Politica de Dezvoltare Regionala In Uniunea Europeana
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………
Capitolul 1. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană Concept,Principii,Obiective…………………………………………………………………
Conceptul de politică de dezvoltare regională europeană………
Princiipalele momente politicii regionale………………….
Baza legală……………………………………………………………
Organele și instituțiile politicii regionale europene…….
Principiile și obiectivele politicii de dezvoltare regională ………
Capitolul 2. Instrumentele politicii de dezvoltare regională………………
Bugetul Uniunii Europene.Evoluție și perspective………………….
Principiile fundamentale elaborării bugetului Uniunii Europene………………………………………………………………..
Istoria Bugetului Uniunii Europene……………………………
Componența bugetului comunitar………………………………
Cadrele financiare multianuale………………………………….
Instrumente de dezvoltare regională ale Uniunii Europene………
Instrumente de pre-aderare: PHARE, ISPA,SPARD…….
Instrumentele structurale Uniunii Europene………………..
Capitolul 3. Politica de dezvoltare regională în România…………………
Istoricul dezvoltării regionale……………………………………………….
Politica de dezvoltare a României – obiective și principii………
Regiuni de dezvoltare……………………………………………
Cadre de dezvoltare regională……………………………………
Cadrul legislativ………………………………………….
Cadrul instituțional………………………………………
Documente de programare ………………………………………
Introducere
Tema de cercetare pe care mi-am propus să o investighez în prezenta lucrare constă în identificarea impactului politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene asupra competitivității regiunilor europene, precum și a regiunilor României, prin utilizarea instrumentelor specifice de care dispune politica regională. Analiza evoluției și stadiului actual politicii de dezvoltare regională a UE, precum și identificarea efectelor pe care implementarea acestei politici le are asupra competitivității regionale are ca scop final identificarea unui model de creștere a competitivității regionale prin intermediul fondurilor structurale.
Știința regională este un subiect de maximă actualitate care se dezvoltă foarte rapid sub impactul unor fenomene ce marchează puternic acest secol,precum: dezvoltarea tehnologiilor avansate; evoluțiile ocupării și șomajului;schimbările în plan ecologic și în planul mediului natural; conștientizarea identității regionale și locale.
La nivelul UE, principala provocare este, în special, identificarea surselor care determină variația
performanțelor obținute la nivel regional și identificarea nevoilor de asistență financiară ale regiunilor pentru a putea formula politici eficiente în rezolvarea problemelor de ordin social sau
economic care pot apărea ca urmare a disparităților regionale.
Politica europeană de dezvoltare regională se bazează pe principiul politic deoarece, țările și regiunile mai bogate trebuie să fie solidare cu cele mai sărace și pe principiul economic fiindcă, nivelurile de producere mai mici din statele membre și regiunile mai sărace, sau din cele cu o rată înaltă a șomajului, reprezintă o pierdere de potențial și oportunitate pentru întreaga Uniune Europeană.
Dezvoltarea regională reprezintă un proces care necesită instituții eficace și eficiente, precum și o cooperare strînsă între autorități publice, agenți economici și grupuri sociale la toate nivelurile. Politica europeană regională are drept scop transformarea problemelor în oportunități.
Principiile dezvoltării regionale au fost testate pe parcursul a mai multor ani și au fost ajustate de multe ori pentru a oferi un set larg de politici, care abordează provocările sociale și economice, precum și îndeplinesc obiectivele de mediu. Succesul acestei politici se bazează pe parteneriatele din cadrul UE, planificare și bună guvernare. Dacă aceste principii sunt aplicate, programele de dezvoltare pot fi gestionate într-o modalitate descentralizată.
Astăzi, politica regională europeană are trei direcții principale. În primul rând, se pune accent pe promovarea convergenței economice pentru a ajuta regiunile mai puțin dezvoltate, reprezentate preponderent, dar nu și în exclusivitate, prin noile state membre, să se apropie de țările mai prospere. În al doilea rând, sunt aplicate variate măsuri menite să promoveze competitivitatea și ocuparea forței de muncă la nivel regional. A treia categorie de politici are drept scop promovarea cooperării dintre regiuni și țări pentru a reduce semnificația economică a hotarelor naționale.
Lucrarea este structurată în trei capitole, care reprezintă cuprinsul propriu-zis, sunt precedate de Introducere și sunt completate la finalul lucrării prin Concluzii.
Scopul Capitolului I intitulat Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană este de a prezenta aspectele principale legate de politica de dezvoltare regională pentru înțelegerea contextului cu care voi opera pe parcursul lucrării.Acest capitol este alcătuit din două subcapitole,astfel:
1.1.Conceptul de politică de dezvoltare regională europeană – prezintă termenii specifici și cadrul conceptual, istoricul evoluției conceptului la nivel general și la nivel particular, în cadrul UE,baza legală,preum organele și instituțiile politicii regionale europene.
1.2.Principiile și obiectivele politicii de dezvoltare regională – aici sunt prezentate principiile și obiectivele care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională.
Scopul Capitolului al II-lea intitulat Instrumentele politicii de dezvoltare regională este de a pune în evidență principalele instrumente cu care operează și evoluează politica de dezvoltare regională.Acest capitol este împărțit în două subcapitole, după cum urmează:
2.1. Bugetul Uniunii Europene.Evoluție și perspective – prezintă istoria,evoluția și componenta bugetului comunitar,precum și cadrele financiare multianuale: CFM 2007-2013 și CFM 2014-2020,și comparația dintre ele.
2.2.Instrumente de dezvoltare regională ale Uniunii Europene – sunt conturate instrumentele de pre-aderare și instrumentele structurale UE.
Scopul capitolului III intitulat Politica de dezvoltare regională în România este de a prezenta cadrul apariției și evoluției politicii de dezvoltare regională în România, organismele și instituțiile care sunt implicate în gestionarea politicii,regiunile de dezvoltare, precum și starea actuală a gestionării politicii și absorbției fondurilor europene.În acest sens capitolul este împărțit în :
Capitolul 1. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană
Concept, Principii, Obiective
Conceptul de politică de dezvoltare regională europeană
Conceptul de politică regională apare pentru prima dată în Tratatul de la Roma, semnat în anul 1957, care enunța în art.235: ”preocuparea țărilor membre de a întări unitatea economiilor lor și de a asigura o dezvoltare armonioasă, reducînd decalajele dintre regiuni și întîrzierile din partea celor mai puțin favorizate”.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori ( privați, publici și voluntari ), în scopul asigurării unei creșteri economice și sociale, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului local și regional.
Politicile de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri: în sens preventiv, adică prin înlăturarea cauzelor care au generat lipsa de dezvoltare sau dezvoltarea anevoioasă a unor regiuni, și în sens combativ, prin înlăturarea efectelor rămînerii în urmă a dezvotării regiunilor. Scopul politicilor de dezvoltare regională este acela de a reduce disparitățile și de a întări coeziunea economică și socială dintre statele Europei. Dezvoltarea regiunilor mai puțin favorizate are ca rezultat distribuirea mai rațională a obiectivelor industriale, a forței de muncă și a infrastructurii. O altă consecință a politicii de dezvoltare regională o reprezintă stimularea comerțului și crearea de noi piețe pentru produse industriale și bunuri de larg consum. Nu lipsit de importanță este efectul demogafic pe care îl au politicile de dezvoltare regională , în special prin scăderea migrării populației dinspre aceste regiuni către regiunile mai prospere.
În decursul celei mai mari părți a perioadei postbelice, în Europa Occidentală, politica regională a cuprins măsurile luate de către guvernele naționale, pentru a putea oferi asistență zonelor-problemă din fiecare țară, prin promovarea investițiilor și crearea de locuri de muncă în cadrul sectorului privat. Realizarea de politici regionale în Europa a reprezentat un răspuns la diferite tipuri de probleme regionale, care necesitau intervenția directă a guvernului. Problematicile regionale țărilor din nordul industrializat al Europei Occidentale se refereau îndeosebi la zonele industrializate în declin, aflate în fața unor severe dificultăți de adaptare la schimbările structurale, fiind asociate cu niveluri ridicate ale șomajului pe termen lung. Pentru țările Sud-Europene și pentru Irlanda, problematica regională se referea la subdezvoltare,care avea niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitate și productivitate a muncii reduse, rate ridicate ale șomajului, lipsă de locuri de muncă precum și a infrastructurii de bază.
Politica de dezvoltare regională este una dintre politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Uniunii Europene. Prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, aceasta acționează asupra unor domenii specifice pentru dezvoltare, precum creșterea economică,agricultură,dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educație, egalitatea de gen, transporturile, sectorul IMM-urilor.
Concepută la nivel european ca o politică a solidarității, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă care reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE). De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială,precum și politica de protecție a mediului.
Politica regională mai este corelată și cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea așa numitor fonduri speciale de pre-aderare: PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucția economică), ISPA(instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) și SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces țările în curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile de organizare ale UE.
Avînd caracter complex,prin politica de dezvoltare regională se subliniază și modul în care acesta integrează cele trei obiectivele prioritare ale Uniunii Europene,dintre care: coeziunea economică și socială, extinderea aplicării principiului subsidiarității și dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea economică și socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar importanța sa este reflectată și prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) care sprijină grăbirea procesului de convergență și atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puțin dezvoltate: Irlanda, Spania, Grecia și Portugalia. Principiul subsidiarității cel care reprezintă gradul de implicare crescut a Statelor Membre în dezvoltarea și implementarea politicilor comunitare se regăsește și la nivelul altor politici.În acest context, principiu se aplică și în negocierea de finanțări din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcție de prioritățile naționale și regionale) precum și responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor stabilite de acord comun.
