Politica de Cucerire Si Expansiune a Dominatiei Franceze In Teritoriul Algerian

Capitolul I: Franța și Regența Algerului. Context intern și extern anterior anului 1830.

Preliminariile expediției franceze în Africa de Nord

În secolul al XIX-lea, Europa a reprezentat teatrul unor evenimente majore ale istoriei universale și în același timp, nucleul de propagare al unor idei și forțe care au acaparat întreaga lume. Trecută printr-o perioadă de tulburări, după ce a reușit să tempereze tendințele expansioniste ale lui Napoleon, Europa căuta pacea la care râvnise cu atâta ardoare. Speranțele ei sunt iluzorii și viziunea unei Europe pacificate este cu atât mai utopică cu cât fiecare stat lucra pe scena politică și diplomatică în interesul propriu. Peisajul francez, la momentul respectiv, era limitat, această limitare fiind dată de obligațiile care i se impun Franței în urma Congresului de la Viena. Restaurația din 1814, apoi 1815, a conlucrat și ea la restabilirea situației dinainte de revoluția din 1789, fără a se reveni la Vechiul Regim. Încetul cu încetul, încep să se acumuleze tensiuni care, până la răbufnirea lor în iulie 1830, influențează evoluția lucrurilor pe plan extern.

Idealurile care acaparaseră spiritele europene ale vremii, depășesc granițele continentului. Implicate și înainte de secolul XIX în acțiuni de colonizare a diferitelor regiuni ale globului, Marile Puteri europene declanșează din nou astfel de expansiuni teritoriale. În acest demers sunt implicați factori economici, politici, strategici și, cum Europa dispunea deja de mijloacele tehnice necesare cuceririi, ceea ce-i lipsea înainte de a acționa era o justificare morală. Această justificare este găsită în dorința pretextată de a stopa războaiele tribale și de a eradica pirateria și sclavia în această parte a lumii. În Africa, cei ce pătrund primii în acest scop sunt misionarii- catolici și protestanți. De munca lor se folosesc autoritățile pentru a invoca necesitatea ca omul alb să acționeze ca un frate mai mare care să ajute populațiile primitive să se emancipeze, să se instruiască și să se deștepte întru o viață mai bună. Această idee se conturează rapid, în condițiile în care misionarii exageraseră voit condiția mizerabilă a africanului cu scopul de a obține sprijin și fonduri pentru acțiunile lor. Astfel, colonizarea se prezenta sub aspectul unei misiuni onorabile și glorioase care, pentru unii, reprezenta și o afacere bună. Spiritele sunt surescitate de ideea colonizarii, dar încă nu se fac demersuri. Europa a găsit ca pretext pentru demararea procesului de colonizare practicarea pirateriei de unii locuitori ai ținuturilor de dincolo de Mediterana. Printre pirații care amenințau securitatea corăbiilor europene erau și locuitori ai Algerului. În mare parte, cu excepția Egiptului, Maghrebul era pentru europeni, în această perioadă, un tărâm necunoscut. Pe lângă misionari, singurele surse de informații din această parte a lumii, erau sclavii eliberați și consulii din orașe ca Tunis, Alger și Tanger.

Au existat diferențe de opinii și viziuni referitor la măsurile ce ar trebui adoptate pentru a stopa incursiunile piraților. Pe de o parte, prin ideea amiralului Sydney Smith, Anglia propune combaterea pirateriei printr-o cruciadă. Pe de altă parte, Franța se vede în fruntea Europei în cadrul unei acțiuni colective care să pună capăt impertinenței piraților. Scopul, aparent, este același, însă fiecare își urmărește propriile interese dincolo de dorința de a obține postura de erou-instaurator al siguranței navigației în Mediterana. Tot în ideea unei acțiuni colective, în 1816, Chateaubriand vine cu propunerea unor negocieri între Marile Puteri și puterile din nordul Africii. Anglia dă dovadă de tendințe individualiste, începând să susțină că dorește abolirea sclaviei și, folosind acest pretext, se reîntoarce la ideea cruciadei. În aprilie 1816, lordul Exmouth este însărcinat de guvernul englez să înceapă negocierile cu Regența Algerului, însă Algerul se dovedește a fi de neînduplecat. Lordul Exmouth decide să încheie această impertinență și astfel, la 26 august 1816 se înfățișează pe coastele Africii de Nord cu o flotă de 32 de vele și 6 fregate olandeze. În acel moment deyul primește un ultimatum care conținea următoarele condiții: eliberarea fără răscumpărare a tuturor sclavilor creștini; restituirea sumelor plătite de statele sarde și napolitane pentru răscumpărarea sclavilor; abolirea sclaviei; pacea cu Anglia și cu Țările de Jos în aceleași condiții. Omar, deyul Algerului, refuză categoric condițiile puse, lordul Exmouth declanșând un bombardament agresiv. Rezistența Regenței este înfrântă atât prin violența acțiunilor militare, cât și prin amenințări și mari presiuni exercitate asupra deyului, așa că, în cele din urmă, cele patru puncte sunt acceptate, devenind astfel, baza unui tratat definitiv între Anglia și Alger. Chiar și în urma acestui violent bombardament și a tratatului obținut de lordul Exmouth, jefuirea corăbiilor și luarea de prizonieri nu au încetat. În urma congresului de la Aix-la-Chapelle, din 1818, în cadrul căruia printre problemele discutate s-a numărat și chestiunea piraților din Africa de Nord, Algerul primește un avertisment căruia refuză să i se supună, iar „deyul Algerului amenința cu distrugerea stabilimentelor franceze în Africa; el refuză să se conformeze dreptului maritim internațional; pretindea că-și va continua sistemul de piraterie și comitea fără încetare infracțiuni; autoriza și chiar încuraja, sub diverse pretexte, jefuirea ambarcațiunilor care navigau sub protecția pavilionului francez.”

Un alt subiect care instigă nemulțumirea Franței în ceea ce privește Algerul, e reprezentat de creanțele Bacri. In timpul primei Republici, un reprezentant al minorității evreiești din Alger, Jacob Bacri, alături de casa Busnach, a furnizat francezilor diverse cantități de grâu de o calitate îndoielnică. La 15 februarie 1798, casa Bacri a primit, drept plată, de la ministrul marinei, Pléville le Pelley, o sumă de 1,589,748 de franci, plus mari cantități de muniții. Bacri pretindea însă o creanță de 14,000,000 de franci și fiind la rândul lui creanțier al deyului a pretextat că nu își poate plăti datoria din cauză că Franța nu și-o achita pe a ei, transformând astfel propriile revendicări în probleme naționale. Negocierile pentru creanțele Bacri s-au desfășurat timp de mai bine de două decenii, iar în urma unei convenții ce a avut loc la 28 octombrie 1819, casele Busnah și Bacri au stabilit că Franța le datora 7,000,000 de franci, dintre care francezii au platit 4,500,000 de franci, considerând, conform propriilor calcule, că aceasta este suma datorată. De-a lungul anilor 1824-1825, deyul a făcut recursuri peste recursuri, nerăbdător să-și primească de la francezi diferența de 2,500,000 franci care considera că i se cuvin. Drept urmare, în octombrie 1826 îi scrie ministrului de externe francez, baronul de Damas, o scrisoare insolentă prin care îl somează să recunoască validitatea celor 2,500,000 franci. Ministrul consideră nepotrivită și inadmisibilă cererea deyului, venită pe un astfel de ton, și nu consideră de cuviință să-i răspundă, iar consulul francez la Alger primește însărcinarea de a aduce la cunoștința deyului acest lucru. Consulul general francez la Alger era, încă din 1815, Pierre Deval. Astfel, în data de 27 aprilie 1827, întrebat de Hussein dacă are un răspuns pentru el din partea ministrului de externe, Deval răspunde că încă nu a primit nimic. În acel moment, Pierre Deval privește din partea deyului mai multe lovituri cu apărătoarea de muște, ordonându-i apoi să se retragă. Există, însă, și versiunea cancelariei Algerului, conform căreia consulul Deval, impertinent fiind, a stârnit mânia deyului primind o lovitură de evantai. Cert este că gestul a fost interpretat ca un afront adus persoanei regelui, lucru pe care Franța nu își permitea să îl tolereze.

În 5 iunie 1827 Franța anunța Europa că o escadră franceză, alcătuită din 30 de ambarcațiuni de război, a plecat de la Toulon spre Alger pentru a cere socoteală pentru insulta deyului. Goeleta Torța a ancorat în portul Algerului în ziua de 11 iunie 1827, iar consulului Deval îi sunt trimise depeșe ale guvernului francez în care i se ordona să-și părăsească reședința. În data de 15 iunie consulul se urcă la bordul Torței, în același timp, făcând publică o ordonanță prin care și ceilalți francezi de pe teritoriul Algerului sunt somați să procedeze întocmai. O notă diplomatică îi este remisă deyului. Aceasta conținea șase puncte pe care deyul le refuză de la primul până la ultimul: reprezentanții deyului, în numele lui, trebuia să-și ceară scuze consulului francez; la un moment hotărât de ambele părți, palatul deyului și toate fortărețele trebuiau să arboreze steagul francez și acesta să fie salutat cu o sută de lovituri de tun; orice fel de lucru considerat proprietate franceză, îmbarcat pe navele inamice Regenței, nu era lăsat să iasă din port; ambarcațiunile sub pavilion francez nu mai puteau fi atinse de corsarii Algerului; deyul, printr-un articol special, ordona executarea, pe teritoriul Algerului, de capitulații între Franța și Poarta Otomană; indivizii și navele statelor Toscana, Lucca, Piombino și aie Sfantului Scaun să aibă aceleași privilegii ca francezii. Din acel moment începe blocada Algerului și a coastelor sale. Prin blocadă se înțelege că goeletele franceze urmăreau să stopeze tentativele corsarilor de a părăsi portul Algerului. Deyul, la rândul lui, ia și el unele măsuri contra francezilor și astfel, ordonă beyului Constantinului, vasalul Algerului, să distrugă stabilimentele franceze în Africa și în special reprezentanța comercială La Calle, care a fost dărmată din temelie, în data de 21 iunie, după ce a fost evacuată de francezi. La începutul lunii octombrie pirații încearcă de mai multe ori să răzbată prin blocus, lucru care rămâne fără nicio reușită.

În Franța, ca în întreaga Europă de altfel, la momentul respectiv, exista altceva care acapara atenția și anume, problema orientală. Cu toate că guvernul francez și-a întors privirea de la blocada Algerului, aceasta a continuat să se mențină, plus că încep să se contureze o serie de idei în privința a ceea ce avea să se întreprindă legat de Regența din nordul Africii. Referitor la măsurile ce se doreau adoptate în cazul sus-numitei Regențe, unul dintre protagoniștii scenei lovirii cu evantaiul, consulul Pierre Deval însuși, propusese încă din 1818 eradicarea pirateriei prin asedierea Algerului. În 1828 își reia cu și mai multă convingere propunerea de a se organiza o expediție împotriva Algerului, mai ales că acum Franta își câștigase și un pretext pentru a acționa. În 1829 Deval moare fără a-și vedea propunerea luată în considerare.

Hyde de Neuville, ministrul Marinei, declară in Camera Deputaților că Regența și populația Algerului e obosită de blocada maritimă riguroasă, dar că mai mult de atât nu se poate obține printr-o blocadă și propune găsirea unor noi metode. Prin urmare, se încearcă inițierea unor tratative cu Regența. Între 23 iulie-3 august 1829 șeful escadrei franceze, Bretonniere, călătorește spre Alger în speranța unei reușite de reconciliere . Dar și această ultimă tentativă dă greș pentru că bateriile de coastă ale băștinașilor trag asupra navei franceze. Întrevederea dintre amiral și dey se încheiase cu aceste cuvinte ale lui Husein: “J’ai de la poudre et des balles.” După gestul de perfidie al deyului de a-i ataca pe francezii veniti în misiune diplomatică, Franța, stupefiată, anunță din nou Europa că nu va lăsa nepedepsit acest comportament. Printre francezi începe să se contureze ideea că nu pot rata un astfel de moment prielnic de a apăra cauza întregii Europe, de a curăța Mediterana de pirați și de a scăpa creștinătatea de tributurile pe care trebuia să le plătească Regenței pentru ca corsarii ei să nu îi jefuiască navele. Începe să se contureze ideea conform căreia francezii ar putea juca rolul unor salvatori care să-i civilizeze pe barbari.

Pregătirile pentru expediție

Situația Mediteranei occidentale nu mai putea rămâne aceeași. Vasele europene nu mai puteau fi supuse în continuare de pirați și echipajele lor capturate nu mai puteau fi trimise în sclavie. Trebuia să se renunțe la mentalitatea arhaică conform căreia fortăreața Algerului este inexpugnabilă.

Pentru Alger începe o epocă de instabilitate. Presiunea din afară își spune cuvântul și încep să se observe primele urmări. Regimul instaurat de otomani dă semne de slăbiciune și în paralel cu slăbirea pe plan intern, are loc și slăbirea Algerului în relațiile internaționale. Principala sursă financiară a Algerului provenea din tributul achitat de statele ce doreau să își ocrotească navele de incursiunile piraților. Acest tribut, însă, încetează să mai susțină economia Regenței; plus că alte evenimente hotărăsc declinul supremației piraților în Mediterana. La 8 august 1829 preia funcția de prim-ministru prințul Jules de Polignac. Acesta imaginează o reorganizare a hărții Europei, dar viziunile celorlalte state europene nu se pliază pe vizunea lui și astfel, planul prințului nu are nicio șansă de reușită. Pentru a distrage cumva atenția de la nereușitele Franței, era nevoie de o victorie pe plan extern care să capteze interesul. Astfel, privirile se întorc spre Alger unde Prințul de Polignac imaginează un plan în ceea ce privește stăpânirea franceză din Africa: el visează “o Franță care să fie stăpână de la Oran la Alexandria”- această viziune, inspirată de consulul francez în Alexandria la vremea respectivă, Drovetti, este în concordanța cu mirajul Egiptului, care îi obsedează pe francezi încă din secolul XVIII. Propunerea lui Drovetti este construită pe ideea că sultanul Mehemed Ali trebuie să fie atras spre un atac asupra Algerului în alianță cu Franța. În același timp- prin această alianță- francezii loveau și în interesele englezilor: sultanul ar fi purtat influența Franței adânc în inima Asiei, lucru care ar fi lezat planurile Angliei. Lovindu-se în februarie 1830 de refuzul decisiv al lui Mehmed Ali, scenariul nu a avut nicio șansă de victorie.

După ce, în prealabil, în decembrie 1829, Louis-Auguste-Victor, conte de Bourmont, ministrul de război, i-a propus lui Polignac un plan de expediție împotriva Algerului- cu care Polignac s-a arătat de accord- la sfârșitul lui ianuarie 1830 expediția este hotărâta, fără să se fixeze, însă, o dată exactă. Câteva zile mai tarziu, la 7 februarie 1830, Carol X semnează ordonanțele de mobilizare a forțelor necesare expediției.

Anglia, mulțumită de faptul că nu s-a reușit o intervenție a Franței alături de Mehmed Ali în Alger, a fost pe deplin surprinsă văzând că Franța, fără niciun sprijin, e pe punctul de a porni o expediție peste Mediterana. Londra e înspăimântată de perspectiva că francezii ar putea transforma Algerul în colonie și astfel și-ar extinde influența în Africa. Au existat schimburi de replici acide între cele doua state, Anglia instigând Poarta să facă abuz de dreptul său de suverană, și să trimită la Alger un pașă însărcinat să-l captureze pe dey și să-l predea francezilor, cu scopul de a anula pretextul expediției. Blocada franceză din raza Algerului a determinat eșecul planului englezilor, iar fregata care îl purta pe pașă a fost capturată, plenipotențiarul turc fiind constrâns să meragă la Toulon unde a încercat să medieze relațiile suveranului său cu guvernul francez. Expediția era definitiv hotărâtă iar „fricțiunea franco-engleză nu a fost decât instrumentul care i-a întărit pe francezi”. La 21 martie 1830, Carol X afirma, în discursul tronului, că „la France insultée n’a besoin de l’aide de personne pour se venger. Quant aux Anglais, nous ne melons pas de leur affaires, qu’il ne se melent pas des notres! Tout ce que je puis faire pou l’Angleterre, c’est de n’avoir pas écoute ce que j’ai trop entendu.” Pregătirile expediționare încep cu o nemaipomenită fervoare. Orașele franceze primesc ordine cu numărul vaselor de luptă și cu numărul oamenilor pe care aveau datoria să îi debarce pe coastele Africii. Ministrul de Război, contele de Bourmont, este numit prin ordonanța regală din 11 aprilie 1830 “commandant en chef de l’armée d’expedition en Afrique”. În grija sa cade sarcina de-a alege comandantul armatei navale. Majoritatea amiralilor fuseseră inițial de părere că o debarcare pe coasta Algerului ar fi imposibilă, prin urmare conducerea nu le putea fi încredințată lor. Vice-amiralul Guy-Victor Dupérre, prefect maritim la Brèst, este cel ales de Bourmont. Dupérre se distinsese în mai multe întâlniri cu englezii pe coastele franceze, prin urmare își formase deja un renume, lucru care îl recomandă pentru conducerea expediției. Bourmont primește instructiunile destinate à diriger sa conduit. Datate 18 aprilie, semnate de Carol X, contrasemnate de prințul de Polignac, ministrul afacerilor străine și de acum înainte ministru al războiului prin interimat, instrucțiunile se rezumă la faptul că Bourmont are responsabilitatea de a atrage de partea lui toți șefii de triburi și guvernatorii din interior promițându-le locuitorilor că îi va elibera de sub opresiunea turcă; trebuie să aibă grijă să evite să nu întreprindă nimic și să nu spună nimic care ar putea divulga intențiile ulterioare franceze în ceea ce privește Algerul, sau care să jeneze mai târziu „la libérte d’action que la France doit se réserver pour l’organisation et la disposition définitive de ce pays”. Când va pătrunde în Alger, nu trebuie să asculte nicio propunere din partea deyului și nu trebuie să trateze cu el în privința niciunui alt angajament exceptându-l pe acela în care deyului i se cruță viața și i se acordă, dacă dorește, libertatea de a se retrage într-un teritoriu francez. Dacă deyul va vrea să negocieze, i se va da un răgaz de trei ore pentru a evacua și a preda orașul. Dacă deyul va vrea să trateze în legătură cu debarcarea franceză, Bourmont, înainte de a suspenda operațiunile de război, va insista ca deyul să accepte următoarele condiții: să trimită un convoi alcătuit din trei dintre cele mai importante personalități ale Algerului pentru a duce regelui scuzele deyului; abolirea definitivă a sclaviei creștinilor și a tuturor tributurilor plătite de statele creștine; renunțarea la dreptul de pace și război împotriva statelor aflate în ostilități cu Poarta; distrugerea fortificațiilor din Alger care va deveni simplu port de comerț; interdicția de a ridica alte ziduri de apărare fără consimțământul Franței; aceleași măsuri să fie luate și pentru celelalte porturi și orașe fortificate ale teritoriului algerian; cedarea catre Franța a tuturor tunurilor, munițiilor, armelor și vaselor de război; interdicția regenței de a face cuceriri pe viitor; libertate pentru turcii care vor să rămână în Alger, dar interdicția de a recruta alți soldați; plata unei indemnizații de război de 50 000 000 franci. Concluzionând, Bourmont trebuia să considere că scopul propus este cucerirea Algerului.

L’armée d’Afrique număra 37 000 oameni. Forța principală a armatei expediționare era compusă din regimente de infanterie, în numar de 18, care cuprindeau 31 000 soldați și ofițeri. Dificultatea de transport, incertitudinea că vor găsi furaje pe coastele Africii, au decis guvernul să reducă cavaleria la cât mai puține efective posibil și astfel, numărul călăreților nu depășea 500; artileria, care cuprindea 2 300 oameni, avea 83 piese de asediu; existau și companii de geniști, deși puține la număr. Flota de război a lui Duperre a fost divizată în trei aripi: de bataille, de débarquement et de réserve, iar convoiul număra și nouă nave străine: patru napolitane, trei austriece, una sardă și una rusă. La 3 martie 1830, în discurul tronului, guvernul lui Polignac anunța, oficial, că ocuparea Algerului se va declanșa neîndoielnic, iar la 10 mai armata era pregatită. În discursul adresat armatei, Bourmont confunda la cause de la France cu celle de l’humanite și le promitea soldaților rolul de liberateurs pentru arabi. Această aventură nu reprezenta o preocupare majoră pentru francezi, în această perioadă, însă, ulterior, s-a dovedit extrem de folositoare în a deschide Franței drumul spre Africa de Nord.

