiuni Antibiotice a atins valoarea maxima de 0,5850 lei.

Capitalizarea bursieră înregistrată la 31 mai a fost de 227.449 mii lei.
Valoare nominală = 0,10 lei/acțiune

Acțiunile Antibiotice sunt emise în forma dematerializată și sunt liber transferabile. SC Depozitarul Central SA București menține registrul acționarilor și al acțiunilor Antibiotice Iași.

Dividendul este remunerația acționarilor mari, câștigul lor din afacerea în care și-au investit banii. Legislația prevede că o societate să distribuie dividende în cuantumul a 50% din profitul net anual, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel.

Este un indiciu de luat în considerare și se poate verifica situația din anii anteriori. O estimare statistică a dividendului aferent profitului din 2008 se poate face pe baza unui istoric al ultimilor 6 ani, a mediei ratei de acordare pentru fiecare companie în această perioada, a abaterii absolute fată de această medie și a profitului net pe acțiune calculat pe baza rezultatelor preliminare pe 2008.

În tabelul de mai jos s-a luat în calcul societatea Antibiotice S.A. care a acordat dividend în ultimii 6 ani și care a raportat profit în rezultatele preliminare pe 2008

Tabelul 4.9.

Sursa: www.Primet.ro

Antibiotice Iași are valoare a deviației standard mai mică de 0,1 și are valori medii ale ratei dividendului deloc de neglijat.

Randamentul dividendului contează mai mult decat stabilitatea acordarii.

Totuși, stabilitatea acordării unui dividend a unei companii nu determină atractivitatea ei, ci depinde și de randamentul dividendului (DVY). Astfel, aplicarea criteriului DIVY modifică clasamentul.

Tabelul 4 .10.

Sursa: www.Primet.ro

Antibiotice Iași va acorda dividende în valoare totala de 7,57 milioane lei.

În cadrul Adunării Generale Ordinare a Acționarilor SC Antibiotice SA Iași (simbol ATB, la categoria I a Bursei de Valori București) s-a aprobat repartizarea profitului net aferent anului 2008, în valoare de 10.572.756 lei, după cum urmează: pentru constituirea rezervei legale, s-a aprobat suma de 668.932 lei, la capitolul alte rezerve a fost repartizată o sumă totală de 2.326.413 lei (facilitățile din valorificarea bunurilor rezultate din dezmembrarea activelor fixe au fost calculate la 153.656 lei, facilitățile din valorificarea deșeurilor s-au ridicat la 107.972 lei, iar 2.064.785 lei reprezintă sume provenind din corectarea rezultatului reportat), iar diferența de 7.577.411 lei a fost alocată pentru plata dividendelor.

Valoarea unitară a dividendului brut pe acțiune este de 0,01665741 lei. Plata dividendelor se va face în maxim 60 de zile de la data publicării Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor Ordinară de aprobare a situațiilor financiare și stabilire a dividendelor în Monitorul Oficial al României.

Antibiotice SA Iași a încheiat anul trecut cu o cifră de afaceri de 215.805.947 lei, iar din diferența dintre veniturile totale de 231.224.307 lei și cheltuielile totale de 217.845.674 lei a rezultat un profit brut de 13.378.633 lei, din care, după calcularea impozitului aferent, a reieșit un profit net de 10.572.756 lei.

Anterior AGA, conducerea companiei farmaceutice ieșene solicitase AVAS reinvestirea valorii dividendelor, având în vedere atât condițiile concrete în care societatea își desfășoară activitatea în acest an ca urmare a crizei economico-financiare, cât și avantajele constituite din accesarea pe această cale a unor resurse financiare necesare finalizării proiectelor investiționale aflate în derulare.

Concluzii:

Dividendul este partea din profitul unei societăți pe acțiuni care revine fiecărui acționar în raport cu acțiunile pe care le posedă.

Pentru investitorii de pe piața bursieră, politica de dividend practicată de societăți reprezintă un reper important în adoptarea strategiei de investiție. Aceasta capătă o importanță mai mare pentru cei cu un apetit de risc mai redus, care își economisesc disponibilitățile bănești prin piața de capital, ca o alternativă la sistemul bancar.

