Politica Comunitara In Domeniul Protectiei Consumatorului
Politica comunitară în domeniul protecției consumatorului
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI CONSUMATORILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Rolul, conținutul și dinamica politicii de protecție a consumatorilor în UE
2. Protecția drepturilor consumatorilor – teorie și realitate
3. Organizarea procesului de protecție a consumatorilor
3.1 Implicarea puterii publice în procesul de protecție a consumatorilor
4. Politica concurenței – instrument principal de protecție a consumatorilor în UE
CAPITOLUL II
CADRUL LEGISLATIV ȘI DREPTURILE CONSUMATORILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Cadrul instituțional al politicii de protecția a consumatorilor în UE
1.1. Prioritățile BEUC pentru politica de protecție a consumatorilor
2. Cadrul legislativ privind protecția consumatorilor în UE
2.1. Chestiuni de ordin general
2.2. Informarea, educația și reprezentarea consumatorilor
2.3. Protecția sănătății și siguranței consumatorilor
2.4. Protecția intereselor economice ale consumatorilor
2.5. Protecția accesului consumatorilor la justiție
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
Anexa nr. 1
Glosar
INTRODUCERE
Actualitatea temei
În cadrul politicilor de protecție socială promovate de orice stat, politică privind consumatorul trebuie sa fie considerată o componentă de sine stătătoare, cu obiective, priorități și instrumente proprii, bine integrată celorlalte politici ale statului.
Dezvoltarea și aplicarea politicii de protecție a consumatorilor în UE au reprezentat un proces gradual desfășurat în concordanță cu dinamica pieței interne, accelerată după adoptarea Actului Unic European în 1986. Gama tot mai diversă de produse și servicii oferită pe o piață tot mai extinsă și practicile anticoncurențiale ale unor producători și comercianți au creat adeseori consumatorilor din UE prejudicii și imposibilitatea de a-și proteja interesele într-un mediu în care transparența comerțului era insuficientă. Pe parcursul anilor, țările membre ale Comunității Europene au introdus în legislația națională propriile reguli care să satisfacă cerințele consumatorilor interni, dar odată cu progresul integrării piețelor naționale și consolidarea pieței interne unice a apărut necesitatea ca instituțiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat și uniform de protecție a consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice și programe de acțiune, care să vizeze armonizarea condițiilor și cerințelor comerciale în cadrul Uniunii și să confere o poziție echitabilă participanților pe piață.
Consumatorul, în calitatea sa de purtator al cererii de mărfuri, joacă un rol important în mecanismul de piața, constituind, în același timp, elementul de referință al tuturor acțiunilor intreprinse atât de producator, cât și de către comerciant. Luând în considerare interesele și nevoile respectivilor consumatori, aceștia sunt confruntăți cu o serie de dezechilibre în raporturile de piață, dezechilibre ce-i afectează sub multiple aspecte – econimic, educațional, siguranța sanătății etc.
Protecția consumatorilor, fiind o componentă de bază a programelor de protecție socială a cetățenilor, este destinată pentru a asigura și ameliora în continuu respectarea intereselor acestora.
Scopul și sarcinile cercetării
Principalul obiectiv al cercetării date constă în aprofundarea cunoașterii reglementărilor juridice și interpretărilor doctrinare ce au menirea de a prezenta politica de protecția a consumatorilor în Uniunea Europeană.
Scopul menționat a contribuit esențial asupra modului soluționării obiectivelor (sarcinilor) concrete în procesul de elaborare a studiului care constau în următoarele:
analiza profundă a bazei teoretico – metodologice a drepturilor consumatorului și stabilirea, precizarea, definirea categoriilor și noțiunilor principale necesare cercetării complexe a politicilor comunitare de protecția a consumatorilor;
compararea legislației noastre existentă la acest compartiment cu normele adoptate de alte state și nuanțarea unor aspecte legate de acest subiect prin prisma practicii consumeriste externe;
elaborarea și formularea propunerilor, recomandărilor cu caracter teoretic și practic în vederea perfectării legislației cu privire la protecția consumatorilor;
Pentru țara noastră drepturile consumatorilor sunt relativ puțin investigate sub aspectul tratării doctrinare, fapt care în plus ne-a determinat să elaborăm această lucrare. Teza de față, reprezintă o încercare de a aborda unele aspecte ale problematicii foarte vaste și complexe legate de analiza politicilor cominitare privind protecția consumatorilor.
În lumina celor enunțate, lucrarea dată este o încercare de a trece în revistă cele mai importante aspecte legate de tema respectivă și de a suplini, într-o oarecare măsură, lacunele doctrinei naționale din acest domeniu. În lipsa unor cercetări științifice satisfăcătoare în materie în literatura de specialitate din Republica Moldova, la elaborarea prezentului studiu ne-am axat pe lucrările publicâte în: România, Anglia, Franța, Rușia ș.a. Tratarea tezelor teoretice este exemplificată și ilustrată prin referiri la spețe din practica consumerista națională și jurisprudență, conferind studiului un conținut concret, practic.
Drepturile fundamentale ale consumatorilor au constituit și constituie un obiect de preocupare pentru participanții la raporturile consumeriste din diferite state, pentru analiștii de renume din domeniul relațiilor contractuale, precum și pentru asociațiile de consumatori în vederea elaborării la unor contracte de consum prin care s-ar asigura o securitate sporită pentru participanții la raporturile de consum, în special – personele fizice.
În ceea ce privește cadrul normativ, acesta nu cunoaște o reglementare amplă a clauzelor contractuale, lăsând aceasta la latitudinea părților, conform principiului liberului acord, precum și doctrinei științei dreptului civil și legislației consumeriste.
Pe plan internațional, în acest scop au fost elaborate mai multe convenții internaționale prin care sau confirmat drepturile fundamentale ale consumatorilor la securitate.
Izvoarele normative naționale nu fac nu fac altceva decât să concorde cu cele internaționale fiind consacrate de Codul civil, legea privind protecția consumatorilor, legea privind securitatea generală a produselor. Din această ordine de idei, la temelia tezei au stat mai mult interpretările doctrinare ale unor autori cunoscuți din domeniu, cum ar fi: Paul V., Băieșu A., Căpățână O., Costin M. N. , Mureșan M., Ursa V., Deleanu S., Dogaru I., Baieș S., ș.a.
Structura tezei
Lucrarea cuprinde următoarele compartimente:
– Introducere;
– două capitole;
– încheiere și bibliografie.
CAPITOLUL I
POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI CONSUMATORILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Rolul, conținutul și dinamica politicii de protecție a consumatorilor în UE
Dezvoltarea și aplicarea politicii de protecție a consumatorilor în UE au reprezentat un proces gradual desfășurat în concordanță cu dinamica pieței interne, accelerată după adoptarea Actului Unic European în 1986. Gama tot mai diversă de produse și servicii oferită pe o piață tot mai extinsă și practicile anticoncurențiale ale unor producători și comercianți au creat adeseori consumatorilor din UE prejudicii și imposibilitatea de a-și proteja interesele într-un mediu în care transparența comerțului era insuficientă. Pe parcursul anilor, țările membre ale Comunității Europene au introdus în legislația națională propriile reguli care să satisfacă cerințele consumatorilor interni, dar odată cu progresul integrării piețelor naționale și consolidarea pieței interne unice a apărut necesitatea ca instituțiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat și uniform de protecție a consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice și programe de acțiune, care să vizeze armonizarea condițiilor și cerințelor comerciale în cadrul Uniunii și să confere o poziție echitabilă participanților pe piață.
Dezvoltarea politicii de protecție a consumatorilor s-a făcut în mai multe etape, dar ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din tratatul de la Roma din 1957. În preambulul la Tratatul Comunității Economice Europene se făcea referire la îmbunătățirea constantă a condițiilor de viață și muncă în interesul consumatorilor din țările membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creșterea rapidă a nivelului de trai”. Referiri la alte aspecte ale protecției consumatorilor existau și în articolul 39 care stipula că politica agricolă are ca obiectiv și asigurarea unei oferte corespunzătoare de produse agricole la prețuri accesibile pentru consumatori, precum și articolul 86, care preciza că regulile privind concurența în UE interzic toate abuzurile care aduc prejudicii consumatorilor.
Progresul procesului de integrare europeană, atât pe linie economică cât și pe linie socială, a determinat și cerința tot mai evidentă de a avea o politică comună de protecție a consumatorilor. După summitul de la Paris din 1972, al șefilor de stat și guvern din țările comunitare, care a solicitat acțiuni în acest domeniu, Comisia Europeană a prezentat primul program de acțiune privind politica de protecție a consumatorilor în 1975, care a fost adoptat în același an de Consiliul de Miniștri. “Programul preliminar al CEE pentru protecția consumatorilor și politica de informare“ s-a focalizat pe protecția a 5 drepturi de bază ale consumatorilor:
dreptul la protecția sănătății;
dreptul la protecția intereselor economice ale consumatorilor;
dreptul la informare și la educație;
dreptul la despăgubiri;
dreptul la reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar și național.
Acest program preliminar a scos în evidență aspectele orizontale ale politicii de protecție a consumatorilor, iar obiectivele sale au fost integrate în alte politici comune ale Comunității, cum sunt Politica Agricolă Comună, politica mediului, transportului și energiei, care afectează consumatorii comunitari. După acest prim program de acțiune au fost adoptate ulterior alte programe privind politica de protecție a consumatorilor pe perioadele 1981-1986, 1990-1993 și 1993-1995. Toate s-au confruntat însă cu rezistența puternică a unor grupuri de interese economice, ceea ce a îngreunat procesul de dezvoltare a politicii de protecție a consumatorului la nivel comunitar. Meritul tuturor acestor programe a fost acela de a stătuta noi principii și drepturi fundamentale ale consumatorilor.
Legislația adoptată inițial de instituțiile europene s-a referit la domenii precum siguranța cosmeticelor, etichetarea alimentelor, reclama înșelătoare și vânzările la domiciliu, însă doar odată cu lansarea programului pieței unice a debutat și politica comună de protecție a consumatorilor. In Cartea Albă din 1985 asupra pieței unice, Comisia Europeană a folosit o nouă abordare a politicii de protecție a consumatorilor, care a permis Consiliului de Miniștri să adopte în bloc directivele privind protecția sănătății și siguranței pentru toate categoriile de produse. În acest fel nu mai era necesar ca în prevederile din legislația națională să fi e stabilite separat standarde pentru fi ecare produs. Experții organizațiilor europene de standardizare CEN și CENLEC au fost abilitați să introducă în standardele tehnice cerințe de bază pentru siguranța produselor. Marcajul CE reprezintă astfel un semn de certifi care și garantare.
Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) în 1987 a marcat un moment important în evoluția politicii de protecție a consumatorilor, întrucât noul articol 100a (3) al tratatului CEE permitea Comisiei Europene să propună măsuri de protejare a consumatorilor comunitari, care inainte constituiau atributul țărilor membre. AUE stabilea în acest fel bazele cadrului legal pentru protecția consumatorilor în interiorul Comunității și această prevedere a fost ulterior completată în tratatul de la Maastricht (1992) în titlul XI, cu artiumatorilor, care a permis Consiliului de Miniștri să adopte în bloc directivele privind protecția sănătății și siguranței pentru toate categoriile de produse. În acest fel nu mai era necesar ca în prevederile din legislația națională să fi e stabilite separat standarde pentru fi ecare produs. Experții organizațiilor europene de standardizare CEN și CENLEC au fost abilitați să introducă în standardele tehnice cerințe de bază pentru siguranța produselor. Marcajul CE reprezintă astfel un semn de certifi care și garantare.
Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) în 1987 a marcat un moment important în evoluția politicii de protecție a consumatorilor, întrucât noul articol 100a (3) al tratatului CEE permitea Comisiei Europene să propună măsuri de protejare a consumatorilor comunitari, care inainte constituiau atributul țărilor membre. AUE stabilea în acest fel bazele cadrului legal pentru protecția consumatorilor în interiorul Comunității și această prevedere a fost ulterior completată în tratatul de la Maastricht (1992) în titlul XI, cu articolul 129a, actualul articol 153, care făcea referiri explicite la acțiuni specifi ce privind protecția sănătății, siguranței și intereselor economice ale consumatorilor. Au urmat Cărți Verzi și inițiative legislative vizând domenii importante pentru protecția consumatorului. Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, cuprinde noi reguli care răspund preocupărilor concrete ale cetățenilor privind asigurarea și protejarea drepturilor lor, inclusiv în calitate de consumatori. Cadrul legislativ al politicii de protecție a consumatorilor era reprezentat în tratat prin articolele 3, 10 și 153, care alcătuiau legislația primară. Tratatul a conferit instituțiilor europene responsabilități sporite în promovarea drepturilor consumatorilor la informare și educație și, mai mult, dreptul de a se organiza pentru a-și asigura o protecție mai bună, ceea ce este o recunoaștere ofi cială a rolului esențial pe care îl au organizațiile consumatorilor.
Programele de acțiune trienale lansate la sfârșitul anilor’80 și începutul anilor ’90 s-au axat pe reprezentarea consumatorilor, prin intermediul Comitetului Consultativ al Consumatorilor, pe informarea consumatorilor, siguranța produselor, desfășurarea tranzacțiilor comerciale. Măsurile luate au vizat siguranța jucăriilor, siguranța generală a produselor, plățile transfrontaliere, termenii contractuali inechitabili, vânzarea la distanță. în perioada 1996-1998 prioritățile Comisiei s-au axat pe servicii fi nanciare, utilități publice, educarea consumatorilor, asistența acordată țărilor central și est-europene și în curs de dezvoltare în acest domeniu.
După 1992 aplicarea principiului recunoașterii reciproce s-a extins la scară comunitară, facilitând libera circulație a produselor (orice bun produs și comercializat legal într-o țară membră putând fi vândut în toate celelalte țări membre ale UE). însă pentru protecția consumatorilor existau anumite constrângeri asupra liberei circulații a bunurilor: autoritățile naționale puteau să adopte prevederi mai severe, în cazuri excepționale puțind chiar să interzică importul anumitor produse când considerau că este periclitată sănătatea consumatorilor sau sunt afectate interesele economice ale consumatorilor. Un exemplu în acest sens îl constituie interdicția totală asupra exportului de carne de vită din Anglia din 1996 ca urmare a panicii declanșate în rândurile consumatorilor de encefalita spongiformă bovină (boala “vacii nebune”), concomitent cu introducerea de către Comisia Europeană a unui program complex de măsuri pentru combaterea acestei boli.
Planul de acțiune pe perioada 1999-2001 a fost axat pe 3 domenii majore:
reprezentarea și educarea consumatorilor, incluzând consultări și dialoguri cu asociațiile lor, între acestea și cercurile de afaceri, campanii și centre de informare, cooperarea cu țările membre.
promovarea siguranței și sănătății consumatorilor, bazată pe analiza riscurilor, avizul științifi c și pe o legislație efi cace și adaptată cerințelor.
protecția intereselor economice ale consumatorilor, prin aplicarea și dezvoltarea adecvată a legislației, precum și prin luarea în considerare a intereselor lor în alte politici comune, gen transporturi, telecomunicații, PAC.