Alger tel qu’il est

În perioada ce se desfășoară până la 1830, Algerul era organizat sub forma unei regențe aflate sub suzeranitate otomană. Beyul algerian, Khayr Al-Din, a fost cel care a recunoscut această suzeranitate în 1518. Odată otomanii stabiliți în Maghreb, au ridicat Algerul la rang de provincie și astfel, aceasta ajunge să dispună de „elementele materiale ale unui stat, adică un teritoriu, granițe delimitate cu vecinii, o putere centrală abilitată să negocieze cu alte state și să încheie diferite acorduri. Algerul constituia deja o unitate distinctă în cadrul sistemului internațional.” Regența era supusă unui sistem oligarhic, militar și administrativ, al spahiilor și-l recunoștea pe împăratul de la Constantinopol drept calif. Pe lângă dey, care era numit de Divan din rândul soldaților, o altă instituție importantă era consiliul superior al odjak-ului, alcătuit din funcționarii în vârstă, considerați înțelepți. Deyul, la rândullui, era cel care desemna bey-i, guvernatori de provincii, pentru restul țării: provincia Titteri în centru, Oran la vest și Constantine la est. Aceștia nu duceau propria politică, ci aplicau ceea ce li se dicta de la Înalta Poartă. „În acest spirit, în 1561, au fost concesionate Franței teritoriile de la Calle, Capul Negru, Annaba, Capul Roz și Collo.”

La 1830, când francezii ajung în Alger, drepturile Porții Otomane asupra regenței erau altele. Înainte de expediția de cucerire, guvernul regelui Franței l-a însărcinat pe ambasadorul Franței la Constantinopol, să ceară Porții să se folosească de autoritatea sa asupra deyului Algerului pentru a pedepsi ofensa adusă regelui prin persoana consulului său. Poarta i-a răspuns că de foarte mult timp este fără niciun fel de autoritate asupra Algerului și că nu deține niciun mijloc prin care să îndeplinească cererile Franței. Prin urmare, Poarta nu mai deținea în spațiul algerian decât o putere nominală, considerând Algerul independent de facto. Deyul nu mai era doar un guvernator numit de sultan, ci unul ales de miliția turcească și confirmat de sultan prin firman, caftan și sabia de comandament. Diferențe apar și la statutul deyului care nu mai plătea tribut Porții, însă îi trimitea odată la trei ani un dar a cărui valoare se ridica la aproximativ un million și jumatate de franci. Sultanul îi trimitea în schimb arme și muniții de război și îi reînnoia permisiunea de a recruta pe o perioadă de trei ani soldați din teritoriile sale. Cei care aveau misiunea de a recruta soldați erau procurorii trimiși la Smyrna sau Constantinopol cu treburi diplomatice. Ei înrolau răufăcătorii, asasinii-chiar și pe cei condamnați la moarte- și îi îmbarcau către Alger unde, odată ajunși, erau băgați în cazarmă și apoi înscriși ca soldați. Tot deyul era cel care, odată la trei ani, numea bey-ii din provinciile Tittery, Constantine și Oran, fiecare dintre aceste provincii având datoria de a plăti un tribute annual. Franța, pentru dreptul său exclusiv de a pescui corali și pentru comerțul exterior din Bone, plătea 160 000 franci pe an. Puterile creștine ale Neapolelui, Portugaliei, Danemarcei și Suediei plăteau, fiecare, un tribut care se ridica la 128 000 franci. Pe an se ajungea la strângerea unui buget de 2 309 000 franci. Cheltuielile regenței însă ajungeau la suma de 4 554 000 franci, aproape dublu față de câștig. Restul sumei o strângeau din jafuri, piraterie, confiscări și vânzarea sclavilor creștini. Guvernul le furniza cavalerilor caii, dar infanteriștii trebuiau să-și procure pe propria cheltuială pușca, yataganul și pumnalul cu lama îngustă, care constituiau armele de bază ale unui soldat.

Printre principalii funcționari în statul algerian se numărau: oukil-el-hardj-ministrul marinei-însărcinat cu contabilitatea aprovizionării cu muniții de război și cu controlul activităților arsenalului de război; kasnadj–trezorierul-care avea în grijă serviciile financiare și se ocupa de impunerea și ridicarea impozitelor; agha-comandantul trupelor-care avea în departamentul său problemele și activitățile outhans-ului, ale regiunilor de câmpie și a cărui autoritate se întindea pe întreaga provincie a Algerului. Sub ordinele sale se aflau kaid; agha dispunea de întreaga armată (spahii, abids etc); strângea impozitele cu ajutorul armatei și menținea populația în obediență. Kodja-el-khiel, inspectorul de herghelii-însărcinat cu supravegherea schimburilor comerciale, piețelor, locurilor în care sunt amplasate. Mecktoubdji. șeful secretarilor, directorul corespondenței politice. El deținea registrul contabilității de stat, cel cu reglementări militare și pe cel al armatei, cele mai importante dintre toate. La Alger, șeful administrației civile și municipale era scheikh-el-blad, numit și scheikh-el-medinuh, în traducere, conducătorul sau guvernatorul orașului. El se ocupa de justiția municipală și de miliție: sub ordinele sale se aflau naibs –locotenenții- și amins- conducătorii diferitelor societăți. El avea în subordine un guvernator secundar, ales dintre familiile cele mai importante ale orașului și descendent al unui marabout; acest personaj era investit cu titlul de naid-el-aschraf -chef de notables-. Toți acești funcționari aveau în grijă ordinea orașului și activitățile ce se desfășurau aici: economice, industriale, poltice; supravegheau miliția locală, salubritatea orașului, apeductele, construcțiile publice.

Fahs-ul – provincia- era divizată în șapte outhans, fiecare din aceste outhans fiind format din mai multe triburi care și ele, la rândul lor, se subdivizau în douars, fiecare douar fiind similar cu o reuniune de mai multe corturi. Principalii conducători erau kaids și kadis. Kaids erau prefecții ale căror atribuții erau cele administrative și politice, spre deosebire de Kadis care se ocupau de sistemul judiciar. Tot kaid-ul era cel care conducea armata fiecărui douar. Subordonați kaid-ului, în cadrul armatei, erau scheikhs- aceștia, la rândul lor, aveau un conducător, care constituia elementul de legătură între sheikhs și kaid și anume, sheikhul superior.

La 1830, Algerul, cu cele 4000 de locuinte ale sale, nu numara mai mult de 30 000 de locuitori. Toate casele din oraș sunt construite la fel, niciuna neavând fațadă exterioară și niciuna nu se distinge prin vreun model architectural particular. Fiecare dintre case are patru camere care nu comunică între ele. Pentru că, în general, un bărbat are trei sau patru neveste, în fiecare cameră trăiește câte o familie a șefului casei: câte o soție împreună cu copiii ei. Singura diferență dintre case este dată de dimensiunea lor, lucru care scoate în evidență statutul social al locuitorului. Locuitorii pot fi împărțiți în patru caste distinct: indigenii, care nu se pot bucura de niciun privilegiu și de nicun drept, nu pot ocupa nicio funcție publică și li se interzice să absenteze din oraș fără autorizația directă a deyului. Deseori, din motive de subzistență, se îmbarcă pe navele corsarilor pe post de mateloți. Acesta este motivul pentru care Bourmont, în discursul adresat armatei în mai 1830, înainte de pornirea expediției, afirma că „l’Arabe verra en nous des liberateurs”. Colouglis reprezintă o altă clasă social, fiind indivizii născuți din căsătoriile mixte, dintre un turc și o indigenă. Aceștia pot ocupa posturi subordonate, atât civile cât și militare, dar majoritatea ajung soldați. A treia castă este reprezentată de turci, cei privilegiați, cei care dețin controlul tuturor funcțiilor principale. Fiecărui consul care ajunge la Alger guvernul îi desemneză un turc, numit drogman, care joacă rolul de intermediar între consul și dey. Evreii constituie cea de-a patra categorie socială. În Alger sunt în numar de 6000 și sunt guvernați, după legile, cutumele și riturile lor, de un șef ales. Acest șef trebuie să se asigure că evreii plătesc la timp tributul în schimbul libertății de a-și practica religia și în schimbul menținerii întâietății comerciale în întreaga țară. Ca și indigenii, nici evreii nu au dreptul să ocupe vreo funcție publică. În Alger evreii sunt singurii bancheri și păstrează corespondența cu toate locurile comerciale din lume. Nu exista niciun om politic în Alger, fie el consul, diplomat, care să nu aibă un evreu în serviciul său, în calitate de agent comercial. Consecința este că fiecare dintre aceștia posedă toate secretele casei căruia îi este afiliat. Așadar, regența are o alcătuire multietnică, cuprinzând diverse grupuri de oameni, dintre care cele mai numeroase, arabii și kabilii, berberii, au provocat cel mai mare interes.

Cât despre acordarea unei educații populației, aceasta nu era una dintre atribuțiile guvernului și administrației publice. Religia era cea sub supravegherea căreia era plasată instrucția. La baza oricărei învățături primare și secundare și la baza tuturor studiilor superioare se găsea Coranul. Fiecare așezare religioasă- moschee, capela, lăcaș de cult- adăpostea câte o școală. De regulă aceste așezări erau fondate pe proprietăți donate de către persoanele pioase și influente din societate. Aceste stabilimente religioase de care erau atașate și stabilimente școlare, luau forma unor instituții care purtau numele de habous. Nici cultul religios, nici educația nu erau întreținute sau subvenționate de către stat. Școala primară era frecventată de toți copiii, băietii, cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani. Fetele primeau și ele educație doar în cazuri foarte rare, în familiile bogate care își puteau permite un bătrân respectabil, care ținea loc de preceptor. În fiecare douar de oarecare importanță exista un cort, numit cheria, destinat studiilor, și un institutor, numit mouadeb, ales de conducătorul douarului. În orașe, școlile primare afiliate lăcașurilor de cult, purtau numele de msid sau mektib. Mouadeb-ul nu avea un salariu fix, ci primea de la părinții elevilor o sumă lunară în funcție de posibilitățile financiare ale fiecărei familii. În provincia Constantine un mouadeb primea de la părinții fiecărui copil aproximativ 30 de franci pe an; fiecare mouadeb ocupându-se de 20-30 de copii, ajungea sa castige aproximativ 2 franci pe zi. În 1830 un hectolitru de grâu valora maxim 8 franci și o oaie 4 franci, prin urmare, mouadeb-ul poate fi considerat o persoană înstărită. Acest institutor nu era supus unei supravegheri oficiale. Pentru ca cineva să ocupe o astfel de funcție era suficient să știe să scrie și să citească. De obicei cei săraci se opreau cu studiile după terminarea școlii primare. Dar cei care doreau puteau continua cu studiile și puteau accede la instrucția secundară, care le era acordată tot în moschei, de data aceasta de către moudares. În principiu instrucția era gratuită, iar acești moudares erau numiți de bey, în fiecare provincie. Primeau anual o indemnizație de 100-200 de franci. La Constantine existau aproximativ 700 de elevi care frecventau studiile secundare, în 1830. Majoritatea erau veniți din triburile din vecinătate. Astfel că, pentru găzduirea lor, au fost ridicate anumite case ce purtau numele de zaouias. Dacă pe parcursul celor patru ani de învățământ primar, elevii învățau să scrie și să citească din Coran, acum învață gramatica și comentarii ale Coranului. La sfârșitul studiilor elevul primește un brevet de capacitate- idjaza- prin care profesorul atestă că discipolul lui posedă toate cunoștințele pe care putea el să îl învețe. Elevul care primea acest idjaza ajungea taleb, adica apt să citească din Coran în moschei și apt să ocupe funcția de khodja- scrib- sau mouadeb. Exista și o instrucție superioară, însă între aceasta și cea secundară nu poate fi trasată o delimitare precisă. Elevul putea ajunge alem- absolvent al învățământului superior- dacă frecventa următoarele cinci materii după ce termina cu studiul gramaticii și al comentariilor Coranului: nahou – sintaxa, accentuarea- pentru a înțelege cărțile sfinte; fiqh – dreptul- divizat în două părți; tâfsîr- teologia- care cuprindea dogme, precepte, comentarii ale Coranului prin care nu se urmărea doar a se înțelege semnificația versetelor din Coran, ci și cauza, necesitatea acestora; hadît- tradițiile privitoare la profeții; ilm el hisâb și ilm el falak- aritmetica și astronomia.

În Africa de Nord studiile erau mediocre, cărțile rare, dar trebuie spus că un bun musulman nu neglija acest aspect moral al educației.

Capitolul II: POLITICA DE CUCERIRE ȘI EXPANSIUNE A DOMINAȚIEI FRANCEZE ÎN TERITORIUL ALGERIAN

Primele demersuri ale dominației franceze între 1830-1840

Algerul, când expediția franceză era în deplasare, era blocat de câteva luni de cele patru fregate și opt corvete ale diviziei lui Massieu de Clerval. Suspendarea comerțului maritim și atacurile iminente creaseră o stare de anxietate și surescitaseră fanatismul musulman. Beyul din Tunis, rezistent la manevrele agenților britanici, nu s-a pronunțat contra francezilor, spre deosebire de beyul din Tripoli care a început să predice războiul sfânt în moschei. Cât despre forțele provinciilor algeriene, acestea au început să se adune ajungând la un efectiv de 60 000 oameni la a căror conducere se afla ginerele deyului Algerului, aga Ibrahim. Aceste forțe numărau 5000 ieniceri turci, 5000 colouglis, 10 000 mauri algerieni, 30 000 arabi aduși de bey-i din Tittery, Constantine și Oran, plus aproximativ 10 000 kabili. Grosul acestei armate era semnalat a fi la Sidi-Ferruch, în tabară la Staouéli.

La 14 iunie Bourmont a debarcat pe plaja de la Sidi Ferruch unde nu a întâmpinat nicio opoziție: „Le calme et le silence qui regnaient sur la côte avaient quelque chose de sinistre et d’effrayant; ils nous paraissaient au moins inexplicable.” Aici și-a instalat cartierul general și și-a fortificat pozițiile, cartierul general fiind stabilit la Torre-Chica. La 19 iunie a avut loc bătălia de la Staouéli, în urma căreia francezii au ieșit învingători și au dispersat forțele inamice superioare numeric, văzându-se însă în imposibilitatea de a avansa spre Alger din cauza faptului că proviziile și convoiul cu alimente întârzia să apară. Când s-au îmbarcat de la Toulon spre Africa de Nord, amiralul Dupérre nu a fost de acord ca întregul convoi de război să plece împreună cu expediția și astfel, lipsa proviziilor îngreuna acum desfășurarea evenimentelor conform planului. În timp ce armata aștepta sosirea convoiului, „Sidi-Ferruch prit l’aspect d’une ville qui avait ses quartieres, ses places, ses rues.” Bourmont a transformat Staouéli în tabără închisă și a pus redute care să apere proaspăt construitul drum de 8000 metri lungime și 10 lățime care străbătea noua tabără franceză. Aceste precauții s-au dovedit utile din moment ce arabii au început să predice războiul sfânt și în data de 24 iunie, 20 000 dintre ei au reluat ofensiva pe platoul de la Staouéli. „La retard qu’eprouvait l’arrivée de notre materiel donnait à l’énnemi les moyens de préparer ses moyens d’attaque et d’organiser sa défense.” Bourmont însă a început să câștige teren și să își împingă armata spre Alger, stabilindu-se ulterior la Sidi-Khalef. Aici, aga Ibrahim a fost înlocuit cu un general mult mai popular și anume Mustapha bou Mezrag, bey în Tittery, care în 27 și 28 iunie a condus atacuri directe asupra francezilor, cauzându-le acestora mari pagube. Armata nu mai putea rezista mult în aceste condiții, prin urmare Bourmont a lăsat o garnizoană la Sidi-Khalef și a hotărât ocuparea fortului Împăratului. Acest fort care se numește al împăratului, se găsește la mică distanță de Alger și a fost ridicat de spanioli în secolul al XVI-lea când au asediat în van acest oraș. La 3 dimineața, 29 iunie, au fost făcute primele mișcări. Pentru că orientalii nu aveau obiceiul de a se lupta sau de a sta de pază noaptea, au fost luați prin surprindere de trupele franceze, iar fortul Împăratului a fost ușor cucerit.

Algerul era imposibil de atacat dinspre mare, aceasta fiind cea mai bine protejată parte a orașului, astfel că Bourmont a ordonat săparea unor tranșee, în fața fortului Împăratului și începerea bombardamentului. Sidi Mustapha Kadri, primul secretar al lui Hussein, a părăsit Algerul pentru a discuta cu Bourmont, iar francezul i-a expus condițiile capitulării deyului: cedarea Kasbah-ului, fortăreața și palatal deyului, forturilor și a portului orașului, la 5 iulie, la 10 dimineața; i se lăsa deyului libertatea de a se retrage cu familia și bogățiile personale în orice teritoriu francez și-ar dori acesta; atât timp cât va rămâne în Alger i se garanta protecția lui și familiei sale; aceleași avantaje le erau acordate turcilor din odjak; Bourmont își lua formal angajamentul de a respecta practica religiei musulmane, libertatea tuturor locuitorilor, femeilor, proprietăților și comerțului lor. Hussein a acceptat aceste condiții, iar la 7 iulie a recunoscut personal cucerirea franceză și i s-a aprobat acestuia plecarea la Neapole. Bourmont a intrat în Kasbah unde a descoperit bogății cu o valoare aproximată la 50 000 000 franci, plus multe produse materiale printre care lână, produse de artilerie din bronz, estimate și ele la aproximativ 7 milioane franci; totalitatea cheltuielilor pentru pregătirile de război ale francezilor se ridicase la suma de 48 500 000 franci, de unde rezultă că un prim profit al Franței de pe urma acestei cuceriri a fost unul infim. Cu toate acestea, Bourmont nota următoarea frază în jurnalul său, imediat după cucerirea acestui oraș: „l’honneur français est venge; l’humanité n’aura plus à gémir de la tyrannie des barbaresques, ni le commerce à souffrir de leur depredations; la France a acquis une possession d’une valeur incalculable.”

Beyul din Tittery, Mustapha ben Mezrag a semnat o declarație prin care îl recunoștea pe regele Franței ca suveran și domn, primind, în schimb, toată protecția de care se poate bucura un vasal din partea suveranului său și libertatea de a-și practica religia. Cu atât mai gravă este văzută de către francezi trădarea acestuia când adună în jurul lui turcii care părăsesc Algerul și încearcă să ridice la luptă câteva triburi arabe din zonă în scopul declanșării unui război civil. Pentru că turcii instigau la rebeliune, Bourmont le-a ordonat, fără nicio excepție, să depună toate armele și munițiile de război pe care le dețin. Cei care nu se conformau erau pedepsiți cu moartea. „J’aime mieux t’avoir pour ennemi declare que pour allie perfide”, îi scrie Bourrmont lui Mustapha ben Mezrag când acesta îi nesocotește ordinele și se autoproclamă pașă.

Triburile din câmpia Metidja trimit solii că sunt de acord să înceapă negocierile de pace cu francezii. Această câmpie se găsește în sud-estul Algerului și se întinde pe o lungime de aproximativ 70 de kilometri și pe o lățime de aproximativ 28 de kilometri. Suprafața câmpiei e evaluată la 500 000 ha, și e traversată de râurile Mazafran, Hamise și Harash care se varsă în Mediterana. Faptul că este traversată de aceste râuri va reprezenta unul dintre principalele motive pentru a transforma această câmpie în punctul central al agriculturii franceze din teritoriul algerian. În iulie, Bourmont cu o parte din armată pleacă spre Metidja. La Blidah – mic orășel situat în câmpie- este atacat de câteva triburi kabyle: Beni Sala, Beni Msra și Beni Messâoud, triburi care în cele din urmă au ajuns să facă pace cu francezii și să le fie fidele. Centrul de stabilitate franceză în Metidja va deveni Bouffarick, vechi centru comercial pentru mai multe triburi arabe. Tot în iulie, bey-ul din Oran, Hassan, și-a arătat dorința de a recunoaște suveranitatea franceză, fiul mareșalului Bourmont, Louis de Bourmont, fiind trimis la Oran pentru a duce beyului declarația de supunere pe care acesta trebuia să o semneze. I s-au promis lui Hassan aceleași avantaje conferite și deyului din Alger. Declarația a fost acceptată și semnată de beyul Oranului, iar francezii au ocupat fără vărsare de sânge, la 28 iulie, fortul Mers el Kébir.

Preocupat de concesiunea La Calle, guvernul francez i-a ordonat lui Bourmont, în primele zile ale lui iulie, să conducă un corp expediționar spre Bône pentru a face cunoscute drepturile Franței. Expeditia nu a reușit să ajungă mai devreme de 2 august în portul Bône, primul intrat în oraș fiind generalul Charles-Marie Denys de Damrémont. Notabilii orașului și-au declarat imediat supunerea, dar triburile vecine au refuzat dominația franceză și au amenințat că se vor înarma și vor ataca Bône, iar beyul din Constantine, Mahmoud, și-a anunțat voința de a le conduce contra francezilor. Încă de pe 4 august, arabii au început să se arate în număr mare din toate direcțiile, atacând posturile franceze și oprind aprovizionarea orașului. Damrémont a reușit să pacifice zonele abia pe 18 august, până la acea dată fiind nevoit să contraatace asediile arabilor. De asemenea, Bougie, oraș situat între Bône și Alger, a trimis delegați la Bourmont pentru a-și prezenta supunerea. În august 1830, la Bougie, adunarea forțelor muntenilor, kabiilor, a dus la eșuarea planurilor de debarcare ale francezilor.