Strategie a dezvoltării durabile este prezentată ca o prioritate a programelor de solidaritate europeană,în special prin aceea că accentul este pus pe protecția mediului, inclusiv pe dezvoltarea de măsuri în această direcție. Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca o strategie globală promovată în toată lumea prin numeroase acorduri internaționale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională și coerența internă a obiectivelor comunitare.
Principalele momente politicii regionale
Principiile politicii de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, atunci cînd a avut loc semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 țări semnatare (Olanda, Belgia,Italia, Franța,Germania, Luxemburg) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferențelor existente între diferitele regiuni și sprijinirii celor mai puțin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide și unitare.
Acest fapt a fost concretizat în 1958, odată cu înființarea Fondului Social European (FSE) ca
principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătățirea modului în
care funcționează piața muncii în diferite țări și pe re-integrarea șomerilor pe piața muncii.
În anul 1962 a fost înființat Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA), cu scopul finanțării politicii agricole comune și pentru a sprijini dezvoltarea regiunilor rurale și
îmbunătățirea structurilor agricole.
În 1975 este creat al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională(FEDR), avînd scopul de a redistribui o parte a contribuțiilor bugetare ale Statelor Membre către
regiunile cele mai sărace ale comunității, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel,
FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiții productive (pentru crearea și menținerea unor
locuri de muncă durabile) și în investiții în infrastructură.
Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului
Unic European, la data de 17 februarie 1986 semnat la Luxemburg de către Franța, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg și Portugalia,și la Haga la data de 28 februarie acelaș an de către Danemarca,Grecia și Italia.Intrat în vigoare în 1987 la 1 iulie,prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferențelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni, și se crează premisele unei politici de coeziune economică și socială ca politică de sine stătătoare, care avînd ca scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei. Extinderea către Grecia (1981), Portugalia și Spania (1986) a sporit substanțial disparitățile regionale din Uniune. Mărimea Fondului European de Dezvoltare Regională a trebuit să crească considerabil, iar politica regională a fost inclusă ca o competență oficială a Uniunii Europene, prin Actul Unic European. Odată cu creșterea în volum a Fondurilor Structurale a dus la aceea ca managementul numeroaselor proiecte individuale să devină problematic.Această situație a încurajat pregătirea de programe,folosirea fondurilor pe baza pentru strategii specifice de dezvoltare economică,și a planurilor multi-anuale. În timpul anilor ‘80, urmînd exemplele inovative din Marea Britanie si, în special, din Scoția, s-a trecut la realizarea de strategii și planuri de dezvoltare regională, ca bază pentru programele Uniunii Europene din întreaga Europă.
În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operațiunea fondurilor de
solidaritate, reprezentate de fondurile menționate anterior și numite acum Fonduri structurale –
mai exact crește considerabil alocațiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este oficial recunoscută și declarată importanța acestor instrumente pentru reducerea disparităților regionale la nivel comunitar.
Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului Phare,
în 1989, avînd drept scop sprijinirea Poloniei și Ungariei (abia ieșite din spațiul blocului comunist) în efortul de reconstrucție a economiilor lor naționale și revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susținerii dezvoltării regionale în țările candidate.
Imediat după aderarea țărilor mediteraneene, în pregătirea Actului Unic European (‘proiect
1992’), dezbaterea despre cei care cîștigă și cei care pierd în UE s-a intensificat. Pregătirile pentru o Piața Unica Europeană care să promoveze libera mișcare a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă, au evidențiat clar că regiunile și grupurile mai slabe reprezintă un risc. Ca răspuns la aceste amenințări s-a trecut la coordonarea variatelor Fonduri Structurale.
Comisia Europeană a propus o reglementare cadru pentru reforma acestor Fonduri, astfel încît Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Secțiunea de Orientare din Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură să fie coordonate și integrate. Reglementările, aprobate în 1988, constau intr-o perioadă de operare de cinci ani (1989-1993) pentru care au fost stabilite cinci obiective generale.
Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice și
sociale apare din nou în agenda comunitară și devine chiar unul dintre principalele obiective ale
Uniunii, alături de uniunea economică și monetară și de piața unică europeană. De asemenea,
duce și la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor
din domeniului protecției mediului și infrastructurii de transport în Statele Membre mai puțin
dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda).
În anul 1994 este înființat un nou fond structural, cel de-al patrulea – Instrumentul Financiar de
Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare
privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către
nord, odată cu aderarea Finlandei și Suediei în 1995. În același an devine activ și Comitetul
Regiunilor care reprezintă organ consultative, înființat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie și de a sprijini Comisia Europeană în activitățile sale din sectorul dezvoltării regionale.
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanța politicii de coeziune economică și socială
și a reducerii diferențelor dintre standardele de viață ale populației din diferite regiuni europene,
accentuând nevoia unei acțiuni colaborate de reducere a șomajului.
În aceeași direcție se desfășoară și procesul de reformă a fondurilor structurale, început în anul 1999 în urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcționare a acestora. Reforma are drept scop creșterea concentrării asistenței comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea și descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementarea programului Phare cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) și SAPARD (Programul Special pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică și socială a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est.
Un nou instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundațiilor majore suferite de țările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore și cu repercusiuni puternice asupra condițiilor de viață în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.
Fondul de Coeziune (țările cu valoarea PIB-ului mai mică decât 90% din mediaUE), inițiat de Tratatul de la Maastricht pentru a finaliza protecția în domeniul mediului înconjurător și a rețelelor transeuropene de transporturi și comunicații.
2004 – Zece țări aderă la Uniunea Europeană (populația Uniunii crește cu 20%, însă PIB-ul cu doar 5%). Buget: 213 miliarde de euro pentru UE; 22 de miliarde de euro pentru noile state membre (2004-2006).
2007-2013 – Buget: 347 de miliarde de euro (25% pentru cercetare și inovare și 30% pentru infrastructura de mediu și măsurile de combatere a schimbărilor climatice).
2014-2020 – Buget: 351,8 miliarde de euro, cu un accent deosebit pe patru priorități în materie de investiții: cercetare și inovare, agenda digitală, sprijin pentru IMM-uri și o economie cu emisii scăzute de carbon. Aproximativ 100 de miliarde de euro vor fi dedicate acestor sectoare, 26,7 miliarde sprijinind trecerea la o economie cu un conținut scăzut de carbon (eficiență energetică și energie din surse regenerabile).
Baza legală
Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al
Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce definește obiectivul
politicii regionale – „reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor
regiuni și a rămînerii în urmă a regiunilor care sunt mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – și principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă
Regulamentul Consiliului No. 1260/99, prin care sunt stabilite prevederile generale de
funcționare a Fondurilor structurale (și amendat prin Regulamentul No. 1447/2001) precum și
alte reglementări privitoare la funcționarea FS și a Fondului de Coeziune.
Organele și instituțiile politicii regionale europene
Prin amploarea dezvoltării ei, politica de dezvoltare regională este o politică ce subîntinde mai
multe domenii de activitate,prin ceea ce face ca un număr mare de actori instituționali să fie implicați în elaborarea și implementarea ei (figura nr.1).
Fig.1.1 Actorii instituționali
Sursa : Autorul
Parlamentul European este unul din organele Comunității Europene.El este implicat in dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport și Turism.De asemenea, acest Comitet exercită și activitate de control asupra instrumentelor,instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice și sociale, și implicit asupra politicilor economice naționale, a politicilor și acțiunilor comunitare in vederea realizării
Pieței Interne, precum și asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune și Băncii
Europene de Investiții.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui Consiliu de Miniștri la nivel European.Forul în care se reunesc miniștrii din statele membre de cateva ori pe an,avînd ca scop coordonarea politicilor economice și adoptarea actelor legislative.
Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativă pentru probleme de coeziune economică și socială, rețele de infrastructură trans-europeană, sănătate,formare profesională,educație, cultură, ocuparea forței de muncă, probleme sociale, probleme de mediu,
și transport, fiind și cea mai nouă instituție europeană (creat in1991, prin Tratatul de la Maastricht – funcțional odată cu intrarea in vigoare a Tratatului,in 1993). Comitetul Regiunilor este compus din reprezentanți ai autorităților regionale și locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic și regional/local din fiecare stat membru.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a UE. Ea are rolul de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Direcția Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament responsabil pentru măsurile de asistență în vederea dezvoltării economice și sociale a regiunilor la nivel European, în baza articolelor: art.158 și art.160 ale Tratatului UE. DG Politica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcții generale implicate în implementarea politicii regionale, acestea fiind Direcția Generală pentru Agricultură, Direcția Generală pentru Pescuit, Direcția Generală pentru Educație și Cultură, Direcția Generală pentru Mediu și Direcția Generală pentru Forța de Muncă și Probleme Sociale. În prezent DG pentru Politică Regională gestionează 3 fonduri: FEDR, Fondul de Coeziune și ISPA.
Banca Europeană de Investiții (BEI) este instituția de finanțare a politicilor UE și are dublu rol la acest nivel, fiind percepută atît ca actor instituțional al politicii de dezvoltare regională, cît și ca instrument de finanțare (și, implicit, implementare a acesteia). Banca acordă imprumuturi și garanții, cu dobandă redusă, tuturor statelor membre pentru finanțarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susținînd prin acțiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele FS și a celorlalte instrumente financiare ale UE.