În ultimii ani activitatea de protecție a consumatorilor s-a intensifi cat prin Cărțile Albe și Verzi, comunicările Comisiei, precum și prin deciziile și regulamentele adoptate de Consiliu și Parlament. Decizia 283/1999/ CE a Consiliului și PE din 1999 a stabilit un cadru general pe perioada 1 ianuarie 1999-31 decembrie 2003, care a benefi ciat de alocații de 112,5 milioane Euro, a fost oferit țărilor candidate și a implicat măsuri luate de Comisie adiționale celor luate de țările membre, pentru sprijinul activităților organizațiilor europene ale consumatorilor și pentru inițiativele externe de promovare a intereselor consumatorilor.
Comunicarea Comisiei din 7 mai 2002 privind Strategia în domeniul politicii consumatorilor pe perioada 2000-2006 avea 3 obiective: atingerea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor, implementarea efi cientă a reglementărilor de protecție, implicarea cetățenilor în politicile UE prin organizațiile consumatorilor. Aceste obiective urmau a fi realizate printr-o gamă largă de măsuri și printr-un program derulat pe termen scurt ce urma a fi revizuit periodic.
Un nivel înalt de protecție a consumatorilor ar putea fi atins cu ajutorul armonizării prin directive cadru, standarde, cele mai bune practici vizând nu numai siguranța produselor și serviciilor ci și aspectele economice și juridice care permit consumatorilor efectuarea de tranzacții oriunde pe piața internă. Acțiunile prioritare vor viza practicile comerciale și siguranța serviciilor. Consumatorii trebuie să benefi cieze de aceeași protecție în toate țările membre și aceasta înseamnă dezvoltarea unui cadru propice pentru cooperarea între administrațiile naționale și a mecanismelor de apel pentru consumatori. Dezvoltarea și implementarea unei politici efi ciente presupune implicarea consumatorilor și reprezentanților lor în acest proces, dar aceștia trebuie să aibă capacitatea și resursele necesare de a-și promova interesele în raport cu ceilalți parteneri. Acțiunile principale pentru atingerea acestui obiectiv sunt legate de perfecționarea mecanismelor de participare a organizațiilor consumatorilor în elaborarea politicii și în proiectele educaționale și instituționale.
Dupǎ aceastǎ Comunicare a urmat o propunere de decizie a Comisiei cǎtre Consiliu și PE pentru stabilirea unui cadru general de sprijin al politicii de protecție a consumatorilor pe perioada 2004-2007 dupǎ expirarea Deciziei 283/1999/EC. La propunerea Comisiei au contribuit reprezentanții țǎrilor membre din Comitetul Consultativ și organizațiile europene și naționale ale consumatorilor. Obiectivele strategiei trebuiau realizate prin acțiuni incluse în programul anexat, revizuite periodic de Comisie, alocațiile fi ind fi xate la 72 milioane Euro. Acțiunile în domeniul siguranței alimentelor urmau a fi fi nanțate separat pe baza prevederilor Regulamentului 178/2002. Propunerea Comisiei prevedea sprijin fi nanciar pentru organismele din rețeaua Comisiei care asigurǎ informații și asistențǎ consumatorilor în exercitarea drepturilor lor și acțiunilor de ordin administrativ și de cooperare cu statele membre. Comisia va adopta programe anuale de lucru, incluzând prioritǎți pentru fi ecare obiectiv și repartizarea bugetului anual pe tipuri de acțiune. Contribuțiile fi nanciare sunt acordate organizațiilor europene ale consumatorilor dacǎ sunt organizații neguvernamentale, independente și promoveazǎ interesele consumatorilor sau dacǎ sunt mandatate sǎ reprezinte interesele consumatorilor la nivel comunitar de cǎtre organizațiile naționale reprezentative.
În Cartea Verde privind protecția consumatorului din 2 octombrie 2001 Comisia Europeană propunea ca dezvoltarea viitoare a politicii în domeniu să se facă in baza unei largi dezbateri cu participarea părților interesate și a examinat obstacolele legate de desăvârșirea pieței interne și armonizarea reglementărilor naționale, precum și îmbunătățirea cooperării între autoritățile publice responsabile cu protecția consumatorilor. Comisia vedea drept o problemă spinoasă legile naționale diferite privind practicile comerciale între producători/comercianți și consumatori pentru garantarea protecției consumatorilor pe piața internă. O altă problemă o constituia valorifi carea potențialului pieței interne și a introducerii euro în domeniul comerțului electronic, unde ofertanții erau descurajați de incertitudinile de ordin juridic, iar consumatorii aveau un acces restricționat la diverse produse și la alegerea lor. Politica de protecție a consumatorului n-a reușit să se adapteze rapid la evoluția fi rească a pieței comunitare și la noile practici comerciale. Soluția văzută de Comisie ar fi simplifi carea reglementărilor naționale și promovarea armonizării comunitare, precum și o garantare mai efi cace a drepturilor consumatorilor.
Simplificarea și dereglementarea ajută atât consumatorii cât și producătorii/comercianții, primilor oferindu-le un acces mai facil la o gamă mai largă de produse, iar ultimilor facilitându-le creșterea competitivității. Cele două metode de simplifi care avute în vedere erau adoptarea unei serii de noi directive sau o directivă cadru suplimentată de directive țintă , care ar acoperi practicile comerciale legate de comerțul electronic. Procesul de simplifi care implica aproape 20 de directive comunitare, precum și jurisprudența și reglementările diverse ale statelor membre. O directivă cadru are și avantajul creșterii autoreglementării din partea cercurilor de afaceri (coduri de bună conduită).
Din legislația adoptată recent trebuie menționat Regulamentul (EC) nr. 1830/2003 al PE și CM privind alimentele și furajele modifi cate genetic, introdus în urma propunerii de către Comisie a unui pachet de măsuri care sa protejeze sănătatea oamenilor și animalelor precum și mediul înconjurător. Regulamentul prevede o singură procedură de autorizare bazată pe o singură evaluare științifi că realizată de Comitetele Științifi ce ale Autorității Europene a Alimentației. Se prevede și o etichetare foarte strictă a alimentelor și furajelor.
De asemenea trebuie menționat și Regulamentul nr.2006/2004 al PE și Consiliului din 24 octombrie 2004 privind cooperarea între autoritățile naționale responsabile cu aplicarea legilor de protecție a consumatorilor, care stabilește o rețea a acestor autorități cu scopul de a facilita rezolvarea cazurilor cu aspect transfrontalier. Cooperarea între aceste autorități prin asistență reciprocă și schimb de informații este menită să asigure o aplicare mai bună a legilor cu ajutorul proiectelor pilot și campaniilor informaționale și educaționale. Autoritățile competente desemnate de statele naționale vor avea puteri de investigare și implementare comună și vor acționa în cazul încălcării legislației prin dispoziții sau hotărâri adoptate rapid și chiar prin acțiuni intentate în instanță în alte state membre.
Lărgirea UE cu 10 (12) membri ridică problema impactului asupra consumatorilor din vechile și noile state membre. Politica de protecție a consumatorilor din UE precum și eforturile de armonizare a legislațiilor naționale vor trebui consolidate pentru a atenua disparitățile mari existente între țările membre, datorită lărgirii Uniunii. Politicile și cadrul legislativ trebuie adaptate pentru a acoperi mai bine aspectele specifi ce ale țărilor noi membre, astfel încât să asigure nivelul de protecție prevăzut de Tratatul UE. Lărgirea necesită alocarea unor resurse importante pentru informarea și educarea consumatorilor, accesul lor la justiție, dezvoltarea și activitățile asociațiilor consumatorilor și pentru crearea unor noi forme de parteneriat.
Acquis-ul UE în domeniul protecției consumatorului este în continuă dezvoltare. O serie de propuneri pentru noi directive a fost lansată în ultimii ani și se prevede sporirea preocupărilor legate de siguranța produselor – îndeosebi a produselor alimentare – de creștere a eficienței controalelor pe piață pentru a asigura un nivel ridicat de siguranță și calitate a produselor și a reface încrederea consumatorilor.
Având în vedere modificările operate în comercializarea produselor și serviciilor, ca rezultat al globalizării economiei, al extinderii comerțului electronic și a noilor tehnologii informaționale, precum și importanța structurilor de reglementare în cadrul pieței interne a UE, politica de protecție a consumatorilor capătă un rol deosebit de important. Natura orizontală a acestei politici stabilită în Tratatul de la Amsterdam face ca toate cerințele privind protecția consumatorilor să fi e luate în considerare în defi nirea și implementarea altor politici ale UE.
Eforturile de ajustare rezultând din libera circulație a mărfurilor sunt importante atât pentru țările nou intrate cât și pentru mai vechile state membre ale UE, îndeosebi în sectoarele unde liberalizarea în cadrul Acordurilor Europene a fost mai limitată și unde sunt previzibile modifi cările cele mai semnifi cative. Parteneriatele de aderare și programele naționale pentru adoptarea acquis-ului comunitar includ măsuri privind protecția consumatorilor, dar în cele mai multe dintre noile state membre politica din acest domeniu nu a primit sprijinul meritat. Organizațiile consumatorilor din aceste țări sunt relativ slabe și, în multe cazuri, abia au început să se manifeste ca o forță politică reală. Situația din aceste țări prezintă diferențe mari, în același fel în care puterea de reprezentare a intereselor consumatorilor din UE are niveluri ce variază de la țară la țară. Dezvoltarea economică are de asemenea un rol important. În țările CEE în care s-au produs schimbări economice majore, consumatorii erau mai preocupați de modul în care fǎceau față difi cultăților zilnice decât de modul în care își puteau apăra drepturile. Interesele lor sunt afectate de pătrunderea pe piață a unor produse sub nivelul standard, prezentand defecte și uneori periculoase, importate din diverse țări (chiar și din UE). Asistența acordată de UE prin programele Phare a avut o contribuție importantă, îndeosebi sub forma proiectelor de asistență tehnică și legislativă de instruire, ridicare a nivelului de conștientizare și sprijinire directă a organizațiilor consumatorilor din țările candidate.
Țările central și est-europene – cu niveluri diferite de dezvoltare a economiei de piață – au adoptat (în măsură diferită) modele de consum similare celor din țările UE. Pe ansamblu, țările respective înregistrează un decalaj considerabil față de standardele UE care asigură protecția efi cientă a consumatorilor, îndeosebi în aspectele ce rezultă din noul sistem economic introdus în aceste țări; decalajul este caracteristic pentru cele mai multe din domeniile acoperite de politica de protecție a consumatorilor din UE.
În unele domenii – publicitate, siguranța produsului și răspunderea pentru siguranța produsului -legislația unor țări CEE asigură chiar un nivel mai ridicat de protecție decât în UE. În general, principala problemă în țările CEE o reprezintă lipsa structurilor adecvate care să asigure aplicarea efi cientă a legislației comunitare: slăbiciunea organizațiilor consumatorilor, inefi ciența instrumentelor administrative pentru controlul pieței (îndeosebi în ceea ce privește produsele periculoase), etc. În timp ce legislația țărilor central și est-europene s-a concentrat pe controlul produselor anterior comercializării, legislația UE a pus accent pe controlul produselor existente pe piață. Dezvoltarea în continuare a acquis-ului comunitar impune intensifi carea eforturilor de adaptare a legislației țărilor candidate. Un element esențial în procesul de adaptare îl reprezinta modul în care este asigurată aplicarea efectivă a legislației comunitare.
Implementarea unor norme și standarde comune sau minimale, așa cum sunt prevăzute de legislația UE, impune eforturi administrative și fi nanciare substanțiale din partea țărilor nou intrate. Fără structuri efi ciente de control și o etică a afacerilor care să asigure protecția consumatorilor, noile state membre riscă să devină “verigile slabe” în funcționarea pieței interne lărgite, permițând comercializarea unor produse și servicii de o calitate îndoielnică, cu consecințe grave pentru toți cetățenii din UE. Ele ar putea deveni deasemenea terenul favorabil pentru fi rme care ar abuza de libertățile oferite pe piața internă și ar putea utiliza practici comerciale agresive și necinstite în cadrul UE. Tranziția de la un sistem de control a priori la unul a posteriori ar putea avea temporar un efect negativ asupra nivelului de protecție a consumatorilor din țările nou intrate. Există de asemenea un grad de incertitudine în ceea ce privește capacitatea fi rmelor din țările respective de a se alinia, pe termen mediu, la standardele privind protecția consumatorilor, existente în Uniunea Europeană.
Îndepărtarea produselor periculoase de pe piețe reprezinta o prioritate pentru toate țările recent aderate. Modul de lansare a unui proiect – pilot pentru un sistem de schimburi de informații între aceste țări a fost examinat în cadrul primului program Phare privind politica față de consumatori. Inițial acest sistem a fost limitat la produse specifi ce în funcție de originea sau tipul lor (de exemplu, produse alimentare), urmând ca al doilea program Phare să acționeze ca un catalizator pentru promovarea sistemului. După intrarea în vigoare a acestui sistem în țările respective, el a fost extins și, în cele din urmă, racordat la sistemul existent în UE – TRAPEX (Transitional Rapid Exchange of Information System) care permite schimbul rapid de informații între țările membre în legătură cu produsele periculoase, asigurând funcționarea mecanismului de supraveghere a pieței.
2. Protecția drepturilor consumatorilor – teorie și realitate
Protecția consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie, datorită importanței pe care o prezintă, să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorități și instrumente proprii.
În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piață, ale cărui poziții ocupate în cadrul pieței se consolidează pe măsura dezvoltării societății. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizații, organisme și instituții; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenție din ce în ce mai mare.
Relațiile complexe dintre agenții economici generează aspecte extrem de diverse care pot face obiectul unor programe de protecție a consumatorilor. Atât guvernele, cât și alte organisme ce activează în domeniul protecției consumatorilor își stabilesc anumite structuri și domenii pentru programele lor de protecție a consumatorilor. Dar sunt anumite domenii ale protecției consumatorilor asupra cărora s-au oprit toate guvernele, asociațiile, instituțiile și organismele cu implicații în protecția consumatorilor. Aceste domenii sunt :
– îmbunătățirea consumului populației prin politicile sociale ale statelor;
– asigurarea calității bunurilor și serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieței;
– asigurarea unui sistem de prețuri în concordanță cu cerințele pieței și cu calitatea produselor;
– organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori;
– apărarea consumatorilor impotriva practicilor comerciale agresive și a publicității mincinoase.
Organizația Națiunilor Unite a stabilit prin rezoluția 39/248 din aprilie 1985 o serie de „principii directoare” pentru protecția consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit în elaborarea și fundamentarea politicii și legislației pentru protecția consumatorilor.
„Principiile directoare” privind protecția consumatorilor, document adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1985, este rezultatul eforturilor pe plan internațional ale Organizației Mondiale a Consumatorilor, Consumers Internațional, formată în 1960 de cele câteva asociații naționale de consumatori existente la acea vreme.
În prezent, Organizația Mondială a Consumatorilor cuprinde peste 200 de organizații membre din aproape toate țările lumii. Aceste organizații s-au întalnit în noiembrie 1997 la Santiago, în cadrul celui de-al 15-lea congres mondial, sub deviza „Puteri sporite pentru consumatori în secolul 21. Consumatorii în societatea civilă”.
Mesajul congresului a fost foarte clar: în toate țările, oamenii, în calitatea lor de consumatori, joaca un rol crucial în dezvoltarea institutiilor care apar ca urmare a procesului continuu de democratizare și liberalizare economică.