Într-o scrisoare din 26 iunie 1830, adresată lui Bourmont, prințul de Polignac, subliniază că scopul expediției va fi imperfect atins dacă bey-i din Tunis și Tripoli nu vor subscrie condițiilor impuse de Franța. Prin urmare, în aceste două regențe orientale trebuia trimisă o escadră care să le someze să îi pună în libertate pe creștinii sclavi aflați pe domeniile lor, să renunțe pentru totdeauna la cursele de piraterie, să dea asigurări că își vor ține promisiunile în această privință și să abolească redevențele consulilor europeni. Amiralul Rosamel, cel ce fusese trimis în această misiune diplomatică atât în Tunis cât și în Tripoli, a revenit la Alger cu tratatele semnate de ambii bey. La vestea cuceririi Algerului, guvernul englez le-a cerut francezilor explicații. Raspunsul lui Carol X a fost: „Pour prendre Alger, je n’ai considéré que la dignite de la France; pour le garder ou le rendre, je ne consultereai que son intérêt.” Acestea sunt, prin urmare, principalele puncte în care autoritatea franceză s-a impus într-o primă etapă de cucerire. Între timp, în Franța vremurile tulburi schimbau un rege cu altul, o dinastie cu alta, iar refuzul mareșalului Bourmont de a recunoaște domnia lui Louis-Philippe i-a adus acestuia exilul. La 2 septembrie 1830 a debarcat în Alger generalul Bertrand Clausel. Acesta se distinge prin faptul că în noiembrie pornește o expediție contra Medeah, capitala provinciei Tittery, dar aceasta este abandonată în ianuarie următor. Reușește să-l înlăture pe beyul din Constantine, acordând investitura acestei provincii, la 6 februarie 1831, unui prinț din familia beyului din Tunis. Beyul cel nou din Constantine e de acord să plătească un tribut anual de 1 milion de franci și acceptă Franței să-și rezerve fortul Mers el Kébir pentru a-și ține aici o garnizoană. Franța a considerat că această înțelegere cu familia tunisiană punea sub semnul întrebării longevitatea stâpânirii sale în Africa și în plus, considera că tributul impus noului bey nu era suficient. Ca urmare, Clausel a fost chemat în Franța și-n locul lui, la 20 februarie 1831, au fost puși la conducere generalul Pierre Berthezène și Anne Jean Marie René Savary, duce de Rovigo. Înainte de a se îmbarca, Clausel a anunțat că l’armée d’Afrique, va înceta să mai existe sub această denumire și, conform ordinelor ministerului francez, va lua numele de division d’occupation. Odată cu Berthezène au venit în Alger 2000 de voluntari parizieni. Grație acestor întăriri o a doua expediție a pornit la 25 iunie din Alger spre Medeah, expediție care s-a dovedit fatală pentru efectivul de 4 500 de oameni ce alcatuia armata lui Berthezène. După această aventură nefastă, Berthezène a părăsit Algerul. Cabinetul căruia îi era încredințată autoritatea civilă în posesiunile franceze din Africa a fost separat de cel care deținea autoritatea militară. Comandamentul militar i-a fost încredințat ducelui de Rovigo, iar conducerea civilă a fost preluată de baronul Pichon.

La 23 aprilie 1833 sosește în Alger generalul Louis Alexis Desmichels, care preia conducerea Oranului. Aceasta este epoca în care ia amploare notorietatea unuia dintre cei mai redutabili adversari ai cuceririi franceze în teritoriul algerian. Între 1830 și 1834 rezistența nu reușește să adune toate forțele țării; există elemente care luptă contra francezilor, dar o unire a acestor elemente nu se cristalizează.

Abd-el-Kader apăruse în scenă în 1832, însă importanța lui încă nu se concretizase. Ca urmare a atacurilor franceze, în primavera lui 1832, asupra Tlemcen-ului, Mehi-ed-Deen, tatăl lui Abd el Kader, marabout și cherif, în fruntea unei adunări a triburilor din apropriere de Mascara, a condus ofensiva contra francezilor în zona Mostaganem și Oran. La 3 mai 1832, în fruntea unei mici armate alcatuită din triburile din zona Oranului, Mehi-ed-Deen i-a atacat pe francezi, hărțuindu-i, cu această ocazie distingându-se și tânărul Abd-el-Kader. La 22 noiembrie 1832, în câmpia Eghris, războinicii triburilor Hachem, Beni Amer și Gharaba l-au proclamat pe Abd-el-Kader sultan. La 25 noiembrie, Abd el Kader a intrat triumfător în Mascara, loc unde și-a organizat conducerea. Imediat după alegerea sa, Abd el Kader a redactat proclamația ce conținea principiile după care urma să conducă și prin care invita toate triburile arabe să i se alăture pentru a înlătura împreună „inamicul care ne-a invadat țara în scopul de a pune jugul lui pe gâturile noastre”. Abd el Kader a înțeles că nu trebuia să lupte doar contra creștinilor, ci și contra șefilor indigeni interesați în menținerea unei stări de anarhie care le permitea deținerea unei puteri parțiale. Iarna 1832-1833 a fost perioada în care Abd el Kader s-a preocupat de organizarea puterii sale și de izolarea triburilor care trecuseră în seviciul Franței. Emirul a creat o armată cu ajutorul căreia să-și consolideze puterea și a realizat o serie de reforme juridice, fiscale și administrative, împărțind o parte din atribuțiile lui marilor căpetenii indigene, khalifahs; acești kalifi aveau sub comanda lor niște căpetenii subordonate, numite aghast, care primeau instructiunile și le trimiteau mai departe unui al treilea ordin de agenți, numiți kaids, investiți cu conducerea unui trib. Astfel, ordinele lui Abd el Kader ajung la khalifahs și coboară ierarhic până la cheikhs, iar de la cheikhs, rapoartele urcă pe aceeași structură până la emir. Din ianuarie 1833 a declanșat războiul contra francezilor. La 18 mai 1833, o armată de 9000 de oameni a fost adunată sub steagul alb cu o palmă deschisă în mijloc, al lui Abd el Kader. Această armată a pornit spre Oran, provincie intrată de curând sub conducerea generalului Desmichels. Cu ocazia aestei expediții, francezii au fost pe punctul de a ceda în fața trupelor arabe. Abd el Kader nu a obținut o victorie decisivă și în cele din urmă și-a strâns trupele și s-a întors la Mascara, însă acest episod este relevant pentru a evidenția notorietatea și susținerea de care a început să se bucure Abd-el Kader. După această primă expediție contra francezilor, multe triburi au început să i se ralieze emirului. Abd-el-Kader e conștient că numai succesul de pe teren nu va fi suficient pentru a-și consolida dominația așa că urmărește să-și plaseze conducerea pe baze mai solide: deținerea de fortărețe, depozite de arme, provizii și muniții. Prin urmare, a atacat și a cucerit Tlemcenul, oraș aflat la 70 mile în sud-vestul Oranului. De asemenea, a dat un edict prin care interzicea toate tranzacțiile comerciale cu francezii, această blocadă a emirului având efecte atât asupra triburilor obișnuite să facă comerț cu orașele aflate acum în posesie franceză, dar mai ales asupra garnizoanelor franceze dependente de arabi pentru a-și procura cele necesare. Prin urmare, forțat de împrejurări, Desmichels începe negocierile cu Abd el Kader și semnează la 26 februarie 1834, mediat de Ibn Arasch, unul dintre agenții emirului, ceea ce avea să poarte numele de tratatul lui Desmichels. Tratatul prevedea, printre altele, încetarea ostilităților dintre francezi și arabi, respectarea și protejarea religiei și obiceiurilor musulmane, precum și libertatea comerțului. Acesta va constitui primul document ce atestă puterea tânărului emir și îi conferă acestuia un plus de prestigiu. Desmichels și Abd-el-Kader au semnat și unele articole secrete care reglau într-o manieră specială interesele arabilor și le acordau numeroase avantaje, în special comerciale, lucru care l-a dezavuat pe Desmichels. Ducele d’Orléans va afirma mai târziu despre semnarea acestui tratat că „l’événement le plus menaçant pour la domination française en Afrique s’était accompli. Il s’était forme une nation arabe et un peuple nouveau se groupait autour du un chef habile et entreprenant qui avait reuni les troncons epars de la race indigène.” După semnarea tratatului, Abd el Kader a organizat provincia Oran și urma să continue cu organizarea provinciei Tittery, însă, în Tittery nu putea pătrunde decât cu acordul francezilor, dacă se dorea ca tratatul să fie respectat. Jean-Baptiste Drouet, conte d’Erlon, guvernator-general, se opune acestei înaintări teritoriale a emirului, opoziție pe care Abd el Kader a nesocotit-o și a pătruns în Tittery, numind khalifi la Medeea și Miliana, principalele orașe ale provinciei. Începând din acest moment, tratatul putea fi considerat nul. La 28 iunie 1835, Abd el Kader provoacă dezastrul de la Macta pe care mai târziu francezii vor căuta să-l răzbune. În acest an Adolphe Thiers, acum ministru de externe, afirma că: „Ce n’est pas de la colonisation; ce n’est pas de la grande occupation, ce n’est pas de la petite; ce n’est pas de la paix, ce n’est pas de la guerre; c’est de la guerre mal faite.”

La 10 august 1835 se reîntoarce în Alger mareșalul Clausel. Totodată, Franța adoptă unele măsuri și mărește armata de pe teritoriul african, ordonă viguroase bătălii în războiul cu Abd el Kader și decretă ocuparea Mascarei. Expedițiile noului general n-au fost fructuoase și deși Mascara cucerită, emirul evacuase deja capitala, urmând s-o recucerească din mâinile francezilor în mai puțin de un an. Guvernul francez, iritat de asemenea prelungite și neașteptate rezistențe, continuă să trimită întăriri. În data de 6 iunie 1836, generalul Thomas Robert Bugeaud a ajuns la Tafna împreună cu noi forțe și cu misiunea de a obține pacificarea provinciei Oran. În acest scop, el era „autorise à user de tous les moyens pour determiner Abd-el-Kader à faire des ouvertures de paix et à entrere ensuite en negociations avec lui”. Abd-el-Kader a purtat o lungă și crâncenă bătălie la Sikkack împotriva acestui general, dar cu această ocazie a fost înfrânt. Aceasta a fost și prima întalnire de pe câmpul de lupta dintre Abd-el-Kader și Bugeaud, datată 6 iulie 1836, fiind totodată și singura bătălie în care generalul a luptat în câmp deschis împotriva emirului; după această confruntare și-a schimbat tactica de luptă, adoptând-o pe cea a adversarului caracterizată prin hărțuiri, ambuscade și retrageri neanunțate, cu scopul de a dezorienta inamicul. Bugeaud avea două opțiuni- ori se străduia să obțină o pace profitabilă pentru Franța, ori îl înfrângea definitiv pe emir. Faptul că propunerile lui Abd-el-Kader erau incompatibile cu interesele Franței l-a determinat pe generalul francez să pună în aplicare cea de-a doua parte a planului său. La începutul lui mai 1837 și-a adunat toate forțele, alcătuite din 12 000 oameni, în tabăra de la Tafna, pregătindu-se de acțiuni ofensive. Când a venit vremea să-și revizuiască resursele a realizat că este obligat să suspende marșul. Să procure animale din interior era imposibil; să se aprovizioneze din Franța cu atât mai mult nu se putea. Căldurile verii atât de fatale soldaților în marș, se apropiau repede. Pacea cu Abd-el-Kader, deși umilitoare, devenise o necesitate. La 30 mai 1837 s-a semnat celebrul tratat de la Tafna, prin care francezii ajungeau să dețină doar câteva orașe pe țărmul mării, cu foarte puține teritorii adiacente, Abd-el-Kader ajungând să posede două treimi din Algeria; Franța nu își rezerva decât câteva orașe: Algerul cu împrejurimile sale, Sahel și Metidja, Oran, Arzeu, Mostaganem și Mazagran; restul teritoriului a fost lăsat dominației emirului. În 21 iunie 1837, Monitorul Algerian scria: „Guvernatorul-general se grăbește să îi informeze pe locuitorii posesiunilor franceze din Africa de Nord, că majestatea sa, regele Franței, pe data de 15 a acestei luni, și-a dat aprobarea pentru tratatul încheiat între generalul Bugeaud și Abd-el-Kader.” Cu toate acestea, tratatul de la Tafna a fost primit în Franța cu un profund sentiment de repulsie, declanșând critici severe. Concesiunile făcute lui Abd-el-Kader care îi asigurau acestuia suveranitatea aproape în întregime asupra provinciilor Oran și Alger, în timp ce francezii păstrau doar porturile și o zonă nefavorabilă colonizarii, au fost văzute ca o renunțare la cucerirea făcută de guvernul restaurației în ultimele sale ore de viață. Această suveranitate astfel recunoscută, Abd-el-Kader a avut grijă să și-o extindă până în 1839 spre sud-vest, până la Kabylia, și spre sud, până la atlasul saharian. Textul în arabă al tratatului, de altfel singura versiune pe care Abd-el-Kader a semnat-o, nu era în concordanță cu textul francez. Textul în arabă nu consacra la souveraineté de la France, ci notează că le Commandeur des Croyants sait que le Sultan est grand, frază ambiguă pentru că sultanul nu trebuie interpretat neaparat ca fiind regele Franței. Tratatul de la Tafna, deși atât de nefavorabil pentru francezi, le prezenta acestora un avantaj: avantajul de a-l elibera pe guvernatorul-general de toate preocupările din vest în timp ce el își pregătea expediția spre Constantine.

La 13 octombrie 1837, a avut loc asediul asupra Constantineului, fortăreața lui Achmet-Bey, ultimul reprezentant al puterii turcești în Algeria. O expediție în Constantine fusese proiectată încă de la începutul anului 1835 de către generalul Drouet d’Erlon. Apoi, după întoarcerea sa în Alger, mareșalul Clausel, a făcut din această expediție unul dintre principalele scopuri ale programului său, care consta în a acoperi regența cu o rețea de posturi și tabere militare însărcinate cu supravegherea populației indigene. Expediția e condusă în octombrie de generalul Damrémont, noul guvernator-general, care își pierde viața în acest asediu, locul fiindu-i luat prin interimat de generalul Silvain-Charles Valée. „Le vendredi 13!…quel augure pour les superstitieux, un vendredi, un 13!…et ce jour-là a été un des plus beaux de ma vie. Trois colonnes, fortes chacune de douze cents hommes, avaient été prépares pour l’assaut: la premiere sous les ordres du colonel Lamoricière; la seconde sous ceux du colonel Combes; la troisieme sous ceux de colonel Bedeau.” Astfel a fost cucerit Constantine cu costul a multe vieți abia în 1837. Aici, după ce se instalează, francezii se confruntă cu o epidemie și se hotărăște evacuarea, generalul Valée, guvernator-general din 30 noiembrie 1837, lăsând în urmă doar o garnizoană de 2500 de oameni. Acesta voia să extindă dominația franceză în estul Metidjei și să realizeze o rută de comunicații pe uscat de la Alger la Constantine, lucruri aflate erau în contradicție cu prevederile tratatului de la Tafna. La 4 noiembrie 1839, de la Medeah, Abd-el-Kader îi scria lui Valée: „eram în pace și limitele dintre teritoriile tale și ale mele erau clar definite, când fiul regelui a venit cu un corp de armată și a mărșăluit de la Constantine la Alger și asta s-a întâmplat fără ca măcar să mă anunțați, fără să-mi scrieți măcar un rând în care să-mi explicați o astfel de încălcare a teritoriului. (..) și ați proclamat că întregul teritoriu dintre Alger și Constantine nu mai este sub ordinele mele. Ruptura vine din partea ta. (…) te avertizez că sunt pe punctul de a reîncepe războiul.” Rămas fără nicio explicație din partea francezilor, la 18 noiembrie 1839 Abd el Kader a declarat oficial război împotriva Franței, această declarație îmbrăcând haina masacrului din câmpia Metidja, care a făcut nenumărate victime în rândul coloniștilor.

Cucerirea Algeriei lui Abd el Kader și cucerirea Kabyliei. De la 1840 la 1857.

Într-o scrisoare din 25 ianuarie 1840, Valée îl înștiințează pe ministrul războiului că scopul său, de acum înainte, este să distrugă în totalitate puterea lui Abd-el-Kader. Valée a declarat că Franța trebuie să își stabilească dominația universală în Algeria; dar a preconizat, ca metodă, defensiva în locul ofensivei. El considera ocupația restrânsă ca fiind imposibilă și sublinia faptul că „le seul systeme qui ait des chances de succès est le développement progressif de notre domination, par l’occupation succesive de tous les points importants du pays”. Acest sistem defensiv al lui Valée s-a dovedit un fiasco, toate campaniile conduse de el pe parcursul anului 1840 sfârșindu-se fără vreun rezultat favorabil, lucru care a generat chemarea lui în Franța în ianuarie 1841. Astfel se încheie politica ocupației restrânse, startul ocupației totale fiind dat de Bugeaud odată cu reîntoarcerea sa în Alger în februarie 1841. Nu este un secret faptul că Bugeaud s-a opus inițial colonizării teritoriului din Africa de Nord: „În opinia mea, cucerirea Algeriei este o greșeală. Dar consider că marile națiuni, precum și oamenii măreți, trebuie să greșească cu măreție.” Politica noului guvernator-general încetează să mai fie una de conciliere cu arabii, toate forțele sale îndreptându-se spre dizolvarea puterii lui Abd-el-Kader. Prima mișcare a noului guvernator a fost să trimită invitații triburilor din câmpia Eghris să se supună francezilor. Abd-el-Kader i-a dat următorul răspuns, în același timp și o declarație de război: „(…) îți jurăm pe Dumnezeu că nu vei vedea pe niciunul dintre noi, decât dacă ne întâlnești în luptă.” Ceea ce i-a adus gloria lui Bugeaud e faptul că a înțeles cu ce se confruntă. A realizat că în Africa războiul nu putea fi purtat în același fel ca în Europa și de asemenea, a înțeles că nu cu o armată trebuiau francezii să se lupte, ci cu populația însăși: „(…) chacun, pris individuellement, este un homme de guerre redoutable. Il ne manqué aux Arabes que cette force d’ensemble qui resulte de l’organisation, de la discipline et de la tactique.”, și că, prin urmare, pentru a-și menține puterea într-o asemenea țară, trupele franceze trebuiau să fie la fel de numeroase și pe timp de război și pe timp de pace. Astfel, a inaugurat noi principii ale războiului cu arabii: a abandonat formațiile tradiționale de luptă și a introdus coloanele mobile de atac cu ajutorul cărora putea ataca pe nepregătite și care se puteau retrage la fel de repede, tactică ce poartă numele de razzia. Pentru că nu exista, ca în Europa, posibilitatea de a strânge armate numeroase care să se lupte între ele, obiectivul era să acopere teitoriul țării cu corpuri militare cât mai mici care să alunge populația dintr-o parte într-alta, sau care, odată plasate langâ teritoriul unor triburi să le subordoneze și să le determine să ramână și să traiască acolo în pace. Deoarece viteza era mult mai importantă decât numărul, coloanele militare erau compuse din oameni antrenați să reziste la oboseală. A înlocuit căruțele cu catâri și cămile pentru căratul proviziilor; și-a pus ofițerii să învețe araba și să studieze hărți ale teritoriilor pentru a-și conduce trupele fără ezitare; prin acest sistem, generalul cerea mult de la soldații săi, dar și obținea pe măsură. De asemenea, întregul plan de colonizare al lui Bugeaud se baza pe armată. Urmărea colonizarea militară: coloniști-soldați care să se poată apăra singuri. De asemenea, considera că singurul interes ce trebuie țintit în Africa era interesel agricol: „agricultura și colonizarea sunt unul și acelasi lucru”, afirma Bugeaud în proclamația redactată la 23 februarie 1841, imediat după ce a preluat funcția de guvernator-general al Algeriei. Însă, pentru a înfăptui acest plan nu a primit niciodată sprijinul guvernului francez. Prin decretele din martie 1841, Bugeaud a interzis comerțul cu triburile inamice francezilor; a anunțat că supunerea familiilor izolate nu va fi acceptată, ci doar cea a căpeteniilor de trib și implicit, a întregului trib; a hotărât că toți arabii care se mută în zona pacificată trebuie să poarte în văzul lumii o medalie hexagonală de metal alb, inscripționată cu cuvintele subiect arab, în franceză și arabă. Bugeaud, încrezator în sistemul al cărui adept era, constând în hărțuirea permanentă a inamicului și în a-i invada teritoriul, a organizat expediții la Medeah, Milianah, Tackdempt, Boghar și Thaza, apoi a lovit de două ori succesiv Mascara, centrul puterii emirului. Aceste expediții au fost lovituri grele contra lui Abd-el-Kader, mai ales că Tackedemt era principala lui fortăreață unde își ținea proviziile de arme și muniții, fortăreață cucerită de francezi în mai 1841.