Adunarea Regiunilor Europene (AER) este o organizație politică a regiunilor din UE,fiind chiar și reprezentantul intereselor acestor regiuni la nivel european și internațional. Misiunea sa este de a apăra interesele regiunilor în procesul politic și de a dezvolta cooperarea interregională. 270 de regiuni din 33 de țări și 16 organizații interregionale sunt membri ai AER. Tot odată,AER s-a angajat să promoveze regionalismul și instituționalizarea participării regiunilor la politicile Europene. Toți membrii ai AER lucrează împreună pentru:
promovarea conceptului democrației regionale în UE și consolidarea rolului regiunilor în procesul politic;
contribui la procesul de luare a deciziilor;
susține regiunile prin lucrul comun avînd scopul implimentării,dezvoltării chiar și optimizării politicilor regionale;
promova diversitatea în Europa;
a dezvolta capacitatea regiunilor de a face cetățenilor atractivă Europa.
Asociația Europeană de Dezvoltare a Agențiilor (EURADA) este o organizație non profit, avînd ca scop promovarea dezvoltării regionale economice prin intermediul dialogului cu serviciile Comisiei Europene, schimb de bune practici, cooperarea transnațională între membri. EURADA are în jur de 150 membri din toată UE și legături internaționale puternice cu Consiliul Economic de Dezvoltare.Mai are legături de dezvoltare economică cu China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă și Agenția de Dezvoltare Economică Locală. EURADA desfășoară seminarii și conferințe, și are un program variat de publicații astfel informînd membrii săi cu ultimele noutăți din politica de dezvoltare a Uniunii Europene. EURADA adună și diseminează bunele practici în dezvoltarea economică spre binele membrilor săi.
Structurile instituționale de promovare a politicilor de dezvoltare regională la nivel național – Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională (CNDR) și Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională (ANDR) și la nivel regional – Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR) și Agenția pentru Dezvoltare Regională (ADR).
Principiile și obiectivele politicii de dezvoltare regională
Principiile politicii de dezvoltare regională
Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt următoarele:
Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central sau guvernamental, spre cel al comunităților regionale;
Parteneriatul între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
Planificarea – proces de utilizare a resurselor (prin programe și proiecte) în vederea atingerii unor obiective stabilite;
Cofinanțarea – contribuția financiară a diverșilor actori implicați în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt urmatoarele:
diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întîrziată); preîntîmpinarea producerii de noi dezechilibre;
îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la instrumentele financiare de asistență pentru țările membre (fonduri structurale și de coeziune);
corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare;
stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, care contribuie la dezvoltarea economică și care este în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate.
Capitolul 2. Instrumentele politicii de dezvoltare regională
Bugetul Uniunii Europene.Evoluție și perspective.
Pentru o mai bună funcționare a Uniunii Europene,factorul vital îl constituie Politica Bugetară.
Spre deosebire de celelalte politici ,Tratatele fundamentale ale UE,Tratatul de la Roma și Tratatul de la Mastricht nu au putut defini politica bugetară.
Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează în fiecare an finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare.Prin Bugetul UE se subînțelege ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituțiile comunitare a obiectivelor, activităților și intervențiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam. În funcție de acesta pot fi observate în fiecare an prioritățile și orientările politice comunitare. Deci nu reprezintă suma bugetelor statelor membre,ci un instrument de sine statător.Activitățile care se derulează între statele membre,precum și orientările politice comunitare și prioritățile acestora,sunt coordonate anual de către bugetul Uniunii Europene. Bugetele anuale reprezintă părți ale ciclului bugetar de șapte ani, denumite și “perspective financiare”.La propunerea Comisiei Europene, aceste perspective financiare se stabilesc prin aprobarea membrilor Uniunii Europene în unanimitate și negocieri, iar ulterior sunt aprobate de către Parlamentul European.
Pentru o mai bună asigurare a bugetului UE, statele membre sunt dispuse să transefere o parte din atributele naționale în materie de percepere a impozitelor și taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o dimensiune a intervenției UE asupra economiilor și politicilor naționale. Deși bugetul comunitar a crescut, acesta reprezintă numai 2,4% din totalul bugetelor membrilor Uniunii Europene,acest fapt fiind semnalat.
Baza legală a bugetului comunitar este compusă din:
art. 272 (203) din Tratatul de la Roma;
art. 177 din Tratatul EURATOM;
art. 78 din Tratatul CECO;
Înțelegerea interinstituțională din 6 mai 1999 care prevedea o îmbunătățire a procedurii și disciplinei bugetare și acoperea perioada 2000 – 2006. Această ințelegere a fost precedată de cea încheiată în octombrie 1993 și cuprindea perioada 1993 – 1998, care a avut rolul de a evita reeditarea unor crize bugetare ca cea din 1980.
Un astfel de acord între instituțiile europene îmbunătățește procedura de adoptare anuală a bugetului și asigură o ținere sub control a cheltuielilor. În acest cadru, instituțiile comunitare stabilesc prioritățile bugetului, și perspectiva financiară care indică suma maximă autorizată a cheltuielilor pentru perioada în cauză.
Principiile fundamentale elaborării bugetului Uniunii Europene
Bugetul comunității europene respectă regulile generale care se aplică și în statele membre, având scopul de a asigura transparența veniturilor și cheltuielilor în procesul luării deciziilor și a clarității în monitorizarea și controlul execuției bugetului pentru protejarea intereselor financiare ale UE. Aplicarea dreptului bugetar și procedura elaborării, aprobării, executării și încheierii bugetului comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanțelor publice.Există o serie de norme și proceduri comunitare,precum și principii fundamentale care guvernează bugetul Uniunii Europene.Dintre principii putem menționa:
Principiul unității;
Principiul universalității;
Principiul anualității;
Principiul echilibrului;
Specificarea cheltuielilor;
Finanțarea prin resursele proprii.
În acord cu doctrina modernă, aceste principii sunt consacrate și în Regulamentul financiar al comunității europene . Bugetul aprobat de Comisia Europeană are prevăzut deasemeni și un capitol distinct privind publicitatea bugetului în Jurnalul oficial al Uniunii Europene.
1.Principiul unității este prevăzut în art.268 din Tratatul de la Roma,prin care se stipulează intr-un singur document toate veniturile și cheltuielile comunității. De la acest principiu sunt de menționat două excepții:
– au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activități în domeniul politicii comune externe și de securitate, al Fondului European de Dezvoltare. În aceste cazuri, anumite venituri (ajutoare, donații ) sunt folosite direct pentru activitățile respective fără a mai fi înscrise în bugetul UE.
– agențiile europene, organisme descentralizate ale UE au proprile bugete care sunt alimentate cu transferuri din bugetul UE.
Asemeni principiului anualității, în literatura contemporană a finanțelor publice se apreciază că principiul unității bugetare se sprijină pe două genuri de motivații unele financiare, altele politice.
2.Principiul universalității se fundamentează pe două reguli,dintre care:
a) regula nerepartizării (non-asignement) care prevede că veniturile bugetare nu pot fi alocate dinainte numai unor anumite categorii de cheltuieli.
b) principiul bugetului în ansamblu (gross budget principle) stabilește ca toate cheltuielile și veniturile să nu sufere ulterior nicio modificare față de cele prevăzute în buget.
În aplicarea principiului universalității, apar și câteva execepții cum ar fi: anumite venituri sunt afectate direct finanțării unor programe de cercetare, iar unele țări fac donații în mod expres pentru finanțarea unor politici specific. Un exemplu în acest caz poate fi: ajutoarele umanitare.
3.Principiul anualității are în vedere că operațiile bugetare sunt stabilite pe un termen de un singur an, în comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1 ianuarie- 31 decembrie. Acest principiu înlesnește controlul asupra activităților executive ale Comunității. Comunitatea trebuie să reconcilieze acest principiu cu nevoia de a întreprinde operații financiare pentru mai mulți ani, lucru posibil prin diferențierea care se face intre cele două tipuri de operații: fonduri de plăți (payment appropriations) și fonduri de angajament (commitment appropriations). Fondurile de plăți definesc cheltuielile anului financiar în curs. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca o parte a cheltuielilor să provină din ințelegeri și angajamente făcute anterior. Fondurile de angajament definesc plafonul resurselor ce urmează a fi alocate în anul financiar curent.
4.Principiul echilibrului bugetar pornește de la premiza că veniturile și cheltuielile trebuie să fie egale într-un an financiar,acest fapt este strict respectat.Conform prevederilor din art.199 din Tratatul de la Roma este inadmis un deficit bugetar. Uniunea Europeană nu este autorizată să se împrumute pentru finanțarea cheltuielilor prevăzute în bugetul UE. În consecință, o situație normală pentru execuția bugetului este acel surplus de venituri asupra cheltuielilor, care în continuare este preluat obligatoriu în bugetul pentru anul următor.Totuși, în bugetul UE nu se refelectă operațiunile de împrumut pe care comunitatea europeană sau instiuții ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi acordate unor state membre și țări candidate pentru susținerea balanței de plăți). Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE reprezintă cea mai importantă deosebire față de bugetele din statele membre, unde existența deficitelor este uzuală.
Cel mai reușit buget este cel care se apropie de deficit, degajînd însă un execedent simbolic.
5.Specificarea cheltuielilor în actul bugetar trebuie să se precizeze exact fiecare sumă de unde provine și în ce scop este folosită,pentru a înlătura orice fel de confuzie în alocarea de fonduri.