Potrivit acestui cadru, se poate considera că politica de protecție a consumatorilor vizeaza urmatoarele obiective:
– promovarea unei cooperări internaționale în domeniul protecției consumatorilor;
– facilitarea producerii și distribuirii de produse corespunzatoare cerintelor consumatorilor;
– promovarea eticii producătorilor și distribuitorilor de produse și servicii către consumatori;
– stabilirea unui sistem de priorități privind protecția consumatorilor din fiecare țară;
– asigurarea accesului consumatorilor la informatii corecte;
– crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
– asigurarea unor poșibilitati reale de despagubire a consumatorilor;
– crearea, in fiecare țară, a unor organisme care sa-și asume responsabilitati de protecție a consumatorilor;
– asigurarea libertății consumatorilor de a se uni în vederea realizării de acțiuni care au drept scop apărarea intereselor lor;
– încurajarea și susținerea concurenței și competitivității care să contribuie la creșterea gamei sortimentale, la prețuri avantajoase pentru consumatori.
– organizare protecție consumatorilor sub forma unui proces complex, în care este implicâtă atât puterea publică, cât și consumatorul însuși, are în vedere:
– legislația asigurată la nivel național și internațional care să stea la baza protecției consumatorilor;
– instituțiile publice create special pentru a veghea asupra protecției consumatorilor din fiecare țară (Oficiul de Protecție a Consumatorilor);
– ministere, departamente, sau alte organisme guvernamentale ce acționează în ramuri în care, pe lângă obiectivele de bază specifice sectorului în cadrul căruia activează, au în sarcina și protecția consumatorilor;
– institute sau centre naționale de cercetare stiințifică;
– organizațiile sau asociațiile de consumatori;
– consiliile consultative de consumatori;
– organizațiile internaționale de protecție a consumatorilor.
3. Organizarea procesului de protecție a consumatorilor
Cercetarea practicilor mondiale și studierea experienței unor țări cu tradiție – ca Anglia, Belgia, Franța, Germania, SUA etc. – atât în domeniul relațiilor comerciale, cât și în ceea ce privește preocupările privind asigurarea protecției consumatorilor, conturează câteva aspecte și direcții deosebit de interesante, ce ar putea sta la baza organizării procesului de protecție a consumatorilor, cu întregul sau sistem legislativ structural instituțional, din cadrul oricărei țări care se orientează spre o economie de piață.
Ideea generală ce se desprinde din cercetarea experientei țărilor respective are în vedere că protecția consumatorilor trebuie organizată sub forma unui proces complex, în care să fie implicată atât puterea publică, statul ca atare, cât și consumatorul însuși.
Aceasta face necesar ca tratarea detaliată a problemelor referitoare la modul de implicare al statului, cât și unele probleme referitoare la organizarea consumatorilor în vederea apărării propriilor drepturi.
3.1 Implicarea puterii publice în procesul de protecție a consumatorilor
Intervenția puterii publice în procesul de protecție a consumatorilor se concretizează în două mari categorii de acțiuni: asigurarea unei legislații care să raspundă corespunzător necesităților generate de asigurarea protecției consumatorilor și organizarea unor instituții de specialitate care să vegheze asupra protecției consumatorilor.
În ceea ce privește legislația pe care o implică organizarea procesului de protecție a consumatorilor, puterea legislativă, guvernul fiecărei țări are obligația de a emite legi și respectiv, diferite acte normative, care să reglementeze, corespunzator, suita de aspecte și tipurile de relații ce pot lua naștere în procesul de vânzare-cumpărare.
Specialistii consideră că dimensiunea istorică a intervenției puterii publice pentru asigurarea securității consumatorilor este esențială. Cercetarea permanentă a piețelor de către puterile publice și dorința de a asigura securitatea produselor trebuie să reprezinte o succesiune de intervenții ce au, în mod frecvent, obiective și medii foarte diferite. O asemenea succesiune a generat în țările dezvoltate necesitatea crearii unui dispozitiv juridic și administrativ complex, în constantă evoluție, fundamentat atât pe progresele industriale și comerciale, cât și pe raporturile de forțe politice și economice.
Majoritatea țărilor civilizate, cu o economie de piață avansată, sunt antrenate, prin organele lor de specialitate, în desfășurarea unei intense activități legislative cu privire la politica de consum și protecția consumatorilor. Măsurile legislative și administrative privind protecția consumatorilor și-au intensificat ritmul de aparitie, în special în cursul anulor “’70”, ultimii douazeci de ani consemnand și un început de largă diversificare a legislatiei respective, diversificare care cunoaste în principal, trei mari orientări :
cu privire la orientarea legislativă spre o completare a reglementărilor cu noi legi și acte normative, care să asigure punerea la dispoziția consumatorilor a unor produse cât mai adecvate procesului de consum, garantînd siguranța fizică și morala a consumatorului în procesul de utilizare, precum și o buna informare a pieței, se evidentiază un larg proces de elaborare și promulgare a unor asemenea legi;
orientarea privind protecția judiciară a consumatorilor în procesul de cumpărare, intărirea poziției acestora față de vânzători și înlăturarea posibilităților de comercializare a unor produse inferioare sau promovarea unor practici comerciale neloiale, înregistrează tendințe asemanătoare, progresele din cadrul acestui domeniu fiind deosebit de evidente;
cea de-a treia orientare legislativă prezintă un caracter mai complex, având în vedere atât reglementarea cadrului real de protecție juridică a consumatorilor, cât și creșterea accesibilității consumatorilor respectivi la justiție și valorificarea drepturilor de care pot dispune.
În ceea ce privește problematica generală legată de cadrul protecției juridice a consumatorilor, se are în vedere că, data fiind complexitatea fenomenelor generate de relațiile ofertant-consumator, legile promulgate în ultimele decenii au în vedere nu numai relația directa ofertant-consumator, ci și o serie de aspecte colaterale conturate de respectivele legături sau care au implicații asupra acestora.
În contextul acelorași preocupări, se evidențiază și faptul că în comparație cu legile precedente care dominau înainte toate raporturile dintre agenții economici, apar schimbări foarte semnificative care se referă la faptul că drepturile consumatorilor și ale comunității îmbracă, în noile legi promulgate, o importanță proprie deosebită, consumatorul având același rang cu ceilalți agenți economici.
O asemenea evoluție a făcut posibilă înțelegerea, interpretarea și aplicarea corespunzatoare a legilor privind protecția consumatorilor, care la fel cu celelalte legi, cuprind dispozitii generale și dispozitii specifice. Dar, se observa că în legislația moderna tocmai dispozițiile specifice privind practicile comerciale, prețurile și publicitatea capătă o importanță deosebită.
Principalele probleme cu care se confruntă practica juridică în domeniul protecției consumatorilor sunt date de o serie de aspecte referitoare la crearea unor mijloace cu adevarat eficace, care pot să acționeze pentru asigurarea unui echilibru de fore în cadrul relațiilor ofertant-consumator.
În ceea ce privește mijloacele judiciare, acestea presupun apelarea la un tribunal de natură civilă sau administrativă. Specialiștii în materie de drept recunosc, în aceasta privință, ca mijloacele judiciare tradiționale prezintă pentru consumator numeroase inconveniente, precum: costul excesiv al justiției, obstacole de natura psihologică etc.
Într-un asemenea context, juristi de renume pe plan mondial, intruniți în anul 1975 în Franta, la Montpellier, în cadrul unei reuniuni organizate de Comisia Comunităților Europene, care a avut ca teme protecția consumatorilor, au ajuns la concluzia ca este necesară o îmbunatățire de substanță în domeniul respectiv.
Dintre asemenea mijloace juridice nou gândite, se detașează, în mod deosebit, cele privind :
gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori;
asigurarea posibilităților reale a fiecarui consumator izolat de a avea acces la justiție, pentru apărarea drepturilor sale;
crearea unor tribunale specializate pe probleme de protecție a consumatorilor.
Un alt important aspect, care preocupa specialiștii din practica juridică, privind protecția consumatorului, se referă la viziunea de ansamblu a cadrului de protecție, punându-se problema unui nou mod de abordare, care să aibă în vedere o trecere de la protecția consumatorului spre o protecție a tuturor cetățenilor.
În contextul acelorași preocupări și ținînd seama de tendințele apărute în ultimele decenii cu privire la puternica mobilizare a piețelor interne, se ridică și problema cadrului de protecție a consumatorilor: național sau internațional. Problema apare cu o importanță deosebită, intrucît, comparînd modul de asigurare a protecției juridice a consumatorilor din diferitele țări europene, se constată o mare diversitate, cu tendințe de crestere a diversității respective, pe măsura apariției a noi legi de protecție, în materie de procedură.
Cea de-a doua latură a prezenței puterii publice în procesul de protecție a consumatorilor o constituie inființarea unor instituții și organisme însărcinate fie cu supravegherea modului de respectare a legilor și reglementărilor editate în scopul protecției consumatorilor, fie cu acordarea asistenței de specialitate unor organisme ale consumatorilor sau chiar, în mod direct, consumatorilor.
Între principalele tipuri de instituții și organisme create și organizate de către stat în scopul protejării consumatorilor, figurează: departamente de protecție a consumatorilor; oficii sau departamente care să urmărească corectitudinea comerciantilor; departamente de prețuri; laboratoare centrale sau regionale de analiză; servicii regionale de anchete economice sau depistare a informațiilor etc.
În ultimele decenii, în marea majoritatea a țărilor a fost creat și un tip nou de unități de protecție a consumatorilor. Este vorba de institute sau centre naționale de cercetare stiintifică, create în vederea acordării unei largi asistențe de specialitate (consum, juridică, tehnică etc.) tuturor categoriilor de consumatori. Misiunea acestor instituții stiintifice este deosebit de complexă, conturându-se totuși trei importante categorii de preocupari: informare, protecție, tehnică.
4. Politica concurenței – instrument principal de protecție a consumatorilor în UE
Politica concurenței în UE se face în beneficiul direct al cetățenilor europeni, iar promovarea bunăstării și protecției consumatorilor reprezintă o preocupare principală pentru Comisia Europeană. Această politică a evoluat și s-a perfecționat destul de mult în ultimii 20 de ani, iar efectele ei pozitive au fost destul de pregnante asupra standardului de viață al consumatorilor europeni. DG Concurență a dus o activitate intensă de a explica beneficiile politicii concurenței cetățenilor europeni, pentru că de fapt consumatorii sunt cei care benefi ciază în final de această politică. Acest lucru este esențial pentru apropierea instituțiilor europene de cetățeni și pentru ca aceștia din urmă să înțeleagă mai bine rolul benefic al instituțiilor comunitare.
Politica concurenței are un impact direct asupra traiului zilnic al cetățenilor europeni, care datorită climatului concurențial liber și nedistorsionat plătesc prețuri mai mici pentru bunuri și tarife mai reduse pentru servicii decât ar plăti în cazul unei economii nereglementate. Bunurile și serviciile pot fi achiziționate pe piețele naționale unde prețurile sunt mai reduse, tarifele serviciilor de telecomunicații s-au diminuat sensibil, sancționarea abuzului de poziție dominantă și controlul fuziunilor permit menținerea unei diversități mari de produse la prețuri relativ joase, monitorizarea ajutoarelor de stat facilitează crearea unor locuri de muncă viabile și durabile și împiedică distorsionarea concurenței pe piața unică.
Comisia a impus amenzi drastice firmelor care au încălcat prevederile legislației concurenței și au avut un comportament neloial față de consumatori. Un exemplu este cazul firmei Nintendo (producător de jocuri pe calculator) și al distribuitorilor săi, amendată cu 166 mil. € pentru abuz de poziție dominantă concretizată prin prețurile mari impuse clienților. Firma Yamaha a fost amendată cu 2,5 mil. € pentru restricționarea comerțului transfrontalier și impunerea prețurilor cu amănuntul pentru unele instrumente muzicale. Firma Topps, realizatoarea produselor Pokémon, a fost amendată cu 1,5 mil. € pentru menținerea unor prețuri artificial ridicate prin divizarea pieței comunitare. Celebra fi rmă Microsoft a avut un comportament inadecvat pentru interesele consumatorilor și pentru climatul concurențial prin refuzul de a dezvălui informațiile necesare concurenților și prin concurența neloială efectuată prin integrarea programului media player în cadrul sistemului de software Windows PC. Comisia a considerat că întrucât a restrâns concurența sau accesul pe piață, precum și concurența pe bază de merite și a afectat motivația inovării, făcându-i pe concurenții săi dependenți de tehnologia Microsoft, firma a acționat în detrimentul consumatorilor și a stabilit o amendă de 497 mil. €. De asemenea rezolvarea cazului fi rmei Coca Cola, pe baza procedurii angajamentelor introdusă de noul regim antitrust, a avut în vedere intensifi carea concurenței pe piața băuturilor răcoritoare carbogazoase și posibilitatea mai multor opțiuni pentru consumatori în magazine și cafenele. Comisia a amendat cu 2,5 mil. € cele două grupuri franceze producătoare de bere Danone/ Brasseries Kronenbourg și Heineken France pentru încheierea unui acord de împărțire echilibrată a sectorului de hoteluri, restaurante, cafenele din Franța.
Un alt exemplu îl reprezintă deschiderea sectorului de colectare a deșeurilor din Germania către noi fi rme, care a condus la reducerea costurilor de colectare și sortare a ambalajelor din plastic cu peste 20%. Un bun exemplu este și reforma întreprinsă în sectorul autoturismelor unde o nouă legislație a fost adoptată în 2002. Producătorii trebuie să asigure accesul la informații tehnice concurenților din domeniul reparațiilor, ceea ce nu poate fi decât în benefi ciul consumatorilor. De asemenea deschiderea sectorului telecomunicațiilor către concurență în anul 1998 a însemnat pentru consumatori posibilitatea de a alege dintre mai mulți furnizori, de a benefi cia de noi servicii mai efi ciente și de a plăti tarife sensibil mai reduse. Astfel în perioada 1998-2003 tarifele pentru serviciile telefoniei fi xe s-au redus pregnant, pentru convorbirile naționale cu 13%, iar pentru convorbirile internaționale cu 41%. Comisia a avut și are în atenția sa revizuirea reglementărilor de către autoritățile naționale și organismele profesionale în domeniul profesiunilor liberale: avocați, notari, contabili, arhitecți, farmaciști, care să permită printre altele îmbunătățirea furnizării de informații clienților. Procesul de liberalizare din acest domeniu este difi cil și îndelungat, dar el trebuie să avanseze pentru creșterea calității serviciilor și reducerea tarifelor.
DG Concurență a intensificat colaborarea cu BEUC, principala asociație și reprezentantă a consumatorilor europeni. Întâlnirile regulate ale DG Concurență cu reprezentanții consumatorilor au loc pe anumite subiecte selectate în comun, iar organizațiile consumatorilor sunt încurajate să se implice mai mult în domeniile de interes. Pentru DG Concurenta devine mai facilă astfel evaluarea impactului asupra consumatorilor al anumitor cazuri din domeniul concurenței, cazuri prezentate în Raportul Anual privind Politica Concurenței pentru a atrage atenția atenția asupra benefi ciilor potențiale pentru consumatori care derivă din deciziile și practicile Comisiei. Există un Oficial de Legătură cu Consumatorii în cadrul DG Concurenta care stabilește și menține contacte strânse cu organizațiile consumatorilor, observă cazurile din sectoare sensibile pentru consumatorii fi nali pentru a avea opinia organizațiilor respective. DG Concurenta publică începând cu 2000 o broșură intitulată Politica Concurenței în Europa și Cetățenii care explică impactul pozitiv al politicii concureței asupra bunăstării consumatorilor și oferă exemple relevante din acest domeniu.