Un pas deosebit de important spre pacificare a fost făcut de Bugeaud în iulie 1841. Coranul le interzice arabilor să se supună unei puteri străine, mai ales dacă această putere are o altă religie decât cea mahomedană. Așa că mareșalul îl trimite pe Léon Roches, translatorul său, la Mecca cu obiectivul de a obține de aici o fetvă. Fetva pe care Roches a adus-o de la Mecca avea următorul conținut: „mahomedanul poate tolera un armistițiu când infidelul invadator îi lasă mahomedanului nevestele sale, copiii, credința și libertatea de a-și practica religia.”

Anul 1841 a fost un an prolific pentru Franța. Regele l-a marcat prin inserarea următoarei fraze în discursul tronului din 27 decembrie 1841: „Nos braves soldats poursuivent, sur cette terre désormais et pour toujours française, le cours de ces nobles travaux auxquels je suis heureux que mes fils aient eu l’honneur de s’associer. La France portera dans l’Algérie sa civilization à la suite de sa gloire.” La începutul anului 1842, singurul oraș care îi mai rămăsese lui Abd-el-Kader, Tlemcen, este și el cucerit de francezi. În primăvara anului 1843, Abd-el-Kader fusese împins spre regiunea platourilor înalte, nemaiavând niciun oraș sub dominația sa, astfel că emirul își formează acum celebra smala. Aceasta era un fel de capitală în mișcare a unui popor nomad. Era alcătuită din 40 000 suflete, familia emirului, scaunul guvernării sale, proviziile sale, bogățiile sale. Urma mișcările emirului avansând în zonele cele mai fertile pentru hrană sau retrăgându-se în Sahara, după cum erau vremurile și atacurile francezilor. Tabăra era organizată după modelul militar. Construită de Abd el Kader ca un loc de securitate pentru sine și pentru triburile fidele, a devenit în mâinile lui un vast și bine folosit motor politic. Singurul mod de a-l slăbi pe Abd el Kader era o lovitură dată acestei capitale mobile. Capturarea smalei are loc la 14 mai 1843, de către ducele d’Aumale, fiul regelui, măreața lui smala fiind redusă la dimensiunile unei deire, numărând aproximativ 1000 suflete ce rătăceau fără să aibă dreptul de-a se stabili undeva. În cele din urmă, deira a fost așezată pe teritoriul Marocului, la Bouka Cheka. „La guerre sérieuse est finie.”, afirma Bugeaud în iulie 1843. Abd-el-Kader, deși din punct de vedere militar nu mai este atât de activ, încearcă să obțină succese pe partea diplomatică. Emirul a trimis o scrisoare reginei Angliei în care îi inocula ideea deținerii unor teritorii în Algeria. I se promitea acesteia cedarea tuturor orașelor de pe coastă și totala libertate asupra lor. Pe de altă parte, arabii cereau de la regină să le recunoască independența națională. O astfel de alianță între englezi și arabi ar fi reprezentat o barieră de netrecut în ceea ce privește extinderea influenței franceze în Africa, însă emirul nu a primit niciodată un răspuns la această propunere. O altă scrisoare a fost trimisă la Constantinopol: în retur la niște întăriri promt trimise, Abd-el-Kader se oferea să-l recunoască pe sultanul otoman ca suveran al lui. Ramânând și acum fără niciun răspuns, emirul face un ultim apel la Abderahman, împăratul Marocului, subliniind pericolul comun, atât de aproape de Maroc. Abderahman, prudent, era conștient că o demostrație în favoarea lui Abd-el-Kader îi va duce, cel mai probabil, pe amândoi la ruină așa că acesta spera să-și salveze coroana adoptând neutralitatea. Lipsit de sprijin, Abd-el-Kader și deira sa s-au refugiat pentru câteva luni în Sahara.

Exista la granița dintre Algeria și Maroc o frontieră nu foarte bine delimitată, loc sacru pentru musulmani, care poartă numele unei sfinte, Leila Maghnia. Aici, generalii francezi Lamoricière și Bedeau și-au așezat tabăra, lucru văzut de marocani ca o profanare și ca o insultă adusă credinței naționale. Astfel, în data de 22 mai 1844, El-Ghenaoui, comandantul garnizoanei marocane de la Ouchda, le-a ordonat francezilor să evacueze Leila Maghnia. Francezii nu s-au supus și se ajunge la o încleștare de forțe, Bugeaud hotărând să ocupe Ouchda. Anglia aproape că amenința Franța, dar Françoise Guizot, ministru al afacerilor externe, anunță că nu va încheia acest război cu Marocul până ce nu are garanția securității posesiunilor franceze din Africa. În august 1844 francezii au bombardat Tangerul și Magador, iar la 14 august au obținut victoria de la Isly în urma căreia s-a semnat la 10 septembrie tratatul de la Tanger. Astfel le vorbea Bugeaud soldaților săi înainte de bătalia de la Isly: „Avec notre petite armée, dont l’effectif s’élève a 6 500 baïonnettes et 1 500 chevaux, je vais attaquer l’armée du prince marocain, qui, s’après mes renseignements, s’élève à 60 000 chevaliers. (…) Moi j’ai une armée, lui n’a qu’une cohue.” Franța nu cerea niciun teritoriu și nici despăgubiri de război. Însă în articolul patru al tratatului era stipulat faptul că lui Abd-el-Kader nu i se va mai permite să intre pe teritoriul Marocului și că va fi urmărit cu forța armată atât de francezi pe teritoriul Algeriei cât și de marocani pe teritoriul lor, până ce va fi alungat sau capturat de una din cele două națiuni. După semnarea acestui tratat, Abd-el-Kader s-a refugiat la granița dintre Algeria și Maroc, iar francezii aveau controlul asupra întregii țări, de la frontiera cu Tunisul până la frontiera cu Marocul.

În urma alungării emirului, fanatismul confreriilor religioase a ieșit la lumină. Confreria marocană Taibîya a organizat insurecții în zonele Oran, Tittery și Hodna și anunța sosirea unui restaurator al islamului, sub numele predestinat de Mohammed-ben-Abdallah; prin urmare, la apelul unui tânăr supranumit Bou Maza, insurecția cuprinde repede aceste zone. Represiunea a fost rapidă și riguroasă diferite căpetenii ale frăției Taibîya fiind capturate. De această desfășurare a evenimentelor a profitat Abd-el-Kader care a reapărut în zona Oranului și a obținut succesul de la Sidi-Brahim la 23 septembrie 1845. După încă o tentativă de a rebela triburile din Oran în iulie 1846, Bou Maza s-a predat francezilor anul următor. Același an, 1847, a fost și anul predării lui Abd-el-Kader. În decembrie, deira emirului era campată la Agueddin, la granița dintre Maroc și Alger. Acesta a primit o scrisoare în care Abderahman îi prezenta două opțiuni: ori i se predă, ori se întoarce în deșertul algerian; în caz de refuz armatele marocane vor mărșălui împotriva lui. În noaptea de 11 decembrie, are loc la Agueddin, bătălia dintre cei 2 000 de oameni ai emirului și cei 50 000 trimiși de Abderahman, fără nicio șansă de izbândă de partea celui dintâi. Abd-el-Kader a pătruns pe teritoriul francez și în noaptea de 23 decembrie s-a predat în mâinile generalului Lamoricière. La momentul acela guvernator-general era ducele d’Aumale care acceptă condiția predării emirului: promisiunea că el și familia sa vor avea libertatea de a pleca spre St. Jean d’Acre sau spre Alexandria.

În ajunul plecarii sale din funcția de guvernator-general al Algeriei, în mai 1847, Bugeaud a condus o expediție în Kabylia supunând triburile Beni Abbès care au opus o rezistență acerbă. Ducele d’Aumale, numit guvernator-general, a preluat funcția în octombrie 1847. Acesta le-a adresat indigenilor o proclamație care conținea următoarele cuvinte: „Le Roi des Français m’a envoyé au milieu de vous comme son représentant sur cette terre qu’il aime à l’égal de la France.”

Personalitatea lui Abd-el-Kader a dominat rezistența în fața cuceririi franceze. Cu toate acestea, el nu a reprezentat întreaga Algerie, majoritatea celor din zona de munte a Kabyliei refuzând dintotdeauna autoritatea lui. Kabylia, la începutul anului 1848, reprezenta singurul teritoriu care rămăsese necucerit, un mic sector lung de 80 de leghe și lat de 30, și anume munții dintre Bougie și Djijilly. Aceasta regiune muntoasă este locuită de berberi, pe care istoria i-a prezentat îmbrățișând succesiv religii, dogme și schisme dintre cele mai diverse, lucru care explica și refuzul lor de a se implica în războiul sfânt al lui Abd-el-Kader. Coranul, și în consecință religia pentru care această carte reprezintă legea prin excelență, joacă un rol secundar printre berberi, plus că în Kabylia se găsesc puțini oameni care urmează prescripțiile religioase ale unui musulman. Ducele d’Aumale începe pregătirile pentru campania ce urma să se desfășoare împotriva Kabyliei în primăvară. Evoluția evenimentelor în Franța, însă, îl înlătură în martie 1848 pe ducele d’Aumale care „soumis à la volonté nationale, j’aurai quitté la terre français.” Astfel, în martie 1848 guvernator-general este numit generalul Cavaignac, urmat de generalul Changarnier care a preluat funcția prin hotărârea din 29 aprilie luată de guvernul provizoriu din Paris. Seria de insurecții ce caracterizează deceniul următor este declanșată în iulie 1849. La nord-vest de Biskra se găsește oaza Zaatcha, cel mai important personaj din această oază fiind Bou-Zian, fost cheikh al lui Abd el Kader, care a răzvrătit contra francezilor triburile din zonă. După două asedii consecutive în octombrie, la 28 noiembrie colonelul Canrobert cucerește Zaatcha și pacifică această regiune.

În octombrie 1850, generalul Hautpoul a fost numit în funcția de guvernator-general și a venit imediat cu planul unei expediții în Kabylia, lucru care a produs agitație în rândul triburilor din această zonă. Bou Baghla, l’homme à la mule, a adunat în jurul lui câteva mii de oameni și a răsculat populația din masivul Djurdjura și din Babors, conducând insurecția până în 1854. Această mișcare insurecțională are la bază cauze diferite față de cele care au determinat insurecțiile din rândul arabilor. Bou Baghla se adresa sentimentului național, spiritului de independență, vorbind în numele religiei, care nu reprezenta decât un pretext, flatând astfel orgoliul maselor.

După ce în perioada ianauarie-decembrie 1851 ocupase funcția de ministru al războiului, mareșalul Jacques Louis Randon a fost numit guvernator-general al Algeriei și commandant al armatei, post deținut pentru următorii șase ani și jumătate. Guvernarea lui a reprezentat ceea ce a purtat denumirea de regim de sabre. La sfârșitul anului 1851 situația nu era tocmai fedricită în Algeria: partea meridională a Tellului nu era supusă și de la Alger se puteau vedea focurile din munții Kabyliei unde berberii, retrași în ascunzătorile lor, se credeau la adăpost de acțiunile francezilor. În primăvara lui 1851 generalul de Saint-Arnaud a plecat din Constantine cu ordinul de a ajunge la Djidjelly. A reușit să câștige câteva glorioase bătălii fără a putea obține supunerea efectivă a triburilor al căror teritoriu l-a traversat cu foarte mare rapiditate. Șase luni mai târziu, guvernatorul-general interimar, Pélissier, a fost obligat să declanșeze el însuși o campanie pentru a stopa o insurecție care era pe punctual de a izbucni în apropiere de Alger. În urma acestei expediții a forțat triburile Flissas și Maattkas să promită supunere și pentru a fi sigur că își vor ține promisiunea a pus bazele postului francez Drah-el-Mizan. Prin urmare, deși armatele franceze au străbătut și estul și vestul Kabyliei, cele două masive, Djurdjura și Babors, au rămas nesupuse. În 1853, însuși guvernatorul-general a condus o expediție alături de diviziile lui Mac-Mahon și Bosquet, în urma căreia masivul Babors a fost supus după o vie rezistență, suprimând astfel independența Kabyliei orientale. Insurecțiile au izbucnit din nou odată cu începerea noului an: în ianuarie, Bou Baghla stârnea teroarea în rândul triburilor supuse din provincia Constantine, triburile Aïdel, Beni-Mansoûr și Chorfa fiind primele victime ale acestor incursiuni. Suprimată într-o primă fază, insurecția a izbucnit cu forțe proaspete în 1854 când în întreaga Kabylie s-a răspândit zvonul că francezii părăsesc Algeria, zvon întărit de faptul că numeroși kabili, muncitori în orașele din Tell, au asistat la plecarea trupelor către Orient. Peste tot efectivele garnizoanelor au fost reduse considerabil – infanteria, cavaleria, artileria- chiar și materialul de război fiind constant îmbarcat, armata din Africa trimițând până la 50 000 oameni, mai mult de jumătate din efectivele sale.

Învins în insurecția precedentă, Bou Baghla a reapărut încercând să reanime zelul religios, anunțând ora eliberării de sub jugul creștinismului. Un rol foarte important în această insurecție l-a jucat Lella Fathîma-Ben’t-ech-Cheikh a cărei imagine a ajuns să fie asociată cu mișcarea de rezistență din munții Kabyliei. Reședința sa se afla în satul Soummeur, unde berberii veneau să o consulte pe această femeie al cărei renume crescuse în urma sprijinului acordat lui Bou Baghla. Întreaga familie a acestei femei privite ca sfântă era puternică și respectată, iar fratele acesteia, Sidi-Thaieb, deși marabout, contrar obiceiurilor acestora, a luat parte la multe lupte împotriva creștinilor.

În paralel, în sudul provinciei Alger, un agitator, un alt Mohammed-ben-Abdallah, s-a declarat împotriva Franței. Acesta fusese inițial aliatul Franței, în 1842, în perioada cuceririi Tlemcenului, dar în urma unui pelerinaj la Mecca, a devenit unul dintre insurgenți, s-a stabilit la Ouargla și aici propovăduia războiul sfânt împotriva năvălitorilor. Ouargla reprezenta o oază pe ruta de comunicare cu Sudanul, loc de oprire pentru caravanele care trec din vest în est și din Fezzan în Maroc. Acest Mohammed-ben-Abdallah a fost urmărit și învins în numele lui Randon de șeful Ouled Sidi-Cheikh, Si Hamza, unul dintre șefii influenți de origine maraboutică ce s-au aliat Franței, în decembrie 1852. După ce două coloane ale lui Pélissier și Yusuf au plecat spre Ouargla pentru a supune această zonă, atacul a început la 4 decembrie 1852, iar din carnagiul care a urmat Mohammed-ben-Abdallah a reușit să se salveze și să fugă în sud, refugiindu-se în Laghouat, avându-l pe Si-Hamza pe urmele lui. Astfel, în 1852 Randon are ocazia favorabilă să cucerească Laghouat. Această așezare era plasată pe ruta caravanelor, fiind depozitul triburilor nomade ce schimbau curmalele crescute în oaze pe cerealele din Tell. Laghouat permitea deținerea controlului asupra întregii regiuni sahariene și stabilea autoritatea franceză până la granița naturală sudică a Algeriei, Sahara. Aici, la Laghouat a fost înfrântă întreaga rezistență a sudului, iar indigenii resimțeau acest lucru afirmând că „les Francais ont conquis, dans le Sahara, un second Alger.” Randon nu se mulțumea să le ceară indigenilor fidelitate față de Franța, ci le arăta ce aveau de câștigat dacă acceptau să trăiască în pace cu francezii: „Des temps nouveaux commencent pour vous. Au désordre succédera la paix; au pillage, la sécurité et votre commerce s’accroîtra. Voilà les bienfaits qui accompagnent la domination de la France.”

Situația era favorabilă unei expediții în Kabylia, însă efectivele armate nu erau suficiente, metropola nedorind să trimită niciun fel de întăriri. În Kabylia populația din tribul Beni Raten era divizată între cei care făcuseră pace cu francezii și cei care încă mai purtau război cu aceștia, cei din urmă câștigând tot mai mulți adepți din rândul celor pacificați. Guvernatorul-general, dornic să evite o nouă insurecție, îl instalează la Tizi Ouzou pe căpitanul Beauprêtre, însărcinat cu păstrarea ordinii. Moartea lui Bou Baghla în decembrie 1854 nu trebuia să aducă decât un nou an de liniște și pace, însă din ianuarie 1856, Kabylia se rebelează din nou, de la Sebaou până la Babors. De data aceasta centrul tuturor intrigilor a fost marele și bogatul trib Beni-Raten care a ridicat întreaga Djurdjura. Inițial, Bou Hamara, l’homme à l’ânesse, a încercat să răscoale triburile, apoi în primele luni ale lui 1856 s-au produs mai multe mișcări succesive împotriva postului de la Tizi Ouzou; alte insurecții au avut loc în zona Babors a Kabyliei în urma asasinării cheikului investit aici de Franța, și în zona Draâ el Mizan. Toate aceste insurecții nu puteau decât să-i întărească lui Randon convingerea că o expediție împotriva Kabyliei este indispensabilă pentru securitatea Algeriei. Franța însă nu voia să accepte o astfel de mișcare înainte de stabilirea păcii în Orient și întoarcerea trupelor franceze din Crimeea. După ce în 1855 și 1856 Randon a făcut pregătiri acerbe, încercuind masivul Djurdjura cu rute carosabile și cu un lanț de posturi franceze militare care să păzească regiunea, abia în martie 1857 a obținut acceptul pentru declanșarea expediției. Planul de campanie se baza pe împărțirea unei armate de aproximativ 30 000 de oameni în patru coloane menite a se stabili în punctele deținute de francezi în interiorul Kabyliei, puncte precum Tizi Ouzou și Draâ el Mizan. De aici trebuiau efectuate atacuri împotriva triburilor putând oricând să se retragă și să se pună la adăpostul forturilor. La 26 mai reprezentanți ai triburilor Beni Raten au tratat cu Randon în vederea supunerii în fața Franței, acceptând condițiile guvernatorului-general și încheind pacea pecetluită prin ridicarea pe teritoriul lor a fortului francez de la Soukh el Arba, fort ce va primi numele de fortul Napoleon. Ridicarea acestui post era mai mult simbolică: francezii se instalaseră în inima Kabyliei și nu mai intenționau să o părăsească. După supunerea triburilor Beni-Raten, rând pe rând francezii au supus triburile Beni-Fraouçen, Beni-Bouchaïb, Beni-Khellilli, Beni-Doucella, Beni-Setka, Beni-Mahmoud.

În timp ce Randon se instala la Soukh el Arba, dizidenții din zonele vecine făceau pregătiri pentru a declanșa o nouă ofensivă. Contingentele lor au ocupat și fortificat satul Icheriden, care aparținea triburilor Beni Raten, sat aflat la 5 kilometri de proaspăt ridicatul fort francez. Triburile Beni Yenni rămăseseră și ele în dizidență. Pentru a cuceri aceste două poziții, Randon și-a luat ca nouă bază de operații fortul Napoleon unde a instalat șase batalioane sub ordinele generalului Chapuis. A decis ca spre Icheriden să trimită divizia lui Mac-Mahon, și spre Beni Yenni să trimită diviziile lui Renault și Yusuf. Bătălia finală s-a dat la Icheriden, în iunie, iar supunerea acestor dizidenți a pus în mâinile lui Randon o poziție strategică ce îi permitea să acționeze în toate direcțiile. „Par la vivacité de la défense et le chiffre de nos pertes, le combat d’Icheriden est l’un des plus considérables des combats divers qui se sont donnés en Algérie. 3 a 4000 Kabyles, composés des hommes les plus énergiques de la Kabylie, largement pourvus de munitions, étaient retranchés derrière des barricades habilement construites. L’étendue restreinte du terrain d’attaque, ne permettait pas de lancer contre eux de nombreux bataillons. Le pieux fanatisme avec lequel les Kabyles enlevent leur blessés et leur morts rend impossible l’evaluation exacte de leur pertes. Mais 67 cadavres des leurs, trouvés soit derrière leur barricades, soit dans les ravins de la montagne le jour même de combate et les jours suivants, témoignent des pertes subies par eux. Parmi les notres ( … ) en tout 371 hommes hors de combat, ont payé ce triomphe de leur sang.” Tribul Beni-Yenni este unul dintre cele mai industriale: satele acestuia sunt mai bine construite, teritoriul acestui trib este mai bine cultivat, plus că deține monopolul exclusiv asupra prelucrării metalelor, acest trib fiind cel care fabrică pentru kabili pluguri, unelte, cuțite, unele arme, bijuterii, chiar și monedă falsă. După supunerea acestui trib, precum și după supunerea tribului Beni-Menguillet, cel mai belicos dintre triburile kabile, a fost mai ușor pentru francezi să-ți impună dominația asupra celorlalte triburi. Randon a dat ordine biroului politic să nu-i primească supunerea decât celui care venea ca reprezentant al întregului trib. „Par l’organe de M. Shousboe, interprète principal de l’armée, le gouverneur explique lui-même les conditions qui l’imposé; les envoyés kabyles accepetent du geste, sans mot dire; seul, le chiffre de l’amende, quell qui l’soit, souleve leurs reclamations. (…) Le gouverneur de l ‘Algérie réduit d’un quart ou d’un tiers le chiffre demandé tout d’abord, sur les indications du bureau arabe.” Unele dintre cele mai bine adăpostite așezări din Kabylia se află în teritoriul Illiten: două sate, Takleh și Tirourda, protejate de munții care se ridică de jur împrejur. Aici s-a refugiat Lella Fathîma după înfrângerea lui Bou Baghla. Ea însăși a sfătuit triburile să se predea, afirmând că rezistența este imposibilă și că doar o supunere completă i-ar putea îmbuna pe inamici. Însuși fratele ei, Sidi-Thaieb, a fost trimis pentru a preda tribul în mâinile francezilor, „à la seul condition que les villages seront épergnes”.