6.Finanțarea prin resurse proprii ale Comunității începe să se desfășoare odată cu anul 1975, potrivit unor proceduri definite în întregime la nivel comunitar, fără nici o intervenție directă a statelor membre. Acest mecanism al resurselor proprii reprezintă una dintre principalele polemici politice intrucît presupune abordarea unor probleme precum cea a independenței financiare a Uniunii, relațiile ce se stabilesc între cetățenii Uniunii, statele membre și instituțiile acesteia.
Istoria Bugetului Uniunii Europene
Din punct de vedere istoric,în dezvoltarea și formarea bugetului Uniunii Europene au contribuit fuziunea bugetelor celor trei comunități,dintre care:
CECO ( Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului );
EURATOM ( Comunitatea Europeană a Energiei Atomice );
CEE ( Comunitatea Economică Europeană ).
1. Prin Tratatul de la Paris din anul 1951, semnat de către Franța, Germania,Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, a marcat constituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Tratatul era deschis pentru aderare și altor state.
Prin acest tratat se crează patru instituții ale Comunității Europene ale Cărbunelui și Oțelului:
Înalta Autoritate, organ internațional,cu sarcina de a degaja și de a face să prevaleze interesul comunitar, fiind desemnată de către guvernele celor 6 țări membre;
Consiliul Special de Miniștri – un organ cu caracter interguvernamental;
Adunarea Comună care era aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic;
Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, avînd sarcina de a asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul comunității.
CECO avea două bugete: administrativ și operațional.Finanțarea bugetelor s-a făcut din taxele asupra producției de cărbune și oțel și din credite. Înalta Autoritate putea impozita cu cel mult 1% cifra de afaceri a întreprinderilor din sectorul cărbunelui și oțelului.
2. Două tratate au fost semnate în data de 25 martie 1957 la Roma: primul tratat semnat instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută și sub denumirea de EURATOM.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice avea două bugete, un buget administrativ și un buget pentru cercetare și investiții. Cele două bugete erau finanțate prin contribuțiile statelor membre, astfel: Franța, Germania (R.F.G.) și Italia contribuiau cu 28%, Olanda și Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg cu 0,2%.
3. Comunitatea Economică Europeană avea doar un singur buget,iar acesta asigura în exclusivitate cheltuielile administrative și era finanțat prin contribuțiile statelor membre în aceleași proporții ca și contribuțiile celor șase state la bugetele Comunității Europene a Energiei Atomice.
La data de 8 aprilie 1965, cele trei comunități fuzionează, excepția constituind-o Fondul Economic de Dezvoltare.
În data de 21 aprilie 1970, în temeiul art. 202 din Tratatul de la Roma,Consiliul decide introducerea unui regim de resurse bugetare proprii, iar în data de 21 iulie 1975, prin amendamentele introduse Tratatului de la Roma, crește importanța Parlamentului European în domeniul bugetar.
În data de 17 mai 1976, Consiliul decide să pună în aplicare un mecanism corector pentru cota de participare a statelor membre, avînd la bază evoluția relativă a produsului național brut al fiecărui stat. Decizia Consiliului avea valabilitate pentru o perioadă de doi ani.
Tratatul de la Maastricht, semnat în data de 7 februarie 1992, a concretizat principiile elaborării și execuției bugetare, sistemul resurselor și cheltuielilor bugetare, precum și modalitățile de întărire a disciplinei bugetare.În momentul formării acestuia, nivelul bugetului Comunității Economice Europene era scăzut în momentul formării acestuia. Bugetul reprezenta mai puțin de 0,2% din PIB-ul statelor fondatoare, ceea ce reprezenta circa 10 euro pe locuitor. În anii ’60 a fost înregistrată o creștere semnifi cativă a bugetului, datorită dezvoltării agriculturii comunitare. Această creștere a avut la bază implementarea mecanismului Politicii Agricole Comune (PAC).Modificarea bugetului în sensul unei creșteri semnifi cative a fost înregistrată după introducerea politicii de dezvoltare regională, în care accentul s-a pus pe creșterea coeziunii sociale, care a avut drept efect creșterea procentuală a bugetului raportată la PIB-ul comunitar, acesta fi ind de aproximativ 1% din PIB-ul statelor membre. Trebuie menționat și faptul că în prezent bugetul UE este de aproximativ 270 euro/locuitor.
Componența Bugetului Comunitar
1. Venituri
La începutul fiecărui cadru financiar multianual, toate statele membre trebuie să decidă prin consens asupra tipului și cantității maxime de resurse pe care UE le poate colecta de-a lungul unui an, precum și asupra metodei de calcul. Este vorba de așa-numita decizie privind resursele proprii. Se poate spune că prin această decizie suverană, statele membre convin să orienteze către bugetul UE o anumită parte din veniturile lor, transformându-le astfel în resurse proprii ale Uniunii.
Sursele de venit ale UE provin din contribuțiile primite de la statele membre, precum și taxele la import aplicate produselor provenind din afara UE și amenzile impuse acelor întreprinderi care nu respectă normele europene. Țările UE convin asupra dimensiunii bugetului și asupra modului în care va fi finanțat acesta în următorii ani. Bugetul UE sprijină creșterea economică și crearea de locuri de muncă. De asemenea, contribuie la dezvoltarea zonelor rurale din Europa.
În baza politicii de coeziune, bugetul finanțează investițiile propuse să atenueze diferențele economice majore dintre țările și regiunile UE.
Sursele principale de venit sunt:
resurse proprii tradiționale- acestea includ în special taxele vamale aplicate produselor importate din afara UE și cotizațiile pentru zahăr. Din aceste sume, statele membre rețin un procent fix reprezentând costurile de colectare
resurse din venitul național brut al fiecărui stat membru (în general, în jur de 0,7 %) – cea mai mare sursă de încasări la buget. Principiile de bază sunt solidaritatea și capacitatea de plată, dar valoarea poate fi ajustată pentru a evita suprasolicitarea anumitor țări.În 2013 aceste resurse au înregistrat 73,8 % din venitul total al UE.
resurse din încasările din taxa pe valoarea adăugată armonizată ale fiecărui stat membru (în general, în jur de 0,3 %).
alte surse de venituri (aproximativ 5,8% în 2013) includ taxele și alte rețineri din remunerațiile personalului UE, dobînzile bancare, contribuțiile țărilor terțe la anumite programe, penalitățile de întîrziere și amenzile.
Figura 2.1 Veniturile Bugetului UE Sursa : Date prelucrate de Autor
2. Cheltuieli
Bugetul de cheltuieli este aprobat,în comun,de către Comisie, Consiliu și Parlament.Comisia este cea care elaborează proiectul unui plan de cheltuieli pe care îl înaintează spre analiza Consiliului precum și Parlamentului. Aceste instituții pot aduce modificări și, în cazul în care nu sunt de acord cu proiectul, pot încerca să ajungă chiar și la un compromis.
Fiecare buget anual se înscrie într-un plan de cheltuieli pe termen lung, cunoscut sub numele de „cadru financiar”. Cadrul financiar este constituit pe o perioadă de 7 ani,care îi permite Uniunii Europene să planifice, în mod eficient, programele de cheltuieli cu cîțiva ani înainte.
În componența bugetului comunitar,cheltuielile sunt de două categorii:
Cheltuieli obligatorii.Din această categorie fac parte acele cheltuieli prevăzute în tratate (subvenționarea prețurilor produselor agricole, ajutor acordat statelor slab dezvoltate, etc).
Cheltuieli ne-obligatorii.Sunt acelea legate de funcționarea instituțiilor sau de acțiunile structural care sunt aprobate de Parlament.
În Tabelul 2.2 putem observa cheltuielile care revin politicilor Uniunii Europene în credite de angajament pentru anul 2013-diferență față de 2012.
Tabelul 2.1. Cheltuielile estimate pentru politicile UE în credite de angajament
Sursa : wikipedia.org
În prezent, cea mai mare parte a resurselor bugetare este orientată către stimularea creșterii economice, crearea de locuri de muncă și reducerea decalajelor economice dintre diferitele regiuni ale UE. Agricultura, dezvoltarea rurală, sectorul pescuitului și protecția mediului beneficiază, de asemenea, de cote importante. Printre celelalte domenii de cheltuieli se numără și combaterea terorismului, a crimei organizate și a imigrației ilegale.
Cadrele financiare multianuale
Cadrul financiar multianual (CFM) reprezintă în materie de cheltuieli, limitele și prioritățile pe termen lung ale Uniunii Europene. Bugetul UE finanțează activități diverse, de la dezvoltarea zonelor rurale și conservarea mediului, până la promovarea drepturilor omului și protecția frontierelor externe. Dimensiunea bugetului și modul în care este alocat acesta sunt stabilite de Comisie, Consiliu și Parlament. Responsabilitatea privind cheltuielile îi revine însă Comisiei. Țările UE și Comisia își împart responsabilitatea pentru aproximativ 80 % din buget.
Pînă în prezent, au existat cinci cadre financiare multianuale:
Delors I (1988-1992);
Delors II (1993-1999);
Agenda 2000 (2000-2006);
Cadrul financiar multianual (CFM) 2007-2013;
Cadrul financiar multianual (CFM) 2014-2020.