Organizațiile consumatorilor au un rol important în aplicarea și respectarea legilor și reglementărilor din domeniul concurenței. Ele pot monitoriza acest proces, dar și pot contribui la cunoașterea mai profundă a chestiunilor legate de concurență și la susținerea utilității unei politici efi ciente și active, pentru a preveni încălcarea legilor și a asigura un climat concurențial corect și echitabil pentru toate părțile. Colaborarea organizațiilor cu Comisia Europeană și cu autoritățile naționale este importantă pentru susținerea politicii concurenței. Consumatorii pot sancționa violarea legislației prin reclamațiile adresate autorităților responsabile cu concurența și pot furniza Comisiei informații valoroase privind produsele de larg consum, informații care permit inițierea unor investigații. Consumatorii pot solicita și compensații sau despăgubiri în fața tribunalelor naționale pentru pierderile suferite în urma încălcării legislației.
Creșterea transparenței în procesul de implementare a politicii a fost un alt obiectiv al Comisiei promovat în interesul publicului larg, inclusiv prin accesul mai facil la documente și prin comunicarea mai bună cu mass-media și alte instituții (cum este PE). Implicarea publicului în formularea și implementarea politicii nu se poate face decât în condițiile asigurării unei transparențe ridicate a acestei politici. BEUC a apreciat Comunicarea Comisiei privind accesul publicului larg la documentele privind cazurile din domeniul concurenței, iar organizațiile consumatorilor ar trebui să aibă un acces mai facil la informațiile de piață.
Descentralizarea politicii concurenței înseamnă nu numai o efi ciență superioară și scurtarea timpului de rezolvare a multor cazuri ci și apropierea procesului de decizie de consumatori. Aplicarea privată a legislației comunitare a concurenței în forma acțiunilor private în fața curților de justiție poate reprezenta un stimulent suplimentar puternic pentru fi rmele producătoare de a se conforma prevederilor legislației. Acțiunile consumatorilor sau organizațiilor lor pe linia acțiunilor private înseamnă participarea directă a consumatorilor la aplicarea legislației concurenței și dezvoltarea culturii concurenței în UE.
CAPITOLUL II
CADRUL LEGISLATIV ȘI DREPTURILE CONSUMATORILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Cadrul instituțional al politicii de protecția a consumatorilor în UE
În prezent există un cadru instituțional bine structurat și destul de complex în acest domeniu, cadru care s-a dezvoltat și diversifi cat în timp, și care este prezentat în anexa 1. Se observă numărul relativ mare de actori instituționali implicați și rolul important al actorilor privați sau al grupurilor de interese bine organizate la nivel național și european.
Eficiența acestei politici se bazează în mare măsură pe colaborarea actorilor publici cu cei privați în cadrul așa-numitelor rețele orizontale ale guvernanței comunitare (vezi teoria sistemului de guvernare multinivel). Reacția tot mai atentă a autorităților UE la preocupările și exigențele sporite ale consumatorilor europeni – tot mai conștienți de drepturile lor și mai activi în presiunile exercitate asupra factorilor de decizie – s-a reflectat în procesul de dezvoltare a asociațiilor consumatorilor. Conceptul unei Europe cât mai apropiate de cetățeni este promovat tot mai intens de autoritățile comunitare. Preocuparea sporită a Comisiei Europene pentru cerințele și drepturile consumatorilor a condus în mod direct la reorganizarea în 1997 a Directoratului General al Comisiei care se ocupă de problemele consumatorilor și de protecția sănătății. Au avut loc discuții intense în legătură cu integrarea politicilor privind protecția consumatorilor în DG XXIV, iar unele grupuri de consumatori și-au exprimat dorința ca interesele consumatorilor să fie integrate în toate politicile UE.
Restructurarea radicalǎ a DG XXIV a însemnat atașarea a 8 noi comitete, înlocuirea comitetului științifi c multidisciplinar cu un comitet științifi c director, încorporarea Ofi ciului Alimentar și Veterinar, crearea unei unitǎți responsabile cu evaluarea riscurilor sǎnǎtǎții publice. Aceste restructurǎri instituționale au fost aprobate de Consiliul European de la Luxembourg din decembrie 1997, care a subliniat cǎ producția și livrarea de alimente sigure constituie o prioritate în politica de protecție a consumatorilor. Prin decizia nr.95/250/CE a Comisiei Europene din 13 iunie 1995 a fost înfi ințat Comitetul pentru Consumatori, care are 20 de membri titulari și 20 de membri supleanți numiți de Comisie, reprezentand asociațiile sau instituțiile naționale și regionale din fi ecare stat membru, la care se adauga 5 reprezentanți ai asociațiilor europene ale consumatorilor. Comitetul se întrunește de 4 ori pe an la Bruxelles. Un rol extrem de important îl joacă Biroul European al Uniunilor Consumatorilor care reunește 40 de organizații naționale ale consumatorilor din 30 de țări europene și care colaborează strâns cu instituțiile comunitare în defi nirea priorităților și conceperea strategiilor din domeniul protecției consumatorilor.
Procedura de luare a deciziei la nivel comunitar se bazează pe inițiativa Comisiei susținută de avizele sau propunerile comitetelor de specialitate și infl uența lobby-ului actorilor privați., îndeosebi a organizațiilor reprezentând consumatorii. Legislația obligatorie – regulamentele și directivele – se adoptă în prezent prin procedura de codecizie, în care puterile PE și Consiliului sunt egale. Regulamente și directive sunt adoptate și de Comisie, în special pentru implementarea legislației adoptate de PE și Consiliu. Deciziile pot fi adoptate de catre Consiliu și Comisie, rezoluțiile de catre Consiliu, iar recomandări le sunt făcute de catre Comisie.
Prioritățile BEUC pentru politica de protecție a consumatorilor
Biroul European al Uniunilor Consumatorilor are începând cu 1962 o influență importantă asupra politicii comunitare atât prin lobby-ul exercitat în favoarea consumatorilor cât și prin studiile și analizele întreprinse în acest domeniu. În 2005 în Memorandumul adresat președinției luxemburgheze BEUC a prezentat poziția sa într-o mare varietate de domenii care privesc consumatorii și în care se așteaptă unele progrese Dintre prioritățile pe termen scurt identificate de BEUC se pot menționa:
A. Citatele sau mențiunile cu caracter nutrițional sau privind sănătatea. Acestea au proliferat pe ambalaje într-o asemenea măsură încât pot infl uența opțiunile consumatorilor fără ca aceștia să aibă mijloace de a verifi ca autenticitatea și veridicitatea lor. Propunerea Comisiei este de a permite acestea cu condiția fundamentării lor științifi ce și utilizării lor numai pe produse cu un profi l nutrițional adecvat. Produsele care nu au un profi l nutrițional adecvat nu ar trebui să aibă astfel de mențiuni. Astfel ar fi chiar prejudiciabil să existe citate privind sănătatea pe produse bogate în grăsime, zahăr sau sare, nemaivorbind că ele ar diminua credibilitatea tuturor celorlalte mențiuni. Ar trebui să existe dispoziții specifi ce pentru astfel de produse destinate exclusiv sau direct copiilor, mulți dintre ei supraponderali și cu obiceiuri alimentare complet nesănătoase.
Aceste mențiuni ar trebui să se conformeze unor cerințe specifi ce și să fi gureze pe o listă pozitivă bine stabilită. Dacă mențiunea se referă la reducerea unui factor de risc al unei boli, atunci Autoritatea Europeană de Securitate Alimentară ar trebui să evalueze fundamentul științifi c al acesteia. S-a propus interzicerea utilizării citatelor implicite referitoare la o stare bună generală și la o sănătate bună, precum și a celor de tip psihologic sau referitoare la slăbire și menținerea greutății și a celor care recomandă anumite organizații profesionale din domeniul medical. De asemenea numele unor mărci implică avantaje nejustifi cate de ordin nutrițional sau privind sănătatea, fi ind indicate unele restricții legate de utilizarea acestor mărci.
B. Fortificarea alimentelor. Condițiile pe baza cărora alimentele pot fi îmbogățite ar trebui clarifi cate și armonizate, pentru că și vitaminizarea excesivă
poate conduce la unele maladii. Ar trebui interzisă fortificarea alimentelor bogate în grăsimi, zahăr și sare. Acest proces este complementar cu mențiunile
sau citatele și se leagă de stabilirea unui profi l nutrițional adecvat. Fortificarea cu calciu, vitamine, minerale și alte substanțe poate servi doar unor scopuri
pur comerciale. Trebuie convenite limite superioare pentru aceste produse adăugate și s-a propus chiar notificarea obigatorie către o autoritate adecvată a
produselor îmbogățite înainte de comercializarea lor.
C. Nutriția. Proliferarea maladiilor legate de alimentație ca urmare a alimentației neraționale, se manifestă prin diabet, obezitate și alte boli
cardiovasculare și prin faptul că în unele regiuni europene un copil din trei este obez. Dacă tendința se menține s-ar putea înregistra și o proliferare dramatică a cazurilor de diabet de tip II și a altor maladii. De aici cerința unei politici nutriționiste la nivel european, care să fi e avută în vedere și la elaborarea altor politici comunitare. Este necesar ca nu numai compoziția produselor să fi e ameliorată, ci și sistemul de etichetare, care să fi e clar, accesibil și veridic, pentru a permite identifi carea calității nutriționale a produselor de către toți consumatorii.
Publicitatea alimentelor destinate copiilor trebuie limitată pentru alimentele dăunătoare. Acțiunile educative sunt extrem de importante, la fel și generalizarea modelelor de alimentație sănătoasă. Cooperarea între părțile interesate este esențială pentru atingerea obiectivelor comune ale politicii nutriționiste și de sănătate publică.
D. Practici comerciale neloiale. BEUC susține propunerea unei directive cadru privind practicile comerciale neloiale, existând un consens între guverne, industrie și organizațiile consumatorilor că sunt practici indezirabile în contextul în care nu se observă vreo coerență a abordării reglementării acestor practici de la un stat la altul și de la un sector la altul. S-ar impune luarea de măsuri cu caracter orizontal și nesectorial, deși reglementarea propusă va reduce presiunea de ordin legislativ. Suprimarea principiului țării de origine este un aspect pozitiv, însă clauza armonizării maximale ar putea anihila prevederile legislațiilor naționale, antrenând consecințe imposibil de evaluat. Formularea recunoașterii reciproce este considerată ambiguă și nu sunt clare efectele ei asupra dispozițiilor naționale existente. O clauză de salvgardare ar trebui adoptată pentru a garanta acoperirea tuturor practicilor neloiale care nu sunt incluse în sfera de aplicare a directivei.
Există dispoziții specifi ce privind consumatorii vulnerabili a căror aplicare va conduce la interzicerea generală a practicilor comerciale neloiale și a practicilor neloiale specifi ce, cum sunt cele înșelătoare sau agresive. Suprimarea defi niției consumatorului mediu contribuie la asigurarea protecției consumatorilor vulnerabili, avansându-se și conceptul consumatorului rezonabil informat și circumspect. Conținutul directivei refl ectă și evoluția constantă a jurisprudenței CEJ, iar îmbunătățirile aduse trebuie să țină cont de factorii sociali, culturali și lingvistici. În ceea ce privește practicile comerciale înșelătoare și agresive BEUC consideră că directiva poate fi îmbunătățită, mai ales privind articolul 7 și lista neagră din anexa I. O practică poate fi considerată neloială dacă informațiile solicitate juridic nu sunt furnizate.
E. Directiva privind serviciile. BEUC susține propunerea Comisiei de suprimare a obstacolelor inutile din calea libertății de stabilire și a liberei circulații a serviciilor, care ar favoriza concurența sporită și ar permite mai multe opțiuni pentru consumatori.Unele prevederi legate de principiul țării de origine și a contractelor încheiate de consumatori pot fi îmbunătățite, precum și cele privind serviciile de interes general și medical. Un furnizor de servicii stabilit într-un stat trebuie să se conformeze reglementărilor acestuia, în timp ce un furnizor ocazional, temporar nu este considerat stabilit și este supus reglementărilor țării de origine. Ar trebui stabilite reguli clare pentru defi nirea noțiunii de stabilire pentru a împiedica deformarea regulilor țării unde serviciul este furnizat. În privința ariei de aplicare a principiului țării de origine singura exceptare admisă este cea a contractelor încheiate de consumatori.
BEUC este preocupată îndeosebi de impactul propunerilor referitoare la serviciile de interes general, și în special de cele medicale. Principiul suprem ar trebui să fi e cel al furnizării de servicii universale, iar introducerea de clauze de salvgardare trebuie evaluată prin prisma efectelor potențiale ale acestora asupra anumitor servicii de interes general. BEUC a susținut liberalizarea acestor servicii, proces care va intensifi ca concurența și va oferi mai multe opțiuni și care ar trebui să garanteze un acces universal la ele. Trebuie asigurată permanent posibilitatea consumatorilor de a obține contracte acceptabile, chiar și când condițiile de piață sunt mai puțin favorabile.
F. Produse chimice. Expunerea consumatorilor la numeroase substanțe chimice din numeroase surse și în diverse domenii ridică probleme serioase de protecție. Din cca. 100.000 de substanțe chimice existente pe piață cele mai multe nu sunt evaluate din punct de vedere al efectului lor asupra sănătății și mediului. Regulamentul REACH propus de Comisie pentru înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice a stârnit dezbateri aprinse, inclusiv în PE, având susținerea BEUC. În fața costurilor ridicate implicate de acest regulament, care
ar afecta competitivitatea producătorilor, s-a propus realizarea unui nou studiu de impact de CEFIC, UNICE și Comisie. În opinia BEUC regulamentul nu presupune costuri suplimentare pentru industrie și reprezintă o chestiune vitală de sănătate publică.
BEUC a propus modifi carea priorităților, în sensul înlocuirii volumului producției pentru fi ecare producător cu substanțele potențial periculoase în termenii expunerii și cu cele care stârnesc cele mai multe preocupări. Produsele și grupele de produse chimice considerate cele mai periculoase, cum sunt cele foarte persistente și foarte bioacumulative, trebuie testate primele, urmate de cele considerate persistente, bioacumulative și toxice. Substanțele prezente în articolele de larg consum trebuie tratate cu atenție, mai ales că producătorii nu trebuie să informeze consumatorii asupra acestor substanțe. REACH se concentrează mai mult pe substanțe chimice simple sau care fac parte dintr-un preparat. REACH ar trebui să indice un nivel de securitate minimă pentru toate directivele referitoare la produse chimice.
G. Strategia pentru perioada 2007-2013. Pe baza propunerilor Comisiei privind perspectiva fi nanciară pe perioada 2007-2013 trebuie dezvoltată o nouă strategie pentru politica de protecție a consumatorilor începând cu 2007. BEUC pregătește unele luări de poziție în anumite domenii, cum sunt nutriția și aplicarea în practică a legislației de protecție a consumatorilor. O prioritate deosebită trebuie acordată consolidării organizațiilor consumatorilor și politicii de protecție în noile state membre.
2. Cadrul legislativ privind protecția consumatorilor în UE
Piața unică ofera consumatorilor europeni avantaje directe și indirecte, drepturi și oportunități, între care opțiuni mai diverse și prețuri competitive pentru multeproduse și servicii. Încrederea consumatorilor în piața unică trebuie să fi e susținută de standardele de calitate și de siguranța produselor care circulă în cadrul UE.