Ultimele triburi nesupuse, cum au fost triburile Zouaoua, au fost hărțuite prin cele mai accidentate și sălbatice zone ale Djurdjurei, fiind constrânse să facă pace cu fracezii la 12 iulie 1857, aceasta fiind și data încheierii cuceririi ultimelor teritorii algeriene.

Campania de cucerire a Kabyliei durase șaizeci de zile. În urma acesteia, și în urma supunerii tuturor triburilor din zonă, acestea au livrat ostatici și au plătit contribuții de război. Fortul Napoleon, construit pe platoul Soukh el-Arba, teritoiu al triburilor Beni Raten, domina locurile pana la Djurdjura.

Capitolul III: De la Alger la Algeria. Implementarea instituțiilor franceze. Colonizarea.

Consolidarea cuceririi. Noua organizare administrativă. Marea colonizare liberă.

Odată Algerul cucerit prima preocupare a francezilor a fost să-și consolideze această cucerire. În plus, Algerul avea nevoie de numeroase îmbunătățiri cerute de cele trei secole de administrație a turcilor; o gardă urbană, compusă din două sute de oameni, a fost alăturată miliției locale pentru a apăra orașul și portul; strada care ducea în port a fost lărgită pentru a face posibilă circulația în dublu sens; dinspre Kasbah s-a deschis o linie de comunicații cu cei din tabăra de la Staoueli; a fost instituit un centru medical cu sarcina de a proteja armata de maladiile răspândite frecvent în această zonă. Bourmont nu a respectat toate punctele convenției încheiate la 5 iulie 1830: a expulzat membrii celibatari ai odajack-ului, în numar de 1 300, deși protecția lor era inclusă în respectiva convenție; apoi, sub pretextul de a preveni declanșarea unei insurecții, au fost expulzați și 1 500 milițieni din odjack dintre cei căsătoriți, împreună cu familiile lor; bunurile și religia n-au fost nici ele respectate, așa cum prevedea convenția, fiind sechestrate proprietățile algerienilor turci expulzați, bunurile instituțiilor islamice de asistență La Mekke și Medine, precum și bunurile acelor habbous, care aveau însărcinarea de a întreține cultul religios și de a asigura învățământul coranic. Primele acțiuni ale lui Clauzel au vizat administrația și reorganizarea armatei. Printr-un decret din 1 octombrie 1830, Clauzel a creat corpul de zuavi, corp de infanterie indigenă care avea scopul de a crea o legătură între armata franceză și indigeni și de a facilita supunerea triburilor rebele. Clauzel însă a realizat că nu e ușor să impui o disciplină strictă unor oameni neobișnuiți cu astfel de reguli. De la sosirea sa din septembrie și până în primele zile ale lui 1831, noul general aflat la comandă a adoptat o succesiune neîntreruptă de decrete prin care organiza noua administrație: a instituit un comitat de salubritate însărcinat cu propunerea celor mai utile măsuri pentru a salubriza orașul; pentru a stopa pătrunderea străinilor nedoriți în Alger a înființat un birou care ținea evidența sosirii navelor în port, și care întocmea lista pasagerilor și a pașapoartelor acestora; a ridicat noi spitale; prin hotărârea din 22 octombrie 1830 a fost organizată justiția: o curte de justiție, prezidată de consulul Deval, se pronunța în ceea ce privește afacerile civile și comerciale, un tribunal corecțional funcționa sub președinția comisarului general de poliție; obiceiurile indigenilor au fost respectate, musulmanii primind un cadi maur care judeca fără drept de apel, iar evreii primind un tribunal compus din trei rabini. În timpul lui Clauzel, însă, cele mai mari încurajari le-a primit agricultura: a favorizat crearea unei societăți anonime, constituită sub numele de ferme expérimentale d’Afrique, însărcinată cu creșterea celor mai bune rase de animale și cultivarea arborilor și a plantelor, astfel încât coloniștii veniți să se stabilească aici să aibă la dispoziție toate cele necesare. Sediul societății a fost stabilit într-o zonă favorabilă agriculturii, în câmpia Metidja, în apropiere de Alger, și i-au fost încredințate 1000 hectare. Clauzel a asigurat securitatea acestui teritoriu și o rută de comunicații cu Algerul, dar ceea ce nu a luat în considerare a fost febra și dizenteria care au distrus în cele din urmă rezultatul atâtor eforturi. De asemenea a încurajat comerțul și a creat un tribunal de comerț compus din cinci francezi, un musulman și un evreu; la 8 septembrie a instituit administrația vameșilor însărcinați cu perceperea taxelor asupra produselor importate și exportate; pentru a combate acapararea profitului din vânzări de către speculatori, a creat piețele publice, supravegheate de comisari de poliție și a obligat toți comercianții să plătească un impozit. A adus cu el câțiva funcționari vechi ai imperiului cu care a format un consiliu de guvernare subdivizat în trei departamente: finanțele, justiția și problemele interne. Tot lui Clauzel i se datorează stabilirea unui curierat poștal regulat cu Franța pe ruta Alger-Marseille.

Berthezène a menținut acest comitet de guvernare pentru a administra Algerul, dar i-a schimbat numele în Commission administrative de la Régence d’Alger.” În ceea ce privește viitorul proaspetei cuceriri franceze, Berthezène nu considera a fi unul optimist: „Il faut que les illusions cessent. Ce pays-ci n’est ni industriel, ni agricole “. Pentru că afluxul de coloniști civili era foarte mic, a decis acordarea unor concesiuni în apropiere de Alger, lucru care a favorizat creșterea numărului de europeni veniți să se stabileacă în noua cucerire franceză. Cu toate acestea „je n’ai vu arriver dans ce pays de véritables agriculteurs. (…) Les personnes qui se disent propriétaires sont pour la plupart des spéculateurs sans le sou qui ont accaparé je ne sais comment beaucoup de terrains et, comptant sur la crédulité publique, ils se flattent de les revendre a des prix élèves et de pouvoir faire fortune.” Pentru că evreii și indigenii dețineau monopolul asupra monedei locale a instituit cursul de schimb valutar pentru monedele franceze; a decis că actele care îi priveau pe indigeni trebuie, obligatoriu, scrise și în arabă și în franceză. La division d’occupation a fost reînnoită și modificată: trei dintre regimente, obosite de climat și de lipsa de igienă, au fost înlocuite de legiunea străină, de un regiment de linie și un regiment de infanterie lejeră, venite din Franța; în plus, prin ordonanța din 17 noiembrie 1831, au fost înființate două regimente de chasseurs d’Afrique. În timpul ducelui de Rovigo și a baronului Pichon a fost creat le Moniteur Algerien, destinat să publice în franceză și în arabă actele legate de administrație, iar una dintre cele mai frumoase moschei din Aler a fost consacrată cultului catolic. Mai târziu, în 1838, guvernul va cere Romei libertatea de a ridica o episcopie în Alger, în decursul aceluiași an Papa trimițând bulele care aprobau această cerere și numirea unui episcop; de asemenea, va aproba ridicarea de sucursale ale acestei biserici catolice atât în Alger, cât și în alte localități ce intrau în posesiunile francezilor. După 1839 este necesară și ridicarea așezărilor de cult pentru protestanți, dat fiind că numărul acestora ia amploare.

Tot în 1832 au fost deschise trei școli franceze la Alger și o a patra special întemeiată pentru educația tinerilor israeliți, cărora musulmanii nu le permiteau să scrie în limba sacră a Profetului. O școală pentru studiul limbii franceze, cu o catedră de limbă arabă, a fost întemeiată pe cheltuiala guvernului francez; după acest model, în iunie 1833 s-a deschis o școala și la Oran, iar în 1834 s-au fondat școli primare la Bone, la Kouba și la Delhy-Ibrahim. Un an mai târziu s-a ajuns la concluzia ca învățământul primar nu era suficient pentru populația europeană din Alger, și astfel sunt alocate fonduri pentu crearea unui colegiu. Propunerea oficială pentru crearea unei biblioteci a Algerului a fost făcută în 1833, dar acest proiect a fost realizat abia în august 1835. Fondurile puse la dispoziție pentru achiziționarea de cărți au fost destul de inconsistente, iar donațiile particulare erau mult prea rare. Cam în aceeași perioadă a fost deschis la Alger și un muzeu care aduna aproximativ 400 de insecte, plante și specii de animale specifice locurilor.

Prin ordonanța din iunie 1832 a fost creată funcția de intendent civil independent de generalul aflat la conducere, Genty de Bussy fiind primul numit în această funcție și plasat imediat sub autoritatea ducelui de Rovigo. Acest Genty de Bussy a fost cel care la Alger, Oran și Bone a creat comisii permanente de sănătate, a reglementat pașapoartele, a făcut cercetări asupra terenurilor ocupate fără acte de europeni în defavoarea indigenilor; tot el a creat la Hamma, jardin d’Essai. Această grădină este unul dintre stâlpii colonizării franceze din Algeria. Se întinde pe o suprafață de 100 de acrii și e udată de un râu care coboară de pe dealuri și a cărui apă este adunată în rezervoare și distribuită prin tranșee. Scopul este ca aici să se crească plante, copaci și arbuști care, atunci când ajung la maturitate, sa fie extrași din pământ și oferiți astfel coloniștilor sau cultivatorilor arabi. Acum, în 1832, au fost fondate primele sate și anume Kouba și Dely-Ibrahim. Dely-Ibrahim era de ceva vreme o tabără franceză, cu o poziție favorabilă dezvoltarii: era securizată, era salubrizată și coloniștii ar fi avut cu ușurintă acces la apă, așa că aici au fost plasate o sută de familii de coloniști, majoritatea de origine germană. Un pas deosebit de important a fost făcut în martie 1833 odată cu crearea de către generalul Avizard, a primului birou arab, o administrație specială responsabilă de relațiile cu indigenii, a cărui direcțiune i-a fost încredințată lui Juchault de Lamoricière, pe atunci un tânăr căpitan al unui batalion de zuavi. Această instituție, alcătuită dintr-un șef de birou, unul sau doi ofițeri și trei interpreți, avea obligația de a înfățișa zilnic generalului aflat la conducere situația țării și traducerile principalelor scrisori ale indigenilor.

În 1833 încă nu se știa ce politică urma să fie adoptată vis-à-vis de regență, mai ales că impresia generală era că păstrarea acestei cuceriri aduce mai multe cheltuieli decât profit. Prin urmare, în iulie 1833, guvernul a decis să trimită în Alger o comisie de cercetare, alcătuită din opt membrii, care avea sarcina de a studia sistemul de ocupație, supunerea indigenilor, colonizarea, organizarea administrativă, per total starea generală a lucrurilor. Raportul întocmit de această comisie a fost supus spre investigare unei alte comisii alcătuite din 19 membrii, dintre care, în raportul final, 17 au estimat că Franța trebuie să-și păstreze cucerirea. Astfel ordonanța din 22 iulie 1834, adoptată în urma raportului întocmit de această comisie de cercetare, este similară cu l’acte de naissance de l’Algérie și consacra menținerea ocupației asupra possessions françaises dans le nord de l’Afrique sub forma unei colonii militare, guvernată prin ordonanțe și pusă sub responsabilitatea directă a ministerului războiului. Autoritatea regelui este reprezentată printr-un guvernator-general aflat sub controlul imediat al ministerului războiului. Acesta era ajutat de un consiliu consultativ format din principalii șefi de servicii: un director de interior, un ofițer-general comandant al marinei, un procuror general, un intendent militar și un director de finanțe; se ocupa de buget, elabora și promulga ordonanțele regale, iar în caz de urgență, avea dreptul de a lua hotărâri; sub conducerea lui, intendentul-civil dirija un personal de sub-intendenți. Atribuțiile guvernatorului-general, la fel ca și atribuțiile celor plasați sub ordinele sale, cât și cele ale consiliului administrativ, au fost stabilite prin amendamentele ministeriale din 1 septembrie 1834 și 2 octombrie 1836 și printr-o ordonanță regală dată în 31 octombrie 1838. Primul guvernator-general a fost contele Drouet d’Erlon, cel care dizolvă biroul arab și-l înlocuiește cu un singur ofițer cu titlul de aga. Odată cu contele d’Erlon a ajuns în Alger și Lepasquier, succesorul lui Genty de Bussy. Pentru a favoriza dezvoltarea culturilor agricole, Drouet d’Erlon a decis să înstrăineze o parte din terenurile domeniului și a adoptat sistemul concesiunilor de loturi mari. O astfel de concesiune a fost făcută la 3 iunie 1835 prințului Sviatopolk de Mir Miski, comandant în armata polono-lituaniană care, victimă a revoluției din Polonia și expatriat fiind, s-a refugiat în Franța împreună cu familia sa.

În ceea ce privește legislația vamală a Algeriei, până la 1837 transporturile între Algeris și Franța erau rezervate pavilionului francez, mărfurile algeriene fiind tratate la frontiera franceză ca fiind străine. La 27 februarie 1837 o ordonanță acorda pavilionului străin, sub condiția de a plăti doi franci pe tonă, liberatea de a efectua transporturi între Algeria și Franța și de a efectua cabotaj pe coastele coloniei. Pavilionul străin a profitat de breșa apărută acaparând promt o parte notabilă de transporturi în detrimental pavilionului francez. Ordonanța din 7 decembrie 1841 suprimă această toleranță și începând de acum cabotajul rămâne un drept rezervat doar pavilionului național. În 16 decembrie 1843 au fost date două ordonanțe: una privitoare la tariful pus pe produsele algeriene la intrarea lor în Franța, cealaltă asupra tratamentului produselor străine la intrarea lor în Algeria. Taxa pentru transporturile pavilionului străin a fost ridicată de la doi la patru franci pe tonă, iar în general erau impuse tarife care să confere avantaje pavilionului național. Un mare pas al apropierii coloniei de metropolă a fost făcut la 11 ianuarie 1851 când s-au ridicat barierele vamale dintre Algeria și Franța, adoptându-se legea prin care principalele produse naturale ale Algeriei erau scutite de toate taxele la intrarea lor în metropolă; legea în cauză avea anexat un tabel ce conținea toate aceste produse naturale amintite. Trebuie menționat decretul din 11 auguat 1853; acesta autoriza coloniei relațiile, interzise până atunci, cu Marocul și cu regența Tunisului prin frontierele terestre; de asemenea, trebuie semnalat articolul privitor la legea vămilor din 26 iulie 1856 conform acestuia puterea executivă primind dreptul de a pronunța provizoriu, prin intermediul decretelor, libera importare în Franța a produselor fabricate în Algeria ce nu erau conținute în tabelul anexat legii din 1851. Ulterior, în 1858, legea din1851 va fi completată cu o clauză general afirmând că toate produsele algeriene, naturale sau manufacturate, vor fi admise în franciză în porturile franceze.

Între 1830-1834 disidențele, expedițiile punitive, proiectele de colonizare au contribuit la crearea unui climat de anarhie totală: pe de o parte coloniștii-speculanți considerau pământurile indigenilor ca fiind vacante și pretindeau împingerea arabilor în deșert, iar pe de altă parte, anumiți administratori civili, precum baronul Pichon, considerau că, neîndoielnic, coloniștii trebuie să țină seama de populațiile indigene și să le asocieze la dezvoltare. Vocația agricolă a noii cuceriri s-a precizat lent din cauză că marea majoritate a populației europene preferă să locuiască în orașe. Algerul s-a afirmat ca și capitală administrativă, Oran ca centru comercial și oraș european, iar Constantine a rămas cunoscut ca oraș al indigenilor. Dezvoltarea coloniei depindea de două condiții esențiale: dezvoltarea lucrărilor de utilitate publică și securizarea teritoriilor cucerite, acestea fiind totodată și activitățile principale de care s-a preocupat Valée. El a organizat jandarmeria din colonie alcătuind-o din jandarmi-cavaleri, jandarmi-pedestrași și jandarmi-indigeni; a organizat ateliere pentru militari pentru a asigura executarea eficace a lucrărilor de utilitate publică. Deși a acordat pasaj gratuit de la Toulon la Alger tuturor cultivatorilor care făceau cerere la primarul din comuna lor, colonizarea nu făcea progrese din cauză că mare parte dintre cei debarcați în Africa ajungeau să participe la lucrările de activitate publică în loc să întreprindă activități agricole. În plus, numeroși coloniști civili nu vin pentru a cultiva solul ci pentru a specula pe baza terenurilor pe care le vând înainte de a le fi plătit, motiv pentru care se încearcă evitarea îmbarcării spre Alger a coloniștilor fără capital. Clauzel, și-n timpul celei de-a doua administrații a sa, s-a ocupat intens de interesele coloniei: a întreținut o corespondență activă cu diverse birouri de emigrare pentru ca într-un final să ușureze venirea în Alger a multor cultivatori de pământuri, însă, neavând structurat un sistem de colonizare, făcea concesiuni teritoriale tuturor nou-veniților fără să verifice dacă aceștia sunt în măsură să le exploateze. Tot sub guvernarea lui s-au luat primele măsuri pentru a reorganiza portul Algerului, precum și pentru a restaura apeductele acestui oraș. La 14 octombrie 1839, ministerul războiului ia o decizie care simbolizează un interes crescut față de posesiunile africane; astfel Valée le transmite următoarea decizie trupelor armate: „le pays occupé par les Français dans le Nord de l’Afrique sera, a l’avenir, désigné sous le nom d’Algérie. En conséquence, les dénominations d’ancienne Régence d’Alger et de possessions françaises dans le Nord de l’Afrique cesseront d’être employées dans les actes et les correspondances officielles.” Valée a renunțat la sistemul marilor concesiuni „faites a des hommes qui n’avaient pas les capitaux nécessaries pour exploiter les vastes territoires qui l’État leur avait accordés.”

În această perioadă cuprinsă între 1830-1840 s-a practicat ceea ce a purtat numele de colonizare liberă sau, altfel spus, anarhică. Acest tip de colonizare nu dăduse decât rezultate slabe și efemere, afirmandu-se că: „La France aime l’Algérie come on aime les enfants qui coutent beaucoup, parce que notre pays s’épuisé par elle.” Era nevoie, pentru a se ajunge rapid la rezultate sigure și durabile, ca guvernul să ia în mâinile sale problema colonizării, organizând colonizarea oficială. Însuși Bugeaud, numit în funcția de guvernator-general, va afirma: „(…) la colonisation libre et individuelle, faite sans la main puissante de Gouvernement, trouverait d’immenses difficultés à s établir.” Tot în scopul obținerii unor rezultate mai bune, a fost fondată în 1840 Societatea Agricolă, transformată în 1844 în Societatea de Agricultura a Algerului; aceasta a încurajat diversele încercări de cultivare a pământului, numeroasele tentative pentru îmbunătățirea raselor de animale, în principiu fiind însărcinată cu studierea chestiunilor agricole. Treptat, dezvoltarea agricolă a determinat ecloziunea unei industrii care, după câțiva ani, a prins avânt.

Colonizarea oficială: colonizare militară, colonizare civilă. Etapele evoluției administrației franceze în Algeria.