În perioada 1980, apăruse un climat conflictual în relațiile dintre instituții, ca urmare a nepotrivirii crescânde între resurse și cerințe. Conceptul perspectivei financiare multianuale a fost elaborat ca o încercare de a elimina acest conflict, de a consolida disciplina bugetară și de a îmbunătăți execuția bugetară printr-o planificare mai bună. Primul AII a fost încheiat în 1988. Acesta a inclus perspectiva financiară pentru perioada 1988-1992, cunoscută și sub numele de Pachetul Delors I, care avea ca scop să furnizeze resursele necesare pentru execuția bugetară a Actului Unic European. Un alt AII a fost convenit la 29 octombrie 1993, împreună cu perspectiva financiară pentru perioada 1993-1999, cel de-al doilea Pachetul Delors II, fapt care a permis dublarea fondurilor structurale și creșterea plafonului de resurse proprii. Al treilea AII, privind perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006, cunoscut și sub numele de Agenda 2000, a fost semnat la 6 mai 1999, care era menit sa asigure resursele necesare pentru finanțarea extinderii. Al patrulea AII, a fost perioada 2007-2013, convenit la 17 mai 2006.
Din punct de vedere juridic, Tratatul de la Lisabona a transformat cadrul financiar multianual dintr-un acord interinstituțional într-un act obligatoriu. Articolul 312 din Tratatu privind funcționarea UE(TFUE) menționează că CFM, care „se adoptă pentru o perioadă de cel puțin cinci ani”, „vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii”, precum și faptul că „bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual”, punând astfel bazele disciplinei financiare. TFUE stipulează că CFM „stabilește valorile plafoanelor anuale ale alocărilor pentru angajamente pe categorii de cheltuieli și ale plafonului anual de credite pentru plăți” și, de asemenea, „prevede orice alte dispoziții utile bunei desfășurări a procedurii bugetare anuale”. Regulamentul privind CFM este însoțit de un AII care include domeniile referitoare la disciplina bugetară, cooperarea în chestiuni bugetare și buna gestiune financiară.
La 27 iunie 2013, președinții Parlamentului, Consiliului și Comisiei au ajuns la un acord politic referitor la un regulament privind CFM pentru 2014-2020 și un nou AII, iar cel de-al cincilea CFM, care acoperă perioada 2014-2020, a fost adoptat la 2 decembrie 2013.
Cadrul financiar multianual 2007-2013
Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 au fost împărțite în cinci capitole:
Primul capitol consta în creșterea durabilă,având un buget de 382 de miliarde de euro pe o perioadă de 7 ani.Această rubrică include fondurile structurale,precum educație și cercetare.
Capitolul doi include gestionarea și conservarea resurselor naturale.Aici erau finanțate politica agricolă comună(PAC) și politica de mediu,care constituia un buget de 371 de miliarde de euro.
Capitolul trei cuprindea cetățenia,justiția,securitatea și libertatea,unde bugetul de 10,7 miliarde de euro era destinat activitățolor legate de afaceri interne precum și de justiție.Tot această sumă va acoperi și programele care susține cetățenia europeană,cum ar fi schimburile între tineri, dimensiunea europeană a presei și culturii,precum și înfrățirea orașelor.
Capitolul patru: Uniunea Europeană ca un actor global.Bugetul de 49,5 de miliarde de euro destinat acțiunilor în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, sprijin pentru dezvoltarea țărilor învecinate, promovarea drepturilor omului și politicii externe și de securitate comune.
Capitolul cinci cuprindea administrația.Aceasta beneficiază de 5,75% din bugetul total,adică de 49,8 de miliarde de euro.
Cadrul financiar multianual 2007-2013
Figura 2.2 Cadrul financiar multianual 2007-2013
Sura: wikipedia.org
Uniunea Europeană dispunea de un buget anual care a depășit 140 miliarde euro în 2010,care era destinat finanțării politicilor sale. Acest buget a fost finanțat prin „resurse proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,23 % din venitul național brut total al tuturor statelor membre și nici 1,29 % din venitul național brut (VNB) al UE pentru angajamente (cea ce se numește plafonul CFM pentru perioada 2007 – 2013).
Resurse proveneau în principal din: contribuții din partea statelor membre, taxe vamale asupra produselor importate în UE și un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe întreg teritoriul european.
Tabelul 2.2 Perspectiva financiară (prețuri 2007) pentru perioada 2007- 2013
Sursa: Ungureanu M, 2011, pp. 295-296
Cadrul financiar multianual 2014-2020
Cadrul financiar multianual (CFM) pentru perioada 2014-2020 prevede acordarea unei sume de peste 1000 de miliarde de euro pentru acțiunile menite să contracteze efectele crizei economice și financiare, să combată șomajul și să sprijine creșterea economică. CFM susține cele cinci obiective ambițioase pe care strategia Europa 2020 le stabilește în materie de ocuparea forței de muncă, inovare, educație, incluziune socială și climă/energie. În continuare prezentăm elementele-cheie ale noului cadru financiar multianual:
accentul este pus pe creștere economică,oocuparea forței de muncă precum și competitivitate,care să sporească investițiile în cercetare și educație,deasemenea crearea unui fond pentru mecanismul pentru interconectarea Europei.Acest nou fond este destinat stimulării proiectelor europene de infrastructură din domeniul transporturilor,al tehnologiilor informaționale,comunicațiilor și al energiei.
o politică agricolă comună reformată,pentru o agricultură europeană mai ecologică și mai competitivă.
solidaritatea cu cele mai sărace țări și regiuni ale UE,prin finanțarea acestora,și constituirea unui fond pentru ocuparea forței de muncă în rîndul tinerilor.
calitate sporită a cheltuielilor care sunt datorate simplificării normelor aferente fondurilor europene,accentul fiind pus pe investiții care dau rezultate concrete,precum și posibilități de a suspenda finanțarea din partea UE în cazul în care o țară nu respectă regulile politicii economice și fiscal solide.
Figura 2.3 Perspectivele financiare 2014-2020
Sursa: date prelucrate de autor
Structura Cadrului Financiar Multianual 2014-2020
Cadrul Financiar Multianual pentru perioada 2014-2020 are următoarea structură:
Subrubrica 1a. „Competitivitate pentru creștere economică și locuri de muncă”, care va include mecanismul Conectarea Europei;
Subrubrica 1b. „Coeziune economică, socială și teritorială”;
Rubrica 2. „Creștere durabilă: resurse naturale”, care va include un sub-plafon pentru cheltuieli legate de piață și plăți directe;
Rubrica 3. „Securitate și cetățenie”;
Rubrica 4. „Europa globală”;
Rubrica 5. „Administrație”, care va include un sub-plafon pentru cheltuieli administrative;
Rubrica 6. „Compensări”.
Tabelul 2.3 Cadrul financiar multianual (în milioane de euro, la prețurile din 2011)
Sursa: Comisia Europeană
În 2014, Comisia a informat autoritatea bugetară de ajustarea tehnică a CFM pentru 2015 în conformitate cu evoluțiile VNB al UE și cu ultimele previziuni economice. În urma ajustării tehnice, volumul total al creditelor de angajament a ajuns la 1,05 % din VNB al UE, iar cel al creditelor de plată la 1,02 % din VNB al UE.
Tabelul 2.4 Cadrul financiar multianual ajustat pentru perioada 2015, total credite de angajament și de plată (în milioane de EUR, în prețuri curente)
Sursa: Comisia Europeană
Plafonul global de angajamente propuse de Comisie pentru perioada 2014- 2020 este de 1,025 miliarde de euro. Această sumă este egală cu cea din ultimul an al cadrului financiar multianual (2013) înmulțită cu 7 (numărul de ani). Acest plafon reprezintă 1,05% din VNB-ul. Plafonul pentru plăți este egal cu 1,00% din VNB (1,06% pentru perioada 2007-2013):
Comparație între cadrele financiare multianuale pentru perioadele 2007-2013 și 2014-2020:
Tabelul 2.5 Comparație între cadrele financiare multianuale
Sursa: http://ec.europa.eu
În baza noului cadrul financiar multianual 2014-2020 vor fi finanțate următoarele programe:
în materie de creștere economică, locuri de muncă și coeziune
Mecanismul „Conectarea Europei” reprezintă o schemă nouă,care este destinată finanțării infrastructurilor prioritare de interes paneuropean în domeniile transporturilor și energiei.Aceasta va fi gestionată în mod centralizat de Comisia Europeană și va fi finanțată (40 miliarde euro + 10 miliarde euro din bugetul politicii de coeziune) dintr-o nouă secțiune a bugetului.În cazul investițiilor din regiunile mai sărace ale Europei, ratele de cofinanțare din bugetul UE vor fi mai ridicate. Tot aici se propun instrumente de finanțare inovatoare pentru a accelera și garanta investiții de mai mare anvergură,pentru care ar putea fi realizate doar prin intermediul finanțării publice, în special obligațiuni UE pentru finanțarea proiectelor. Astfel Comisia propune reunirea Fondului European de Dezvoltare Regională(FEDR), a Fondului Social European(FSE) și a Fondului de Coeziune(FC) într-un cadru strategic comun care să cuprindă și Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală(FEADR) și Fondul European pentru Pescuit și afaceri maritime.
Comisia propune încheierea de contracte de parteneriat cu fiecare stat membru pentru a obține o programare axată mai mult pe rezultate. Aceste contracte de parteneriat pot include și condiții macroeconomice pentru îmbunătățirea coordonării politicilor economice ale statelor membre.