Dezvoltarea pieței interne confera autorităților comunitare un rol esențial în managementul pieței unice, în asigurarea aplicării și respectării legislației privind comerțul liber în cadrul Uniunii. Consumatorii au și ei un rol activ în asigurarea funcționării în condiții bune a pieței unice; ei pot informa autoritățile responsabile în legătură cu orice problema cu care se confruntă și în acest fel interesele lor specifi ce pot fi protejate. Aceasta nu înseamnă că politicile UE au preluat din regulile naționale, ci doar se completează reciproc pe măsură ce piețele continuă
să se extindă, căpătând o dimensiune europeană.
Introducerea standardelor minime comune pentru siguranța produselor, regulile comune privind vânzarea la distanță, etichetarea, vânzarea prin comis – voiajori și altele au scopul să asigure consumatorii că obțin produse sigure de calitate ridicată și că benefi ciază de servicii în condiții clare și fără surprize, indiferent din ce stat al UE provin acestea, pentru că bunurile pot să circule liber pe piața unică.Legislația UE, în special regulamentele și directivele, dar și rezoluțiile, deciziile și recomandările Consiliului, PE și Comisiei, privind protecția drepturilor consumatorilor s-a concentrat pe următoarele domenii :
2.1. Chestiuni de ordin general
În primul rând trebuie menționate Rezoluțiile Consiliului din 23 iunie 1986 privind orientarea viitoare a politicii de protecție și promovare a intereselor consumatorilor și din 15 decembrie 1986 privind integrarea acestei politici în alte politici comune, precum și cea din 2 decembrie 2002 privind strategia politicii de protecție a consumatorilor pe perioada 2002-2006.
În al doilea rând există Recomandarea Comisiei nr.98/257/EC privind principiile aplicabile organelor responsabile cu rezolvarea disputelor nejuridice în
domeniul protecției consumatorilor și Rezoluția Consiliului din 25 mai 2000 privind înfi ințarea unei rețele comunitare a organelor naționale de rezolvare a disputelor nejuridice în domeniul protecției consumatorilor.
În al treilea rând se pot evidenția Directiva 2002/22/EC universal și drepturile utilizatorilor referitoare la rețelele și serviciile de comunicații electronice precum și Directiva 2002/58/EC a PE și Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea și protecția datelor personale în sectorul comunicațiilor electronice.
În al patrulea rând trebuie luată în considerare Decizia nr.20/2004 a PE și Consiliului din 8 decembrie 2003 de stabilire a cadrului general de fi nanțare a acțiunilor comunitare pentru sprijinirea politicii de protecție a consumatorilor în perioada 2004-2007.
2.2. Informarea, educația și reprezentarea consumatorilor
În afara programului preliminar din 1975 privind informarea și protecția consumatorilor există un număr important de Regulamente și Directive, multe amendate ulterior, dar și de Recomandări, Rezoluții, Decizii. Dintre acestea se pot menționa următoarele:
– Recomandarea Comisiei nr.88/41/EEC din 10 decembrie 1987 privind implicarea și îmbunătățirea participării consumatorilor la standardizare și Rezoluția Consiliului din 4 noiembrie 1988 privind îmbunătățirea participării consumatorilor la standardizare;
– Rezoluția Consiliului din 4 noiembrie 1988 privind protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor produselor alimentare și nealimentare;
– Directiva Consiliului nr.90/496/EEC din 24 septembrie 1990 privind etichetarea nutritivă a alimentelor;
– Regulamentul Comisiei nr.1014/90 din 24 aprilie 1990 (amendat) de stabilire a regulilor detaliate de defi nire, descriere și prezentare a băuturilor alcoolice;
– Regulamentul Consiliului nr.2081/92 din 14 iulie 1992 (amendat) privind protecția indicațiilor geografi ce și denumirilor de origine pentru produsele agricole și alimentare, Regulamentul Consiliului nr. 2082/92 din 14 iulie 1992 (amendat) privind certifi catele cu caracter special pentru produsele agricole și alimentare, Decizia Comisiei nr.93/53/ EEC din 21 decembrie 1992 (amendată) de înființare a unui comitet științific pentru denumirile de origine, indicații geografi ce și certificate cu caracter special;
– Directiva Comisiei nr.94/54/EC din 18 noiembrie 1994 privind indicarea obligatorie pe etichetele anumitor alimente, în afara celor acoperite de Directiva Consiliului nr. 79/112/EEC;
– Recomandarea Comisiei nr.98/477/EC din 22 iulie 1998 privind informațiile necesare evaluării statutului epidemiologic al țărilor cu boala vacii nebune;
– Directiva nr.2000/13/EC a PE și Consiliului din 20 martie 2000 privind armonizarea legilor statelor membre referitoare la etichetarea, prezentarea și reclama produselor alimentare;
– Directiva nr.2001/37/EC a PE și Consiliului din 5 iunie 2001 privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative referitoare la producerea, prezentarea și vânzarea produselor din tutun;
– Directiva Comisiei nr.2002/67/EC din 18 iulie 2002 privind etichetarea alimentelor conținând chinină și cofeină;
– Decizia Comisiei nr.2003/709/EC din 9 octombrie 2003 de înființare a unui Grup Consultativ European;
– Directiva nr.2003/4/EC a PE și Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul public la informațiile de mediu;
– Regulamentul Comisiei nr.65/2004 din 14 ianuarie 2004 de stabilire a unui sistem pentru dezvoltarea și desemnarea unor identificatori unici pentru organismele identifi cate genetic;
– Rezoluția Consiliului de Miniștri ai învățământului din 9 iunie 1986 privind educarea în materie de protecție a consumatorilor în școlile primare și secundare.
Protecția drepturilor consumatorilor la informație comparativă se referă îndeosebi la etichetarea și afi șarea prețurilor și tarifelor la mărfuri și servicii. Legislația comunitară referitoare la etichetare vizează (în afară de siguranța produselor) informarea corectă a consumatorilor în ceea ce privește prețurile sau alte calități sau caracteristici ale produselor. Afișarea prețului de vânzare /unitatea de măsură (kg.,l,m) este obligatorie pentru produsele preambalate în cantități variabile sau vândute în vrac, cu excepția câtorva produse preambalate vândute în cantități prestabilite. Afi șarea obligatorie a prețurilor pentru toate produsele de consum curent ajută consumatorii să facă comparații între produse.
Pentru evitarea oricărei confuzii, legislația comunitară a stabilit denumirile de origine și indicațiile geografi ce de origine protejate, care sunt menționate pe etichetele produselor alimentare sau în materialele publicitare referitoare la acestea.
Pentru textile, UE a adoptat un sistem uniform de etichetare a compoziției fi brelor. Toate produsele textile (cu excepția țesăturilor care sunt vândute la metru) trebuie să aibă etichete clare și lizibile, care să menționeze (în procente) compoziția fibrelor din conținutul produsului finit (cu condiția ca procentul să depășească 10%).
S-a dezvoltat progresiv un sistem comunitar de etichetare care să arate calitățile ecologice (“ecolabel”) sau economice (consumul de energie al aparatelor de uz casnic) ale anumitor produse. Etichetele produselor alimentare trebuie să includă, când este cazul, informații asupra ingredientelor, coloranților, aditivilor și termenul de valabilitate.
Comisia Europeană sprijină organizațiile consumatorilor să realizeze periodic programe de studii privind prețurile și testele comparative ale produselor, care sunt larg mediatizate inclusiv în publicații ale consumatorilor și ziare naționale.
Pentru informarea mai bună a consumatorilor s-a înființat Centrul European al Consumatorilor (European Consumer Centre), de la Dublin, care asigură informarea gratuită și servicii de consultanță privind drepturile consumatorilor. Acesta reprezintă o parte importantă a vastei rețele de centre ale consumatorilor și oferă asistență pentru rezolvarea directă a disputelor din alte state membre, iar în caz de nereușită cazul este înaintat unei organizații alternative de rezolvare a disputelor din statele membre. Centrul este fi nanțat în comun de Ofi ciul Directoratului Afacerilor Consumatorilor din Irlanda și de Comisia Europeană.
2.3. Protecția sănătății și siguranței consumatorilor
Legislația comunitară este deosebit de dezvoltată și diversă existând un număr impresionant de Regulamente și Directive, multe amendate ulterior, dar și de Recomandări, Rezoluții, Decizii.
Dintre acestea se pot menționa următoarele:
– Directiva Consiliului nr.76/769/EEC din 27 iulie 1976 (amendată) privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative ale statelor membre referitoare la restricțiile din domeniul comercializării și utilizării substanțelor și preparatelor periculoase;
– Rezoluția Consiliului din 25 iunie 1987 privind siguranța consumatorilor;
– Directiva Consiliului nr.88/378/EEC din 3 mai 1988 privind armonizarea legilor statelor membre în domeniul siguranței jucăriilor;
– Recomandarea Comisiei nr.89/542/EEC din 13 septembrie 1989 privind etichetarea detergenților și produselor de curățire;
– Regulamentul Consiliului nr.339/93 din 8 februarie 1993 (amendat) privind conformitatea cu reglementările siguranței produselor în cazul produselor importate din terțe țări;
– Directiva nr.1999/45/EC a PE și Consiliului din 31 mai 1999 (amendată) privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative ale statelor membre referitoare la clasifi carea, ambalarea și etichetarea preparatelor periculoase;
– Decizia Comisiei nr.2000/728/EC din 10 noiembrie 2000 de stabilire a aplicării și taxelor anuale pentru Eco-eticheta Comunitară și Decizia Comisiei nr.2000/729/EC din 10 noiembrie 2000 privind contractul standard acoperind termenii utilizării Eco-etichetei Comunitare;
– Directiva nr.2001/95/EC a PE și Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor;
– Regulamentul Comisiei nr.466/2001din 8 martie 2001 (amendat) de stabilire a nivelului maxim pentru anumiți contaminanți din alimente;
– Directiva nr.2002/46/EC a PE și Consiliului din 10 iunie 2002 privind armonizarea legilor statelor membre referitoare la adaosuri alimentare;
– Regulamentul nr.178/2002 a PE și Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor generale și cerințelor legii alimentare, stabilind Autoritatea Europeană de Siguranță Alimentară și procedurile în materie de siguranță alimentară;
– Rezoluția Consiliului din 1 decembrie 2003 privind siguranța serviciilor pentru consumatori;
– Regulamentul nr.1829/2003 a PE și Consiliului din 22 septembrie 2003 privind alimentele și nutrețurile modifi cate genetic;
– Decizia Comisiei nr.2004/210/EC din 3 martie 2004 de stabilire a Comitetelor Științifi ce în domeniul siguranței consumatorilor, sănătății publice și mediului;
– Decizia Comisiei nr.2004/478/EC din 29 aprilie 2004 de stabilire a liniilor directoare pentru managementul Sistemului Comunitar de Informare Rapidă (RAPEX) și pentru notifi cările prezentate conform articolului 11 a Directivei 2001/95/EC;
– Decizia Comisiei nr.2004/478/EC din 29 aprilie 2004 privind adoptarea unui plan general pentru managementul crizelor alimentare;
– Regulamentul nr.854/2004 a PE și Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a regulilor specifi ce pentru organizarea controlului ofi cial al produselor de origine animală pentru consum uman;
Politica în acest domeniu are câteva componente esențiale:
a) Legislația privind siguranța generală a produselor care a introdus o cerință generală de siguranță având drept scop prevenirea comercializării produselor periculoase. Această legislație creaza cadrul general în care sunt stabilite cerințele de siguranță pentru diferite tipuri de produse și ofera consumatorilor toate informațiile privind potențialele riscuri. Stabilirea cerințelor comune “esențiale” privind ambalarea, etichetarea și siguranța produselor asigură consumatorii din UE că produsele achiziționate au o calitate ridicată. Marcajul CE utilizat în UE reprezintă o metodă de a asigura consumatorii că produsele astfel marcate sunt conforme cu standardele comunitare de calitate.
Pentru ca produsele să respecte nivelul ridicat de protecție a sănătatii și siguranței consumatorilor, regula generală de siguranță prevede obligația producătorilor de a nu introduce pe piață decât produse sigure, care nu prezintă nici un risc, sau vreun alt risc decât cel care poate apărea din utilizarea produsului în condiții normale și previzibile. Pentru aceasta producătorii trebuie să țină seama de:
– caracteristici ale produsului, cum sunt compoziția sau ambalajul;
– efectele produsului respectiv asupra altor produse în cazul în care este previzibil că vor fi utilizate împreună;
– prezentarea produsului, etichetarea, eventualele instrucțiuni privind utilizarea sau eliminarea produsului;
– categoriile de consumatori supuși unui grad înalt de risc prin utilizarea produsului, îndeosebi copiii.
Și distribuitorii sunt obligați să țină seama de cerințele de siguranță a produselor pentru a evita furnizarea unor produse, despre care se poate estima pe baza informațiilor pe care le dețin, că nu respectă prevederile reglementărilor.
b) În afară de reglementările cu caracter general, au fost stabilite și prevederi specifice sectoriale, care au în vedere caracterul mai sensibil al anumitor produse.
– Pentru o gamă largă de produse alimentare au fost stabilite reguli specifice ce armonizează exigențele esențiale referitoare în principal la etichetare, aditivi, inspecție, controlul igienei și la produsele destinate unor tipuri de alimentație deosebite. Consumatorii pot astfel să cunoască lista ingredientelor, modul de folosire și data limită de consum a produselor alimentare preambalate.
– Pentru produsele farmaceutice a fost stabilită o procedură foarte strictă de armonizare prealabilă lansării lor pe piață. Produsul trebuie să fi e însoțit de o notă explicativă care să prezinte condițiile de utilizare precum și contraindicațiile sau eventualele efecte secundare.
– Produsele cosmetice sunt de asemenea supuse unei legislații comunitare foarte stricte, îndeosebi în ceea ce privește substanțele utilizate: agenți coloranți, conservanți sau fi ltre ultraviolete (UV). A fost publicată o listă de circa 400 de substanțe interzise în compoziția acestor produse. Etichetarea obligatorie oferă consumatorilor informațiile necesare detaliate.
– Jucăriilor destinate copiilor sub 14 ani li se acordă o atenție deosebită. Există reguli comunitare care minimizează riscurile fi zice pentru copii care utilizează jucării făcute începând din 1990. Sunt prevăzute dimensiunile jucăriilor (și ale componentelor și părților acestora care pot fi detașate), destinate copiilor mai mici de 3 ani, astfel încât acestea să nu poată fi înghițite sau inhalate. Etichetele de pe jucării și ambalajele, precum și modul de folosire trebuie să atragă atenția asupra riscurilor eventuale legate de utilizare și modalitatea de a le evita. Marcajul CE care trebuie să existe, după caz, pe jucărie sau pe ambalajul ei, trebuie să fi e în conformitate cu regulile comunitare;
– Același marcaj CE trebuie să existe și pe produsele electrocasnice. Aceste produse sunt de asemenea supuse unor reglementări foarte stricte privind siguranța lor, îndeosebi în ceea ce privește proprietățile fi zice, mecanice sau electrice.
c) S-a pus un accent deosebit pe prevenirea, sancționarea și responsabilitatea pentru produsele defecte. În afară de controalele efectuate de autoritățile publice din fi ecare țară membră a UE, vigilența consumatorilor constituie cel mai bun instrument de prevenire curentă a riscurilor.