Când Bugeaud a ajuns în Algeria în 1841, opinia publică era de părere că se făcea o mare greșeală prin numirea în funcția de guvernator a omului care a declarat adesea că e necesar să se renunțe la cucerire, mergând atât de departe încât să sfătuiască guvernul să abandoneze teritoriile africane. Bugeaud a avut capacitatea de a înțelege că un nou sistem trebuie adoptat, nu doar în ceea ce privește metoda de cucerire, ci și în ceea ce privește colonizarea: „Il faut fonder en Algérie une société européenne, assez nombreuse, assez fortement constituée, pour dominer le peuple arabe, assez productive, assez commerçante pour exonérer la métropole des énormes dépenses qu elle consacre à la colonie et à la solde d une armée permanente.” La sosirea lui în Algeria Bugeaud a declarat “que la guerre n’était pas le but, que la conquête serait stérile sans la colonisation. Je serai colonisateur ardent car j’attache moins ma gloire à vaincre dans les combats qu’à fonder quelque chose d’utilement durable pour la France.” În același timp, colonizatorul ardent în care se va transforma Bugeaud era conștient că ” la colonisation est une chose lente par essence, parce qu’elle se fonde sur la prospérité agricole, et qu’il faut des travaux assidus, persévérants pendant bon nombre d’années” după cum afirmă în broșura Quelques Reflexions sur Trois Questions fondamentales de notre Établissement en Afrique.

El și-a alcătuit un plan care viza colonizarea militară si colectivă, colonizare a cărei bază o constituia agricultura. „L’agriculture et la colonisation sont tout un. Il est utile et bon, sans doute, d’augmenter la population des villes et d’y créer des édifices, mais ce n’est pas la coloniser. (…) Il faut donc demande de la terre ce qu’elle peut donner.” Noul guvernator a refuzat să adopte modelul fermelor izolate pentru că evenimentele din 1839 din câmpia Metidja demonstraseră care este pericolul. De asemenea, colonizarea militară a avut ca motiv și faptul că, după cum însuși Bugeaud afirma, francezii se găseau „en présence d’un peuple fier, belliqueux, admirablement constituée pour la guerre, toujours prêt a combattre, jaloux de son indépendance, ainsi que toute son histoire le prouve. Pour le dominer, le modifier et le spoiler au profit du peuple nouveau que vous voulez introduire dans son sein, il faut que vous soyez toujours forts, soit par une armée permanente, soit par la nature et la constitution du peuple dominateur.” El urmărea să ridice sate agricole, villages défensifs, capabile să asigure fertilizarea și exploatarea terenurilor, dar și să își asigure apărarea. „Nous edifierons des villages, et quand nous pourrons dire à nos compatriots, à nos voisins: nous vous offrons dans des lieux salubres des établissements tout bâtis, entourés de champs fertile et protégés d’une manière efficace contre les attaques imprévues de l’ennemi, soyes surs qu’il se présentera des colons pour les peupler.” Astfel, în ultimele luni ale lui 1841, două sate au fost ridicate de armată, la Fouka, între Koleah și mare, și la Mered, între Boufarik și Blidah, fiind aduși aici soldați care își încheiaseră serviciul militar și care, pe lângă activitatea agricolă, trebuiau să asigure și apărarea acestor așezări. Proiectul de ordonanță prevedea în primul articol că „notre gouverneur-général de l’Algérie établira des colonies militaires en proportion des sommes allouées par les Chambres pour cet objet.”

Proiectele de colonizare supuse spre aprobarea guvernului de către Bugeaud au avut la bază un sistem al cărui rezumat este următorul: coloniștii militari, parte a armatei active, trebuiau să servească doi ani sub drapel, rămânându-le încă trei ani de serviciu de îndeplinit. Fiecare soldat primește o permisie de șase luni pentru a se căsători, „les sous-officiers et soldats admis à faire partie des colonies militaires, qui devront être immédiatement établies, recevront un congé de six mois pour aller en France se marier”, conform aricolului patru din proiectul de ordonanță; după care o indemnizație le va fi încredințată, lui și femeii alese. Cât timp el va absenta, construcția satelor, desecările, drumurile, într-un cuvânt, preliminariile unei instalări coloniale vor fi îndeplinite de soldații rămași sub steaguri, astfel încât, atunci când acesta se întoarce cu femeia sa, tot ce trebuie să facă e să înceapă să lucreze pământul. Fiecare soldat primește o suprafață de 10 hectare de teren cultivabil și fiecărei familii militare îi vor fi alocate o pereche de boi de muncă, o pereche de vaci, zece oi, o scroafă, o șaretă, două pluguri și toate cele utile cultivării precum arbori de plantat, semințe de toate soiurile și răsaduri. Timp de trei ani, soldatul primea o soldă, îmbrăcăminte și echipament, considerându-se că „trois ans doivent suffire aux colons pour fonder leur existence future.” Această prevedere este înscrisă în articolul nouă al proiectului de ordonanță, alături de celelalte avantaje conferite soldaților coloni. Pe parcursul acestor trei ani coloniștii rămâneau supuși disciplinei militare pentru ca apoi să intre sub legea civilă. Proprietățile nu pot fi vândute sau înstrăinate decât după doi ani de când au ieșit de sub disciplina militară, urmând ca după eliberare să lucreze un anumit număr de zile din an la serviciile de utilitate publică, iar după cinci ani de la eliberare coloniștii erau supuși impozitului, potrivit prevederilor de drept comun. „Le dominateur doit être plus fort, plus moral, plus actif, plus habile que le people a dominer”, obișnuia să spună generalul Bugeaud, însă visul lui în ceea ce privește colonizarea militară a eșuat, motivele care au dus la respingerea acestui sistem de către guvern invocând enormitatea cheltuielilor ce urmau a fi investite și împuținarea efectivelor armatei active. Deși, încă din 1838, Bugeaud este convis că doar colonizarea militară va avea succes în Algeria: „Le climat, la nature du sol, la rareté des eaux, le caractère guerrièr et pillard des indigènes sont des obstacles immenses. Il faut pour coloniser une population guerrière habitué aux travaux des champs, organisée a peu pres comme le sont les Arabes, cultivant et défendant le sol.”, în timpul lui, neîndoielnic, colonizarea civilă a fost cea care a dat cele mai satisfăcătoare rezultate.

Bugeaud însuși era conștient de eșecul sistemului său, așa că multă vreme i-a lăsat să acționeze pe cei care au organizat o colonizare civilă dirijată de stat, printre ei și tânărul său general Lamoricière un opozant al ideii de colonizare militară. Această colonizare civilă dirijată de stat a fost subiectul hotărârii din 18 aprilie 1841, care atribuia directorului de interior, la vremea respectivă contele Guyot, partea esențială din operațiile de colonizare, formarea de noi centre coloniale, alegerea plasării lor, așezarea familiilor, stabilirea și construirea drumurilor, construcția edificiilor publice și livrarea provizorie a titlurilor de concesiune. Hotărârea stipula, printre altele, gratuitatea acestor concesiuni. Existau anumite reglementări menite a stabili condițiile pe care viitorul colonist trebuia să le îndeplinească pentru a primi concesiuni în noile centre. Minimul de resurse pecuniare deținut de aceștia era fixat între 1 200 și 1 500 franci, fiecare concesionar primind pentru construirea casei sale material de-o valoare de 600 de franci. Administrația îi asigura boii, îi dădea instrumentele de lucru, răsadurile, arborii de plantat, și în anumite circumstanțe, îi asigura concursul mâinii de lucru militare. Pentru a activa recrutarea coloniștilor, Bugeaud a trimis prefecților metropolei o circulară care le făcea cunoscut postulanților demersul ce trebuia urmat pentru a obține o concesiune și avantajele oferite de administrație. Prin urmare, ei trebuiau să adreseze o cerere ministerului războiului prin intermediarii prefecților; acestei cereri trebuiau să i se alăture certificate care să constate moralitatea petiționarilor, profesia, vârsta, numărul și vârstele copiilor lui, cantitatea de resurse pecuniare de care dispune, cantitate care nu trebuia să fie mai mică de 1 200 de franci. Dacă această cerere era acceptată, petiționarul primea de la minister un permis de trecere gratuită. La sosirea sa în Algeria era pus în posesia unui lot, pe care trebuia să-și construiască casa, într-un sat și a altui lot, pe care urma să-l cultive și care nu putea să depășească 12 hectare, decât în cazuri excepționale și doar cu aprobarea ministerului. În vreme ce își construia o locuință, găsea adăpost provizoriu în barăcile ridicate de către administrație. Pentru a pune în practică această hotărâre din 18 aprilie 1841 a fost acordat un credit de 1 000 000 franci.

Dreptul colonilor asupra pământului provine din două surse: din achizițiile făcute de la indigeni și din concesiunile acordate cu diverse titluri de guvernul francez. Pământurile concesionate erau procurate prin confiscări de terenuri religioase, prin sechestrul pus pe pământurile celor care erau exilați și pe pământul triburilor care ridicau armale contra francezilor. Această colonizare asistată de armată, care deschidea drumurile, construia satele, defrișa locurile, a avut succes: de la 1842 la 1845 au fost create 35 de astfel de centre și 105 000 hectare au fost concesionate. Însă, „il est évident qu’elle n’obtiendra des colons effectif, disposés à faire de l’Algérie leur seconde patrie, que par des offres séduisantes, par l’appât d’une rémunération qui garantisse l’avenir, soit que cette rémunération consiste en titres de propriété ou en participation aux bénéfices.” Prin urmare, ordonanțele din 1844 si 1846 care au introdus sistemul de exproprieri pe motiv că pământurile nu sunt exploatate, au fost date cu scopul de a face puțină ordine în regimul funciar. În primul rând, în urma ordonanței din 1 octombrie 1844, destinată să legitimize tranzacțiile anterioare și să pună pentru viitor bazele proprietății, s-a convenit ca, pentru tranzacțiile și vânzările viitoare, se vor avea în vedere dispozițiile codului civil francez. Urmând exemplul legii musulmane care nu recunoștea ca veritabil proprietar decât pe acela care, după expresia profetului, ramène à la vie la terre morte, în ochii autoritășii franceze cultivarea pământului era urmarea normală a proprietății, așa că punerea în valoare și exploatarea pământulurilor a fost declarată obligatore. Pământurile lăsate necultivate au fost impozitate cu o taxă anuală de 5 franci pe hectar, independent de toate celelalte impozite stabilite; ordonanța din 21 iulie 1846 a ridicat de la 5 la 10 franci pe hectar impozitul special pus pe terenurile lăsate în paragină. Grație acestor ordonanțe și grație voinței franceze de a implementa viguros colonizarea, după 1846 Algeria cunoaște un important aflux de imigranți. Acest important aflux uman a modificat aspectul țării: populația europeană care era de aproximativ 27 000 în 1841, ajunge în 1850 la aproximativ 112 000 persoane. Îi găsim printre nou-veniți pe marii concesionari capitaliști, dar și pe micii coloniști aduși aici în 1848 și 1849. Astfel, se disting două categorii de concesiuni: o categorie servind stabilirii muncitorilor și constituirii micii proprietăți, cealaltă categorie fiind reprezentată de concesiuni oferite pe post de momeală capitaliștilor și speculatorilor de al căror concurs este nevoie. Micii coloniști, deținători ai unor concesiuni de patru până la 12 hectare, ajung adesea arendași ai capitaliștilor care au obținut din partea statului mari concesiuni, subvenții, executarea lucrărilor finanțate din fondurile publice, în schimbul promisiunii că vor ridica sate și vor instala familii europene. De exemplu, compania genoveză a primit, în 1853, 12 340 de hectare în regiunea Setif, plus o contribuție de la stat de 625 000 franci; aceasta a refuzat să-și îndeplinească promisiunile: punerea în valoare a pământurilor a fost întârziată, în 1858 renunțând definitiv la obligațiile sale de a aduce coloni și mulțumindu-se să cultive pământurile cu autorul arendașilor arabi care se găseau într-un stadiu vecin cu șerbia. Au existat, mai târziu, și alte societăți financiare care au primit mari concesiuni, însă nu și-au păstrat înțelegerea: societatea algeriană va primi 100 000 hectare, iar société du domaine de l’Habra va deține 24 000 hectare de care însă nu se va folosi corespunzător. Dar eșecul cel mai spectaculos a fost acela al coloniștilor din 1848. Ordonanța din 19 septembrie 1848 a creat un anumit număr de centre de colonizare: 12 în departamentul Algerului, 21 în cel al Oranului și 9 în cel al Constantineului. Era acordat „un crédit de 50 millions de francs au ministère de la Guerre sur les exercices 1848-1849-1850 et suivants pour être spécialement appliqué à l’établissement de colonies agricoles dans les provinces d’Algérie”, fiind pentru prima dată când a fost decisă o întreprindere colonială oficială subvenționată de o asemenea amploare. Prin urmare, trebuiau create 42 de colonies agricoles, 12 000 coloniști transportați, fiecare urmând să primească pământ între 2 și 10 hectare, o casă, unelte, vite, răsaduri și toate cele de trebuință pe parcursul a trei ani. Eșecul acestei colonizări a parvenit în urma faptului că aceasta nu a fost determinată decât de dorința de a debarasa Parisul de elementele sale turbulente, de agitatorii care din punct de vedere agricol nu aveau absolut nicio pregătire. Din cele 150 000 hectare concesionate în 1848 doar 23 000 au fost preluate în virtutea unui titlu definitiv.

Prin amendamentul din 18 iunie 1842, ministerul războiului a decis că posesiunile franceze din nordul Africii, sub denumirea de Algeria, vor forma, până la un nou ordin, trei diviziuni militare sau districte administrative compuse astfel: districtul Algerului cuprinzând Alger, Maison-Carree, Pointe-Pescade, Coleah, Cherchell, Donera, Bouffarick, Blidah, Medeah, Miliana; districtul Constantineului cuprinzând Constantine, la Calle, Bone, Ghelma, Setif, Philippeville, Djigelly, Bougie; districtul Oranului cuprinzând Oran, Mers-el-Kébir, Mostaganem, Mazagran, Arzew, Mascara, Messerghin, Tlemcen, ile de Rashgoun. În 1845, fiecare dintre aceste districte este divizat în teritoriu civil, teritoriu arab și teritoriu mixt. Teritoriile civile erau administrate de directori-adjuncți de arondisment, de comisari civili și de municipii. Europenii aveau aici dreptul de a vinde și a cumpăra, de a construi așezări de orice natură, dar francezii nu se bucurau de avantajele și drepturile politice asigurate fiecăruia dintre ei în metropolă. Teritoriile mixte erau încredințate autorității militare. Comandanții trupelor dețineau aici toate puterile civile și judiciare. Europenii se puteau stabili în teritoriile mixte, dar nu le era permis accesul în teritoriile indigene.

Organizarea administrativă nu se poate stabili într-o țară unde autoritatea franceză este contestată, pentru că nu este susținută de o forță militară impozantă. În 1831, an plin de probleme și de mare neliniște pentru metropolă, efectivul armatei nu depășea 17 000 oameni, iar în 1832 și 1833 s-a ridicat la 20 000, respectiv 26 000 oameni; odată cu venirea pentru a doua oară a mareșalului Clauzel, el a ridicat numărul la 29 000; dezastrul de la Constantine demonstrează că această cifră este insuficientă și în 1838 acest număr este aproape dublat; această insuficiență a oamenilor este demonstrată și de repriza de ostilități a lui Abd el Kader în noiembrie 1839, prin urmare, începând din 1840, armata franceză s-a compus din 60 000 oameni. Generalul Bugeaud a cerut și a obținut, în 1841, un efectiv de 72 000 oameni; sistemul de cuceriri al acestui guvernator-general a creat încredere astfel că, în 1842, la dispoziția lui a fost pusă o armată de 80 000 oameni. Cu toate acestea, „ce qui constitue la supériorité de l’armée sur la milice indigène, ce n’est pas tant la force physique et la valeur intrinsèque de chaque homme, que l’organization, la discipline et la tactique.” Tot în perioada lui Bugeaud cresc și cifrele colonilor europeni: de la 27 000 la 1 ianuarie 1841, acestea ajung la 900 000 șase ani mai târziu, dintre care 48% francezi, restul fiind alcătuit din originari din bazinul mediteranean: spanioli, italieni, maltezi.

Cât timp a fost guvernator-general, Bugeaud s-a preocupat și de construirea drumurilor, podurilor, barajelor, conductelor de apă, satelor și refacerea orașelor. De exemplu, în decembrie 1846, guvernul îi aprobă o cerere în ceea ce privește o finanțare de 500 000 franci pentru construirea de drumuri și 400 000 de franci pentru construirea de apeducte. După plecarea lui Bugeaud din Algeria, la 1 septembrie 1847, o ordonanță a schimbat organizarea administrativă astfel încât: guvernatorul-general rămânea însărcinat cu administrarea întregii colonii, fiind asistat de un director general al afacerilor civile și de un consiliu superior; cele trei direcțiuni centrale de interior, de lucrări publice și de finanțe au fost suprimate; un director al afacerilor civile a fost instituit în fruntea fiecărei provincii, acești directori fiind autorizați să corespondeze direct cu ministerul de război în caz de urgență.

Revoluția din februarie 1848 are importante repercusiuni asupra vieții administrative și politice a Algeriei. În martie noua republică franceză lansează o proclamație către coloniștii algerieni: „Colons de l’Algérie, le gouvernement provisoire se préoccupe vivement de la position précaire ou vous aves été laisses pendant si longtemps. La République défendra l’Algérie comme le sol même de la France. Vos intérêts matériels et moraux seront étudiés et satisfaits.” Constituția din 1848 proclama Algeria ca fiind parte integrantă a teritoriului francez și subliniază faptul că va fi plasată sub regimul legilor metropolitane; cultele, instrucțiunea publică franceză, justiția, vămile vor fi atașate ministerelor pariziene cărora le corespund; prin hotărârea din 9 decembrie 1848, teritoriile civile ale provinciilor sunt împărțite în trei departamente subdivizate în arondismente și comune administrate de prefecți, subprefecți și primari. Vechile teritorii mixte și arabe au fost rebotezate cu numele de teritorii militare și au rămas sub competența generalilor de divizie și subdivizie, care foloseau birourile arabe pe post de intermediari între ei și șefii indigeni prin intermediul cărora teritoriile erau administrate direct. Faptul că teritoriul Algeriei era declarat teritoriu francez nu constituie o inovație, însă, ceea ce aduce o schimbare este prevederea conform căreia coloniștii puteau alege un deputat pe department. Însă, toate aceste inovații sunt efemere, în 1854 restabilindu-se organizarea comunală concepută prin ordonanța din 1847, regim care va dura până în 1866.

Generalul Randon, când a preluat funcția de guvernator-general, a realizat, printre primele măsuri, o mai bună organizare a armatei și a cerut creșterea efectivelor militare. De asemenea, dornic să-i adapteze pe spahii la dublul rol politic și militar pe care îl aveau de jucat, Randon a organizat în câte o smala fiecare escadron de spahii, oferindu-le și un teren pe care urmau să se stabilească împreună cu familiile; la rândul ei fiecare familie dispunea de 4-5 hectare de teren pe care trebuia să-l muncească, iar fiecare smala avea datoria de a furniza comandantului superior sau șefului biroului arab din apropiere un detașament de aproximativ 25 de oameni, schimbați în mod regulat. Aceasta organizare prezenta avantajul că, din punct de vedere politic, stabilea cu populația indigenă o legătură importantă, spahii fiind recrutați din rândul celor mai bune familii din regiune; pe de altă parte, din punct de vedere economic, smala constituia un exemplu pentru indigeni, întrucât spahii, cu ajutorul francezilor, își perfecționau procedeele prin care cultivau pământul. Pentru ca Algeria să devină capabilă să reziste rebeliunilor din interior, dar și oricărei amenințări exterioare, odată cu reorganizarea armatei Randon a adoptat și o măsură de ordin teritorial; aceasta consta în crearea unor noi cercuri militare în regiunile în care puterea șefilor indigeni se întindea pe un teritoriu mult prea extins și prin urmare, dificil de supravegheat, așa cum era cazul în provincia Constantine. A instituit la Alger o comisie destinată să examineze pâinea din cele trei provincii și a obținut o ameliorare a calității acesteia. A unificat impozitele care erau inegal repartizate pe teritoriul provinciilor și în rândul triburilor; a construit moschei, școli și fântâni; a încurajat comerțul, pescuitul și exploatarea de corali. În urma loviturii de stat din 2 decembrie 1851, a asigurat stabilirea în Algeria a mai bine de 6 000 deportați politic puși să lucreze la construirea drumurilor de la Miliana la Blida, de la Oran la Mascara și la Tlemcen, de la Bône la Guelma. Deși majoritatea acestor deportați au fost grațiați în 1852, mulți au preferat să rămână în Algeria. Colonizarea a fost dezvoltată prin toate mijloacele: crearea de sate în toate cele trei provincii; concesiuni făcute coloniștilor; eliberarea de titluri de proprietate către indigeni; protejarea pădurilor; plantarea de copaci; constituirea proprietății forestiere. Randon a creat trei companii de plantatori-pădurari militari; în fiecare provincie a fost constituită câte o companie alcatuită dintr-un căpitan, doi ofițeri, trei sergenți, opt caporali și o sută de oameni aleși dintre militari care, înainte de a ajunge în armată, practicaseră meseria de grădinari, pădurari sau terasieri. Aceste companii au fost puse sub conducerea agenților forestieri și au fost puși să facă terasari, să plivească buruienile, să grefeze, să cultive copaci. În această perioadă a început construirea marilor drumuri sahariene și de-aici schimburile comerciale pe care aceste drumuri le vor favoriza. Concluzionând, putem sublinia faptul că, asemenea lui Bugeaud, Randon urmărea să facă din Algeria o țară bogată și prosperă pentru grandoarea Franței.