Finanțarea acțiunilor de coeziune va continua să se concentreze pe regiunile și statele membre care sunt cel mai puțin dezvoltate. Cu toate acestea, pentru a facilita procesul de excludere progresivă a regiunilor din obiectivul de convergență și pentru a plasa pe aceeași poziție regiunile cu același nivel de prosperitate, se va crea o nouă categorie de regiuni de tranziție (al căror PIB pe cap de locuitor se situează între 75% și 90% din media UE). Fondurile de coeziune se vor concentra pe investițiile care contribuie la atingerea obiectivelor cuantificate stabilite în Strategia Europa 2020, pe baza unor dispoziții specifice privind condiționalitatea. Condiționalitatea va fi de două tipuri: condiții ex ante, care trebuie îndeplinite înainte de efectuarea plăților, și condiții ex post, care vor permite eliberarea de fonduri suplimentare numai dacă se constată obținerea rezultatelor scontate.
în materie de cercetare și inovare
Cele trei programe de finanțare pentru cercetare și dezvoltare,fiind dintre cele mai importante (Programul pentru competitivitate și inovare, Al șaptelea program-cadru și Institutul European de Inovare și Tehnologie) vor fi reunite într-un cadru strategic comun, numit Orizont 2020, pentru a elimina fragmentarea și pentru a evita suprapunerile.Pentru acest program se alocă aproximativ 200 de milioane de euro din buget. Schemele de finanțare vor fi standardizate și simplificate. De asemenea, pentru toate schemele de finanțare va exista un set unic de reguli privind participarea, auditul, structurile de sprijin, difuzarea rezultatelor și schemele de rambursare. În ceea ce privește finanțarea, instrumentele financiare inovatoare vor ajuta la mobilizarea investițiilor private precum parteneriatele public-privat.
în materie de agricultură și mediu
Ecologizarea a 30% din plățile directe către fermieri.Pentru a asigura că politica agricolă comună (PAC) contribuie la îndeplinirea obiectivelor de mediu și a celor legate de politica climatică de către UE,30 % din plățile directe vor fi condiționate de respectarea unei serii de cele mai bune practici în materie de mediu, față de obligațiile în materie de ecocondiționalitate existente.
în materie de mediu și politici climatice
Prioritățile politicii de mediu,precum și politicile climatice vor fi „integrate” în așa-numite instrumentele-cheie de finanțare ale UE, printre care se numără coeziunea, agricultura, afacerile maritime și pescuitul, cercetarea și inovarea, precum și în programele de asistență externă.
în materie de justiție,securitate și sănătate
Instrumentul financiar de protecție civilă (IFPC) va fi reînnoit pentru a răspunde diferitelor aspecte legate de gestionarea dezastrelor, și anume un răspuns mai coerent și mai bine integrat în cazuri de urgență, o mai bună pregătire pentru gestionarea dezastrelor și acțiuni inovatoare pentru reducerea riscului de dezastre.
Comisia prevede, de asemenea, o trecere de la programarea anuală la o programare multianuală, care fiind axată pe obținerea unor rezultate, reducându-se astfel volumul de muncă administrativă a tuturor actorilor implicați.
pe scena mondială
Un singur instrument integrat de preaderare pentru a reflecta fondurile structurale, Fondul de coeziune și Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR). Înlocuirea programelor din țările industrializate și emergente cu un nou instrument de parteneriat care să sprijine diplomația publică, o abordare comună și promovarea comerțului și a convergenței în materie de reglementare.
privind administrația Uniunii Europene
Comisia a propus modificări majore ale actualului Statut al funcționarilor. Aceste modificări au scopul de a reduce cu 5% personalul,astfel încât toate instituțiile, organele și agențiile să înregistreze o creștere a eficienței și a economiilor, garantându-se în același timp un serviciu public al Uniunii Europene care să corespundă celor mai înalte standarde.
Această reducere a personalului va trebui compensată printr-o mărire cu 2,5 ore pe săptămână a timpului de lucru, fără ajustări compensatorii ale salariilor. Cu șapte ani în urmă, Comisia Europeană a inițiat o reformă majoră a administrației sale. Aceasta a prevăzut salarii mai mici la recrutare, crearea unei categorii de agenți contractuali cu salarii mai reduse, majorarea vârstei de pensionare, drepturi de pensie scăzute și cotizații mai mari la sistemul de pensii. Această reformă a permis economisirea a 3 miliarde de euro din banii contribuabilului european și se așteaptă ca până în anul 2020 să genereze economii suplimentare în valoare de 5 miliarde euro.
în materie de finanțare a bugetului UE
Se propune o reformă a sistemului de resurse proprii, care constă în eliminarea actualei resurse proprii bazate pe TVA și în crearea a două noi resurse proprii, respectiv una bazată pe o parte din încasările unei taxe pe tranzacțiile financiare (TTF), iar cealaltă pe veniturile provenite din taxa națională pe valoarea adăugată.
Scopul nu este majorarea bugetului UE, dar contribuirea la eforturile naționale de consolidare bugetară, prin reducerea contribuțiilor directe de la bugetele statelor membre. Modificările propuse vor simplifica, totodată contribuțiile existente la buget și vor consolida legătura dintre politicile și finanțarea UE.
Instrumente de dezvoltare regională ale Uniunii Europene
Instrumente de pre-aderare: PHARE, ISPA, SAPARD
Politica regională este corelată și cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare:
Phare (fond de sprijin pentru reconstrucția economică);
ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune);
SAPARD (program special pentru agricultură) ,
la care au acces țările în curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile de organizare ale UE.
1. PHARE a fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei și Ungariei și este cel mai este cel mai vechi program de asistență tehnică și financiară pentru țările
din ECE. În 1990 a fost extins și la celelalte țări din spațiul ECE iar în momentul de față constituie principalul instrument de pre-aderare pentru aceste țări. Phare corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică și socială în care acționează FS. Scopul programului a suferit modificări pe parcursul timpului, fiind în permanență adaptat nevoilor statelor beneficiare.
Astfel, începând din anul 2000 asistența Phare este este concentrată pe 2 priorități:
dezvoltarea instituțională: întărirea capacității administrative și instituționale a țărilor
candidate, în vederea implementării acquis-ului comunitar;
sprijinirea investițiilor: mobilizarea investițiilor în domeniile mediului, transportului,
uzinelor industriale, calității produselor, condițiilor de muncă, etc.
Tot începând cu anul 2000 au fost reformate și metodele de gestionare a programului, fiind accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-ului, creșterea amplorii proiectelor, descentralizarea continuă a managementului programului și îmbunătățirea metodelor de implementare bugetară. O altă schimbare ține de aspectele de programare,trecându-se de la programarea anuală la cea multi-anuală. Principalul instrument de programare este reprezantat de Parteneriatul pentru Aderare (încheiat de țările în curs de aderare și UE),care este specific fiecărei țări și care stabilește prioritățile, obiectivele și resursele financiare necesare realizării lor. Parteneriatele de Aderare sunt completate de Programe Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului.
2. ISPA creat în 1999 și funcțional din 2000, cu o abordare similară Fondului de coeziune, concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului și având în vedere 3 aspecte:
1) familiarizarea cu politicile și procedurile UE;
2) alinierea la standardele de mediu comunitare;
3) extinderea și conectarea la rețelele de transport trans-european.
Finanțarea celor două domenii este echilibrată și este orientată spre proiecte specifice acestora,spre realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile și la măsuri de sprijin etnic (inclusiv acțiuni de informare și publicitate). În domeniului mediului, o importanță deosebită se acordă poluării apei, gestionării deșeurilor și poluării aerului; pentru infrastructura de transport, prioritățile sunt reflectate de conectarea rețelelor naționale cu cele trans-europepe ți dezvoltarea
unor sisteme eficiente de transport (atât pentru mărfuri, cât și pentru persoane). Măsurile de asistență tehnică au un rol esențial în ceea ce privește calitatea proiectelor, atât din punct de vedere al managementului cât și al impactului lor. (conform Reglementării 1267/1999 din 21iunie 1999).
3. SAPARD a fost creat în 1999 și funcțional din 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale și
agriculturii durabile în țările candidate și pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă comună. SAPARD corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de garantare fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ și financiar. Prin acest program sunt finanțate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producție agricolă calitatea produselor alimentare și protecția consumatorului, dezvoltarea rurală,protecția mediului și asistență tehnică. Cîteva din prioritățile cărora le răspund aceste măsuri sunt reprezentate de: îmbunătățirea procesării și marketingului produselor agricole și piscicole,dezvoltarea și diversificarea activităților economice, stabilirea de grupuri de producători,îmbunătățirea formării profesionale, dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale,gestionarea resurselor de apă, măsuri de asistență tehnică etc.
Finanțarea prin acest program se face pe baza pregătirii unor planuri naționale de către autoritățile competente ale țării candidate, acoperind o perioadă de până la 7 ani și acordând prioritate măsurilor de creștere a eficienței pieții și a calității și standardelor de sănătate, precum și celor referitoare la crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale. O importanță specială în cadrul acestui program o are dimensiunea protecției mediului.
Instrumentele structurale Uniunii Europene
Politica de Coeziune a Uniunii Europene este finanțată prin instrumentele structurale. Acestea sunt fonduri (instrumente financiare) prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale. În terminologia Uniunii Europene, „Instrumentele structurale” cuprind:
Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR);
Fondul Social European (FSE), cunoscute și sub denumirile de „Fonduri structurale”;
Fondul de Coeziune (FC).
FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ(FEDR)
Înființat în anul 1975, FEDR este principalul instrument al politicii de dezvoltare regională a UE.Implimentarea și funcționarea acestui fond este reglementată în Regulamentul FEDR nr.1080/2006.
În contextul obiectivelor de Convergență,Competitivitate regională și Cooperare teritorială europeană, FEDR promovează o armonioasă dezvoltare prin înlăturarea dezechilibrelor regionale din Comunitate.Astfel FEDR își propune să ofere sprijin pentru dezvoltarea și ajustarea structurală a economiilor regionale,inclusiv conversia regiunilor aflate în declin și a regiunilor slab dezvoltate,precum și susținerea cooperărilor transfrontaliere,transnaționale și interregionale.
Direcțiile de intervenție ale FEDR:
investiții productive pentru crearea și menținerea unor locuri de muncă durabile,în principal prin investiții directe;
investiții în infrastructură;
investiții de tip sprijin financiar și consultanță pentru IMM-uri, cercetare și dezvoltare, inițiative de transfer tehnologic, întărirea capacității instituționale la nivel local;
investiții în sănătate și educație.
Sprijinul acordat prin intermediul FEDR se face prin priorități tematice.Tipul și domeniul acțiunilor care sunt finanțate în cadrul fiecărei priorități reflectă natura diferită a fiecăruia dintre obiectivele pe care FEDR le acoperă,fiind singurul fond care răspunde celor trei obiective: Convergență,Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă și Cooperare teritorială europeană.
Din activitățile FEDR nu sunt eligibile dobânzile la credite, achiziția de teren pentru o valoare mai mare de 10% din totalul cheltuielilor eligibile pentru operațiunea prevăzută, dezafectarea stațiilor nucleare, TVA deductibilă.
Rata maximă de finanțare a proiectelor prin FEDR este de 85%.
FONDUL SOCIAL EUROPEAN (FSE)
Cel mai vechi instrument structural,creat în 1958,FSE a constituit încă de la început principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE pune accent pe îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări și pe re-integrarea șomerilor pe piața muncii,
FSE sprijină o gamă largă de investiții în dezvoltarea resurselor umane și în formare, în conformitate cu Strategia Europeană de Ocupare a Forței de Muncă, cu accent pe:
Integrarea în muncă pentru șomeri prin formare profesională și diverse măsuri privind piața de muncă;
Sprijinirea întreprinzătorilor și măsuri de îmbunătățire a cunoștințelor și productivității persoanelor angajate;
Acțiuni de incluziune socială pentru persoane din grupurile marginalizate;
Îmbunătățirea sistemelor de învățământ,precum și cel profesional.
În cadrul obiectivelor "Convergență" și "Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă", FSE va sprijini acțiuni legate de:
1.Creșterea adaptabilității a întreprinderilor și antreprenorilor, lucrătorilor, în vederea anticipării și aplicarea unui management al schimbării economice;
2.Îmbunătățirea accesului la angajare și incluziune sustenabilă pe piața muncii a persoanelor inactive, prevenirea șomajului, în special a celui pe termen lung și în rândul tinerilor, încurajarea îmbătrânirii active și prelungirea duratei de activitate;
3.Întărirea incluziunii sociale a categoriilor dezavantajate în vederea integrării durabile a acestora pe piața muncii și combaterea tuturor formelor de discriminare pe piața muncii.
Pentru FSE nu sunt eligibile dobânzile, achiziția de mobilă, echipamente, vehicule, infrastructură, imobiliare și teren, TVA deductibilă(rambursabilă).
FSE poate rambursa o parte din cheltuielile curente (salarii, costuri indirecte asociate proiectului).
Rata maximă de finanțare prin FSE a proiectelor este de 85% din cheltuiala publică pe proiect.
FONDUL DE COEZIUNE (FC)
În anul 1993, prin Tratatul de la Maastricht a fost creat Fondul de Coeziune.Funcționarea și implementarea acestuia sunt reglementate prin Regulamentul nr. 1084/2006.Fondul de Coeziune are ca scop sprijinirea proiectelor în domeniul infrastructurii de transport(rețele trans-europene) și a mediului în statele membre slab dezvoltate,și a căror PIB/locuitor este sub 90% din media comunitară.
În comparație cu celelalte fonduri structurale analizate anterior,Fondul de Coeziune nu confinanțează programe,dar furnizează finanțarea directă pentru proiectele individuale care sunt de la inceput clar identificate.Luarea deciziei de finanțare este de către Comisie în accord cu Statul Membru beneficiar.Aceste proiecte sunt administrate de către autoritățile naționale și supervizate de către un Comitet de Monitorizare.
Domenii de intervenție a Fondului de Coeziune:
Rețele transeuropene de transport,în special proiectele prioritare de interes European definite de UE;
Investiții la scară largă în sectorul protecției mediului.De asemenea Fondul de Coeziune poate interveni în proiecte din domeniul energiei sau al transporturilor atîta timp cît acestea prezintă avantaje clare pentru mediu,cum ar fi: utilizarea de surse de energie regenerabile,sprijinirea intermodalității,eficacitate energetică,dezvoltarea transportului feroviar ,consolidarea transporturilor publice.
Pentru FC nu sunt eligibile dobânzile la credite, achiziția de teren pentru o valoare mai mare de 10% din totalul cheltuielilor eligibile pentru operațiunea prevăzută, intervenții în domeniul locativ (cu excepția celor sociale), dezafectarea stațiilor nucleare, TVA deductibilă.
Rata maximă de finanțare prin Fondul de Coeziune este de 85% din cheltuiala publică pe proiect.
Fondul European de Orientare și Garantare pentru Agricultură a fost stabilit în 1962 pentru finanțarea politicii agricole comune a UE și consumă cea mai mare parte a bugetului comunitar și este structurat pe două secțiuni:
a) Secțiunea de orientare: finanțează scheme de raționalizare, modernizare și ajustare structurală a sectorului agricol din zonele rurale
b) Secțiunea de garantare: finanțează măsuri de organizare comună a piețelor și de susținere a prețurilor produselor agricole.
Secțiunea de orientare acționează ca fond structural propiu-zis,și prezintă următoarele domenii de intrevenție:
Sprijinirea și formarea profesională a tinerilor agricultori în domeniu;
Sprijinirea pensionării înainte de vîrsta limită;
Investiții în asociațiile agricole (în vederea modernizării, reducerii costurilor de producție, asigurarea calității produselor, protejării mediului,);
Sprijinirea zonelor defavorizate;
Măsuri de protecție a mediului în interacțiune cu agricultura (inclusiv de conservare a peisajului rural);
Procesarea și promovarea pe piață a produselor agricole;
Dezvoltarea și utilizarea optimă a pădurilor;
Dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, sprijinirea economiilor locale, încurajarea agro-turismului și a activităților meșteșugărești.
Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului a fost creat în 1994, prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul, cu următoarele obiective:
contribuția la realizarea unui echilibru de durată între resursele piscicole și exploatarea lor;
întărirea competitivității si dezvoltarea unor activități de afaceri viabile în industria pescuitului;
îmbunătățirea ofertei de piață și a valorii adăugate a produselor piscicole și de acvacultură;
sprijinirea revitalizării zonelor dependente de pescuit și acvacultură.
Schimbările care au fost produse de noul regulament constau în introducerea unor prevederi ce au în vedere favorizarea pescuitului la scară mica,precum și a pescuitului independent,și sprijinirea tinerilor pescari în achiziționarea primului lor vas de pescuit. Un nou element este că accentul crescut care s-a pus pe aspectele de mediu, acordându-se prioritate proiectelor colective dezvoltate în cadrul industriei piscicole. Au mai existat și alte modificări care se referă la regulile de reînnoire a flotelor de pescuit și introducerea de condiții privind crearea de întreprinderi mixte, cu scopul de a preveni pescuitul în exces. Alături de noile prevederi, au fost reînnoite măsurile privind investițiile în industria de prelucrare și piscicultură, precum: construcția, lărgirea și modernizarea fabricilor pentru prelucrarea peștelui și a fermelor de pește.
Funcționarea acestor instrumente,la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene.
Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcție de populația lor, în trei categorii NUTS:
NUTS 1 – cu o populație între 3 000 000 – 7 000 000 locuitori;
NUTS 2 – cu o populație între 800 000 -3 000 000 locuitori
NUTS 3 – cu o populație între 150 000 – 800 000 locuitori.
De menționat faptul că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în statele membre ale Uniunii Europene.
Capitolul 3. Politica de dezvoltare regională în România
Istoricul dezvoltării regionale
În România,politica de dezvoltare regională reprezintă o componentă esențială a procesului de reformă,având ca scop principal diminuarea dezechilibrelor economice și sociale acumulate, preîntâmpinarea apariției unor noi dezechilibre și susținerea dezvoltării generale durabile a tuturor regiunilor țării.
Politica de dezvoltare regională a început să se contureze în România odată cu funcționarea programului PHARE, în anul 1996.Cu toate că guvernele au acționat în acest sens prin diverse politici macro-economice și sectoriale,pînă la acea dată, România nu și-a formulat în mod clar o politică de dezvoltare regională.Astfel,au existat programe specifice de dezvoltare a unor zone foarte dezavantajate, cum ar fi: Munții Apuseni, Delta Dunării sau județele: Botoșani, Giurgiu și Vaslui.Odată cu înaintarea în reformele necesare tranziției către o economie de piață funcțională, precum și în contextul cerințelor pe care România trebuie să le respecte pentru a putea adera la Uniunea Europeană, s-a conturat necesitatea adoptării de către România a unei politici de dezvoltare regională eficientă și clară, ca element nou și important al strategiei de reformă, care să fie benefică nu numai pentru regiunile mai puțin dezvoltate, ci și pentru dezvoltarea socio-economică a țării, în general.