Când un produs de consum este considerat periculos, autoritățile de supraveghere a pieței sunt abilitate să ia orice măsură impusă de urgența și gravitatea situației, cum ar fi suspendarea vânzărilor sau retragerea de pe piață a produsului în cauză. Regulamentul comunitar obligă autoritățile respective să creeze sisteme de schimb de informații cu Comisia Europeană.
Orice abuz sau absența marcajului CE de pe jucării (sau de pe ambalajul lor) sau de pe aparatele electrocasnice constituie o infracțiune la adresa regulilor comunitare, care este pasibilă de sancțiuni în conformitate cu procedurile legale stabilite de fi ecare țară membră.
Regulile comunitare prevăd cǎ responsabilitatea pentru produsele defecte o are dupǎ caz producătorul, importatorul sau, în anumite situații, furnizorul.
Când un consumator este victima utilizarii unui produs defect, are dreptul la despăgubiri pentru daune fi zice și materiale, chiar dacă nu există o vină a producătorului. Pentru a fi despăgubit, consumatorul trebuie să facă proba daunei produse, a defectului produsului și a relației între defect și dauna produsă.
În cazul daunelor materiale, sunt prevăzute o valoare minimă și termenul până la care poate fi angajată în justiție responsabilitatea producătorului. În ceea ce privește produsele agricole, reglementarea responsabilității revine fi ecărei țări membre.
2.4. Protecția intereselor economice ale consumatorilor
Există un important număr de directive, dar și anumite regulamente, rezoluții și recomandări, care prezintă relevanță pentru acest domeniu. Dintre acestea se pot menționa următoarele:
– Directiva Consiliului nr.84/450/EEC din 10 septembrie 1984 privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative ale statelor membre referitoare la publicitatea înșelătoare, amendată de Directiva nr.97/55/EC a PE și Consiliului din 23 octombrie 1997;
– Directiva Consiliului nr.85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative ale statelor membre referitoare la răspunderea pentru produsele defecte;
– Directiva Consiliului nr.85/577/EEC din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor legată de contractele negociate departe de sediul de afaceri al fi rmei;
– Recomandarea Comisiei nr. 87/598/EEC din 8 decembrie 1987 privind Codul European de Conduită referitor la plățile electronice, Recomandarea Comisiei nr.97/489/EC din 30 iulie 1997 privind tranzacțiile prin instrumentele plăților electronice;
– Directiva Consiliului nr.87/102/EEC din 22 decembrie 1986 privind armonizarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative ale statelor membre referitoare la creditul de consum, amendată de Directiva nr.98/7/EC a PE și Consiliului din 1 aprilie 1998;
– Rezoluția Consiliului din 25 iunie 1987 privind compensarea consumatorilor;
– Recomandarea Comisiei nr.88/590/EEC din 17 noiembrie 1988 privind sistemele de plăți, îndeosebi raportul dintre posesorul și emitentul de carduri;
– Regulamentul Consiliului nr.2092/91 din 24 iunie 1991 (amendat) privind producția organică de produse agricole;
– Recomandarea Comisiei nr.92/295/EEC din 7 aprilie 1992 privind codurile de practică pentru protecția consumatorilor legată de contractele negociate la distanță, Directiva nr.97/7/EC a PE și Consiliului privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate la distanță;
– Directiva Consiliului nr.93/13/EEC din 5 aprilie 1993 privind termeni neconvenabili din contractele consumatorilor;
– Directiva nr.96/6/EC a PE și Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecția consumatorilor la indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor;
– Directiva nr.98/27/EC a PE și Consiliului din 19 mai 1998 privind dispozițiile pentru protecția intereselor consumatorilor;
– Directiva nr.1999/44/EC a PE și Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării bunurilor de consum și garanțiilor asociate;
– Directiva E-Commerce a PE și Consiliului din 8 iunie 2000 privind comerțul electronic;
– Decizia Cadru a Consiliului nr.2001/413/JHA pentru combaterea fraudei și contrafacerii mijloacelor de plată fără numerar;
– Rezoluția Consiliului din 26 decembrie 2001 privind creditul de consum și îndatorarea;
– Directiva nr.2002/47/EC a PE și Consiliului din 6 iunie 2002 privind aranjamentele de garanții fi nanciare;
– Directiva nr.2002/65/EC a PE Si Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor fi nanciare;
– Directiva Consiliului nr.90/314/EEC din 1990 privind standardul minim comun pentru pachetele de servicii turistice;
– Directiva nr.94/47/EC a PE și Consiliului din 1994 privind achizițiile dreptului de proprietate imobiliară în regim de indiviziune pe termen limitat.
Politica comunitară în acest domeniu este realizată prin reglementarea condițiilor generale și a modalităților clare și fără surprize de achiziționare a produselor și serviciilor în cadrul pieței unice europene.
Reglementări privind produsele
a) Reglementǎrile comunitare interzic falsa publicitate (în ceea ce privește natura produsului, disponibilitatea, compoziția, prețul, cantitatea, rezultatele utilizării sale sau ale testelor efectuate, identitatea sau califi carea agentului de publicitate), care induce în eroare consumatorul afectându-i astfel opțiunea pentru un anumit produs. Agentul de publicitate are acum obligația să facă proba că informația pe care a oferit-o este corectă. Consumatorul care a fost victima publicității mincinoase are dreptul să primească despăgubiri. Legislația comunitară obligă țările membre să prevadă mijloace adecvate și efi ciente pentru controlul publicității mincinoase. Reglementǎri există și în domenii specifice, cum sunt publicitatea privind medicamentele sau publicitatea televizată.
b) Consumatorii sunt protejați împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu firme comerciale din orice țară membră a UE. O clauză într-un contract (incluzând condițiile de vânzare generale) este, în principiu, considerată abuzivă dacă creează un dezechilibru semnifi cativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Acesta are dreptul să conteste sau să nu respecte astfel de clauze care nu sunt obligatorii pentru consumator. Condițiile în care aceste clauze nu sunt obligatorii sunt precizate de reglementările fi ecărei țări membre.
c) Legislația comunitară protejează consumatorii în situații specifice vânzării la distanță, (prin televiziune, telefon sau comenzi prin poștă) sau prin comisvoiajori.
În cazul când, de exemplu, un vânzător se prezintă la domiciliul sau la locul de muncă al clientului fără a fi solicitat, legislația comunitară protejează consumatorul împotriva eventualelor riscuri pe care le poate crea această practică comercială (consumatorul nu poate să compare calitatea și prețul ofertei cu alte produse similare). În astfel de situații, comerciantul este obligat
să informeze consumatorul în scris despre dreptul de a rezilia contractul într-un anumit termen (ce nu poate fi mai mic de șapte zile). Documentul respectiv trebuie
să menționeze clar numele și prenumele persoanei față de care consumatorul poate să-și exerseze acest drept, precum și elementele ce permit identifi carea contractului încheiat între comerciantul care furnizează marfa (produsul sau serviciul) și consumator.
Reglementările privind serviciile
a) Condițiile generale și modalitățile de vânzare prevăzute pentru produse se aplică și în cazul achiziționării serviciilor. Deoarece nu există reguli specifi ce diverselor tipuri de servicii, cea mai mare parte a regulilor comunitare privind publicitatea mincinoasă, vânzarea la distanță sau prin comisvoiajori precum și clauzele abuzive menționate în capitolul referitor la achiziționarea produselor se aplică și la contractele de prestare a serviciilor.
b) Reglementările specifice pe sectoare
Bănci
Deschiderea unui cont în bancă într-o altă țară membră a UE este un drept general care se aplica în conformitate cu condițiile specifi ce fi ecărei țări membre. Depunătorului i se asigură un nivel minim de protecție în cazul falimentului băncii în care acesta are depozitul. Legislația comunitară stabilește și condițiile realizării viramentelor transfrontaliere într-o manieră rapidă și sigură.
Credite pentru consum
Consumatorii pot solicita un credit fi nanciar în orice țară membră a UE. Publicitatea privind creditele de consum trebuie să indice costul total al creditului (dobânda și alte taxe legate de credit) calculat potrivit unei formule matematice unice care facilitează compararea ofertelor în diferitele țări membre. Consumatorii au de asemenea dreptul să contracteze credite ipotecare în alte țări membre decât țara de reședință. Ca o regulă generală, băncile din alte țări membre atrag atenția asupra regulilor specifi ce și/sau adaptează oferta lor practicilor clienților, în limita autorizată de legislația națională.
Investițiile în valori mobiliare
Consumatorii sunt liberi să investească pe piața unică prin achiziționarea de valori mobiliare – cum sunt acțiunile, obligațiunile și alte produse fi nanciare printr-un intermediar cu sediul în țara de reședință sau prin intermediul unei bănci sau al unei fi rme de investiții cu sediul în altă țară din UE. Anumite fonduri colective de investiții specializate în valori imobiliare își desfășoară activitatea liber în toate țările membre. Aceste fonduri trebuie să respecte regulile minimale privind politica investițiilor, protecția și informarea investitorilor. Consumatorii au dreptul la informații clare și obiective despre titlurile propuse și organismele care emit respectivele produse fi nanciare. Această regulă se aplică, de exemplu, atunci când o companie sau alt emitent face o ofertă publică de vânzare de acțiuni sau obligațiuni, sau când solicită cotarea ofi cială la o bursă de valori.
Ca și în cazul sectorului bancar, au fost luate măsuri care să asigure că fi rmele de investiții respectă obligațiile minimale privind capitalul, acționariatul
și organizarea. Dacă tranzacțiile cu valori mobiliare sunt realizate pe piețe reglementate, consumatorii benefi ciază de regulile privind transparența aplicabile prețurilor și volumului tranzacțiilor realizate pe piață. Clienții fi rmelor de investiții din toate țările membre sunt protejați printr-un sistem de garantare (în anumite condiții și limite) de riscul falimentului acestor fi rme.
Asigurarea de viață și alte tipuri de asigurări
În cazul încheierii unui contract de asigurare cu o companie de asigurări autorizată să emită acest tip de poliță în orice țară din UE, sau prin intermediul unui broker, sau al unui agent de asigurări, consumatorul are dreptul să solicite în prealabil informațiile esențiale necesare în legătură cu sediul – din țara de reședință sau din altă țară membră – de unde se acoperă riscul, cu legea aplicabilă contractului, cu dispozițiile aplicabile și instanțele competente în cazul unui litigiu.
Sunt reglementate de asemenea condițiile în care poate fi realizată asigurarea pentru automobile, ce vizează contractele de asigurare obligatorie în domeniul răspunderii civile și contractele de asigurare facultativă care acoperă riscurile suplimentare (furt, incendiu, etc).
Transporturi
Contractul de închiriere a unui automobil în altă țară membră a UE este supus regulilor comune referitoare la clauzele abuzive.
Sunt reglementate de asemenea drepturile utilizatorilor de transporturi aeriene, în cazul suprarezervării locurilor pe anumite curse, ale cumpărătorilor de
servicii turistice în formula “călătorii, vacanțe sau circuite la care prețul ofertei de vânzare include servicii combinate de transport, cazare sau alte servicii turistice care dețin o pondere semnifi cativă în pachetul de ofertă”, precum și ale celor ce cumpără dreptul de utilizare în timp parțial a bunurilor imobiliare (de exemplu, dreptul de a utiliza o săptămână pe an un apartament situat într-o stațiune la mare sau la munte).
2.5. Protecția accesului consumatorilor la justiție
La 16 noiembrie 1993 Comisia Europeană a publicat Cartea Verde privind accesul consumatorilor la justiție și rezolvarea disputelor pe tema protecției consumatorilor pe piața unică. În acest document Comisia a stabilit obiectivul accesului consumatorilor la justiție și rezolvării disputelor transfrontaliere și a analizat aspectele esențiale din țările membre legate de procedurile juridice aplicabile disputelor, procedurile nejuridice (mediatori, avocatul poporului), protecția intereselor colective de către organizațiile consumatorilor și organele administrative, proiectele naționale pilot. În țările membre procedurile de rezolvare juridică a disputelor au fost simplificate, inclusiv prin reforma codului de procedură civilă.
Proceduri nejuridice, cum sunt concilierea, medierea sau arbitrajul, au fost create și dezvoltate. În cazul disputelor transfrontaliere principalele difi cultăți erau legate de identifi carea legilor aplicabile, determinarea curții competente, înaintarea și trasnmiterea documentelor, implementarea deciziei juridice, implicarea redusă a organizațiilor consumatorilor, relevanța și utilitatea convențiilor internaționale semnate de statele membre.
Comisia a expus o abordare metodologică bazată pe principiul subsidiarității prin stabilirea unui organ regulator la nivel comunitar, armonizarea prevederilor legislației naționale în domeniu, recunoașterea reciprocă a prevederilor naționale. Chestiunea sprijinului juridic al organizațiilor consumatorilor, care datorită resurselor insuficiente nu-și pot îndeplini rolul lor în disputele la nivel național, este destul de importantă. Costul rezolvării disputelor transfrontaliere și complexitatea acestora a determinat Comisia să propună un mecanism de monitorizare a lor, implicând judecători și experți independenți, precum și crearea unui cod de conduită.
La 14 februarie 1996 Comisia a prezentat Comunicarea “Planul de acțiune privind accesul consumatorilor la justiție și rezolvarea disputelor pe tema protecției consumatorilor pe piața unică” în care a evaluat costul frontierelor judiciare și rezultatul consultărilor pe tema aspectelor expuse în Cartea Verde. Comisia a subliniat necesitatea stabilirii unor criterii minime aplicabile rezolvării disputelor transfrontaliere, inclusiv prin crearea și difuzarea procedurilor nejuridice, precum și simplifi carea accesului la procedurile juridice.
La 30 martie 1998 Comisia a publicat Comunicarea privind rezolvarea nejuridică a disputelor și Recomandarea privind principiile aplicabile organelor responsabile cu rezolvarea nejuridică a disputelor. Datorită costurilor mari, complexității, formalităților și timpului îndelungat de rezolvare mulți consumatori au renunțat la apărarea drepturilor lor în instanțe. Pentru a contracara aceste neajunsuri Comisia a propus îmbunătățirea și simplificarea procedurilor juridice, inclusiv prin implicarea opțională a avocaților și prin concilierea în fața judecătorului. În al doilea rând trebuie îmbunătățită comunicarea între consumatori și producători (vânzători) pentru găsirea unor soluții amiabile de rezolvare a disputelor, ceea ce ar implica și informarea mai bună a consumatorilor, asistență acordată la formularea reclamațiilor, depășirea obstacolelor lingvistice. Comisia a propus un proiect pilot pentru un format european al reclamațiilor consumatorilor, disponibil pe Internet în toate limbile, utilizabil pentru disputele la nivel național șiM cele transfrontaliere. În al treilea rând rezolvarea disputelor prin introducerea de proceduri nejuridice, ca medierea, concilierea sau arbitrajul, necesită aplicarea unor principii pentru asigurarea transparenței, independenței și legalității. Comisia a recomandat ca organele însărcinate cu rezolvarea disputelor pe cale nejuridică să aplice șapte principii: independența, transparența, eficacitatea, legalitatea, oponența, libertatea alegerii, reprezentarea.