Populația europeană stabilită pe întreaga suprafață a Algeriei se ridica, la sfârșitul anului 1857, la numărul de 189 000 suflete. În ultimii 5 ani această populație crescuse cu aproximativ 8-10 000 suflete pe an. Dintre acești europeni 112 000 locuiau în orașe, deci aparțineau administrației, comerțului și industriei; 23 000 dintre ei erau răspândiți în zona rurală și se ocupau cu micul comerț, mica industrie, așa că numărul celor care se ocupau strict cu agricultura ar putea fi aproximat undeva la 45 000, reprezentând puțin peste 10 000 familii de coloni.

Capitolul IV: Napoleon III și Algeria

Statutul musulmanului în Algeria franceză. Politica indigenă. Birourile arabe.

Putem împărți populația Algeriei în trei categorii de locuitori: francezii, străinii și indigenii. Aceștia ultim menționați reprezintă cea mai numeroasă categorie și pot fi împărțiți, la rândul lor, în: indigenii stabiliți în zonele ocupate de francezi- în special orașe- , asociindu-se mai mult sau mai puțin intereselor europene, căutând beneficiile unei astfel de asocieri, și indigenii ce populează zonele rurale, prin urmare numeroasele triburi împrăștiate pe o suprafață egală cu două treimi din solul Algeriei, diverși ca rasă, rezistând mai mult sau mai puțin cuceririi franceze, și rămânând în afara mișcării civilizatoare. Cât despre indigenii din zona urbană, aceștia erau în special mauri, evrei sau negri, mai puțin kabili și arabi, aceștia stând doar pasager în orașe. Pentru orășeni se folosește calificativul hadar, prin 1840 evaluându-se numărul acestor citadini din cele 18 orașe de la vremea respectivă sub dominație franceză, la aproximativ 55 000. Celelalte două categorii ale Algeriei, care reprezentau populația colonizatoare, erau privite ca străine, implicit ca inamice, deoarece principalul idiom al Algeriei nu oferă decît un singur cuvânt pentru străin și inamic. De asemenea, pentru a desemna proprietatea străină există o expresie energic acuzatoare: dar el harb, casa războiului, motiv pentru cei mai fanatici interpreți ai Coranului să pretindă că un pământ care nu are ca stăpân un musulman nu trebuie să fie decât un câmp de bătălie. Religia și existența unei legi sfinte, Coranul, sunt singurele două lucruri ce dau impresia de unitate între arabul nomad, locuitorul din oaze și berberul kabil, dincolo de acestea existând diversitate în dialecte, obiceiuri, mentalități, interese.

Dintre toate acțiunile pe care trebuia să le întreprindă guvernul francez dacă dorea să își stabilească cu profit dominația în Algeria, una era indispensabilă, și anume supunerea tuturor indigenilor și cucerirea completă a întregii țări: „Conquérir pouvait n’être pas suffisant, mais conquérir était nécessaire.” Această cucerire s-a realizat treptat necesitând, pentru a putea fi definitivată, și o pacificare ce nu se realizează decât după 40 de ani de la debarcarea armatei franceze la Sidi-Ferruch. Între 1830 și realizarea pacificării în 1870, francezii au încălcat de nenumărate ori angajamentul asumat în tratatul de capitulare semnat de deyul Algerului în 5 iulie 1830, „à ne pas porter atteindre à la liberté des habitants de toutes classes et à leur religion”. Generalul Bourmont astfel se adresa locuitorilor Algerului și triburilor în proclamația din iunie 1830: „Quant à vous, tribus de l Algérie, sachez bien et soyez pleinement convaincues que je ne viens pas pour vous faire la guerre. (…) Je vous garantis également et vous fais la promesse formelle, solennelle, inalterable, que vos mosquées grandes et petites ne cesseront d être fréquentées comme elles le sont maintenant, et plus encore, et que personne n apportera d empêchement aux choses de votre religion et de votre culte. Notre presence chez vous n est pas pour vous combattre; notre but est seulement de faire guerre à votre pacha, qui le premier a manifesté contre nous des sentiments d hostilité et de haine.” Odată cu extinderea cuceririi devenea tot mai dificil pentru administrația franceză să concilieze nevoile, interesele și drepturile noilor locuitori cu cele ale mai vechilor ocupanți. Pentru că nu se știa sigur ce politică se va urma referitor la indigeni, în primii ani ai cuceririi nu le-au fost modificate acestora nici instituțiile administrative, nici organizarea politică și socială. În acest context, s-a ridicat problema administrației indigenilor de către un comandament lipsit de informații și de doctrină și care, distrugând întreaga organizare turcească, s-a aflat brusc în plin haos. Într-o primă încercare de a se ocupa corespunzător de problemele arabe, sarcina guvernării indigenilor a fost încredințată unui agha al arabilor responsabil cu relațiile francezilor cu triburile. În vremea comandamentului lui Bourmont a ocupat funcția de agha, Hamdane ben Amine el Secca, un comerciant din Alger, disprețuit de indigeni; Clauzel l-a înlocuit cu șeful de escadron de jandarmerie Mendiri care, ignorant în ceea ce privește limba, religia și moravurile țării, s-a dovedit la fel de mediocru ca predecesorul său; Berthezène credea că a găsit persoana potrivită în Mehi ed Din es Seghir ben Emberek, dintr-o familie maraboutică din Kolea, dar acesta, furios că francezii i-au arestat familia, a rupt legătura cu comandamentul francez, iar comandamentul francez a dezavuat funcția de agha. Lui Berthezène i-a urmat Rovigo care a pus bazele unui cabinet arab ce urma să trateze afacerile diplomatice cu indigenii, însă, în martie 1833, comandantul prin interimat, Avizard a instituit „ un bureau particulier des affaires arabes pour suivre avec sûreté et succès les relations avec les tribus”. Comanda acestui prim birou arab a fost încredințată tânărului ofițer Lamoricière, care cunoștea limba arabă și care și-a îndeplinit funcția cu abilitate, personal vizitând indigenii, interesându-se de problemele acestora și, totodată, efectuând o abilă propagandă în rândul triburilor. Deși organizarea politică și socială le-a permis indigenilor să-și păstreze obiceiurile și conducătorii proprii, aceștia au fost plasați sub autoritatea comandamentului militar și supravegheați de aproape de ofițerii afacerilor arabe. Drouet d’Erlon a restabilit funcția de agha al arabilor în 1835, pentru ca Damrémont s-o dezavueze din nou și în 1837 să restabilească vechiul birou arab sub eticheta de direction des affaires arabes, direcțiune pe care Valée avea s-o abolească în 1839, atribuțiile sale fiind conferite statului major general, la fel ca în primele zile ale cuceririi. Sosirea lui Bugeaud a instaurat un regim mai stabil: prin hotărârea din 16 august 1841 direction des affaires arabes a fost restabilită, iar extinderea teritoriului supus autorității franceze a provocat crearea unor birouri arabe în principalele centre din interior, și astfel hotărârea din 1 februarie 1844 este considerată actul de naștere al faimoaselor bureaux arabes. Astfel, câte o direcțiune a afacerilor arabe a fost instituită în fiecare diviziune militară a Algeriei, sub autoritatea imediată a comandantului de provincie; birourile arabe, sucursale ale acestei direcțiuni, trebuiau stabilite în subdiviziunile militare și, de asemenea, în alte localități unde existența lor va fi considerată utilă. Se vor distinge birouri de primă clasă și birouri de clasa a doua, fiecare birou fiind subvenționat în funcție de importanța și acțiunile întreprinse. Până la 1849 au fost instalate succesiv 34 de birouri arabe, dintre care o direcțiune centrală, trei direcțiuni divizionare, 11 birouri de prima clasă și 19 de clasa a doua. Cunoașterea limbii arabe și priceperea în afaceri sunt singurele cerințe pentru această misiune civilizatoare. Completată de un veritabil cod de măsuri administrative și judiciare aplicabile triburilor, această hotărâre a constituit legea de bază a noii instituții până în 1867.

Atribuțiile biroului arab pot fi împărțite în cele aferente serviciului activ și cele aferente serviciului sedentar. Serviciul activ reprezintă totalitatea activităților care presupune deplasarea pe teren precum: recensământul populației arabe din triburi sau părți ale triburilor; recensământul la începutul anului al proprietăților indigenilor în cămile, boi, oi, capre; strângerea impozitelor și asigurarea că nu se comit nelegiuiri; studierea hărților teritoriilor; cunoașterea cursurilor râurilor; cunoașterea așezării silozurilor; supravegherea piețelor, a construcțiilor în desfășurare, a culturilor indigene, a drumurilor și asigurarea siguranței lor. Serviciul sedentar reprezintă totalitatea activităților realizate la sediul biroului: audierea reclamațiilor aduse atât de europeni, cât și de arabi; întreținerea corespondenței cu autoritățile franceze; stabilirea statisticilor; întocmirea de note istorice și administrative asupra triburilor; întocmirea de biografii ale șefilor arabi; întocmirea de liste pentru plata impozitelor; înregistrarea armelor confiscate de la indigeni, starea acestora și numărul lor; transmiterea ordinelor autorităților superioare către șefii arabilor.

Biroul arab, precum restul armatei, viza în mod deosebit, obținerea supunerii definitive a indigenilor. Pentru a asigura liniștea și ordinea în rândul triburilor, birourile arabe aveau libertatea de a aplica o serie de măsuri corecționale în cazuri care solicitau acest lucru. Cei mai bogați dintre indigeni erau amendați fără altă pedeapsă; pentru ceilalți pedeapsa consta în lovituri de băț, 25, 50, 100, în funcție de motivul pedepsei, deși peste tot există circulare care interzic folosirea loviturilor de băț ca metodă corecțională.

Prezența administrației militare și penetrarea progresivă a europenilor a adus probleme în economia industrială și comercială a indigenilor. Prin urmare, o altă preocupare a birourilor arabe a fost găsirea unor soluții în fața dezorganizării societății indigenilor la contactul cu o civilizație diferită bazată pe dinamismul banului. Decăderea industriei indigene se manifestă odată cu folosirea produselor manufacturilor franceze, acestea fiind mai comode și mai solide decât obiectele similare indigene. Birourile arabe au încercat să ia măsuri pentru a stopa această decadență a industriei algeriene, dar nu au reușit decât să teoretizeze unele proiecte mai degrabă decât să le realizeze. O încercare, însă fără rezultate, a fost aceea de a dota triburile cu meșteșugari și industriași care să pregătească ucenici. În acest scop a fost deschisă o școală de arte și meserii la fortul Napoleon.

Într-un raport adresat la 14 iulie 1850 președintelui republicii, ministrul războiului se exprima în următorii termeni: „Un des moyens les plus efficaces pour arriver à la complète pacification de l’Algérie, doit être de propager et de vulgariser la connaissance de la langue française parmi les populations indigènes.” Teritoriul Algeriei este scindat și în ceea ce privește instrucția publică, deoarece în teritoriul civil administrația școlilor aparține ministerului instrucțiunii publice de la Paris, pe cînd în teritoriul militar aceasta ține de ministerul războiului. S-au creat șase școli arabo-franceze în orașele supuse de francezi deja de mai mult timp: Alger, Constantine, Bone, Oran, Blida, Mostaganem, însă rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor, ministrul războiului, în raportul asupra situației din Algeria din 1857, exprimându-se astfel în ceea ce privește instrucția publică: „L’enseignement primaire des tribus est à peu près nul, par suite des méthodes vicieuses de maîtres peu instruits. Au bout de quelques années d’études, les élèves possèdent à peine quelques notions très-imparfaites de lecture et d’écriture. Pour porter remède à cette situation, il faudrait ramener à nous l’eneignement arabe à tous les degrés, instituer des maîtres français dans les tribus. Nous n’avons pas le personnel nécessaire pour réaliser un tel projet; cette mesure, prématuré à tous égards, entraînerait d’ailleurs des dépenses hors de proportions avec nos mesures financières.”

Contactul dintre arabi și francezi, două populații atât de diferite, cerea măsuri și reglementări speciale, iar dacă fuziunea era imposibilă, administrația dorea cel puțin realizarea apropierii dintre cele două populații. Ordonanțele din 1844 și 1846 au încercat să lichideze situația creată anterior de speculanți. Deoarece aceste ordonanțe se aplicau doar în teritoriul civil, era nevoie de o extindere a garanțiilor mai puternice asupra proprietății și în teritoriul militar. Prin urmare, legea din 16 iunie 1851 conține 23 de articole care: reglementează domeniul național- care cuprinde domeniul public și domeniul statului-, domeniul departamental și domeniul național; trasează principiile proprietății private: „la propriété est inviolable, sans distinction, entre les possesseurs indigènes et les possesseurs français ou autres”; „les transmissions de biens de musulman à musulman continueront à être régies par la loi musulmane; entre toutes autres personnes, elles seront régies par le code civil”; expune condițiile exproprierii și ocupației temporare în scopul realizării lucrărilor de utilitate publică: „L’expropriation peut être prononcée pour les causes suivantes: pour la foundation des villes, villages ou hameaux, ou pour l’agrandissement de leur enceinte ou de leur territoire; pour l’établissement des ouvrages de défense et des lieux de campement des troupes; pour l’établissement des fontaines, d’aqueducts, d’abreuvoirs; pour l’ouverture des routes, chemins, canaux de dessèchement, de navigation ou d’irrigation, et l’établissement de moulins à farine; pour toutes les autres causes prévues et déterminés par la loi française”.

Pe de altă parte, administrația franceză avea nevoie să extindă suprafața terenurilor încredințate spre colonizare, astfel că, deși au fost acordate garanții asupra proprietății indigenilor, s-au căutat modalități de a acapara teritoriile arabe. Tribul ocupă colectiv o anumită suprafață de teren, însă nu îl cultivă colectiv, partajarea între membrii tribului fiind făcută în fiecare an de către biroul arab. Această proprietate colectivă poartă numele de arch. Triburile care dețineau pământuri arch și nu posedau niciun titlu de proprietate asupra lor riscau să-și vadă ogoarele ajungând în proprietatea statului. Existau și terenuri melk, proprietăți familiale individuale provenind din dările oferite familiilor aristocrate de către suveran. Termenul de cantonament este folosit pentru prima oară încă din vremea lui Bugeaud, în 1845. Prin urmare, idee militară la origine, cantonamentul a devenit o revendicare colonială. Statul a procedat la cantonamentul triburilor pentru a facilita implantarea coloniștilor. Practica acestui sistem vine în contradicție cu spiritul legii funciare din iunie 1851 și contracara politica purtată de birourile arabe. Sistemul de cantonament pleca de la doctrina că indigenii sunt uzufructuari ai pâmînturilor arch al căror proprietar fusese recunoscut ca fiind statul francez; indigenii erau invitați să cedeze pământurile de care considerau că nu au nevoie în schimbul unei proprietăți individuale; arabul trebuia să dobândească simțul proprietății private și să-l piardă pe cel al proprietății colective. Între 1851-1861 16 triburi au fost victime ale cantonamenului. Un argument în favoarea acestui sistem era credința că doar cantonamentul putea deschide pământurile culturilor europene, putea permite fuziunea raselor și putea încadra proprietatea indigenă în dreptul comun. Inițial, chiar și birourile arabe au văzut în acest sistem o măsură profitabilă pentru europeni și administrația franceză, însă agitațiile izbucnite în rândul indigenilor ca urmare a acestei măsuri, au determinat opoziția celor care se ocupau de politica indigenă. Ulterior, cu mijloace puține, au încercat să compenseze deposedările de pământ la care au fost supuși arabii: au întreprins o colonziare indigenă construind sate, realizând lucrări de interes public, îmbunătățind tehnicile agricole, încurajând noi culturi și creșterea animalelor. Cu toate acestea, succesul obținut este modest.

Un factor foarte important în formarea atitudinii coloniștilor față de indigeni l-a constituit discursul medicilor francezi. În 1830 forța expediționară fusese acompaniată de un corp medical, prezent în primul rând pentru a sluji trupelor și îngrijirii lor, însă treptat extinzându-și influența și asupra populației indigene inevitabil inclusă în sfera medicală franceză. Doctorii, chirurgii, farmaciștii făceau parte din personalul armatei și odată ce s-au stabilit ca o prezență socială, culturală și politică în Algeria, aceștia au avut o contribuție importantă la dezvoltarea unei identități coloniale franceze și, de asemenea, au avut un rol important în crearea unui spațiu intelectual francez în această colonie. Iar pe măsură ce s-a format ierarhia colonială franceză populația indigenă a fost împinsă în cel mai de jos punct al scării sociale.

Teama indigenilor s-a manifestat în mai multe feluri, dar adesea a îmbrăcat haina dezertărilor din corpurile de spahii și zuavi, și pe aceea a agitațiilor sporadice. Însă, încă de la începutul cuceririi, administrația franceză s-a confruntat cu o mișcare migratoare a indigenilor care a continuat și pe parcursul insurecției lui Abd el Kader, el însuși, făcând din frontiera marocană un teritoriu de refugiu. Indigenii invocau ca motive ale plecării lipsa pământurilor pentru culturi și lipsa pășunilor pentru animale, lipsuri survenite în urma confiscărilor și cantonamentului. Foarte mulți au emigrat din motive religioase, refuzând să trăiască sub o guvernare non-musulmană. Faptul că Franța obținuse din partea autorităților religioase de la Cairo și Mecca fetva-le care le periteau musulmanilor să trăiască sub o autoritate creștină, nu a adus modificări favorabile situației. Emigrările s-au îndreptat spre Maroc, Tunis și Orientul Apropiat. Două mari triburi, Hachems și Béni Amer, au prefert să se instaleze în Maroc în perioada războiului dintre armata franceză și trupele lui Abd el Kader. Procesul de colonizare a Algeriei și implantarea unei populații europene cereau terenuri agricole disponibile, însă, deși această emigrare facilita politica de colonizare, auoritățile administrative o percepeau ca fiind un act de ostilitate față de prezența franceză. Autoritățile, a căror neliniște era surescitată, au început să practice un blocaj al acestor emigrări. La 11 octombrie 1845, ducele d’Isly a declarat că „j’ai envie de proclamer que toutes les tribus qui ne seront pas rentrées sur leur territoire, d’ici la fin de novembre, en seront bannies à perpetuite et que leur terres passeront dans la domaine de l’État.” Iar în aprilie 1846 s-a adoptat un decret care dorea să pună capăt mișcărilor migratoare ale triburilor arabe. Articolul 1 prevedea: „Toutes les propriétés communes ou particulières appartenant à des tribus ou à des fractions de tribus actuellement emigrées soit dans le Maroc, soit dans le désert seront déclarés propriétés de l’État.” Articolul 2: „ À l’avenir toute tribu ou fraction de tribu qui émigrera sera également dépossédée de ses propriétés communes ou particulières si dans le délai d’un mois à compter du jour de l’émigration elle n’a pas obtenu l’aman du commandant supérieur de la division.”

Se disting din ce în ce mai acerb nemulțumiri ale coloniștilor la adresa indigenilor, aceștia din urmă fiind priviți ca inamici, concurenți și ocupanți ai pământurilor care li se cuvin colonilor. Pe același palier se înscriu și sentimentele la adresa armatei și implicit la adresa birourilor arabe, instrumentul făurit de aceasta pentru a administra populația indigenă. Armata vede în Algeria domeniul său propriu, care îi revine prin dreptul cuceritorului, iar birourile arabe au devenit simbolul acestei armate polivalente, puternice și eficiente. Pentru Bugeaud și Randon fuziunea celor două rase, care înseamnă juxtapunerea celor două civilizații nu este imposibilă; Randon s-a arătat întotdeauna optimist în ceea ce privește „le rapprochement possible entre les deux races par une assimilation graduelle et lente”. Ca și sistemul de cantonament, încă din vremea guvernării lui Bugeaud, ia naștere principiul de asimilație, definit în funcție de populația vizată: pentru coloniști, dorința de asimilație se definește ca dorința de extindere a legilor franceze asupra lor, cu alte cuvinte, vizând acordarea către europeni a plenitudinii libertăților și drepturilor civile; pentru indigeni asimilația era similară cu supunerea în fața unei jurisdicții care îi priva de toate legile lor tradiționale. Acest principiu al asimilației va fi combătut mai târziu de arabofili susținători ai ideei de integrare care, din contră, presupune apartenența la Franța, însă originea religioasă, culturală și lingvistică este acceptată.