Doi ani mai târziu, în anul 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare regională, prin Legea 151/1998, care stabilea obiectivele politicii naționale în domeniu, instituțiile implicate, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională,cu modificările ulterioare prin Legea nr. 315/2004 și Regulamentul din 27.10.2004.Instituțiile naționale și regionale s-au înființat conform acestei legi, iar în perioada 1999 – 2000 s-a elaborat primul Plan Național de Dezvoltare (PND).Întregul cadru instituțional și legal pentru dezvoltarea politicilor regionale se află într-o permanentă îmbunătățire, astfel încât să se răspundă cerințelor Uniunii Europene și specificității românești. Evoluția și schimbările importante din acest domeniu sunt monitorizate de Comisia Europeană și publicate anual în Rapoartele periodice ale Comisiei Europene, în legatură cu progresul României pe calea integrării.
Capitolul de negociere „Politica regională” (capitolul 21) a fost deschis în anul 2002 și stabilește criteriile ce trebuiesc îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE și a eligibilității pentru Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar și modalitățile de implementare.În comparație de alte capitole de negociere, acquis-ul de dezvoltare regională nu definește modul în care trebuie create structurile specifice de implementare a cerințelor comunitare ci doar menționează care sunt acestea și lasă acest lucru în sarcina României.Deși acquis-ul comunitar nu trebuie transpus, România trebuie astfel să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să permită implementarea prevederilor specifice domeniului.
Documentul de poziție aferent Capitolului 21,respectînd standardele și cerințele comunitare,acesta este completat de Parteneriatul pentru Aderare,care a fost semnat în anul 1998,și fiind actualizat în anul 2003 în urma desprinderii Bulgariei și a României de celelalte țări candidate ale Europei Centrale și de Est,și Foaia de parcurs pentru România și Bulgaria elaborată în același context. Evaluarea și Monitorizarea progreselor efectuate este prezentată în rapoarte anuale, atât ale României cât și ale Comisiei Europene, iar prioritățile și sugestiile conținute de acestea sunt reflectate prin elaborarea Planurilor Naționale de Dezvoltare (de către România).
În anul 2004 se adoptă o nouă lege privind dezvoltarea regională,numită Legea 315.
Politica de dezvoltare a României – obiective și principii
Politica de dezvoltare regională reprezintă un concept nou care urmărește impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea șomajului și nu în ultimul rînd, să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai. Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională s-au inființat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul României. Fiecare dintre regiuni de dezvoltare cuprind mai multe județe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, ci sunt rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale.
Politica de dezvoltare regională a României constituie un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației publice, locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, cu scopul îmbunătățirii condițiilor de viață.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt:
dezvoltarea întreprinderilor;
extinderea pieței forței de muncă;
atragerea investițiilor;
transferul de tehnologie;
dezvoltarea sectorului IMM.-urilor;
îmbunătățirea infrastructurii și calitatea mediului înconjurător;
dezvoltare rurală, sănătate, educație, învățămînt, cultură.
Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de viață, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local, obiectivele sale principale au în vedere:
diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), și prevenirea creării de noi dezechilibre;
respectarea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la instrumentele financiare de asistență pentru țările membre (Fonduri Structurale și Fondul de Coeziune);
corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare prin stimularea inițiativelor și prin valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile și al dezvoltării culturale a acestora;
stimularea cooperării interregionale,interne și internaționale,care contribuie la dezvoltarea economică și care este in conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate de România.
Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri și strategii, finanțarea de proiecte și prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării și aplicării lor, după cum urmează:
principiul descentralizării procesului de luare a deciziei,prin trecerea de la nivelul central sau guvernamental spre cel al comunităților regionale;
principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
principiul planificării,constituie procesul de utilizare a resurselor(prin programe și proiecte),cu scopul atingerii unor obiective bine stabilite;
principiul co-finanțării presupune obligația actorilor implicați în realizarea programelor și a proiectelor de dezvoltare regională, să aducă contribuții financiare;
Aceste principii naționale nu exclud și nu sunt contradictorii principiilor ce stau la baza funcționării politicii structurale la nivel comunitar, adică:
principiul programării;
principiu parteneriatului;
principiul adiționalității;
principiul monitorizării, controlului și evaluării.
Dimpotrivă, ele subliniază direcționarea politicii naționale înspre pregătirea accesului la instrumentele financiare ale politicii comunitare de dezvoltare regională.
Regiuni de dezvoltare
Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională la nivel teritorial este reprezentată de regiunea de dezvoltare, o astfel de regiune fiind constituită prin asocierea benevolă a unor județe vecine, fără a fi o unitate administrativ teritorialăși fără a avea personalitate juridică.
Subdivizarea unei țări în regiuni se realizează, în mod normal, pentru scopuri administrative sau de dezvoltare.În acest caz, scopul este de dezvoltare, prin facilitarea implementării politicii de dezvoltare regională la nivel teritorial, în baza modelului european față de care județul este o formațiune prea mică, iar țara întreaga un teritoriu prea mare pentru a fi asimilată cu regiunile de dezvoltare din statele membre.
Cele 8 regiuni de dezvoltare a României le putem observa in Tabelul 3.1:
Tabelul 3.1 Regiuni de dezvoltare în România
Sursa: Document de poziție pentru Capitolul 21
Figura 3.1. Regiuni de dezvoltare
Încă din momentul depunerii documentului de poziție corespunzător, în România,prin asociere voluntară, erau create opt regiuni de dezvoltare,care reprezintă entități teritoriale specifice, fără statut administrative,precum și fără personalitate juridică, care urmăresc sistemul european privind NUTS( abreviere în franceză de la Nomenclature des Unités Teritoriales Statistiques) și corespund nivelului NUTS II. Ele constituie cadrul de concepere, implementare si evaluare a politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială, precum și cadrul de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul de clasificare teritorială NUTS II. Conform Ordonanței de Urgență nr. 75/ 2001 privind funcționarea Institutului Național de Statistică au fost create 8 direcții generale pentru statistică regională, care, alături de cele 34 de direcții județene de statistică, au ca scop dezvoltarea statisticii regionale.
Tabelul 3.2. Clasificarea NUTS a României, pe cele trei niveluri teritoriale recomnadate de EUROSTAT:
Sursa: http://www.nordvest.ro
Actele normative referitoare la împărțirea teritorială a României definesc structura teritorială în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum urmează:
Nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se folosește în prezent;
Nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populatie medie de 2,8 milioane locuitori;
Nivel NUTS III: 42 judete, care reflecta structuri administrativ-teritoriale ale Romaniei;
Nivel NUTS IV: nu se foloseste, deoarece nu s-au identificat asocieri de unitati teritoriale;
Nivel NUTS V: 265 municipii si orase, 2.686 comune, cu 1092 sate, care reflecta structuri administrativ-teritoriale ale Romaniei.
În cadrul Raportului Eurostat privind evaluarea sectorială în domeniul statisticilor regionale finalizat în anul 2000, această structură este înserată pentru România, iar datele statistice la nivel NUTS II și NUTS III transmise de Institutul Național de Statistică în baza de date REGIO a Eurostat au fost construite în concordanță cu structura menționată.
Conform raportului de monitorizare, România îndeplinește angajamentele și cerințele rezultate din negocierile de aderare în ceea ce privește organizarea teritorială.
Cadre de dezvoltare regională
Cadrul legislativ
În 1998 a fost implementat Cadrul legislativ al dezvoltării regionale,în vederea promovării și elaborării unei politici de dezvoltare regională după modelul european. Aceasta s-a constituit în cadrul Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, derulat în perioada 1996 – 1998 și destinat să ofere asistență Guvernului României în vederea pregătirii condițiilor necesare pentru introducerea măsurilor specifice ale politicii regionale. În cadrul acestui program au fost efectuate primele analize asupra disparităților regionale în România și s-a elaborat așa-nimita „Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România”, care au facilitat acțiunile ulterioare de definire a cadrului legislativ și instituțional.
Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar a fost una din condițiile care a determinat progresul în procesul de negocieri pentru aderare, astfel că angajamentele asumate de România în documentul de poziție privind Capitolul 21 se referă în mare măsură la adoptarea de acte normative de bază în domeniu.
În acest sens, Legea nr. 151/ 1998 privind dezvoltarea regională în România a stabilit inițial cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice necesare promovării politicii de dezvoltare regională. Respectînd angajamentele stipulate în documentul de poziție, în vederea stabilirii cadrului general adecvat, legal și instituțional, pentru implementarea Fondurilor Structurale și Fondului de Coeziune a fost adoptată legea fundamentală a dezvoltării regionale în România.
În vederea stabilirii, unui cadru general adecvat, legal și instituțional pentru implementarea Fondurilor Structurale și a Fondului de Coeziune, a fost adoptată Hotărârea nr. 497/ 2004, ulterior modificată, privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale, ca un pas important în pregătirea cadrului legal pentru implementarea instrumentelor structurale.Din momentul aderării, regulamentele care guvernează coordonarea instrumentelor structurale sunt obligatorii și direct aplicabile României în aceleași condiții ca și pentru celelalte state membre.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica de Dezvoltare Regionala In Uniunea Europeana (ID: 144443)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.