Dreptul de a recupera banii sau a primi compensații constituie o protecție esențială a consumatorului, în cazul când acesta este victima încălcării legislației comunitare de către un producător, distribuitor sau prestator de servicii. Consumatorul poate face apel la autoritățile naționale responsabile pentru monitorizarea pieței, care sunt abilitate să ia măsurile impuse de urgența și gravitatea situației în conformitate cu procedurile specifi ce (în cazul când litigiul nu a fost rezolvat amiabil și fără costuri de respectivul productor, distribuitor sau prestator de servicii căruia i-a fost adresată reclamația).
În situația în care produsul sau serviciul a fost achiziționat din altă țară membră a UE, cumpărătorul are dreptul să facă apel atât la autoritatea națională, cât și la cea din țara de origine a produsului sau serviciului achiziționat. În cazul în care se face apel la o altă instanță decât cea din țara de reședință a cumpărătorului,
legislația comunitară interzice discriminarea privind naționalitatea. În general, o decizie luată de o instanță dintr-o țară din UE este recunoscută în alte țări membre. Pentru ca decizia (de exemplu, plata despăgubirilor) să poată fi aplicată în altă țară membră a UE este necesară o cerere către tribunalul care are jurisdicție (în general cel din locul de domiciliu al persoanei juridice condamnate). Autoritățile UE s-au preocupat continuu de îmbunătățirea accesului consumatorilor la justiție în cadrul litigiilor transfrontaliere. Astfel în 2005 Comisia Europeană a propus un regulament de stabilire a unei proceduri europene pentru micile reclamații, aplicabilă în disputele civile și comerciale de până la 2000 €, cu caracter intern sau transfrontalier. Procedura este simplifi cată pentru a reduce timpul și costurile, este scrisă și părțile nu trebuie reprezentate de avocați. Hotărârea judecătorească se va lua în decurs de 6 luni de la înregistrarea ofi cială a reclamației. Statele membre vor informa Comisia despre procedura de apel existentă la nivel național. Hotărârea pe baza acestei noi proceduri este valabilă și aplicabilă în alt stat membru fără a fi necesară o declarație de executare și fără posibilitatea unei opoziții față de valabilitatea ei.
ÎNCHEIERE
În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piață, ale cărui poziții ocupate în cadrul pieței se consolidează pe măsura dezvoltării societății. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizații, organisme și instituții; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenție din ce în ce mai mare.
Lărgirea UE cu 10 (12) membri ridică problema impactului asupra consumatorilor din vechile și noile state membre. Politica de protecție a consumatorilor din UE precum și eforturile de armonizare a legislațiilor naționale vor trebui consolidate pentru a atenua disparitățile mari existente între țările membre, datorită lărgirii Uniunii. Politicile și cadrul legislativ trebuie adaptate pentru a acoperi mai bine aspectele specifice ale țărilor noi membre, astfel încât să asigure nivelul de protecție prevăzut de Tratatul UE. Lărgirea necesită alocarea unor resurse importante pentru informarea și educarea consumatorilor, accesul lor la justiție, dezvoltarea și activitățile asociațiilor consumatorilor și pentru crearea unor noi forme de parteneriat.
Acquis-ul UE în domeniul protecției consumatorului este în continuă dezvoltare. O serie de propuneri pentru noi directive a fost lansată în ultimii ani și se prevede sporirea preocupărilor legate de siguranța produselor – îndeosebi a produselor alimentare – de creștere a eficienței controalelor pe piață pentru a asigura un nivel ridicat de siguranță și calitate a produselor și a reface încrederea consumatorilor.
Având în vedere modificările operate în comercializarea produselor și serviciilor, ca rezultat al globalizării economiei, al extinderii comerțului electronic și a noilor tehnologii informaționale, precum și importanța structurilor de reglementare în cadrul pieței interne a UE, politica de protecție a consumatorilor capătă un rol deosebit de important. Natura orizontală a acestei politici stabilită în Tratatul de la Amsterdam face ca toate cerințele privind protecția consumatorilor să fi e luate în considerare în definirea și implementarea altor politici ale UE.
Eforturile de ajustare rezultând din libera circulație a mărfurilor sunt importante atât pentru țările nou intrate cât și pentru mai vechile state membre ale UE, îndeosebi în sectoarele unde liberalizarea în cadrul Acordurilor Europene a fost mai limitată și unde sunt previzibile modificările cele mai semnificative. Parteneriatele de aderare și programele naționale pentru adoptarea acquis-ului comunitar includ măsuri privind protecția consumatorilor, dar în cele mai multe dintre noile state membre politica din acest domeniu nu a primit sprijinul meritat. Organizațiile consumatorilor din aceste țări sunt relativ slabe și, în multe cazuri, abia au început să se manifeste ca o forță politică reală. Situația din aceste țări prezintă diferențe mari, în același fel în care puterea de reprezentare a intereselor consumatorilor din UE are niveluri ce variază de la țară la țară. Dezvoltarea economică are de asemenea un rol important. În țările CEE în care s-au produs schimbări economice majore, consumatorii erau mai preocupați de modul în care fǎceau față dificultăților zilnice decât de modul în care își puteau apăra drepturile. Interesele lor sunt afectate de pătrunderea pe piață a unor produse sub nivelul standard, prezentand defecte și uneori periculoase, importate din diverse țări (chiar și din UE). Asistența acordată de UE prin programele Phare a avut o contribuție importantă, îndeosebi sub forma proiectelor de asistență tehnică și legislativă de instruire, ridicare a nivelului de conștientizare și sprijinire directă a organizațiilor consumatorilor din țările candidate.
Țările central și est-europene – cu niveluri diferite de dezvoltare a economiei de piață – au adoptat (în măsură diferită) modele de consum similare celor din țările UE. Pe ansamblu, țările respective înregistrează un decalaj considerabil față de standardele UE care asigură protecția eficientă a consumatorilor, îndeosebi în aspectele ce rezultă din noul sistem economic introdus în aceste țări; decalajul este caracteristic pentru cele mai multe din domeniile acoperite de politica de protecție a consumatorilor din UE.
În unele domenii – publicitate, siguranța produsului și răspunderea pentru siguranța produsului -legislația unor țări CEE asigură chiar un nivel mai ridicat de protecție decât în UE. În general, principala problemă în țările CEE o reprezintă lipsa structurilor adecvate care să asigure aplicarea eficientă a legislației comunitare: slăbiciunea organizațiilor consumatorilor, ineficiența instrumentelor administrative pentru controlul pieței (îndeosebi în ceea ce privește produsele periculoase), etc. În timp ce legislația țărilor central și est-europene s-a concentrat pe controlul produselor anterior comercializării, legislația UE a pus accent pe controlul produselor existente pe piață. Dezvoltarea în continuare a acquis-ului comunitar impune intensificarea eforturilor de adaptare a legislației țărilor candidate. Un element esențial în procesul de adaptare îl reprezinta modul în care este asigurată aplicarea efectivă a legislației comunitare.
Implementarea unor norme și standarde comune sau minimale, așa cum sunt prevăzute de legislația UE, impune eforturi administrative și financiare substanțiale din partea țărilor nou intrate. Fără structuri eficiente de control și o etică a afacerilor care să asigure protecția consumatorilor, noile state membre riscă să devină “verigile slabe” în funcționarea pieței interne lărgite, permițând comercializarea unor produse și servicii de o calitate îndoielnică, cu consecințe grave pentru toți cetățenii din UE. Ele ar putea deveni deasemenea terenul favorabil pentru fi rme care ar abuza de libertățile oferite pe piața internă și ar putea utiliza practici comerciale agresive și necinstite în cadrul UE. Tranziția de la un sistem de control a priori la unul a posteriori ar putea avea temporar un efect negativ asupra nivelului de protecție a consumatorilor din țările nou intrate. Există de asemenea un grad de incertitudine în ceea ce privește capacitatea fi rmelor din țările respective de a se alinia, pe termen mediu, la standardele privind protecția consumatorilor, existente în Uniunea Europeană.
În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piață, ale cărui poziții ocupate în cadrul pieței se consolidează pe măsura dezvoltării societății. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizații, organisme și instituții; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenție din ce în ce mai mare.
În ceea ce privește problematica generală legată de cadrul protecției juridice a consumatorilor, se are în vedere că, dată fiind complexitatea fenomenelor generate de relațiile ofertant-consumator, legile promulgate în ultimele decenii au în vedere nu numai relația directă ofertant-consumator, ci și o serie de aspecte colaterale conturate de respectivele legături sau care au implicații asupra acestora.
În contextul acelorași preocupări, se evidențiază și faptul că în comparație cu legile precedente care dominau înainte toate raporturile dintre agenții economici, apar schimbări foarte semnificative care se referă la faptul ca drepturile consumatorilor și ale comunității îmbracă, în noile legi promulgate, o importanță proprie deosebită, consumatorul având același rang cu ceilalți agenți economici.
Principalele probleme cu care se confruntă practica juridică în domeniul protecției consumatorilor sunt date de o serie de aspecte referitoare la crearea unor mijloace cu adevarat eficace, care pot să acționeze pentru asigurarea unui echilibru de forțe în cadrul relațiilor ofertant-consumator.
În ceea ce privește mijloacele judiciare, acestea presupun apelarea la un tribunal de natură civilă sau administrativă. Specialistii în materie de drept recunosc, în aceasta privință, că mijloacele judiciare tradiționale prezintă pentru consumator numeroase inconveniente, precum: costul excesiv al justiției, obstacole de natură psihologică etc.
Existența legislației în domeniul protecției consumatorilor legitimează și impune verificarea respectării acesteia. În cadrul desfășurării acțiunilor legale de protecție a consumatorilor, deseori se depistează că antreprenorii aplică diferite metode de ocolire a legislației. Apare necesitatea desfășurării anumitor activități de asigurare a aplicării legislației, cum ar fi:
a) perfecționarea procedurilor de soluționare a reclamațiilor consumatorilor.
Se are în vedere îmbunătățirea modalităților de primire și soluționare a sesizărilor și reclamațiilor consumatorilor în termene optime, inclusiv la fața locului. Crearea echipelor mobile de inspectori, care vor acționa în regim de urgență, în scopul depistării surselor sporite de pericol pentru consumatori și soluționării sesizărilor și reclamațiilor consumatorilor.
În scopul perfecționării modului de examinare a petițiilor trebuie sa fie creată o bază de date a problemelor care reies din petițiile consumatorilor și care ar permite întreprinderea acțiunilor corective corespunzătoare.
b) organizarea acțiunilor comune de control.
În scopul armonizării legislației naționale cu cea a Uniunii Europene, este necesar să se adopte un șir de acte normative în domeniul protecției consumatorilor, inclusiv prin transpunerea Directivelor europene. Prin urmare, în perspectivă cadrul legislativ se va dezvolta preponderent în baza legislației comunitare în domeniul protecției consumatorilor, în special indicării prețurilor la produsele oferite consumatorilor, aspectelor vînzării de bunuri de consum și garanții conexe, precum și celor referitoare la caracterul îndoielnic al publicității etc.
Este necesar să se creeze mecanismul de implementare a cadrului legislativ, pentru soluționarea alternativă a litigiilor consumatorilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Acte normative
DIRECTIVA CONSILIULUI 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
Directiva Parlamentului European Și A Consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe;
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al R. Moldova Nr. 1 din 12.08.94;
Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107 – XV, adoptat la 06.06.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 82 – 86, 2002;
Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, (a fost elaborat în anul 1864);
„Legea privind protecția consumatorilor” nr. 105 adoptată la 13.03.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 126 din: 27.06.2003;
Legea privind securitatea generală a produselor nr. 422 adoptată la 22.12.2006, publicată în: Monitorul Oficial nr. 036 din: 16.03.2007;
Legea cu privire la evaluarea conformității produselor, nr. 186 adoptată la 24.04.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 141 din: 11.07.2003;
Legea privind activitatea de reglementare tehnică, nr. 420 adoptată la 22.12. publicată în: Monitorul Oficial nr. 036 din: 16.03.2007;
Hotărîrea Guvernului Nr. 883 din 2006-08-02 cu privire la unele măsuri de protecție a consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 131 din 2006-08-18;
Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de gestionare a Registrului de reclamații nr. 1141 adoptată la 04.10.2006. publicată în: Monitorul Oficial nr. 161 din: 06.10.2006;
Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție nr. 1465 adoptată la 08.12.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 248 din: 19.12.2003;
Hotarârea Guvernului privind perfecționarea sistemului de control de stat specializat nr. 862 adoptată la 26.07.2004, publicată în: Monitorul Oficial nr. 131 din: 31.07.2004
Hotărîrea Guvernului cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecției consumatorilor, nr. 773 adoptată la 06.07.2006, publicată în: Monitorul Oficial nr. 112 din: 21.07.2006;
Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Strategiei Naționale în domeniul protecției consumatorilor pentru perioada 2008-2012 Nr. 5 din 14.01.2008, Publicat: 22.01.2008 în Monitorul Oficial Nr. 14-15;
HOTĂRÎRE cu privire la Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieței, Metrologie și Protecție a Consumatorilor, Nr. 757 din 23.06.2008, Publicat: 27.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 112-114 art. Nr : 756.
2. Literatura de specialitate
Juanita Goicovici, „Dreptul consumației”, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Paul Vasilescu (coordonator), „Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Sergiu Baieș „Studiu comparativ privind DREPTUL CIVIL”, Chișinău, 2002;
Carmen Tamara Ungureanu, „Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produsele nocive”, Editura ALL BECK, București 1999.
Andrei Bloșenco, Răspunderea civilă delictuală, Chișinău, ARC, 2002;
S. David, „Regimul general și de drept internațional privat al răspunderii pentru produse”, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1993.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratât, ediția II, Editura Fundației Chemarea Iași, 1998.
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, Bbucurești, 1992.
I. Dogaru, Teoria generală a ogligațiilor, Editura Științifică, București, 1999;
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „ Șansa”, București, 1993;
M. N. Costin, M. C. Costin, Dicționar de drept civil. A – C, vol. I, Editura Lunina Lex, București;
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972.
I. L. Georgescu, Drept comercial român, lucrare revăzută, completată și adusă la zi de Ioan Băcanu, Lumina Lex, București, 1994;
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Formare și executare, vol. I, Lumina Lex, 1997;
V. Pătulea, Obligația de informare în formarea contractelor, Revista de drept comercial, nr. 1/1996;
L. Adrian „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Apollonia, Iași, 1997;
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura ALL EDUCAȚIONAL, București, 1998;
I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, editura „ Dacia” , 2000;
I. Dogaru, Teoria generală a ogligațiilor, Editura Științifică, București, 1999;
V. Gionea „Curs de drept civil. Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura SCAIUL, București, 1996;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București, 1992;
Al. Țiclea, Gh. Botea, T, Mircea ș.a. „Drept civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență”, Editura LUMINA LEX, București, 1997;
D. C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Vol. I. Editura Universității Titu Maiorescu, 2002, București;
Anexa nr. 1
Cadrul instituțional al politicii comune de protecție a consumatorilor
Glosar
Acquis comunitar: Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare, care constă în:
– conținutul, principiile si obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunitătilor Europene (CECO, CEE, CEEA) si în cele ulterioare
(Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa) ;
legislația adoptată de către instituțiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări);
jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene ;
declarațiile si rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;
acțiuni comune, poziții comune, convenții semnate, rezoluții, declarații si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) și a cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI) ;
acordurile internaționale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum și cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Parlamentul European (PE): instituție aleasă prin alegeri directe în țările membre și care reprezintă voința politică a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinațional din lume care reprezintă circa 380 de milioane de locuitori. Puterea Parlamentului European se manifestă prin trei tipuri de atribuții: atribuții legislative; atribuții bugetare; atribuții de supraveghere și control.