Le royaume arabe

În contextul politic al celei de-a doua republici, după măsurile adoptate în 1848 referitoare la împărțirea administrativ-teritorială, lipsa de interes a lui Louis Napoleon la adresa problemelor algeriene s-a transformat în ostilitate din partea coloniștilor. Astfel, alegerile algerine au arătat o evoluție netă spre stânga, algerienii trimițând în constituantă republicani moderați. Republicanismul acestora a putut fi cu ușurință sesizat și în contextul plebiscitului din 1851, iar „Napoleon ne pardonera jamais aux Français d’Algérie leur republicanism.”

Într-o primă etapă de sprijin acordat politicii coloniștilor, Napoleon III a favorizat procesul de implementare a populației europene și a acordat acesteia drepturi și privilegii. În această etapă se înscrie episodul înlocuirii postului de guvernator-general din Alger cu un minister la Paris în 1858, minister ce trebuia să preia sarcinile nu doar din Algeria, ci și din celelalte colonii franceze de peste mare. Nu doar scaunul puterii s-a schimbat prin această reformă, ci natura puterii și calitatea reprezentantului său. Este îndepărtat reprezentantul acelui regim de sabre, guvernatorul- general, care fusese întotdeauna un militar și însuși șeful armatei din Africa. „Le nouveau ministre était un prince dont le jeunesse ne s’était point passée dans les camps, et qui n’avait figure qu’accidentellement à la tête d’un corps d’armée. Cette substitution était grave.” Astfel, odată încheiat regimul militar, au venit zilele puterii civile. Cu excepția instrucțiunii publice și a cultelor atașate ministerelor cărora le corespundeau, toate serviciile administrative au fost centralizate în acest minister de l’Algérie et des Colonies încredințat ministrului Jérôme Napoleon, democrat anticlerical și antimilitarist care considera Algeria, pe care nu o văzuse niciodată, ca o prelungire a Franței. Ca o primă măsură a fost dublat teritoriul civil și au fost create comisariate civile în teritoriile militare. Ministrul Jérôme a fost înlocuit ulterior cu ministrul Chasseloup-Laubat odată cu suprimarea justiției musulmane și introducerea posibilității pentru arabi de a face apel la tribunalele franceze. S-a declanșat acum o nouă perioadă de emigrări ale arabilor în teritoriile islamice, aceștia refuzînd încălcarea propriilor cutume. Societatea indigenă este bulversată de această nouă politică, birourile arabe și militarii aflați în opoziție față de acest nou regim, făcând apel la Napoleon III. Acum este momentul când o călătorie a împăratului la Alger în 1860, pentru a cerceta personal situația, a inaugurat o schimbare totală de politică: „Le premier devoir de la France est de s’occuper du bonheur des trois millions d’Arabes”, iar un decret din data de 26 noiembrie 1860 suprima ministerul Algeriei și al coloniilor și totodată determina consternarea coloniștilor. Întors în Franța, Napoleon III a început să se preocupe de problema algeriană și a fixat definitiv opțiunile și proiectele sale. La 25 octombrie 1862, împăratul a invitat la Compiègne șefi indigeni pentru a se sfătui asupra demersurilor viitoare. Ministrul războiului îl înștiințează pe Pelissier, guvernator-general la momentul respectiv: „L’empereur ayant exprimé le désir de recevoir au chateau de Compiègne quelques’uns des principaux chefs indigènes, j’ai du, en raison de l’urgence et sur la demande de Sa Majesté.”

Se ajunge la întrebarea dacă se va continua colonizarea, în condițiile în care între 1850-1860 împăratul fusese de acord cu instalarea a 15 000 locuitori în 85 de centre, pentru ca în următorii zece ani să nu fie instalați mai mult de 4 500 coloniști. Pentru a-l consilia în ceea ce privește Algeria, împăratul alege un funcționar saint-simonist, convertit la islam și căsătorit cu o indigenă din Constantine, pe numele lui Ismail Urbain. Sub pseudonimul Georges Voisin, acesta a publicat manifestul L’Algérie pour les Algériens, apoi broșura L’Algérie française: indigènes et immigrants, pledând pentru menținerea regimului militar considerat ca fiind singurul regim în măsură să țină în balanță relațiile dintre indigeni și coloniști; militarii, pentru că aveau dreptul să-i ucidă pe indigeni erau totodată singurii care îi iubeau pe aceștia, pentru că iubirea și moartea se îmbrățișează. Broșura afirmă de asemenea că :„L’indigène est l’égal, comme régnicole, du Français venu du continent européen, en ce sens qui l’a droit, de la part de l’État, à la même protection pour sa liberté, pour sa propriété et pour son culte.” O altă idee importantă întălnită în lucrarea lui Urbain consemnează faptul că „l’indigène est le vrai paysan de l’Algérie.(…) Les sommes employées à implanter l’agriculture européenne par des bras européns produiraient des résultats bien plus considérables si on les appliquait à développer et à perfectionner l’agriculture indigène.” Influența lui Urbain și a ideilor sale este una patentă, scrierile acestuia stând la baza politicii indigene a lui Napoleon din următorul deceniu. Discursul tronului din 12 ianuarie 1863 este prima reacție publică în ceea ce privește problema algeriană: Franța trebuie „s’attacher à gagner de plus en plus l’affection du peuple arabe et à protéger nos colons.” Apoi, scrisoarea din 6 februarie 1863, adresată generalului Pelissier, definește întreaga politică algeriană a lui Napoleon III. Acum împăratul formulează pentru întâia oară ideea unui imperiu arab: „L’Algérie n’est pas une colonie proprement dite mais un royaume arabe. Les indigènes ont droit égal à ma protection comme les colons. Je suis aussi bien l’empereur des arabes que des français.” Scrisoarea relua și aproba teoriile din broșura lui Urbain: egalitate între indigeni și europeni; diviziunea muncii, europenii trebuind să se ocupe de industrie și comerț, iar indigenii de agriculură; încetarea cantonamentului și stoparea colonizării.

Guvernul imperial s-a arătat încă de la început reticent în fața revendicărilor coloniștilor care doreau suprimarea birourilor arabe pentru a permite extinderea colonizării și îndepărtarea indigenilor. Marea lor revendicare era suprimarea proprietății colective a triburilor și proprietatea individuală islamică. La 22 aprilie 1863 se adoptă hotărârea senatului privitoare la proprietatea funciară, condamnând cantonamentul și recunoscând triburilor teritoriile asupra cărora „elles avaient un droit d’habitation et de parcours.” Împăratul plasa Algeria sub autoritatea sa directă și astfel putea controla desfășurarea primei etape a politicii sale arabe.

Evoluția acestui program imperial a trezit rumoare în microcosmosul colonial, declanșându-se un adevărat război al broșurilor și război al ideilor. Ca răspuns la broșura lui Urbain, Indigènes et immigrants, a apărut în martie 1863, sub egida Societății Imperiale de Agricultură din Alger, broșura care prelua titlul lucrării lui Urbain și îl inversa, Immigrants et indigènes, urmărind combaterea principiilor imperiale. Împăratul a dorit o ripostă rapidă anonimă, iar Frederic Lacroix, fost prefect al Algerului, a redactat un dens rechizitoriu pro arabibus, o broșură ironică de 80 de pagini, l’Algérie et la Lettre de l’Empereur, care a apărut la sfârșitul lui aprilie 1863: „ L‘agitation des colons d’Algérie n’est qu’une explosion violente des préjugés de races et des haines des nationalités!” Coloniștii, contrariați, formulează următoarea întrebare în broșura-răspuns Colonisation européene de l’Algérie. Légitime défense: „Quelle est votre conclusion, à vous? L’abandon de la colonisation européenne comme impuissante, et la perpétuite de la culture arabe qui s’étend comme une lepre sur le sol algérien.” Coloniștii consideră că există un remediu pentru a se ajunge la realizarea unei colonizări fructuoase și pentru a îndepărta răul universal din Algeria, „ce remède est l expansion de la culture européenne dans la plus lerge échelle possible.”

Indigenii erau, în acest context, prinși între două fronturi, iar, spiritual, scindați între speranță și teamă. Principala sursă de informații pentru triburi rămânea biroul arab care transmitea veștile pe cale orală, însoțindu-le de comentarii, cu alte cuvinte supunându-le unui abil sistem de propagandă. Informațiile aduse de șefii arabi invitați la Compiègne nu au liniștit atmosfera din rândul indigenilor, aceștia fiind constant supuși agresiunilor sociale.

Bulversați de evoluția evenimentelor, arabii din tribul Ouled Sidi Cheik, al căror conducător, Si-Hamza, servise Franța o lungă perioadă de timp, și aliații acestora au declanșat în primăvara anului 1864 o insurecție care avea să demonstreze încă o dată că lucrurile nu s-au liniștit, iar Algeria nu este încă pacificată. Contextul intern al Algeriei se modifica și sub efectul morții mareșalului Aimable Pélissier care, timp de o lună, ignoră și refuză reprimarea tentativelor insurecționale din sudul oranez, care au avut ca primă urmare uciderea colonelului Beaupretre, comandantul garnizoanei franceze din zonă, masacrat împreună cu 100 de oameni. În mai 1864, Mac-Mahon a fost numit guvernator-general, împăratul concentrând în mâinile lui puterile civile și militare. Tot în mai, un an mai târziu, Napoleon III întreprinde ce-a de-a doua călătorie în Algeria în timpul căreia le cere coloniștilor să-i considere pe arabi commes des compatriots, anunțând noi fonduri pentru lucrările publice și asigurându-i pe musulmani că Franța n’est pas venue détruire la nationalité d’un people. Scrisoarea din 20 iunie 1865 către Mac Mahon redefinește principalele idei ale politicii algeriene și promova reconcilierea arabilor cu coloniștii; de asemenea, conține un catalog de măsuri care să faciliteze naturalizarea locuitorilor Algeriei. Trebuie notat că în toate aceste texte indigenii sunt numiți uniform arabi și că berberii nu apar ca o categorie distinctă. Arabitatea Algeriei privește ansamblul populației musulmane, mai exact, pe plan juridic, ansamblul persoanelor al căror statut civil este legea islamică. Este adoptată hotărârea senatului din 14 iulie 1865, act care le recunoaște indigenilor dreptul de a accede la cetățenia franceză cu condiția să-și abandoneze statutul personal. În urma acestui decret, s-a constat lipsa de interes a musulmanilor față de perspectiva de a deveni cetățean francez, pe an cerându-se aproximativ 276 de naturalizări, dintre care mai bine de jumătate nu se realizau. Dosarul unui musulman înaintat spre aprobare pentru a obține naturalizarea trebuia să conțină, printre altele, o declarație prin care acesta își abandona statutul personal pour être régi par lois civiles et politiques françaises, un certificate de moravuri bune și raportul unei anchete administrative asupra moralității, antecedentelor și situației familiale a respectivului. Cauza numărului scăzut de algerieni musulmani care au cerut accesul la naționalitatea deplină poate fi explicat prin dorința majorității musulmane de a-și păstra statutul de până acum, statut dictat de Coran. Deși decretul din 1865 nu îl obligă pe musulman să renunțe la religia lui, acesta putând să considere Coranul un cod moral pe care să-l respecte, îi cerea să respecte codul civil fracez, prin urmare să nu mai poată practica tradițiile incompatibile cu codul civil, precum poligamia, dreptul soțului de a rupe oricând legătura conjugală, dreptul unui tată să-și căsătorească copilul la o anumită vârstă, privilegiul bărbaților în ceea ce privește succesiunea. Pe lângă musulmani, primeau dreptul de a-și obține cetățenia franceză și cei 30 000 evrei și 250 000 străini din Algeria.

Începând cu anul 1867 indigenii se cofruntă cu o perioadă deosebit de dificilă, perioadă care până în 1869 va purta în istoriografie numele de anii mizeriei. Criza economică, foametea și epidemiile au marcat fără precedent societatea indigenă. Pe parcursul războiului purtat între 1830 și 1847, în rândul populației indigene se ajunsese la pierderi de aproximativ 500 000 suflete. În doar trei ani, între 1867 și 1869, s-au estimat pierderi de 200 000 oameni în rândul populației indigene. Anul 1867 s-a plasat sub semnul holerei adusă din Orient de pelerinii de la Mecca. Victimele holerei au fost estimate la 89 575, dintre care 86 791 indigeni; și în 1868, an al tifosului, s-au estimat pierderi de aprocimativ 100 000. Consecințele sunt imediate și pe termen lung, atât asupra economiei și demografiei, cât și asupra întregii societăți algeriene. S-au înregistrat mișcări migratorii, mai ales în zonele în care indigenilor le era practic imposibil să mai supraviețuiască din cauza foametei, dar și în zonele devastate de epidemii acestea având ca urmare extiderea bolilor pe o arie mult mai largă, dincolo de cadrul triburilor. Toate aceste dezastre sunt acompaniate de atentate la adresa europenilor: din octombrie 1867 până în mai 1868, 33 de asasinate au costat viața a mai mulți coloni. Asasinarea la Alger a lui Henri Cligny, un băiat de 8 ani, a surescitat spiritele europene; toți dorind să se demonstreze criminaitatea indigenă, înmormântarea copilului a căpătat o adevărată turnură de manifestări arabofobe.

Politica lui Napoleon III se confruntă cu o perioadă de instabilitate, mai ales că aceasta este acuzată și considerată responsabilă pentru impasul actual în care se găsește Algeria. În prezența noii situații și zelul arabofil al lui Mac Mahon s-a răcit repede. Pentru noul guvernator-general punerea în valoare a țării se găsea în strânsă legătură cu expansiunea colonială și astfel, preocupările reprezentantului împăratului la Alger se demonstrează puțin compatibile cu programul imperial. Deși macabru, ascensiunea colonizării în Algeria datează din această perioadă dificilă a anilor mizeriei. Populația colonială a profitat de drama indigenă pentru a se complace într-o curbă ascendentă, atât pe plan demografic, cât și economic. În primul rând acest lucru s-a datorat rezistenței demografice a populației coloniale, maladiile neafectându-i pe europeni în aceeași măsură în care i-a afectat pe arabi; în al doilea rând, în contextul crizei producției indigene producția colonială prinde un nou avânt, apărând opțiuni noi care i-au angajat pe coloniști pe o cale speculativă și mercantilă.

O nouă lovitură este dată regimului imperial odată cu scindarea clanului arabofil. Acest lucru a fost cauzat de evidențierea a două facțiuni ideologice, prima defectare înregistrată venind din partea unuia dintre personajele importante ale grupării, baronul Jérôme David, ale cărui teorii nu erau pe aceeași lungime de undă cu cele ale lui Urbain: „Je diffère avec vous sur plusierurs points. Vous me semblez prêter aux chefs indigenes une importance et une utilite que je leur conteste; je desire une Afrique francaise par les indigènes; vous inclinez vers un royaume arabe annexe à la France.”

Toate aceste dificultăți pe care le-a întâmpinat politica lui Napoleon III au dus la o coagulare de forțe în rândul coloniștilor. Un rol important l-a jucat arhiepiscopul Algerului, Charles Lavigerie, cel care în timpul anilor mizeriei a demarat o campanie în scopul de a sensibiliza opinia publică și de a sublinia necesitatea suprimării frontierei dintre teritoriul civil și teritoriul militar, precum și necesitatea de a deschide noi terenuri pentru europeni și abolirea delimitării coloniale impuse de Napoleon III în 1866. Scrisoarea lui Lavigerie publicată în 1868 în presa franceză, nu îndulcea nimic din ororile în fața cărora se găsea Algeria: „Depuis plusieurs mois, un grande nombre d’Arabes ne vivent plus que d’herbe des champs ou des feuilles des arbres qu’ils broutent comme les animaux. Et maintenant avec un hiver plus rigoureux que d’habitude, leur corps épuisés ne résistant plus; ils meurent littéralement de faim. On les voit presque nus, à peine couverts de haillons, errer par troupes, sur les routes, dans les voisinages des villes d’ou on à été obligé de les éconduire pour éviter des désordres de toute éspece. On les voit attendant les tombereaux qui enlèvent les immondices pour se les disputer et les dévorer. Rien ne les rebute, ils vont jusqu’à déterrer pour les manger, les animaux morts de maladie. Ils enlèvent ceux de nos colons qui sont obligés de garder leur fermes, le fusil à la main. Chose affreuse à dire, plus affreuse encore à voir, on en trouvé chaque matin sur les routes, dans les champs, étendus morts d’inanition.” Lavigerie și coloniștii au exploatat la maximum singura idee asupra căreia erau de acord: lupta contra guvernământului militar care trebuia să dispară, sentiment tradus de arhiepiscop într-una din scrisorile către împărat: „On comprend, on dit tout haut qu’il n’y a qu’une seule chance de salut pour les indigènes, leur assimilation rapide et c’est la l’opinion de tous les habitants civiles de la colonie.” Napoleon III a încheiat alianța dintre arhiepiscop și coloniști, însă aceștia din urmă au găsit o ocazie nesperată de a-și expune revendicările odată cu ancheta lui Le Hon. În 1866 împăratul anuțase o anchetă agricolă în Franța. La petiția Societății Imperiale de Agricultură din Alger, această anchetă s-a extins și la nivelul Algeriei, dar a depășit cu mult problemele agricole, tratând pe larg problema politică și transformându-se într-un sondaj de opinie.

Sosirea comisiei de anchetă prezidată de contele Le Hon la 22 aprilie 1868 și ridicarea unei simple întrebări: care ar fi cea mai bună măsură care ar putea fi adoptată pentru a cicatriza cît mai repede tot răul făcut în Algeria, răspunsul a fost unanim în rândul coloniștilor: asimilarea. Întors în Franța, Le Hon pledează în Parlament pentru cauza coloniștilor, propunând ca măsură de urgență cel puțin o colonizare minimă, programul fiind acceptat inclusiv de Napoleon III care își vede politica algeriană aproape de sfârșit.

La 5 mai 1869 ministrul războiului propune împăratului organizarea unei comisii însărcinată cu elaborarea unei constituții a Algeriei care, ulterior, conform articolului 27 al constituției imperiului, trebuia validată de senat. Dată fiind eterogeneitatea populației Algeriei, constituția trebuia să fixeze drepturi nu doar pentru coloniștii francezi, ci și pentru străini și indigeni. Comisia numită de împărat, prezidată de mareșalul Randon, poate fi catalogată ca arabofilă, fără vreun reprezentant al coloniștilor; grupa trei militari: generalul Allard, generalul Desvaux, colonelul Gresley și cinci civili: Ferdinand Barrot, Armand Behic, Chamblain, Gastamblide și Talabot. Secretariatul este asigurat de Ch. Tassin cu ajutorul a doi secretari adjuncți: Fould și Rogniat. Armand Behic a fost cel care a întocmit un proiect care extindea teritoiul civil care urma să fie administrat de un guvernator-general cu rangul de ministru. Constituția Behic, deși satisfăcea unele revendicări ale coloniștilor, a scandalizat prin adoptarea măsurii care prevedea crearea de departamente indigene și alegerea de deputați ai Algeriei prin sufragiu universal care conținea și sufragiile musulmane; în martie 1870 Le Hon a condamnat acest proiect de constituție, drepturile politice prevăzute pentru musulmani fiind considerate blessants pour la population française. Protestele coloniștilor nu au obținut decât o schimbare de denumire, constituția luând forma decretelor din martie. Revolta coloniștilor se dezlănțuia contra imperiului, iar odată cu plebiscitul din mai 1870, în Algeria nu- ul a ieșit învingător; Mac-Mahon dorea să-și dea demisia, însă, la orizont profilându-se războiul cu Prusia, a părăsit Algeria pentru a se alătura armatei din Alsacia. Un puternic și influent șef indigen din Kabylia, bachaga Moqrani, l-a avertizat pe Mac-Mahon înainte de plecarea sa: „Si la guerre se prolonge, il viendra sans doute un moment ou l’autorité civile prendra le pas en Algérie sur l’autorite militaire. Or moi, dont les ancêtres se sont illustres en combattant, je ne m’abaisserai jamais à me soumettre à quelqu’un qui n’est pas un soldat.” Deși opinia unanimă era că musulmanii nu mai aveau nici forța, nici resursele necesare pentru a se revolta, acum este momentul în care izbucnește o insurecție sângeroasă, punctual final al unei lungi serii de lupte pe care rezistența algeriană a purtat-o încă din 1830, și care facilitează stabiliriea regimului civil pe care doreau să-l combată.

Instaurarea regimului civil și a sistemului colonial a fost permisă și de eșecul politicii arabe a lui Napoleon III. Le royaume arabe nu a avut succes pentru că împăratul a refuzat să realizeze faptul că devenise o necesitate a Franței să se continue colonizarea.