Politica de dividende este aceea care determină împărțirea profiturilor obținute în plăți către acționari și fonduri reținute pentru a fi reinvestite în afaceri, deci cea care stabilește rata dividendului. Rata dividendului se calculează prin raportul procentual dintre suma din profitul net repartizată acționarilor sub formă de dividend și valoarea profitului net.

În ultimii ani, dilema principală a managerilor privind politica de dividend nu mai este cea a acordării sau a neacordării de dividende, ci mai degrabă cea a distribuirii de dividende mari sau mici. Sistemul de impozitare a veniturilor personale favorizează practica unei politici de dividend mici, în timp ce preferința de consum a câștigurilor stimulează firmele pentru distribuirea unui procent important din profitul net. Dar adoptarea unei anumite politici de dividend trebuie să ia în considerare și alți doi factori de influență foarte importanți, cum ar fi conținutul informațional al dividendelor și efectul de clientelă.

În stabilirea politicii de dividend, managerii unei societăți trebuie să țină cont de faptul ca anunțarea unui dividend estimat pentru viitor constituie un motor de creștere a prețului acțiunilor în piață. Aprecierea acestor acțiuni în piață este motivată, în afara de dividendul propriu-zis care se estimează a se acorda, și de faptul ca estimările de dividend constituie o semnalare a unor profituri viitoare, a unor fluxuri de numerar cu sold pozitiv. Pe de alta parte, conducerea nu poate ignora preferințele unor acționari mai importanți. Astfel, un acționar fond de investiții poate să aleagă o rată mai mare a dividendului, în detrimentul sumei din profituri alocată ca sursă de investiții sau finanțare a activității societății. Un alt acționar ar putea sa nu acorde o importanță așa mare unui venit imediat din dividende, ci să susțină fervent reinvestirea unei părți cât mai mari din profitul net.

ATB a consemnat o reducere a eficienței activității desfășurate pe parcursul perioadei urmărite.Producătorul de medicamente și-a menținut pe parcursul intervalului selectat un raport adecvat între resursele proprii și cele atrase, dar, în ceea ce privește lichiditatea curentă, acesta poate întâmpina eventuale dificultăți în onorarea obligațiilor scadente într-un interval scurt de timp.

Acțiunile companiei farmaceutice au prezentat, pe parcursul anului trecut, o volatilitate moderată.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, Gabriela – “Piețe de capital și tranzacții bursiere”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997

2. Anghelache, Gabriela – “Bursa și piața extrabursieră”, Editura Economică, București, 2000.

3. Brealey, Richard; Myers, Stewart – “Principes de gestion financiere”, Pearson Education, 2003

4. Dragotă, Victor – “Politica de dividend”, Editura All Beck, București, 2003.

5. Dragotă, Victor – “Raportul investiții – dividende”, Tribuna Economică nr.4 și 5, 1998.

6. Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – “Management financiar”, Editura Economică, București, 2003.

7. Dragotă, Victor; Ivanov, Dan –“ Politica de dividend pentru firmele cotate la Bursă”, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări nr.4 / aprilie 2001.

8. Dragotă, Victor; Toader, Cristiana; Vlăsceanu, Simona – “Impactul dividendelor asupra cursului bursier”, Finanțe, Bănci, Asigurări no. 10/2003.

9. Gallois, Dominique – “Bursa”, Editura Teora, București, 1999.

10. Năsui, Delia – “Piețe financiare și burse de valori”, Editura Universității “Aurel Vlaicu”, Arad, 2003.

11. Popa, Ioan – “Bursa”, Editura Adevărul, S.A., București, vol.1-1994, vol.2-1995.

12. Ross, Stephen; Westerfield, Randolph; Jaffe, Jeffrey – “Corporate Finance”, Irwin/McGraw-Hill, 2000.

13. Toma, Mihai; Alexandru, Felicia – “Finanțe și gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică, 2003.

14. Vernimmen, Pierre – “Finance D’Entreprise”, Edition Dalloz, 2002.

15. Vintilă, Georgeta – “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2000.

*** www.bvb. ro

*** www. kmarket. ro