Consiliul Uniunii Europene (The Council of the European Union): principala instituție cu putere de decizie și legislativă, cu sediul la Bruxelles. Se compune din miniștrii statelor membre responsabili cu problemele afl ate pe agenda de lucru. În cadrul său statele membre stabilesc obiectivele Uniunii Europene, realizează coordonarea politicilor economice, rezolvă diferendele dintre diferitele instituții naționale din statele membre și stabilesc cadrul normativ general pentru Uniunea Europeană. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este o instituție ce are atât caracteristicile unei instituții supranaționale cât și pe cele ale unei organizații interguvernamentale, cu rol principal în luare deciziilor pe baza propunerilor Comisiei Europene. Hotărârile Consiliului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre.
Comisia Europeană (The European Commission): Comisia Europeană este instituția executivă a Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Activitatea sa, care refl ectă exclusiv interesele comunitare, este caracterizată de trei funcții distincte:
inițierea propunerilor privind adoptarea de acte normative;
monitorizarea respectării tratatelor;
administrarea și implementarea politicilor Uniunii Europene.
Principalele atribuții ale Comisiei Europene pot fi sintetizate astfel: face propuneri Consiliului Uniunii Europene privind politicile comunitare; implementează deciziile luate de Consiliul Uniunii Europene; face recomandări și emite avize către statele membre; monitorizează respectarea legislației comunitare; decide în domeniul administrării programelor și fondurilor Uniunii Europene, în conformitate cu directivele Parlamentului și ale Consiliului Uniunii Europene.
Directoratul General pe Concurență (DG Competition): Este responsabil cu conceperea și implementarea politicii concurenței în UE. Colaborează cu organizațiile și asociațiile de protecție a consumatorilor din UE.
Curtea Europeană de Justiție (CEJ): Este puterea juridică a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, care apără și interpretează dreptul comunitar. Ea a stabilit principii și o jurisprudență relevantă în domeniul pieței interne și a politicilor comune, inclusiv în domeniul protecției consumatorilor. Curtea Europeană de Justiție, care include Tribunalul de Primă Instanță, rezolvă disputele juridice care privesc ansamblul pieței comunitare.
Comitetul Economic și Social (CES): Este un organ consultativ în procesul decizional din domeniul politicii de protecție a consumatorilor. Este consultat de către cele trei instituții comunitare importante, reprezintă și promovează interesele consumatorilor.
Politici comune ale Uniunii Europene:
Realizarea obiectivelor Comunității Economice Europene și apoi a Pieței Interne Unice au făcut ca alături de piața comună să apară și necesitatea unor politici comune. Dintre politicile orizontale introduse odată cu Actul Unic European se poate evidenția și politica de protecție a consumatorilor.
Politica de protecție a consumatorilor: După constituirea Comunității Economice Europene – CEE, care avea ca obiectiv și crearea unei piețe comune, a fost elaborată treptat o politică de protecție a consumatorilor, consacrată odată cu adoptarea Actului Unic European și având ca principale instrumente atât cadrul strategic cât și legislația secundară adoptată, regulile, standardele și normele introduse, asociațiile și comitetele înfi ințate, precum și alte politici comune, gen concurența. Din punct de vedere al instituțiilor comunitare, responsabilitatea în acest domeniu revine Comisiei Europene, Parlamentului European și Consiliului de Miniștri.
Piața Comună / Piața Internă / Piața Unică:
Conceptul de „Piață Internă „ desemnează un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, seviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieței Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piața Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31.12.1992. Noțiunea de „Piață Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fi ind acela de „Piață Comună”, defi nită în 1982, dupa cum urmează : „Piața Comună urmărește eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ale cărei condiții să se apropie de cele ale unei Piețe interne”. În plan concret, termenii „Piața Internă” și „Piața Unică” sunt folosiți pentru a desemna același lucru – o piață de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar și caracterizată de existența celor „patru libertăți” : libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. „Piața Comună” reprezintă o fază premergătoare Pieței Interne, în care regulile ce o guvernau nu erau încă sufi cient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplica principiul recunoașterii reciproce a prevederilor naționale.
Uniunea Europeană (UE): organizație înfi ințată prin Tratatul de la Maastricht se bazează pe cei trei piloni, pilonul I care se compune din cele trei comunități (Comunitatea Economică Europeană – denumită Comunitatea Europeană după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), pilonul II – o Politică Externă și de Securitate Comună și pilonul III – o Politică de Cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Externe, care a trecut în cea mai mare parte la pilonul I.
Biroul European al Uniunilor Consumatorilor (BEUC) : Principala reprezentantă la nivel european a organizațiilor naționale de protecție a consumatorilor, care include 40 de organizații naționale din 30 de țări europene.
CEN, CENLEC, ETSI: Sunt agențiile europene de standardizare, care-și desfășoară activitatea în strânsă colaborare cu Comisia Europeană, organizațiile europene ale consumatorilor și cu organizațiile patronale.
ANEC – Asociația Europeană pentru Coordonarea Reprezentării Consumatorilor
EUROCOOP – Asociația Europeană a Cooperativelor de Consum
UNICE – Uniunea Confederațiilor Industriale și Patronale Europene
CEFIC – Confederația Europeană a Asociațiilor Industriilor Chimice
BIBLIOGRAFIE
1. Acte normative
DIRECTIVA CONSILIULUI 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
Directiva Parlamentului European Și A Consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe;
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al R. Moldova Nr. 1 din 12.08.94;
Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107 – XV, adoptat la 06.06.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 82 – 86, 2002;
Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, (a fost elaborat în anul 1864);
„Legea privind protecția consumatorilor” nr. 105 adoptată la 13.03.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 126 din: 27.06.2003;
Legea privind securitatea generală a produselor nr. 422 adoptată la 22.12.2006, publicată în: Monitorul Oficial nr. 036 din: 16.03.2007;
Legea cu privire la evaluarea conformității produselor, nr. 186 adoptată la 24.04.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 141 din: 11.07.2003;
Legea privind activitatea de reglementare tehnică, nr. 420 adoptată la 22.12. publicată în: Monitorul Oficial nr. 036 din: 16.03.2007;
Hotărîrea Guvernului Nr. 883 din 2006-08-02 cu privire la unele măsuri de protecție a consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 131 din 2006-08-18;
Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de gestionare a Registrului de reclamații nr. 1141 adoptată la 04.10.2006. publicată în: Monitorul Oficial nr. 161 din: 06.10.2006;
Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție nr. 1465 adoptată la 08.12.2003, publicată în: Monitorul Oficial nr. 248 din: 19.12.2003;
Hotarârea Guvernului privind perfecționarea sistemului de control de stat specializat nr. 862 adoptată la 26.07.2004, publicată în: Monitorul Oficial nr. 131 din: 31.07.2004
Hotărîrea Guvernului cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecției consumatorilor, nr. 773 adoptată la 06.07.2006, publicată în: Monitorul Oficial nr. 112 din: 21.07.2006;
Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Strategiei Naționale în domeniul protecției consumatorilor pentru perioada 2008-2012 Nr. 5 din 14.01.2008, Publicat: 22.01.2008 în Monitorul Oficial Nr. 14-15;
HOTĂRÎRE cu privire la Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieței, Metrologie și Protecție a Consumatorilor, Nr. 757 din 23.06.2008, Publicat: 27.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 112-114 art. Nr : 756.
2. Literatura de specialitate
Juanita Goicovici, „Dreptul consumației”, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Paul Vasilescu (coordonator), „Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Sergiu Baieș „Studiu comparativ privind DREPTUL CIVIL”, Chișinău, 2002;
Carmen Tamara Ungureanu, „Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produsele nocive”, Editura ALL BECK, București 1999.
Andrei Bloșenco, Răspunderea civilă delictuală, Chișinău, ARC, 2002;
S. David, „Regimul general și de drept internațional privat al răspunderii pentru produse”, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1993.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratât, ediția II, Editura Fundației Chemarea Iași, 1998.
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, Bbucurești, 1992.
I. Dogaru, Teoria generală a ogligațiilor, Editura Științifică, București, 1999;
I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „ Șansa”, București, 1993;
M. N. Costin, M. C. Costin, Dicționar de drept civil. A – C, vol. I, Editura Lunina Lex, București;
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972.
I. L. Georgescu, Drept comercial român, lucrare revăzută, completată și adusă la zi de Ioan Băcanu, Lumina Lex, București, 1994;
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Formare și executare, vol. I, Lumina Lex, 1997;
V. Pătulea, Obligația de informare în formarea contractelor, Revista de drept comercial, nr. 1/1996;
L. Adrian „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Apollonia, Iași, 1997;
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura ALL EDUCAȚIONAL, București, 1998;
I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, editura „ Dacia” , 2000;
I. Dogaru, Teoria generală a ogligațiilor, Editura Științifică, București, 1999;
V. Gionea „Curs de drept civil. Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura SCAIUL, București, 1996;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București, 1992;
Al. Țiclea, Gh. Botea, T, Mircea ș.a. „Drept civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență”, Editura LUMINA LEX, București, 1997;
D. C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat. Vol. I. Editura Universității Titu Maiorescu, 2002, București;
Anexa nr. 1
Cadrul instituțional al politicii comune de protecție a consumatorilor
Glosar
Acquis comunitar: Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare, care constă în:
– conținutul, principiile si obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunitătilor Europene (CECO, CEE, CEEA) si în cele ulterioare
(Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa) ;
legislația adoptată de către instituțiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări);
jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene ;
declarațiile si rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;
acțiuni comune, poziții comune, convenții semnate, rezoluții, declarații si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) și a cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI) ;
acordurile internaționale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum și cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Parlamentul European (PE): instituție aleasă prin alegeri directe în țările membre și care reprezintă voința politică a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinațional din lume care reprezintă circa 380 de milioane de locuitori. Puterea Parlamentului European se manifestă prin trei tipuri de atribuții: atribuții legislative; atribuții bugetare; atribuții de supraveghere și control.
Consiliul Uniunii Europene (The Council of the European Union): principala instituție cu putere de decizie și legislativă, cu sediul la Bruxelles. Se compune din miniștrii statelor membre responsabili cu problemele afl ate pe agenda de lucru. În cadrul său statele membre stabilesc obiectivele Uniunii Europene, realizează coordonarea politicilor economice, rezolvă diferendele dintre diferitele instituții naționale din statele membre și stabilesc cadrul normativ general pentru Uniunea Europeană. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este o instituție ce are atât caracteristicile unei instituții supranaționale cât și pe cele ale unei organizații interguvernamentale, cu rol principal în luare deciziilor pe baza propunerilor Comisiei Europene. Hotărârile Consiliului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre.
Comisia Europeană (The European Commission): Comisia Europeană este instituția executivă a Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Activitatea sa, care refl ectă exclusiv interesele comunitare, este caracterizată de trei funcții distincte:
inițierea propunerilor privind adoptarea de acte normative;
monitorizarea respectării tratatelor;
administrarea și implementarea politicilor Uniunii Europene.
Principalele atribuții ale Comisiei Europene pot fi sintetizate astfel: face propuneri Consiliului Uniunii Europene privind politicile comunitare; implementează deciziile luate de Consiliul Uniunii Europene; face recomandări și emite avize către statele membre; monitorizează respectarea legislației comunitare; decide în domeniul administrării programelor și fondurilor Uniunii Europene, în conformitate cu directivele Parlamentului și ale Consiliului Uniunii Europene.
Directoratul General pe Concurență (DG Competition): Este responsabil cu conceperea și implementarea politicii concurenței în UE. Colaborează cu organizațiile și asociațiile de protecție a consumatorilor din UE.
Curtea Europeană de Justiție (CEJ): Este puterea juridică a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, care apără și interpretează dreptul comunitar. Ea a stabilit principii și o jurisprudență relevantă în domeniul pieței interne și a politicilor comune, inclusiv în domeniul protecției consumatorilor. Curtea Europeană de Justiție, care include Tribunalul de Primă Instanță, rezolvă disputele juridice care privesc ansamblul pieței comunitare.
Comitetul Economic și Social (CES): Este un organ consultativ în procesul decizional din domeniul politicii de protecție a consumatorilor. Este consultat de către cele trei instituții comunitare importante, reprezintă și promovează interesele consumatorilor.
Politici comune ale Uniunii Europene:
Realizarea obiectivelor Comunității Economice Europene și apoi a Pieței Interne Unice au făcut ca alături de piața comună să apară și necesitatea unor politici comune. Dintre politicile orizontale introduse odată cu Actul Unic European se poate evidenția și politica de protecție a consumatorilor.
Politica de protecție a consumatorilor: După constituirea Comunității Economice Europene – CEE, care avea ca obiectiv și crearea unei piețe comune, a fost elaborată treptat o politică de protecție a consumatorilor, consacrată odată cu adoptarea Actului Unic European și având ca principale instrumente atât cadrul strategic cât și legislația secundară adoptată, regulile, standardele și normele introduse, asociațiile și comitetele înfi ințate, precum și alte politici comune, gen concurența. Din punct de vedere al instituțiilor comunitare, responsabilitatea în acest domeniu revine Comisiei Europene, Parlamentului European și Consiliului de Miniștri.
Piața Comună / Piața Internă / Piața Unică:
Conceptul de „Piață Internă „ desemnează un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, seviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieței Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piața Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31.12.1992. Noțiunea de „Piață Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fi ind acela de „Piață Comună”, defi nită în 1982, dupa cum urmează : „Piața Comună urmărește eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ale cărei condiții să se apropie de cele ale unei Piețe interne”. În plan concret, termenii „Piața Internă” și „Piața Unică” sunt folosiți pentru a desemna același lucru – o piață de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar și caracterizată de existența celor „patru libertăți” : libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. „Piața Comună” reprezintă o fază premergătoare Pieței Interne, în care regulile ce o guvernau nu erau încă sufi cient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplica principiul recunoașterii reciproce a prevederilor naționale.
Uniunea Europeană (UE): organizație înfi ințată prin Tratatul de la Maastricht se bazează pe cei trei piloni, pilonul I care se compune din cele trei comunități (Comunitatea Economică Europeană – denumită Comunitatea Europeană după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), pilonul II – o Politică Externă și de Securitate Comună și pilonul III – o Politică de Cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Externe, care a trecut în cea mai mare parte la pilonul I.
Biroul European al Uniunilor Consumatorilor (BEUC) : Principala reprezentantă la nivel european a organizațiilor naționale de protecție a consumatorilor, care include 40 de organizații naționale din 30 de țări europene.
CEN, CENLEC, ETSI: Sunt agențiile europene de standardizare, care-și desfășoară activitatea în strânsă colaborare cu Comisia Europeană, organizațiile europene ale consumatorilor și cu organizațiile patronale.
ANEC – Asociația Europeană pentru Coordonarea Reprezentării Consumatorilor
EUROCOOP – Asociația Europeană a Cooperativelor de Consum
UNICE – Uniunea Confederațiilor Industriale și Patronale Europene
CEFIC – Confederația Europeană a Asociațiilor Industriilor Chimice
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Comunitara In Domeniul Protectiei Consumatorului (ID: 144433)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.